Codruţa-Liliana Filip ULTIMII EMIGRANȚI, PRIMII EUROPENI · 7 Prefaţă I După anul 1989, în...

Codruţa-Liliana Filip

ULTIMII EMIGRANȚI, PRIMII EUROPENI

3

ULTIMII EMIGRANȚI, PRIMII EUROPENI

Autor: Codruţa-Liliana Filip

Diacritice şi corectură: Alexandra Verzeş

Copertă şi picturi: Laurenţiu Ivan Condrache

2017

5

Cuprins

Prefaţă .............................................................................................. 7 I .......................................................................................................... 7 II .......................................................................................................... 8 III .......................................................................................................... 9 IV ......................................................................................................... 11

Introducere ..................................................................................... 13 O carte scrisă de trei ori în zece ani ........................................................ 16

I. Prima Parte: Povestiri din emigrare ............................................ 19 I.1. Afimie ................................................................................................. 19

I.1.1. În loc de-nceput ......................................................................... 19 I.1.2. Introducțiune în centrul de putere european .......................... 20 I.1.3. Pe Delacroix, la doi boi .............................................................. 22 I.1.4. Casa de pe Apa Sâmbetei .......................................................... 25 I.1.5. Abatorul ..................................................................................... 29 I.1.6. Lumina de sub umbrarul lui Dionisie ..................................... 37 I.1.7. Despre euroscepticism și UE ca materie de studiu .................. 45 I.1.8. Închisă ......................................................................................... 51

I.2. Ion a lui Petru' lu' Iosif din Berința ................................................. 55 I.2.1. Nana Mura ................................................................................. 55 I.2.2. Vămile succesului...................................................................... 56 I.2.3. Europa ....................................................................................... 58 I.2.4. Abdazah ..................................................................................... 60 I.2.5. Entreprise générale de construction ........................................ 62

I.3. Nu știți că îngerii vor judeca lumea? ............................................... 66 I.3.1. Noiembrie lui 2006 ................................................................... 66 I.3.2. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de

ea; căci chipul lumii acesteia trece ........................................... 69 I.3.3. Dunărea Slovaciei poartă păcatul înșelăciunii până la noi ...... 71 I.4. Irlandezul care mergea pe jos ...................................................... 75 I.4.1. Prețul binelui este sacrificiul .................................................... 83

I.5. Cerșetorul .......................................................................................... 87 I.6. Sinuciderea lui Niculaie ................................................................... 92 I.7. Prostituata ....................................................................................... 100 I.8. Când venim înapoi din iad ............................................................. 106 I.9. Tatăl meu a murit în emigrare ....................................................... 107

II. Mai multe gânduri .................................................................. 109 II.1. 2007-2017, zece ani de mobilitate a muncii pentru România .... 109 II.2. Continuitate .................................................................................... 112 II.3. Antreprenorii români din Belgia și câteva din problemele lor .... 117

6

II.4. Sindicatele emigranților ................................................................ 125 II.5. Ghid teoretic despre cum să lucrezi practic pentru incluziunea

socială a romilor ........................................................................... 127 II.6. Alegerile electorale și rolul diasporei ............................................133 II.7. Lucrătorii noștri și lucrătorii lor ................................................... 138 II.8. Despre nevoia conceptului de mobilitate circulară a muncii și

reîntoarcere .................................................................................. 148 II.9. Mamele și reîntregirea familiilor ................................................. 158 II.10. Sârmă ghimpată pentru cei din țările terțe? .............................. 163 II.11. Capitalul uman fantastic al românilor din instituțiile și

organizațiile europene .................................................................. 165 II.11.1. Ce se petrecea în 2006 .............................................................. 166

II.11.2. Ce se petrecea în 2007 ........................................................ 166 II.11.3. Ce se petrecea în 2008 ......................................................... 169 II.11.4. Ce se petrecea în 2010 .......................................................... 171 II.11.5. Exemple de bune practici în vederea consolidării

angajamentului instituțional ................................................... 173 III.11.6. Sugestii pentru 2012 ........................................................... 176 II.11.7. Anul lui 2016 și semnificația lui 2019 ................................. 177

II.12. Despre crima împotriva României și de ce suntem noi dezrădăcinați ................................................................................ 178

II.12.1. “Si vis pacem, para bellum” ................................................. 183 Bibliografie UEPE ................................................................................. 189

7

Prefaţă

I

După anul 1989, în căutarea unui trăi mai bun, românii au ajuns cu precădere în țările Uniunii Europene iar din 2007 suntem cetățeni europeni în Europa, chit că ne aflăm încă în România sau oriunde pe teritoriul Uniunii.

Codruța transpune în această carte întâmplări trăite de de ea, de noi cei ce am scris istoria ultimilor ani, istoria ultimilor emigranți și a primilor europeni. Sunt povestiri adevărate, adunate din viață de zi cu zi a celor aflați fizic departe de locurile natale dar cu sufletul și gândul mereu acasă.

Întâmplările relatate sunt puse în contextul European dinainte și după 2007, anul integrării României în Uniune. Codruța nu izolează personajele în lumea lor apropiat, ci reușește să ofere o privire de ansamblu a fenomenelor sociale și politice în care aceste personaje acționează. Spectrul este foarte larg, de la simplă căutare a unui loc de muncă în altă țara și până la problemele miilor de copii lăsați în urmă de partintii plecați la muncă sau rolul instituțiilor europene în vremurile noastre.

Puteți citi despre reușita unora dintre conaționalii noștri, însă va trebui să citiți și povestirile triste, dramele prin care aceștia au trecut sau încă mai trec și să vă întrebați de ce s-au întâmplat toate acestea.

Unele răspunsuri le veți găsi chiar în carte, altele vor trebui căutate mulți ani de acum încolo.

Știu că această carte s-a închegat greu pentru că încărcătura celor scrise este mare, iar uneori dureroasă. O carte care așa cum ne dezvăluie chiar autoarea a fost scrisă de trei ori în ultimii zece ani, o carte care transmite dorul plaiurile natale Maramureșene, speranța pentru o viață mai bună, deznădejdea în față dramelor umane și dorința de a îi ajută pe cei aflați în situații dificile.

Nu pot încheia acest scurt cuvânt înainte decât cu câteva versuri preluate din carte:

8

“Zorilor, zorilor,/ Voi surorilor,/ Voi să nu pripiți,/ Să ne năvăliti,/ Pană și-o găti,/ Dalbul de pribeag,/ Un căr cărător,/ Doi boi trăgători,/ Că e călător,/ Dintr-o lume-ntr-altă,/ Dintr-o tară-ntr-altă,/ Din țara cu dor,/ În cea fără dor,/ Din țara cu milă,/ În cea fără milă,/.”

Cornel Radu-Loghin New Delhi, 10 noiembrie 2016

Asociaţia Românilor din Belgia, Rombel

II

”Ultimii emigranți, primii europeni” sau o radiografie asupra suferinței și speranței

”Ultimii emigranți, primii europeni” este o carte care trebuie citită, în primul rând, de cei care vor să înțeleagă resorturile care stau în spatele unei fenomen atât de complex, cum este plecarea românilor în afara țării, cu precădere după 1990. Venită din experiența celui care a cunoscut dramele conaționalilor săi, dar și propria dramă, care a văzut și părțile bune și cele rele ale unui proces de integrare în Uniunea Europeană pe care l-am început de fapt înainte de 2007, cartea de față oferă o radiografie personală asupra suferinței, dar și a speranței.

Sunt sigură că cititorii vor fi marcați de poveștile personale surprinse în această carte, cu titlu de exemplu. Vorbim despre drame umane care ni se înfățișează în cele mai intime aspecte și care nu pot lăsa pe nimeni rece. Vorbim despre suferința celor care au lăsat în urmă părinți, copii, bunici în speranța unui viitor mai bun sau a revenirii în țară ca oameni care au reușit. Dar vorbim și despre părinți și copii care au trecut foarte greu peste suferința produsă de ”ruptură” sau, absolut tragic, nu au putut suporta acea suferință. Vorbim, și nu în ultimul rând, despre contactul între români plecați spre necunoscut și amalgamul cultural și pitoresc pe care îl reprezintă de mulți ani Bruxelles, Capitala Uniunii Europene.

9

Această carte este însă și despre dragoste – despre dragostea față de lucrurile lăsate în urmă: țara, familia, prietenii. Acestea nu sunt niciodată uitate și devalorizate.

În viață, finalul nu este niciodată doar unul fericit, iar experiențele surprinse de Codruța Filip țin să ne amintească acest lucru și să ne facă să ne respectăm și să ne gândim mai mult la semenii noștri de peste graniță. Ceea ce astăzi numim Diasporă nu este o entitate îndepărtată, nu este o himeră, ci este formată din români concreți, cu viețile lor, cu nevoile lor, cu așteptările, suferințele și speranțele lor.

Citind ”Ultimii emigranți, primii europeni” am înțeles o dată în plus cât de importantă este existența Parlamentului European și cât de necesar este ca reprezentanții României în PE să apere, dincolo de loialitățile ideologice, interesele românilor aflați pe cuprinsul UE. Și astăzi această necesitate e poate mai actuală decât oricând. Suntem în fața procesului de ieșire a Marii Britanii din UE, proces care generează temeri românilor care se află în Regatul Unit. Va trebui să existe un efort conjugat pentru ca ceea ce a fost câștigat în ani de zile să nu fie acum pierdut. Suferința experiențelor trecute nu mai are voie să se repete.

Astăzi, când românii sunt cetățeni europeni, este important ca aceștia să își cunoască foarte bine drepturile, dar și oportunitățile pe care le au.

Cred în organizarea românilor din afara granițelor, cred în necesitatea ca acestora să li se ofere condiții bune de muncă, să fie protejați de autoritățile din fiecare stat unde se află. Și este important ca România, ”stat mamă”, să își îndeplinească, prin instituțiile sale, datoria față de acești oameni.

Viorica Dăncilă – eurodeputată PSD (S&D), Bruxelles

III

Peste 4 milioane de români trăiesc astăzi peste hotare. Este vorba despre 4 milioane de destine împinse spre exod în epoci diferite dar și de motivații care definesc raportul lor cu România.

10

Deseori regrupați dogmatic în forme abstracte, uneori lipsite de suflet, precum diaspora pentru cei din țară, migranți pentru cei din țările gazdă sau comunitate pentru românii din afara țării, aceste 4 milioane de persoane rămân o enigmă pentru actorii instituționali din România și o surpriză, de cele mai multe ori plăcută, pentru statele unde aceștia s-au integrat. De fapt Codruta Filip caută tocmai să surprindă această multitudine de perspective prin descrierea mai multor povești de viață a unor oameni care au plecat în căutarea unui nou tărâm în care visele lor să se poată transforma în realitate.

Pentru unii acest lucru s-a întâmplat, pentru alții experiența a devenit din păcate traumatizantă.

În mijlocul acestei avalanșe de istorii personale, autoarea livrează și propria perspectivă asupra fenomenului migrației europene argumentând, pas cu pas, prin exemple personale, complexitatea acestui proces.

Prin această abordare autoarea încearcă astfel să dea culoare și viață conceptelor de liberă circulație și de migrație prezentând, dincolo de controverse sau de puncte de vedere politice, peripețiile și dilemele celor care și-au părăsit țara.

De altfel autoarea caută pe alocuri să justifice părăsirea propriei țări ilustrând tentativele sale și ale celorlalți de a rămâne în contact cu locurile de origine și de a avea o contribuție, poate chiar și o revanșă.

În elementele descrise se face astfel o paralelă între complexitatea integrării în străinătate și dificultatea de a genera proiecte pozitive cu și despre țară pentru a arăta că de fapt fluxurile migratorii europene trebuie acompaniate de un efort consolidat de îndrumare, consiliere și organizare atât din partea țării de origine cât și de către cea de destinație.

Tocmai în această furtună de idei, concepte și exemple de politici îmi regăsesc și eu povestea personală, a unei persoane care a trăit aproape 9 ani în străinătate și care a decis să se întoarcă acasă motivat de dorința de a schimba lucrurile în bine în propria țară.

Mi-aș dori acest proces să fie mai simplu pentru toți dar din păcate, pe măsură ce trec anii, așa cum bine descrie și Codruta

11

Filip , întoarcerea devine mai dificilă iar distanța personală, identitară și de valori se adâncește.

În realitate dacă este să rezumăm mesajul cărții identificăm, pe lângă apologia beneficiilor aduse de liberei circulații în Europa, tocmai acest regret, că milioanele de români care trăiesc pentru hotare pot fi pierdute pentru totdeauna de către țara de origine fără ca cei care decid să sesizeze cât de mult s-ar fi putut câștiga cu sprijinul lor.

În acest sens cartea poate fi considerată o lectură plăcută, dozată cu exemple personale și dotată cu elemente de substanță care pot face orice cititor, interesat de comunitatea românească din afara țării, să înțeleagă ce înseamnă traiul celor care au trebuit să plece și trăiesc în afara țării.

Victor Negrescu-eurodeputat PSD (S&D), Bruxelles

IV

Am citit manuscrisul acestei cărți cu încrâncenare. Așa am pornit la lectură, de fapt. Cu încrâncenarea românului în fața unor umilințe europene pe care le-am suferit și pentru că noi nu am știut să fim altfel, dar și pentru că ceilalți, europenii, nu au făcut suficiente eforturi de a ne întelege cu adevărat cine suntem ca nație. Cu încrâncenarea europeanului în fața valului de români plecați la muncă în cele zări pentru că la noi au gândit că nu mai este de trăit. Cu încrâncenarea părintelui de trei copii în fața dramelor pe care copiii celor plecați le-au trăit și le trăiesc încă. Și cu încrâncenarea cititorului de presă în fața articolelor în care românii de dincolo făceau numai prostii, când eu știam că sunt tare mulți de-ai noștri oameni de omenie și la locul lor și care și-au găsit rostul pe acolo.

Dar încrâncenarea mi-a trecut de la primele pagini. Pentru că am răsuflat adânc și mi-am zis în barbă ”fată dragă, așe trebe scris de românii noști...”. Mi-a trecut încrâncenarea, dar m-a lovit alte sentimente. De melancolie și dulce aducere aminte de vremea copilăriei mele. De întristare și de enervare că unii nu văd ce ar

12

trebui să vadă ci doar ce cred ei că trebuie să vadă. Și, din când în când, o lacrimă mi s-a ivit în colțul ochiului.

Să nu înțelegeți, însă, că această carte este una doar de citit cu sufleltul. Pentru că nu este așa. Nici pe departe. Mare parte este de citit cu mintea. De înțeles. De băgat la cap. De aplicat. Căci informațiile tehnice, dacă vreți, pe care ni le dă Codruța în carte sunt aur curat ca să înțelegem mai bine fenomenul milioanelor de români plecați de acasă, să punem în context european, instituțional acest fenomen.

Tineți în mână o carte – document. Un document personal al Codruței, care și-a pus sufletul în aceste pagini. Un document al românilor care au suferit și mai suferă încă de dorul de casă. Un document al românilor care au suferit și încă mai suferă de dorul celor plecați. Un document al identității românești într-o Europă din ce în ce mai complicată. Un document al acelei Românii care se caută de mult prea multă vreme și încă nu a reușit să se regăsească...

Cristian China-Birta, blogger, Bucureşti, 2016

Bruxelles, Septembrie 2009-Noiembrie 2016

13

Introducere

Lăsat-am o mamă bună cu sărut drag pe frunte bolnavă, pe pat de spital. Datu-mi-a privire iubitoare și zâmbet să le țiu veșnic în amintire. Să-mi ție mie de cald și de frig când oi fi la grea-ncercare.

Avut-am o bunică harnică și veselă de-ți umplea sufletul cu bunătate. I-a dat Dumnezeu viață grea și-ncercată așa cum dă oamenilor buni. A fost împărăteasă peste înțelepciune și bucuria vieții, dăruit-a veșnicia copilăriei nepoților.

Lăsat-am departe-n poartă o bătrână, în haine rupte și murdare, cu păr retezat sub o năframă neagră. În botă își pironea mâinile bătătorite privind apusul care nu-i mai aduce copiii înapoi.

Aflat-am și cealaltă mamă bună-ntre patru scânduri pe masa din casa copilăriei mele, acolo unde n-a fost veci urmă de tristețe și amărăciune. Îmbrăcată-n veșmintele ei cusute-n tiară și brodate-n măiestria Suciului de Jos, o bunică, ultima, mă aștepta să viu. Știut-am Doamne, că-i lua-o, da’ nu așa de repede. S-a făcut voia Mântuirii Tale, și-ai luat-o-n săptămâna Învierii, în săptămâna mare, să deschizi ceriurile Raiului pentru bunica mea.

Tămâia, sarea, busuiocul și aghiasma-au stat priveghi, cu noi și-un sat de babe, alte bunici bătrâne. Dezlegatu-o-am de noduri și datu-i-am înapoi cercei.

Visat-am, Doamne, liniștea ei și-am zâmbit cuprinsă de fericire-n somn.

Lumina a vestit înmormântarea ultimei mame bune și-am uitat orice vis. De-amu sunt frunză-n vânt.

Ion a lu’ Albaş i-o stat diac, icoană a copilăriei mele, om cu viață și înțelegere: «în veci pomenește-o…» Nepoți tineri și-ntristați au scos mama bună pe brațe din casă și-au așezat-o-n curte, o ultima slujbă, iertăciune și dar. Datu-mi-a mie mama bună daruri peste cele patru scânduri, prin gura popii Marcel, crescut-a ea nepoată de la cinci luni pământene până-n apusul

14

vieții mele. Nenorocită-s Doamne, singură-s fără de ea, pustiul întristării mă apasă de nu-mi aflu raiul împăcării.

Au dus-o într-un ștraf tras de cai în timeteul din sus. Au pus între patru scânduri, trup bolnav de boală. Au așezat suflet curat pe țoluri și-au acoperit o bunică cu coroane. Dusu-m-am, Doamne la capătul ei, și-mi venea să urlu de să vuiască satul și Dumbrava. Oprit-a calul nechezând la șapte văduve, în șapte stații, și le-au împărțit colaci. Zis-a popa «Hristos a Înviat» și-a ținut slujbă veselă în pomenirea ei.

Au aruncat pământ pe ea și-au ținut și țin pomene, cu zamă de oaie, mălai dulce și pișcotă de la Borșovica și mătușa Victorie de mi-o făcut colacul de mireasă.

Nu-s bună. De nimic. Nu aud numai strigătul meu de ciudă și durere, m-aș duce acasă și-aș stă închisă-n sat până-oi împleti cosiță albă. Pe boncuța făcută de bunicu, lângă fântâna cu apă dulce. «Să vii, n-am aruncat săniuța… nici ața cu care te trăgeam pe drum…» E ultimul bunic.

Îs iar departe, numai eu cu golul sufletului meu amărât, uscat de arșița pieirii celei de-o viață pază și iubitoare mamă bună. Îs iar cătând să aflu când m-oi putea duce împăcată… acasă lângă bătrânii mei, să mă poci așeza lângă morminte, lumină să le-aduc celor de mi-au dat dragoste de lume. Să văd Lăpușul Maramureșului de pe dealul timetului din sus vara și primăvara, când or înflori pomii.

Am luat calea Europei în căutarea răspunsului la ceea ce mi-au dat ei, acasă. Povara țării mele, sărace și netrebnice, lumina dimineții, aceeași țară proaspătă și verde, sunt cazna și bucuria drumului. Am cătat trăirile altora din nevoia de cunoaștere a noastră, a tuturor, pentru o lume mai bună. Am vrut să le dau glas celor neauziți îndeajuns pentru ca pruncii, odraslele, iezii și puii lor să pășească frumos în viață.

O recunosc pe Ileana lui Șofronu lu Lupuc și în alte babe, din ce în ce mai gârbovite și asuprite de lucru. Și recunoașterea ei îmi ridică mari semne de întrebare.

Ileana lui Șofronu' Lu' Lupuc era o femeie harnică și tare modestă. Felul în care își exprima simțirile nu era unul obișnuit,

15

vorbea cu veselie și mereu clar... cu substanța celui înțelept care liniștea.

Accepta câte cele date de Dumnezeu prăbălind să creadă că este un rost în fiecare lucru. Ba chiar că toate lucrurile îs bine de știut. Că și doamnele cele mari, dacă ar ști să coase o floare pe o pânză și-ar afla mai multe răspunsuri la cele întrebări dificile.

Ea credea în mințile deschise și libere, însă niciodată nu cerea nimic pentru ea. Dacă stau bine și mă gândesc, nu există. Ileana avea grijă de alții, fără să se întrebe niciodată de-i fericită ori ba. Găsea că este firesc să fie așa și că acesta este miezul tuturor lucrurilor bune. Să te sacrifici pentru alții.

Ileana a crescut trei fete și două nepoate. Eu știu ce să zic... dacă e bine ce le-a învățat ea în ziua de azi...?

Mnie mi tare frig peste granița țării... Știi tu, mamă, cum așeza Ileana lui Dionisie a Petrii șepte perini cătă păretele cel mnieru să nu mă tragă frigu la inimă? Cu perini lucrate-n tiară către părete spoit în mniere de albină de omini cu credință-n Dumezeu să curețe casa die cele hâde...

N-am luat mamă cu mine perinile cele mândre de la bunica din jos. O trecut pă la noi prin sat om bun și n-o știut unde să intre după ele. S-o oprit pă pod din sus die sat. Pă pod la noi, mamă. Acolo unde mă opream diminețile când întidem ușa la cămin după verjel și voie bună. Unde numărăm stelele cu cialalți die a me vârstă fragedă și unde râdeam die copilărie. Cum die nu l-o văzut Anuca să-i hi dată batăr cojocu ciela pestriț de culori și flori? Iel btietu n-o știut ce să ieie... Și l-am văzut îmblând p-aici cu voie bună și-ar hi vrută... da n-o avut în săcuieț numa vise păntru mine. O zis să am răbdare, mamă...

Da mnie atâta mni die frig, maica me... Nu-i emigrarea dulce nici îi noaptea cu cer cu stele die numărat. Copilăria-i dusă, io am rămas singură pă podul veșniciei la Șofronu' lu' Lupuc... Mni tare frig, mamă... Îs ani de-amu și paște mâne. Mă tem că oi vini napoi palidă. Să nu mă tem? Să mă las în voia lui Dumnezeu să facă ce-a vre cu mine?

16

Mă gândesc să viu io după el. Că așe am tăt vinit după tăti ciele. Și numa n-am știut ce mni baiu die mnie mni tăt frig. Gândesc că am uitat să-mi ieu cojocu ciela strâmt, după mine pont, cât să-mi cuprindă inima, sufletu' și mijlocu'. Să mă ție pă veci aicea, da cumva, să aibă grijă și de sufletul mneu cineva. Un biet cojoc de la oile din Suciu de Jos. Cu el m-oi scoborî apoi în Tarniță să mă duc și io împăcată acolo unde mni locu'... la merii cia mândri și-ncărcați de mâncau oile din iei, din crenjile ciele plecate die poame...

Emigrarea nu este o crimă. Și totuși uneori așa arată. La fel, alteori este încununarea vieții cu împlinire. Cartea asta am pădăit-o vreme îndelungată. A fost așa ca și cabana noastră de lemn făcută de meșterul de troițe de la Bârsana, Petru Nan. Odată am ales lemnul, apoi am măsurat. Am întrecut măsura. Apoi m-am gândit că trebuie tăiată. Dar nu m-am îndurat, că avea lemn frumos, lucrat la mână, cu însemne bătrânești, mesianice. Așa că am lăsat-o așa, așezată pe pământ, acoperită de ploaie și de vânt până om avea curaj. A stat multă vreme ascunsă, după niște mormane de pământ și gunoaie. Într-o primăvară, m-a cuprins frica să nu o mănânce cariile. Ș-am uns lemnele cu ulei de trei ori. Acum îl aștept pe tata să vie s-o puie pă pticioare, s-o înalțe, măreață, casa de lemn de Maramureș, în țara despuiată de emigranți.

O carte scrisă de trei ori în zece ani

Mesajele acestei cărți nu au fost gândite uniform. În umila mea experiență scriitoricească mi-oi permite numa’ câteva întrebări: revenirea emigranților și reconstrucția țării este mit sau realitate? În prinsoarea lor dintre două lumi, cea a imaginii de țară lăsată în urmă, dintr-o atmosferă rurală arhaică aproape de Dumnezeu, ori dintr-un oraș defavorizat, modest, dintr-o familie bogată ori săracă, ori dintr-un oraș înstărit, și cadrul economic cu peisajul străin, atrăgător, românii se mai gândesc să vie acasă.

Dar România valorilor autentice învățate din bătrâni va rezista? Acea Românie a laptelui rar de bivol, a furcii din paiele de fân, a bunicilor trimiși de Domnul să vegheze asupra noii omeniri? Avea-o-ar vreo importanță acestea în procesul de globalizare și

17

integrare europeană? Dar, noi unde ne aflăm în spațiul cultural european? Și încotro ne îndreptăm pregătirea țării pentru viitorul copiilor?

Prin prisma acestor întrebări și în baza unor principii învățate-n templul bătrânilor șamani din Țara Lăpușului, textul poate mai adaugă păreri și impresii sociologice cu privire la migrație.

De vi s-a părea că mă jeluiesc prea mult, țineți minte că premisa scriiturii mele se află în moștenirea lirică a Țării Lăpușului, regiune de doină, parte mai puțin știută a Maramureșului.

Eu mă rog ca tărâmul mântuirii mele să rămână veșnic pur, ca oamenii de la Suciu de Jos să taie peste veacuri icoana Maicii Domnului de Sf. Mărie în drum spre Rohia, să-și crească copiii după sufletul lor bun. Să dezvolte Maramureșul puternic și competitiv înlăuntrul Europei pe fundația moștenirii unice.

Iar convingerile mele despre cum trebuie să creștem nu sunt altceva decât speranța că plecarea celor câteva milioane este o lucrare mult mai importantă și cu consecințe strategice pentru România.

Dimitrie Gusti realizează analizele sociologice pe patru cadre: cosmic, biologic, istoric și psihologic, iar de început îl folosește pe cel cosmic cu două elemente: modul de utilizare a pământului și satul. A fost primul care a întemeiat sociologia rurală pe ideea de cunoaștere și înțelegere a nevoilor reale ale poporului. Satul devine astfel cea mai complexă formă de utilizare a resurselor naturale armonios și pentru bunăstarea colectivă. Înțelegeți, așadar de ce pentru mine acesta este axis mundi.

Am stat și-am cugetat o vreme dacă să vă arăt și vouă cititorilor „Boceluța de călătorie”. Mi-a luat zece ani din viață povestea asta. Și cea mai dramatică trăire nu a fost integrarea, ci înțelegerea plecării mele pentru o bună bucată de vreme de-acasă, o ieșire din Rai fără explicația spirituală, necesară tuturor alergătorilor de cursă lungă.

18

Și-apoi a venit, când trebuia să vină, printr-o întâmplare. Am vrut să țin răspunsul pentru mine. Dar este al tuturor celor care vor să îl primească:

Am sa mă-ntorc din drumeție, Cu-aceeași boceluță de călătorie, În care am voit să pun, din lăcomie... O lume-ntreagă – un Univers, să fie! Dar ce puteam să fac, cu-așa de multe, materii, ce oricum s-or fi descompus? Și-n orice loc oi fost – câmpie, ori pe munte, Nu m-ar fi-adus nici jos, nici sus. Pentru că lucrurile prin ele Nu au însemnătate de identitate, Ci noi, călătorind prin stele Lăsăm un pic din noi, în toate. Și-n boceluța de călătorie-n care, Imaginăm să adunăm avere, Simțim deodat', cu încântare Ca n-adunăm, ci oferim în dare.... Și totuși pot să spun deschis, Ca mi-a plăcut nespus în drumețire Iar scopul ei, mi-apare acum precis, Că este de a da și de-a primi iubire!

Poezie din căpătat

19

I. Prima Parte: Povestiri din emigrare

I.1. Afimie

«Soarele-n zenit ține cântarul zilei. Cerul se dăruiește apelor de jos. Cu ochi cuminți dobitoace în trecere își privesc fără de spaimă umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreagă poveste. Nimic nu vrea să fie altfel decât este. Numai sângele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrân după ciuta lui pierdută în moarte. Poate a pierit subt stânci. Poate s-a cufundat în pământ. În zadar i-aștept veștile, numai peșteri răsună, pârâie se cer în adânc. Sânge fără răspuns, o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi ciuta călcând prin moarte. Tot mai departe șovăi pe drum - și, ca un ucigaș ce-astupă cu năframa o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă.” “În Marea Trecere”, de Lucian Blaga

I.1.1. În loc de-nceput

Un glas dulce dezmiardă un început de prunc și strunele viorii îi ticluiesc viitorul. Gordona bravează și-i dă nebunia, taragotul o întărește și-i dă repeziciune. Clapele răsunatoare ale acordeonului o înveselesc iar aplauzele îi dau mândrie. Vede

20

pantoful unei glezne fine, dar cu pas apăsat, decis și iute îndreptându-se spre microfon.

Pruncul simte strânsoarea brâului colorat de Maramureș, fără să se simtă sufocat și se leagănă zâmbind în horea mamei. Cămașa albă brodată-n flori de vară de pe văile Lăpușene îl ascunde și-l ferește de toate relele Pământului. Poalele albe ca spuma laptelui proaspăt muls dau eleganță cu cipca lucrată de femeile din satele cu tradiție încă neglobalizate. Peste poale pruncu simte vioiciunea șorțului și-a zădiei țesute-n tiară cu șiruri colorate și fire aurite de-mpărăteasă.

O doină lină mângâie lumea, spălând-o de rele. Doina cu noduri, din munții Țiblesului, limpezește precum apa de munte curată natura în strălucirea soarelui de vară de pe Valea Lăpușului. Struna subțire de vioară așterne binecuvântarea strămoșilor, ridicând suflete curate la ceriuri. Trece vioara prin cămara inimii, înălțând speranță și veselie. Poartă mintea-n văi parfumate și-n dulceață poamele de pe Tarniță, târâm nemuritor de basme și creație autentică.

Joacă arcușul strunele lemnului poftind la joc de-nceput și pruncul zâmbește în voia bună. Gândul dintâi și din urmă a făpturii nedovedite încă, s-a împregnat matrița pentru o viață ce va să vie, aici și dincolo, în muzica ancestrală din Maramureș. Îi va ține-n frâu pornirile diavolești amuțind Răul. A striga-o în pierzanie, a trimite chemarea înapoi, în sat însorit sub pomi înfloriți, lângă bătrânii din Sus și din Jos, din două timeteauă.

Până-n ceasul din urmă, i-or veghea drumul, chipuri luminoase de aură cerească, bunici și părinți și cântecul mamei…

Pielea luminoasă și-ntinsă de natura dătătoare de frumos scoate la iveală doi ochi migdalați și-o gură trandafirie glăsuind cântec șamanic. Silueta perfectă a unei învingătoare fragile dă o nouă viață. Și pruncul simte balsamul părului de codană și parfumul drag al mamei delicate, strigându-l.

I.1.2. Introducțiune în centrul de putere european

O intersecție imensă, linii de tramvai și tramvaiul blocat între mașini, claxoane, zarvă, îngramădeală pestriță de oameni și-o

21

căldură imensă care-ți tăia respirația. Se circulă intens pe toate sensurile posibile, nervos și cu pomelnice în toate limbile pământului. Șoferul de tramvai, un marocan cu o barbă de-un cot, amenință disperat să se deblocheze drumul. Nimeni nu-l bagă în seama. Un praf imens se ridică deasupra tuturor sufocând și mai abitir mințile.

Două roabe cu capete de porci împinse de muncitori echipați în alb însângerat strigă să li se facă loc cât mai rapid. Pe partea dreaptă cel puțin cinci magazine de carne, lipite bot în bot își făceau concurență unul altuia.

O babiloniadă gălăgioasă ocupă toată intersecția dinaintea celei mai mari piețe a capitalei europene întorcând privirile curioase oricărui trecător găsit întâmplător prin zona Clemenceau. Negrese în rochii înflorite, cu părul strâns sub greutatea unor noduri colorate și marocance cu fețe acoperite de privirile tuturor, râsete românești și vorbă poloneză, miros greu de bere și carne.

În stația mijloacelor de transport în comun înghesuială maximă. Coșurile de gunoi anexate nu mai prididesc să ție resturile menajere.

Pe partea stângă stă falnic tricolorul românesc. Nou veniții rămân cu ochii căscați la adunătura ce-și mâna heredia fără să-i pese de stratul de gunoi pe care-l călca sau de îmbâlceala celor ce mai tăiau calea, împingându-se cu bagaje și dând din coate în spatele tuturor. Vitrinele atârnătoare de cârnați și șuncă atrăgeau frenetic mulțimea flămândă a Bruxelles-ului. Casele decolorate, murdare și înghesuite, lipite straniu una de alta. Oamenii se chinuiesc să treacă cu cărucioare, plase și genți pline de cumpărături, unele imense precum cele împletite puternic din fire de rafie. Din șaretele pe roți atârnă frunze mari de leuștean și cozi de ceapă verde, câini îmbrăcați în carouri roșii-albastre, decorați cu fundițe prinse-ntr-un smoc de păr în vârful capului și plimbați cu grijă de cupluri vârstnice uitate de nepoți. Câte unul mai curajos bate răgușit la vecinii de șaretă.

«Morții tăi de țigan, treci odată!» se aude nervos pe cel care a condus pe cei 2000 de km de acasă până în inima politică și civilizată a Uniunii Europene. «Țiganul» era un marocan al Belgiei

22

pe care românii îi vedeau cu la fel de mult drag cu cât îi vedem noi pe țiganii noștri.

«Foai, așe îs de sătul de ii, mă!» și-si încordă mușchii gâtului a bătaie. «I-o adus aicea să le facă metrourile, și-amu își dau pumni în cap că nu mai pot scăpa de ei! Așa le trebe! Am auzit de-un primar că i-o mutat la marginea orașului, undeva în România... ați auzit și voi? Și cică s-ar fi ofticat ăștia de la UE. Ferească Dumnezeu! Păi trebuia să-i mute lângă Comisia Europeană să vadă, îi bine?"

"Nu, măi, o fo bai că de ce le-o făcut zid", zise Paul încet. "Ăla-i baiu? Pai cum să nu le facă dacă îmblă despuiați? Știi

ce cred io? Ar trebui să-l picteze, ei artiști țigani, romi, în culorile obiceiurilor lor. Să vezi cum n-ar mai fi bai, ar fi atracție turistică."

Au început să se cotească de râs și înghesuială. Trecuseră vămile și o bună bucată europeană, înghesuiți în număr de cinci într-o mașină mică. În urma lor ceriul înstelat anunța viitor luminos, plătit cu emoție și șpagă la fiecare 90 de zile, potrivit datinii unei țări fără căpătâi.

Au ajuns la ziuă, când soarele-ți arată praful celor mai mici unghere. Prin parbriz, un cer împânzit de ciori si-un pământ țesut din toate națiile, noul meu cartier, în inima celei mai mari piețe din Bruxelles, capitală europeană.

De după perdelele și draperiile murdare, trase dezordonat, se simt priviri curioase și nebune cu limbi de neînțeles și foarte aprige. Trei stropi îi grăbesc, umbrind cerul. Trage după ea o valiză grea, cu oboseala și impresia unei lumi neprimitoare. Strânge suflet înlăcrimat de îndoială și-apleacă ochii înspre betoanele gunoiate.

I.1.3. Pe Delacroix, la doi boi

O scară îngustă, rașchetată, emană miros de mâncare felurită, întorcând stomacul. Cândva fusese tapetat cu roz, plămâniu. La ultimul etaj, la patru, duhnesc sacii de gunoi scoși pe palier de vecini. Vasile suduie răspicat: “- Bă, i-am zis de o mie de ori, să scoată dracu’ pubela în stradă. Țigan împuțit! O să-i zic la Malec.”

23

Dincolo de ușa slabă de lemn scârțâit, un apartament spațios, cu două camere, îi aștepta tăcut. Pereții gălbejiți, lăsau semnele nevoilor la iveala zilei. Lasă bagajul din mână și trage sub ea un scaun rupt, ieșit din șuruburi și-ndrăznește să-și tragă sufletul în zare. Nu o sperie mizerabila sărăcie, o știa de multă vreme. Bucăți de placaj vopsit în verde serveau de mobilier de bucătarie.

Un frigider găsit în stradă și două televizoare la fel de bine primite înlesneau traiul. Deasupra mesei, pe-un perete gălbejit o cruce amintea credința.

Prin geamul de la bucătărie priveliștea cartierului din Anderlecht impresiona. Casele-s disproporționate, îmbrăcate-n cenușa vremii, întristate sub cerul gol al Bruxelles-ului. Parcă ar recunoaște muza unor scrieri de Balzac sau Hugo. Hornurile fumegând cheamă seara mai devreme. I se pare că-n mijlocul drumui stă nemișcată o fată-n haine ponosite, cu păr galben. În picioare două ghete scâlțâite anunță primii stropi de ploaie.

Îi este frig și plouă de cură, nimeni nu o vede, și alungă nălucă.

Din bucătărie se intră pe-o ușă cu ochi șugubăț și lipsit de intimitate în baie, pe balcon. Surâde, că și mama ei mutase mândră bucătăria închizând balconul, dar încă nimeni nu s-a gândit să-și mute pudoarea-n văzul lumii. Trage de-o lature bucata de cârpă întinsă pe-o ață din fereastra ușii și se-ntinde peste pervaz. O imensă hală acoperită de rugină și stoluri de ciori se-ntindea pe lângă canalul lipsit de viață din apropierea Clemenceau.

“- E piața, e abatorul”, o lămurește Paul. E încă tânăr, deși plecase din România atunci când cei mai

mulți își trăiau zbuciumat adolescența. Are o privire tristă dintr-o maturitate timpurie, forțată de nevoi. Este echilibrul depărtării sale, soț peste ani de trecere prin viață și cunoaștere a ceea ce va să vină. În ochi îi citești modestia și cumințenia, în palme munca grea.

A luat-o de-acasă fără să-i promită nimic altceva decât iubire. Afimie a lăsat în urmă o viață de huzur, în ciuda sărăciei. Nu scârțâiala unor strune prefăcute, nu vorba mieroasă și privirea mincinoasă, ci muzica și viața unei culturi îngrijite și curate… o

24

avea la îndemână, în sânge. Îi curgea prin toate venele și-i ardea toate măruntaiele, o-nălța la cer, și o alina pe nori de bucurie sublimă. I-a fost dată dar, nevinovat și natural, tradiția unor oameni blânzi și harnici, cu voie bună și cu Iisus în vorbă. I s-a părut atât de firesc să cunoască vara parfumată ca mierea de albină, iarna greu cuprinsă de nămeți, primăveri cu ghiocei și brândușe-n colțul casei, și-o toamnă aducătoare de roade. I-au spus că trebuie să meargă la biserică duminică de duminică, să zică rugăciunile dimineața și seara, să mulțumească lui Dumnezeu pentru bucate, să țină post și să se roage pentru familia sa. Să facă bine să învețe, să nu fie obraznică cu părinții, să nu iubească pe mulți, și să joace frumos, o învârtită din bătrâni, cu sunete energice de trezire la viață. I-au arătat că e mai bine să ducă un trai simplu, fără vanitate și că e bine să-și ajute semenii. Fata cobora dintr-un loc de lângă Rohia, unde sălășluia Hristos.

Afimie colindă și-acum prin Europa alegând cele bune de cele rele precum nisipul de aur, cărând în spate povara grea a moștenirii prin cetățile globalizării. De-atunci șamanii ei se sting, mocnind deopotrivă și lumina flăcării sale. Prin geamul alintat de-un bec slab de lumină, noaptea-i fermeca visele Afimiei. Vede dinaintea cășii la Șofronu' lu' Lupuc, la nucul rămas ciunt și leagănul destrămat, odată cu ieșirea ei din Rai. Fântâna a secat și prunii și-au uscat crengile peste bancă. Ei au rămas urme ale Raiului de altă-dată. Diacu în biserică mai aduce aminte popii numele celor vii și numele celor morți, umbrele celor lăsați acasă. Ațipește Afimia supărată la gândul că nu știe ce s-a alege cu Anuca.

Fata a nimerit mai străină între români decât printre străini, pierduți și dezrădăcinați de bună-voință de-acasă.

Paul muncea dintotdeauna în construcții, prietenii și cunoscuții care vizitau casa lor erau oameni care răzbeau în sectoarele nedorite de belgieni: curățenie, la îngrijit de copii și bătrâni și prin construcții. Și nici așa, în meserii nevrute de-o civilizație, administrația publică nu rânduia deschiderea pieței. Era în 2004 când România stăruia, candidată la familia europeană.

25

I.1.4. Casa de pe Apa Sâmbetei

Nu prea le-a plăcut gândul ei de instruire școlarizată pentru fuzionarea cu țara gazdă și Europa. Generația aceea de emigranți era închistată în ghetoul suburbiei sărăcăcioase, cu șanse puține de depășire a condiției umile. Nimeni nu credea în nimic altceva decât în bani. Puțini, câștigați din greu, la negru, banii erau pentru o casă și-o mașină în țară. Calculați la sânge, fără prea multe pretenții, cu buget strategic pentru un anume soi de mâncare, într-o chirie ieftină și în nici într-un caz la coadă la spectacol.

În mentalul tuturor se aciuase bine ideea că trebuie să rămână la limita societății adoptive, fiindcă oricum nu avea nici rost, nici șansă că vreunul dintre cei veniți să parcurgă un altfel de drum, unul normal, european, demn. Au plecat cu fruntea plecată și așa au ținut-o o bună bucată de vreme. Să fi rămas sechelele comunismului, a regimului totalitar ce-a încuiat mințile oamenilor, să trebuiască timp și educație până când mentalitatea își va găsi cursul firesc?

Care-i normalitatea de care trebuie să ne bucurăm? Este oare aceasta accesibilă atât de ușor?

Asimilarea limbii este primul pas. Într-o oarecare măsură au înțeles atunci că este esențial, dar cercul discuțiilor închise, numai pântre cei plecați, nu prea ajută. Viața aproape subterană, ascunsă de legalitate nu-ți dă acces la cele mai esențiale, cele mai normale lucruri ale cotidianului. Atunci mai afli încă o dată că nimic nu-i un simplu dat în lumea asta. Britanicilor le este frică de bunăstarea cu care s-au învățat, că poate n-or progresa tocmai din pricina că au acces la tot ceea ce le trebuie. Comunică, transmit, așa cum se cade să facă o comunitate. Ei cred că liniștea de peste 1000 de ani de care s-au bucurat le-a clădit țara și se tem că tot asta le-o poate dezechilibra. Dacă lor le este frică de propriul succes, cum să simtă românii?

E drept că primează goana după avuție, întrecere obsesivă până la cele mai negre gânduri ce otrăvesc sufletul omului. Cei mai mulți au plecat mânați de nevoi. Și lipsurile îți pot fura sufletul.

26

"Nu este patimă mai otrăvitoare ca invidia", spunea Sf. Vasile cel Mare. Din invidie Lucifer, îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai, pizmuind fericirea primei perechi de oameni.

Asta și luarea în derâdere a tuturor celor care binevoiesc să-și folosească dramul de minte sunt simțăminte grele, dar omenești. Și noi, la fel ca alții, ne lăsăm învăluiți de ele.

Printre prietenii lui Paul se numără și Victor Maieru, de-a lu' Mărie a lu' Făgădari. Venea dintr-o comună unde Bistrița lui Voiculescu încă revarsă temător apele amintind de duhul lostriței. Părinții săi erau pescari, dar el nu avea tragere deloc. Luase în schimb din poveștile și scornirile vesele ale pescarilor, păstrând accent puternic de-acasă când le spunea cu har, până noaptea târziu.

Victor a plecat copil necăjit, sătul de-un sat pustiu și-un oraș din apropiere din care singura fabrică ceaușistă mai producea vegetație sălbatică. În urma a lăsat o căsuță de voioagă, pe Valea Sâmbetei. Cu draniță și geamuri mititele de lemn, văcalița-n mieru și cu flori în glastră, era căsuța biscuit dulce pentru el, părinții și alte două surori și trei frați. În tindă pământ, în camere podele cusute-n cuie de-un bunic îndemânos. Paturi strâmte de-o persoană, hodineau câte doi. Baia la lighean și toaleta afară, la-ngheț. Viață grea, haine puține, trai îndestulat după cum da balta pește și după cum oferea Bujoara lapte.

Povestea trăgând cu poftă din țigară, cum pe vremuri, cu mare chin, ai lui au luat un aragaz pe butelie și-un televizor de Crăciun. N-ajungea nimeni să vadă nimic de fete, că depanau telecomanda încontinuu în lumea magică a telenovelelor. Râdea Victor, vesel, pe sub mustață, glumind pe seama lor.

"Mama făcea tocana la aragaz, tata sta mândru c-o mai făcut orice și anul ăsta."

"Măi, îmi era greu de înțeles totul. Nu-mi aflam locul, nici liniștea. Satul, cât a mai rămas, sta să se-mburde. Oftam de grija plecării, știind că-i vremea amu să-mi aflu un rost. Aveam nevoie ge' bani, ge' avere... eram cinerel..."

"Când am lăsat în poartă părinți, frați și surori nici n-am simțit supărare..."

27

A luat a plânge-n singurătatea emigrării abia când s-a aflat singur între străini.

Pe Victor l-a așteptat țara adoptivă la fel ca pe ceilalți, cu un cartier mizerabil, din ghetoul dedicat emigranților lucrători ale muncilor nedorite de nimeni.

S-o apucat Victor să-și rupă spate tânăr prin reconstrucția vilelor de lux și a apartamentelor din stimabila sa țară gazdă.

