COMEDIA

Comedia = specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastele intre esenta si aparenta. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic (de situatie, de caracter, de limbaj si de nume).

O scrisoare pierdutade Ion Luca Caragiale

Argumente ale apartenenţei la specia comedie

Tema reprezintă farsa electorală. Critica alegerilor relevă dorinţa de parvenire a unor tipuri reprezentative ale burgheziei de la sfârşitul secolului al XIX-lea . satirizarea reformei constituţionale pe care o propun liberalii generează situaţii dintre cele mai ridicole.

Structurarea piesei în patru acte urmăreşte gradual registre variate ale umorului: comic, ironie, ridicol, sarcasm, grotesc.

Subiectul este comic, dezvoltat pe momentele clasice (expoziţie, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punctul culminanat, deznodământ), toate purtând însemnul neprevăzutului.

Lipsită de consistenţă, acţiunea are loc într-un orăşel de munte, înaintea alegerilor pentru Camera Deputaţilor, când o întâmplare neaşteptată determină conflicte derizorii între grupările politice – conservatori şi democraţi – aspirând, în egală măsură, la un loc în elita politică.

Intriga superficială constă în pierderea unei scrisori de amor a prefectului Ştefan Tipătescu, adresată Zoei Trahanche, soţia celui mai important om politic al judeţului.

Biletul găsit de Cetăţenaul Turmentat, dar sustras, prin mijloace necinstite, de Nae Caţavencu, oponentul politic, devine obiect de şantaj în mâna directorului ziarului „Răcnetul carpaţilor”. Caţavencu cere să fie ales deputat chiar de grupul politic advers, reprezentat de Zaharia Trahanache, Ştefan Tipătescu, Zoe Trahanache, Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu. După epuizarea tutror mijloacelor, menite a-l determina pe „stimabilul” Caţavencu să restituie scrisoarea, Zoe se hotărăşte să-i acorde toate voturile, împreună cu Tipătescu.

Punctul culminant concentrează ridicolul şi sarcasmul autorului. La adunarea eletrală, când trebuia să fie anunţat numele „conului Năiţă”, alegătorii aud un apelativ nou, Agamemnon Dandanache, propus şi impus de la Centru, tot în urma unui şantaj. Lovitura de teatru este urmată de o altercaţie între membrii simpatizanţi ai grupărilor politice, iar Caţavencu pierde pălăria în căptuşeala căreia ascunsese scrisoarea compromiţătoare. Documentul este găsit de Cetăţeanul Turmentat care o restituie „andrisantului”.

Caţavencu dispare un timp, după care se întoarce umil, învocând clemenţă din partea Zoei şi acceptând să conducă serbarea în cinstea lui „Gagamiţă Dandanache”. Tipic pentru o comedie rămâne ridicolul deznodământului, când membrii celor două grupări beau, se sărută ovaţional, după o serie de ameninţări, de replici conflictuale.

Subietul este completat cu alte întâmplări hazlii. Farfuridi şi Brânzovenescu se tem de trădare din partea confraţilor politici şi hotărăsc să trimită o reclamaţie anonimă la Centru. Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, gravitează între două posibile alianţe, urmărindu-şi, mai ales, interesul personal. Cetăţeanul turmentat nu ştie cu cine să voteze.

Conflictul principal al piesei are o cauză derizorie. Gruparea conservatoare a lui Zaharia Trahanache intră în conflict cu gruparea liberală condusă de Nae Caţavencu. Ambele urmăresc impunerea propriului candidat, degenerând în conflictul personal dintre Ştefan Tipătescu şi Caţavencu. Acesta din urmă ameninţă prefectura cu un scandal de proporţii, prin publicarea unri scrisori de amor. În final, părţile beligerante se liniştesc.

Confllictele adiacente, subordonate celui principal, nu au consistenţă, astfel, Farfuridi şi Brânzovenescu se hotărăsc să decsonspire presupusele compormisuri, dar sfârşesc prin a-şi asuma atitudinea conducătorilor politici. Zoe ameninţă că se omoară, dacă va fi publicată scrisoarea, dar perfectează relaţiile părţilor implicate în conflict.

