Conditia intelectualului lucid/Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu din romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu

Personajul literar, ca instanta definitorie a comunicarii narative, „prin excelenta fiinta de hartie” dupa cum il numea Roland Barthes, beneficiaza de multiple ipostaze pe parcursul evolutiei literaturii. Acesta a reprezentat mereu o instanta de gandire si de lucru pentru marii scriitori de proza, indiferent de epoca sau ideologia estetica sub egida careia s-ar fi aflat.

Diversitatea formulelor narative din romanul interbelic intre care se numara si „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” lasa loc si unei formule moderne de roman care instaureaza definitiv sincronizarea literaturii noastre cu cea universala. Se disting doua mari directii in epoca: romanul de creatie („Ion”, de Liviu Rebreanu) si cel de analiza („Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, de Camil Petrescu). Proza camilpetresciana se subscrie directiei moderniste, promovate de Eugen Lovinescu de reinnoire a romanului prin trecerea de la obiectiv la subiectiv, deplasarea interesului de pe rural pe urban, introducerea unui nou tip de personaj (intelectualul lucid – ca structura de caracter) si renuntarea la creatie in favoarea analizei si interpretarii.

Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu abordeaza mai multe probleme ale romanului modern, transpuse si in romanele sale. In articolul din 1927, „De ce nu avem roman?”, Camil Petrescu se refera la coordonata psihologica, de analiza a romanului interbelic, resimtita ca o necesitate („Literatura presupune fireste probleme de constiinta”). In conferinta „Noua structura si opera lui Marcel Proust” (1935), Camil Petrescu teoretizeaza romanul modern de tip proustian, de analiza si respinge romanul de tip traditional, in care naratorul este omniprezent si omniscient, ca un adevarat demiurg in lumea imaginarului, fiind stapanul unic ai absolut al destinelor personajelor. Pentru a evita aceasta confuzie dintre realitate si „presupunere a realitatii”, Camil Petrescu alege ca solutie sinceritatea confesiunii, autenticitatea. In romanul „Patul lui Procust”, Camil Petrescu formuleaza conceptia sa despre menirea scriitorului. Afirmatia sa este fundamentala pentru estetica autenticitatii si exprima refuzul romanului traditional, ca prelucrare artificiala a faptelor traite. In plan stilistic, autenticitatea inseamna grija pentru exprimarea „exacta”, cu sinceritate a traitii unor experiente de viata adevarate (prin confesiune, analiza si autoanaliza lucida) si refuzul scrisului frumos (stil anticalofil).

Toata aceasta estetica se regaseste si in textul narativ „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Structurat in doua parti, precizate in titlu, romanul face trimitere la temele abordate – cele doua experiente capitale de cunoastere traite de protagonist: dragostea si razboiul. Daca prima parte reprezinta rememorarea iubirii matrimoniale esuate dintre Stefan si Ela, partea a doua, construita sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmareste experienta de pe front in timpul Primului Razboi Mondial. Romanul este si unul al experientei deoarece daca prima parte este in intregime fictionala, cea de-a doua valorifica jurnalul de front al autorului, documente si articole din epoca, ceea ce confera autenticitate.

Situarea eului narativ in centrul diegezei confera autenticitate, iar faptele si personajele sunt interpretate si analizate. Prin monolog interior (introspectie), Stefan Gheorghidiu analizeaza alternand sau interferand aspecte ale planului interior (reflectii, trairi, sentimente) si ale celui exterior (tipuri umane, fapte, relatii cu altii).

Intocmai ca la Proust, un eveniment exterior (discutia de la popota) declanseaza rememorarea unor intamplari sau stari traite intr-un „timp” pierdut, dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, in opera lui Camil Petrescu evenimentele sunt ordonate cronologic si analizate in mod lucid, fiind vorba de memoria voluntara. La Proust, personajul-narator retraieste trecutul, la Camil Petrescu, acesta analizeaza si interpreteaza trecutul.

Romanul debuteaza printr-un artificiu compozitional, actiunea primului dintre cele 13 capitole („La Piatra Craiului in munte”) fiind posterioara intamplarilor relatate in restul Cartii I. Capitolul pune in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ: timpul nararii (prezentarea frontului) si timpul narat (trecutul povestii de iubire). In primavara anului 1916, in timpul unei concentrari pe valea Prahovei, sublocotenentul Stefan Gheorghidiu asista la popota ofiterilor la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornita de la un fapt divers aflat in presa: un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat la tribunal. Aceasta discutie declanseaza memoria afectiva a protagonistului, amintindu-i de cei doi ani si jumatate de casnicie cu Ela.