A prins încet a învăța limba, a-și face prieteni, a cunoaște orașul. Suna mereu acasă, se stricase și televizorul și aragazul, le-a luat altele. A schimbat acoperișul și le-a dat bani să-și facă baie și toaletă în casă. Și-a ajutat surorile să meargă la facultate, a plătit ieșirea la pensie și spitalizările părinților. Și-a însurat frații, nășindu-i, într-o zi cu o fată, în altele cu alta. Mama lui Victor s-a rugat pe patul muribund să facă bine să se așeze la casa lui, să-și ia și el nevastă, să facă prunci, ca toți oamenii, că-i destul amu.

A rămas cu gândul la mama sa. A aflat-o pe Octavia, o femeie frumoasă, gospodină și s-a însurat cu ea. Modești amândoi, într-o chirie sărăcăcioasă din același cartier de ghetou, la două case distanță de Afimie.

Într-o primăvară au turnat fundația la casă, în satul lor de pe Valea Sâmbetei. La fiecare două luni trimeteau bani de cărămidă, și-ntr-un an au ridicat frumusețe de clădire cu etaj și mansardă cum au văzut în țara gazdă. În cinci ani lungi și lați, Victor și Octavia și-au spălat ochii obosiți de muncă la vederea casei.

Minunată, albă, cu muscate roșii-n glastră, în loc cu verdeață pe Valea Sâmbetei, stă și-acum casa lui Victor și a Octaviei. Dintre cărămizi mai iese o tulpină tânără. În pod păianjenii și-au țesut covoare nepământene.

Ei n-au mai venit acasă. Părinții sunt hodiniți în cimitirul din Dealu' Mare, frații și surorile la casele lor, pe alte văi. Le-o ajutat să se facă gazde de păuni, țin câteva zeci și din penele lor fac clopuri înstruțate. Nu știu ce chinez le duce în țara lui, în România nu-s de trebuință la nimic. Mai le pun feciorii la joc, da' rar. Cozile de păun, crescute în timpul iernii, se taie cu foarfeca primăvara, înaintea Paștilor. Pentru confecționarea unui struț de păun

28

fecioresc sunt necesare 2-3 cozi, care înmănunchiază 300-500 de bucăți de pene. Chinezul vine în tăt anul să vadă cum se fac clopurile, i-i tare dragă tradiția asta veche de vreo sută de ani.

Victor și Octavia stau și-acum în chirie, în țara adoptivă. Când mai vin pe-acasă dorm în casa părintească, că li dor. Octavia face tocană la aragazul pe butelie și spală blidele la robinet, afară, ca și-n copilărie. E fericită să regăsească aceleași vechi blide, linguri și furculițe cu care mâncau laolaltă.

"Mai dohănesc ușor pe prispă, cu ochii la poarta plină de speranță, pe care-am ieșit cu zece ani în urmă." Oftează... "Zici că m-am stricat de cap, de multe ori ieu pă mine cănaciu cu bumbi, cureaua drucălită și mă uit pă drum în sus, să văd pă cine mai recunosc...

Am un chimir de la stră-stră-stră bunicul, o vrut chinezul să mi-l cumpere cu 10.000 de euro. N-am vrut să i-l dau. L-am întrebat de ce îi place și mi-a ținut un curs despre propria mea tradiție, tu-ți dai seama? Vezi că îi făcut din piele rezultată din argăsirea vegetală și are pe el romburi, pași, cercul, semicercul, câteva plante: laleaua, ghinda, frunza, trifoiul, spicul, cireașa, strugurele, o coadă de pește, inima, cârligul, și steaua. No, și el știa toate astea. Mni-o zis că se mai află și la Maramureș și că va căuta și-acolo că nu știu ce asemănări a găsit cu poporul norvegian și obiceiurile de peste Deal... Mă mir cum de-i pasă? Oare face bani din asta?"

Canapeaua spârtecată din salon primea mulți oaspeți precum Victor, cu trăiri aprinse, despre dezechilibre. Era adunarea generală sâmbătă de sâmbătă, la depănat de amintiri și uneltit viitorul țării, mai cu ură și grozăvie inocentă, mai cu bucurie.

Își perindă p-acolo durerea și Genuca de la Chintelnic, o femeie frumoasă și cu glas hotărât, trecută prin vârtejul sclavului în casă mai ceva ca iobagii după înfrângerile suferite în fața Imperiului Otoman. Lucrase mulți ani, la negru, niciodată beteagă, femeie-n casă-ntr-un castel la o bătrână cu mintea rătăcită. Din crițarii strânși își cumpărase un apartament la oraș, în România. O rugase pe mama ei să îl ia pe numele său, că n-avea

29

un leu declarat și se temea. Asta-i frica mereu, manca-o-ar jelea! Nu știe nime' di ce temea.

Cu acte încheiate la prea cucernicul notar, Genuca s-o trezit că proprietarul vânduse unei alte domnițe același imobil și după misterioasa pricepere a unei judecătoare, actul de vânzare-cumpărare semnat de mână avea forță juridică mai mare decât cel autentificat la notar. De-atunci și până în zilele noastre Genuca a mai cheltuit o avere agonisită tot prin sclavie pentru scârba avocaților ce n-au reușit s-o deslușească.

"Nu să poate, nu să poate... ce mni-o făcut iei mnie... Afimie, banii mnei munciți..."

Își trecea mână îngrozită prin par, asudând de durere. Avea peste 40 de ani și chiar așa necăjită părea de neclintit.

"Până oi pune mâinile pă tept, și nu m-oi lăsa, nemernici! O cumpărat judecătoarea, tribunalu' tăt. I-oi da la presă, să vie peste iei, nemernici, nu le-a ajută Dumnezău! Dumnezău!" Sughiță și-și trage răsuflarea cu ochii fără văz de supărare. "I-am spus și la mama, Afimie, să nu-l cumpere de sărbătoarea Hâzilor, că-i sămn rău... Că ies tinerii la noi pe ulițele satului mascați, care de care mai urâți. Zic bătrânii ca umblă cu “moartea” prin sat. Și mama l-o luat atunci, în Ajun de Bobotează..."

"Afimie, da' să facem un dosar acolo la Strasbourg, ce zici? Să-mi facă dreptate străinii, că ai mnei îmi fură banii munciți de-amar. Afimie, atâta am lucrat că n-am văzut cum o trecut anii și n-am un prunc să-mi zică mama... Și ei mă batjocoresc, niște iuzi... n-ar ave noroc la el..."

I.1.5. Abatorul

Prima ieșire-i la piața din apropiere și-apoi la magazinele alimentare. Deschisă timp de trei zile pe sfârșit de săptămână, piața din Anderlecht adăpostește și abatorul, plin cu carne de toate soiurile, la prețuri minime.

«Allez, un euro, madame!» strigau marocanii, spaniolii, portoricanii și flamanzii deopotrivă. Și vând și-acum la îngrămădeală, pe o parte toate soiurile de legume, fructe, brânzeturi, iar pe altă parte, lenjerii de pat, încălțăminte, vase,

30

materiale, lenjerie intimă, cămăși, de fapt cam tot ce poate să-ți cuprindă imaginația. Piața are chiar si un sector al vânzării second-hand de orice: linguri, blide, bujii, electronice, haine, te miri ce duce mintea omului să scoată în drum.

Ei, de aici se alimentează mai ales emigranții. De-aici și-a luat la rându-i prima oală și niște linguri, două blide adânci și câteva furculițe, toate gata folosite, dar în stare bună și pe nimica toată. Prețuri incredibil de accesibile, târguială câtă vrei, economie sigură. Pe sub musteață câte un domn și-o doamnă te-ntreabă dacă vrei țigări din Ucraina, iar la văzul jandarmului o dau uitată imediat.

Lumea se calcă în picioare cu sacoșele rulante, se strâng cu repeziciune când văd prețuri derizorii, se leagă prietenii cu vânzătorii de carne și toată lumea e mulțumită. Dintre care cei mai mulțumiți sunt românii și polonezii. Se strâng în fața pieței la o bere, și-ndată se-ncinge vorba. Pe parcursului anilor, și-au deschis magazine cu produse tradiționale la loc de preț, în fața târgului, tocmai la intrarea „Doi Boi”. Bucurie mare și câștiguri frumușele, că tot mereu e coadă comunistă dinaintea lor. În tendință, o absolut necesară cârciumă cu mândrul tricolor incită trecătorii la manea și ciorbă de burtă.

Incredibil câți români muncesc aici, taie, măcelăresc și vând carnea, în afară de cei care de-a lungul timpului și-au deschis propriile bolduri.

O dat deja o raită, se holbase pe la toate mărgele marocănești, la splendorile țesăturilor și-a perdelelor de Siria și încă mai avea vreme berechet. Se servește după placul inimii din toate fructele ce-i ies în cale și-și pierde privirea pe marfă lăsând în urmă orice gând. Vânzătorii de poame îți ascultă vorba curioși, si repetă la plată cifrele după cum te-au auzit : «Cincue, cinci! Madame est italienne ! Ah, bongiorno, seniorita!» Și se pun pe râs. Nu se abține nici ea.

O ia încet printre rândurile cu mărfuri. Miros îmbietor de măsline de toate culorile, umplute cu ardei, cu brânză, dar și simple, măsline asortate după rețete proprii, marocănești; brânză franțuzească și italienească de-ți lasă gura apă, smântână proaspătă de vacă, lapte și bunătăți lactate după bucătării

31

necunoscute. Cască ochii mereu, da’ nu cumpără că i se pare scump. O ia în jos, către carne. În față însă o așteptau puii prăjiți la rotisor, fricandele, cartofi pai cu maioneză sau cu sos andalouse, costițe fripte și hamburgeri. O shaormărie în aer liber cu cozi înfometate. Ocolește, nu-i amatoare, dar admite că mirosul e primitor.

Țipete fericite de copii ocupați cu țarcul de căluți din inima pieței atrăgeau atenția ca la circ. Mirosul puternic de bălegar ce intersecta aroma mâncărurilor proaspăt pregătite lasă trecătorul fără suflare.

Afimie era un mniez de om, slabă și cu garderoba aproape inexistentă.

Dădea târcoale pe la blugii ieftini, că pe singura pereche ce-o deținea mândră, nu mai prididea cu ață să coase rupturile. Încercase să se înțeleagă cu vânzătorul, dar de-abia îl auzea. La nici doi metri, o boxă imensă incanta slujba arăbească de cânta piața întreagă în text de rugă musulmană. Răsuna ca și chemarea la rugăciunea de seară din Istanbul. Difuzoarele erau împărțite pe mai multe standuri precum pe minaretele moscheelor și Afimie nimerise parcă lângă cea mai mare, lângă Moscheea Albastră a lui Sultanahmet. Aveau să treacă măcar aproape cinci ani până când, din întâmplare, fata cunoștea și detaliile meticuloase ale arhitecturii acesteia.

El nu-și luase banii de luni de zile, iar traiul lor nu putea fi numit unul îndestulat. Cu 5 euro și-a luat, în cele din urmă, o pereche de pantaloni de care a întins vreo trei ani de zile. Era primul și singurul «achat» pe care îl făcuse pentru ea în primele luni de occident.

Prinse părul desfăcut strâns în coadă sub ceafă și cu punga de-un leu în mână trece piața-n stânga, către Delacroix.

Nu puțină-i fu mirarea când i s-a părut că vede chip cunoscut: un consătean! Ah, cam câte să fie șansele?

„Cosmin, tu ești, măi băiete?” „Afimia, mă uitam bine la tine, să văd de ești tu, mi-era și

rușine… sunt tot murdar!„

32

Fata nici nu băgase de seamă, salopeta-i albă era greu însângerată și însemnată de meseria lui. Pe cap o bască albă și-n mâna dreaptă o enormitate de mănușă care-i venea prea largă pe brațul firav. Lucra în spate, la măcelărit carnea alături de alți români.

„Lasă aieste, bine că ai de lucru, io șăd acasă de vreo șase luni de zile…„

„Tu? Da’ ce-ți cauți tu aici ?” „Nu mai știu nici io”, și râde. „Da baiu-i că ia cum trece

vremea și încă nu mi-am aflat de nimic. Îmi spui și mnie dacă auzi ceva? Ie numărul meu și dade mi-i suna… Cu cine ești aicea, Cosmine ?”

„Cu tata… suntem amândoi la măcelarit. Da, n-am acte, mă fac independent, în vară mă duc la ambasadă în București să-mi puie viza. Că io n-am gătat liceul, da’ fac pe diploma lu soră-mea… Tu ai acte?”

„N-am, păi de-aveam… și nici nu știu cum să-mi fac. Că Paul abia acuma își ia și el cartea.”

„Meri cu el la București să te ia „in charge” și-ți dau și ție viza, ai să vezi, interesează-te. Io tre să mă duc, că ia ni, mă vede șefu, flamandu, da’, Afimia, când iei carne, intră pe la ușa a doua, și prima la stânga. Nu toată carnea-i proaspătă, o dau ăștia cu o soluție să deie bine, da’ de-ai ști, nu ai cumpăra sigur. Acolo e omu’ de încredere. De la el să iei. Ai grijă, Afimie !„ Și fugi Cosmin după niște lăzi din spatele halei urât mirositoare.

Capul tot îi era mai ușor, cât face o vorbă bună! Poate că nu mai era așa de singură.

I-a urmat sfatul mereu, duminică de duminică când mergeau la piață după carne, au intrat pe la a doua ușă. Înauntru e o hală mare, urât mirositoare, cu standuri aparținând diverselor culturi: români, polonezi, arabi, francezi, flamanzi etc. Pe lângă produsele comune de consum, fiecare vindeau și câte ceva din specificitatea regiunii și țării din care veneau. Însă carnea nu-i congelată nici separată una de alta. O îngrămădeală și-o apăsare sufocantă, o vânzare fără mănuși de plastic, cu mâna pe bani și-apoi pe carne, și cine mai vede pe unde, te împingea să ieși repede afară.

33

De i-ar vedea bătrânii trecând porci înjundieți cu roaba în văzul trecătorilor și-a noxelor beșite de motoare la tot pasul, n-ar pricepe di ce iei nu mai pot să-și înjundie porcul de Crăciun întru păstrarea tradiției. Nu mai poate bdietu om să dea foc liniștit la paie la trei dimineața, nici să-și pregătească cârnațul acasă de grija Europei... Sigur, imaginea focurilor mirosind a porc prăjit în decembrie este de domeniul filmului balcanic pentru cei din vest, cam așa cum roabele și atmosfera din cartierul faimos al Anderlechtului era pentru Afimie și conaționalii săi.

În anii ce-o urmat fericitei sale întâlniri, sectorul alimentar, al cărnii, o prins a lua avânt economic într-o măsură îmbucurătoare pentru patronat dar și pentru amărâții noștri măcelări și alții mai mult sau mai puțin calificați. Că țări precum Belgia, Danemarca, Olanda și Germania au racolat forță de muncă românească destul de numeroasă. Știm bine că românii n-au mai avut de lucru dacă am dărâmat fabrici comuniste, amintind de-un dramatic trecut.

Și-o bună parte dintre ei nu s-a bucurat de aceleași condiții de muncă și remunerație precum alții. Nu puține au fost semnele de întrebare față de tratamentul cetățenilor europeni și cel acordat țărilor terțe. Nu mergeți mai departe numai de căpșunarii care nu se bucurau de aceleași drepturi precum cei veniți din afara UE.

S-o luăm pe îndelete. Când au deschis piața muncii în Spania și Italia și sezonierii au împânzit pământurile la cules de căpșuni și tomate s-a vorbit mult despre greutățile întâmpinate de aceștia la locul de muncă și în viața lor de zi cu zi. Au nimerit foarte mulți exploatați de băștinași dar și de proprii conaționali. Alessandro Leogrande, un jurnalist italian scria în cartea sa prin 2010 despre oameni și caporali, "Uomini e caporali", despre "excursia" în lumea sclavilor de pe terenurile agricole ale Europei.

În fiecare vară, români, africani și polonezi lucrează spre pildă la cules de aur roșu în sudul Italiei, în Tavoliere. Ei trăiesc prin bordeie și mahalale în condiții de igienă atroce. Devin victime ale "caporalilor" care, în acord cu proprietarii de terenuri din zonă aduc forță de muncă ieftină din țări ieftine. Existența lor este prinsă între un sistem arhaic de practicare a agriculturii însă inuman aplicat și tare mulți au murit în circumstanțe periculoase.

34

Este vorba de altfel de o piață a muncii dinamică racordată la vremurile de acuma câteva sute de ani, în care muncitorii din Puglia au fost exterminați în mediul rural.

Dacă se întreabă cineva pe bună dreptate, de ce acceptă un tratament de o asemenea cruzime, răspunsul nu-l poate găsi decât undeva între disperare, silire și neputință.

Fenomenul caporalilor este răspândit și în alte sectoare, precum cel al construcțiilor. La Roma, "piețele de brațe de muncă" de pe lângă depozitele de materiale de construcții, muncitori și caporali există de 30 de ani. Oamenii au mărturisit că, controalele pe șantiere și în întreprinderi îs știute chiar cu o săptămână mai devreme.

Pentru a explica cât de slabă este rețeaua de supraveghere, un român a povestit o dată despre o inspecție pe un șantier al Cinecitta. "Evident că se așteptau la inspecție, deoarece au făcut toate pregătirile pentru a juca un joc de fotbal pe terenul din apropiere. Când au sosit inspectorii, toți lucrătorii fără documente legale jucau fotbal chiar lângă ei: nimeni nu a observat o situație atât de ciudată".

Relația este drăgăstos de strânsă: un mesaj și ''caporalul'' știe unde să meargă și să facă rost de lucrători. Unul dintre cele mai cunoscute locuri unde în fiecare dimineață se strâng cei care speră să fie selectați de un ''caporal'' se află în Via Palmiro Togliatti. Împrejurările astea nu-s străine inspectorilor muncii și forțelor de ordine și, cu toate acestea, de cum răsare soarele, răsar și mafioții. Practic, peisajul este asemănător celui întâlnit în Bruxelles "pe canal", în acest an din ce în ce mai puțin, e drept.

Fenomenul a luat amploare după 2007 când pe agenda sindicatele europene lupta împotriva precarității din rândul lucrătorilor veniți din estul și sud-estul Europei o fost pe primul loc. Uneori le-a ieșit, iar măiestria campaniilor s-a lăsat răsplătită. Adeseori însă oamenii au rămas fără loc de muncă, cu salarii neplătite, batjocoriți și umiliți.

Tema sărăciei și inegalității la locul de muncă în Europa depășește nivelul unei discuții pur sentimentale. Există cauze știute, economice, premise care au permis exacerbarea precarității în anume sectoare de activitate comercială.

35

Spre pildă, până nu demult, angajatorii din Germania nu erau ținuți de vreun salariu minim pe economie, așa că plăteau lucrătorii după bunul plac. Românii se fericesc și cu mai puțin câtă vreme mai pot trimete un leu acasă. Deși, la muncă egală musai ar fi plată egală.

Dar ce înseamnă cu adevărat român precar în Europa? Când omu iese din bătătură în cizme de gumă înglodate-n balegă, cred că diferența-i neglijabilă când stă la îngrămădeală în condiții nedemne prin vreun stat de vest. E greu să-l urnești, să-i spui să nu accepte.

Câțiva lucrători sezonieri aflați în regiunea italiană Bolzano, plătiți cu 6 euro la oră în perioada culesului de mere, povesteau despre condițiile grele de trai, dintr-un beci umed și faptul că moldovenii de peste Prut vin cu drag și pentru 2 euro jumate. Un sătmărean avea peste 3 000 de oameni organizați să meargă la muncă sezonieră în afara țării, încasând sume uriașe după ce recupera orele de muncă ale acestora și lua o parte din banii lor.

Economistul Guy Standing, critică în scriitura sa nașterea unei noi clase, periculoase, cea a precariatului, "The Precariat". Acesta spune că politicile neo-liberale și schimbările instituționale au produs un număr ridicat de oameni cu experiențe comune în ceea ce privește condițiile de trai și de muncă, de cele mai multe ori de slujbe de scurtă durată, fără să mai ajungă să atingă un job stabil, sub protecție socială. Majoritatea sunt emigranți. Standing spune că această clasă ar putea produce instabilitate civică și politică. Mai crede că una dintre cele mai bune soluții este asigurarea venitului minim garantat în UE. În felul acesta, românii și alții așișderea nu ar mai servi și deservi intereselor meschine ci ar reprezenta forță de muncă echitabilă. Când acestea se vor fi înfăptuit, câțiva lideri vor împânzi apusul, multă industrie se va repoziționa economic după o cădere liberă precum pala de otavă sub coasa ascuțită-n curtea țăranului.

Pericolul cel mai mare stă în premisa faptului că dumpingul social este cauzat de lucrători. Și-n cercul vicios mesajul de acest gen rămâne etichetă și pentru generațiile viitoare. Nu, nu lucrãtorii sunt vinovaţi. Piaţa unicã europeanã nu a fost gânditã

36

unitar, pentru toate sectoarele, de la bun început, se parcurg şi în acest moment etape, europenii se descoperã şi învaţã sã construiascã împreunã. Uneori, anumite interese primeazã, alteori negocierile par blocate şi progresul stagneazã.

Apoi, în prag de campanii electorale ura și discordia dintre

nații îs amănunte esențiale în zama tâlbure a emigrării politizate după interese bine aşezate. Băștinașii se întorc împotriva nou-veniților și dezrădăcinații se întărâtă și mai tare. De fapt, se pare că în relația de iubire-ură a celor două tabere stă arbitru bunăstarea țării gazdă, des întâlnită din discursurile politice, fie ele reale ori desprinse din visare. De li bine localnicilor și atitudinea-i îmbietoare, de-i criză și-i mizerie, vina-i în cârca emigrantului. Și ipoteza devine material didactic folosit de populiști și eurosceptici în avansarea electorală.

Americanul Ben Friedman a studiat pe îndelete chestiunea și legătura dintre opinia publică-emigranți-venit. A arătat că o creștere a veniturilor per capita creează o societate mai tolerantă, mai corectă prin aceea că se naște și bunul samaritean sau nevoia de a-i ajuta pe ceilalți. A subliniat un adevăr atât de simplu. Numai că e ca și cum am admite că bunăstarea e premisa omeniei.

O altă problemă este aceea că acțiunile flagrante de contracarare, deși atrăgătoare, sunt riscante, periclitând locul de muncă al necăjiților și oamenii rămân în drum. Ce îi mai potrivit de făcut? Să-i lași să-și trăiască emigrarea în sclavie și să mai prăbălească să trimită bani de rată la școală în România ori să le închizi șandramaua patronilor până vin vremuri mai nimerite? Ce înseamnă conjuncția asta, care îi este hotarul?

E mare nevoie de o scară a valorilor sociale, spre un model european social, echitabil, cu o justiție de la fermă la furculiță, pentru toate sectoarele.

Disperarea cetățenilor rămași fără loc de muncă și opțiuni, și lipsa de coeziune socială între țările membre se resimte și slăbește nivelul de negociere. Se discută tot mai des despre supraviețuire, despre aflarea oricărui loc de muncă din care să îți acoperi nevoile,

37

tinerii acceptă orice vine la mână și plafonul salarial mizer, tratamentul lucrătorilor scade vertiginos.

Sindicatele îs vitale. Însă și forța lor a scăzut în Europa, numărul de membri s-a diminuat considerabil. Casa lor este un loc cu tradiție pentru construirea Europei sociale. Și cele mai multe dintre viziunile social sustenabile ale Uniunii provin din mediul lor justițiar.

Organizate sectorial, dar și sub umbrele puternice care adună milioane de sindicaliști din Europa (nu doar UE) poartă dialogul cu patronatele deasemenea reunite sub aripa unei singure mame la Bruxelles. În felul acesta stabilesc angajamente de care se țin reprezentanții naționali. Iată de ce este nevoie de colaborare și dialog, iată de ce românii au nevoie să facă parte din aceste organizații în capitala europeană.

Procesul de organizare sindicală a străinilor este mult mai complex, implică cunoașterea limbii și a comportamentului cultural, este bazat pe multă încredere și solidaritate, pe fapte de eroism uneori. Broșurile informative, campaniile și infiltrarea organizatorilor români, colaborarea directă cu sindicatele din România pentru pregătirea corectă a ieșirii din țară, sunt elemente cheie în procesul de absorbție a forței de muncă, armonios, uman. Sunt experiențe care necesită timp, merg fără spor, trebuie schimb de bune practici cu acele organizații care au reușit.

Crearea acelei Europe pe care ne-o dorim presupune colaborare între cele două state, pe toate nivelurile, prin urmare dialogul trebuie să aibă doi interlocutori. Exemplul româncei sindicaliste din zona Lacului Maggiore din Italia care supraveghează buna desfășurare a activității muncitorilor romani din construcții este lăudabil. Dar, zicând aici o vorbă despre responsabilitatea statului în acest proces, se pune întrebarea dacă România mai "răspunde" cumva de emigranții săi?

I.1.6. Lumina de sub umbrarul lui Dionisie

În fiecare dimineață Paul o lăsa zâmbind, încurajându-i căutarea. Zilnic bătea străzile bătrânei capitale în căutarea unui loc de muncă.

38

Bruxelles-ul este un alambicat, un amalgam de cartiere frumoase, rezidențe, palate și parcuri frumoase, dar și multă mizerie aruncată de cetățeni care nu cugetă asupra mediului și nu numai. Pe undeva este la fel ca multe dintre orașele noastre, mai mici sau mai mari. Până la urmă Belgia toată îi numa’ un mniez.

Într-un municipiu românesc cu anume pretenții la obârșii

culturale autentice, cu localnici molcomi și încă de treabă, gospodărește un primar tânăr și cu oaresce viziune. A renovat și restaurat el centrul vechi de ți se moaie sufletul în fața istoriei, a ticăzit toată vara străzile, a tăiat iarba și-a plantat flori. Atmosfera era vie. Au prins câțiva de și-au amenajat și grădinile din fața blocului, parcă începuse să le placă noua viață. Din când în când mai vezi câte pe unul că încă sclintește semințe între dinți scuipând pe lucrul vecinului. Încă mai afli mult gunoi deșertat în spatele blocurilor unde deținuții n-au intrat să curețe și unde pruncii își trăiesc anii de copilărie. Cam așa și cu capitala Europei.

Nepăsătorii sunt de cele mai multe ori oameni cu venituri mici, emigranții din țările terțe sărace și dintr-ale noastre, de prin sud-estul Europei. Evită cheltuiala trierii gunoiului și-l abandonează ori amestecat ori în pungi de Lidl. Corpuri de mobilier nedorite și desființate de vreme ori de animale decorează ilegal străzile cartierelor mărginașe.

Fără să folosesc argumentul drept scuză, dar există referințe importante în lieratura de specialitate la studii care au arătat legătura cauzală dintre sărăcie și degradarea mediului înconjurător (Mennonite, 1990). Alte studii sugerează însă că problema sărăciei și a mediului depinde de profilul comunității locale sau al unui grup (Murad, 2010) .

Afimie de exemplu crescuse în curtea unei bunici care avea gazonul ușor comparativ cu terenurile de golf. Ileana avea patru clase și era parte a unei comunități rurale, tipic românești. Cu resurse puține, fără condițiile de confort ale vremurilor occidentale. Jumătate satul aruncă cadavrele de pisoi și căței la râu. Un soi de convingere că apa mână și spală tot le justifică acțiunile. Astfel de comportamente le afli în continuare chiar și în prea-măritele bijuterii culturale și naturale ale Maramureșului, de

39

exemplu, pe Valea Izei. Ciudat cum aceeași comunitate care brodează genial intersecția cu Dumnezeu, aruncă mizerie în sursa vieții, aproape de Albastrul Izvor al Izei. Îmi aduc aminte de mama care a săpat și îngrijit grădina aceea cu flori în fața blocului. La început, au smuls tradafirii. Apoi, au furat luminile care se încărcau la soare. Părinții mei au continuat să îngrijească grădina. După trei ani, au încetat furturile. Vecinii și-au săpat și ei grădini. A fost puterea exemplului care a învins.

Ileana a fost un om atipic, poate povestită de babele din sat că nu lua furca de-a umăru’ să margă în spatele lui Dionisie la spart de brazde până nu-și strângea casa, grajdurile animalelor și iarba. În lăcaș la marhă și la porci strălucea dovada nebuniei ei.

Era Ileana o femeie frumoasă, curată și cu dragoste de tot ceea ce a lăsat Dumnezeu pe lume. Nu ieșea pe poartă fără să-și stimbe șorțul și năframa, nu lăsa păianjen nici urmă de praf să-i spurce casa. La ea înaintea cășii stăpânea vrerea asta mai mult ca oriunde în sat. Și Afimie a rămas încredințată că totul pornește de la individ și educație.

În anii ce-au urmat integrării, s-a implementat un sistem de colectare a deșeurilor în satele și comunele țării. Nu știu dacă din bună-voință ori interese de câștig imediat pentru că modelul de colectare a deșeurilor nu este unul modern, așa cum vedem în vest. Și totuși, lumea se folosește de ce are, nu mai vrea să arunce în apa râului. Nu mai vor nici să trăiască nici într-o stare de delăsare a infrastructurii, nici bătaie de joc a niciunui lider, fie el local ori național. Satele-s bătrâne, urâte de lucru, și speranța-i în boceluță la tinerii care-au trecut granițele la o lume civilizată.

Afimie cunoștea auritul Grand Place ca Valea Dobrii, întrebând în disperarea zilei de mâine dacă nu-i vreun loc la spălat de vase. Trecuse în plimbare de sute de ori pe Rue Neuve, holbând la halube. Banii se împuținau, Paul nu luase nimic de o bună bucată de vreme și-ncet o cuprindea îndoiala. Mișunau femeile la shopping cum nicăieri nu mai văzuse. „Are lumea bani... ”

„N-aș putea vreodată-n viața asta să dau pe o poșetă cât pensia lu’ mama, ferească Dumnezeu....”

Paul o strângea zâmbind la piept când îi auzea gândurile.

40

În dimineața aceea era goliciune, nici vedea, nici simțea nimic. Un canal public și gratuit, pe-un televizor cules din stradă difuza puricos.

Un cafar urca pe piciorul dezvelit. El încă credea că nu urcă

pe oameni. Știa că habar nu are, doar îi vedeai peste tot, în bucătărie, pe haine. Erau infectați, casa toată era sortită gongilor.

Sute de casete video abandonate de proprietar la ei în cameră, susțineau patul, la propriu.

Pe o plapumă învechită, Afimie își șterge o lacrimă de sub genele negre, pierdută-n visarea disperării. Prin Tarnița sălbăticită de vreme mai crește încă răsad de floare din codița șoricelului lângă lan de mentă sălbatică. Adierea vântului zboară printre mere și pere și-apoi se răsfață în florile necosite.

Dumnezeu din ceruri zâmbește la asemenea miros de dulce miere de albină nehărnicită încă și bucuria ochilor săi blânzi trimite pământenilor lumina lor.

E ochiul Tatălui peste satul copilăriei sale și ea e prinsă-n visarea sa neprihănită. O va ține rugăciunile fără de moarte ale bătrânilor săi și muzica veseliei din sat.

În culorile harului Său, stanii de piatră n-o secat încă, râul își domină albia, femeile trec apa cu furca de-a umăru’, barbații asudă la coasă.

Afimie-i pui de om neatins sub un umbrar făcut de bunicu’, alintată de-o Ileană lângă o cană de lapte.

Prin umbrar Cel de Sus se joacă cu un curcubeu pe-o rază de lumină.

"Nu mai hi supărată, dragă mamii... la ce îi vini aicea? N-ai la ce vini..." o mamă, a lui Afimie a smuls un adevăr. "Nu-i vezi, că-s numa' pentru ei..."

Liderii noștri, în afară de binecunoscuta suspiciune de corupție ce planează din păcate deasupra tuturor, sunt crezuți a fi de-un egoism fantastic. Pentru a prinde a crede în vreunul, se spune că ar trebui să se facă dovada maturității, a providenței și a bunului samaritean. Și, cine știe, poate experiența de trecere prin

41

etape inițiatice în viață și nu de ofrandă din tânără pruncie ar caracteriza profilul unui politician cu șanse de a fi chiar iubit.

În credința populară de la Suciu de Jos există o serie de probe care validează maturitatea tinerilor. Prin analogie am putea viza orânduirea. Astfel, în formele mai vechi de viață existau și obiceiuri de inițiere care marcau trecerea adolescentului în rândul maturilor: încercarea puterii, cunoașterii, inteligenței, ale căror amintire a rămas în basme, în poezia ceremonială: colinde, orații de nuntă. Feciorii erau buni de-nsurat când puteau aduce o sanie de lemne, singuri, din pădure.

Despre nevoia de specialiști, de abordarea tehnică europeană, de influențarea legislației și în interesul țării, a unei politici care să transforme România într-o țară competitivă se vorbește adesea. Oameni precum părinții lui Afimie nu mai pot să creadă în cei care decid asupra resurselor țării fără să le fi cunoscut vreodată la adevărata lor valoare. Ei cer suflet.

Ei cred că lămpaṣul unei case bătrânești nu va lăsa loc de vreo decizie injustă a prețului la energie, bogăția culturală trăită va trezi idei de dezvoltare turistică reală și eficientă, spiritualitatea bătrânilor noștri va crește prunci dornici să reconstruiască România. Apartenența la aceste valori îi poate ține departe de bogăție și poate chiar de bunăstare. Agricultura aceea primitivă și puțin productivă dar cu gust de copilărie dulce trebuie promovată, susținută dacă o vrem în viața copiilor. Atracția turistică față de casele bătrânești și tradiția din bătătură are nevoie de investiție în infrastructură și de un plan elaborat de profitabilitate.

Alsacienii au strămutat aceste așezăminte în muzee ecologice și le-au dat în folosință în scop turistic. Întâlniri de afaceri, conferințe științifice și alte evenimente își desfășoară activitatea în sate. Amenajate în așa fel încât fiecare are posibilitatea să locuiască într-o casă arhaică, beneficind de condiții de toaletă și de igienă moderne însă, cu restaurante ce servesc produsele regionale și de tradiție, cu căminul cultural decorat cu motive folclorice unde discuțiile, de orice natură, parcă sunt sortite succesului. Nu juecaţi, nu blamaţi ţãranii pentru cã nu au avansat suficient pe

42

piaţa agro-alimentarã sau în industria turismului. Dacã ar fi putut singuri, nu ar fi ales pe alţii…în funcţii publice.

Afimie cuprindea de la înălțimea locuinței gloata cartierului. Furnicarul trecătorilor deosebea națiile noastre de cele băștinașe. Deodată își dă seama de câtă înțelegere și dragoste se bucurau cățeii în brațele oamenilor.

"Cred că cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla dacă ești un emigrant fără acces la piața muncii este să fii câine. Mai dintâi europeni ca noi au fost tot câinii. Integrați, primiți cu dragă inimă, spălați, ghiftuiți, coafați, îmbrăcați uneori, plimbați, ticăziți și răsfățați, cu domiciliul și actele-n regulă, rasa canină depășeste orice așteptare. "

Presupunerea fetei nu e departe de niște adevăruri dureroase cărora nu le-am dat de capăt încă. În drumurile greu de deslușit ale tonului albastru înspre Italia au fost capturați oameni închiși în cuștile de prindere a peștelui. Ultima dată au fost câteva sute și echipajul a încercat să-mpingă "captura" înapoi în apă. "Vremea bună încurajează emigranții să treacă prin mare" ar fi spus căpitanul de navă, arătând către amărâți.

Așa au murit cutremurător zeci de emigranți din Africa, Algeria, Egipt, Libia, Siria, Tunisia, sau Turcia. Contra cost plecarea le este asigurată, prin deșert și pe mare, dar nu și debarcarea. Fiecare călătorește pe propria răspundere, conștient de chestiunea de viață și de moarte. În ciuda măsurilor de precauție și control luate de țările europene, deșertul Libian și Marea Mediteraneană au devenit cimitirul multora. Nu avem statistici foarte precise, dar se spune că din 100 de emigranți care trec astfel spre o lume mai bună, doar între 10%-20% reușesc să ajungă la destinație. Între 5% și 10% mor. Restul abandonează ori se stabilesc într-una din țările de tranziție. Ce se întâmplă cu ei după ce ajung "undeva” ? Dacă nu strâng suficienți bani pe piața neagră cât să-și plătească "facilitatorii" atunci sunt supuși abuzurilor fizice și sclaviei.

Oftează, știe bine că soarta altora este mult mai nenorocită. "Măcar m-am născut în România..." În presa locală un alt articol despre o practică de mutilare genitală a unei senegaleze în vârstă

43

de 16 ani la Bruxelles o terifiază. Nici prin creanga minții nu i-a trecut vreodată că așa ceva se poate întâmpla oriunde în lume. Aissatou Kande povestea celor din organizația umanitară că inițial scăpase de cuțitul de circumcizie a clitorisului destinat undeva pe la 7 ani, fiindcă tatăl ei luase decizia de a renunța la această practică. În credința africană se spune că femeile nu trebuie să simtă plăcere în timpul actului sexual, ele fiind reduse la stadiul de obiect, ori aceea ca femeile (musulmane) nu își vor mai înșela bărbații.

Termenul de "mutilare genitală" a fost introdus de Organizația Mondială a Sănătății în anii '80, moment în care s-a și atras public atenția asupra acestei practici care, de multe ori, duce la decesul femeii. Se practică în cea mai mare parte a continentului african, în Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat și sud-estul Asiei. Din 1997 până în prezent peste 135 milioane de fete și femei au suferit tăiate de vraciul tribului cu un cuțit, lamă, cioburi și chiar și unghii.

"Daca nu îi sunt tăiate organele, o femeie nu va rezista mai mult de trei zile fără să fie cu soțul ei", a explicat imamul din Sare Sambel, Algasimu Jallo.

Aissatou Kande a fugit în Belgia cu o parte din familia sa, urmată după vreo câțiva ani și de bunica ei. Bătrâna nu s-a lepădat de obiceiurile criminale și-ntr-o dimineață a trântit fata la podea, ajutată de altele, îndoctrinate ca ea. A băgat fata-n spital, nenorocind-o. Kande lucrează acum la organizația umanitară ce încearcă să educe populația din Africa împotriva acestor practici teribile și povestește că nu rana în sine o doare cel mai mult, ci momentul în care a fost ținută la pământ, privată de libertate și putere de apărare.

Țara asta mică are totuși o istorie atât de grea în ceea ce privește primirea străinilor și integrarea lor. Nu-i de mirare că mai scapără excese de zel și crize de disperare. Cred că pentru a o sprijini, trebuie în primul rând să o înțelegem.

Afimie n-a vorbit nimic două zile. Încerca să gândească simplu și să se roage. Trece pe-o parte și pe alta anunțurile din presa locală relevante căutării ei și nivelului de integrare pe care îl atinsese, și marchează niște numere de telefon.

44

Strânge ziarul și cu inima strânsă coboară la cabine. Monopolul telefoniei fixe internaționale este deținut de marocani. Ieftin și bun, mulțumește sufletul celui plecat de-acasă.

A răspuns Clara, o fetiță de opt ani, dintr-o familie de irlandezi, care caută să stea cu cineva după orele de școală. Când a chemat-o pe Afimie la "interviu" lumea toată i s-a oprit în loc.

După opt luni intra în contact cu o altă comunitate în afară de cea românească. N-a pus geană pe geană toată noaptea și-a doua zi a umblat nebună de cap. N-a mâncat nimic, o strângea până sub piept. A șters orice urma de mizerie, a reașezat hainele în dulap, a scos afară toate borcanele și conservele să fie sigură că nu mai vede nicio insectă. A mai deratizat o dată cu o substanță toxică trimisă de mama ei, din România. "La gongi emigrante trebe otravă emigrantă!". Locatarii i-au spus că viețuitoarele au fost aduse de pe alte meleaguri în geamantane și de aceea produsele din comerțul belgian nu le stârpesc.

S-a dus cu Paul de mână și au găsit-o pe fată într-o vilă albă dintr-o poieniță în mijlocul unui cartier cu stare.

Fata era o fire independentă, energică și curioasă. Nu bătea mingea în stradă, nu "juca elastic", nici se uita la desene animate. Prinprejur nu vedeai picior de copil. După școală, părul roșcat era prizoniera propriei bunăstari și-ai crede că era nefericită, izolată. Copiii din vestul Europei nu cresc cu cheia-n gât, nu se joacă în spatele blocului cu cățeii maidanezi, nici cu știuleți de porumb ori în natură, cu animalele la păscut. Nu joacă fotbal în fața blocului, nici nu sar coarda în scară. În viața lor n-au ieșit afară cu o felie de pâine unsă cu unsoare de porc, nici cu ulei și zahăr și, mai ales, în viața lor nu sunt lăsați singuri pe străzi ori în plimbare prin oraș. Nu sunt privați de-o copilărie frumoasă ci pur și simplu au o altă poveste.

Au îndrăgit-o repede pe Afimie. Când a intrat slăbită, cu o haină imensă de-un gri spălăcit, și cu două numere mai mari, cu pantofii scâlțâiți de ploaie și-o căciulă neagră tricotată, mama și fiica au zâmbit prietenește. Paul nu știa unde să-și ascundă mâinile pătrunse de praful alb al pereților de pe șantier.

45

S-au așezat la masa de lemn masiv, sculptat, dintr-o sufragerie cât gospodăria bunicii și-au servit o pizza făcută în casă. Au povestit încet, frumos și Afimie nu mai putea de fericire. Simțea că va fi bine.

Au plecat împăcați și încrezători spre cartierul lor mai puțin luminos. De mâine și ea avea să cumpere o pâine.

I.1.7. Despre euroscepticism și UE ca materie de studiu

În interiorul şcolii europene unde studia Clara, bariera culturală și lingvistică era învinsă, pas cu pas, laolaltă cu păstrarea identității culturale și a limbii naționale.

Astãzi mi se pare o şansã pentru dezvoltarea copiilor în medii diverse din punct de vedere cultural, în conditiile în care, nu de mult naţiunile erau în rãzboi. Cu rãdãcini bune, de identitate, mã gândesc cã le este uşor să pãtrundă complexitatea abordãrilor celorlalte popoare, dacă-s crescuţi în moderaţie şi accepţiune democratică.

Nu ştiu cum se vor simţi aceia care vor decide să se reîntoarcă în ţară şi-şi vor lua copiii dintr-un mediu internaţional, plasându-i într-unul naţional.

Universitatea a fost binecuvântarea călătoriei sale. Deși de-abia afla uneori bani să-și ia bilet de transport, se fericea de fiecare dată când intra în sala de curs. Acolo o încerca strania senzație de globalizare încununată de succes. Nu mai era o nevolnică, Europa era și a ei.

Abordarea discursului pedagogic îi înalță, profesorii transmiteau învățămintele deschis, fără aroganță. Așa a îndrăgit toate subiectele, de la cele de economice și monetare până la legislația concurenței.

Degeaba însă. Nu era destul. Se învârtea să-și afle un alt loc de muncă și să-și așeze în bună ordine și actele șederii. Paul se încadrase în condițiile statutului de „independent”, adică profesie liberală în termenii economiei românești, o portiță de legalizare a celor mulți ce lucrau în domeniul construcțiilor la negru. Pentru a

46

o ajuta și pe ea aveau două opțiuni: căsătoria sau viza de student de la ambasada Belgiei la București.

Afimie visa o cerere-n căsătorie necondiționată de obținerea vreunui buletin. Așa că au luat calea către capitala României.

Deși Paul lăsase la vedere dară, transparent, precum cerea legea contul băncii că să asigure autoritățile că sunt bani bugăți cât să o ție și pe ea cu o lingură de mâncare și rechizite, îl încurcă tocmai recenta-i legalizare, că nu era destul de „vechi”. Adecă nu trecuse suficient timp cat să îl ia cineva în serios, cum ar veni.

Au părăsit țara cu coada-ntre picioare, în praf și căldură mistuioare de altă capitală ce se vroia europeană. Betoanele-nmuiate de arșiță i-au strâns tocurile trăgându-o-napoi. A privit în urma cu ciudă, nici Bucureștiul nu o iubea.

Din trenul lent și mirositor vedeniile anilor de facultate o copleșeau. Într-una din verile acelea de tinerețe a muncit un sezon într-o gelaterie din Nordul Germaniei, să-și poată plăti studiile și licența. Aproape toată echipa era formată din fete fugite din Albania. Și-au vândut frumusețea căsătoriilor false cu germanii pentru a rămâne pe tărâm democratic. Cumva i s-a părut că nu era departe de prietenele ei albaneze, chiar dacă Paul era cât se poate de real.

Era încă în frumoasa ei țară, verde și pură, precum în poeziile de Abecedar. Avea doar două capitale dizolvate de vorbe goale. În curbele munților, respiră aer proaspăt în văzul locomotivei șuierând a plecare. Îi-era milă doar de biata mamă, care-i însoțise, să nu-și piardă curajul. Ochii i se adânciseră mai mult de când a tras ușa după ea. Și lacrimile ei n-au fost șterse niciodată de ceea ce unii numesc succesul unei integrări în diaspora.

Bruxelles-ul o aștepta cu aceleași provocări, dar ea nu mai era aceeași. S-a întors cu chipul mamei întristat în suflet.

Căutarea existențială și-a reluat cursul, iar Paul își continua activitatea „independent” de cele întâmplate.

În primul semestru a găsit o familie cu mămică finlandeză și tătic italian, cu un băiețel de cinci luni. De dimineață de la opt, pe când părinții își pregăteau orele de muncă în instituțiile europene,

47

și până după-masa la cinci, era dădacă, cu silința și sârguința spaimei să nu găzdălească oarece. De la șase seara urma cursurile, alungarea gândurilor negre. La zece ceas de seară intră în garsoniera nou închiriată, numai pentru ei doi. Atât cât mai apuca, își impunea că trebuie să fie alegădită.

Cu mare greutate a trecut sesiunea, aprecierea profesorilor reflecta bine chinuiala timpului său scurt. A priceput că nu era cu putință să-și continuie activitatea în ritm atât de cuspori, că era obosită și încă plină de ură.