Personajele sunt tipuri umane, „măşti comice ale unei lumi superficiale”. O lume anormală, „indivizi de serie, mediocri şi nivelaţi, propulsaţi mereu pe aceeaşi maţinărie rudimentară”.

Pompiliu Constantinescu propune nouă clase tipologice, dintre care în piesa O scrisoare pierdută se regăsesc:

Încornoratul: Zaharia Trahanache Cocheta adulterină: Zoe Trahanache Junele-prim: Ştefan Tipătescu Politicianul demagog: Nae Caţavencu Cetăţeanul derutat: Cetăţeanul turmentat Raisonneurul: Iordache Brânzovenescu Servitorul, funcţionarul public: Ghiţă Pristanda

Comicul este reprezentat prin ironie, unor, satiră, sarcasm.Pot exista mai multe tipuri de comic: de situaţie, de moravuri, de caracter, de intenţie, de limbaj, de

nume, de compoziţie. Comicul lui Cargiale este corosiv, usturător, urmăreşte înlăturarea atrelor morale. Satira dramaturgului îndeplineşte o funţie etică.

Dialogurile generează buna dispoziţie, râsul.

Didascaliile completează portretele morale, particularizează spaţiul, enunţa elemente paraverbale şi nonverbale ce contribuie la accentuarea ridicolului situaţiilor şi al eroilor.

„În comedii şi în schiţe umoristice, Caragiale a reconstituit cu neegalată intuiţie psihologia unei epoci şi chiar a unor categorii sufleteşti urbane. Caragiale a observat, într-o infinitate de nuanţe, mascarada hilară a unei mahalale care s-a luptat să ajungă la rangul de metropolă”. (Pompiliu Constantinescu)

Demostraţie

Opera literară O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirate din farsa electorală din anul 1883.

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul între esenţă şi aparenţă. Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia şi diferite tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume).

Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere, în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe Trahanache).

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu „Persoanele” de la începutul piesei şi indicaţiile scenice, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje.

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiaşi scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu acelaşi efect).

Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Scena iniţială din actul I (expoziţiunea) prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda care citesc ziarul lui Nae Caţavencu, „ Răcnetul Carpaţilor”, şi numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţului înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia că Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul” lui Caţavencu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipătescu şi Zoe Trahanche, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului.

Actul II prezintă în prima scenă o altă numărătoare a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea perfectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloacele de convingere feminină pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.

In actul III (punctul culminant) , acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu în cadrul întrunirii electorale. Intre timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamemnon Dandanache. Încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat de Pristanda, în încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul Turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găseşte o scrisoare compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă.

Conflictul principal al piesei are o cauză derizorie. Gruparea conservatoare a lui Zaharia Trahanache intră în conflict cu gruparea liberală condusă de Nae Caţavencu. Ambele urmăresc impunerea propriului candidat, degenerând în conflictul personal dintre Ştefan Tipătescu şi Caţavencu. Acesta din urmă ameninţă prefectura cu un scandal de proporţii, prin publicarea unri scrisori de amor. În final, părţile beligerante se liniştesc.

Confllictele adiacente, subordonate celui principal, nu au consistenţă, astfel, Farfuridi şi Brânzovenescu se hotărăsc să decsonspire presupusele compormisuri, dar sfârşesc prin a-şi asuma atitudinea conducătorilor politici. Zoe ameninţă că se omoară, dacă va fi publicată scrisoarea, dar perfectează relaţiile părţilor implicate în conflict.

Acţiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea lor temporală, nu mişcă nimic în mod esenţial, ci se derulează concentric în jurul pretextului (pierderea scrisorii). Atmosfera destinsă din final reface starea iniţială a personajelor, fără nici o modificare a statutului lor dinaintea pierderii scrisorii. Personajele acţionează stereotip, simplist, ca nişte marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acţiunii, fără a suferi transformări psihologice.