Tanarul, student la Filosofie, se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa. La o autoanaliza lucida, etapele iubirii matrimoniale ale lui Gheorghidiu sunt: geneza („Acest orgoliu a fost baza viitoarei

mele iubiri”), cristalizarea („Destinul tau, fata draga, este si va fi schimbat de mine”), gelozia (aproape patologica) si iremediabila disolutie (care genereaza detasarea protagonistului prin hotararea de a divorta si de a-i lasa Elei „tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri; adica tot trecutul”). Un capitol relevant pentru evolutia iubirii este „Asta-i rochia albastra”, in care, dupa ce statusera despartiti doua saptamani, cei doi se intalnesc in fata chioscului de ziare si sub pretextul intrebarii „Asta-i rochia albastra?” isi reiau povestea cu aceeasi pasiune, in ciuda indoielilor lui Gheorghidiu despre superficialitatea femeii iubite.

Actiunea romanului este doar un pretext pentru analiza si interpretarea experientelor traite. Perspectiva narativa unica este ordonatoare de lumi, iar realitatea este mediata de aceasta. Gheorghidiu, personajul-narator, se inscrie in seria intelectualilor lucizi camilpetrescieni, alaturi de Gelu Ruscanu („Jocul ielelor”) si Ladima („Patul lui Procust”). El este tipul inadaptatului superior, care traieste drama indragostitului de absolut, avand impresia ca s-a izolat de lumea exterioara. In realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Gandurile si sentimentele celorlalte personaje nu sunt cunoscute de catre cititor decat in masura in care se reflecta in aceasta constiinta. Astfel, este prezentata si Ela, ca un personaj contradictoriu, delicata si foarte feminina la inceput, pragmatica, superficiala si chiar adulterina ulterior. Schimbarea felului in care Stefan o percepe pe Ela intervine odata cu primirea mostenirii neasteptate de la unchiul sau, cand femeia iubita a inceput sa se arate interesata de avere, intervenind in discutiile care l-ar fi putut dezavantaja pe Stefan. Comportamentul ei este mediat de subiectivismul personajului-narator („Nu Ela se schimba, ci felul in care o vede Stefan” – Nicolae Manolescu). Cititorul nu se poate pronunta nici asupra fidelitatii ei sau daca e mai degraba superficiala decat spirituala, datorita geloziei lu Stefan. In acest caz, putem afirma ca singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din constiinta lui Gheorghidiu.

Adevarata dimensiune a unei iubiri considerate principiu ordonator al existentei se dovedeste derizorie in comparatie cu alte valori, descoperite prin experienta cognitiva a razboiului. Drama colectiva a razboiului pune in umbra drama individuala a iubirii, imaginea razboiului fiind demitizata in descendenta stendhaliana („Manastirea din Parma”). Frontul inseamna haos, mizerie, masuri absurde, invalmaseala, dezordine. Experientele dramatice de pe front modifica atitudinea personajului-narator fata de celelalte aspecte are existentei sale („Atat de mare e departarea de cele intamplate ieri, ca parca acestea sunt mai aproape de

copilaria mea decat de mine cel de azi... De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevarat ca de o intamplare din copilarie”). Capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” ilustreaza absurdul razboiului si tragismul confruntarii cu moartea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu se intoarce acasa, la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase candva de Ela. Obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, o priveste acum cu indiferenta „cu care privesti un tablou” si se hotaraste sa o paraseasca.

Datorita perspectivei narative subiective si unice, autocaracterizarea are un rol preponderent. Confruntat cu situatii limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid in Cartea a II-a („Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi indura fizic rana care imi va sfasia trupul”). Tehnicile specifice analizei psihologice sunt asociate in roman autoanalizei lucide realizate de personajul-narator asupra reactiilor, starilor sufletesti, sentimentelor: memoria involuntara, introspectia, fluxul constiintei.

Caracterizarea indirecta ocupa un spatiu restrans si este mai degraba accesibila cititorului competent, capabil sa deduca unele trasaturi ale personajului, dincolo de tirania punctului de vedere unic. Astfel, putem afirma ca Stefan este un intelectual inadaptat, nefericit in lumea meschina si mercantila in care traieste. De asemenea, putem trage concluzia ca este misogin („Sunt clipe cand ura si dezgustul meu pentru femei devin atat de absolute, ca socotesc ca de la oricare dintre ele te poti astepta la orice”) si posesiv, fiind fericit sa fie stapanul unei femei frumoase („Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a carui raritate trecatorii n-o banuiau decat vag”). Este sigur pe el, indoindu-se mereu de fidelitatea sotiei („banuiam ca ma inseala”), dar niciodata de judecata proprie, chiar daca nu se intemeia pe dovezi.

Din punctul meu de vedere, criza de identitate a personajului este declansata de conflictul dintre esenta sa psihologica si morala si aparenta sa sociala impusa prin conventie. Nevoia de absolut alimenteaza conflictul interior si il determina sa-si analizeze cu luciditate starile si sa-si exagereze suferinta, ridicand-o la proportii cosmice.

In concluzie, canoanele modernismului interbelic sunt sustinute si de personajul Stefan Gheorghidiu, care face parte din categoria intelectualilor insetati de absolut, reprezentand un tip de personaj impus in literatura romana de Camil Petrescu. Inadaptat superior, lucid si hipersensibil, Stefan incearca sa recompuna lumea dupa propria sa aspiratie spre absolut.