Era dezrădăcinată, departe de Tarniță, fără mamă, fără tată și cu bunici din ce în ce mai puțini. Povara botejunii o apăsa mai greu că niciodată. O chema înapoi, și aude cum o strigă mereu. Mi-e greu să cred că într-o bună zi n-or așeză pământ pe ea la timeteul din sus și mă rog așa să fie, să nu-i uite ciontele-n lumea largă, că mă tem că nu s-a hodini printre străini.

Acolo-n sat e moștenirea ei. Ce caută prin lume răspunsul nebuniei când acasă e zgărduța de mărjele, poalele cu cipcă, zădele cu țintă, năframa înflorată, bucuria zilelor sale?

Botejunea i-a marcat existența acolo, peste râul Țibleș, dincolo de Valea Dobrii.

O familie tare primitoare, cu soț belgian și soață suedeză, cu un băiețel de doi ani și o fetiță de patru, vorbitori de multe limbi ale babiloniadei, au considerat c-ar putea ajuta la creșterea pruncilor câteva ore pe săptămână, astfel încât să poată urma în voie cursurile și să se bucure de învățămintele scolii. Așa a gătat al doilea și cel din urma semestru, împăcată cu ea însăși, gata să-și afle un stagiu de formare în una din instituțiile europene ori printr-o organizație ce interacționa cu politicile UE.

Și-a încheiat cariera de baby-sitter când, absolut întâmplător și din multitudinea de aplicații, a fost acceptată la un internship în cadrul unui partid european eurosceptic. Habar n-avea ce însemnă treaba asta, că nu-și mai încăpea în piele de bucurie.

Bucuria unui nou început, și darul pentru cei rămași acasă care-i strigau revenirea precum horea din Tarnița botezului, a întins frunțile încruntate. Poate fata va găsi răspunsul căutării sale, și, cine știe, poate-l aduce cu ea.

48

Când cazi din visarea de pe băncile școlii că UE este un soi de înger păzitor care caută să afle cele mai bune metode de guvernare pentru dezvoltarea sustenabilă a tuturor statelor membre direct într-un mediu ostil care lucrează pentru dezbinarea Uniunii, ei bine, curiozitatea este mare. Așa că a fost interesată de acest loc de muncă, până când a învățat cum funcționează și ce urmăresc aceștia.

Mare i-a fost dezamăgirea să vadă că în fond și la urma urmei mijlocesc tot ceea ce este mai periculos și mai defăimător la adresa umanității: discriminarea rasială şi zânzania care pot conduce la războaie și dezbinare. Este ciudat cum oamenii uită sau nu știu că Europa, așa cum o avem azi, a fost întemeiată pentru a evita luptele între popoare.

În 1947, secretarul de stat George C. Marshall a ținut o prelegere la Universitatea Harvard în care a conturat ceea ce urma sa devină Planul Marshall. Europa, devastată de război, tocmai trecuse printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa. Națiunile Europei se confruntau cu inflația ridicată, iar guvernele social-democrate se opuneau adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiștii liberalismului clasic. Ceva trebuia făcut, atât din rațiuni umanitare, cât și în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste.

Statele Unite au oferit un ajutor pecuniar, cu condiția ca națiunile europene să se organizeze pentru a redacta un plan rațional privind utilizarea acestei sume. Pentru prima dată, acestea trebuiau să acționeze, să se dezvolte ca o singură unitate economică, să colaboreze pentru un obiectiv unic.

Și-apoi, Europa clădită pentru meținerea păcii și a formării pieței economice unice, chiar așa imperfectă și supusă criticilor, este casa noastră, a libertății de exprimare și de mișcare. Până nu demult, ieșeam din țară cu chiu cu vai, ținuți sub control sever și cu demnitatea grav încălcată. Acum umblăm ușor, cu un buletin și cât de puțin ni se pare, nu-i așa?

Este cruntă căutarea unui loc de muncă decent, recunoașterea diplomelor este și aceasta o provocare de multe ori, serviciile consulare sunt uneori sub așteptările noastre, stabilirea în alta

49

țară este dureroasă, iar cei care rămân au alte necazuri. Înseamnă asta oare că Uniunea Europeană nu-și mai are rolul?

Din păcate, ideea de alegeri europene și de Europa în general sunt puțin înțelese de publicul larg. Acestea se întâmplă nu doar în România, ci peste tot, în toate țările membre. Iar pe această lipsă de comunicare și de înțelegere, joacă puternic partidele extremiste, care nu au niciun fel de soluții ci stigmatizează și întărâtă oamenii unul împotriva celuilalt. Își câștigă electorat manipulând împotriva emigranților și a romilor, de exemplu.

Ceea ce nu înțelegea Afimie era de ce se permitea un asemenea abuz? În Europa lumea nu știe ce înseamnă Uniunea, care sunt drepturile și obligațiile cetățenilor, cum te poți bucura de o mobilitate corectă, cum poți accesa fonduri europene, ce fac instituțiile europene la Bruxelles. Înțelegerea și conștientizarea acestor aspecte sunt cheie pentru ca cetățenii să poată decide soarta familiilor lor în mod corect și eficient. Peste 70% din legislația europeană ne afectează viața de zi cu zi. Iar când avem alegeri europarlamentare ne interesează probemele naționale, locale. Evident că acelea sunt foarte importante, dar la fel de strigente sunt și cele europene. Iar slaba promovare a rezultatelor proiectelor europene din fondurile structurale, de exemplu, şi a cheltuirii banului public, în general, a facilitat inclusiv ieşirea din UE a Marii Britanii.

Azi, dacă privim în urma celor două Comisii Barosso, intelegem drama Brexit-ului şi a creşterii de euroscepticism. Pe lângă faptul că nu s-a învăţat în şcoli niciodată despre cultura europeană, nu s-a comunicat suficient nici realizările şi bunele demersuri ale acestei structuri. In campaniile electorale naţionale, statele membre îşi insuşesc proiectele şi învinuiesc Bruxelles-ul pentru propriile lor greşeli. Plata ne aparţine pe urmă tuturor.

Fără o aprofundare generală a chestiunilor de politică europeană în cadrul unui subiect în curicula școlară, Afimie nu vedea cale de succes pentru liderii cu viziune pro-europeană. În anii de liceu, când tinerii absorb precum buretele tot ceea ce ar putea să le schimbe viitorul, o astfel de materie ar fi extrem de utilă.

50

Componenta educațională nu este o politică comună, prin urmare este în mâinile fiecărui stat membru să decidă cum vrea să-și educe tinerii.

Copiii trebuie pregătiți pentru a stăpâni o lume mai bună, prin urmare aceștia au nevoie de educația durabilității. Presiunea intelectuală și standardele ridicate ale cetățenilor vor crește și cererea pentru lideri politici gospodari. Înseamnă că informarea corectă și din vreme poate ajuta la creșterea calității și gradului de responsabilizare a clasei politice, de orice culoare. De exemplu, înțelegerea fondurilor structurale, a modului în care pot fi accesate pentru dezvoltarea spiritului de antreprenoriat și a posibilității de reținere sau reîntoarcere a "creierelor" în țară ar contribui la soluționarea problemei migrării. De pildă, la cererea Consiliului European și a Parlamentului European, Pachetul Comisiei Europene pentru Angajarea Tinerilor cuprinde o Propunere către Statele Membre pentru "Garanția de angajare a tinerilor sub 25 de ani". Prin aceeași inițiativă, CE recomandă ca tinerii până în 25 de ani să beneficieze de o ofertă de ucenicie sau de un stagiu în termen de patru luni de la ieșirea din sistemul de educație formală sau de la momentul pierderii locului de muncă.

"Garanția pentru tineri" este vitală, ea trebuie adusă la cunoștință tinerilor elevi, viitori studenți sau viitori lucrători, antreprenori pe piața muncii.

Pe când analiza părerile pe Constituția UE, și cu două săptămâni înainte ca România să se alăture Uniunii Europene, a fost invitată la un seminar despre privatizare la Budapesta în Ungaria. Și-a pregătit prezentarea pe îndelete, despre România și privatizarea marilor giganți industriali. Cunoștea bine consecințele restructurării și anii de sărăcie lucie după ce marile platforme miniere au fost închise. Nu menționase pe power point nici despre soba pe gaz ilegală din holul apartamentului, ca unică sursă de încălzire și nici de băile cu apa caldă, ruginoasă, din calorifer. N-a scris nicio frază despre impactul social al unei restructurări puse pe seama integrării europene și cu consecințe nefaste pentru viitorul părinților și-a copiilor lor. N-a scris despre distrugerea industriei unui oraș capital din Nordul țării, despre cei care-au cumpărat fabricile nenorocite pe trei crițari. Nici despre

51

dificultățile de școlarizare a tinerilor din familiile afectate. Păcat că n-a scris.

I.1.8. Închisă

Budapesta i-a părut mai europeană ca Bruxelles-ul. Capitala asta o bucură de fiecare dată, e realmente elegantă, curată și frumoasă și îi anunță apropierea de țară.

Când a aterizat la Charleroi nici că putea ghici ce-avea să vie. Colegul ei de etnie maghiară trecuse controlul liniștit și zâmbitor. Ea avea stomacul strâns de emoția regăsirii, că Paul o aștepta cu drag, și câte avea să-i spuie!

Când să-și ia pașaportul, de altfel în viză cu termen legal de 90 de zile în spațiul Schengen, o domniță țipător de ambițioasă, o reține.

„- De ce aveți atâtea vize în pașaport? Ce faceți în Belgia?” „- În vizită...”, zice, „turistă”. Râde: „nu vă cred, sunt prea multe vize...” „- Dar sunt în termenul legal, totuși, nu este nicio

infracțiune”, îndrăznește. „- Îți bați joc de mine?” Se umflă. „Te trimit imediat de unde

vii, din Budapesta, România.” „- Păi nu e în România... Budapesta, e în Ungaria”. „- Ce zici, de unde zici că vii? Din România? Ce-aveți voi

acolo?” „- București...” „- Auzi, nu-mi pasă te trimit de unde ai venit, nu de unde te-o

făcut mă-ta!” și-i ia pașaportul. Să amețească, nu alta. Îl roagă pe Laszlo să-l anunțe pe Paul

să intre, că-i bai. În acest timp, un altul îi ia actele la control și când îl vede pe

Paul îl întreabă: „Ești independent? Paul îngână înnebunit. „- De ce nu te însori cu ea, mă baiatule? Tu știi câte cazuri din

astea avem? Nu mai am ce să-i fac, s-a apucat asta de ea, e gata, o închidem până la următorul zbor spre Budapesta. Și riscă interdicție. Plus că nu știu cum a trece de vama ungară că pașaportul i-l dăm pilotului să o predea autorităților. Îmi pare rău...”

52

Au rămas așa pierduți unul în privirea celuilalt. Ea într-un amărât de costum și-un diplomat de pânză, Paul în salopeta plină de praf.

„- O să fie bine, o să caut un avocat, ăștia-s nebuni, mai sunt două săptămâni... intrăm în UE...”

Paul se molipsise cu îngerul păzitor. L-a lăsat în lacrimi. Au legat-o și au închis-o într-o celulă. Încăperea era de

maximă securitate, fără geamuri, fără duș, doar o chiuvetă și WC. În fata ușii gărzi. Fără priză, așa că telefonul era la încărcat în biroul ofițerului de serviciu. I-au luat valiza și actele. Nici vorba de hrană sau plimbare. Timp de trei zile și trei nopți au ținut-o închisă în închisoarea aeroportului cu drept de vizită. Și Paul venea cu badge în piept și ochii plânși. Fiind week-end nu a dat de avocat până într-un târziu. Prea târziu, că ordinul de expulzare era semnat și interdicția pusă. Putea să-i dea în judecată mai apoi.

În celula erau ea și gândurile. De-a valma. Nimic nu-i mai rău ca privarea de libertate. I-a urât din nou, și-atunci mai mult că niciodată și-a urât clipa despărțirii de Maramureș. Doi părinți încercați de soartă așteptau disperați acum să vie acasă, închipuindu-și copilul în regim de peniteneciar.

Europa și răspunsul călătoriei sale se arată din ce în ce mai greu de înțeles. Ce caută în lumea largă și de ce „acasă” nu i-a fost deajuns? Ce rost au toatea astea și dacă trebuie să aibă un rol întru a le descăleca? Cum e cu putință ca tocmai când credea că lucrurile se așează îi distrug viitorul? Câți români au trăit asta și ce înseamnă?

Cum își află rezolvarea astfel de probleme, ori cele legate de piața muncii în discursurile pompoase și broșurile colorate?

Nu putea nici gândi. Urlă.

După trei zile au urcat-o în avion, legată, cu gărzile după ea. Au așezat-o aparte de ceilalți pasageri.

La ceva vreme după decolare însoțitoarele de zbor i-au adus ceai și-au rugat-o să se liniștească, va fi bine. Că sunt obișnuite cu astfel de situații și că știu ce se întâmplă pe acest aeroport. Pilotul

53

a venit să o vadă. A izbucnit în plâns. I-a dat pașaportul să poată trece vama în pace, că altfel risca să o închidă și ungurii.

A zburat liberă spre Ungaria și de-acolo a luat unul din multele autobuse ce transportă persoane frecvent între cele două țări vecine. Din Budapesta sunt șase ceasuri până acasă, în brațele părinților, necăjiți și din ce în ce mai slabi.

Și-a schimbat pașaportul și după ce România a intrat în Uniunea Europeană, în ianuarie a lui 2007 a trecut iar vămile, de data asta pe șosea. Nu mai simțea nimic bun, se-ntorcea la Paul, dar de-amu nimic nu va mai fi la fel. A învățat că e un om că oricare altul, slab și expus oricăror forme de abuz și uneori nimeni nu poate sau nu știe să facă nimic. “Să ne trezim din visare. Suntem într-un teritoriu străin, indiferent cum se numește el, și nu mi se va da niciun drept fără bătaie, multă bătaie. Pentru un act de identitate, un abonament la metrou, un permis de muncă, o asigurare, orice. E la fel ca și acasă, în lupta cu autoritățile, admnistrația, nesimțirea și necunoașterea. Diferența este că aici nu poți urla la ghișeu!”

Ignoranță. Asta e cea mai gravă formă de abuz. Faptul că nu au legalizat o ședere în baza studenției evidente, închiderea pe nedrept în ciuda faptului că era o viză. În mod cert că astfel de comportamente nu se vor fi diluat în starea vremii imediat după integrare. Altele le-au luat locul celor dispărute.

Cumva șirul acesta și-a găsit alinare în racolarea ei de către o federație europeană sindicală, unde și-a construit argumentele în favoarea unei societăți europene bazate pe justiție socială, filtrată prin propria-i experiență, care îi marchează enorm destinul.

Pe zi ce trecea și prin călătoriile în lungul și-n latul Europei, și-a întărit ideea că trebuie să facă ea ceva care să schimbe lucurile în mai bine. Că nu se poate să fi trăit și inspirat atâtea povești ale comunității de români fără să însemne ceva. Adeseori, lumea o întreabă “dar de ce vrei să faci cutare și cutare lucru? Afimie privește mereu cu surpindere. Nu are un motiv. I se pare firesc.

Durerea căpșunarilor privați mult timp de-o legislație europeană care să le protejeze interesele, nedreptățile făcute măcelarilor și a femeilor din hoteluri, libertatea agențiilor de

54

interim de a face ce vor cu un lucrător, detașații din construcții acuzați de dumping social, falșii independenți care nu sunt porci de guineea, sunt tot lucrători, diplome nercunoscute, i-au hrănit convingerea că ei sunt și resposabilitatea sa de-acum. Sigur că situația din 2007 și până acum în prag de 2017 s-a modificat considerabil. Dar, după cum veți vedea, unele probleme și semne de întrebare persistă. Iar fondul istoric trăit cu patimă și înverșunare sunt fundația a ceea ce vrea să construiască.

Tot în grija-i se află și viitorul tradiției din satele noastre și

reîntoarcerea celor plecați întru dezvoltarea țării. Afimie trăiește prin botejiune clipa unei Românii ridicate de oamenii săi, de bună-credință, care nu așteaptă nimic altceva la schimb, pregătiți să se sacrifice precum Hristos pe cruce. Aceștia pot aduce schimbarea mult dorită. Visează că va afla calea și mijloacele ca acestea să se întâmple aievea, iar în anii ce-au urmat, întâmplarea care vine de la Dumnezeu a făcut să întâlnească și alți visători că ea.

Pentru acestea mai umblă și mai greblă iarba de pe alte văi, strânge clăi, pune podina, face facituri. Dade, dade s-a construi ceva. Se poartă cu aceeași grijă ca la început. În sufletul său cântă cetera-n cămin, bătând colbul pă podele la joc. O năframă roșie îi ține capul pe umeri. Un costum țesut în tiară la Suciu de Jos îi ține de frig în zilele reci de emigrare. O mamă își plânge dorul și-un tată îi alină durerea. Pe bancă-n sat bătrânii-s pierduți în zarea drumului, poate vine careva înapoi. Ea încă n-o pus coroana de flori pe facitură.

“Străin ca și mine nu-i, Numa puiul cucului La tulpina fagului Când îl lasă mama lui Fără aripi, fără pene, Nici să zboare n-are vreme…”

55

I.2. Ion a lui Petru' lu' Iosif din Berința

I.2.1. Nana Mura

Trase poartă după el. Printre zăbrele, o mamă, Nana Mura se cânta cu durere, într-o năframă neagră cu puiți. E pruncul cel mic și poate cel mai alintat. Când s-a dus cel mare în Franța n-a mâncat nimic o săptămână. Apoi au învățat-o că nu-i așa departe și s-a mai încumetat să-l viziteze.

Îi crescuse fără bărbat, și-l îngropase demult pe câmpurile Codrului, și n-a lăsat zi din viață să treacă fără să muncească. Soarele i-a ars fața la seceră, mâinile i-au crăpăt la sapă. A rămas dreaptă și frumoasă la joc, când Ion o mai purta în struna de cetera.

Sărăcia satului, livada comunistă părăsită și pustietatea din ce în ce mai resimțită au fost primele semne. Pe rând, copiii și-au lăsat fotografia-n ramă și-au plecat unde-au văzut cu ochii. Și-n tindă la Nana Mura inocența copilăriei potrivea surâsul unei vieți în cadre de lemn lângă blide și icoane.

Femeia intră-n oraș să cumpere cele de trebuință pentru drum. De pe pod, un cimitir deschide orașul. A tresărit la vederea crucilor. Niciodată nu i s-a părut mai ciudat să-l vadă acolo. “Oare cum s-or fi gândit să-l puie tocmai aci? Ce-i cu noi, Doamne?”

Motorul autobusului înainta greu. Lucrau la drumuri și poduri de luni bune, nu se mișcau un centimetru.

Orașul s-a blocat în timp într-o stare deplorabilă, lipsind de speranțe liceenii. Primarul era un viitor pușcăriaș. Nu e rost de aici cuvinte precum viziune, cunoaștere și inovație ci mai degrabă de frăția cu Dracul. De suflete-negrite de îmbogățire care și-au vândut oamenii și omenia. Cele mai frumoase clădiri culturale și de importanță istorică stau și-acum proptite-n buturugi și lemne să nu se-mburde. Fabricile au fost închise, în locul lor mizerie și magazine de haine care de care mai fițoase. Așa-zișii investitori, laolaltă cu căpeteniile noastre au avut un succes fantastic în a prosti lumea. Urmele imperiului austro-habsburgic sunt doar nişte fosile.

56

Prin geamul murdar, biserica-i liniștește gândurile. Singura instituție încă credibilă pentru cei care-au crescut cu ea. Soarele-i zâmbește fugărind norii ceriului și-un dor o mână în grabă înapoi spre Berința. “Ion a meu trabă să plece, nu-i vreme de pierdut.”

De dată asta însă, avea să rămână în fundul uliții, singură într-o casă unde or mai păși doar colindătorii iarna și vreo altă babă singură vara. Avea nana Mura un zâmbet larg și vorba bună, da-n ziua aceea a rămas în poartă stafie, încremenită de durere. Patrocle își scutură blana nedumerit de lacrima stăpânului. Un glas molcuț cântă “puiu’ mamii...” în corn de năframă. A stat așa prinsă cu putere într-o mână de zăbreala porții, urmărindu-și puiul până nu s-a mai văzut din drum.

Ion a lui Petru lu' Iosif, nu mai era pui, era un zdrahon de om în care ți-ai fi încredițată paza. Absolvise o facultate la Cluj de ale cărei învățăminte nu avea să se folosească, așa cum bine bănuise și Nana. Îl chemaseră prietenii din copilărie în Belgia, la munca în costrucții. Iar acestea aveau să se întâmple când încă treceam vama română, ungară, austriacă și germană deopotrivă, căci România era doar candidată la UE, prin 2004.

I.2.2. Vămile succesului

Un microbus de-a lu' Pintilie, printre primii din zonă ce-au căruțat emigranții sătmăreni, i-a îmbarcat pe toți cei dornici să parcurgă drumul mătăsii. Era un om vesel, cu pantalonii lăsați sub burta mare, mulțumit să vadă că mașina îi e plină mereu. Transporta persoane de două ori pe săptămână și dacă nu-ți programai din vreme cursa, nici vorba de locuri libere.

Ion luase euro împrumut să poată trece precum Ghilgameș apa și odată cu el cârnați, slănină, castraveți murați și horincă. Două perechi de pantaloni și trei tricouri, adidașii din picioare și-un sărut de copilă aurie, atât mai ducea cu el.

Înghesuiți, cu emoția necunoscutului în suflet, emigranții aveau să treacă mai întâi de vămile nedeschise ale marilor puteri vecine: Ungaria și Austria. Și până să ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinții, așa că vama românească îți mai amintea odată de ce trebuie să pleci măcar o vreme.

57

Câte 20-50 de euro de căciulă, ascunși în foile de pașaport și vameșul ridică mâna-i puternică, pecetluind soarta. Era mulțumit. O nouă cărămidă în vila din bătătură, o alta noapte pierdută-n brațe de femei ușoare. Bogăție.

Microbusul demarează încet, două porți mai trebuiesc deschise. Ion trage geamul să vadă ungurul de-s ei, cei din pașaport.

"- Hat, pălincă este?" întrebă un bendeu de om privind sever și cu ochii sclipicioși.

"- Nem!" sare șoferul cu pașapoartele ticsite din nou de bacnote europene.

“- Țighi?” “- Nem, nici țighi...” După vreun sfert de ceas de scărpinat și holbat prin toate

cotloanele mașinii, ia sfios banii din pașaport și ridică brațul spre libertate. Cine ar fi crezut că dedicarea însângerată a eroilor de la Revoluție va fi condiționată de niște furăcioși de vameși?

În noapte stelele se lasă văzute și-un fior răcoros de septembrie mișcă sângele. Nimeni nu scotea o vorbă, înaintaseră până la genunchiul broaștei și deja crițarii nu mai erau de-ajuns să poată ieși.

Austriacul i-a coborât pe toți din mașină. I-a luat la interogatoriu și puricat în interiorul barăcii. Aflaseră o interdicție pe pașaportul unuia și-acum toți stau alineați dinaintea uniformei cu epoleți auriți.

Nică, un mniez de om de-un metru jumate, cu un zâmbet inocent și-un pumn de fier, apțiguise niște polițiști prin Belgia și furase un Rolex de la un bogătaș care nu plătise lucrătorii. La proces a rugat autoritățile să-l lase să-și sune mama, vezi Doamne s-o roage să îl trimită. După ce-a ținut femeia la povești vreun ceas de vreme, a izbucnit în râs amintindu-i să-i puie la pachet ceasul de pe biserică, cel mai scump din sat. L-au lăsat în drumu-i, ghicindu-i nebunia.

Nică s-a ales doar cu o restricție de doi ani, dar el nu împărtășea părerea judecătorilor, și vameșul austriac îl găsise în sistem. Nu te puteai supăra pe el. Un trening purtat la pantofi și-o figură infantilă nu convingea pe nimeni de vreo urmă de violență.

58

Nică a scos ultimii bani și-a plătit trecerea. Avea să muncească luni bune până să-i mai vadă înapoi.

Afară din baracă, vameșii răscoleau gențile în căutare de bunătăți. Sărăcia unei țări din Sud-Estul Europei nu încăpea în discurs. E greu de înțeles cum un vameș a cărui remunerație era peste orice cotă de înțelegere economică românească avea un interes major în horincă, pufuleți și cârnați. Ori e vorba mai degrabă de vreun act de superioritate egosită și foarte puțin umană, un soi de satisfacție și excitare departe de vreun raționament logic sau înscris în vreun regulament vamal.

Ion a înșfăcat plasa de la Nana Mura și-a simțit-o mai ușoară. Sub chipiul austriac se citea minciuna. Luase borcanul cu castraveți, o minune de murătură știută de tot satul. S-a-ntors instinctiv, împărțise pumni și pentru motive mai puțin însemnate decât murăturile, când Nică asudat îl prinde după cap, liniștitor. “Nu merită, avem drum lung de făcut, nu merită...”

Austriacul nu mai râdea, a prins patul puștii și-a așteptat primul semn.

I.2.3. Europa

Pintilie a tras într-un suflet microbusul și 20 de suflete nu s-au mai oprit repede. În mașină se așternuse ușor tăcerea.

Prin zgomot de motoare și luminile farurilor se înălțau vise de cuceritori. Erau solidari în mijlocul pustietății prin gândul depărtării de pământ românesc. Ele au lăsat copii în curte, ei familii întregi. Pentru un termpoan, un gard, o ușă, o sursă de încălzire sau plata taxelor școlare. El avea un vis, nimic concret, doar ideea depășirii unor limite.

În pauza de alimentare grupul stătea unit, împărțind fotografii printre pâine, mezeluri și muștar. Ochii îndurerați de mame nenorocite pe viață îl încordau și mai tare. Femei din fostele întreprinderi privatizate diabolic, care-au lucrat din greu, meserii teribile, și s-au trezit restructurate sub egida prost aplicata a capitalismului „pentru diversificare și reformare profesională”, căutau să-și continue existența harnică cât mai departe. Fețele ridate de griji, încercări și boli, privirea ascunsă și-un păr nestilat de tendințele moderne, mâinile crăpate și fără unghiile lăcuite

59

după tendință franțuzească, și-o statură ce nu dezvoltă mușchii din sălile de fitness, nici rochiile vintage la mare căutare, erau mamele copiilor rămași acasă, singuri în sistemul educațional și cunoscuta ofertă a României din orice domeniu de activitate. De-i vedeți și-acum întristați, cu plasele ticsite de dulciuri în spate, să nu vă fie rușine cu ei. De-i vedeți nebărbieriți, murdari de muncă, cu ochii rătăciți, să știți că sunt părinții noștri, sacrificați.

Pintilie i-a trecut în mare grabă Europa și i-a lăsat care pe

unde, făcând cale-ntoarsă cu alții care se întorceau acasă la prunci și la bătrâni.

Pe Ion l-a lăsat la Bruxelles. Pe Rue de Viaduct, o stradă a marocanilor din Ixelles. De-o parte și de alta magazine de second-hand, aprozare, cabine telefonice și internet-cafée cât cuprinde, și într-un colț de casă, îl așteptau viitorii colegi de cameră, tineri, plini de entuziasmul tipic vârstei, bucuroși de oaspeți.

Cu Bogdan și Flavius crescuse pe câmpurile și pădurile din Berința, împărțind aceleași valori și necazuri. Cei doi au plecat de la 18 ani și golbăneau pereții clădirilor în construcție din Bruxelles. Prin emoția revederii, vorbeau fără să respire de munca grea și țepele pe care le luau în mod periodic. Nu se văzuseră de mult timp, nu se încumetau să treacă granița atât de des. La 90 de zile trebuia să revii acasă, și, că să ieși iar, vameșii cereau o șpagă consistentă. Mulți au ales astfel să nu se mai întoarcă, așteptând semnalul european al libertății de mișcare depline.

Două canapele plămânii luate din stradă înconjurau masa dată în dar de niște vecini. Acolo se adunau să mănânce. Apartamentul mai avea un dormitor și deasupra o mansardă înaltă de un metru, atât cât să-și întindă Ion salteaua. În picioare n-avea cum să se ridice. Însă era mulțumit și nerăbdător.

“- Ion, ne mănâncă marocanii ăștia, măi, de-am putea scăpa de ei, să lucrăm la belgieni. Îs alte prețuri, mă... Abdazah, împuțitu’ ăsta ne de 6 euro la ora mă’, și la belgieni iei triplu...” Și face o grămadă de bani cu noi, Dracu’...” zice Bogdan.

“- Da, să vezi, cum umblă prostu’ cu un rondi de duba, tătă spartă, și cu gacii ăia a lui de nu știi cum să te uiți, că-i rochie ori

60

izmene, Domne’ feri’ mă’... și nici vorbă de acte”, adaugă Flavius gustând amărât din țuica de-acasă.

Bogdan și Flavius își încărcau bateriile nervoase cu energia noului-venit. Ion părea încrezător și-i asigură că sunt pe drumul cel bun. “- Nu-i cale de-ntors, de-aici mai plec numa’ când pot face casa cu Viorelia și am bani de mașină”, zâmbește Ion.

Printre aburii de țuică și miros de ficăței prăjiți, două fete, Carmen și Lucreția, ascultau tăcute. Le lega precaritatea condițiilor de emigranți primitivi, locuitori ai celor mai mizere cartiere și aventura găsirii unui loc de muncă cinstit, care încă întârzia să apară. Lipsa continuă a banilor rodea din feminitate lăsând două statui reci, lipsite de speranța învierii.

În seara aceea, Ion a lui Petru lu' Iosif a adormit obosit pe salteaua ruptă, cu gândul la un parfum de păr blond lăsat acasă.

I.2.4. Abdazah

Marocanii din Belgia sunt proprietari de case, magazine și întreprinderi de construcții, de la celebra Rue de Brabant cu mătăsuri și ceainice decorate arăbesc, parfumuri și uleiuri de argan, până la casele strâmtorate ale capitalei europene. Familiile tipic numeroase sunt solidare prin cultura și religia lor. Uniți și impunători în apărarea drepturilor de integrare și egalitate de șanse, marocanii trăiesc în capitala europeană în deplinătatea lumii pe care o reprezintă. În vremea aceea erau mai europeni în drepturi decât românii și bulgarii, mai determinați în a-și decide soarta în favoarea lor. Un marocan putea să-și găsească un loc de muncă necodiționat de niciun poptiruș administrativ. Un român era ținut prin Tratatul de Aderare la UE să respecte condițiile de restricții temporare de pe piața muncii până cel târziu în 2014. În condițiile de criză, de dinainte de 2014, țări care inițial au ridicat aceste bariere, le-au impus din nou. Un astfel de caz este Spania.

Unii spun că băștinașii s-ar fi retras din oraș fiindcă n-au suportat civilizația arabă din ce în ce mai prezentă. În mod ciudat, în regiunea flamandă a Belgiei, nici marocanii și nici alte nații nu fac exces de zel în a-și proclama identitatea culturală și rădăcinile naționale. Mai așezați și mai cuminți, forțați de împrejurările

61

administrației comunale, emigranții învață și olandeză. Altfel, nimeni nu-ți face niciun act.

Abdazah, un scurt Barbă-Cot, cu cioareci arăbești, și-o veșnică haină neagră, scotea la iveală priviri aprige de sub o șapcă. Din firma de construcții cu zece oameni își întreținea cei zece copii.

“- N-am cum să vă fac la toți acte, mai băieți. Că mie nu-mi mai iese nimic. Și pentru voi românii e mai complicat. Când intrați, bă în UE?”

Când a dat cu ochii de Ion l-a măsurat din barbă, mulțumit. “E bun, dați-i drumul! Și treceți pe la mine diseară să vedem cu facem cu banii.”

Nu plătise de două luni, da banii cu țârâita, cât să aibe oamenii de mâncare și chirie. În rest îi amăgea cu povești, atenționând mereu cât de încărcată e piața muncii și cât de umili trebuie să fie întru mulțumirea patronului. Însă era singurul care i-ar fi ajutat la necaz.

Băieții încărcau pereții cu golband, trăgând din greu la cuțit și la dreptar. Ion căpătase o pereche de pantaloni de lucru de la Flavius, mult prea mici pentru el și-i veneau trei-sfert, până sub genunchi. Zâmbetele sub musteață ale celorlalți dezmorțea sufletele.

“- De ce nu-l duceți duminică la Abator să-și ia haine, mă, Bogdane?”

“- Toate le luați de-acolo, mă?”, neștiind ce-i piața din Anderlecht și tabloul colorat al împrejurimii.

Din piața cu pricina cumperi și în zilele noastre tot ce-ți poftește inima, tot ce-ți cuprinde imaginația, într-o atmosferă a piețelor antice. Muncitorii din construcții își căutau salopetele și bocancii de securitate acolo. Le găseau deja folosiți și mai ieftini. Achiziționarea îmbrăcămintei de lucru necesare acestui sector nu presupunea magazinele de specialitate prin plată și chitanță.

Într-una din după-amiezile prăfuite, după o masă pe-o cutie de vopsea, o patrulă pișicheră a intrat pe șantier. S-au ascuns care pe unde, alții au luat-o la fugă în neștire, hăituiți. Pentru Bogdan însă, n-a fost nici vreme nici loc de-ntors. L-au luat mulțumiți cu

62

ei și dus a fost. Reținut la Zaventem în aeroport până la prima cursa către România cu interdicție de intrare în Belgia pentru următorii doi ani.

Au trecut trei luni până când Bogdan s-a-ntors. În deplină legalitate, cu pașaport schimbat și viză de la București. Abdazah nu mai avea siguranța lucrului bine făcut fără omul său de încredere așa că i-a făcut contract de muncă. Era un prim demers posibil în lupta împotriva precarității.

La câteva luni, Ion cunoștea foarte bine meseria încredințată. În minte-i încolțise gând să scape de Abdazah și să afle loc cu portiță de legalizare. Seara târzie de toamnă îl împinse cu dor la cabina telefonică și-un ceas de vreme s-a sfătuit cu cea ce va să-i fie soață. Era momentul.

I.2.5. Entreprise générale de construction

Viorelia pășea cu încredere într-o țară nouă, unde avea să-și întemeieze familia și să-și crească fetele. Trup firav de femeie, așezată și cuminte, purta cu ea același vis ca soțul ei.

Au strâns în plase și saci de pubele puțină avere alegădită de Ion în cele 12 luni, lăsând în urma prietenii de început de drum. Spațiul devenise neîncăpător și ideea lor de a-și întemeia propria afacere nu era văzută tocmai cu ochi buni și nici încurajatori. Băieții și-au strâns mâna, neînțelegând însă limita nebuniei lui.

Au hotărât că nu vor locui în condiții mizere. Şi nu la grãmadã, ca sã strângã bani sã trimitã în ţarã. Și-au închiriat un apartament frumos, proaspăt renovat, deasupra unui cabinet medical, un dentist israelian cu rădăcini românești. Medicul a prins drag de Ion și se bucura de vorba românească. Nimeni nu-i știa povestea exact, dar fascina cu glasul românesc, căci învățase limba la Timișoara, de la bunici, și cu bucuria consumului exagerat de horincă de prune. Când nu mai știa de el, povestea de crimele din război, cobora în cabinet și lua pușca. Speria vecinii, se lua la harță cu poliția, a doua zi însă era cel mai bun dentist. Și Ion lucra pe diverse proprietăți ale medicului șugubăț, prinzând curaj și voie bună.

63

Belgia înțelesese că trebuia să legalizeze sectorul contrucțiilor, munca la negru frauda statul serios. Apoi, demersurile legislative ale Uniunii Europene se făceau simțite. A deschis această posibilitate, permițând străinilor să devină liber-profesioniști sau să-și înființeze propriile societăți, cu un capital de minim 5.000 de euro.

Așa a luat-o Ion de la capăt. Pentru început și-a făcut actele

“de independent”. Zi de zi căuta întreprinderile din zona Bruxelles întrebând de au nevoie de lucrători. Când a ajuns în Belgia nu vorbea limba franceză, dar odată ce s-a desprins de șantierele cu lucrători români s-a văzut forțat să se descurce. Mediul de muncă românesc era cald și îi menținea rădăcina vie, dar nu-l ajuta neapărat în integrare.

Odată ce el a primit actul de rezidență, Viorelia a beneficiat de aceleași drepturi prin căsătorie. Acestea se petrec în anul 2013. Căsătoria trebuie dovedită, poliția trece la domiciliul declarat să verifice cele spuse. Certificatele de căsătorie, chiar și așa internaționale, nu sunt mereu luate de bune, credibile și veridice în administrația publică. Drumurile de la ambasadă, la ministerul afacerilor externe și abia apoi la primărie, îți mănâncă o zi din viața păcătoasă, amintindu-ți că și aici... ca peste tot. Doar n-aţi crezut cã numai administraţia publicã din România are probleme şi vã pune in situaţii incredibile?

Printre drumurile pietruite cu muncă, două fetițe, au devenit sufletul emigrării lor. Și din zâmbetul copiilor, părinții găseau curaj și motivare. Să rămână departe de România.

Orice român gospodar plecat pe meleaguri străine leagă cordonul ombilical de politica țării. Și cum altfel dacă nu prin satelit, talk-show-uri și scandaluri de televiziune. Belgia este o națiune extrem de plictisitoare din acest punct de vedere, nici îmbată lumea de cap cu intrigile și manipularea partizană, nici nu colorează ecranele cu toate zgaibele dezbrăcate de inhibiții. Realitatea transmisă astfel și cele auzite de la cei care-au rămas pe metereze nu încuraja nici măcar urmă de emigrant înapoi.

Ion își dezlegase limba și se folosea cu îndrăzneală de personalitatea puternică, țintind mereu să răzbească. Își

64

construise credibilitate în rândul câtorva societăți de construcții destul de mari, așa că încheia mereu contracte. Au pus astfel pe picioare o mică firmă de construcții, după numele fetelor. Și nu toți prietenii le-au rămas prieteni, și nici visul lor nu s-a oprit aici. Viorelia se ocupa de partea de secretariat a societății, ceea ce atrăgea și mai mult discursul critic. Comunitatea emigranților din acele zile cuprindea o seamă de barbați în a căror mental colectiv femeia nu era altceva decât purtătoare de prunci și gospodină. Integrarea în rândul societății prin școală și asimilarea vreunei profesii nu era tocmai o faptă încurajată. Românii munceau de regulă în construcții, majoritatea la negru, iar româncele în curățenie, tot fără actele necesare legalizării. Unii erau tineri școliți prin facultăți, care, prezumtiv, au pus mâna pe-o carte, au deslușit câte ceva din mersul civilizației. Alții erau cât se poate de simpli. Și pentru unii și pentru alții, un pas înainte distrugea habitatul închis, răsuflându-le siguranță. Pe astfel de temelii s-au construit ani grei de emigrare. Chisturi de oameni întristați, fără să-și dea seama de multe ori că schimbarea trebuie să vină de la ei, au preferat izolarea fiindcă era mai sigură. Cartierele mărginașe sunt mai ieftine, magazinele și piața chiar mizerabilă oferă prețuri inexistente în alte locuri.

Interacțiunea cu vestul modern ajută la transformarea acestui cult de superioritate de gen, iar dinamica de pe piața muncii creează oportunități, spărgând gheața dintre popoare. Așa se întâmplă și cu noi, încet, dar e acolo.

Odată ce depășești limita precarității și lași în urmă grămada disperată care nu-și găsește rostul, nici Dumnezeul, devii ținta poveștilor alimentând ura. Nu poți aștepta și nici nu-i înțelept să o faci, iubirea și aprecierea celor din jur. Bazinele de înot oferă poate cea mai elocventă imagine în acest sens. Concurenții au culoarul lor și privesc doar înainte, iar aplauzele câștigătorului vin din public.

Soiul acesta de împlinire socială a venit după cinci ani de călătorie. Și a fost posibilă într-o țară sfâșiată de două nații care în afară de cartofi pai și bere nu prea mai vor să aibă nimic în comun. În nevolnicia startului nedrept pe care îl au emigranții, el și-a găsit culoarul și-a alergat doar pe interior. În mod ciudat, a descoperit

65

că aceeași administrație care nu mai recunoaște de exemplu diplomele românilor după 2000 cu mare ușurință, i-a oferit totuși șansa întreprinzătorilor. Un capital rezonabil, accesul la un credit bancar, o ipotecă, mașini și toate utilajele necesare meseriei.

A încetat să mai spurce țara asta și s-a mutat din capitala neatrăgătoare, cu familia într-o casă. Povestea lui s-ar putea bucura de un final fericit. Îl afli la o bere îngândurat. Sunt aproape zece ani. A depășit condiția boceluței trecută prin poartă, la Nana Mura. Pare bucuros, însă grăiește dor de casă. Vede viitorul fetelor sale, îl pricepe că fiind luminos în Europa modernă. E mândru nevoie mare să vadă că vorbesc trei limbi, că zburdă-ntr-o copilărie îndestulată, plină de jucării, îngrijite, lipsite de nevoi. Viorelia le pregătește hrană sănătoasă, calculat. Au un program bine gândit pentru o educație sănătoasă. Ion suspină. S-ar duce acasă, când i-or obosi cioantele de munca, să-și trăiască restul zilelor la țară. Să crească porci și să respire aerul câmpului liber.

“- De când am ieșit din Bruxelles mă simt mai ușor parcă. E ciudat cum noi emigranții nu suportăm alți emigranți. Nici de-ai noștri și nici de-ai altora. Când căutam chirie și vedeam nume românesc pe sonerie, fugeam cât mă țineau picioarele. Că nu știai la ce să te aștepți, că doar, să fim serioși, nu toți care-au plecat sunt fix ambasadori..” și râde.

“- Când am văzut cum cresc fetele, m-am gândit cu groază că trebuie să le dau în școlile astea pline de toate națiile. Am simțit că înnebunesc. Nu știu ce am, nu pot accepta arăbismele astea. Și nici ei nu pot, nu vezi că s-au cărat? Nouă nu ne-au dat nici pe dracu’ și pe ei i-au lăsat să împânzească capitala. Cine mai este în siguranță? Îs violenți, mă’, mai rău că noi...”

“- Îmi pare rău. N-ar trebui să vorbesc așa, nu-i vinovat niciunul, toți suntem la fel de răi și de buni. Lor... le vom oferi tot ce ne-a lipsit nouă. C-am fost când sub comunism, când sub tranziție... da’ mă’ n-or simți sub tălpi moliciunea caldă a ierbii vara, nici n-or înălța suflet liber în stropi de scaldă sălbatică în sat românesc. N-or avea bunică. Nu le voi cumpăra copilăria mea niciodată. Că nu-i de vânzare, mă’....”

Ion a lui Petru lu' Iosif e bogat. Așa și-a croit după cum a măsurat el lumea asta.

66

Mã-ntreb, cum va arãta lumea „româneascã” de aici, atunci când noi nu vom mai fi, pãrinţii noştri or fi duşi de mult, iar pruncii şi nepoţii nãscuţi şi crescuţi în strãinãtate vor merge singuri mai departe.

I.3. Nu știți că îngerii vor judeca lumea?

I.3.1. Noiembrie lui 2006

Miez de lemn dulce tăiat prin ţârcula învechită trezește obraz de codană tânără. Zâmbește-n somn de dimineață, strânge țolul la piept respirând aerul din lâna oilor spălate-n râu. E strâns stomacul ghemotoc de emoție și răvășit de dor de ducă. Picioarele-s sleite de cât a îmblat o noapte-n vis până-n capătul mai îndestulat al Europei. Își ridică pleoapele-ncercănate de grija plecării către dumbravă. Vremea poamelor a trecut, au rămas meri și pruni goliți, uscați, în așteptarea frigului. Casele-s mai afundate-nspre pământ ca niciodată, un aer umed alungă oamenii. Veștejit-au culorile verii și dusă-i barza cu puiuți cu tot în locuri mai calde. În urma lor, stâlpi de telegraf îndoiți conturează infrastructura satului românesc.

Prin sticla slabă o cruce argintată îi prevestește credință. Vera își trage sufletul și-și cată tatăl să vadă de-o povestit cu-a

lu' Ilie. Nicolaie a lui Mastei își pironea jeițele groase și bătătorite pe

ţârculă când Vera-l strigă de pe trepte, desculță. O vede pentru o clipă copilă-n car cu fân spunând poezii de grădiniță, în biserică la rugăciune cu cap luminos sub o năframă roșie, și nu știe ce să-i zică. Pleacă privirea-n rumeguș și-o lacrimă-i fuge prin inimă.

Nicolaie avea strânsă toată agoniseala lui și-a Vioricăi într-un nailon ascuns sub un bolțar la talpa casei. Câteva sute de euro, nu multe. Pe Valea Cornei, lângă Roșia Montană, Florinu' lui Ilie duce oameni în Italia, la Roma. Îi trece prin Slovenia, cu trenul și-apoi de-acolo fiecare se descurcă. Avea și Vera o verișoară care-o așteptă acolo și-un suflet de băiat ce-i prevestea iubire. S-ar duce la ei și-i zâmbitoare cu gândul la drum. În curând va fi parte dintre

67

cei ce s-au dus, un soi de curajoși norocoși, care încă mai trimit bani acasă.

Astfel trecuseră câteva zeci de români. Așa avea să-și cheltuiască banii și Nicolaie întru descoperirea lumii de dincolo de sărăcie. La capătul din jos al Europei, români neîncrezători în ziua de mâine își luau soarta-n mâini trecând periculos vămile, cu toate că în câteva săptămâni țara toată intra în Uniunea Europeană și libertatea de mișcare le-ar fi înlesnit plecarea. Nici atunci, cum nici acum, oamenii nu cred. N-a trecut niciun miracol peste ei, nici s-a ținut cineva de vreo promisiune. Au fost închiși, așa că îmblă împiedicat. Au fost batjocoriți așa că nu cutează. Se roagă cu adevărat la Dumnezeu, îi aud glasul în clopotele puternice din zi de sărbătoare, îndemnând la credință și demnitate. Este singură cea de o ființă iubită în România.