Personajele comediei ilustrează tipuri umane, dominate de o trăsătură de caracter reprezentativă: tipul încornoratului simpatic este ilustrat de Zaharia Trahanache, tipul parvenitului şi al demagogului este întruchipat de Nae Caţavencu, tipul politicianului incult şi prost de cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, tipul cochetei de Zoe Trahanache. Cetăţeanul turmentat îl reprezintă pe alegătorul anonim, ameţit de frazeologia şi demagogia politicienilor, iar Agamemnon Dandanache parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia, ramolismentul. Didascaliile completează portretele morale, particularizează spaţiul, enunţa elemente paraverbale şi nonverbale ce contribuie la accentuarea ridicolului situaţiilor şi al eroilor.

Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. In dialogul dramatic, stilul este marcat prin oralitate: mijloacele nonverbale (gesturi, mimică) şi paraverbale (intonaţie, accent, ritm, pauză) se substituie replicilor sau le însoţesc sub forma indicaţiilor scenice. Limbajul oral este mai spontan, mai puţin elaborat, fiind marcat prin: forme populare sau familiare, repetiţii, exprimare eliptică, interogaţie, exclamaţie, simplitatea frazei.

In comedie, defectele omeneşti sunt îndreptate prin folosirea ironiei şi comicului. Sursele comicului sunt diverse şi servesc intenţia autorului de a satiriza defectele omeneşti puse în evidenţă pe fundalul campaniei electorale.

Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).

Comicul de nume ilustrează principalele trăsături ale personajelor. Numele lui Ghiţă Pristanda sugerează caracterul servil şi umil faţă de şefi, lipsa de personalitate, deoarece pristanda este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigătorilor şi comenzile unui conducător de joc. Caţavencu vine de la „caţă”, care înseamnă palavragioaică şi haină cu două feţe, Trahanache vine de la trahana de unde reiese „cocă moale” care arată disponibilitatea personajului de a se modela după cerinţele celorlalţi. Zaharia vine de la „zahariseală” care indică ramolismetul personajului. Cuplul

Farfuridi-Brânzovenescu trimite la înţelesul culinar al numelor sugerând inferioritatea, vulgaritatea, prostia. Sarcasmul lui Caragiale atinge apogeul comicului prin numele lui Agamemnon Dandanache, constând în alăturarea ridicolă a numelui marelui strateg grec, celebru pentru priceperea strategica în războaie cu „dandana”, care înseamnă „încurcătură”, sugerând astfel ridicolul personajului, dus până la grotesc.

Comicul de limbaj

Opera O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale aparţine genului dramatic şi se încadrează în specia comedie, deoarece autorul satirizează cu sarcasm întâmplări, aspecte sociale, moravuri şi defecte caracteriale prin intermediul personajelor ridicole, stârnind râsul cu scopul de a le îndrepta. Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul, iar caracterizarea personajelor se face în mod indirect, prin verbele, faptele şi gândurile lor ori direct de către celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale, cuprinse între paranteze, ca indicaţii scenice, prin care autorul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă, folosind comicul, ca principal mijloc artistic.