Mama Viorica nu-și află stare. Icoanele nu-i mai vorbesc de câteva zile. Deschide larg fereștile să ia aer, sufocată de grijă. Apleacă năframa îngreunată pe fereastră și mirodenia trandafirilor de mult uscați îi aduce mirul botezului. O copilă, fata ei, scăldată-n biserică, pentru iertarea păcatelor și mântuirea sufletului. Chip încercănat de mamă lasă la o parte baticul și descoperă un păr negru ca tăciunele, des, împletit sub ceafă. Desprinde firele să-i slăbească strânsoarea. În moalele capului o durere ascuțită n-o scapă. Trebuie să-i dea drumul Verei. Și nu a putut niciodată.

Așa o află Nicolaie, despletită-n toamna cărămizie, lângă un cer prietenos de-aproape. O strânge-n brațe și cu șorțul își șterg lacrimi de părinți. Și-or trimite singura minune-n lumea largă.

Vera scapăra nerăbdarea tinereții la cei douăzeci de ani. Își iubea părinții dar viitorul era cuprins de mirajul Europei moderne, emancipate. Cuprinde în brațe pe cei doi amărâți cu sufletul și-i îndeamnă s-o ajute să plece. Sărută creștinește frunțile arse de soarele verii și-i roagă să-i dea drumul. Nicolaie o privește îndelung și nu știe când a prins a crește fata și ce fel de forță o mână la drum.

Iese cu privirea plecată, pune clopul îndesat și-o ia din jos, către casa lui Florinu' lui Ilie. Se lasă nori negri și pieptu-i plin de

68

răcoarea din vale. O casă albă, proaspăt văcălită și cu geamuri noi, schimbate, se ridică semeț peste casele bătrânești. În curte un dulău păzește sugrumat patru mașini.

Bate câinele și Florin iese la drum. "Hai în casă!"

Trece ograda șchiopătând, câinele-i liniștit, cătând lung către încordarea lui. Omu' și-o rupt un picior și-are șoldu dizlocat după ce în mina o prăbălit să se-ntindă după o bucată mai mare. S-o răsturnat din galerie peste el și vreo câteva zile o zăcut să moară. Bolborosea de-o femeie cu părul de aur ce zbura învăluită-n lumiă, și i-ar hi spus să uite de căutarea zăcământului până nu-i prea târziu. Sătenii zic că-i Vâlva Băii. Minele din adâncuri ori din băi, cum zic cei din Maramureș îs sub stăpânirea acestui duh și-odată ce-ai luat din ce-i aparține din legea naturii, pedepsește. Pe Nicolaie l-a iertat.

De-atunci omu caută aur precum un artizan, folosind unelte de demult, fără să strice fauna și flora de la Roșia.

În spate, o bucătărie ascundea pregătirile de emigrare ale sătenilor dornici. Se așezară pe laiță și Florin prinse a-i spune cu smerenie-n glas că drumu-i asigurat și oamenii o fo' mulțumiți mereu. Pe o masă lipită de perete un televizor prăfuit dezbătea intrarea României în Uniune și efectele acestui succes.

"Nu s-a schimba nimic, ai să vezi! Noi așa om muri...", cugetă Florin cu încrederea omului priceput într-ale politicii europene.

Nicolaie nu-l ascultă, asudă și de sub clop ochii săi luminau încăperea. "Să-ți dau banii, Florine... s-o duci la gara din Roma, s-o ia vară-sa de-acolo... ai grijă, e fata mea..." și glasu-i sugrumat.

"Omule, ducem oameni mereu, nu-ți spun că-s mulțumiți? De când ne știm noi? O știu pe Vera de la serbările scolii, fii pe pace, Nicule! Doar știi că merg cu ei toți, personal!" Întinse mâna după punga cu bani și-l apasă ușor pe umăr, prietenește. "Plecăm marți." Era duminica bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr.

Ieși omul fără să privească înapoi chipul îmbogățit al călăuzei.

În dimineața zilei de marți abia simțită în frigul de noiembrie scăpărau primii fulgi. Viorica gândea că-i semn bun, puritate și alungare a norilor din ultimele săptămâni. În patul brodat de flori,

69

copila nu puse geană pe geană. Își privește mama din prag și-o iubește...

"Te scoală, Vera, te lasă mama să te duci." Întinse brațele spre ea și-o strânse cu putere la piept.

"Domnul să fie cu tine, fată dragă..." "Mamă, fii pe pace, Domnul ne iubește..." Nicolaie le așteptă cu bruma de tocană aurită și brânză

proaspătă de oi. Și-a promis să nu plângă în fața ei, să plece liniștită. Și oricum nu era vreme, Florin o aștepta cu alți 20 de oameni. "Pune și mănâncă în grabă, Vera, musai să plecați până nu iese soarele."

O gură de apă rece din fântână și-o dorință de ducă o întăresc. Fata îmbucă pe nerasuflate numai să-i lase împăcați, căci foame nu-i era. De pe stălaja din căsuță își ia medicamentele, insulina.

Vera-i vârtej și iese din raiul părintesc. În poartă rămân doi bătrâni pe veci pictați pe-o pală de pământ albită de zăpadă.

Florin ia fata și pornesc spre vamă.

I.3.2. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece

Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziți că există mulțimi de balauri, și guri de lei, și puteri întunecate sub ceruri, și focuri care ard și pocnesc în mădulare, voi nu credeți nimic din toate astea, fiindcă nu știți că dacă nu primiți arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îți cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.

În vămile României aceste fiare îmblau să ia omului ultimă lețcaie, viitorul tot de-ar fi putut. Și puteau. Nu cunoșteau limite, nici legi, doar împuțiciune și nemernicie, îmbogățire prin sclavii unui sistem corupt și-nșelător de zeci de ani. Luat-au cu asalt bagajele, avut-au încă o dată bucate de pe masa altora.

Vera-i îngrozită la vederea brutelor din uniforme. Închide ochii și trece vama cu gândul în altă parte. Ionuț, un copilandru bălai din satul vecin, rămas orfan de mamă îi veghease copilăria. Au crescut laolaltă, pe câmpurile dintre sate, la cules de zmeură și la pășune cu oile, au împărțit pâinea și apa de izvor ținând în nemișcarea văzduhului vara visele viitorului. Vera i-a dat dulceața

70

poamelor culese, Ionuț a ridicat-o să treacă râul în căutarea fructelor de pădure.

Luminile nopții înstelate îi aduceau iubirea, liniștindu-i mintea. În curând fi-va în brațele lui și-or începe viață nouă într-o țară nouă. Limita românească doare, sistemul e o încrengătură de copac uscat, neroditor. Școala nu a potrivit nici de data asta cu piața muncii, nici a dat speranțe. Într-o lume în care toți își doreau să fugă cât mai departe, Vera a devenit și ea fugară.

Ochii albaștri o priveau din poală în mijloc de poiană. Planul de bătaie depindea de munca sa în Italia, unde Ionuț era șofer pe-un camion. Cât era ziua de mare aproviziona magazinele Romei. Ea avea să-și afle de lucru în curățenie ori îngrijitoare, de-nceput, precum majoritatea româncelor încă în putere. Avea 20 de ani.

Românii călătoreau cu patru mașini, în duba albă era și Florin, laolaltă cu ea. Îi promisese lui Nicolaie că va veghea asupra ei, ea fiind mai tânără dintre toți. Și el și câțiva alți consăteni știau de diabetul ce-o macină, fără a privi boala aceasta însă că pe un handicap ori sensibilitate ce necesită atenție specială. Cumva intrase în conștiința lor ca o normalitate cotidiană. Nici Vera nu-și arăta vreodată suferința, privea cu încredere și optimism doar înainte.

La oprire în parcările întunecate Florin bolborosea aparte de ceilalți cu Vasile, cumnatul său.

"Nu-ș ce să zic... imediat ne apropiem, mai avem 200 de km și intrăm în Slovacia."

"Păi ne oprim în parcare, îi servim cu băutură și mâncare. Le punem acolo, amestecat... nu mai simte nimeni... ce dreacu..."

Florin suflă adânc. Trase din țigară cu poftă. "Le ai la tine, da? Ne-ajung?" "Ajung, cum să n-ajungă, îi cât pentru o ciurdă de vaci."

Vasile, vlăjgan la vreo treizeci de ani, fost deținut, ușor trecut cu vederea de cei ce știau despre asta. Se aciuase bine pe la Roșia Montană, luase femeie înstărită, da' nu lepădase vechile obiceiuri nelegiuite. Strângea avere din droguri ușoare și prin călătoriile lui Florin reușea să-și asigure și consumul și distribuția. Cum drumul cu trenul din Slovenia până în Italia era de aproape 10 ore și oamenii urmau să se ascundă în vagoanele de marfă, șerpașii

71

aveau în plan să-i adoarmă. Unii știau, alții nu. Vorba le era că-i ajută să treacă peste frigul de -18 grade.

"Când ajungem la Rajka îi adormim." "Nu, mai bine după Bratislava, ce zici? Că să nu stea adormiți

atâta, or îngheța naibii..." zice Florin." Că de-acolo o luăm direct spre Lubliana. Avem tren înspre Milano, și de-acolo îi lăsăm la Roma, fiecare cu mama lui, că-s sătul. Îmi ajunge, și tot aia e, că în câteva săptămâni, ne pierdem serviciul..."

În hohoteala lor, pădurea din apropiere pleca ramuri de brazi în îmbrățișarea celor plecați de-acasă. Nu i-a putut lua atunci din vâltoarea nedreptății ce li se pregătea. S-au suit în motoare încă un drum până la trecerea frontierei Ungaria cu Slovacia, la Rajka. De-aici și până în Bratislava e vreo jumătate de ceas.

Trecerea unei noi vămi a scos la iveală din nou panica. Figurile încercănate asemănau câinilor pierduți de stăpân, disperați și îndurerați de groaza neștiutului.

Alte uniforme, fețe la fel de încruntate, sfidare la fel de mare. Militarism exagerat, precauție pentru o mână de lucrători. Florin părea că știe care-i rândul, grohăiala unui grăsan în cizme lucioase ridică bariera.

Pornit-au "neobservați" până la Bratislava.

I.3.3. Dunărea Slovaciei poartă păcatul înșelăciunii până la noi

Bratislava-i pătrunsă de apele Dunării la fel că Budapesta ori Viena, și m-aș încumeta să-i dau și ei bucata de farmec meritată. Vera și ceilalți camarazi de trecere n-aveau rând să vadă nimic din vagoanele de marfă înfierate. Vasile și Florin le-o împărțit zeamă caldă tuturor, cu gust de amară înșelăciune.

Fata-și căută insulina în saculeț și folosi tratamentul ascunsă de privirea celor curioși. Tot drumul nu a scos o vorbă. Mai nimeni nu povestea nimic, nici de cei rămași acasă și nici de cele ce va să vie. Plecarea nu era nici demnă, nici fericită. Nevoia îi arunca departe de copii și soți, părinți și prieteni de-o viață. Ce viață! Cei mai mulți nici nu aveau la cine mere, Vera era o norocoasă în vârtejul noros al emigrării.

72

Au pornit dintr-o zonă aurită, dată sărăciei precum Ghana și alte regiuni din cercul vicios al paradoxurilor. Oamenii de-acolo o lucrat în mină încă de pe la 130 de după Hristos, mai dinainte să vie romanii și să-i numească Alburnus Maior. O scos aur până n-o mai fost chip, vreme de 2000 de ani, când sclavi, când liberi, când pe război cu habsburgi sau sovietici, și când pe pace. Dalta aducea la suprafață aur de 24 de karate de la malurile râurilor la șteampuri și mai apoi la cianură, într-o Roșie Montană defavorizată, care n-a mai creat și alte locuri de muncă. Că cele din exploatarea aurului rămas ar ajuge pentru o generație și la capăt de drum ar aștepta copiii sărăciți de-o viziune pe termen scurt.

Un văr de departe, Mihai a lu' Ionu Petru Dotii, devenit Mike prin America, venise de vreo doi ani să fie amu, pe-acasă, pe la neamuri. Îl mânase neliniștea, lui îi era tare bine prin State, avea acte, și-ar fi vrut să-și mai vadă locurile înainte să decidă să steie pentru totdeauna departe de Roșia și România.

Multă vreme după plecarea sa definitivă, că așa s-au petrecut lucrurile, povestea lumea-n sat de ce-a lăsat Mihai în urmă. Cică ar fi văzut el undeva prin Brazilia la un moment dat, un sat frumos, tradițional, devenit geoparc. Că n-ar fi nici pe jumate atâta de mândru și de bogat în cultură și greutate istorică, da' o transformat zona în turism sustenabil, atrăgând mii de vizitatori. Și cum nu s-ar bucura sătenii să primească oaspeți și să-i poarte prin galerii ori prin siturile arheologice, cu însemnătate daco-romană. La Quadrilatero Feriferro UNESCO a declarat zona de-o importanță cultural istorică nemăsurată. Și-apoi e forfotă mare în jurul artizanilor ce-și arată măiestria căutării de aur și vizitele în muzeele deschise ce dezvăluie o lume pierdută.

Povestea Mihai că acolo oamenii îs ocupați să zâmbească-n poză și să dea de mâncare celor înfometați de rețete tradiționale, vechi de sute de ani. Că-i îngrămădeală la vestigii. "Du-te, du-te, n-a hi nimnica..." se amărau babele sub corn de năframă. "Cine să le facă? Dacă Mihai o știut, di ce n-o făcut el, ce s-o dus 'napoi? Aici ne-a manca blestemu' aurului pă tăți! Tăte suntem că biata Fefeleaga... Auzi-t-ai? Orice canadieni vreu să vie să scoată cu otravă aurul din munte! Doamne, iartă-mă, da ce-or face cu noi? Că noi ne-om duce-n groapă, tu Saveta, da' coptii aieștia? Ce-or

73

face după ce-or lua tăt auru' de-acolo? Cât, că nu-i pă veci și-acela. Și pă când or arde și-or îngropa și ruinele cele istorice, n-a mai hi nimnica. Da nimnica... S-or duce de cătă noi și coptii aiestia, și bine fac... aicea nu-i de stat, că-s nebuni..."

Ionuț al Verei îi povestise că la Roma o plătit 12 euro să vadă niște pietre amărâte de pe vremea romanilor. "Da, măi Ionuț, de Roma știe toată lumea asta, de noi cine știe? Tu nu vezi că de multe ori nu ne putem trimite copiii la școală din cauza drumurilor? Și de-ar afla Europa toată de vestigii, cum ajunge Europa la noi?"

Ce-i drept, nu-i păcat, Mihai încercase un soi de proiect european înainte să meargă înapoi dezamăgit. Da' nu s-o-nțeles defel cine anume avea acces la banii aceia și n-o mers ideea nici un milimetru. S-o dus de unde o vinit și-n ziua de azi promovează produse americane, că cele românești n-au meritat să treacă Atlanticul să lupte pentru ele.

O moleșeală plăcută le-o luat oasele deja din Bratislava și unii o prins a ațipi somn adânc până la Liubliana, capitala Sloveniei. Vasile și Florin nu-i scăpau din ochi, trecând cu ei de-amu și până-n veci înșelăciunea mincinoasă.

Vera tremura adormită-n colț de vagon, pe paie și cârpe. În delirul somnului lăsa pe cei de mult plecați să pătrundă destinu-i pecetluit. Ionuț i-a povestit o dată c-a auzit de-un învățat român prin Italia ce preda istorie-n școli și formăcă știa câte ceva și de daci. Vera visa adesea la misterele romane încă nedescoperite la Alburnus Maior, ticluind diverse începuturi despre nașterea poporului român din Dacia romană. Ar vrea să-l cunoască pe acel profesor, să-i spuie ce-a văzut cu ochii ei acasă, la Roșia, să afle de ce nu-i patrimoniu protejat, așa ca multe altele? "Ionuț, aș vrea să-l întreb, dacă la Roma ar afla aur pentru următorii 20 de ani, ar dărâma Columna Aureliana?"

Dar ea n-avea să mai deschidă ochii. De sub șuvița părului de codană tânără curgea lacrima ultimă, către Zamolxe, chemătoare a dalbului de pribeag. Era pană albă, pe nori negri, dinaintea zorilor de ziuă ce nu se mai vedeau, era cu roua-n picioare și ceața-n

74

spinare dinaintea Zânei Bătrâne, îngânând încetișor cântec către moarte:

Zorilor, zorilor,/ Voi surorilor,/ Voi să nu pripiți,/ Să ne năvăliți,/ Până și-o găti,/ Dalbul de pribeag,/ Un car cărător,/ Doi boi trăgători,/ Că e călător,/ Dintr-o lume-ntr-alta,/ Dintr-o țară-ntr-alta,/ Din țara cu dor,/ În cea fără dor,/ Din țara cu milă,/ În cea fără milă,/

La gura de vale/ E o ceartă mare./ Cine se certa?/ Soarele cu moartea./ Soarele zicea/ Că el e mai mare,/ Că el când răsare,/ El îmi încălzește/ Câte câmpuri lungi,/ Câte văi adînci./ Moartea că-mi zicea/ Că ea e mai mare/ Că ea mi se duce/ Pe la bâlciuri mari/ Și ea își alege/ Voinici pe clipici./ Fete pe panglici;/ Voinici tinerei/ De care-i place ei;/ Fete tinerele,/ Să plângă cu jele. /

Într-al cinsprezecelea ceas de somn forțat de puterea drogurilor, călătorii au aflat-o pe Vera învinețită de răcoarea lumii de dincolo. O înlemnit tăți, numa' urletele de disperare ale femeilor i-au scos din sărite pe Vasile și Florin care pregăteau scoborârea-n gara din urmă.

"- Să nu v-aud, am fo laolaltă, răspundem. A văzut careva ceva, vreți pă mâna poliției ori vreți a mere mai 'nainte?", spumegă Vasile.

Câte unu își ștergea lacrima nevandută diavolului și făcându-și semnu crucii pășeau pe pământ italian, lăsând în vagon trup neînsuflețit de codană. În urma ei au lăsat câmpurile înflorite de păpădii dimprejurul troiței lui Hristos și-au trecut dincolo de pod, către putregaiuri și nemesturi periculoase. Nu l-au mai văzut pe Dumnezeu așa cum îl știau din tânără pruncie.

Vreo câțiva aveau să-l întâlnească în flăcări la Judecata de Apoi.

Florin trase șuba pe el, că era tare frig, și-și conduse pe-ascuns ceata la ieșirea din gară. Și când nu i-a mai văzut, Vasile împinse cu talpa cizmelor pe Vera, pe șine. Strânse resturile de mâncare într-o pungă de plastic pe care-o aruncă lângă trupul descoperit și-și văzu de drumul emigrării.

75

Din ziua ieșirii din Rai, doi părinți nemângâiați așteaptă să le intre pe poartă minunea vieții lor, bucuroasă de-ntoarcere. I-au dat drumul, scoborând-o Pământului, într-o albă rochie de mireasă și flori la căpătâi, bănuți să plătească vama și rugăciune s-o suie Dumnezeu la El.

I.4. Irlandezul care mergea pe jos

Ați crede că doar noi românii am emigrat. Dar au plecat și alții de-acasă, ba chiar au emigrat la noi.

Pe Peter Hurley l-am cunoscut la Bruxelles în aprilie lui 2014 când și-a lansat cartea "Drumul crucilor". Cornel îmi spusese câte ceva despre el într-un entuziasm care îmi stârnise curiozitate și poftă de adevăr. Cei care simțiți că nu mai e mult și trebuie să facem ceva, musai să citiți scrierile lui Peter despre drumul sau inițiatic prin România. În câteva cuvinte, mă folosesc de prefața cărții sale că să înțelegeți:

"Când am pornit la drum, nu m-am gândit că mi se va cere să scriu și o carte. Spun "mi se va cere" pentru că pe drum această sarcină mi-a fost încredințată literalmente, ca un îndemn. Mi s-a spus că trebuie să o scriu și-până am ajuns acasă-am înțeles și eu de ce. Pe parcursul călătoriei am primit multe, iar povestea de la final urma să fie darul meu către orice persoană interesată.

De-a lungul anului 2013, această responsabilitate a apăsat greu pe umerii mei, precum rucsacul pe care l-am cărat de la Săpânța și am avut plăcerea și durerea de a străbate de două ori anul acesta Drumul crucilor, și cei 650 de kilometri – o dată mergând pe jos și o dată scriind.

Ambele călătorii au fost fascinante pentru mine. Pe drum au fost momente când am vrut să dau rucsacul de pământ iar în timp ce scriam au fost clipe când dimensiunea povestirii mă copleșea, cu toate detaliile și complexitatea ei, cu toate interconexiunile, cu o uriașă tapiserie a acestui măreț munte magic numit România, țesută dintr-un număr infinit de fire, toate naturale, dintre care eu am urmat doar unul dintre ele, Drumul, Calea.

Și pe acest Drum, pe care eu l-am numit Drumul crucilor, și veți înțelege de ce când veți citi, cumva totul s-a așezat de la sine, zic eu."

76

De Peter a auzit multă lume și totuși, parcă nu îndeajuns. Poartă nume de apostol și când l-am cunoscut după Paște m-am gândit că l-a trimis Dumnezeu. Slab, modest, cu ochii blânzi și zâmbetul mereu pe buze, poartă un săculeț de Maramureș, bocancii călătoriei și vorba bună. E neliniștit. "Ori îmbătrânim ori nu mai e mult", zice Peter. "Eu sunt prea tânără că să fiu bătrână", zic… și râdem.

Cornel Radu-Loghin de la Rombel (platforma de comunicare

a românilor din Belgia) a organizat evenimentul de lansare a cărții lui Peter în cadrul comunității noastre din capitala europeană. Irlandezul nostru a venit de la București însoțit de Alina, o minune de fată energică și dornică să producă schimbări cu impact pozitiv asupra României.

Îmi permit, cum altfel, să redau de început, interviul integral acordat Rombel. Găsesc că ar fi o pierdere să nu gustăm din răspunsurile lui Peter, așa cum sunt ele și fără interpretare scriitoricească:

-Sunteți «irlandezul din România», irlandezul ce a decis în 1994 să emigreze și să se stabilească în România, oarecum împotriva curentului de migrație dinspre Est spre Vest… De ce ați ales România? Ce învățăminte din experiența dumneavoastră de emigrant credeți că ar fi utile și valabile și pentru românii ce au decis să plece din România, spre Vest... de exemplu, aici, in Belgia?

În vara anului 1993 am ajuns, cu rucsacul, până la Praga. Aveam 25 de ani… După câteva zile de uimire – un amestec între fascinația provocată de frumusețea Pragăi, și încet-încet un sentiment transmis prin fețele oamenilor pe care i-am văzut acolo, mai ales cei trecuți de 40 de ani – mi-am dat seama că ceva foarte interesant s-a întâmplat în partea acesta a Europei. Uitându-mă în urmă, cred că am văzut pentru prima dată un ocean despre care nu știam că există, un ocean de omenire, și, stând pe malul lui, am înțeles că trebuie sa mă întorc cu prima ocazie să locuiesc în Europa de Est.

Fără sa fac nimic în acest sens – (nici nu cred că am verbalizat dorința) – trei luni mai târziu a sunat telefonul, si un

77

fost coleg de serviciu din Irlanda, tot 26 de ani avea și el, mi-a povestit despre România și despre planul lui de a dezvolta o firmă de marketing împreună. Așa că pot să zic că nu eu am ales România. Îmi aduc aminte... am răspuns pozitiv la propunerea lui și, când am ajuns acasă, am căutat «unde e România pe hartă și cum arată». După 20 de ani, mă bucur că a fost să fie România… Așa a fost să fie și mă bucur mult.

Cred că românii sunt asemănători irlandezilor. (Nu mă aștept ca un irlandez care nu a trăit niciodată în România să zică asta, și nici un român care nu știe ce e Irlanda. Numai trăind și simțind poți evalua și compara.) Cred ca asemănările au de-a face cu un substrat străvechi al omenirii, de înainte de limbile vorbite, frontiere sau vreun concept de naționalism. Nici irlandezii, nici românii nu au plecat niciodată de acasă că sa înrobească pe cineva. Pur și simplu nu ne stă în fire! Așa că eram mereu «pacifist», în poziție de apărare. Așa construiești mecanisme de autoapărare extrem de complexe, chiar frumoase.

Acum câțiva ani, am auzit trei moldoveni, vorbind la un pahar de țuică. Ce spuneau ei m-a trimis cu gândul direct la discuțiile pe care le auzisem în vestul Irlandei. Purtau accentul și înțelepciunea țăranului irlandez. Acesta are un umor aparte, diferit chiar față de restul Irlandei, unde resemnarea, melancolia, rezistența si omenia se întâlnesc. Gândurile sunt aproape cantate, frazele lirice, ca o poezie, rostite spontan. Brutalizarea, asuprirea noastră comună ne leagă. Toți am suferit o brutalizare într-o direcție sau alta, și cei înrobiți, și cei care au înrobit. Este spiritul omului legat de casă, de familie, de țară, de pământul lui… omul care tot ce și-a dorit de-a lungul timpului a fost să fie lăsat în pace!

Același «ADN social», pe care îl simt comun între irlandezi și români, se află la momentul actual în stadii diferite. Noi am petrecut marea noastră tragedie națională acum 160 de ani, pe când voi, românii, va trăiți marele exod abia acum. Acum scrieți cartea neamului vostru în lume, sau mai bine spus capitolul «România» în cartea numită «marile diaspore ale lumii». Nimic nu poate opri asta, si nici nu trebuie. Ba din contră, este o mare șansă pentru România. Sunteți un neam frumos, prin faptul ca

78

ați “plătit polița”, cum se spune. Și nu numai pentru că așa se zice despre voi în cărți. Toți românii de astăzi știu la ce mă refer, au trăit (și majoritatea trăiesc în continuare), drama națională de suferință, cu rădăcinile ei adânci în comunism și înainte, cu sânge vărsat în 1989, eșecurile de după, corupția și sărăcia de astăzi, și toate acestea construite pe o civilizație profund europeană. Bazați în această realitate și cu trecutul recent, dur, aveți termeni de comparație și sunteți pregătiți pentru viitor, indiferent cum va fi acesta.

În același timp, și într-un final poate reușesc sa răspund la întrebarea ta… faptul că sunteți un popor neînțeles este doar o problemă de comunicare, nu de fond. Mulți am plecat de acasă cu sentimentul de rușine, rușine legată de rădăcinile noastre. Așa a fost în Irlanda, chiar și până în anii nouăzeci. Rădăcinile voastre puternice sunt de departe cel mai frumos exemplu de tradiție profund europeană pe care o mai avem. Dacă ar fi sa vorbesc în limbajul apocaliptic, și o fac doar cu iz metaforic, dacă vine potopul acum peste Europa, am încredere că renașterea europeană autentică va izvorî din România. Așa că «prețuiți rădăcinile – avem nevoie de ele!».

-Care sunt momentele în care vă simțiți (încă) străin în România?

Când polițistul chiar mă crede că nu mai am niciun ban!

-Ați scris «Drumul Crucilor» după ce ați străbătut pe jos drumul de la Săpânța la București... iar in carte descrieți locurile și oamenii pe care i-ați întâlnit în aceasta călătorie-pelerinaj… Cartea poate fi cumpărată și în Bruxelles de la librăria EuropaNova și îi lăsăm pe cei curioși să descopere, din carte, călătoria dumneavoastră… totuși, o întrebare… V-a fost frică vreodată în timpul acestui drum de aproape 700 de kilometri?

Nicio clipă.

-Ați străbătut România în lung si-n lat… de ce v-ați atașat cel mai mult de zona Maramureșului? Sunt românii de acolo altfel?

România e o țară, de fapt un concept, greu de înțeles, greu de cuprins. (Și aici, bineînțeles, vorbesc despre teritoriul numit

79

România cu toate neamurile și etniile ei.) E complex. Fiecare sat are specificul lui, fiecare sat are o poveste de descoperit.

Am rămas impresionat de Maramureș de la prima mea vizită, în 2003. Atunci am simțit ceva de o valoare inestimabilă. Am avut o viziune despre o Irlandă apusă demult, sau care niciodată nu a atins vârful la care se înalță Maramureșul.

Compozitorul irlandez Shaun Davey, când a scris suita de melodii “Vocile din Cimitirul Vesel”, m-a catapultat înapoi acolo, în Maramureș. Am început să lucrez, prin festivalul pe care l-am inițiat în Săpânța, și încet-încet am început să înțeleg ceva din această părticică mică a României rurale numită Maramureș. Și, ca un arheolog care a descoperit vârful unei piramide îngropate în nisip, cu cât am săpat, cu atât mi-am dat seama de mărimea și complexitatea ei.

Maramureșenii sunt altfel, cu siguranță. Dar “altfel” găsești peste tot în România! Sunt 5 milioane de români care locuiesc în zona montană. Este cea mai mare civilizație montană din Europa. Pentru mine, Maramureșul este simbolic prin acești oameni. Întotdeauna moroșenii au fost în linia întâi a apărării României, așa mi s-a spus. Și cred că în apărarea României de astăzi, tot moroșenii se afla în linia întâi!

-Pe site-ul http://www.traditia.ro/ spuneți: «Există deja un oarecare nivel de conștiință în România în ceea ce privește adevărata valoare a acestei civilizații rurale și rolul ei în identitatea voastră națională, dar acum este în așa de mare pericol, încât mi-e teamă că această conștiință va deveni general acceptată numai după ce va muri, cum s-a întâmplat deja în țările vestice, printre care și Irlanda. România este încă “altfel”, și în acel “altfel” cred că se află adevăratul vostru rol în viitorul Europei.» Cum credeți că putem păstra această conștiință despre care vorbiți?

În primul rând, nu încercând să se reducă ajutorul de stat la cea mai simplă formă de intervenție posibilă. Îmi pare rău că trebuie să vă spun: participăm la o sinucidere asistată a culturii tradiționale romanești. Problema e complexă și necesită soluții special concepute să ajute comunitățile rurale, și mai ales satele, ca să găsească o formulă economică de supraviețuire. Nu cred că

80

e acceptabil să ridicam din umeri și să zicem “asta este globalizarea, n-avem ce face”. Oare am evoluat atât de puțin în ceea ce privește abilitățile noastre de a ne sculpta viitorul? Nu cred. Doar dorință politică nu este. De doi ani sunt implicat și particip la acțiuni – mai mult sau mai puțin direct – alături de oameni care încearcă să ridice problema țărănimii României de azi. Ne dorim să fie un subiect tratat cu atenție și într-o manieră mai conștientă de către formatorii de politici din România. În ciuda eforturilor și argumentelor aduse de societatea civilă (dacă putem vorbi despre asta în România, deoarece înca nu cred că putem) care încearcă să abordeze realitatea complexă a țăranilor din România de astăzi, a oamenilor care încearcă să supraviețuiască în zona rurală, să se regăsească chiar și într-o mică măsură, în agenda politică, și nu reușesc.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale din România se mândrește în discursul său public că în noul PNDR (Program Național de Dezvoltare Rurală) s-a redus complexitatea programului pentru 2014-2020 la 14 măsuri. Dar “pacientul” moare pentru că nevoile lui sunt mult mai complexe. De exemplu, organizațiile neguvernamentale preocupate de zona montană a României sunt din ce în ce mai frustrate că nu se dorește la nivelul Ministerului din București să se adopte o strategie pentru zona montană. Se pare că politicienii nu sunt conștienți că este ultima strigare pentru cea mai mare civilizație montană autentică din Europa. Dezvoltarea rurală ar trebui să fie pe primul loc în Ministerul Agriculturii, nu pe locul doi, iar micul producător ar trebui să fie pe primul loc în dezvoltarea rurală, nu scos din schemă aproape total cum este acum.

-De ce credeți că are nevoie România în aceasta perioadă? Ce poate oferi României diaspora din Belgia?

Europa nu are o altă Românie! E singura pe care avem. Și Bruxelles-ul nu știe cum să prețuiască comorile ei, tocmai pentru că nu mai găsește de mult în statele membre vechi, ce se găsește încă în România. Realitatea este că Europa are nevoie de o Românie puternică, nu doar de o Românie de 20 de milioane de “consumatori europeni”. Prea mult s-a plagiat din cărticica standard a Europei pentru “dezvoltarea” României. România are

81

nevoie de planul României, daca vrea să fie puternică pentru Europa.

-Dacă ați fi Președintele sau Prim-Ministrul României care ar fi prima decizie pe care ați lua-o și ați aplica-o?

Primul lucru: un subprogram tematic în noul PNDR pentru zona montană a României. Toți specialiștii în domeniu sunt de acord că 45% din întregul lanț Carpatic, ca suprafață, se află în România, că 63% din populația Carpatică se află în România, adică 5 milioane de oameni.

După asta, în general, știm cu toții că România este de mai mult timp prinsă într-o capcană foarte dăunătoare. Pe o parte, o mafie – în multiple forme, dar predominant organizată pe linii politice – a preluat controlul a tot ce se poate și se hrănește din cotizațiile aduse într-un sistem care seamănă mai mult cu tributul plătit Pașei în timpul Imperiului Otoman. Sistemul în care se cotizează pentru ocuparea pozițiilor publice este nociv la extrem. Vedem recentul scandal cu carne expirată comercializată în spitale și supermarketuri, implicând șefia de la Oficiul pentru Protecția Consumatorilor. E caraghios, nu? Paraziții se hrănesc din măduva propriei societăți. Provocă două probleme. Prima: lucrurile se fac în România ca să se toace banii, nu ca să aibă impact. Doi: Ca reacție, marea majoritate a românilor – cei care sunt cinstiți – mai ales cei care lucreză în administrație, cuprinși de o «frică» instituțională, s-au văzut nevoiți să construiască un sistem foarte complex de autoapărare, nu că să oprească corupția – pentru că nu poți opri corupția prin controale – ci ca să nu fie acuzați de complicitate în eventualele scandaluri care izbucnesc. Rezultatul este un exces de zel în complexitatea birocratică care lovește, strangulează, exact chestiunile de care avem cea mai mare nevoie: creativitatea și implicarea civilă.

-De ce ar trebui un român sa citească «Drumul Crucilor»? Dar un străin?

Unii cititori mi-au scris că toți românii ar trebui sa citească «Drumul Crucilor»! Ce-i drept, cartea e scrisă pentru un motiv anume. Cât reușește, îi las pe alții să aprecieze. Dar aveți o țară magică. Magia asta vă face speciali. Cred că am surprins o parte

82

din magia asta prin «Drumul Crucilor». Așa că este o carte de încurajare pentru orice român. Dacă vreți, e o poveste despre cât de magică este țara voastră. Magia nu izvorând dintr-o imaginație bogată venind din Irlanda, ci spusă, cuvânt lângă cuvânt, cum a fost drumul și ce s-a întâmplat. Magia are o parte mistică dar are și o latură logică, și cred că există o explicație logică, de ce România și nu alt loc. Magia – dacă vreți, Dumnezeu – există peste tot. Dar unele locuri generează o doză mai mare, prin conjunctura în care s-au născut, prin jertfele pe care le-au numărat, construind o moștenire magică, un “har”... ar spune probabil un călugăr.

Mai departe, consider România ca pe o operă de artă. Am auzit la un moment dat că arta nu există fără criticul de artă. Prin «Drumul Crucilor» am devenit pentru scurt timp critic de artă, opera fiind România, și dacă am făcut-o bine, atunci cartea merită citită.

Pentru un străin? Evident e timpul pentru popoarele din Europa, implicit pentru oricine cu rădăcini europene, sa înceapă să înțeleagă jertfa României de-a lungul secolelor și polița plătită care merita regăsită în respectul primit. Asta e o poveste lungă. Are de a face cu colonialismul economic în Europa de Est de după 1989, lipsit de compasiune și îngropat în ignoranță. Visez la o zi, și nu prea îndepărtată, când rolul României (adică toți cei care locuiesc pe teritoriul care astăzi se numește România)… când rolul României în formarea Europei de astăzi va fi general recunoscut.

Orice aș mai spune eu aici ar fi de prisos că n-oi putea acoperi ori cuprinde cele rostite cu atâta duh de către Peter. Spusu-v-am că-i apostol? Poate Afimie mai trăiește drama irlandezului, dar drumurile lor sunt diferite. Aceleași întrebări, dar pe căi diferite. Dumnezeu ne adună însă și ne ajută să pricepem ce ni se întâmplă.

Bătălia lui Peter este cumplită. Nu mai are nimic în afară de spiritul și dragostea câștigată de oamenii pe care l-au cunoscut. Este îndeajuns? Nu știu, vom vedea cât îl iubesc și cei care trebuie să înlesnească implementarea proiectelor europene, portița de

83

salvare a autenticității de care vorbea el. De patru ani irlandezul și-a cheltuit averea investind în Festivalul de la Săpânța, o sărbătoare ce bucură lumea prin muzica și tradiții originale nu struna prefăcută. În așteptarea banilor europeni, apostolul nostru și-a epuizat propriile resurse, încredințat că face bine ce face. O fi nebun? Care dintre noi își cheltuie tot ce are-n bătătură pentru un obiectiv despre care crede că-i salvator de neam și de țară? Mai mult, care străin? Că poate aș putea aminti romani ambițioși și frumoși care acționează printr-un filtru bun, periclitându-și bunăstarea. Dar un străin să facă ce face irlandezul nostru mi se pare că trebuie trecut la pomeniri duminica-n toate bisericile, să i se ierte lui orice păcate ar fi avut.

I.4.1. Prețul binelui este sacrificiul

Peter este cât se poate de zdravăn la cap. L-am văzut cu ochii mei, am vorbit cu el. Sigur, în condițiile în care mă veți crede pe cuvânt că încă sunt întreagă la cap şi eu.

Când îmi amintesc de el îmi vine-n minte, fără să fiu vreo bună cunoscătoare a Bibliei și a religiei în general, povestirea proroocului Iov. Acesta a fost un bărbat cinstit, drept și temător de Dumnezeu, și de asemenea foarte bogat, iar în anul al șaptezeci si nouălea al vieții sale Dumnezeu a îngăduit să cadă asupra lui cumplite ispite aduse de Satan, așa cum ni se spune în amănunțime în Cartea Iov din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. Într-o singură zi, Iov și-a pierdut toată uriașa sa avere, și în aceeași zi i-au murit toți fiii și fiicele. După aceea el însuși a căzut în niște boli cumplite, trupul lui prefăcându-se tot într-o rană din cap până în picioare. Bunicii mei aveau o Biblie mică cu imagini creionate reprezentând acestea. Și-amu îl văd pe Iov cum zăcea pe grămada de gunoi din afara cetății. Dar Iov nu a murmurat împotriva lui Dumnezeu, nu a păcătuit nici cu inima și nici cu buzele sale, ci a îndurat tot chinul cu răbdare până la sfârșit. De aceea i-a răsplătit lui Dumnezeu dar peste dar, căci i-a întors deplin sănătatea, și i-a dat bogății încă și mai mari decât avusese înainte, dăruindu-i chiar să i se nască alți șapte fii și trei fiice, adică tot atâția copii câți ii muriseră. Sfântul și dreptul Iov a trăit încă 170 după această mare încercare, ajungând pâna la

84

vârsta de 248 de ani. În toți anii vieții lui pe pământ dreptul Iov a adus neîncetată slavă lui Dumnezeu. Sfântul și Dreptul Prooroc Iov este socotit de toată creștinătatea a fi că pilda omenească supremă de suferință și răbdare în încercările de Dumnezeu trimise sau îngăduite asupra oamenilor iar chinurile Dreptului Iov prefigurează Patima Mântuitorului.

Căutând să știu mai multe despre el, aflu că la 60 de kilometri de Sighetu Marmației, în „Maramureșul mic” din dreapta Tisei se află moaștele întregi și binemirositoare ale Sf. Iov de Uglea. Puțini știu însă că, Sfântul, canonizat în 2008 de Biserica din Ucraina e fiu al Maramureșului.

Peter a simțit magia muzicii românești și-a pătruns semnificația epitafurilor de pe crucile din Cimitirul Vesel de la Săpânța. Crede în îmbinarea magică a celor două culturi și alături de Shaun Davey au inspirat ridicând la viață sufletele celor adormiți prin corul bărbătesc de teologie "Andrei Șaguna" .

Trebuie să știți că în 2008, vestitul compozitor irlandez, Shaun Davey, a vizitat pentru prima dată România. Câteva luni mai târziu, "Vocile din Cimitirul Vesel", prezentau în premieră la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, în interpretarea Corului de Bărbați de la Facultatea de Teologie Sfântul Andrei Șaguna din Sibiu, dirijor Pr. Dr. Lector Sorin Dobre, Filarmonica de Stat din Sibiu, dirijorul David Brophy (Orchestra Simfonică Națională a Irlandei) și șapte dintre cei mai prețuiți soliști de muzică tradițională irlandeză.

Peter crede că această creație muzicală este emblematică atât pentru România cât și pentru Irlanda. Când Michael D Higgins, a fost investit ca președinte al Irlandei în 2011, muzica compusă lui Davey a fost interpretată de Rita Connolly, soția dânsului. La nivelul acesta este apreciat Davey în Irlanda. Nu știu câtă recunoștință a avut în România.

E drept că am trecut prin Săpânța de câteva ori și Cimitirul Vesel mi s-a părut o normalitate. Pentru că nu odată mi s-a întâmplat că atunci când aveam ceva să nu-l mai știu aprecia. Când am prins a citi de pe troițele colorate m-am întristat, la fel cum aș fi făcut-o în orice timeteu obișnuit... Am ieșit mirându-mă

85

de zecile de turiști care făceau poze, mi-era ciudă că nu aveam simțirea lor.

Dar satul în întregimea lui mi-a rămas taină în suflet. Peter îmi confirmă cele câteva idei despre legătura dacilor cu

celții. Ne spune pe site-ul său www.traditii.ro că el este irlandez, dar este și Celt. "Celții au avut un impact foarte puternic în cultura irlandeză, ca și în foarte multe alte popoare din Europa.

Celții au fost contemporani cu Dacii, au ajuns și în Dacia începând cu 300 de ani I.Hr., și mi s-a spus că s-au înțeles bine.

Noi am pierdut cultura noastră autentică. Numai după ce pierdeți ceva, puteți să îl apreciați. Voi îl aveți încă în stadiul viu. Dar pentru cât timp va mai putea rezista? Noi suntem în căutarea rădăcinilor noastre vii. Sunt încă de găsit aici. Propunem o întâlnire între celți, sau mai bine spus, între cei care încă prețuiesc valoriile celtice, prin muzica ethno-rock, cu tradițiile dacice vii, personificate prin cultură, meșteșug, culinar, muzică și dans. "

Dacă preţul binelui este sacrificiul personal după modelul Mamntuitoriului, asta ar explică o bună parte din entuziasmul care îi mâna pe unii dintre eroii simbolici contemporani sau nu, a căror actvitate este dedicată numai pentru binele ţării şi a semenilor. Poate că şi o masă mai moderată, chiar nefiind apostoli, şi tot am avansa în dezvoltarea spiritului civic, uman şi de bun-simt, un început frumos pentru o societate mai bună.

Să fie acest model al “Mantuitoriului” sacrificat singurul viabil? Vom vedea abordările lui N. Steinhardt legat de multiplelele feluri prin care acţionăm fericindu-ne pe noi şi pe cei din jur.

În drumul meu am cunoscut mai apoi oameni cu care am mers prin satele maramureșene încercând să revitalizam tradițiile și obiceiuril. Printr-o serie de acțiuni culturale alături de Asociația Zestrea Maramureșului, cu președintă Mirela Badea și a Asociației Ecomuzeu Maramureș, președintă Angela Pobozsnyi, am reușit să aducem scânteia în sufletele oamenilor și asta nu e puțin lucru. Costumele populare, muzica, jocul și obiceiurile sunt pietre de

86

temelie ale civilizației noastre. Renaşterea lor și perceperea de cãtre generaţiile tinere, este cheie pentru viitorul rural și chiar urban al României.

După ce noi ne-am întors de câteva ori în mijlocul satenilor și-au organizat singuri evenimentele culturale, au ieșit la lumina prin ei înșiși, fără să mai aștepte nimic. Ori asta chiar nu e puțin defel. Încrederea și dragostea față de propriile valori, de țarã și regiune sunt premisa reconstrucției și dezvoltării sănătoase, durabile.

Mi-am dorit multă vreme să aflu voluntari cu care să mă duc în campanii de informare prin căminele culturale, pe la casele oamenilor, să le povestim despre nevoia de a se asocia, despre fondurile structurale nerambursabile și oportunitățile, bunele practici din prin alte părți ale țării ori din lume. Aflăm cazuri tare utile în Spania și în Italia, unde au avut același tip de fermieri mici și agricultura artizanala pe care au reuşit să o valorifice și să o transforme într-un trai frumos, ba chiar competitiv.

În fond, nu trebuie să aplicăm modelul olandez al marilor ferme peste tot. Mă interesează la nivel personal ieșirea din starea de sub-zistenta a țăranilor înspre o formă de normalitate, decentă și bun-simț.

Oamenii nu știu, nu sunt pregătiți, primăriile locale nu au capacitate, dar, sunt curioși și încrezători în două lucruri: în Dumnezeu și în tradiții. Dacă le explici că în momentul asocierii pentru o producție de lanț scurt, pot valorifica diverse produse agro-alimentare și nu numai, vor invoca neîncrederea și sechelele colectivului, le amintești de faptul că ei deja practicã asocierea de sute de ani din moment ce își strâng oile și le trimit la stânã în paza unui singur cioban. Diferența de substanță aici este însă că, repet, până și această cutumă este o tradiție în adevăratul sens al cuvântului. Din acest punct aș începe orice discuție serioasă legată de ieșirea din sărăcie prin noi înșine.

Apoi, desigur, un alt aspect extrem de important, pe care un român întors acasã îl aplicã, atunci când pune bazele unei ferme dupã modelul strãin, este acela cã va plãti taxe. Plata contribuţiilor la stat este o componentã esenţialã a modelului sãnãtos de dezvoltare şi a creãrii unei culturi econmice durabile. Cei care nu

87

vor prelua un astfel de comportament, nu vor rezista pe termen lung.

I.5. Cerșetorul

Azi am stat de vorbă cu el. Un bătrânel ai crede, dar are 65 de ani. Cu o barbă ca de episcop, un ceaslov și-o cruce de lemn cu Hristos răstignit, Pavel din Giurgiu cerșește în Bruxelles, pe-o stradă furnicată de babilonieni contemporani.

Doi ochi mărunți și veseli, îmbujorat și dornic de poveste căci, Cornel deja-i era prieten, cerșetorul nostru ne privește cu interes. Altfel, nu intră în vorba cu oricine.

Se așează cu noi la masă și-l întrebăm dacă mănâncă ceva. “Ah, nu azi e vineri.”

“- Pai vineri nu mâncați?”

Pavel se uită la Cornel întrebător, apoi îmi răspunde zâmbind: ”E post”.

Mă gândesc la mama și la învățăturile bunicii. Preț de ceva vreme nu-l mai aud că mintea mi acasă. Îmi pare rău. Eu nu țin post. Nu-s nici religioasă. Cred că trebuie să fim buni. Că urmează altceva.

La fel crede și el. Numai că el se roagă, merge la biserică. Banii cerșiți îi trimite-n țară, la ai lui frați și surori. Toți au case și cele de trebuință, el doarme lângă un zid al plângerii, afară, din 2008. Acolo nu-l plouă, își ispășește păcatele, dar s-a îmbolnăvit de plămâni.

Îl întreb de ce nu-și strânge banii să-și facă un rost. Îi dau lacrimile. “- Cât mă bucur că vorbesc românește cu voi… Nuu, eu nu strâng pentru mine. Nu pot să-mi fac un rost, la 30 de ani am avut un accident de muncă, lucram pe șantierul naval, și… m-am lovit la cap. Da, nu prea am ținere de minte bună. Noi nu trăim pentru lumea asta. Mă pregătesc pentru viața de dincolo. Trebuie să fiu pur. Nu vreau femeie, țin post, nu strâng bani pentru mine. Mă rog. Citesc din ceaslov pentru că am patru clase. Pe vremea lui Ceaușescu mergeam la școală. Așa am fost lăcătuș mecanic.”

88

Nu mai știu ce să-l întreb. Întrebările lui Cornel curg și Pavel al nostru ne povestește de bunătatea preoților din Belgia, știe toate bisericile și mănăstirea de aici.

Uneori românii îi mai dau haine, mâncare și bani. Poliția îl lasă-n pace, fiindcă cerșetorul nostru nu cere ajutor social: “- Nu știu cum să cer. Mi-ar trebui poate o cameră cu un pat și-un scaun și-o masă. Da’ am auzit că de ceri ajutor te trimit în țară. Ce să fac io în România? Aici de bine de rău mai câștig ceva, acasă nu-ți mai dă nime’ nimic. Nu mai are nime.”

“- Mergeți acasă?” “- Da, mai iau avionu’, îmi cumpăr de la agenție. Acum am o

prietenă româncă tare de treabă, aci, pe colț, la farmacie, mi-a promis că-mi cumpără de pe internet.” E tare fericit.

Ni-l imaginăm pe Pavel al nostru în avion și izbucnim în râs. El nu-nțelege, așa că ne oprim, să nu-l stingherim.

Totuși, îmi dau seama că trebuie să aflu dacă e conectat la lumea reală. Și-l întreb ce crede el de UE, de ce nu ajung fondurile la el.

Rade: “A, banii ăia nu-s pentru noi, îs pentru aceia de sus, nu ajung la noi niciodată. Aici îs prea mulți emigranți, nu mai fac nici ei față.”

Două mari adevăruri, mă gândesc. Fără să scuz pe nimeni. Îl întreb dacă știe că sunt alegeri europene. Cerșetorul nostru

ne explică: ”De aia o pus afișe cu PDSR-u peste celelalte afișe. Acum toate sunt roșii.”

Iar râd, omul nu înțelege, așa că mă stăpânesc. Îl întreb cum vede situația din România. Îmi explică gravitatea războiului și pericolul rusesc.

Ieșim din cofetărie. Îi promitem că atunci când cartea “Ultimii emigranți, primii europeni” va fi gata, el va capăta o copie. Este bucuros.

Am uitat să-i dau bani, am plecat beată de cap. Și-acum când va scriu stau și rumeg ce-am înregistrat. Dar, ca orice lucru frumos, va trebui să așteptați.

De-l vedeți pe Pavel să-i dați bună ziua. El este cu mult înaintea multora dintre noi în a găsi Calea, Adevărul și Viața.

89

Dumnezeu ne-ajute, omul este și rămâne Creația Sa, trebuie doar să-nvățăm să ne bucurăm de ea.

Un an mai târziu, am urcat muntele cu sufletul strâns. A devenit tradiție deja străbaterea Maramureșului în lung și-n lat în fiecare vară. Răcoarea munților ne mângâia sufletele arse de boala emigrării. M-au trezit din visare când i-am văzut în curbă pe Gutin, țigani cu mic cu mare la vânzare de mure și de zmeură.

Am tras pe dreapta. De-atunci parcă am intrat în altă lume. Veseli și inocenți s-au adunat ca la ușa cortului să ne îmbie cu vitaminele munților. Am luat cât am putut deși n-aveai cum să înfuleci cât am cumpărat noi.

N-am putut rezista tentației. Corturile din celofan se întindeau într-o poieniță și-un miros de friptură și cafea te invita… înăuntru.

Deodată m-am aflat înconjurată de prunci, râsete și voie bună. Ne-am pus la foc să gătăm mâncarea și până una alta am dat să spălăm și niscaiva halube de le-aveau de-a-moi în covată. Mi-au dat apă proaspătă și prosop să mă limpezesc. M-au invitat la cafea pe canapeaua improvizată din scaunele din spate ale unei Dacii fără viață.

Zâmbeau mereu și mi-ar fi dat orice. M-am simțit ciudat. Zidul greu ce distanțează etniile devenise slab și-o stranie senzație de plutire mi-a umplut sufletul… Mizeria din șatră nu era de nesuportat. Mâncarea era dulce și cafeaua cea mai gustoasă. Gestul limpezirii mâinilor mele mi s-a părut nefiresc…

M-au întrebat cine sunt. Le-am spus c-am să mai vin la ei. Mi-au cerut doar haine.

În drumul meu m-am gândit mult la magia din șatra de țigani și rațiunea actului de civilizație și integrare, necesar și vital, educația și viitorul copiilor.

Cineva, și nu un nime-n drum, îmi spunea odată că efectiv țiganii nu vor să se schimbe și să meargă la școală. Așa este, mulți nu vor. Se nasc într-un mediu complet viciat. Nu există modele. Nu este același lucru să te naști în sărăcie lucie și să te ridici din

90

nămol fiindcă ai văzut în tatăl tău sau în bunicul tău o sclipire de lumină și bunăvoință cu nașterea într-o lume în care nu există repere pe care societatea să le accepte. Numai dacă se întâmplă miracole.

Oamenii trebuie să își dorească mai întâi de toate. Cred și eu că de aici pornește totul. Trebuie să vrem. Să-i ajutăm. Altfel vor fi mereu marginalizați. Și lipsa locurilor de munca, integrare și educație înseamnă o bomba socială cu ceas.

Mergem la biserică mai în toate duminicile. Mai la toate praznicile. Suntem cu adevărat credinicioși. Și trăsătura asta este în țesătura genetică a poporului român. Câți suntem însă dispuși să încercăm pe propria piele acele învățăminte biblice? În momentul în care trebuie să depunem eforturi, evanghelia parcă nu mai e atât de ușoară. Toată tărășenia se schimbă.

Când se încheie slujba și ieșim frumos îmbrăcați cu busuioc în mână și prescura de la popă, un cerșetor țigan ne va călca pe bătături pe treptele bisericii. Ori îi vom da ori îl vom alunga. În cele ce urmează ne vom așeza la masă alături de familie, și vom fi fericiți.

Andrada Motica, învățătoare la Școala cu clasele I-VIII din Coltău, Județul Maramureș, mi-a dat o bună bucată din experiența ei cu copiii de etnie rromă. Mi-a povestit cum trăiește și profesează în mijlocul celor cu nevoie mare de iubire, răbdare și educație. Integrarea în rândul lor este o provocare zilnică și-odată ce ai reușit să le câștigi încrederea și te urmează, ciclul școlar își spune cuvântul, sistemul îi conduce spre o altă etapă a vieții lor, unde putem spera că strădania lui Andrada și a altor cadre dedicate ca ea, va fi continuată. Altfel, toate astea fi-vor amintire în mintea adulților ce-or apuca calea părinților lor departe de societate.

„Prima zi de școală. Era o nouă experiență pentru mine. Aveam emoții și poate pe undeva chiar spaimă că era vorba de copii rromi, din clasa a IV-a. Am intrat, erau peste 20, doamna directoare m-a prezentat lor după care ne-a lăsat singuri. Se citea pe fețele lor curiozitatea și bucuria de a "teroriza" încă o nouă învățătoare. Acești copii având în fiecare an câte una. Ei pe undeva

91

s-au simțit, și poate au și fost marginalizați, implicarea profesională a existat... în măsura în care se reușea... dar sufletește... nu prea.

Prima lună a fost un calvar. Erau incontrolabili, nu reușeam să mă apropiu de ei, mă ignorau, în timpul orelor nu erau atenți, strigau, aproape zilnic în pauze se băteau iar eu eram arbitru… până în acea zi când am decis că e timpul să pun picioru-n prag. Am devenit mai autoritară față de ei și "amenințările" la adresa lor... le puneam în aplicare dacă mai continuau să fie așa. Practic le chemam părinții, întocmeam un dosar în cadrul scolii, ba chiar trebuia să chem polițiștii din comunitate… În același timp, am încercat să fiu și protectoare, și încet, încet strădaniile mele au început să prindă contur.

În clasă erau mulți care au repetat fie anul sau chiar ani de școală. Nu sunt prea interesați în a progresa. Zilnic era câte un elev, doi, care își uitau caietele sau nu aveau cu ce să scrie. Deși au primit rechizite de la stat, ori sunt total nepăsători… ori le-au vândut. Aveam 13 fete și 19 băieți. Toți frumoși nevoie mare. Tenul negricios, ochi migdalați, un zâmbet larg cu niște dinți de un alb imaculat.

Fiecare dintre ei au câte o poveste grea. Aron... cel mai trist și dureros "caz". Am aflat de la el că mama lui nu mai trăiește, el fiind crescut de bunici.

- Aron, ce s-a întâmplat cu mama ta? - A omorât-o tati !

Parcă se oprise Pământul. M-am adunat și sugrumată de emoție l-am strâns la piept.

- Îmi pare rău, tare, tare rău… Aron, fără a zice un cuvânt, face un semn trecându-și un

deget de-a lungul gâtului. Eu speriată de gestul lui, îl întreb: "Ce înseamnă asta, Aron?" Aron: "Înseamnă... că-l omor doamnă!"

Denis fusese trântit la podea de ceilalți colegi, am sărit disperată să-l ajut, iar când l-am scos dintre ei s-a smâcit atât de tare încât ne-am speriat cu toții: “Vă omor pe toți !" Nu-mi venea să cred câtă durere are deja în suflet.

92

Am încercat să îi învăț un soi de spirit de echipă, să fie uniți întru fapte bune, "unul pentru toți și toți pentru unul". Totuși, dacă se găsea câte unul care făcuse o boacănă împreună cu clasa stabileam o pedeapsă… asta ca să nu se ajungă din nou la bătaie și să fie toată "lumea" mulțumită. Îi mai pedepseam și răsplăteam cu buline negre și albe. La 10 buline negre primeau o notă scăzută, iar la 10 buline albe primeau un calificativ de foarte bine. La cinci teme nefăcute primeau câte o bulină neagră, iar dacă erau implicați într-o bătaie primeau 8 buline negre. Mai ștergeam din caiet bulinele negre dacă erau cuminți și uneori îi și răsplăteam cu buline albe. Mă întrebau: "doamna dacă stau cuminte îmi ștergeți din buline?"

Mai ajută și abordarea ajutorului social și a rechizitelor, condiționate de școlarizare. Ideea de continuitate și de implicare activă lipsește însă. Când îi întrebam de ce nu și-au făcut temele primeam același răspuns: "am fost în pădure cu tata" sau "a trebuit să am grijă de frații mei mai mici".

Odată am luat un pumn în burtă dintr-o încăierare. S-au oprit toți și m-au privit rușinați. S-a întâmplat o singură dată. Iar în restul zilelor încercau să-mi curețe pantofii de noroi. Atunci îi ridicam eu, stingherită.»

I.6. Sinuciderea lui Niculaie

Când l-am aflat pe Niculaie, m-am cutremurat.

Pe gredină, taie vejii. Are doar 10 ani, e slab, tuns la zero și cu mâinile lungi. Niște degete subțiri înșfacă mălaiu uscat și-l aburcă pă umăr, să-l suie-n car. Era cu bunicii lui, undeva pe-o bucată de pământ, în Botoșani.

O mârțoagă îi strigă de nerăbdare să intre în grajd, se înnoptase bine și ei încărcau al patrulea car în ziua aceea.

Niculaie era de-a Cebotariului, sau a Cojocariului, că bunicul său lucra ptieile în sat. Știut o fo pân tăt județul, dar după revoluție n-o mai trebuit nimănui cojoace. Că, lumea-i amu tomnită să poarte numa cu etichetă de toți văzută. Die nu pui haină bună la vedere, nu-i în samă, deși, cojocăritul este un meșteșug de veche tradiție. Pe monumentul antic de la Adamclisi

93

sunt reprezentați pastori îmbrăcați în cojoace din blană. În numeroase documente din epoca medievală din Moldova se menționează un număr mare de cojocari din sate și orașe, organizați sau nu în bresle meșteșugărești.

Odată cu schimbarea vremii, traiul lor s-o-mpuținat, o vândut oile așa cum au făcut cei mai mulți, sătenii o îmbătrânit, copii lor au ieșit din ogradă încotro o văzut cu ochii. Miron, tatăl a avut atâtea meserii că nici el nu-și mai aduce aminte.

Primul impuls este să pleci. Sărăcia și neputința te alungă. Nu mai vezi nimic bun și nimeni nu te trage de mânecă. Și copiii tăi îți spun să te duci o vreme, că va fi bine. Devin automat maturi, sar câteva etape de inocență. Dar lucrurile-s așezate-n viață pe niște praguri. Și dacă sărim peste ele și nu le urcăm, consumat afectiv, nu suntem suficient de pregătiți pentru următorul.

Niculaie stă deasupra vejiilor și-și simte trupul firav scârțâind sub mălaiul uscat. Se joacă cu norii de seară și-o întâlnește pă mama limpezind o oală în care o avut lapte pentru el și fratele lui. Îi vede bucuria că i-o mâncat pruncii bine.

"- Nicule, ce faci? De ce rozi atâta paiu' ăla, dă-i drumu', măi baiatule, că te înveți așa, mamă..." Era bunica, Lucreția, din partea mamei, Anastasia. O femeie mică, cât un sac de faină die mălai. Dar tare ca piatra de munte. I-a promis fetii că are grijă de ei, de amândoi, că mai era și Răzvan.

Copiii erau îngrijiți bine, ei ajutau în voia lor la treburile gospodăriei. Cebotariul zicea mereu c-or face când or hi mari, amu li vremea. Răzvan avea 5 și Niculaie 8.

Pe la mijlocul satului, oprește caru să intre Cebotariul la bar la Liviu, după țigări. De după ușa scundă și cu vopsea sărită pe alocuri iese fumul greu de tutun și rachiu. Niculaie tresare la cântecul vesel ce răsună în întunecimea crâșmei:

"Trandafir de la Moldova Te-aș iubi dar nu știu vorba Lunca-i luncă, iarba-i verde Ce-am iubit nu se mai vede, Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-am iubit s-a spulberat.

94

Trandafir moldovenesc Te-aș iubi dar nu-ndrăznesc, măi!"

Îi place mult cântecul asta, îl fredona adesea cu mama și fratele lui când era acasă. A uitat de el. Poate ar trebuie să îl asculte pe calculatorul cel nou. Ciudat, parcă l-a văzut pe Răzvan căutând cântecul o dată. Dar nu găsise varianta mamei, mama îl zicea altfel. Răzvan era un comic. Nu putea să-l zică pe "m" deși avea 5 ani. Toată lumea știa de ce, dar nimeni nu mai știa ce să-i facă.

Cebotariul iese repede, suduind pe sub mustață. Asudase parcă de supărare, die sub clopul jerpelit de vreme, numa scapă broboane:

"- Domne, tu femeie, că iar o vinit aiestia a Strâmbulii, după fete. Și să duc, Lucreție, să duc să vezi die nu! Așe o luat-o și pă Voichița lu iesta, cum îi zice, de-a lu' Caranfil, și-o aflat-o înțepată și cu poalele-n sus într-un bar din Germania! Aici îs și amu, așe stau tăți, claie păste gramadă și pun iară cieva la cale. Am văzut-o pă Marta și pă Teodora, le arătau picioarele, femeie!"

Biciul scăpă cam tare păste cal și carul zbură cu repeziciune de pă loc. Cebotariul trase tare din țigară șuierând die cele sfinte păste drumul satului.

"- Io nu știu cum n-au minte fetile aieste de-s amu..." "- Cum n-au? N-au, Lucreție, că și ceie a lu' Caranfil, o fo fără

tată și fără mamă până o fo de paisprezece ai. Apoi cine s-o mai putut înțăleje cu ie? S-o dus, și... dusă o fost! Că o adus-o urlând în negru după ie, de-acolo! Vai de capu' nost, fimeie, vai die capu nost...! Hooo, căluț... hooo" .

La 455 mârțoagă necheza. Niculaie scoborî iute din car și deștise poarta ce nouă, din fier forjat cumpărată cu banii din Italia. Lucreția zicea că tată-sau o trimăs mai mulți ca mă-sa. Că să-și fericească jinerele și să veselească și sufletu amărât de tată. Miron trăia cu inima strânsă la Roma cu Anastasia, încă nu s-a putut obișnui cu gândul că o trebuit să iasă amândoi din sat casa-și crească copiii.

95

"- Cum îi creștem, Aanastasie? Cum? Că nu suntem nici unu acolo..."

Femeia își ștergea lacrimile și nu putea răspunde. Avea mereu o batistă flostomocită-n jeb.

"- Mă duc, Miron, că știi cum îi bătrâna, că nu poate fără mine..."

"- Bătrâna, bătrână..."

Barbatul o privește lung. Cândva era o femeie frumoasă, cu un par niegru ca tăciunele. Acum l-a tăiat că nu avea vreme de el. A albit și câteva șuvițe blonde de vopsea îi mai luminau fața îmbătrânită pe veci.

Coborî scările die lemn lustruite proaspăt și abia uscate. "Sper să nu las urme, că iară o ieu de la capăt..."

În salonul de 70 de metri pătrați, pictați cu ieșirea din cel dintâi haos al lumii, pe-un fotoliu verziu, cu maneta, o bătrână tremură după un pahar cu apă. Anastasia îi dă să bea cu un pai și-o liniștește. Angela se speriase. Așa cum face mereu. Este singură, nu mai are pe nimeni. Soțul i-a fugit cu una mai tânără, ea a rămas să crească o fată. Care a murit. De-atunci și-a pierdut mințile.

Părul ei frumos aranjat de-un gri curat, și prins în agrafe cu pietre prețioase, rochia lucrată-n broderie pe tafta groasă, acoperind un corp slăbit dar evidențiind un gât și-un chip frumos, o ajută pe Anastasie să uite de greutatea muncii ei. Angela era paralizată.

Castelul era construit în așa fel încât aveai un comportament iuzionist în orice încăpere. Totul era numai de-o boltă sprijinită pe coloane canelate uriașe cu sculpturi alegorice, sfinți și heruvimi. Tablourile arătau rugăciune confirmată de fasciculi de lumină ce intră prin perdelele grele de catifea mov. Îngerii îngenuncheau în toate reprezentările înaintea lui Dumezeu.

În mijlocul castelului, într-o perdea de lumină lăsată de cupola ce oglindea cristalul candelabrului, se ridica monumental o scară de lemn cu balustradă masivă, sculptată în vițe de vie și struguri. Pe-acolo coborâse ușor Miron în grădină să strângă frunzele întristate de toamnă. Zăbovea lângă statuia din mijlocul fântânii arteziene. Era o mamă cu un prunc în brațe, urla către

96

ceriuri. Dar bărbatul privea altceva. Era undeva pe piața fântânii un blazon al familei Angelei și reprezenta Botezul Domnului.

Concepția grădinii aceleia era una renascentistă, născută din dorința de a găsi echilibrul just dintre rigorile rațiunii și fantezie. După căderea Imperiului Roman, grădinile din Italia au cunoscut ruinarea marilor valori ale Antichității, arta peisageră a intrat în declin pentru o lungă perioadă de vreme. Dar perioada renascentistă a dăruit plante veșnic verzi, trasee și forme geometrice, fântâni arteziene, statui, și aliniamente cu ghivece de ceramică sau teracotă de mărime mare, un trend ce se păstrează și astăzi.

Angela îl privea insistent. Îi vede lacrimile și întoarce fotoliul rulant către mama îngândurată.

"- Ma cosa sucede?" "- Nimic, Angela, Miron... a visat urât. " "- Madonna, bărbații ăștia îs mai fricoși că niște copii... Dar

ce-a visat?" "- Ei, o prostie, nu-și scoate scoate din cap statuia aceea... nu-

l băgați în seamă..."

Angela a așteptat să bată clopotele de seară, a zis o rugăciune și-a stat de vorbă cu fotografia. A fetei ei. Așa făcea în fiecare zi, în felul acesta își organiza gândurile și mai trăia o noapte fără să-și puie capăt zilelor singură.

Trase fotoilul rulant după ea, la mobilă îngreunată de sculpturi. Dintr-un sertar scoate tremurând un plic cu bani.

"- Anastasie, tu nu ești o badanta exploatată. Nici ești nici prizoniera unei bătrâne paralizate. Te duci acasă, la copii. Miron are ceva, uită-te în ochii lui. Vii mai târziu. Mi-o cheamă pe Irina să te înlocuiască."

Silvia mi-a explicat odată ce înseamnă asta. Termenul de "badanta" se referă la femeile care îngrijesc bătrâni la domiciliul acestora și se aplică general, indiferent de naționalitatea celor care prestează acest serviciu. De curând, acesta a ajuns sa fie utilizat și în comunicările oficiale ale statului italian, precum și în conferințele și evenimentele care urmăresc situația emigranților din Italia. Lipsa unei legislații care sa protejeze badantele de

97

abuzurile din partea angajatorilor este amintită în discursurile pe teme de emigrare.

Aanastasia a stat în poala Angelei toată după-amiaza privindu-l pe Miron. Bătrâna nu i-a spus că deșertăciunea din ochii lui Miron nu îi era străină. A avut-o și ea când i-a murit fata.

Undeva în Botoșani, la nr. 455, Niculaie descărca vejii în noapte cu bunicii. Iera o liniște tare dulce, așa ca dulceața de trandafiri. În acea stare, copilul căuta să audă pașii mamei pe uliță.

Un muget de vacă chema la muls. Și-a-ncălțat cizmele de cauciuc și s-a rugat de ei să-l lase.

"Lasă-mă că nu știu cât oi mai sta cu Firuța", zise copilul parcă zâmbind.

Intră în grajd și-o privi cu drag pe văcuța albă ce alină cu ochii ei mari orice dor, orice durere. Băiatul s-a lipit o vreme de păretele rece și transpirat, murdar de vreme. S-a lăsat moale pe paie lângă văcuță. Nu vroia să-i ia laptele încă. Au stat lipiți mult timp, un univers a curs atunci între el și inima Firuței, caldă și curată. Tot golul s-a umplut cu mireasma din blănița animalului.

Die pă o boncuță die lemn, Niculaie mulgea un lapte alb și dulce. Păntru cina cu tocană din iasară. O doniță mică din tablă făcută die țigani a umplut-o cam până la jumate.

A ieșit fără să mai privească înapoi.

Urcă târnațul și strecură laptele printr-un strecurător agățat în cui, pă pticioru die la masa din tindă. Lucreția luă o parte și-l pune dară la prins într-olica die lut.

"Bravo, mai băiete, ție întătdeauna îți dă mai mult." Și-l sărută pe frunte cu drag. "Haidați, mereți și va spălați, îndată vine și bunică-tu, mâncăm și ne-așezăm că ni vremea amu."

Laolaltă cu Răzvan și-au spălat fața și mâinile la robinetul de-afară. Cu săpun ascuns pe-o scândură între cărămizile dinaintea casei. Le cumpăraseră să mai facă o cameră și-o baie. Răzvan nu prea vorbea cine știe ce. Nu că el ar fi fost un guraliv. Îl stropise cu picuri reci și Răzvan zâmbea, își iubea fratele. Îl strânse tare de mijloc și-l ruga să-i citească diseară.

98

"- Dacă îl zici pe "m"..." "Nu pot, nu pot..." Răzvan pleca capul mititel către pământul

ud de rouă. Stelele se oglindeau în picurii de apă. "- Acolo merg lacrimile, Niculaie?"

Băiatul îl strânse la piept. "- Da, și de-acolo intră în pământ. Și de-acolo se alătură marilor fluvii, care curg în mare. Și până la mama nu se mai opresc. Și mama le vede, Răzvan și va ști că trebuie să vie acasă la tine."

"- La tocană, haidați la tocană!" Au stat toți patru la masa pusă cu bucurie die buna lor. Au

îmbucat încet, fiecare în racla lui de fericire. Cebotariul s-a ridicat primul și-a ieșit pă târnaț la țigară. "- Azi nu te-ajut, Lucreție..."

A stat acolo de vorbă cu propriile lui stele.

Copiii au luat să o ajute, dar buna le-a cerut degrabă rugăciunile și somn. "- Dimineață-i de sculat, mereți la școală. Hai, astăzi v-am lăsat, da mâine-i musai să mereți."

Spălat-au dinți afară iar, la robinet și-n graba mare și-au limpezit picioarele. Lucreția a scos tindeu și Cebotariul le-a șters picioarele afară-n lumina lunii. Au alergat în camera die cătă drum. Au prins a zice "Tatăl nostru" simțind usturimea podelei prin genunchi. Niculaie aprinse veioza trasă printr-un badoc de umbră și prinse a-i ceti o poveste lui Răzvan: "Aleodor împărat" de Petre Ispirescu.

"A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă si el, că toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, darǎ în deșert.

Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndura norocul și cu dânsul si dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul ii puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi si Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.

Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț si mai iscusit. "- Așa ca tine, Răzvan, așa te vei face și tu când vei fi mare..."

99

"- Niculaie, când voi fi mare, voi câștiga mulți bani?" "- Daaa, foarte mulți." "- Și mama și tata o să stea cu noi, atunci?" "- Mama și tata o să vină repede acasă, Răzvan, și vor sta cu

tine. Și vor mânca tocană în fiecare zi până când tu vei crește mare și le vei cumpăra pâine albă."

Răzvan adormise, copil bălai cu gândul la povestea fratelui său mai mare și mai înțelept.

Niculaie n-a pus geană pe geană, dar cine să-l vadă. A tras ușa

după ei, zicând calm "noapte bună".

De dimineață soarele era prea arzător pentru toamnă. Cebotariul auzea aievea o bătaie, afară. O bătaie înfundată parcă. Plecase preț de două ceasuri cât a dus vacile în ciurdă. Lucreția așeza semințe de dovleac la cuptor și-un miros îmbietor îți lua mințile. Aveau încă cuptior de lut în tindă. Stalajele erau tot din lut și acoperite-n șervețele țesute-n alb roșu la tiară.

Flăcările ardeau către tavanul cu grinzile de lemn încălzind blidele și ulcioarele de ceramică. Sub țol așteptă cald aluatul die pancove.

Răzvan se juca în pijamalele-i albastre lângă fereastră cu o pisică. "- Răzvan, nu mai pune mână pă mâț, hai, du-te și te spală pe ochi..."

"- Buna, da unde-i Niculaie, să vie și el..."

La un moment dat nu s-a mai auzit nimic, nici bătaia aceea. Cebotariul s-a dus după o tierduță de lemne să nu i se potolească focu-n cuptior.

Atunci a scapăt clop și suflet până jos, la Diavol. Între el și copil o groapă de blestem, cutremurat die ce-i iera dat să vadă...

"- Niculaieeeee, Niculaieee, măi baiatuleee, măi!!!!!" A dat să-l scoboare din cuiul bătut în grinda die la lemnărie, dar pruncul era deja sfârșit.

Trup firav și cu chip liniștit a așezat atunci Cebotariul bun, pe pământ uscat și cald de dimineață. A scrâșnit de durere, aducându-i pe toți din sat în ograda întristată prea devreme de năframa niagră și coroana de flori în colțul casei.

100

În tot acel măcel de oameni disperați să vadă prunc ucis de-o viață nenorocită, un alt copil stă singur, în bătaia soarelui. Privea înmărmurit la fratele lui. Își caută lacrimile-n rouă, dar nu le află...

I.7. Prostituata

Printre norii de fum greu de țigară, se îmbâcsea un păr castaniu de fetișcană și doi ochi verzi, mari și curați ca lacrima priveau cu încredere și admirație spre grupul vesel de tineri ce-și aruncau ocheade și îmbrățișări, încontinuu. Avea 18 ani și nu reușise să aprindă inima niciunui băiat. De Aurel nu mai vroia să audă. Din nevoia de a fi în rând cu celelalte fete și starea tulbure din care nu mai reușea să iasă, s-a dus într-o seară rece de toamnă într-o mașină cu un italian. Erau o mulțime veniți în nordul țării și, în cele din urmă, a cedat unuia, orișicum ar fi fost el. Au urcat pe-un deal ascuns de întunecimea brazilor noaptea și nu mai știa de ea. O durere scurtă și adâncă i-a luat ultima picătură de inocență. Un piept păros și mulțumit s-a ridicat de pe ea zâmbind. A dus-o înapoi, până în fața blocului de unde o luase, prinzând-o încă o dată de sâni, să-și satisfacă o ultimă simțire.

Ploua cu putere și Adela se temea să intre-n casă. Alte trei fete surori tremurau de frică probabil în camera mică, de urletele și loviturile lui, ale tatălui. Așa că se apropie de crâșma de cartier unde se auzea muzică și voie bună. Sufletu-i era gol, amorțit. În sfârșit se lăsase liniștea.

I-a privit în treacăt zâmbind fals, grăbindu-se la toaleta mizerabilă. O usturime-o îndemnă să vadă ce-a făcut. Între patru pereți înguști vopsiți în galben uleios, cu sanitarele sparte de ticăloșia vremii, o dâră de sânge pe-o țesătură albă i-a întristat chipul pentru o tinerețe-ntreagă, aruncând-o în vârtejul vieții de adult.

Răsunau manelele, acelea când criticate pentru decadență și lipsă de elită intelectuală, valori și alte prințipuri, când unduite-n șolduri de doamne cu și fără înalte școli recunoscute de societate.

101

Lângă masa prietenilor ei de cartier, doi flăcăi bine îmbrăcați și-o tipă fițoasă nu încadrau bine atmosfera de coniac servit de pe etajere cu șervețele de hârtie-n pătrățele roșu-alb.

„- Fată, așează-te cu noi, ce stai așe, nu vezi ce udă ești. Hai lângă calorifer”. Corina, avea doar 17 ani, atât de frumoasă sub parul blond cârlionțat și ochii albaștri ca marea aceea de vezi nisipul alb prin ea.

„- Dar Aurel, vrea să stea lângă mine?” Adela întrebase cu putere fiindcă băiatul se uită iscoditor la obrajii îmbujorați ai fetei. Pe undeva, cândva simțise un fior, într-o îmbrățișare de dans sub paiete aruncate la sfârșit de an școlar. Când Aurel i-a adus o coroniță de albe flori să-i fie mândrie când i-or înmâna premiul I la Olimpiada de matematică pe județ. A ei mamă era internată în spital în urma bătăilor de la cel cu care îngenunchease în fața altarului să-și jure iubire și loialitate. El, un mustecos cu burta până sub barbă lâncezea-n mahmureala de dimineață. Iar celelalte fete încercate de soartă plângeau absente în grija unei bunici întristate.

„- Hai, fată, nu fi proastă… ți frică de aiuritu ăsta?”

Adela întoarse șuvițele de după urechi, acoperindu-și adevărul de pe față... după părul umed.

Din glumele și râsul zgomotos al tinerilor, ce doi mahări însoțiți de gagica fatală aleg să privească numai la ea. I-au trimis câte-un cincizeci de coniac de câteva ori și când ceilalți s-au îndepărtat spre casă eliberând mesele, au chemat-o la masa lor. Aurel a rămas singur, cu genunchii înmuiați de alcool dar mintea extrem de concentrată-n iubire.

Adela nu avea să fie a lui o bună bucată de vreme.

"- Ce faci, fată? Cât mai stai pe-aici?" "- Pai io aici stau, aici louiesc, la cinci pași..."

"- Io-s Carmen, ei îs Radu și Dan. Aseară am venit din Austria. Și în câteva zile ne-ntoarcem."

"- Ce munciți acolo?" Mintea Adelei conecta deja mizeria în care se născuse cu emigrarea de dincolo de gunoiul din familie.

102

"- Într-un bar, fată. E mereu nevoie de ospătare. Ei îs bodyguarzi, eu debarasez mesele. Că încă nu știu vorbi bine limba."

"- E mereu nevoie de ospătare? Nu vorbesc germană, aș putea și eu să fac ce faci tu?"

"- Cu ușurință!" Carmen și cei doi mahări o văzuseră pe Adela exact așa cum o

privea Aurel. Dar planurile lor nu ocroteau creștetul fetii cu nicio coroniță.

I-au propus să meargă cu ei deja în trei zile. Pentru 6 euro la oră, la negru, cu cazare și masă inclusă. O cameră deasupra restaurantului și bucătărie la discreție. Adela le mulțumi și cu o oarecare sfială se ridică să plece.

"- Deci? Ce facem, fată? Vii? Sâmbătă la opt dmineața plecăm. Te așteptăm aici, în față, vrei? Bem o cafea înainte."

Aurel o trase de mână către perete. "- Ce vrei să faci? Cine-s oamenii astia? Nu-s de noi, Adela! Ce

vor cu tine?" "- Noi? Nu-s de noi? M-ai lăsat să mă bată, m-ai lăsat singură!

Și vorbești de noi?!"

O luă la fugă prin ploaie înspre casă. Aurel a rămas stană de piatră. Într-o seară animalul a tras fata de păr pe scări în sus. Și Aurel din casa scării nu a avut curaj să sară s-o scoată din mâinile tatălui... Fata întârziase la ceas 10 minute. Findca băiatul a sărutat-o. Primul sărut. Și ultimul. De atunci ea nu-i mai rostea o vorbă. I s-a opintit ideea că e pe cont propriu și că Făt-Frumos nu există. Înșelăciune curată, lașitate și multă durere provocate de-o copilărie neterminată.

N-a spus nimănui ce are să facă. Trei zile a copt explicații, dar știa că nu o vor lăsa să plece. La ce bun să le spuie. Și la ce bun să stea. Că bani de facultate nu aveau. Dacă merge măcar doi-trei ani, se-ntoarce și-și plătește singură studiile. Matematică-fizică. Corina nu înțelegea atracția ei pentru științele astea. Nici Adela nu înțelegea exact! Dar nu-și punea astfel de întrebări. Avea nevoie de un plan, de obiective. Și nopțile acestea au sfătuit-o să plece pentru o vreme. La urma urmei, nu mai avea nimic de pierdut.

103

Câte nu-s femei de menaj prin lumea largă ca să își poată construi un destin. Poate că e chiar o normalitate. Lejeritatea cu care o abordase Carmen îi spulberase îndoielile.

Vineri seara a așezat cu grijă câteva cârpe-n rucsacul cusut de mama ei. De cu sâmbătă dimineață le-a spus că merge la piață după cum era obiceiul și la opt era în fața barului.

Dintr-o mașină extrem de luxoasă pentru acel cartier, ieși Carmen, la fel de machiată că în ziua aceea.

"- Ai ales bine, fată. Hai că Radu se grăbește. În câteva ore suntem acolo, poate începi diseară. Vedem cum îi placi lui Matheus."

Adela se așeză în colț pe bancheta de piele moale. Spre liniștea ei, Carmen a rămas cu ea în spate. Băieții păreau relaxați, ba chiar i-au zâmbit prietenește.

Ieșind din Negrești i se strângea puțin inima. Lucrau la amenajarea parcului că primăriile accesau fonduri europene dacă creau spații verzi. Toată lumea știa că aveau nevoi mai stringente, însă cine se poate pune de-a curmezișul unor astfel de lucrări. Pe prima bancă colorată roșu, galben și albastru a luat-o-n brațe Aurel prima oară. A privit-o-n ochii plini de stele atunci și-a cuibărit suflet curat de femeie la piept. Nimic n-avea s-o atingă. Așa a crezut.

A încercat să adoarmă. În mașină muzica nu asurzea, spre suprinderea ei, băieții ascultau oarecum în liniște. Carmen era încontinuu cu mâna pe telefon, când nervoasă, când râzând cu gura până la urechi. Ba chiar i se părea că vorbea cu un copil la un moment dat, de somn ușor și noapte bună.

Tirurile vuiau pe autobandă ca pădurea furioasă în timpul furtunii. Îi amesteca și ei gândurile vârtej ca toamna frunzele naintea treptelor către biserică.

Când au intrat în Viena, Adela s-a gândit imediat la prințesele din cărțile de colorat. Capitala aceasta era numai broderie și eleganță amintind de valsuri, romantism și împărăți de seamă.

Se înălța astfel Viena măreață pe malurile Dunării, plină de istorie, căci a fost capitala Imperiului Habsburgic timp de aproape

104

șapte secole, apoi a Austriei, din 1918. Viena își datorează renumele împărătesei Maria Tereza, care, între secolele 18-19 a ridicat-o la rangul de capitală a artei și culturii europene. Cadrul romantic și cultural deosebit i-au dăruit înscrierea în patrimoniul mondial al UNESCO.

Au intrat pe Ringstrasse, bulevardul ce înconjoară orașul și care oferă curioșilor o mulțime de puncte turistice importante.

Mașina lor a tras undeva pe dreapta, pe Engerstrase la nr. 120. Era un hotel bar și Adela a fost profund surprinsă de panoul luminos cu tânăra în lenjerie intimă. Au târât valizele după ei la recepție și în scurt timp și-a primit camera, curată și modestă la mansardă. A urcat singură.

"- Te odihnește că de mâine începi! Nu mai fi morocănoasă, am ajuns. Va fi bine."

Carmen avea o sclipire de mulțumire neobișnuită în ochi și nu putea să-i alunge neliniștea.

"- Noapte bună, mulțumesc, Carmen. Din prima plată îți plătesc transportul. Dimineață la cât?"

"La 9, fată. Ca să nu vii cu cearcăne."

Adela intră timid pe ușă scârțâindă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost scăparea de lumină din geamul mic, ieșire către stele și soare.

Era de-un albastru atât de pur camera aceea. Un pat mic, cât pentru copii, o bucătărie deschisă și baia. Într-un colț o masă de scris.

S-a așezat pe spate cu ochii la noaptea ce va să vie. A adormit așa, fără vise și cu mintea obosită de gânduri.

De dimineață o pasăre îi cânta în neștire pe-o rază de lumină gâdilând somnul. A sărit că arsă și-n nici un sfert de ceas a coborât la datorie.

O datorie bag seama ce-o avea de plătit pentru păcate neștiute. Carmen o aștepta cu un braț de lenjerie colorată și-mpestrițată cu paiete să-și aleagă care-i place. Adela se ținea strâns de balustradă. Îi transpira palma și gândurile-i erau de-a valma. Toată copilăria i-a trecut prin minte într-o fracțiune de secundă, de la caii sălbătici cu care alergase vara până la primul sărut.

105

O lacrimă i-a înmuiat obrazul încremenit de durere. Matias, un om plin de mușchi de-a căror existență nici nu știm în mod normal, a tras-o de pe scări, să se îmbrace mai repede.

Carmen l-a secerat cu privirea. E fata ei... să nu se bage.

Adela a îmbrăcat puțina îmbrăcăminte ce avea să-i descopere de-acum întreaga tinerețe. Când urca pe scenă ea nu era acolo. Se deplasa acasă, în poiană, la bunici. Asculta pasările pe lângă râu și-și oglindea fața curată în apa de munte.

Barbați din toate colurile lumii, simpli sau nu, urâți sau frumoși, cu toții păreau că-și grohăie hormonii sălbătici. Nu era nimic erotic și senzual în toată imaginea aceasta. Era siluire și violență.

La puțin timp, din lumina artificială creată pentru goliciunea expusă forțat, Adela a fost cuprinsă înspre dimineață de două fiare. Au țintuit-o la podea, luându-i ultima speranță pentru schimbare.

Adela a înnebunit. A dat drumul viselor pe râu în jos. Brațele sale injectau drog și venele sale dansau alcoolul. Încontinuu. Nu vorbea cu nimeni nimic, niciodată. Și-a vândut trupul ani la rând, dar n-a strâns nicio plată. În mod ciudat, s-a trezit după patru ani. A coborât să-și facă o cafea și n-a mai vrut să bea. Colegele ei, pe care nu le-a observat până acum, o respectau pentru starea de sânge rece și detașarea pe care o arătase mereu. Fata s-a așezat în mijlocul lor să le asculte povestea. Erau 20, care de care mai frumoase. Unele mămici, care trimiteau bani acasă, altele țigănci care plăteau mafiei ce le-au adus, altele studente, suferinde pentru ceea ce li se întâmplă, din a căror ochi nu mai putea citi nimic în suflet. Numai una era acolo fiindcă așa a ales. Sorina, 35 de ani, din Argeș, a ajuns la concluzia că oricum femeile îs bătaia de joc a bărbaților.

"- În România ne agresează constant. Bărbații primesc necondiționat iubirea, trupurile și dedicarea noastră. Abuzează de ea, ne calcă în picioare, mental și fizic. M-am saturat. Românii sunt în urma celor din Occident nu doar economic vorbind, fetelor, ci, mai ales cultural. Îs niște animale. Acum îs aici, fac ce vreau cu mine, eu am ales. Când n-am să mai pot văd ce fac. Dar acasă nu mă întorc..."

106

Toate au fost de aceeași părere. "- Cratița, curățenia, supușenia și amorul la ordin, acestea

sunt regulile după care joacă ei!" a strigat Sorina înainte să urce pe scena luminată.

Adela a început în sfârșit să plângă. Mult. I se făcuse dor de ea

și de el. Gândul bun și planul lui Dumnezeu cu noi l-a adus în poarta barului în două săptămâni. Aurel a căutat-o ani la rând. Când într-un sfârșit, Carmen a făcut greșeala să se întoarcă în oraș, băiatul i-a sărit la jugulară.

În câteva ceasuri a fost după Adela. A găsit umbra ei, a luat-o-n brațe și-a zburat cu ea înapoi în

țara de origine a emigrării rușinoase. Până la graniță, fata a dormit somn de liniște, așa cum trebuie să simtă orice om când se alătură iubirii.

I.8. Când venim înapoi din iad

Din uliță iese praf greu de nu mai vedeai câțiva metri buni. O intrat italianul cu mașina lui de teren la familia Blidarului. Că are omu două fete, de câte 17 și 19 ai. Și-ar ave de îmblat la școală, dapoi pă cie să le trimată.

Ermano a dus vreo 20 de fecioare la plantațiile lui de porodici din Sicilia. Nu s-o întors niciuna de-acolo nici măcar de Paști ori batăr die Crăciun. Povestește lumea prin sat că nu vin fetele de rușinea mare ce-i pă iele. Și plâng mamele lor lacrimi die sanje pă la icoane cu busuioc în toate besericile, deopotrivă catolică și ortodoxă. Vezi cum la durere nu ne mai ajung nici religiile din urmă. La capăt suntem noi și Cel de Sus.

Că s-o dus tinere să-și facă un ban, așa cum au înţeles că trebuie să fie mobilitatea muncii, libertatea noastră. Și când o fost la plată, au fost batjocorite de animale și lăsate să-și urle chinul prin halele insalubre, locuințe pentru emigranți.

Din darul lui Dumnezeu putem face minuni și dăm naștere copiilor noștri. Fecioarele acestea au rămas de-atâtea ori siluite și cu prunci supuși avortului, încât darul lui Dumnezeu a căzut ca un blestem de neînțeles pe capetele tinerelor nevinovate.

107

Le-a văzut un sat întreg ieșind pe poartă. Mariuca și Sofia, se țineau de mână și nu mai conteneau să plângă. O mama îndurerată urla cât o țineau rărunchii:

“- Omuleee, ce-ai făcut, feteleeee meleee!! Nu-mi lua fetele… că știi bine la ce le dai, măi omule, nu te temi de Dumnezeu?” Un chip schimonosit de durere și-un trup de mamă disperat alerga după ele... Omul a prins-o cu putere la poartă și-a tras-o die cap încuind o mamă în grajd la porcii spărieți de urletele femeii.

Măriuca a strigat o dată “- Tataaa, n-o-ntide pă mama, tataaaa!!!” da o dat s-o prindă pă Sofia care căzuse fără conștiință pă iarba șanțului.

Le-o-nșfăcat Ermano și dus a fost cu ele până dincolo de județ unde le-a dat altora să le ducă până în Sicilia.

Nime nu mai știe de-atunci ce s-a petrecut ce iele. Un șofer de tir a povestit odată că Sofia s-a prăpădit și că Măriuca a făcut zeci de avorturi în urma violurilor de pe plantația de roșii.

La bordeiul Blidarilor nu mai e lumina die ceva vreme. Mama a murit de inima rea. Pe el l-o aflat pticat din car, după ce băuse săptămâni la rând.

Din zarea de lumină pe care Dumnezeu o lasă peste sat toamna târziu, a apărut odată Măriuca. Slabă, palidă și cu ochii cenușii. A adus-o șoferul de tir și-a lăsat-o în capătul satului. O vrut să vie pă jos. Lumia a ieșit la poartă și-a făcut cruce ca la icoanele bisericilor. Nime nu rostea niciun cuvânt. Capete plecate și rușinate că au lăsat-o atunci să iasă din sărăcie ca să între în iad, după arginți.