Caracterizarea personajelor

Zaharia Trahanache

Este „prezidentul comitetului permanent, comitetului electoral, comitetului şcolar, comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii”. Prin caracterizare directă reiese că el se bucură de o veche şi trainică autoritate, de prestigiu recunoscut chiar şi de opoziţie „am ţinut la dumneata ca la capul judeţului nostru” (Caţavencu). Portretul moral se conturează, indirect, din faptele şi gândurile lui. „Venerabilul neica Zaharia”, „stâlpul” local al partidului de guvernământ, deşi susţine ideea integrităţii morale a societăţii, practică înşelăciunea atât în familia sa, cât şi ca sef al partidului, falsificând listele cu alegători. Împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu calculează voturile simpatizanţilor, chiar dacă aceştia nu mai aveau averea necesară pentru dreptul electoral şi ar fi trebuit sterşi de pe liste. Atunci când prestigiul şi reputaţia lui sunt în pericol, constată „A, ce coruptă soţietate, nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul”. Totuşi ambiţia politică şi comoditatea vieţii îl fac să păstreze cu străşnicie „enteresul” de a fi prieten cu prefectul, care „i-a făcut şi-i face servicii atât politice, cât şi conjugale. Politician abil, ştie că funcţia sa în partid depinde de şefii de la „centru” şi se lasă manevrat cu uşurinţă de aceştia. El susţine, disciplinat, „candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg” şi aplică în practică deviza: „de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”. Este încornorat, dar îi convine, din comoditate, triunghiul conjugal, care-i asigură o viaţă liniştită în familie. Vanitos şi ridicol prin contrastul dintre aparenţă si esenţă, „venerabilul” şi paşnicul Trahanache reacţionează brutal atunci când este acuzat de trădare politică. Deşi senil si ramolit, plat în gândire, el este numai aparent naiv, pentru că pregăteşte cu abilitate contraşantajul, fără nici un scrupul. El găseşte imediat poliţa falsificată de Caţavencu si-l şantajează la rândul său că o va da publicităţii. Este incult, dovadă fiind ticul verbal „ai puţintică răbdare”, repetarea mecanică a unor fraze, împrumutate de la fiul său „de la facultate”, pe care-l citează cu emfază: „Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie si o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are”.

Numele său este definitoriu pentru comicul onomastic, atât de expresiv pentru caracterul personajelor din comediile lui Caragiale. Zaharia sugerează zahariseală, moliciune, iar Trahanche, faptul că poate fi modelat uşor (trahana = cocă moale) de către superiorii „de la centru” sau de „enteres”, dar mai ales de Zoe. Numai că aparenta lentoare a lui Trahanche – „ai puţintică răbdare” – este, în fond, o abilă armă politică, pe care personajul o foloseşte cu pricepere. Comicul de situaţie, ilustrat şi de refuzul lui Trahanche de a considera scrisoarea altceva decât „plastografie”, este relevant atunci când îl consolează pe Tipătescu să nu-şi mai facă sânge rău, pentru că mişelia oamenilor merge până acolo încât „să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Toate acestea îl includ pe Zaharia Trahanche în galeria tipologică a încornoratului simpatic, deoarece el îi este recunoscător amicului Fanică pentru serviciile pe care i le face nu numai în plan politic, ci şi conjugal.

Ştefan Tipătescu

Este prefectul judeţului şi stâlp al puterii conservatoare, prieten al lui Trahanche şi amant al soşiei lui Trahanache, Zoe.

Este implicat direct în conflictul politic, ce se va adânci o dată cu şantajul declanşat de Caţavencu, avocatul liberal care vrea „mandatul de deputat”. Se încadrează în tipologia oamenilor politici însetatţi de putere, fiind autoritr şi arogant (chiar şi atunci când anumite circumstanţe nu îl avantajează).

Fiind personaj într-o operă dramatică, Tipătescu este prezentat, la intrările şi ieşirile de scenă, prin intermediul indicaţiilor scenice (didascalii), prin care îi sunt subliniate mimica, gesturile, ţinuta: „puţin agitat”, „vine ameţit şi cade, împleticindu-se pe un scaun”. Trăsăturile îi sunt subliniate prin diferite procedee, ce îl vor surprinde în ipostaza de om politic, de „prieten” şi de îndrăgostit.

Este convins de rolul său în organizarea partidului, de capacitatea lui de a orândui activităţile politice, declamând cu trufie: „Mi-am sacrificat cariera şi am rămas între dumneavoastră, ca să organizez partidul, că fără mine, nu aţi fi fost niciodată un partid”. Se consideră un om onest ce dispreţuieşte ipocrizia vorbelor şi a faptelor, ce preferă „acţiunea directă”, după cum mărturiseşte: „Eu sunt un om căruia îi place să joace pe fată”.

În calitate de „şef” al judeţului, va avea duşmani politici , care – prin intermedul presei – îl vor acuza că este „vampir şi mişel”, „canalie şi infam”. Cum insultele au apărut în Răcnetul Carapţilor, gazeta lui Caţavencu, este lesne de înţeles că acesta e în spatele celor spuse, dar acelaşi, când obţine promisiunea că va fi susţinut de prefect, îşi schimbă opinia, considerându-l „prefectul cel mai onest, cel ami integru şi cel mai credincios”.

De altfel, Tipătescu acţionează şi reacţionează, în funcţie de situaţie, provocându-i pe cei din jur, care nu vor întârzia să spună ce gândesc. Atunci când joacă o veritabilă comedie a învinuitului pe nedrept, spumegând de „indignare”, Trahanache îi dezvăluie calităţile, dar şi defectul principal: „… băiat bun, deştept, cu carte, dar iute, n-are cumpăt, nu face pentru un prefect”. Poziţia privilegiată a acestuia este descrisă de Pristanda: „De-o pildă, conul Fănică: moşia-moşie, foncţia-foncţie, coana Joiţica-coana Joiţica; trai neneaco, cu banii lui Trahanche…babachii”.

Tipătescu se defineţte prin ceea ce face, prin ceea ce zice, prin atitudini şi prin comportamentul care subliniază şi relaţiile sale cu celelalte personaje ale comediei. Ca om politic puternic – este un stâlp al puterii conservatoare – foloseşte avantajele funcţiei de prefect în realizarea propriilor interese. Fiind sigur de puterea deţinută, îşi permite să fie abuziv, arogant şi intolernt. Când vrea să obţină „documentul” incriminator de la Caţavencu, îi oferă titluri şi funcţii, fără să se consulte cu nimeni, ca şi cum administrarea judeţului ar fi fost o chestiune absolut personală: un loc în Comitetul permanent, postul de „avocat” al statului, funcţia de primar şi locul de epitrop efor la Sfântul Niculae, moşia Zăvorul de la marginea oraşului. Când avocatul îl refuză, devine agresiv şi aparenta lui bunăvoinţă se transformă în amininţări şi invective: „Mizerabile! Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-şi zdrobsec capul.”

Acelaşi abuz de putere îl dovedeşte şi când cenzurează depeşele de la telegraf, hotărând să nu mai fie trimis nici un mesaj fără acordul lui. Comportamentul faţă de Trahanache îl recomandă ca pe un ipocrit perfect, dovedindu-se artist al disimulării. Când află de la „venerabilul” despre scrisoare, este indignat: „turbat rău”, se plimbă înfuriat, kirându-se de îndrăzneala lui Caţavencu, repetă „nu se poate”, îşi încleştează pumnii şi la încercările lui Trahanache de a-l linişti, devine mai hotărât să-l pedepsească pe „calomniator”. Faţă de Zoe se comportă ca un îndrăgostit, sensibil şi fermecător. Este gata să-şi părăsească şi funcţia pentru a fugi cu aceasta, ca să o scape de scandalul ce ar fi izbucnit la publicarea scrisorii; chiar dacă la început nu este de acord cu Zoe , va ceda insistenţelor acesteia, ca o dovadă a iubirii, şi va rosti cu superioritatea celui ce face favoruri: „Domnule Caţavecncu, eşti candidatul Zoei, al lui nenea Zaharia … prin urmare şi al meu”. Nesusţinându-l de la început pe şeful libeararilor, Tipătescu încearcă să-şi ascundă o anumită teamă, datorată faptului că şi-ar fi putut pierde autoritatea şi puterea, dacă noul candidat nu s-ar fi lăsat manipulta.