O vinit înapoi. Că să nu mai meargă și altele. Si să aprindă cele trei lumini pentru morți să le ierte Dumnezeu păcatele, și una pentru vii, acei ce siluiesc femeile să-i ardă Dumnezeu de vii, ani și ani la rând, o veșnicie!

I.9. Tatăl meu a murit în emigrare

O fetiță cu priviri curioase așteaptă-n poartă să vie tata acasă. Îl așteaptă de câteva zile bune, deși abia într-o săptămână are să ajungă. I se pare că, cu cât stă liptită de grilajul ruginit și-l cheamă-n depărtarea berzelor aflate la-nălțimea stâlpilor de

108

telegraf, cu atât tata ar putea veni chiar și mai repede. O ajută, ce-i drept, vânt de toamna răcoros, că-i poartă dorința pe frunze colorate până-n cele mai îndepărtate zări ale lumii.

Mama își ține obrajii în palmile înăsprite de muncă. Nu i-a spus nimeni fetii. Gabriel a murit. Acolo, în emigrare, aprins în rulota în care viețuia. Nimeni nu știe încă prin ce mister a luat foc maghernița și-n fapt, un singur lucru este în certitudinea lumii, că tatăl fetii nu mai vine înapoi acasă.

El nu mai poate veni înapoi nici măcar în cele scânduri cusute păntru noi toți s-avem locaș prin cele drumuri de le-om călători după trecerea în ceea ce noi numim... neființă.

Când mori acasă, în satul tău, momentul este trăit de comunitate cu durere dar și cu naturalețea înțelegerii pragurilor existențiale. Dar când mori în străinătate, tragedia este de necuprins. Costurile transportării spre slujbă și îngropăciune sunt cât Goliat pentru cei mai mulți din popor.

Așteptarea, căutarea, săvârșirea tuturor documentelor și plata sumelor necesare recuperării trupurilor noastre nici nu te mai lasă să îți pătrunzi doliul cum simți că ai face-o pentru eliberarea energiilor. Ești tu odată un suflet amorțit de durere, apoi ești înjunghiat și înțepat metodic de birocrație și sărăcie.

Moartea în emigrare, în solitudine, este una dintre cele mai cumplite încercări. Dumnezeu să ajute familia aceasta. Să înmoaie sufletele emigranților solidari cu durerea. Să se strângă banii și să ne trimitem morții acasă în timeteu, sub pomi și flori. Să nu gândiți altfel, ba să credeți, că cei mai mulți dintre noi, așa vom trece dincolo. De aici. Și cei rămași în urmă vor avea grija unor biete trupuri, să ne poată plânge copii, să ne poată căuta de-or avea nevoie de repere prin pământurile romanești.

Fata îl așteaptă pe pod acasă.

109

II. Mai multe gânduri

II.1. 2007-2017, zece ani de mobilitate a muncii pentru România

Potrivit cifrelor oficiale ale Institutului Național de Statistică, la 1 ianuarie 2013 peste 2,3 milioane de români erau plecați în afara țării. Neoficial însă, știm că avem în jur de 4 milioane. Aceștia au plecat cu precădere în Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Franța, Belgia, Marea Britanie și Germania.

Domeniile de activitate cele mai des întâlnite sunt: agricultura, hotelărie, construcții, restaurante, măcelării, vânzări, cadre medicale. Sigur, în anumite capitale, avem la ora actuală și un număr important de profesii din domeniul instituțional, acoperite de românii din afara țării.

Dacă populația țării a scăzut prin plecarea unui număr atât de mare de oameni și scăderea natalității, iată că Institutul Național de Statistică arată că numărul copiilor români născuți în afara țării s-a dublat. În 2013 era de 12, 5 copii la mia de locuitori, iar în România era de 9,3. Profesorul Dumitru Sandu de la Facultatea de de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București, explică acest fenomen prin aceea că structura pe vârste a celor plecați se situează între 15 și 45-48 de ani, față de populația rezidentă care îmbătrânește.

Demografia țării are probleme și din cauza reîntregirii familiei în străinătate, anii au trecut părinții și-au stabilit o situație de stabilitate luînd copiii cu ei.

Dacă lucrurile continuă în acest ritm, până în 2050 se estimează o populație de 14,5 milioane de locuitori în România.

Cel mai mare impact de pe piața muncii în urma ieșirii masive din țară o au locurile de muncă care necresită studii medii și superioare. «Există două posibilități de a acoperi golul lăsat de migrația externă: dezvoltarea economică a țării, completată de politici demografice de încurajare a natalității și de revenire în țară a emigranților români și «importul» de populație din afara țării (…). A explicat într-un interviu pentru Ziarul Financiar, prof.

110

dr. Univ. Monca Roman din cadrul Academiei de Studii Economice din București.

În ultimii zece ani, românii din străinătate au trimis în țară în jur de 42 de miliarde de euro, reiese din datele Băncii Naționale a României (BNR) în 2014.

Majoritatea celor care au plecat s-au desprins de țară din cauza sărăciei, a sistemului și lipsei de oportunități. Așadar, o bună parte dintre aceștia provin din mediul rural, uneori cu educație școlară destul de puțină. În ultimii ani, și mai ales după 2007, se observă cu mare ușurință faptul că cei care pleacă aleg să părăsească un sistem care dezamăgește și distruge destine. Mulți dintre aceștia sunt oameni cu studii medii și superioare, unii vor continua să facă lucruri pentru România din afara țării, alții își vor continua viața fără să își mai lege existența de vreo tradiție ori de vreun proiect pentru țara lor. Nici unii, nici alții nu-s de neînțeles.

După zece ani de la intrarea în UE, în ciuda faptului că nu ne mai izbim de barierele legiferate, încă mai avem de lucru la depășirea percepţiei cã suntem o ţarã de mâna a doua.

«Raportul privind evoluția ocupării forței de muncă și a situației sociale în Europa (ESDE) este un raport anual ce conține cele mai recente tendințe sociale și privind ocuparea forței de muncă, analizând dificultățile care vor apărea, precum și posibilele răspunsuri în materie de politici.

Raportul din 2015 evidențiază evoluții pozitive suplimentare în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și situația socială în UE. Cu toate acestea, în ciuda îmbunătățirilor din ultima vreme, există încă diferențe uriașe între statele membre cu privire la creșterea economică, la ocuparea forței de muncă și la alți indicatori-cheie sociali și referitori la piața muncii. Multe dintre aceste diferențe sunt legate de o subutilizare a capitalului uman pe mai multe planuri.»

Apoi, în ce măsură românii din diaspora își utilizează capitalul uman la maximum este o bună întrebare. Încă avem oameni ale căror diplome și calificări nu au fost recunoscute.

111

«Raportul ESDE din 2015 subliniază potențialul pe care îl au activitățile independente și antreprenoriatul pentru crearea de locuri de muncă. Datele sugerează însă că unele categorii, inclusiv tinerii, persoanele în vârstă, femeile și minoritățile etnice, ar putea întâmpina obstacole mai mari în procesul de demarare a propriilor afaceri. În plus, raportul (…) arată că majoritatea oamenilor nu cred că au competențele sau cunoștințele necesare pentru a începe o afacere. Potrivit raportului ESDE, politicile țintite pot reprezenta un sprijin în acest sens. Acestea pot include accesul mai ușor la finanțare sau la stimulente fiscale, educația antreprenorială sau accesul la servicii de îngrijire pentru copii și persoane vârstnice.»

Lipsa de încredere în rândul femeilor și în propriile capacități și calificări le-am întâlnit cu precădere în primii ani ai valului de emigrare, acum o remarcăm, din fericire, din ce în ce mai puțin. Schimbarea mentalității prin asimilarea unei noi abordări culturale din țara gazdă a adus o contribuție substanțială. Atât soții cât și soțiile și-au deschis ochii către o nouă lume, aceea a egalității de gen și a viselor îndeplinite prin muncă.

«O altă concluzie a raportului ESDE este și diversificarea contractelor de muncă, care, pe de o parte, permit programe de lucru mai flexibile și, prin urmare, o participare sporită pe piața muncii, dar, pe de altă parte, pot cauza și o segmentare a pieței muncii. În vreme ce unele contracte noi creează o situație care poate fi favorabilă tuturor părților, altele cauzează nesiguranță privind locul de muncă. Flexibilitatea este importantă, însă este nevoie și de siguranță, iar acest subiect va fi dezbătut în contextul dezvoltării pilonului european al drepturilor sociale.»

Una dintre temele și provocările de pe piața muncii și a pachetului de mobilitate constă în dezvoltarea corectă a flexicurității. Continuitatea locurilor de muncă sigure, cunoscute în vremea comunismului a dispărut. Astăzi ne confruntăm oriunde în lume cu instabilitatea și nesiguranța. Acestea au căpătat numele de flexibilitate, o abordare pozitivizată, care este puternic criticată de sindicate și reprezentanți ai societății civile. Astfel, a apărut nevoia de securizare a flexibilității, «flexicuritate».

112

Flexicuritatea poate fi un mod eficient de continuare a modelului social european, menținând și ameliorând competitivitatea Uniunii Europene, dacă este bine monitorizată și adaptată nevoilor prin consultarea partenerilor sociali. În contextul globalizării și al schimbărilor tehnologice care cer un nivel din ce în ce mai înalt de adaptabilitate din partea întreprinderilor, niveluri scăzute de șomaj nu vor depinde doar de siguranța locului de muncă, dar și de capacitatea angajaților de a trece cu ușurință de la un loc de muncă la altul, evoulând în carieră.

«Raportul ESDE din 2015 relevă faptul că UE își poate valorifica mai bine resursele umane prin intermediul mobilității. Deși, în ultimii douăzeci de ani, numărul lucrătorilor mobili a crescut, procentul acestora din cadrul forței de muncă totale rămâne redus. Doar 4% din populația UE cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani locuiește într-un alt stat membru decât cel în care s-a născut. Totuși, în general, lucrătorii mobili din UE tind să aibă perspective mai bune de angajare decât populația locală. De asemenea, fluxurile acestora au contribuit la reducerea șomajului în unele dintre statele membre care au fost cel mai greu afectate de criză și a deficitului de personal în statele-gazdă. Așadar, raportul ESDE evidențiază clar potențialul economic al mobilității.»

Încă o dată, putem confirma că mobilitatea românilor a fost un beneficiu dublu, o situație “win-win” din punct de vedere economic şi social.

II.2. Continuitate

Aminteam că mulți dintre cei plecați au ales să trăiască într-o continuitate românească în diasporã, atât de natură spirituală cât și practică. Astfel, calendarul cu evenimentele de peste an, petrecute după obiceiurile de-acasă, este o normalitate și un totem în același timp. Bisericile și mănăstirile românești din diaspora sunt pline ochi și-au căpătat o dimensiune încă mult visată în România. Dar despre aceasta în cele ce urmează explicării unor

113

serii de stări ale câtorva, repet, nu puțini, care trăiesc și pentru țara lor, acolo, la sute de mii de kilometri distanță.

Aceia care, prin proiectele de solidaritate civică, de strângere de fonduri și ajutoare materiale, schimbă și încurajează destine întristate de sărăcie și boală, necaz și durere, sunt români ai căror suflete au rămas acasă. Care, deși au tot ceea ce le este de trebuință pentru un trai decent, nu au liniște câtă vreme știu că în România, cei rămași sunt călcați de nevoi. Sunt oameni care nu uită niciodată.

Unii dezvoltă o misiune din asta și caută să afle slujbele potrivite care permit o strategie, un plan de acțiune structurat și cu obiective clare. Spre exemplu, devin persoane cheie în instituții și organizații de interes civic. Alții devin antreprenori ori își înființează propriile organizații non-guvernamentale. Lucrează constant la reconstrucția țării. Așa sunt familia Hopârtean de la Casa de Cultură Belgo-Română, Arthis sau Cornel Radu-Loghin din cadrul Organizației Românilor din Belgia, Rombel.

România emigranților este una care reunește bunul-simț, antreprenoriatul, cunoașterea, spiritul creator, inteligența și compasiunea. Pe piața mondială sunt creiere cu capacități de leadership în domeniul agendei digitale, a tehnologiei și inovației, energetic, de consultanță, management și marketing, care din cadrul structurilor în care se află, pot și chiar acționează și veghează la desfășurarea unor activități care produc și vor produce schimbări.

Cum aspectul politic este cel mai puțin iubit de majoritatea dintre noi, încep cu acesta ca să ne scăpăm repede de el.

Mai înainte ca lumea să afle de și să resimtă impactul voturilor în alegeri, s-au înființat organizații de partid în diaspora. Lăsând la o parte teoria conspirației și a serviciilor secrete, câțiva dintre organizatorii acestor partide au fost și sunt de bună credință, gândind o politică bazată pe diverse ideologii, având însă același scop: reconstrucția corectă a României în concordanță cu cei din afară. Pentru că emigranții sunt însăși continuitatea și ambasadorii direcți ai țării. Și pentru că suntem o singură țară, indiferent unde ne aflăm.

114

Recunoașterea acestor noi structruri, integrarea și însăși promovarea lor, nu a fost mereu una facilă și nici lipsită de o serie de întrebări complexe. Astfel, diaspora organizată politic de către oameni cu elan, pricepere, dedicare și viziune, bazate pe dezbatere și consultare activă a cetățenilor și societății civile, are potențialul să cauzeze o schimbare esențială. Gândiți-vă că în afară, nicio structura politică nu are acces la listele cu nume, prenume, adresele românilor. Nimeni nu bate la ușile acestora cu pliante și cadouri ridicole. Nu ai unde să lipești afișe electorale, nici mijloace de comunicare obișnuite. Cele promovate pe ușile magazinelor cu produse tradiționale, nu sunt suficiente pentru a convinge vreun cetățean. Prin urmare, ești nevoit să te afli mereu în mijlocul oamenilor, de toate categoriile, să ții o legătură strânsă cu aceștia și să te poziționezi asemeni unei structuri non-guvernamentale, fără să cazi în extrema aceasta, înghițit de caracteristicile acesteia din urmă.

În vremea când mă aflam alături de colegii mei în cadrul primei organizări de partid din Bruxelles și ne întâlneam să schimbăm lumea la cafenelele din centru, gândindu-ne optimist că așa au început adevăratele curente politice ale lumii, purtam discuții tot mereu cu lucrătorii din diverse sectoare de activitate, cu precădere cu cei din construcții, hoteluri, menaj și alimentație. În acestea se petreceau cele mai mari abuzuri legate de condițiile de muncă și salarizare. Erau anii de dinainte de 2007 și puțin după. Nici în ziua de azi lucrurile nu se învârt în sensul acelor de ceasornic elvețian, dar se înregistrează îmbunătățiri considerabile.

Din înverșunare și trăirea efectivă a mizeriei ca o consecință a nedreptății sociale, m-am încărcat cu energia reacției la injustiție. În viața de zi cu zi, munceam la una dintre cele șapte federații sindicale europene, mă aflam pe un munte de informație în ceea ce privește legislația europeană în domeniu, problemele și bunele practici ale actorilor sociali.

Abatorul din Anderlecht mi-a rămas mereu în minte ca simbol al abuzurilor la locul de muncă, aflat la câțiva kilometri de instituțiile europene. Prins-am a înștiința autoritățile și presa, având alături sindicaliștii care au rămas să afle alte locuri de muncă celor care ar fi riscat să și le piardă odată cu întețirea

115

controalelor și inspecției muncii. N-am vândut acțiunea în sensul promovării unui succes politic și, prin urmare, s-a pierdut în negura lui 2012, ca să auzim peste ani că n-am făcut nimic altceva decât să punem viețile oamenilor în pericol, în sensul că riscau să își piardă locurile de muncă. Conform legislației în vigoare și cu sindicatele lângă noi, patronii nu au forța să facă acest lucru. Nu în Belgia. Oamenii au dobândit contracte și recunoașterea drepturilor firești ale angajaților. Noi nu aveam instrumentele de PR și capacitatea de a ne vinde rezultatele. Am acționat după sufletul și cugetul nostru.

Cu riscul că voi polariza discursul prea mult, dar pentru că întâmplător am dat peste un articol interesant în cotidianul «Adevărul», deviez oarecum pentru a explica importanța organizării diasporei pentru reprezentarea intereselor românilor în lume și acasă. Atunci când Marea Unire de la 1918 era un vis, un preot român a clădit diaspora din America și prin aceea că a pus bazele comunității religioase greco-catolice române de peste Ocean și a primului ziar românesc «Românul din America». Așa se întmplă și în zilele noastre.

Epaminonda Lucaciu a fost extrem de activ în a convinge SUA pentru recunoașterea Marii Uniri. Interesant este că s-a reîntors acasă, în Ardeal, ca preot, unde a și murit după ce a suferit și de pe urma regimului comunist.

Sigur, prin exemplul acesta nu vreau să subliniez nicidecum o altă natură a lăcașelor de cult, alta decât cea bisericească, deși, este cunoscut faptul că reprezintă puncte importante de coagulare a românilor și de păstrare a tradițiilor.

Dimpotrivă, de-a lungul călătoriei mele de până acum, nu am avut îndoială că n-ar servi cu sinceritate credinței în Dumnezeu. În bisericile în care am intrat în Belgia, mai ales în cea a părintelui Patriciu de lângă Gara de Nord, mi-am aflat liniștea și valorile de-acasă. Slujba și predica dânsului inspiră aer curat către ceruri, ne curăță și ne înalță. Comunitatea românilor s-a strâns în jurul lui și al preotesei. În timpul rămas, desfășoară activități cu copiii pentru a le insufla câte ceva din tradițiile românești, lucru care le va întări caracterul într-o lume globalizată. Mai departe, părintele a reușit să unească, sfătuiască și îndrume în căutările lor pentru integrarea

116

corectă pe piața muncii pe cei care au bătut la ușile bisericii și ale comunității închegate atât de frumos.

Într-una din puținele plimbări pe care le mai am cu mama, ieșind din frumoasa catedrală a Băii-Mari, în prima duminica din postul Sfintei Marii, mi-a spus că și bisericile din orașul nostru întreprind acțiuni de binefacere în mod curent și că multe au prevăzute chiar și cantine sociale. Mi-am bucurat urechile la auz de minune bisericească.

În vara acestui an 2016, prietena mea Angela, m-a dus la preotul Vasile Fodorut, unde am aflat un alt apostol al omeniei. De-afară, spaţiul bisericii de lemn din Baia-Mare pare tare mic, dar, am aflat că din puţinul cât îl au, pun la dispoziţie un adevarat centru social de integrare a tinerilor cu probleme diverse, fac cursuri de formare profesională, adăpostesc necăjiţi, coleacteaza bunuri pentru acoperirea nevoilor celor săraci, şi oferă peste o sută de porţii de mâncare în fiecare duminică.

Cred în capacitatea acestei forme de organizare binecuvântată să ajute la clădirea spiritului civic, al bunul samaritean și gospodar. Care având pretenții de la sine însuși, va avea și de la semenii și respectiv, conducătorii săi. Se vorbește adesea despre nevoia de reconstrucție a unei noi societăți, a unei noi Românii. Și multe sunt premisele enumerate: curaj, onestitate, inteligență etc. Eu îndrăznesc să amintesc că în primul rând trebuie să iubești oamenii, să ne iubim unii pe alții. De-acolo, starea ta de bine fi-va legată de starea generală, a tuturor, liniștea ta, fi-va condiționată de darul ce-l vei dărui altora, mai puțin fericiți ca tine.

Biserica joacă astfel un rol esențial. Credibilitatea de care se bucură încă, deși în scădere, ar fi cheia în educarea societății. De-nceput însă, aduceți-vă aminte de Matei, care în Evanghelia sa, la capitolul 21, consemnează astfel: “Iisus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: este scris: Casa Mea se va Chema o casă de rugăciune. Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhări.”

117

Numărul ridicat de biserici și lipsa școlilor și spitalelor, bogăția vizibilă a capetelor atrag ura mulțimii însărăcite și înrobite de formule de guvernare greu capabile să scoată țara la un liman decent. Protejarea acestui sumbru fenomen în baza unui discurs al evitării pericolului rusesc ca poziționare geopolitică și de influență în zonă, nu are nicio legătură cu groapa adâncită dintre bogați și sărăci.

În jocurile de putere actuale, care nu au neapărat o conotație peiorativă, transparența și apropierea de cetățeni este un element extrem de important. Observați cum Papa Francisc “desecretizează” cea mai controversată biserică a lumii, prin dialog deschis, comportament prietenos, lansări de CD-uri de tip rock progresiv și, poate mai puțin vizibil încă, prin promisiunile pe care le face în vederea expunerii finanțelor Vaticanului.

II.3. Antreprenorii români din Belgia și câteva din problemele lor

Când s-a deschis piața muncii treptat pentru anumite sectoare, inclusiv cel al construcțiilor, firește că interesul economic a primat.

Mi-am adus aminte zilele acestea de întâlnirile pe care le-am avut la Ministerul Muncii belgiene cu consilierii din 2011, alături de colegii mei din PSD Belgia, în cadrul cărora argumentam pentru ridicarea restricțiilor și barierelor de pe piața muncii. Azi ne plimbăm printr-o Europă liberă de restricții, câți ne mai aducem aminte de cele pătimite în vreme de opreliște?

Iată documentul de sinteză cu care ne-am prezentat la începutul întâlnirilor noastre cu consilierii Ministerului Muncii din Belgia în toamna lui 2011. Cu o noapte înainte să se anunțe în mod oficial faptul că Belgia a urmat direcția Olandei de prelungire a barierelor până în 2014, am căpătat un telefon din Minister, prin care, cu o abordare cât se poate de prietenească și colegială, mă anunțau că eforturile noastre au fost în zadar. Am simțit și dezamăgirea lor, și-am înțeles că ne-au ascultat. Nici asta nu este chiar puțin, era un indiciu că un dialog nu putea decât să ajute pe termen lung intereselor lucrătorilor români din această țară.

118

"Bruxelles, le 6 Octobre 2011 L’Organisation Social-démocrate des Roumains en

Belgique fait appel pour la levée des obstacles sur le marché du travail !

Parmi les travailleurs de l'Europe Centrale et de l'Est présents en Belgique, la main-d'œuvre Roumaine formait en 2002 le deuxième plus grand groupe, avec environ 20% du nombre total. Entre 2002 et 2011 les élargissements consécutifs de l'Union Européenne (en 2004 et 2007) ont contribué à une augmentation des ressortissants Roumains (L'ambassade de Roumanie a noté 50.000 roumains en 2010).

La «nouvelle» vague d’immigration Roumaine touche la Région de Bruxelles-Capitale ainsi que la Région flamande. Environ 22.200 Roumains sont enregistrés dans les administrations communales en Belgique: 12.600 vivants à Bruxelles, 6.610 en Flandre et 3.440 en Wallonie.

Les Roumains travaillent surtout dans les secteurs d'activité de l’industrie manufacturière, dans l’horeca, dans la construction et dans les titres-services.

Beaucoup d'entre eux sont des travailleurs hautement qualifiés qui ne trouvent pas d’emploi appropriés à cause d’obstacles sur le marché du travail et qui doivent exercer des professions incertaines. La Belgique perd en conséquence un capital stratégique de ressources humaines qui pourraient contribuer favorablement à son développement économique et social.

Il y a un manque de correspondance entre leur niveau de compétences et les propositions de travail dont ils font l’objet. Cela met en évidence des problèmes liés à la non-reconnaissance des diplômes et de l’expérience professionnelle acquise, phénomène aggravés par des procédures différentes et non coordonnées en Flandre, à Bruxelles-Capitale et en Wallonie.

Il y a de nombreux témoignages et des preuves qui montrent que les droits des Roumains en Belgique sont appliqués de

119

manière discriminatoire au niveau local par les communes, invoquant les barrières du marché du travail. Par conséquence, leurs droits ne sont ni respectés ni appliqués correctement.

Les employeurs potentiels et/ ou agences de recrutement refusent d'employer des Roumains (et ce, même via les annonces d'emploi écrites), bien qu'ils admettent leurs qualifications, invoquant le défaut d'un permis de travail comme étant un obstacle.

Les femmes et les jeunes sont particulièrement touchés par ces barrières car ils sont de ce fait amenés à accepter des emplois précaires et/ ou illégaux. Cela aura une incidence certaine sur leur développement professionnel et sur leur régime de sécurité sociale sur le long terme.

À ce jour, il n'existe aucune preuve que les migrants, dit économiques, seraient susceptibles de soustraire des emplois aux travailleurs autochtones, ni qu’ils soient d’avantages dépendants de l’aide sociale que les travailleurs autochtones.

La Belgique a ouvert la porte à l’immigration légale avec des possibilités d’exercer en tant qu’indépendant. L’absence d’autres possibilités a conduit à des abus et à des situations impliquant de plus en plus de faux indépendants. Le cadre social et économique dans ce domaine apparait clairement comme très faible.

Les cas de dumping social (lorsque que les salaires et les conditions de travail sont réduits), sont notamment provoqués par l'existence d'obstacles sur le marché du travail. Leur existence favorise l'exploitation et l'acceptation de mauvaises conditions de travail par les travailleurs immigrants. Ils n'ont ainsi pas d'autre choix que d'accepter ce qui est imposé en matière législative et sociale.

Selon la Commission Européenne, les pays (tels que la Suède) qui n’ont pas adopté de telles restriction, ont de bons résultats en terme d’emploi et bénéficient d’un taux de chômage bas. Les flux migratoires sont déterminés et influencés par les conditions de l’offre et de la demande de travail, et non pas par d’éventuelles politiques restrictives. De plus, les flux de mobilité

120

venant des nouveaux pays de l’Union Européenne sont assez faibles si on les compare avec l’immigration en provenance de pays ne faisant pas partie de l’Union européenne.

Selon les dernières études en Belgique l’emploi a augmenté et le chômage a diminué.

Des études montrent que les européens de l'Est et d’Europe centrale sont bien perçus par la population belge.

Les témoignages montrent que les Roumains sont connus pour leurs efforts d'intégration sociale et citoyenne.

La Commission Européenne nous donne raison. Dans son rapport, elle demande la levée de ces restrictions. Elle rappelle que la libre circulation des travailleurs est l’une des quatre libertés fondamentales de l’Union européenne; que les restrictions ont des effets néfastes tels que le travail non déclaré, le faux travail d’indépendant et qu’elles retardent les réformes structurelles du marché du travail.

L’argumentation qui soutient l’idée que d’avantages de Roumains légaux entraineraient d’avantage de chômage est inexacte. Les immigrants Roumains ne viennent pas en Belgique afin de profiter de la sécurité sociale mais pour trouver un emploi stable.

Cela devrait se faire dans un cadre juridique garantissant des opportunités équitables, l'égalité de traitement et des procédures non-discriminatoires pour tout travailleur."

În momentul acesta, Institutul Național de Statistică pentru Asigurări Sociale, arată că sunt peste 18.000 de români liber-profesioniști în această țară. Aceștia sunt acuzați și-acum că sunt «falși independenți» și că profită de asigurarea socială și medicală aflate la dispoziția lor. Acuzele vin din partea unor gazetari și oameni politici. Sindicatele aferente sectorului vor demonstra împotriva fenomenului, desigur, fiindcă, un «fals independent» ar fi mult mai avantajat sub statutul de angajat, așa cum s-ar cuveni în relație cu adevărata desfășurare a activității sale. Un liber-profesionist ar trebui, «minim minimorum» să aibă propriile sale unelte și să presteze servicii mai multor întreprinderi. Când aceste

121

aspecte nu pot fi dovedite, partenerii sociali își pun problema «falșilor independenți».

Același institut este de părere că o bună parte dintre aceștia își legalizează situația sub acest statut numai pentru a beneficia de asigurările aferente și beneficiile sociale. În continuare acuzau statele de origine că livrează documente bizare, care cu greu pot fi înțelese și adăugate la dosarul doveditor al persoanelor în cauză.

Trebuie să știți însă că un antreprenor plătește impozit de aproape 50% din venit.

Protejarea intereselor Uniunii Europene și ale oricărui stat trebuie să primeze pentru că nu sunt altceva decât propriile noastre interese.

Controalele asupra celor care nu își plătesc cotizațiile ar trebuie întețite, dar meritul și respectul celor care își mână activitatea corect în această țară și oriunde altundeva în lume trebuie amintite, încurajate și protejate, depotrivă. Există nenumărate societăți belgiene, de mare anvergură, care nu plătesc antreprenorii români la care subcontractează, dar, încă nimeni nu vorbește despre asta.

Aflu cu uimire că suntem primii pe lista de mai jos, ca număr de «independenți», reprezentând cel puțin 16% din total, surclasând chiar și polonezii.

Luați aminte că in ultimii ani, românii sunt cei mai numeroși imigranți stabiliți în Belgia, din statele UE, cu 15.000 de nou-veniți, informează radio-televiziunea belgiană pe pagina electronică.

La 1 ianuarie 2015, aveau reședință în mod oficial 65.768 de români.

Ideea de a discuta cu Comisia Europeană această chestiune trebuie urmărită și România trebuie să răspundă. Acolo unde există fraudă, se impun măsuri. Dar descrierea unei situații desprinsă din context, într-un val anti-emigrare, într-o țară care a ridicat barierele abia în ultimul moment, și care ea însăși își rupe identitatea uneori, ar merita o reacție.

122

Nevinovăția nu trebuie dovedită, lucrurile circulă în sens invers, dar, recunoscând pericolele stigmatizării în cadrul sensibil european din ultima vreme, cu crescândul val de euroscepticism și anti-imigrationist, ar fi necesară o atitudine mai atentă.

Altfel, nu există nicio dovadă că lucrătorii sau independenții români primesc mai multe beneficii sociale decât alții, inclusiv localnicii.

În contextul actual, dificil pentru Uniunea Europeană, când Marea Britanie a căzut într-o capcană a minții, organizând un referendum cred eu nedorit nici măcar de cei care îl organizează, riscând ieșirea din UE, tema emigranților români și-a beneficiilor sociale capătă din nou atenția publică. Proiectul de acord, negociat de președintele Consiliului European și de premierul britanic, a fost supus aprobării șefilor de state și de guverne, în cadrul summitului din 18-19 februarie al acestui an, 2016.

Acordul prevede o așa-numită ”frână de urgență”, care ar putea permite limitarea ajutoarelor sociale pentru muncitorii imigranți proveniți din Europa care vin în Marea Britanie.

Acordul mai prevede recunoașterea dreptului unor state de a nu adopta moneda euro ca și dreptul Londrei de a nu participa la procesul de adâncire continuă a integrării europene. Alte aspecte privesc creșterea competitivității economice și dreptul Parlamentelor naționale de a bloca, în anumite condiții, deciziile instituțiilor europene.

Din acel moment al negocierii în Consiliu și până azi, 24 iunie 2016, au trecut câteva luni. Dimineață la ora 5 primesc un mesaj de la colega mea, Sarah, cu care în seara zilei de 25 împărtășisem poll-urile referendumului de ieșire a UK din UE, care arătau 52% pentru rămânere și 48% să iasă. Mesajul ei era sub stare de șoc. A fost invers. De azi lucrurile se schimbă, atât pentru Uniune cât și pentru Marea Britanie.

Cameron va intra în istorie, cu siguranță, că fiind liderul care a determinat începutul sfârșitului. Nu știu dacă a vrut, dacă a știut și a realizat cu ce se joacă. Foarte probabil că alți stratagemi geopolitici s-au jucat cu el.

123

Tema imigrației a jucat un rol esențial de campanie susținută cu aprindere de către Nigel Farage, liderul extremist britanic. Polemica aceasta împotriva emigranților atât din țările terțe cât și din statele membre din estul și sud-estul Europei o regăsiți din ce în ce mai des în Franța, Italia, Spania, Ungaria și sporadic, dar sigur, chiar și în țara noastră.

În realitate, Uniunea Europeană a demarat proiectul de integrare fără să își apropie destul cetățenii. Cine este această Uniune? Pentru că nu sunt doar mână de oameni din aparatul birocratic din capitală, sunt statele membre ele însele și liderii din fruntea lor. Cine își ascunde și-și scuză propria nereușită politică la nivel național în spatele Bruxelles-ului nu numai că face o greșeală elementară de procedură, dar lucrează împotriva acestui proiect și sapă groapa Europei.

Oricât de pueril v-ar părea acum, vã întreb, cum putem aștepta înțelegerea populației atunci când trebuie să ia măsuri drastice de austeritate, schimbare de comportament și eforturi pentru a combate schimbarea climatică ori integrarea refugiaților, dacă nicio generație de 50 de ani încoace nu a avut o singură lecție la școală ori în comunitate despre acest proiect. Este naiv să crezi că poți porni la drum încercând să adunci laolaltă popoarele diversificate cultural, economic și social, dacă nu le arăți cum vrei să faci asta. Nu este suficient să vorbești despre evitarea războiului. Oamenii uită, iar alții nu au trăit defel ororile bătăliei și nici regimul vizelor.

În următorii doi ani, UK trebuie să iasă. Va urma o perioadă de instabilitate economică și chiar socială. Irlanda de Nord și Scoția posibil să se desprindă și să ceară o intrare în UE. Felul în care vor răspunde lucrătorilor români depinde de calculele și interesele pe care le vor face. Bănuiala mea este că va reintra sistemul vizelor, că vor trimite acasă pe cei aflați în șomaj, că vor alege sectorial pe cei care vor să intre, iar cei care sunt deja cu acte în regulă vor fi păstrați în sistemul de asigurări și beneficii sociale ori egal cu al britanicilor ori mai puțin egal. Pentru că, hai să o spunem pe nume, s-a marșat pe tema faptului că trebuie reduse drepturile emigranților de ani de zile.

124

Acuma, sigur că populiștii și extremiștii de au manipulat și au câștigat astăzi nu au un plan de salvare colectivă și nici de creștere economică.

Cred că o scurtă și imediată analiză a celor care au votat îmi întărește convingerea. Nordul Angliei indică deja colapsul, iar Estul a susținut căderea. Votanții clasei de mijloc sunt cei care au votat cel mai mult în favoarea ieșirii din UE din aceste regiuni. În Manchester și Birminghan avem populații mari de imigranți, iar acolo s-au înregistrat procentaje mari de ieșire.

Londra a fost în favoarea rămânerii, fiind un pol puternic european, iar Scoția și Irlanda de Nord deasemenea să rămână.

Anul acesta ar merita sã povestim despre:

I. Mobilitatea muncii în Uniunea Europeană – zece ani pentru țări precum România

(2007-2017) a) - care sunt rezultatele economice, sociale și culturale ale

acestei mobilități atât în țara de origine cât și în cea de destinație, și ce am învățat pentru a aplica în modelul viitor al integrării altor state;

b) - care sunt provocările viitorului pachet al mobilității: e.g. directiva detașaților;

c) - fenomenul reîntoarcerii românilor acasă, povești de succes – avem nevoie de un program integrat de încurajare a reîntoarcerii voluntare?

d) - Schengen?

II. Platforma Europeană împotriva sărăciei și excluziunii sociale

(2010-2020) a) - stadiul actual al măsurilor luate în sensul combaterii

precarității b) - considerarea nevoii unei noi abordări – Strategia Anti-

Sărăcie pentru Uniunea Europeană

III. Planurile lui Juncker – actuale și viitoare a) - Viitorul politicii de dezvoltare regională și coeziune,

exemple de bune practici, nevoia de simplificare, instrumentele financiare vs fonduri structurale, etc.

125

b) - Protejarea intereselor financiare ale UE – eradicarea evaziunii fiscale

IV. Educația despre Uniunea Europeană și cultura patrimoniului european

V. Securitate si aparare, cum ar fi Strategia Marii Negre.

II.4. Sindicatele emigranților

Există evident o nevoie a organizării emigranților în sindicate. Pentru protajarea drepturilor, îndeplinirea obligațiilor și capacitatea de negociere.

În Uniune, există o Confederație mamă (ETUC) încă din 1973, care cuprinde 90 de confederații sindicale naționale, în 39 de țări, deci inclusiv din afara Europei și 10 federații europene sectoriale.

Sindicatele de la nivel european au o misiune extrem de importantă în radicalizarea discriminării și obținerea egalității de drepturi la locul de muncă. Fac acest lucru prin cadrul dialogului social european pe care îl întrețin laolaltă cu patronatele organizate la nivel european și prin influențarea agendei europene.

Sigur că românii, la fel ca oricare alt lucrător de orice altă naționalitate poate să se aflieze unui sindicat național din țara în care lucrează, în sectorul din care face parte.

Sindicatele din Spania, unde muncesc sute de mii de români în agricultură împreună cu lucrătorii din țările terțe au o provocare în ceea ce privește integrarea corectă pe piața muncii a acestora. Campaniile de informare s-au întețit, presiunea asupra regularizării emigrației a crescut.

Drepturile românilor lucrători în agricultură sau orice alt domeniu sunt apărate prin prisma faptului că suntem cetățeni europeni, ceea ce presupune că nu avem nevoie de pildă de o directivă pentru fiecare domeniu sau problemă. Aceasta a fost și este măr de discordie în Uniunea Europeană.

Încă din 2005, Comisia a pregătit o propunere de lege pentru o directivă a muncitorilor din sectoarele sezoniere, pentru cei din

126

țările terțe. Abia în 2014 aceasta a văzut lumina votului în Parlamentul European.

Ideea de-nceput era faptul că și românii sau polonezii erau la fel de exploatați și nu beneficiază de o directivă. Apoi, aceasta se aplică nou-veniților, nu celor care se află deja pe teritoriul UE și care nu au un loc de muncă.

Zilele acestea însă a avut loc un eveniment extrem de interesant. Polonezii din Marea Britanie au pregătit o grevă, un protest prin care au vrut să sublinieze contribuția pe care o aduc economiei. George Bycynski liderul Inițiativei Polonezilor Britanicii, a organizat o campanie #polishblood, prin care a chemat polonezii să doneze sânge într-un centru din Londra, în loc să renunțe la muncă în ziua cu pricina. Astfel, au înțeles să își manifeste opoziția față de valul crescând de scepticism împotriva emigranților polonezi.

Vă dați seama ce-ar însemna dacă aceștia ar fi realmente organizați într-un sindicat? În 2011, presa românească anunța că în Italia s-a înființat unul al românilor pentru ramurile principale de activitate: construcții și menaj. Nu am aflat însă suficiente date pentru a va descrie cum funcționează.

Forța mulțimii a fost și va fi un actor de putere extrem de important. Prin folosirea noilor forme de comunicare din media socială, mulțimile de stradă au schimbat cursul istoriei, vedeți “Arab Spring” sau “los indignados”. Noile valori ale puterii pentru acestea sunt legate de un soi de cultură “ne luăm țara înapoi”, transparentă și decizii radicale, consultări, tehnocrație ridicată versus politizare. Reprezentarea formală nu mai are aceeași prețuire. De fapt, oamenii încep să acționeze prin ei înșiși, trezind la viață mai ales generațiile tinere. Un rol important îl joacă astfel inclusiv dinamica demografică a lumii.

În aceeași ordine de idei, organizațiile non-guvernamentale, cum este Rombel de exemplu, pot întări diaspora și mai apoi da o voce acesteia în a transmite mesaje către publicul larg și politicienii aleși ai poporului de oriunde s-ar afla el. Laud pe această cale toate demersurile lor și a tuturor organizațiilor din

127

Belgia care își dedică timp prețios integrării armonioase a românilor în străinătate.

Una dintre problemele cele mai des întâlnite în diaspora este cea a nevoii de informare corectă. Chestiuni precum neplata salariului, nerespectarea zilelor de concediu și de maternitate, cum să devii cetățean al acelei țări și așa mai departe, sunt frecvente. Există asociații serioase, precum casa belgo-română din Bruxelles, Arthis, care organizează seminarii importante pe aceste teme și un numai, tratând cu multă seriozitate problematica intregrării, de la consliere juridică până la cursuri de formare profesională, limbă și culturalizare.

Cele mai multe apeluri de ajutor pe care le-am primit din partea conaționalilor mei au fost legate de lipsa unui loc de muncă sau ilegalitatea menținută încă de patroni. De multe ori, nu am reușit să fac nimic concret. Însă, o vorba bună le-a arătat că măcar nu sunt singuri. Nici eu nu am fost singură niciodată.

II.5. Ghid teoretic despre cum să lucrezi practic pentru incluziunea socială a romilor

În primul rând, e bine să ne amintim că romii sunt cea mai numeroasă minoritate etnică din Europa. Se estimează că în Europa trăiesc aproximativ 10-12 milioane de cetățeni de etnie romă, dintre care aproximativ 6 milioane locuiesc în Uniunea Europeană, majoritatea fiind cetățeni ai UE. Cei mai mulți dintre ei sunt victime ale prejudecăților și excluziunii sociale, chiar dacă avem legislație europeană care interzice discriminarea.

Deși s-a subliniat în mod repetat nevoia unei mai bune integrări a acestora (de exemplu, în Comunicarea privind integrarea economică și socială a romilor în Europa, din aprilie 2010), mai rămân încă multe de făcut. Instituțiile europene și toate țările din UE au responsabilitatea de a schimba această situație.

În 2011, Comisia Europeană a adoptat o comunicare menită să favorizeze dezvoltarea de strategii naționale pentru integrarea romilor, în care sunt prezentate în detaliu politicile și măsurile

128

concrete care trebuie aplicate (Comunicare privind un cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020).

Fiecare țară a pregătit o strategie privind romii sau un set de măsuri integrate de politică, care au fost evaluate de Comisia Europeană într-o comunicare adoptată în 2012 (Strategiile naționale de integrare a romilor: o primă etapă în punerea în aplicare a cadrului UE). La 9 decembrie 2013, Consiliul European a adoptat o recomandare cu privire la măsurile de integrare efectivă a romilor în statele membre.

Raportul de evaluare din 2013 (Progrese în punerea în aplicare a strategiilor naționale de integrare a romilor) s-a axat în mod specific pe condițiile structurale prealabile, necesare în fiecare țară. Aceste rapoarte anuale (până în 2020) utilizează informațiile furnizate de fiecare țară, de ONG-uri, de organizațiile internaționale și de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA). Raportul din 2014 evaluează progresele realizate, la nivel general, în toate domeniile.

În cadrul dialogului privind Europa 2020, Comisia subliniază faptul că trebuie făcute în continuare eforturi pentru a realiza incluziunea romilor.

Nu există un instrument financiar creat numai pentru incluziunea socială a romilor. Este adevărat că societatea are mai multe grupuri vulnerabile și că nu putem crea fonduri și linii bugetare specifice pentru fiecare în parte. Deși, nicio altă categorie socială nu se izbește de atâta sărăcie și excluziune socială precum ei.

Avem atâția experți, atâtea studii academice despre cum se pun bazele unei noi societăți. Avem și ultimul raport al Comisiie Europene privind implementarea strategiei cadru pentru romi, 2014, care indică atât problemele cât și bunele practici. Ne lăsăm înghițiți de gaura neagră în care-am intrat ignorând întunericul?

Într-o discuție la o cafea prietenoasă, mi s-a spus că partidele politice nu au niciun interes să legifereze ori să ajute această comunitate. Fiindcă principiul manipulării maselor la vot este extrem de avantajos și într-o lume a liderilor cu viziune medie spre zero, va fi aplicat și, mai ales, apărat. Nu cred că trebuie să

129

conspirăm atâta pe cât cred că ar trebui pur și simplu să începem să ne pese.

Dacă ne uităm la activităţile “Grădiniţei de Vară” de lângă Pirita, Baia-Mare, vedem că în realitatate, cu iubire şi responsabilitate, copii romi şi părinţii lor chiar au o şansă.

Când am ajuns la sediul grădiniţei 33 unde avea loc programul de vara, m-am lipit de un perete să nu îmi observe nimeni prezenţa şi să pot eu vedea în linsişte ce fac. Peste 30 de copii, unii însoţiţi chiar de părinţi, scriau, desenau, se jucau.

Domnul Simion, un ţigan cu ochii verzi şi vii, şi-o musteaţa turcească, îi aducea cu căruţa şi calul la grădiniţă. De la toamnă va deveni mediator.

“Ceillati ţigani au râs de mine, doamna Codruţa. O zis că primăria ar trebui să mă plătească. Dapoi încetu’ cu încetu’ o urcat şi ei în căruţă.

Stiti că şi io am o fată tăt Codruţa?”

M-am dus acolo pentru că “mama Pirita”, adică doamna Claudia Costea, una dintre asistentele sociale de mare angajament şi dedicare sufletească, postează din când în când fotografii cu cei care făceau pregătire acolo. Ideea este că aceşti copii să primească cunsotintele necesare înainte de intrarea în şcoală. Altfel amestecarea lor cu românii va deveni discreţionară şi supusă discriminării nevinovate ale celorlalţi copii. Iar o asfel de atitudine le poate fi fatală.

Problema este că la o sută de metri de colibele lor, copii învaţă paşii pentru o educaţie şi-o viaţă normală, iar seara, întorşi acasă, stau la lumina lămpii şi-a condiţiilor de sărăcie maximă, de bordei. Dacă nu vom lucra la toate aspectele lanţului de integrare, şcoala nu va rezolva toate problemele. Copii vor alege un drum sau altul, ori, este foarte greu să alegi un trai decent şi de participare dacă nu ai toate şansele egale cu românii sau celelalte minorităţi.

Implicarea mediatorilor de aaceeşi etnie, cum este Domnul Simion va fi cheie în rezolvarea acestui puzzle, în fapt unul dintre cele mai complexe din lume, acela de acceptare a diversităţii

130

culturale în limita respectării democraţiei şi-a drepturilor umane în societate.

Stând de vorbă şi cu doamna Cristina Frasin, o altă asistentă socială care lucrează direct la Grădiniţă de Vară, îmi confirmă că, într-adevăr, conceptual, avem o problema în a dedica banii numai pentru această minoritate, dat fiind faptul că nu toţi roma se declara ca fiin roma şi nu îşi recunosc etnia. Iar politic nu este corect să pui problema astfel. Practic, însă, realitatea cere o investiţie serioasă numai pentru oamenii aceştia.