Relaţiile pe care le stabileşte cu cei din jur sunt în funcţie de interesele ce î[i impun anumite atitudini. Faţă de poliţaiul Ghiţă Pristanda se arată tolerant; îl acceptă cu micile „afaceri”, care, pentru el, sunt doar „găinării”, deaorece acesta este, de fapt, o slugă devotată, pentru care orice solicitare din partea „mai-marilor” este mai presus de lege. Atitudinea afişată în prezenţa Cetăţeanului turmentat este fie de un dispreţ evident, fie de o ironie subtilă: „… la alegători ca dumneata, cu mine, cu judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant decât d. Caţavencu (apăsând), onorabilul d. Caţavencu”.

Relaţiile cu cei doi colegi de partid, Farfuridi şi Brânzovenescu, sunt la limita convenţiilor, prefectul arătându-se presat de treburile ce trebuie rezolvate pentru partid, dar şi deosebit de sensibil la unele insinuări ale acestora, rostind cu obidă: „Ei! lăsaţi-mă toţi în pace”. Acumularea tensiunii nervoase – provocată de pierderea

scrisorii de către Zoe, de refuzul lui Caţavencu, de insistenţele Zoei, care-i reproşează că nu-i pasă de psrestigiul ei, de hotărârea de a traăda, de suspiciunile perechii Farfuridi şi Brânzovenescu – îl face să rostească: „Blestemată politică! un moment n-ai pace!”; replica sugerează o mistificare, pentru că, de fapt, lui Tipătescu îi place să se simtă important şi să lase impresia că e capabil să rezolve problemele grele, mai ales că este conştient că a face politică presupune o anumită abilitate în mânuirea oamenilor şi pentru acceptarea unor compromisuri.

Când e obligat să-l susţină pe Dandanache, nu este prea încântat, dar îşi găseşte imediat o scuză: „… e simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel”; când află că s-a înşelat şi că trimisul de la centru este mai canalie decât Caţavencu, rosteşte cu obidă: „Ce lume! ce lume! ce lume!”, ca şi cum el nu face parte din această lume faţă de care îşi exprimă dezaprobarea. În jocul pentru putere câştigă, uneori nemeritat, cel ce pare să aibă cele mai puţine calităţi, ceea ce îi trezeşte lui Tipătescu un sentiment de frustrare şi de insatisfacţie: „Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc … Unde eşti, Caţavencule, săte vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferat pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache”. Atitudinea sarcastică este subliniată prin enumerarea „calităţilor” alesului. Imoral, ca toţi ceilalţi, în politică, Tipătescu păcătuieşte şi în viaţa particulară. Declarat prieten al familiei Trahanche, rpofită de credulitatea „neichii” Zaharia şi îl înşală, devenind amantul Zoei, dând naşetre unui triunghi amoros pe care, în naivitatea lui – jucată sau reală – bătrânul preşedinte a numeroase comisii şi comiţii îl defineşte: „… de opt ani trăim împreună ca fraţii”. N-are niciun fel de remuşcări, ami ales că Zaharia Trahanache „ştie tot, dar nu crede nimic”; joacă perefct rolul celui care, din prietenie, are grijă de soţia neglijată din acuza politicii, bineînţeles cu acordul soţului: „… diseară eu mă duc la întrunire, trebuie să sati cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferance”.

Tipătescu are conştiinţa valorii sale şi, de aceea, arogant, nu permite nimănui să-i pună la îndoială hotărârile şi faptele , aşa cum îndrăznesc, la un moment dat, Farfuridi şi Brânzovenescu: „Domnilor… daţi-mi voie să vă spui, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii pe care le consider ca nişte insulte. A! asta nu pot să v-o permit”.

Silit să facă un compromis, dându-şi acordul în privinţa lui Caţavencu, nu-i poate ierta acestuia mişelia şi, la momentul potrivit, îşi arată caracterul răzbunător: „A! acuma să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu”.

Cu toate defectele sale, Tipătescu e simpatic, vorbeşte corect, îşi controlează gesturile, n-are ticuri, e deştept, ceea ce este surprinzător, având în vedere satira nelipsită din comedie. Poate că, prin acest personaj, Caragiale îşi exprimă speranţa că specia umană nu este condamnată definitiv la degradare morală şi că, într-o lume bolnavă de vicii, poate exista cineva mai puţin corupt, mai puţin demagog, mai puţin incult, îndreptăţind credinţa în puterea omului de a deveni sau a rămâne om.

Tipuri de comic

1. Comicul de numeIlustreaza principalele trasaturi ale persoanjelor. 1. Numele lui Ghita Pristanda sugereaza caracterul servil si umil fata de sefi, lipsa de

personalitate, deoarece pristanda este un joc popular, asemanator cu braul, ce se danseaza dupa reguli prestabilite, intr-o parte si alta, conform strigatorilor si comenzile unui conducator de joc.

2. Catavencu vine de la „cata”, care inseamna palavragioaica si haina cu doua fete.3. Trahanche vine de la trahana de unde reiese „coca moale” care arata disponibilitatea

personajului de a se modela dupa cerintele celorlalti. Zaharia vine de la „zahariseala” care indica ramolismetul personajului.

4. Cuplul Farfuridi-Branzovenescu trimite la interesul culinar al numelor sugerand inferioritatea,vulgaritatea, prostia.

5. Sarcasmul lui Caragiale atinge apogeul comicului prin numele lui Agamemnon Dandanache, constand in alaturarea ridicola a numelui marelui strateg grec, celebru pentru priceperea strategica in razboaie, cu „dandana”, care inseamna „incurcatura”, sugerand astfel ridicolul personajului, dus pana la grotesc.

2. Comicul de caracterEste generat de varietatea tipurilor din viaţa socială, pe care le transfigurează scriitorul cu

particularităţile dominante, „cu tot aparatul înfăţişarii lor în situaţiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu)

Cu dubla intuiţie a individului, a categoriei lui sociale şi a structurii sufleteşti, „comedia de moravuri se-mpleteşte cu aceea de caracter”. (Pompiliu Constatinescu)

Politicienii sau pseudo-politicienii, care urmăresc, mai ales, intere personale – Zaharia Trahanache, Nae Caţavencu, Agamemnon Dandanache – reprezintă trei tipuri politice.

Zaharia Trahanache, „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii”, este tipul burghezului încornorat, a cărei situaţie materială, totuşi, nu constituie obiectul criticii:

- conciliant (din interes)- bonom- ramolit- falsă autoritate- disciplinat politic- naiv- depăşit de multitudinea sarcinilor şi a funcţiilor- „autoritate de paie” (P. Constantinescu)

o „Zaharia Trahanache şi prin nume şi mai ales prin prenume şi în definitiv prin combinarea numelui cu a prenumelui sugerează bătrâneţea şi chiar decrepitudinea şi tot ce are greoi şi ticăit venerabilul preşedinte.” (G. Ibrăileanu)

Nae Caţavencu, „avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prezident-fundator al Sociatăţii Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”, reprezintă tipul „demagogului latrans”. (G. Ibrăileanu):

- preocupat de accederea în posturi înalte, la funcţii politice- parvenit- lipsit de scrupule- autoapreciere superlativă- impostor, mistificator- plăcerea ascultării propriilor „cugetări”- lucid în privinţa mijloacelor folosite pentru atingerea scopului (machiavelicul „scopul scuză

mijloacele”)- mobilitatea comporatmentală- oportunistAgamemnon Dandanache, „vechi luptător de la 48”, „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât

Caţavencu” (I. L. Caragiale):- tipul parvenitului ramolit- parvenit- vanitos, dominat de ambiţii politice- susţinător al dreptului ereditar- expresia degradării- psihologi de nobil decrepitZoe Trahanache, soţia „venerabilului neică Zaharia”:- tipul efemii adulterine- ambiţioasă- parvenită- dispreţuitoare faţă de categoriile marginalizate- preocupată de propria poziţie socială- conştientă de influenţa exercitată asupra celor din jurul ei, determinând evoluţia strategiilor

electorale din judeţŞtefan Tipătescu este prefectul judeţului:- tipul prim-amorezului- preocupat de poziţia socială şi politică- îngăduitor faţă de frauda subalternului- dispreţuitor faţă de adversarii politici- mimează distincţiaTache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu, „avocaţi fără procese”:- aparent disciplinaţi- conservatori în gândire