Este adevărat că acest proiect al Gradiniţei nu a fost realizat cu fonduri europene. Dar, învăţămintele lui transpuse într-o Strategie şi un Fond Special pentru ei ar putea da roade coerente, cu acoperire mare şi rezultate considerabile. În fond şi la urma urmei, problema neintegrării lor ne aparţine şi într-o bună zi ne va ajunge din urmă. Oricat de mult deranjeaza numirea oficiala “roma” creind imaginea c

Urmărind Raportul pe 2014 al Comisiei Europene privind

implementarea strategiilor naționale pe Roma, observăm că, pe lângă cei patru piloni amintiți mai sus, educația, munca, locuința și sănătatea, mai există cel puțin un aspect care trebuie considerat în vederea stabilirii unei baze legale a viiitorului cadru legislativ: anti-discriminarea. Astfel competențele instituționale pot fi partajate de cele două Comitete ale Parlamentului European, Libertăți Civile și Ocuparea Forței de Muncă.

De fiecare data cand ma gandesc la integrarea romilor in societate, imi imaginez o imbogatire inter-culturala, spirituala, nu o asimilare a lor. Cum să trăiești ascunzându-ți identitatea? Voi ați putea trăi fără să fiți români? Ați putea trăi fără portul popular, jocul din cămin, spiritul liber, ancestral, moștenirea culturală dăruită de cei ramași acasă?

Eu n-aș putea trăi pe ascuns. Cine aș mai fi în lumea asta mare fără sacuieţul de la Târgu Lăpuș?

131

Am să va spui câte ceva din cele ce le-am învățat și eu și din care se nasc întrebări cu adevărat interesante. Romii reprezintă una dintre cele mai numeroase minorități etnice din UE. Se estimează că există 6 milioane de romi care locuiesc în diferite state membre, adesea în condiții grele de viață.

Există așa cum scriam mai sus o serie de măsuri adoptate de Comisia Europeană care au înscris integrarea romilor pe agenda politică a statelor din întreaga Europă. Potrivit unui raport prezentat în 2014, privind progresele înregistrate de statele membre în contextul cadrului UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor, încep treptat să se vadă primele semne de îmbunătățire în viața romilor.

Cadrul UE, aprobat de liderii UE în 2011 (IP/11/789), a instituit, pentru prima dată, un proces solid de coordonare a acțiunilor privind integrarea romilor. Doi ani mai târziu, miniștrii din statele membre au adoptat, în unanimitate, primul instrument juridic pentru integrarea romilor la nivelul UE și s-au angajat să pună în aplicare un set de recomandări ale Comisiei care vizează reducerea inegalităților sociale dintre romi și restul populației în patru domenii: accesul la educație, locuri de muncă, servicii de sănătate și locuințe (IP/13/1226). Acest instrument juridic nu este însă unul cu caracter obligatoriu. Unii argumentează că nu există baza legală pentru a avea altceva, iar eu știu că nu este îndeajuns ceea ce există la ora actuală, dată fiind realitatea dramatică a acestei comunități atât în afara țării cât și în țară.

132

Din 2011, moment în care, așa cum spuneam, Comisia Europeană a inclus integrarea romilor pe agenda politică europeană, s-au înregistrat progrese în următoarele domenii:

- creșterea fondurilor alocate pentru integrarea romilor: statele membre au consolidat sprijinul financiar pentru grupurile cele mai dezavantajate, inclusiv pentru romi, în perioada 2014-2020. Autoritățile naționale, regionale și locale pot utiliza peste 90 de miliarde EUR care sunt disponibile în cadrul Fondului social european și al Fondului european de dezvoltare regională pentru a consolida capitalul uman, a promova incluziunea socială și a combate sărăcia. Una dintre prioritățile din acest domeniu este integrarea comunităților marginalizate, cum este cea a romilor.

Trebuie să știți că în cadrul Raportului de descărcare bugetară pentru anul 2013, Parlamentul European și-a exprimat nemulțumirea privind lipsa de targetare a banilor pentru comunitățile rome.

În opinia mea, este nevoie de:

- consolidarea cooperării cu societatea civilă și cu autoritățile locale: mai multe state membre au înființat structuri de coordonare pentru integrarea romilor, în care sunt implicate diverse părți interesate. Implicarea societății civile și cu precădere a mediatorilor este cheia acestui proces.

- monitorizarea rezultatelor pe teren: multe state membre și-au îmbunătățit mecanismele de monitorizare și de raportare, atât la nivel național, cât și la nivel european.

Cu toate acestea, există numeroase evoluții îngrijorătoare care necesită acțiuni suplimentare din partea statelor membre, ale Comisiei Europene și societății civile. Din experiența trăită în sindicate și privind cu interes la felul în care sunt ajutate prin educație și muncă de interes civic comunitățile de pe continentul african, unde sărăcia este comparabilă, am putea stimula probabil o organizare din interior. Astfel, contactul și capacitatea de convingere sunt mult mai ridicate.

Este știut faptul că, din păcate, comunitatea romă nu are modele de urmat care să le fi fost prezentate într-așa fel încât să își

133

pună întrebări și să își dorească o schimbare. Există, desigur, aceste modele, dar nu sunt știute, învățate și preluate așa cum se întâmplă de exemplu în cadrul educației obișnuite pentru orice copil. Comunitatea aceasta nu are nici cele mai obișnuite povești pentru copii care să circule și să le creeze imaginile de precondiție a unei copilării magice.

II.6. Alegerile electorale și rolul diasporei

Nu este nimic neobișnuit în faptul că diaspora poate juca un rol decisiv în ceea ce privește rezultatul alegerilor din România. Deși aceasta nu capătă încă suficient de multă recunoaștere politică în formele de organizare ale partidelor naționale, exercitându-și activitatea adesea online, reușesc să canalizeze mesajele înspre un candidat anume.

S-a întâmplat în România în 2009. Lecția putea fi știută încă din 2006 dacă ne uităm la cele întâmplate în Italia, când a fost favorizat guvernul lui Romano Prodi, prin votul din afară.

Dreptul de vot este indiscutabil. Pentru toată lumea. Teoriile care arată că cei din diaspora nu cunosc realitatea din țară și, prin urmare, votul lor un poate representa interesele națiunii, sunt greșite deja din naștere prin aceea că împart țara în două. Ori, divide et impera este cea mai bună armă a liderilor care conduc prin haos și dezbinare.

Felul în care se desfășoară acesta este și în acest moment punct de dezbatere publică și politică. Ideea votului prin corespondență atârnă de situația instabilă din România și de voința liderilor politici.

Privind la fenomenul diasporei din online care a coborât în stradă din ce în ce mai des, mobilizând un număr ridicat de oameni, pe care niciun partid politic nu a reușit să o facă fără o organizare acerbă, putem afirma că există o putere nouă pentru România care exercită o presiune constantă pentru reforma statului.

Privind cererile din #strada 2015, în urma tragediei #colectiv, putem identifica o serie de schimbări substanțiale, uneori

134

înclinate împotriva unei anume culori politice, însă, în esența lor perfect legitime. În general acestea cuprind nevoia ridicată de transparență în administrația publică și întărirea statului de drept.

Am pus și eu pe hârtie câteva din dorințele celor plecați în afară, cred că deasemenea, fără să fie deloc exhaustivă:

"Cereți și vi se va da, căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide"

Lucrați la propria strategie pentru România. Stabiliți-vă prioritățile. Luați un exemplu:

1 Program de reîntoarcere a românilor, reîntregirea familiilor, prin punerea la dispoziție a locurilor de muncă disponibile, atragerea de fonduri europene, formare profesională și implementarea strategiei anti-sărăcie de la punctul 2;

2. Strategia pe termen scurt, mediu și lung împotriva sărăciei în zonele slab dezvoltate ale țării, de convergență, acum anumite zone de tranziție;

3. Continuarea reformei în sănătate, spre pildă prin punerea la dispoziție a unui număr suficient de spitale, cu condiții de muncă și servicii decente atât pentru cadrele medicale cât și pentru pacienți;

4. Continuarea reformei în educație, spre exemplu prin reabilitarea unui număr suficient de școli, accesibile tuturor, punerea în aplicare a unui plan de contracarare a abandonului școlar, revizuirea eficienței și performanței manualelor școlare, ralierea sistemului educațional cu nevoile de pe piața muncii într-un mod implicit activ, nu doar reactiv și în context european;

5. trategia de implementare și realizare efectivă a autostrăzilor aflate în plan până în 2020;

6. Strategia de promovare a turismului, culturii și produselor agro-alimentare și de artizanat la nivel internațional;

7. Transparența, publicarea și raportarea activităților legislative, a performanței aleșilor prin stabilirea unor indicatori și măsurători agreate;

135

8. Strategie concretă de atragere a fondurilor europene și investitorilor, prin ralierea priorităților țării la agenda europeană și invers, implementarea performantă a banului public, campanii de informare a întreprinzătorilor și cetățenilor de rând cu privire la oportunitățile concrete pe care le au la îndemână și asistență la întocmirea dosarului de aplicație în măsura în care regulile europene permit acest lucru;

9. Înființarea unei echipe de specialiști în cadrul ministerului însărcinat cu afaceri europene, în vederea reprezentării corecte a intereselor țării pe diverse sectoare și tematici, spre exemplu pentru pregătirea agendei României pentru președinția UE din 2019, când ne vom află la cârma Europei, în condițiile în care cadrul financiar european se va apropia de final în 2020 și un altul urmează a fi negociat;

10. Strategie de securitate și apărare a țării în condițiile în care interesele geopolitice din zonă sunt extrem de tensionate și periculoase pentru țară.

În urma incendiului din clubul Colectiv din București, din

luna noimbrie 2015, premierul României, V. Ponta a demisionat. Unii specialiști în domeniul comunicării publice spun că a ratat momentul, deoarece și-a prezentat demisia abia după presiunea cetățenilor ieșiți în stradă, or, trebuia să o facă imediat, ca gest de responsabilitate politică, în condițiile în care, viețile au fost pierdute din cauza incompetenței și inconștienței sistemului de funcționare a locurilor publice.

Peste 30.000 de oameni au participat în toată țara la demonstrații împotriva liderilor politici. O vreme s-a scandat numai împotriva câtorva capete PSD, apoi, discursul a generalizat întreaga clasa politică. În orașele principale din afara țării, românii au ieșit în semn de protest și solidaritate cu cei din țară.

Românii din diaspora au cunoscut treptat recunoaștere și drepturi. Astfel, Constituțiile din 1866, 1923, 1938 și 1948 limitau dreptul la vot a acestora. În realitate, nu erau menționați defel. Abia în 1991 și apoi prin legea electorală din 1992 s-au instalat secții de vot la amabasade și consulate. În 2004 a crescut numărul

136

secțiilor de votare, dar, așa cum am aflat și în 2014, acestea nu sunt suficiente. Insuficiența acestora este văzută că un abuz de putere și manipulare a alegerilor. De aici povestea votului prin corespondență, atât de disputat.

O schimbare majoră a venit în 2008, când legea electorală a creat un Colegiu al românilor din afară, cu patru locuri, câte două pentru Camera Deputaților și Camera Senatului. Cifra a fost aleasă ca să reprezinte regiunile: Vestul și Centul Europei, Estul Europei și Asia, Nordul și Sudul Americii, Africa și Orientul Mijlociu, ceea ce în fapt este o slabă reprezentare a milioanelor de români din Europa. Din aceasta cauză, Koto Jozsef de la UDMR, ales din afară, a luat un loc din Asia, deși a avut doar 34 de voturi (Marian and King, 2010 Plus ça change. Electoral law and the 2008 Romanian parliamentary elections).

În alegerile prezidențiale din 2009, diaspora a jucat un rol decisiv, în favorea președintelui T. Băsescu.

Din păcate, există foarte puțină cercetare pe tema diasporei și a felului în care aceasta votează. Faptul că majoritatea favorizează partidele de dreapta are mai multe explicații, pornind de la regimul comunist și asocierea acestuia cu Partidul Socialist Democrat, eticheta de coruptie care planeaza cu precadere asupra partidului și până la teoria conspirației și a rolului cheie jucat de serviciile secrete. Literatura de specialitate acoperă studii de caz și cantitative. Este nevoie de o abordare generală a modului în care emigranții își formează opiniile și comportamentul.

Revenind la modalităţile votului din afară graniţelor ţării. În mod normal, nu trebuie să existe un stimul mai puternic de a determina lumea să iasă la vot mai mare decât cel din ţară. Pentru a avea şanse egale de câştig, trebuie să stabileşti acelaşi teren de joacă.

Crearea condiţiei de înscriere în registrul electoral pentru a avea o situaţie clară a necesarului de secţii de votare, este, în principu, o idee foarte bună. Şi alte ţări o practică din acelaşi considerent. Însă, nu ai voie să dscurajezi omul creîndu-i “extra burden”, într-o lume a facilittailor tehnologice şi a vitezei, evident că abordarea trebuie să fie pe măsură.

137

În momentul în care e nevoie de o imprimantă, scanner, timbru şi drum la poştă, poţi fi sigur că vei avea un număr redus considerabil de potenţiali votanţi. Sigur că este de datoria fiecărui cetăţean cu atitutine politică să facă un efort, că orice schimbare are nevoie de timp, dar, dacă îţi propui o reforma, această trebuie gândită pe termen lung şi eficient.

Revenind la procesul de reîntoarcere, care nu mai este defel un mit ci o realitate, iau aminte cu mare interes la desfășurarea proiectelor #Repatriot, #AgroDiaspora și #Reintoarcereacasa.

“Repatriot” promovează reîntoarcerea prin antreprenoriat. Oferă informații și facilitează deschiderea afacerilor în țară. Unul dintre sloganele lor mi-a atras atenția: “România are nevoie de creatori de valoare!“.

“AgroDiaspora”, un program recent al Ministerului pentru românii de pretutindeni și al celui de agricultură este destinat să atragă românii care vor să investească în agricultură. Cum, cât de clar și în ce măsură va ajunge informația în sânul celor interesați din diaspora, rămâne de văzut. Acum câțiva ani, căutam să conving autoritățile să aloce măcar 5 puncte în plus de eligibilitate pentru românii care vor să se întoarcă în acele sectoare de activitate care se bucură de o mare finanțare europeană, cum este agricultura. Mi s-a răspuns că am defavoriza românii din țară, creând un avantaj neloilal celorlalți. Așa este când vrem să fim mai catolici decât papa.

De ce întreb cât de clar va fi transmisă informația și cum? Pentru că momentan lucrez la încropirea unui ghid despre oportunitățile precise ale fondurilor europene pentru țărani și vă mărturisesc că ceea ce am aflat până acum este extrem de haotic și complex. Dacă așteptăm să clarificăm pași până când rezultatele Grupului la Nivel Înalt pe simplificarea legislativă de la Bruxelles se va pronunța, atunci, putem fi siguri că încâlceala se desfășoară cu bună intenție, abuziv și cu scopul de a descuraja. Ori pur și simplu din ignoranță, care și aceea ucide. La fel de relevant este și modul în care Ministerul sau Ministerele vor alege să transmită informația. Una este să vorbești într-un limbaj de lemn, folosind

138

power point cu datele generale, și alta este să “scobori” printre oameni și să furnizezi soluții clare și răspunsuri precise.

Grupul “Reîntoarcerea acasă” reunește oameni din afara țării care vor să se întoarcă și ei sau vor să ajute la acest proces. Se pun bazele unui wesbite de informare cu privire la exemplele de urmat, cele de evitat și ghidarea cu privire la toate etapele pe care un emigrant trebuie să le gândească și pregătească odată cu luarea deciziei de a reveni.

II.7. Lucrătorii noștri și lucrătorii lor

Directiva privind detașarea lucrătorilor (Directiva 96/71/EC) stabilește măsuri de protecție a drepturilor sociale ale lucrătorilor detașați și de prevenire a dumpingului social, prevăzând obligația statelor membre de a se asigura că actele cu putere de lege și actele administrative ale țării-gazdă sunt aplicabile lucrătorilor detașați în ceea ce privește perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; condițiile de punere la dispoziție a lucrătorilor, în special de către întreprinderile cu încadrare în munca temporară; securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă; măsurile de protecție în ceea ce privește condițiile de muncă și de încadrare în muncă aplicabile femeilor însărcinate sau celor care au născut de curând, copiilor și tinerilor; egalitatea de tratament între bărbați si femei, precum și alte dispoziții în materie de nediscriminare.

În 2014, în urma unor grele negocieri la nivel european, s-a adoptat o nouă directivă ce conține norme de punere în aplicare a celei privind detașarea lucrătorilor va asigura respectarea în practică a drepturilor lucrătorilor detașați și consolidarea cadrului legal pentru prestatorii de servicii. Statele membre trebuie să transpună în legislația națională noua directivă în 2016.

Noua directivă ar trebui să contribuie la o mai bună aplicare a normelor menționate, în special în anumite sectoare, cum ar fi construcțiile și transportul rutier, unde, de exemplu, întreprinderi de tip „căsuță poștală” (fără o activitate economică reală în țara

139

„de origine”) au utilizat „detașări” pentru a eluda normele naționale privind securitatea socială și condițiile de muncă.

De asemenea, se susține că aceasta va îmbunătăți protecția drepturilor lucrătorilor detașați prin prevenirea fraudei, în special în ceea ce privește lanțurile de subcontractare, în care drepturile lucrătorilor detașați nu sunt întotdeauna respectate.

În ciuda faptului că noul text nu este încă implementat, diviziunea dintre Vest și Est în UE, este evidentă. Statele membre occidentale acuză companiile din Est de concurență neloială, invocând principiul “la munca egală, plată egală”. Aceștia afirmă că lucrătorii români, spre pildă, sunt detașați la muncă în construcții în Franța și nu primesc aceeași remunerație ca și un francez. Mai apoi, statele din Est acuză companiile din Vest că în momentul în care înființează întreprinderi în România sau Bulgaria, nu plătesc lucrătorii cu salariile din Franța ci cu cele din țara gazdă.

Stând de vorbă cu lucrătorii detașați și antreprenorii români din Belgia, înțelegi că și ei sunt divizați. Unii români care dețin propriile firme de construcții și care nu lucrează cu detașați ci prin colaborare cu “independenții” nu sunt foarte încântați de felul în care lucrătorii detașați sunt remunerați și asigurați pentru că și-ar crea un avantaj competitiv bazat pe un tratament neloial. Alții afirmă că lucrătorii detașați câștigă la fel sau dacă nu, chiar mai bine decât belgienii și că problema ar fi legată de locul în care se plătesc taxele și faptul că diurna nu este impozitată. Mai mult, acuză companiile mari, băștinașe, de înrobire prin subcontractare și neplată.

Redau mai jos Comunicatul de presă al Comisiei Europene din 8 martie 2016, aproape integral, în care veți regăsi o bună sinteză a problematicii, pe înțelesul tuturor.

“De ce propune Comisia Europeană revizuirea directivei din 1996? În orientările sale politice, Comisia s-a angajat să efectueze o revizuire precis direcționată a Directivei din 1996 pentru a se asigura că dumpingul social nu este tolerat în Uniunea Europeană. Pe baza acestei revizuiri, care include consultarea părților interesate și evaluarea impactului, Comisia a anunțat în programul său de lucru pentru 2016 o revizuire legislativă

140

direcționată a directivei privind detașarea lucrătorilor, cu scopul de a combate practicile neloiale. Inițiativa legislativă anunțată s-a materializat astăzi. Din 1996 și până în prezent, situația economică și cea a pieței muncii din Uniunea Europeană s-au schimbat în mod considerabil.

În ultimele două decenii, piața unică s-a dezvoltat, iar diferențele salariale s-au accentuat. Întreprinderile au profitat de situație și au utilizat detașarea că modalitate de exploatare a acestor diferențe. Cadrul legislativ instituit prin directiva din 1996 nu mai face față în totalitate acestor noi realități. În plus, în condițiile în care întreprinderile care detașează lucrători trebuie să respecte doar regula referitoare la salariul minim din statul membru gazdă, apar frecvent diferențe salariale mari între lucrătorii detașați și lucrătorii locali, în special în statele membre cu un nivel relativ ridicat de salarizare. Conform cifrelor disponibile, lucrătorii detașați câștigă cu până la 50% mai puțin decât lucrătorii locali în anumite sectoare și state membre. Diferențele semnificative dintre salarii distorsionează condițiile de concurență echitabile între întreprinderi, subminând astfel buna funcționare a pieței unice.

Adaptarea normelor privind detașarea lucrătorilor la condițiile sociale și economice actuale este, așadar, necesară atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere social. Totodată, revizuirea va reprezenta o ocazie de a ameliora coerența cu alte acte legislative ale UE care au fost adoptate după 1996. Există anumite neconcordanțe între directiva în vigoare și alte acte legislative ale Uniunii, precum Regulamentul 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și Directiva privind munca prin agent de muncă temporară. Prin alinierea dispozițiilor relevante, normele vor deveni mult mai clare pentru întreprinderi, pentru organismele însărcinate cu aplicarea legislației și pentru lucrători. Prin această inițiativă, Comisia urmărește să asigure un cadru mai solid pentru detașarea lucrătorilor în UE, contribuind la o piață unică mai aprofundată și mai echitabilă.

Ce propune Comisia Europeană? Comisia propune o revizuire precis direcționată a directivei din 1996.

141

1. Salarizarea lucrătorilor detașați Principala modificare se referă la nivelul de salarizare la care

are dreptul un lucrător detașat. Directiva actuală prevede numai că lucrătorii detașați au dreptul de a beneficia de un salariu minim. Noua propunere prevede aplicarea acelorași norme privind remunerarea din statul membru gazdă, astfel cum sunt stabilite prin lege sau prin convenții colective de aplicare generală. Lucrătorii detașați și cei locali vor fi, prin urmare, supuși acelorași norme în ceea ce privește salarizarea.

Care este diferența? Adesea, remunerația nu include numai salariul minim, ci și

alte elemente, cum ar fi primele (de exemplu, prima de Crăciun), indemnizațiile sau creșterile salariale în funcție de vechime. Statele membre vor avea obligația de a preciza în mod transparent diferitele elemente care compun remunerația pe teritoriul lor. Dacă sunt stabilite prin lege sau prin convenții colective de aplicare generală, aceste elemente vor trebui să fie luate în considerare la stabilirea salariilor lucrătorilor detașați. Propunerea nu afectează în niciun fel mecanismele de stabilire a salariilor din statele membre, ci urmărește să garanteze că lucrătorii detașați sunt tratați conform aceleiași norme ca lucrătorii locali în ceea ce privește salarizarea.

Exemplu: Unui lucrător detașat în sectorul construcțiilor din Belgia trebuie să i se acorde, în plus față de salariul minim pentru categoria sa (care variază de la 13,379 EUR la 19,319 EUR/ oră), o serie de elemente ale remunerației prevăzute de convenția colectivă de aplicare generală din sectorul construcțiilor: - indemnizație pentru condiții meteorologice nefavorabile; - indemnizație pentru mobilitate; - plata suplimentară pentru execuția de lucrări speciale; - indemnizație pentru uzura instrumentelor etc.

2. Comisia propune ca normele stabilite prin convenții colective de aplicare generală să devină obligatorii pentru lucrătorii detașați în toate sectoarele economice.

Care este diferența?

142

În prezent, această obligație se aplică numai în sectorul construcțiilor, iar pentru alte sectoare este la latitudinea statelor membre dacă o aplică sau nu. Statele membre au în continuare libertatea de a decide dacă transformă sau nu convențiile colective în norme de aplicare generală. În caz afirmativ însă, convenția respectivă devine aplicabilă și lucrătorilor detașați.

Exemplu: Unele state membre au impus deja obligativitatea convențiilor colective de aplicare generală pentru lucrătorii detașați din toate sectoarele (AT, BE, ES, FR, EL, FI, IT, NL, PT, ȘI). Pentru aceste țări, noua regulă nu va aduce nicio schimbare. Alte state membre, precum DE, IE si LU, au utilizat această opțiune în legislațiile lor numai pentru anumite sectoare.

3. În cadrul lanțurilor de subcontractare, statele membre vor avea opțiunea de a aplica, în cazul lucrătorilor detașați, aceleași norme privind salarizarea care sunt obligatorii pentru contractantul principal, chiar și în situația în care aceste norme rezultă din convenții colective fără aplicare generală.

Care este diferența? De multe ori, în special în cazul proiectelor de mare

amploare, întreprinderile lucrează cu numeroși subcontractanți. Statele membre îl pot obliga pe contractantul principal să accepte subcontractanți numai dacă aceștia respectă anumite norme în materie de salarizare, de exemplu pe cele care decurg din convențiile colective (de aplicare generală sau nu). În cazul în care o astfel de reglementare ar fi introdusă la nivel național, statele membre ar putea să o aplice și subcontractanților care detașează lucrători pe teritoriul lor. Exemplu: O firmă de construcții din Franța (contractantul) dorește să subcontracteze serviciile unei întreprinderi de construcții locale și ale unei întreprinderi similare din Spania. Dacă, potrivit legislației franceze, contractantul nu poate subcontracta decât întreprinderilor care respectă convențiile la nivel de întreprindere cu privire la salarizare, Franța poate aplica aceeași regulă și subcontractantului spaniol.

4. Norme privind agențiile de muncă temporară Principiul egalității de tratament cu lucrătorii locali recrutați

prin agenții de muncă temporară se va aplica și în cazul

143

lucrătorilor detașați prin agenții de muncă temporară, aliniindu-se astfel reglementările în vigoare privind munca prin agenții de muncă temporară pe plan național.

Care este diferența? Legislația UE stabilește deja că, în context național, lucrătorii

puși la dispoziție de o agenție de muncă temporară trebuie să fie supuși acelorași condiții de lucru și de încadrare în muncă ca cele aplicabile colegilor din întreprinderea pentru care lucrează. Până în prezent, acest principiu nu s-a aplicat în mod necesar lucrătorilor detașați de o agenție de muncă temporară dintr-un alt stat membru. Prin urmare, propunerea ar asigura egalitatea de tratament în materie de salarizare și pentru lucrătorii detașați prin agenții de muncă temporară.

Exemplu: În prezent, jumătate dintre statele membre au implementat în legislațiile lor opțiunea reprezentată de directiva în vigoare. Pentru aceste state membre, nu va fi necesară nicio schimbare. AT, CY, EE, EL, FI, HR, HU, IE, LV, PT, ȘI și SK vor trebui să își modifice legislația internă pentru a integra acest principiu. În cazul în care un lucrător temporar este detașat la o întreprindere care aplică o convenție colectivă fără aplicare generală (de exemplu, o convenție colectivă la nivel de întreprindere), termenii și condițiile cele mai favorabile vor trebui să se aplice și lucrătorilor detașați printr-o agenție de muncă temporară stabilită într-un alt stat membru.

5. Detașarea pe termen lung Comisia propune, de asemenea, ca lucrătorii detașați pentru o

perioadă mai lungă de doi ani (detașări pe termen lung) sa intre cel puțin sub incidența normelor obligatorii de protecție din legislația muncii a statului membru gazdă. O normă comparabilă referitoare la perioada de 24 de luni există deja în legislația privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Care este diferența? În prezent, toți lucrătorii detașați fac deja obiectul mai multor

dispoziții esențiale ale dreptului muncii din statul membru gazdă, cum ar fi cele legate de sănătate, siguranță și igienă sau de egalitatea de tratament între bărbați și femei. Cu toate acestea, în privința altor aspecte, cum ar fi protecția împotriva concedierilor

144

abuzive, se aplică legislația muncii din statul membru de origine. Prin modificarea propusă, lucrătorii detașați pe termen lung ar fi tratați exact în același mod ca lucrătorii locali din statul membru gazdă cu privire la majoritatea aspectelor legate de legislația muncii. Această măsură se va aplica încă din prima zi, dacă se poate anticipa că lucrătorii vor fi detașați pentru mai mult de 24 luni. În toate celelalte cazuri, măsura se va aplica imediat ce durata detașării depășește 24 de luni.

Exemplu: Lucrătorii detașați în Germania pentru mai mult de doi ani vor beneficia de normele din această țară cu privire la protecția împotriva concedierilor abuzive, chiar dacă legislația muncii din țara lor de origine nu prevede o astfel de protecție. Această propunere implementează principiul remunerației egale pentru aceeași muncă în contextul detașării? Da, luând în considerare diversitatea situațiilor naționale și necesitatea de a menține condiții de concurență echitabile pentru toți furnizorii de servicii.

Normele în vigoare pentru garantarea remunerării echitabile a lucrătorilor diferă de la un stat membru la altul. Propunerea garantează că de aceste norme beneficiază în egală măsură atât lucrătorii locali, cât și cei detașați. Atât întreprinderile locale, cât și cele care detașează lucrători vor avea obligația de a respecta, în general, toate normele privind salarizarea. În contextul subcontractării, această obligație se poate extinde chiar și la norme stabilite prin convenții colective sau sentințe arbitrare, cu aplicare generală sau nu, indiferent de domeniul lor de aplicare sau de importanța lor la nivel național. În ceea ce-i privește pe lucrătorii detașați prin agenții de muncă temporară, propunerea garantează egalitatea de tratament în ceea ce privește toate condițiile de lucru și de încadrare în munca elementare.”

Numărul detașaților a crescut cu 44,4% în perioada 2010-2014. În total, în 2014 (conform celor mai recente date disponibile), în UE s-au înregistrat peste 1,9 milioane de detașări (reprezentând 0,7% din totalul forței de muncă din Uniune, cu precădere concentrate în anumite sectoare și state membre), în creștere cu 10,3% comparativ cu 2013 și cu 44,4% comparativ cu 2010.

145

Doar sectorul construcțiilor reprezintă 43,7% din numărul total al detașărilor, deși avem și în industria prelucrătoare (21,8%), în învățământ, în domeniul serviciilor de sănătate și asistență socială (13,5 %) și în domeniul serviciilor pentru întreprinderi (10,3%).

Germania, Franța și Belgia sunt cele trei state membre care atrag cel mai mare număr de lucrători detașați; aici lucrează aproximativ 50% din totalul acestora.

Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia și România și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că principiul remunerației egale pentru aceeași muncă ar putea fi incompatibil cu piața unică, deoarece diferențele de salarizare constituie un element legitim al avantajului competitiv pe care îl au prestatorii de servicii.

Majoritatea actorilor, respectiv statele membre puternice și sindicatele sunt pentru reviziurea salarizării. Personal, nu cred că este sănătos ca țara noastră să se dezvolte prin tratament neloial ori exploatare a lucrătorilor. Și din povestirile de mai sus, reiese concluziv că dramele ne pasc la tot pasul. Însă, cred că discuția este mult mai largă. Atâta vreme cât condițiile de muncă ale muncitorilor detașați sunt respectate în concordanță cu niște norme serioase, și avantajul pieței unice a presupus ca statele să-și rezerve dreptul de a crea bariere, impunându-și propriile standarde, care uneori au distrus sectoare de activitate în alte state, cred că întrebarea devine una generală, de competiție și competitivitate economică. De exemplu, o serie de produse românești nu și-au mai aflat productivitatea în UE și-au fost înlocuite cu altele din import, mai ieftine. De ce nu s-ar aplica aceeași regulă și în acest caz, atâta vreme cât cadrul este perfect legal și lipsit de abuzuri, desigur. Cu acest exemplu în minte, mă întorc, însă la ceea ce scriam mai devreme, când relatam situația injustă a românilor plătiți atât de puțin în diaspora față de băștinași. Care este diferența? Care sunt limitele și cum procedăm pentru a nu ne ucide întreprinderile mici și mijlocii, pentru a da o șansă meșterilor să iasă în afara țării și să fie competitivi?

146

Care este abordarea pentru investitorii străini din România de a căror prezență pe de o parte ne bucurăm, iar pe de altă parte ne întristăm, mai ales la vederea salariilor atât de puțin competitive și a orelor suplimentare îndelungate?

Plata egală pentru munca egală trebuie aplicată în orice context, nu discreționar și nu în numele vreunui interes. Cu siguranță, nu putem discuta încă despre un singur venit minim, european date fiind diferențele de trai din cadrul statelor membre. Avem însă o provocare reală atunci când investitorii străini în România plătesc un salariat cu 200 de euro pe lună, iar în vestul Europei purtăm discuția pe tema evitării dumpingului social și asigurarea unei concurențe corecte, loiale.

În primul rând, cred că mai degrabă chestiunea ar trebui să se focalizeze pe aspectele legate de:

- asigurare a condițiilor optime de muncă și securitate a muncii așa cum sunt prevăzute de lege și în contractele colective de muncă;

- plata egală pentru munca egală, dar în toate statele membre, cu o viziune și o strategie clară în privința consolidării politicii de coeziune în UE și rediscutarea necesității salariului minim în Uniune, în condițiile în care la 1 ianuarie 2015, un număr de 22 dintre cele 28 de state membre ale UE aveau salarii minime naționale, care variau de la 184 de euro pe lună în Bulgaria și 218 euro pe lună în România până la 1.923 de euro în Luxemburg, potrivit datelor publicate de Oficiul European de Statistică (Eurostat);

- eradicarea fraudei fiscale și a întreprinderilor create abuziv, numai pentru a detașa lucrători, fără a avea o activitate economică reală în țara de origine.

Revenind la chestiunea venitului minim universal, trebuie să știți că povestea a devenit una extrem de complexă, și, în loc să își mențină scopul unitar și de luptă împotriva sărăciei și injustiției sociale, a devenit element de zarvă comercială. În 2014 Comisia Europeană a explicat că salariul minim nu poate fi fix, din cauza nivelurilor diferite de dezvoltare ale statelor UE, însă se poate impune respectarea unei proporții, relativă la dezvoltarea fiecărui stat.

147

Asta ar însemna însă că toate statele UE să aibă salarii minime pe economie, ceea ce până de curând nu era cazul, Germania fiind unul dintre acele state. În lumina acestor discuții, guvernul german a decis că, începând cu 1 ianuarie 2015, să fie instituit un salariu minim, de 8,50 de euro pe oră. A urmat însă ca această lege să se aplice și transportatorilor străini pe perioada în care șoferii firmelor de transport tranzitează teritoriul Germaniei. Ceea ce creează din nou o serie de alte probleme transportatorilor români pentru că firmele românești nu își permit acest nivel de salarizare. În data de 9 aprilie 2016 Franța a aprobat legea salariului minim cu aplicare din 1 iulie 2016, aplicabilă lucrătorilor detașați, prin care se impune ca șoferii străini care muncesc in Franța să fie plătiți conform salariului minim francez care se ridică la 9,61 euro brut pe oră. Acestea vin ca urmare a unei cereri formulate de companiile franceze care raportează concurența considerată neloială de țările din Europa de Est.

Legea Loi Macron se aplică atât companiilor de transport marfă, cât și companiilor de transport călători, pentru șoferii detașați în Franța, legea fiind similară cu cea deja intrată în vigoare în Germania (MiLoG).

În mod firesc și lădaubil, Comisia Europeană a decis de curând să ia măsuri legale împotriva Franței și a Germaniei din cauza aplicării legislației privind salariul minim în sectorul transportului rutier.

Sprijinind pe deplin principiul salariului minim, Comisia Europeană consideră că aplicarea sistematică a legislației salariului minim de către Franța și Germania, pentru toate operațiunile de transport care se desfășoară pe teritoriul lor, restricționează în mod disproporționat libertatea de a presta servicii și liberă circulație a mărfurilor.

Revenind la punctele principale ale discuției, aș spune că în al doilea rând, întrebarea legată de libera circulație a bunurilor și serviciilor pe piața unică devine astfel una generală, care trebuie rediscutată într-un context și pachet legislativ mult mai larg, unde și statele din Estul și Sud-Estul Europei pot să negocieze prioritățile de dezvoltare. Altfel, mi se pare injust să tratezi la

148

alegere o temă care ține de însăși construcția și existența Uniunii Europene, numai în câteva sectoare de activitate, cu precădere cel al construcțiilor.

II.8. Despre nevoia conceptului de mobilitate circulară a muncii și reîntoarcere

Mobilitatea forței de muncă există, desigur, de sute de ani. Nu am inventat-o noi, românii. Însă, noi suntem controversa preferată în Marea Britanie sau Olanda. Criteriile politice, platforma electorală aleasă de unele capete cuprinde o serie largă de animozități la adresa românilor.

Faptul că emigranții ajută la creșterea economică și demografică a unei țări este demonstrat cu cifre. Pentru țări precum Marea Britanie (vedeți inclusiv documentarul “Vin Românii!” difuzat de Channel 4) și Germania unde lipsește forță de muncă și unde există un declin demografic, lucrătorii din afară sunt un privilegiu. Emigranții europeni în UK au plătit mai multe taxe decât beneficiile primite, relaxând fiscalitatea, argumentează profesorii C. Dustmann și Dr. T. Frattini de la UCL, Centrul pentru Cercetare și Analiză a Migrației. Aceștia arată că lucrătorii din estul și centrul Europei au cele mai substanțiale contribuții.

Despre consecințele negative din punct de vedere al scăderii populației în România, povestim pe urmă.

Privind la meteahna criticilor și la diversitatea consecințelor greu de balansat pentru echilibru în ceea ce privește mobilitatea forței de muncă în Europa sau emigrarea, cum îmi place mie să spun, vă propun să revenim asupra unui concept mai vechi, și anume acela de mobilitate circulară a muncii. În acest concept, nu mă refer la muncitorii sezonieri, ci mai degrabă la cei care se gândesc să stea o vreme în diaspora, ca mai apoi din motive pe care le-om analiza, decid să se reîntoarcă.

Deși conceptul poate părea nou, acesta nu este. A fost folosit de către Comisia Europeană deja în 2005 în Comunicarea sa “Migrație și Dezvoltare”. Ani mai târziu, eu însămi am participat la diverse seminarii care priveau aceasta chestiune, de mare interes pentru sindicatele europene. Însă Comisia Europeană a înțeles

149

ideea prin prisma celei adoptate de SUA și Mexic, asemănător cu “bracero programme”, care a adus lucrători în agricultură încă din 1942. Dacă va uitați la fotografiile de mai jos, veți observa o fabuloasă asemănare. Primele sunt realizate în anii 40, iar a doua serie nu sunt altceva decât sezonierii noștri, din sud-estul și centrul UE.

150

Comisia înțelege că valoarea adăugată a unei astfel de politici de emigrare constă în transferul de cunoștințe însușite în urma călătoriei repetate între țara de origine și cea de destinație, reducând pericolul demografic și de “brain drain”. Mai departe, diaspora ar investi acasă și ar crea locuri de muncă, părinții copiilor rămași ar fi mai prezenți în educația lor.

În 2007, Comisia a reamintit despre acest concept. Parlamentul European a promovat ideea, urmând linia de dezvoltare a mobilității muncii în Europa, într-un mod durabil. Din păcate, Sarkozy a preluat-o ca o formă de control și limitare și-a vrut să impună cote pentru diverse profesii, la nivel de stat membru. Sigur că susținătorii acestuia, precum Germania, și-a găsit inspirație în programul practicat în anii ’50 numit “guest worker programme” care s-a dovedit a fi o iluzie, căci lucrătorii nu și-au dorit și nici nu s-au întors acasă.

Și aceasta este de fapt marea dilemă a organizării migrației circulare. Cum putem ști că lucrătorii se vor întoarce în condițiile în care aceștia au un câștig material decent în țara de destinație comparativ cu venitul de-acasă? Nu știm. Putem afla de-a lungul vremii.

151

În condițiile în care libertatea de mișcare în UE este un drept fundamental, nu putem forța, nici elabora vreo politică prin care să obligăm pe cineva să se întoarcă. Iertare să îmi fie, nu știu cum de-a crezut cineva că poate forța cu bani romii să rămână în România...

Despre stimularea reîntoarcerii, avem o altă poveste, una care creează premise, condiții, structuri și asistență, fonduri la nevoie. Despre statisticile care încă nu s-au făcut pentru a ști realmente în ce măsură românii s-ar întoarce acasă, despre programe gândite în echilibru social și economic, cu suflet și bun-simț, într-o formă integrată, încă nu am citit. Însă observ și particip în diverse proiecte care abordează chestiunea din mai multe unghiuri.

În considerațiile mele, conceptul de emigrare circulară se referă numai la o singură reîntoarcere. Restul fenomenelor le voi numi sezoniere sau temporare.

Există diverse măsuri care s-au luat însă pentru reîntoarcerea anumitor categorii sociale, sigur, poate nu suficient de rapizi, de cunoscuți și de simpli. De ce anume acestea nu sunt mai populare, este o enigmă. Vedeți bine că PR-ul în materie de legislație și oportunități de afaceri ori integrare funcționează destul de slab comparativ cu veștile proaste despre politica din România.

În ciuda faptului că unii se întorc și devin modele de succes, este puțin probabil că vom avea parte de un val masiv de revenire atâta vreme cât nu se înregistrează rezultate vizibile pe cap de locuitor în ceea ce privește combaterea sărăciei și a corupției.

Pentru că principala cauză a mobilității muncii în UE este sărăcia. Așa cum principala cauză a emigrării internaționale este tot sărăcia.

Lupta împotriva acesteia se poartă pe mai multe paliere politice, dintre care cel mai drag mie este politica de dezvoltare regională și accesul la fondurile structurale.

Presa a evocat nu puțin cazurile românilor întorși, care au accesat bani europeni nerambursabili pentru încropirea unei afaceri în agricultură, folosindu-se de cunoștințele căpătate în afară sau în turism, prin restaurarea caselor bătrânești și punerea

152

lor în circuitul turistic european. Dar încă impactul este minimal comparativ cu pierderile culturale ale României.

Iar impactul psihologic al celor ce revin este dureros. Căci odată întorși, nu înseamnă că și-au aliniat automat bătăile inimii cu pământul românesc. Sunt prinși între cele două lumi o bună bucată de vreme. Comportamentul dezvoltat în urma civilizației nou cunoscute în afara granițelor imaginare ale țării a presupus niște eforturi substanțiale, și, în cele din urmă a livrat unor așteptări anume în societate. Care nu sunt la fel cu cele regăsite acasă.

Pentru a influența pozitiv și a aduce o valoare adăugată comunității românești, aceștia nu pot renunța la cele învățate. Ori asta presupune o altă bătălie, cu ei înșiși și cu cei din jur. N-aș vrea să cădem în capcana generalizării ori a creării vreunui sentiment de superioritate. În analiza aceasta mă refer la situațiile în care, un grup de oameni se obișnuiește cu o anume situație derizorie, din cadrul unei admnistrații. Și își acceptă soarta. Fără să-i judec pe aceștia, care au încercat până au cedat nervos, gândiți-vă că cei care s-au dezvățat de un tip de birocrație malefică și distructivă, vor riposta. Și vor trezi sentimentele celor care îi vor urma.

Reîntoarcerea emigranților din diaspora cunoaște ceea ce numim factorii push, respectiv acele elemente care le determină plecarea, de exemplu degradarea stării economice. În același timp, țara de origine atrage oamenii prin așa-zișii pull factors, ca de exemplu prin politicile de încurajare a creșterii populației sau a folosirii capitalului uman dobândit în afară.

Alaina Brenick într-un editorial al "The European Psychologist" exemplifică cazul evreilor, care, în contextul ridicat de discriminare din diaspora (Remmenick, 2007) și laolaltă cu politica de creștere a populației Israelului, s-au reîntors în țară. Interesant este faptul că dorul de casă, legătură ancestrală cu țara lor, romancizată uneori printr-un dialog constant cu cei rămași și imaginile ideatice transmise de media au contribuit serios la procesul de reîntoarcere.

În această abordare, conceptul de transnaționalism ne poate ajuta. Acesta a apărut la sfârșitul anilor '80 în încercarea de a

153

înțelege mai bine legătura social-economică dintre emigranți și țările lor de origine. Astfel, în opinia lui Alejandro Portes, activitățile transnaționale se desfășoară prin menținerea contactelor de-a lungul timpului peste granițe (Portes et al 1999, 219).

Academicienii acestui curent cred că reîntoarcerea nu este un capăt de drum, ci o parte a unui sistem circular economic și social prin care se schimbă și se facilitează reintegrarea, în vreme ce cunoașterea și informația dobândită în afară se implementează în țara de origine.

158

II.9. Mamele și reîntregirea familiilor

“Dragă mamă, te iubesc din toată inima. Mi-a fost greu fără tine. Dumnezeu să aibă grijă de tine”, “Mamă te iubesc. Am fost supărată că m-ai lăsat singură” sau “Dragă mamă, te iubesc. Să știi ca mi-e greu fără tine. Te rog să vii înapoi” – sunt mesajele unor copii de 6 ani, rămași acasă de părinții plecați la muncă în lumea largă.

Pe Silvia Dumitrache am întâlnit-o într-o conjunctură foarte tristă. Până la ea am citit cu compasiune despre copiii rămași în țară, dar nicodată nu am intrat în povestea lor atât de adânc. Silvia este o eroină și o mamă protectoare a tuturor copiilor. Locuiește în Italia și din dragostea ei mare pentru mititei, a făcut o luptă personală. O bătălie care a devenit atât de grea încât știu că Silvia va fi mângâiată în ceruri.

Aflu de pe site-ul ei că proiectul ”Te iubește mama!” este inițiat de Asociația Femeilor Române din Italia (ADRI) și se desfășoară în parteneriat cu Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) și Fundația IREX România. Beneficiază și de patronajul Ambasadei Italiei la București, al Consulatului General al României la Milano și de cel al Asociației Bibliotecilor din Italia (ABI).

Proiectul „Te iubește mama!” vine în sprijinul copiilor care trăiesc în România fără unul sau fără ambii părinți, plecați la muncă în străinătate pentru a le oferi un trai mai decent. Obiectivul principal este acela de a preveni și diminua numărul cazurilor sociale în rândul copiilor rămași în România, urmărind îmbunătățirea lor psiho-emoțională, a mamelor/ părinților, a persoanelor care rămân acasă, susținerea rolului parental și al familiei la distanță, reducerea abandonului școlar și menținerea legăturii cu limba și patria mamă, precum și integrarea românilor în viața socială și culturală a țării de adopție.