- complementari temperamental- inculţi, incoerenţi- nu au simţul responsabilităţii- colportori- comportamente deviante, elementareGhiţă Pristanda – „poliţaiul oraşului”:- tipul funcţioanrului servil, umil- mistificator, disimulant- solicită îngăduinţa celor din jur şi a receptorului, prim replicile sale: „În aliajul comic al lui

Pristanda intră de bună seamă o moleculă de compasiune”. (Ştefan Cazimir)- obedient faţă de superiorii săi

3. Comicul de situaţie derivă din momente savuroase: pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii (de acelaşi personaj, Cetăţeanul turmentat) manifestările triunghiului conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache sau ale grupului complementar

Farfuridi- Brânzovenescu inconsecvenţa comportamentală a lui Caţavencu: din omul sigur de reuşită, atât timp ât are obiectul

şantajului, personajul devine umil, servil, când este depăşit de situaţie neprevăzutul declanşează isteria grupurilor electorale, atunci când în locul numelui unuia dintre

candidaţi, Farfuridi sau Caţavencu, apare un apelativ necunoscut impus de la Centru paralelismul situaţional: Dandanache ajunge deputat prin aceleaşi mijloace (ale şantajului) practicat şi

de „conu Năică” echivocul: Dandanache, ramolit şi depăşit de situaţie, crede că Tipătescu este soţul Zoei Trahanache

4. Comicul de limbaj este cu totul remarcabil şi un mijloc de caracterizare ce-l individualizează net pe Caragiale în întreaga literatură română.

Greşeli de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor , fie din lipsă de instrucţie, fie din mimetism (imitaţie):- pronunţie greşită: famelie, remuneraţie, plebiscit, andrisant, bampir- etilologie greşită: „capitalişti” pentru locuitorii capitalei- lipsa de proprietate a termenilor: „liber-schimbist” înseamnă pentru Caţavencu flexibil în concepţii

Încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii- polisemia: „ne-am răcit împreună”- contradicţia în termeni: „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru

realizat!”- nonsensul: „Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se

revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume prin părţile esenţiale. Am zis!”- asociaţii incompatibil ca sens: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte

cu desăvârşire.”- truismele (adevăruri evidente): „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba mai dă şi-napoi”.- construcţii prolixe (confuze, incoerente): „În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-

au acordat… asta… cum să zic de! zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfărşit să trăiască!”

- expresii tautologice: „intrigi proaste” Contradicţia stilurilor: Caţavencu ţine un discurs patriotard, într-un stil oratoric în faţa lui Pristanda, cu

care, de altfel vorbice până atunci pe un ton familiar (actul II, scena 7). Repeteţia obsedantă a unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, care evidenţiază sărăcie de

gândire şi de vocabular: „ Ai puţintică răbdare”, „neicusorule”, „ curat (murdar, constituţional)”.

5. Comicul de moravuri vizează viaţa de familie (triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipătescu) şi viaţa politică (şantajul, falsificarea listelor electorale, satisfacerea intereselor personale).

O scrisoare pierdutade I.L.Caragiale

Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.

Cadrul temporalNu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade

orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.

Cadrul spaţialAcţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu

precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.

Titlul pieseiForma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare,

folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.

Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.

Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.

Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.

Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit. Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.

Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.

Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.

Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.

Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.

Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză

mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)

Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.Farfuridi:

Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.

Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!

Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!

Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…

În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.

Agamiţă Dandanache:Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache

sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.

Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)

Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.

Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.

Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.

Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.

Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.

Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.

ComiculCaragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira.

Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).

Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.Comicul de caracter

Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.

Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri.

Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.

Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).Ticurile sau autonomismele verbale:

Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.Pristanda: curat (murdar)Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.

Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.Truismele

Un popor care nu merge înainte stă pe loc.O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…

NonsensuriO mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea

constituţiei.Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .

Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor. Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.