În Italia, rețeaua de biblioteci ca puncte de comunicare se află în construcție, urmând a se individualiza partenerii aderenți proiectului.

159

Silvia a găsit deschidere foarte mare în rândul italienilor. Întrebarea este dacă românii fac destul pentru ei înșiși? Copiii altora sunt copiii noștri, ai tuturor. Ei sunt viitorul și continuitatea a tot ceea ce facem pe Pământ și dincolo, în orice altă lume va urma. Nu ar fi normal să avem acest gând de fiecare dată când acționăm într-un fel sau altul?

Sunt zeci de mii de copii care primesc un ipad în loc de-o-mbrățisare. Ne-ar fi atât de ușor să blamăm acei părinți. Dar cum s-o facem? Câți dintre noi nu și-ar face bagajul să iasă din sărăcie? Cât poți să-ți vezi pruncul tremurând cu o coajă de ptită în mână? Cum îl trimeți la școală?

Presa vorbește mereu despre consecințele dramatice (e.g. "Adevărul" din 18 aprilie 2014): "O adolescentă de 14 ani din Botoșani a încercat să-și pună capăt zilelor, supărată că părinții, după ce au divorțat, au plecat la muncă în străinătate, lăsând-o în grija rudelor. Un băiețel de 11 ani din județul Satu Mare s-a sinucis pe 27 februarie 2012 pentru ca nu mai suporta dorul de mama sa, plecată la muncă în Franța. O tragedie similară a avut loc și în județul Iași, unde un băiețel de 11 ani, din comuna Mosna, s-a spânzurat de dorul mamei care nu se mai întorcea de la muncă din Italia. În județul Vaslui, în toamna anului 2012, o fetiță de 5 ani, din comuna Solești, a avut parte de un sfârșit tragic, fiind ucisă de propriul tată, care a vrut să se răzbune astfel pe soția care nu dorea sa mai revină în țară, din Anglia, unde se afla la muncă."

Știm bine că sunt multe organizații care ajută să combată acest fenomen de distrugere a generațiilor de copii. Și munca lor este bine-primită. Baiu-i că e ca și cum i-ai da unui cerșetor o pătură. Îi va fi cald câteva nopți. Dar tot în stradă îl vei afla.

Este o chestiune structurală care necesită politici adecvate de reținere și reintegrare a emigranților. Este firesc și chiar extrem de benefic să părăsești temporar comunitatea natală pentru cunoaștere și depășirea condiției umane și economice, dar, reîntoarcerea la responsabilitățile părintești trebuie încurajată și susținută. Realitatea este că acești părinți, de cele mai multe ori, se află într-o situație extrem de precară și în țara de destinație. Asta înseamnă că nu își pot lua cu ei copiii. Ce anume în lumea

160

asta poate înlocui iubirea de mamă? Pe mine m-au crescut cu multă dăruire două bunici Ilene, și două mătuși, Anuca și Victoria. Dar mama mea este soarele și luna, energia și refugiul meu, plânsul și înțelegerea de pe urmă.

Este puțin probabil că un guvern, al oricărei țări, să ințieze un program de reîntoarece în masă a emigranților, indiferent de gen. Cifrele Raportului Băncii Mondiale din aprilie 2014 arată că România este al treilea beneficiar din Europa și Asia Centrală a remitențelor. 1300 de dolari de fiecare migrant al muncii.

Un calcul economic și social dabolic ar putea determina însă domeniile în care s-ar impune stimularea reîntoarcerii câtorva dintre ei, în măsura în care aceștia ar contribui mult mai mut la creșterea economică a României.

Mamele absente din viața copiilor nu sunt doar o particică de milă creștinească, lipsa lor pune în pericol dezvoltarea sănătoasă a societății pentru următorii ani.

Un program imaginar de reîntoarcere începe în linii democratice. Înțeleg conștiința unora dintre noi care ne dorim o forțare, o întoarcere obligată și-o interdicție de plecare. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. Căci este ușor să afli subterfugii prin care să îți motivezi abandonul temporar al pruncilor. Sărăcia îți stârnește curajul, nebunia, creativitatea.

O strategie sectorială, cu stimularea pentru locurile de muncă cu lipsuri de forță de lucru și chiar utilizarea diverselor facilități ar putea încuraja reîntoarcerea. Asociațiile românești din diaspora, laolaltă cu cele din România, autoritățile locale, patronatele, școlile și alți actori sociali și economici sunt cheie. Fiindcă acestea pot manipula chiar fonduri specifice, în beneficiul familiilor ce își doresc reîntregire și au nevoie de ajutor cum este cazul copiilor rămași în urmă).

Se pot urmări facilitățile de angajare, antreprenoriale și de formare profesională. Un mod ambițios ar fi chiar să existe posibilitatea achiziționării de locuințe (asemănător programului prima casă). Orice fel de inițiativă trebuie urmărită, monitorizată. Un cadru de hartă a reîntoarcerii și beneficiile economice precum și dezvoltarea sănătoasă a familiei ar constitui baza dezvoltării

161

ulterioare a oricărui alt tip și concept de "return migration." Într-una din zile, mă gândeam la numărul crescător de elite, medici și profesori care poate se simt mânați de dor și conștiința bunului samaritean, oameni de omenie care ar vrea să își dedice o parte din existență pentru reconstrucția sănătoasă a societății aflate la nevoie, în România. Înființarea unei academii a acestora în țară prin care să învețe tinerii diverse cunoștințe necesare pieței muncii internaționale și gândirii libere, "out of the box", al artei și medicinei.

Pe cei mai mulți dintre cei interesați să se întoarcă îi aud vorbind foarte des despre turism, agricultură și dezvoltare regională. Mă bucur să fac parte de curând din echipa de „Reîntoarcerea acasă”, un ONG în formare care va facilita acest proces prin exemple de bune practici și ghidare a celor care vor să revină în țară.

Știați că una dintre cele mai frumoase teorii ale dezvoltării regionale se află într-un grafic al reprezentării unui diamant? Modelul diamantului lui Michael Porter, descris de acesta în cartea sa "Avantajul Competitiv al Națiunilor" poate fi folosit în aplicații de creștere economică și socială în diverse regiuni geografice.

În mod tradițional, teoriile economice susțin următorii factori ca fiind avantajul competitiv al unei națiuni:

1. Pământul 2. Locația 3. Resursele naturale (minerale, energie) 4. Forța de muncă 4. Mărimea populației locale

Acești factori sunt moșteniți, reprezentând avantajul tradițional al unei națiuni. Porter susține că o creștere industrială sustenabilă a fost construită mereu foarte greu numai pe această moștenire. Abundența acestor elemente ar putea chiar să strice șansa creării unui avantaj competitiv. Astfel, introduce conceptul numit "clusters" sau grupuri interconectate de firme, furnizori, producători, instituții, în diverse locații. Colaborarea, parteneriatul acestora stimulează inovația și creșterea economică.

162

Știm bine clasicele exemple din Silicon Valley din SUA sau Emiglia Romagna din Italia.

Astfel, avantajul competitiv este obținut ca urmare a intercorelării a patru factori și acțiunea pro-activă, catalizatoare a guvernului. Mai târziu, ideea a fost preluată și de profesorul Michael Landabasso, funcționar al Comisiei Europene, Directoratul-General pentru Dezvoltare Regională.

Interacțiunea complexă a acestor factori reuniți este cheia: cererea, strategia întreprinderii și concurența, factorii de producție, lanțurile de furnizori și integrarea pe orizontală.

În altă ordine de idei, inovarea reprezintă astăzi o condiție sine qua non a succesului economic și a menținerii pe piață a întreprinderilor. Mult timp, și, din păcate, încă, inovarea a fost privită că un proces liniar: invenție - prototip - testare - producție de serie - piață. Acest model, care atrage prin simplitatea lui, se dovedește astăzi depășit. Inovarea este un proces complex bazat pe interacțiunea actorilor implicați în sistemele inovative. Contribuții esențiale la abordarea aceasta au avut-o Lundvall (Lundvall, 1992), Nelson (Nelson, 1993) și mai recent Guth (Guth, 2004).

Toate aceste considerații au condus la modelul unanim acceptat "triple helix" ce reunește în cadrul unui cluster reprezentanți ai:

• întreprinderilor – reprezentând latura economică a clusterului;

• universităților și institutelor de cercetare reprezentând furnizorii de soluții inovative aplicabile nevoilor reale ale întreprinderilor din cluster;

• autorităților publice locale, regionale etc. În România, experiența a arătat însă, că cei trei parteneri

naturali ai modelului "Triple helix" nu cooperează, mai mult decât atât aceștia nu se cunosc și nu ajung să discute unul cu celălalt.

163

II.10. Sârmă ghimpată pentru cei din țările terțe?

Am scris la un moment dat un articol în care chemam românii să ia o poziție mai moderată vi-a-vis de abordarea inumană a unor țări față de refugiații din zonele de conflict. Am pornit de la premisa că în primul rând trebuie să avem o atitudine umană, mai ales că și noi am trecut prin momente absolut criminale. Reacțiile au fost de nivelul urgiilor împotriva unei postări care îndemna la calm și judecată. În condițiile în care, indiferent de ceea ce s-ar întâmpla, nu putem, nu avem voie, să lăsăm să moară oameni pe țărmurile mărilor.

Acum, milioane de refugiați intră în Uniunea Europeană și cifrele cresc. Iar politica de migrație și discuțiile politice la nivel internațional ne pot conduce la concluzia că fiecare negociază ceea ce în condiții normale nu ar fi avut șanse să ceară și alocațiile bugetare se vor îndrepta cu precădere în această direcție, cu riscul să taie din alte priorități. Notați că bugetul Europei Unite nu este o

164

visterie împărătească incomensurabilă, ci cuprinde doar un pocent din venitul național brut al fiecărui stat membru, cu un total de 145 de miliarde de euro în 2015.

În cele ce urmează, vom trece de la depășirea unei crize de migrație și umanitare la una de integrare. Întregul context de pe piața muncii s-ar putea să sufere modificări care sperie lucrătorii și micii antreprenori, inclsuiv pe cei români.

Să luăm de exemplu cazul Germaniei, țara care s-a arătat cea mai primitoare în momente de critică trecere a refugiaților prin sârma ghimpată a Ungariei. Institutul de Politici de Emigrare a realizat un raport de expertiză în care arată că una dintre prioritățile Germaniei este integrarea acestora ca lucrători de clasă medie, pentru că se confruntă cu o populație ce îmbătrânește și cu forță de muncă puțină. Unii își vor pune întrebarea, de ce piața muncii europene și germană deopotrivă este încă atât de rigidă dacă ne confruntăm cu probleme de lipsă de muncitori, iar cei din Sud-Estul Europei încă caută slujbe decente în afara granițelor. Explicația este una pur economică, cererea și oferta nu se întâlnesc în punctul dorit.

Așadar, vor avea loc investiții în măsurile de integrare și depășire a barierelor culturale și lingvistice ale refugiaților. Sigur, se vor aloca fonduri importante și pentru stabilizarea situației în zonele de conflict și ameliorarea cauzelor agresive ale migrației forțate. Cred că la ora actuală putem vorbi despre o a abordare two-sided, atât în țările de origine cât și în țările europene.

Unii cred că odată ce situația în Siria se va normaliza, refugiații se vor întoarce acasă. Sunt suprinsă când aflu acest optimsim la oamenii de rând, poate cei mai puternic loviți de provocare.

Alții însă, mai ales după atacurile teroriste, dezvoltă ură împotrivă etniilor minoritare, devenite majoritare în anumite cartiere în care cultura și obiceiul local nu mai pot fi regăsite.

Am pomenit că în primul rând avem de-a face cu o criză umanitară, ale cărei începuturi se regăsesc încă în anii 2007, 2008. Ura față de refugiați seamănă cu ura față de romii din România, care au fost și sunt în continuare subiect de polemică în

165

lume și, mai ales, de-atunci de când s-a concretizat procesul de aderare și integrare a țării noastre. Nici noi nu am fost tare doriți, fiind adesea numiți hoți și cerșetori. Când am amintit și-am făcut comparația, mi-am atras o sumedenie de critici. Însă, ceea ce am spus și atunci și repet acum, în primul rând trebuie să recunoaștem că avem o situație de criză și că nu putem reacționa haotic, nici discreționar și nici punând în pericol vieți omenești.

Cred în continuare într-o rezolvare primordială a conflictului și-a procesului de integrare realist și în deplină securitate a tuturor. Mai cred și că trebuie să avem grijă și noi, la rândul nostru, de cele pe care le-am construit de-a lungul timpului în Europa Unită, un sistem de valori și principii sănătoase, respect al diversității culturale și al oamenilor, care, chiar și incomplet uneori, ne ține departe de conflicte și răzmerițe care, nu de mult, cauzau pierderi de vieți omenești. Liniștea și bunăstarea de azi nu e un dat, e o consecință a altor bătălii duse în timp și cu răbdare. Să nu le tratăm cu atâta ușurință, să le protejăm. Pentru discursul democratic de azi, unii și-au pierdut viața sau familia.

II.11. Capitalul uman fantastic al românilor din instituțiile și organizațiile europene

România are peste 1000 de oameni care lucrează în instituțiile europene, iar capitala europeană este volbura de alte mii în organizații non-guvernamentale care activează concentrat pe procesul legislativ și de influență a Comisiei, Parlamentului și Consiliului.

În anul 2012, am lucrat la o sinteză pentru o cercetare în cadrul SNSPA, laolaltă cu Dan Luca, în vederea identificării gradului de nevoie de adaptare a administrației românești la Diaspora românească.

Întrebările pe care le puneam și atunci și acum sunt: ce se poate face pentru ca Diaspora românească să fie implicată real în dezvoltarea României? Poate statul Român să facă un pas istoric și să dea sens celor peste 10% din populație care au ales sa trăiască în afara teritoriului României pentru dezvoltarea țării?

166

II.11.1. Ce se petrecea în 2006

În anul 2006 prezentam rezultatele unui sondaj de opinie ce și-a propus analizarea percepției asupra României a celor care lucreză în Bruxelles. Se menționa atunci că „investiția într-o infrastructură mai bună, crearea de drumuri noi mai bune, în special autostrăzi, va fi o importantă investiție ce trebuie făcută în viitorul apropiat, pentru a garanta că firmele, investitorii și turiștii nu vor fi dezamăgiți”.

O parte a celor chestionați considerau prea scăzute standardele de viață din România, iar sistemele de sănătate, educație, protecția drepturilor omului erau, de asemenea, domenii nesatisfăcătoare. „Planificarea, eficiența și rezultatele sunt extrem de importante dacă doriți sa fiți respectați în Europa. Infrastructura României este un semn clar că mai există loc pentru îmbunătățire”, preciza studiul.


Cu povești de succes însoțite de-un făgaș normal, firesc al lucrurilor, prin burse de studii ori prin experiențe grele, cert este că avem în acest moment o paletă largă de experți, tehnocrați și oameni cu convingeri politice, care pot și uneori chiar contribuie la construcția României.

Dan Luca vorbește despre „un succes individual al românilor din Diaspora, vizibil de exemplu în capitala Europei, la Bruxelles”. A colectat în cadrul studiului Clubului „România – UE”, lansat printr-o conferință publică în Parlamentul European (martie 2007), impresii din primele zile ale aderării României la Uniunea Europeană și câteva gânduri ale românilor care își derulau activitatea la Bruxelles.

Sînziana RADU: „În această nouă situație România va trebui să își asume noile responsabilități care vin împreună cu drepturile de membru, dar ceea ce este cel mai important este să înțelegem că aceste drepturi și responsabilități nu se referă doar la Guvern sau Parlament. Ele se referă la toată societatea românească, la societatea civilă, mediul de afaceri, mediul academic și până la omul de rând”.

167

Dorin FLEŞERIU: „Diaspora este primul ambasador al României și aderarea României în 2007 sper să aducă o conștientizare a importanței sale cât și o accelerare a proiectelor îndreptate spre milioanele de români din afara țării”.

Irina Raluca GEANGALI-LITTLE: „Noi, românii din Vest, care trăim, muncim și plătim taxe aici de-o vreme, suntem insuficient de mulți și suficient de neputincioși ca să putem (singuri) schimba imaginea României sau a românilor”.

Dana POPP: „Românii trebuie să își regăsească, oriunde s-ar afla, încrederea în forțele proprii și în locul pe care îl ocupă în familia europeană. Avem nevoie să găsim, împreună cu toți actorii implicați, modalitățile prin care să facem din România o țară respectată și credibilă în Europa”.

Ștefan ACSINTE: “Provocarea constă în a schimba percepția asupra țării noastre nu prin pusee de mândrie patriotică ancorate în istorie, ci prin exemple actuale de pragmatism, seriozitate și profesionalism”.

Irina TĂNĂSESCU: „Sper că populația și societatea civilă românească vor fi suficient de informate și active ca să participe cu succes la punerea în practică, pe teren, a legislației europene”.

Elena Raluca VOINEA: „Campaniile de informare europeană trebuie să continue; doar bine informați vom putea participa cu adevărat în procesul de luare a deciziilor atât în țară, cât și în Uniune. Într-o societate în plină globalizare vom contribui cu valorile românești la dezvoltarea Europei, iar, împreună cu celelalte State Membre, vom reuși să trecem și peste eventualele dificultăți cu care ne putem confrunta”.

Ana-Cristina COSTEA: „Aderarea este doar începutul unui nou proces, acela de integrare, prin care România va trebui nu numai să se adapteze la regulile europene, dar și să devină un „jucător” activ în diferitele politici europene, să aducă un element propriu devizei europene de „unitate în diversitate”.

Alin-Vladimir STĂNESCU: „Trebuie ca eforturile interne pentru atragerea investițiilor să fie continuate, dar și coordonate cu fondurile comunitare, mai ales pentru dezvoltarea

168

infrastructurii, care poate să deschidă și mai larg porțile investițiilor străine, dar și turismului și mobilității sociale. Sistemele de sănătate, de protecție socială și învățământul vor trebui dezvoltate în această direcție beneficiind de exemple venite din UE”.

Alina BOICIUC: „Începând cu 1 ianuarie 2007, România va trebui să se înscrie pe linia reglementărilor europene în ceea ce privește oferta instituțiilor financiare: bănci, firme de investiții, burse de valori, firme de asigurări etc. Aceasta va cere eforturi considerabile atât din partea instituțiilor de control (Minister de Finanțe, Bancă Națională), din partea furnizorului de servicii și din partea consumatorului. România are un start bun, beneficiind de o piață financiară tânără, modernă și progresistă, care îi va permite să se adapteze satisfăcător noilor cerințe”.

Marius FIZEȘAN: „După aderare, România ar trebui să se concentreze asupra a doi factori importanți succesului economic: cercetarea/ inovația și impozite reduse”.

Diana CIOPONEA: „Cred că România ar putea avea un cuvânt important de spus în cercetarea europeană, noile tehnologii de comunicații și IT”.

Cristian SIMINEA: „Liberalizarea pieței energetice este de actualitate și în România, în contextul aderării la UE în ianuarie 2007. Această aderare va antrena transformări profunde în diferite domenii, lucru ce nu va fi ușor, dar care nu poate avea decât efecte pozitive pe termen mediu și lung.”

Diana FILIP: „Sper că aderarea României la UE va crea mai multe oportunități tinerilor români în România în privința locurilor de muncă și dezvoltarea întreprinderilor proprii”.

Rodica NEGRE: „Studii despre mobilitatea românilor în interiorul Uniunii Europene sunt foarte necesare în contextul aderării României la UE, cu atât mai mult cu cât s-a creat impresia falsă a unui "tsunami" de emigranți români pe piața de muncă europeană (din ianuarie 2007) și a preponderenței rețelelor mafiote române”.

169

Aurel TRANDAFIR: „Aderarea României în 2007 reprezintă pentru mine o POARTĂ, în sfârșit deschisă, prin care românii pot intra într-un ȚINUT unde să aibă pacea pentru a-și regăsi SUFLETELE torturate de zeci de ani de crime și unde SPERANȚELE de mai bine pot să se împlinească în mod REAL, pentru ei și copiii lor!”


În 2008, alături de europarlamentarii români ai delegației PSD din cadrul Parlamentului European, a fost lansat un demers, care pleca de la o întrebare de bază: „Ce poate face Diaspora românească pentru țară și ce poate să facă țara pentru Diaspora?”. În plus față de această chestiune, încercam să analizăm ce putem face pentru promovarea imaginii pozitive a României, respectiv cum putem oferi un mediu propice promovării intereselor politice românești peste hotarele țării. Intenționam totodată să captăm dorința de implicare politică directă a Diasporei și să oferim soluții concrete pentru România. Doream evaluarea politicilor românești din perspectiva Diasporei românești și prezentarea principalelor elemente ale relației dintre Statul românesc și Diaspora, menite să se constituie în platforma implicării Diasporei românești în politica românească.

Popuneam în 2008 un program guvernamental care are ca principal obiectiv înființarea “Punctelor comunitare românești în afara teritoriului statului român”, acolo unde există o masă critică de români, în care cei înscriși au acces la:

- telefon pentru a suna o dată pe săptămână gratis acasă, în țară;

- computer pentru a se conecta la Internet și webcam; - bibliotecă oferind resurse importante pentru adaptarea la

noul spațiu geografic, economic și cultural: hărți, liste de informații utile (cum funcționează administrația locală, variantele cele mai simple de a trimite banii acasă etc.);

- program de cursuri de seară: limbă străină, contabilitate, cultură etc;

- informații despre locurile de muncă în zona respectivă;

170

- informații despre centre medicale unde pot primi îngrijiri de sănătate/ adrese de medici români etc.;

- consultanță juridică de bază.

Sugeram lansarea și a unui program guvernamental destinat în special zonelor rurale din România, prin intermediul căreia vom înființa “Centre comunitare de sprijin pentru tineret”, cu rolul de a ajuta copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. E locul unde copiii pot întreba, lua meditații – într-un fel o suplinire a rolului pe care îl au părinții. Părinții plecați pot să își înscrie copiii la astfel de centre. Este un sistem complementar de educație.

Tot la nivel local, pentru bătrânii ai căror copii sunt plecați la muncă în străinătate, era oportună înființarea “Centrelor comunitare de sprijin pentru persoane în vârstă” – în colaborare cu Biserica, Primăria, sectorul neguvernamental, comunitatea locală în general. Rolul acestor centre este de a suplini lipsa celor care îi pot ajuta pe bătrâni, în special din cauza plecării în străinătate la muncă.

Era necesar un program de înființare a “ONG-urilor de asistență care își desfășoară activitatea în afara României” și a “ONG-urilor pentru servicii locale”. Acestea puteau și pot fi sprijinite financiar de către statul român și coordonate de “antreprenori sociali” – persoane care vin cu soluții creative pentru cele mai importante probleme sociale ale momentului. Multe astfel de proiecte se pot cofinanța și prin programe europene.

171

ÎN AFARA

ROMÂNIEI

ÎN

ROMÂNIA

CENTRE COMUNITARE

ONG-uri DE ASISTENTA ÎN AFARA ROMÂNIEI

ANTREPRENORI SOCIALI

ONG-uri PENTRU SERVICII LOCALE

Punctele

comunitare

românesti

Centrele

comunitare

de sprijin pentru

tineret

Centrele

comunitare

de sprijin pentru

persoane

în vârsta


În 2010 a fost prezentat un rezultat extrem de interesant, în uma unei analize despre viitorul României, în opinia românilor din Belgia. Întrebați fiind dacă "intenționează să voteze la viitoarele alegeri parlamentare din România", un procent de 69,5% dintre cei chestionați au răspuns afirmativ.

Întrebați despre "care ar trebui să fie prioritățile Guvernului României", 80,3% din persoanele chestionate au considerat că îmbunătățirea infrastructurii (șosele, drumuri, autostrăzi etc.) ar trebui să primeze în ordinea priorităților Guvernului României. 69,4% au considerat prioritar îmbunătățirea sistemului de sănătate, 68% îmbunătățirea sistemului educațional, iar 61,9% îmbunătățirea mediului de afaceri. Același procentaj de 61,9% dintre cei chestionați doresc o administrație publică locală și centrală în serviciul cetățenilor, iar 45,6% doresc condiții de muncă și salarii mai bune. Printre alte priorități precizate de

172

participanți se evidențiază în primul rând nevoia de luptă împotriva corupției și funcționarea corectă a justiției, asigurarea stabilității macroeconomice și bugetare, o politică fiscală coerentă și orientarea economică către o dezvoltare sustenabilă și durabilă care să permită României ieșirea din criza economică. Cei chestionați simt acut lipsa de legislație corespunzătoare în diverse domenii economice și sociale. De asemenea se recomandă prioritizarea promovării tinerilor în sistemul administrației publice și folosirea unui sistem competițional pentru promovarea în posturile de conducere ale sistemului instituțional public românesc.

70,3% din cei care au răspuns chestionarului consideră că partidele politice din România ar trebui să acorde mai multă atenție românilor din Diaspora. Mai mult decât atât, 68,6% dintre cei chestionați consideră că partidele politice ar trebui sa aibă un program de măsuri concrete privind Diaspora.

Întrebați despre "ce ar putea un partid face pentru a îmbunătăți situația românilor din Diaspora", cei chestionați au considerat cel mai important, în proporție de 65,8%, contactele dese cu autoritățile din statul gazdă pentru a discuta situația românilor. La fel de important ar fi și stabilirea de puncte de contact unde românii să se poată adresa (55,6%).

Dintre acțiunile pe care le doresc românii din Belgia să le ia partidele politice în ceea ce privește o mai bună comunicare și relaționare cu ei, nu se numără și înființarea unui post de Ministru pentru Diaspora. Rezultatele sondajului arată că doar unul din trei români (33,6%) ar dori un astfel de ministru, în timp ce peste jumătate dintre aceștia (52,2%) nu consideră necesară o astfel de acțiune politică.

Romanii din Diaspora au fost întrebați în studiul efectuat despre problemele cu care s-au confruntat în Belgia. Răspunsurile primite în marea lor majoritate punctează probleme administrative legate de piața muncii: dificultăți în obținerea permisului de muncă, necesitatea reînnoirii acestuia în fiecare an, dificultăți în obținerea permisului de rezidență, dificultăți în echivalarea diplomelor.

173

O altă problemă recurentă menționată este calitatea serviciilor prestate de consulatul României la Bruxelles. Românii din Belgia consideră că imaginea negativă pe care o are România aici, influențează modul în care ei sunt tratați și percepuți.

Românii consideră că exemplul propriu de comportament peste hotare este unul dintre cele mai bune mijloace de îmbunătățire a imaginii României. Exemplele personale de integrare și implicare socială și economică în țările și comunitățile unde românii locuiesc sunt cele mai grăitoare căi de a convinge. De asemenea, se consideră crearea de comunități puternice, coezive, românești peste hotare, o modalitate de sprijin reciproc și de participare activă la viața comunităților gazdă.”

II.11.5. Exemple de bune practici în vederea consolidării angajamentului instituțional

Când vorbim despre diaspora, în general, argumentam că emigranții trebuie “să caute” înspre țara de origine. De ce să nu caute și țara de origine înspre comunitățile sale de emigranți? Potrivit unui studiu recent, strategia guvernamentală de angajament pentru Diaspora trebuie să cuprindă următoarele: identificarea obiectivelor, harta geografică și de aptitudini ale diasporei, crearea relației de încredere și mobilizare a diasporei pentru a contribui la dezvoltarea sustenabilă a României.

a) Identificarea obiectivelor: Guvernele trebuie să știe cum anume pot contribui românii

din afară la dezvoltarea României. În ultimii ani, India și China au printre priorități încurajarea antreprenorilor din Diaspora să dezvolte activități în țara de origine. Un număr de țări din Europa și Asia Centrală, deși pe o scară mai mică, și-au impus aceleași strategii.

b) Cunoașterea Diasporei: Acest aspect implică colectarea datelor legate de pregătirea

profesională a românilor din Diaspora și identificarea așteptărilor acestora față de guvern.

c) Stabilirea relației de încredere: Pentru aceasta este nevoie ca guvernele să recunoască poziția

specială a Diasporei, de dualitate, legată administrativ și psihologic de două țări. Emigranții nu trebuie văzuți precum

174

trădătorii de țară, iar conceptul trebuie îndepărtat. Relația de încredere se stabilește prin contacte, prin menținerea legăturilor culturale și de limbă în străinătate, stimularea investițiilor și transparență în afaceri, buna funcționare a administrației românești în Diaspora.

d) Mobilizarea Diasporei Cel mai adesea se realizează prin înființarea ministerelor sau

serviciilor dedicate relațiilor cu Diaspora. Se impune crearea de mijloace de comunicare, coordonare politică, suport și follow-up.

Cazul Moldova În aprilie 2008, Organizația Internațională pentru Migrare,

în cadrul unui seminar "Diaspora și Dezvoltarea Țării de Origine", a concluzionat câteva recomandări prețioase: stabilirea unor mijloace instituționale pentru administrarea Diasporei, politici de promovare a networkului în Diaspora, crearea unui minister al Diasporei. Pentru acesta din urmă s-a subliniat necesitatea întâlnirilor directe cu emigranții, încurajarea transferului financiar.

Cazul Polonia Pentru rezolvarea problemelor din Diaspora, Polonia a

înființat o Comisie interguvernamentală pentru Polonia și Minoritățile Poloneze din Afară, încă din 2000. Instituția este condusă de un ministru delegat pentru Afacerile Diasporei în Ministerul Afacerilor Străine și mai cuprinde reprezentanți ai ministerelor de Educație, Cultură, Finanțe, Afaceri Interne, Cancelaria Primului-Ministru. În 2009 Polonia a înființat și Departamentul de Cooperare cu Diaspora Poloneză. Articolul 6 din Constituția Poloniei stipulează că statul are responsabilitate constituțională să asiste Diaspora în păstrarea legăturii cu țara de origine.

Cazul Bulgaria Agenția de Stat pentru Bulgarii de Pretutindeni a fost

înființată în 1992, iar in 2000 a devenit un instrument de comunicare cu peste 500 de organizații bulgărești. Două dintre

175

cele mai mari priorități ale sale sunt: reprezentarea intereselor în afară și promovarea tradițiilor.

Cazul Irlanda Reiterăm faptul că existența acestor forme instituționale

atrage și obiectivele de implicare a Diasporei în viața economică și politică a țării. Un ultim exemplu, amintit aici, de instrument de pe agenda politică a Diasporei este cel al Irlandei, care își bazează programul educațional, știință și tehnologie pe cunoștințele celor din afară. Strategia pentru Diaspora este văzută de multe ori ca fiind una la nivel de stat național. Dar de fapt acestea sunt mult mai complexe, fiindcă impun implicarea autorităților locale, regionale și naționale. În cazul Irlandei, districtul Donegal are propria sa abordare și emigranții din acea regiune au fost reali investitori în economia locală. Prin urmare, politica de dezvoltare regională și coeziune poate juca un rol esențial în crearea celui mai potrivit model, având un potențial serios de creștere regională echilibrată.

Cazul România Acest studiu arată că există perspective de angajare a

membrilor Diaporei pentru crearea unui cadru instituțional. Emigranții au cel puțin trei caracteristici esențiale acestui proces: o motivație puternică de a contribui în mod real, cunoștințe și expertiză despre oportunitățile globale și nevoile locale, și de multe ori au și resursele financiare. Combinarea acestor trei poate avea un impact considerabil în dezvoltarea țării.

Elementul cheie al acestui gen de succes, de creștere economică și dezvoltare socială, este cel al creării instituțiilor potrivite. În lumina acestei idei, subliniem faptul că, înființarea birourilor pentru Diaspora s-a realizat cel mai adesea în cadrul ministerelor pentru afacerile externe, dar modelul nu este singular, acesta trebuie adaptat nevoilor.

Recomandăm atunci, în 2012, ca viitoarele cercetări să sublinieze importanța și necesitatea unui program coerent și clar pentru Diaspora, identificarea celor mai bune ”modele de infrastructură” care conectează țara de origine de emigranți, extinderea sentimentului de cetățenie prin asigurarea bunei

176

funcțiuni a administrației și a drepturilor de vot, construirea devotamentului patriotic prin suportul cultural, dezvoltarea sustenabilă a remitențelor și a networkului de bussines, implicarea în politică a membrilor Diasporei.

III.11.6. Sugestii pentru 2012

Analizând situația actuală a serviciilor oferite de către statul român cetățenilor români din Diaspora (servicii consulare tot mai scumpe, o birocrație excesivă pentru înregistrarea nou născuților, schimbarea pașapoartelor, traducerea diplomelor etc.), dar și complexitatea problemelor specifice comunității de peste două milioane de români care trăiesc în afara granițelor țării, analizate de-a lungul anilor (drept la muncă, educație, familie, afaceri etc.), propuneam împreună cu colegii mei de-atunci, ca soluție politică, transformarea Ministerului Afacerilor Externe în Ministerul Afacerilor Externe și al Diasporei care și-ar fi asumat responsabilitatea și pe următoarele paliere:

- Servicii consulare – adresate cetățenilor români care își desfășoară activitatea în afara României,

- Acțiunile României de Diplomație publică – pentru o imagine optimizată, îmbunătățită, a României în străinătate, fiindcă românii din Diaspora sunt adevărați „ambasadori”,

- Cultura – promovarea culturii românești (în colaborare cu Institutul Cultural Român),

- Turism – încurajarea creării de agenții de turism în afara României de către reprezentanți ai Diasporei românești și acordarea primei de incoming (preia practic Birourile de Reprezentare a României în afara României de la Ministerul Turismului),

- Afaceri – sprijinirea co-finanțărilor de proiecte strategice pentru România (în colaborare cu Ministerul Comerțului din România),

- Educație – are ca prioritate înființarea școlilor de limba română acolo unde există masă critică de români (în colaborare cu Ministerul Educației și Institutul Limbii Române),

- Social – „piața muncii” – se ocupă de toate dosarele legate de dreptul la muncă, politicile de integrare și condițiile sociale ale românilor în alte țări: drepturi egale la locul de muncă indiferent

177

de contract, mobilitatea pensiilor, recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale etc. (în colaborare cu Ministerul Muncii),

- Social – „familie” – administrarea și soluționarea problemelor sociale apărute prin plecarea la muncă a românilor, în special grija pentru copiii și pentru bătrânii afectați direct (în colaborare cu Ministerul Muncii),

- Sector non-guvernamental – finanțarea ONG-urilor care desfășoară acțiuni în beneficiul societății (în colaborare cu Departamentul Românilor de Pretutindeni),

- Media – este necesar să existe mijloace de informare care să se adreseze cu predilecție românilor din Diaspora și care să reprezinte totodată vocea acestora și

- Identitate europeană – monitorizarea și analiza inițiativelor (legislative) europene care au o influență directă asupra cetățenilor români. Relaționare cu Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE, dar și cu alte organizații românești din capitala europeană. Încurajarea și facilitarea dialogului între reprezentanții români în cadrul instituțiilor/ organizațiilor europene și românii de acasă.

Pentru o bună implementare sugeram că avem nevoie de: - Un Secretar de Stat responsabil cu Diaspora în cadrul

Ministerului Afacerilor Externe și al Diasporei. - La nivelul fiecărui Consulat al României va fi desemnat un

expert român care se subordonează Secretarului de Stat responsabil cu Diaspora și care gestionează exclusiv relația cu comunitatea românească din țara respectivă. Tot acest expert are responsabilitatea creării Consiliului Consultativ din țara respectivă între misiunile românești/ serviciile consulare dintr-o țară și Diaspora din aceeași țară, pentru o gestionare cât mai eficientă a problemelor comunității de români și pentru o evidență cât mai clară a numărului acestora. Întâlniri formale ale Consiliului Consultativ trebuie să se desfășoare cu o regularitate trimestrială.

II.11.7. Anul lui 2016 și semnificația lui 2019

În momentul de față, revăzând aceste fotografii din anii trecuți, îmi dau seama că nevoile sunt cam aceleași, iar structurile,

178

indiferent cum se numesc ele, încă nu lucrează la potențial maxim pentru a rezolva dificultățile din afară, problemele cu care se confruntă cei rămași și potențialul de capital uman al celor din instituțiile și organizațiile europene, neexplorat, nevalorificat suficient pentru România.

Cei aproximativ 100 de oameni din Reprezentanța României pe lângă UE nu sunt suficienți pentru racordarea corectă a țării în capitala europeană. Alte popoare, precum spaniolii, francezii ori germanii, invită în mod constant administratorii din instituții la consultări sectoriale.

În perioada iulie-decembrie 2019, în contextul sistemului rotativ al Președinției în UE, România va fi la cârma Uniunii. La Bruxelles, planurile bugetare sunt multianuale, astfel ultimul ciclu va expira în 2020, iar pregătirile pentru negocierile privind următorul cadru financial plurianual vor avea loc în vremea în care țara noastră se va afla la Președinția UE. 2020 este un an care marchează finalul multor politici, cum este cea agricolă. Pregătirea celei noi va fi tot sub agenda țării noastre aflate în Președinție. Practic, cheltuielile sectoriale, Agenda 2020, toate vor fi reconsiderate. România trebuie să își identifice prioritățile în contextul european și să utilizeze maximum de resurse, mai ales experții din bula capitalei europene.

II.12. Despre crima împotriva României și de ce suntem noi dezrădăcinați

"Ultimii emigranți, primii europeni" nu este doar un cumul de povestiri ale celor care au părăsit granițele țării. A luat în conștiința sufletului său și pribegia celor rămași acasă.

După ce comunismul a decapitat țara de mințile luminate și-n locul celor uciși cu cruzime au rămas bâlbâiții și nebunii, prostul satului s-a instalat cam peste tot unde avea pârghii de conducere. Astfel, scăpările comunismului, oamenii magici care trăiesc în modestie și curățenie având pe Dumnezeu și spiritualitatea binelui colectiv, sunt oblăduiți de-ncrengătura de limitați ce-a pus stăpânire pe avuția și libertatea țării. Expresiile "ne-au vândut țara" nu sunt închipuiri, ele întăresc convingerea că în afară de

179

propriul nostru potențial uman de dezvoltare nu ne-a rămas altceva. E firesc ca aceștia să nu își afle locul, să fie prinși între două lumi. Acolo se întâlnesc emigranții cu cei la fel de pribegi, dar acasă.

Sunt oameni simpli, dar stele pe Pământ, adevărații gânditori și mai înainte de toate făptuitori de bine. Ei iartă și se luptă pentru România. Uneori mă întreb cum rezistă atât de vitejește, iar când îi regăsesc puțin cât de puțin, îmi dau seama că au un umor și-o spiritualitate ancestrală, care-i poartă peste toate potopurile, în veșnicie.

Am momente când mi se pare că nu suntem chiar atât de diferiți de ceilalți. Și chiar am găsit o grămadă de probleme comune, ceea ce îmi întărește convingerea că în final ceea ce contează cu adevărat este că suntem toți oameni în aceeași barcă, cu același bătrân Noe. Vezi de pildă că și un italian în Belgia a avut aceleași probleme că și un român în a-și deschide un cont bancar. Lucru care, recunosc, mă amuză și mă încurajează. Nu e chiar ca și-n povestea cu capra vecinului, ci mai degrabă o solidaritate tragico-comică.

Aflu deci un număr frumușel de pribegi și-acasă. Mi drag de ei. Oamenii frumoși vorbesc natural despre “drepturi” și “responsabilități” în România. Ei sunt precursori ai renașterii utopice din țara noastră. Căci ea va renaște și oamenii buni vor trece la apostoli.

Nelu Țînțaș, din Negrești, un oșan aprig, spunea odată că se vede un om bogat și împlinit, dar că el nu a făcut nimic ca să merite toate acestea. Că bunicii și părinții lui au fost atât de credincioși și de corecți încât bunătatea lor a fost răsplătită câteva generații mai încolo. Luând vorba acestui om de-l găsesc eu înțelept, cred că și cei ce-i vor urma lui Zaharie, vor fi răsplătiți, căci acțiunile și credința sa în oameni vor avea consecințe în demersurile rânduite de Univers.

“Dacă ni se cere imposibilul și să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem și minuni, la rândul nostru: să prefacem apa de rând în vin ales; sărăcia pamântului în belșug; scaieții, ciulinii și pălămida în roade și trandafiri; meschinăria în mărinimie,

180

neîncrederea în voioșie; nepăsarea în bunătate samarineană; fățărnicia și legalismul în dragoste și flacără; cârciuma în castel și bordeiul în salon. Prin purtările și prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor și a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori și, în așteptare, trece în alte tonalități.” (Nicolae Steinhardt).

Firește că drumul înspre o astfel de abordare este extrem de greu. Și sunt mai multe feluri de integrare și de manifestare a dezacordului cu un sistem de conducere a societății în care trăim.

Nicolae Steinhardt vorbea despre trei soluții în „Jurnalul Fericirii“ care ne pot ajuta să ieșim din situații limită “dintr-un univers concentraționar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă și panică, din orice cursă de șoareci, din orice coșmar fenomenal (…).” Și un important mesaj pe care ni-l transmite este acela că oricare dintre ele sunt bune. Acceptarea și înțelegerea lor ar însemna însă o lume mai bună, și români mai puțin invidioși.

Sistematic, iată soluția întâi, a lui Soljenițîn, și anume aceea când te dai morții prin anticipație, iar în felul acesta nu mai au ce să îți ia. Poți zice: “păcat de tinerețele ori vai de bătrânețele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cărțile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă așa gândește, neșovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenințat, șantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodește, atrage, ațâță. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieșit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce își vinde sufletul, liniștea, onoarea. Nu mai există monedă în care să-i poată fi achitat prețul trădării.”

Cea de-a doua soluție este cea a lui Alexandru Zinoviev găsită de unul din personajele cărții “Înălțimile găunoase”. “Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Soluția stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil,

181

nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale și o haimana. Trăiește de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrențe. Muncește pe apucate, uneori, când și dacă i se ivește prilejul, își petrece mai toată vremea în pușcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinărește. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. (…) Un asemenea om, aflat în marginea societății, e și el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărțui, disprețui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimțit a-și trăi viața conform exemplului și modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate și-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeț neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă – și ea îndrăzneață a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.”

Soluția a treia este ce a lui Winston Churchill și Vladirair Bukovski, care mi-e cea mai dragă. “Bukovski povestește că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranță, frică, emoție. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în lume. Și mă întreb – nu pretind că e așa cum spun eu,

182

nu, câtuși de puțin, mă întreb doar, nu pot sa nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori și cel puțin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spațiile, distanțele și sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci și catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aștri, comete, sateliți, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai știu eu ce, toate erele, toți eonii, toate timpurile și toate continuumurile spațio-temporale și toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă și există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

Toate abordările-s bune. Și fiecare dintre noi află care-i cea potrivită vremurilor. Și așa se înfăptuiesc minunile. Și “minunea face parte din viața reală, că e o componentă a lumii.” Minune este și felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viața cât mai plăcută unul altuia.” Iar minunea cea mai mare a lumii este transformarea făpturii. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

Axis-Mundi sau, cum numește Mircea Eliade imaginile reprezentative ale acestui concept, „simbolistica Centrului” – este unul dintre conceptele cele mai importante din mitologie și reprezintă columna cerului, respectiv legătura dintre noi și Cel de Sus.

Vă spun toate astea pentru că, cei care recunosc această legătură, lucrează la ea, o cresc. Sunt conștienți de ea, o îngrijesc. Este precum păru' die la fâcitură. Bătrânii șamani de la sate caută un par potrivit de puternic în pădure. Zic potrivit pentru că legătură cu Dumnezeu nu este una ostentativă. Bunicu Șofron, de exemplu, odată ce afla paru, îl așeza pe pământ și-l cioplea din secure. Apoi, îl luăm în car cu noi, acolo unde făceam fân. Alteori îl afla tomna în pădure în ziua în care făceam fâcitura. Nu trebuia să cate mult, numa să știe ce. Cu vârful ascuțit al acestuia săpa centrul. Prindea cu putere, din amândouă brațele și deodată auzeai apa din pământ cum îi ajută lucrul. Mai apoi face podina de lemne și așezăm fânul din furcă. Suiem să calc iarba uscată și la capăt, sus în vârf, puneam o coroană din flori de fân. De-acolo

183

priveam cu bucurie ceriurile? Șofron mă scobora pă fuștei de scară de lemn.

La coborâre eram cel mai fericit om în lume.

Dintre cele mai multe definiții ale "bunăstării", care pot fi găsite în literatura de specialitate, cea aflată la Ryan și Deci (2001) cred că ne poate ajuta să înțelegem. Paradigmele de anchetă empirică în bunăstare par să graviteze în jurul a două filosofii diferite. Prima dintre acestea poate fi etichetată în linii mari ca fiind hedonism, și reflectă opinia că bunăstarea constă din plăcere și fericire. Al doilea punct de vedere este că bunăstarea este formată din mai mult decât fericire. Acesta s-ar afla în actualizarea potențialelor umane, iar acest punct de vedere a fost numit eudaimonism. Cele două tradiții, hedonism și eudaimonism – se bazează pe opiniile diferite ale naturii umane și a ceea ce constituie o societate bună.

Eu cred că politica regională și fondurile structurale trecute prin aceste două tradiții și mânuite de oameni frumoși, cu cunoaștere de axis-mundi, pot schimba natura umană și pot construi o societate mai bună. Dar cum faci acest lucru? Cum ajungi să schimbi lumea?

II.12.1. “Si vis pacem, para bellum”

Adică dacă vrei pace, pregătește-te pentru război, acela de a schimba cultura de business a unei țări care devine o regiune ce învață, interactiv, alături de organizații și asociații civile. Vedeți dumneavoastră, omul frumos în primul rând crede în oameni, îi iubește și caută să le schimbe mentalitatea. El nu o face fiindcă se crede superior, ci acționează dintr-o convingere curată, prin prisma echilibrului om-natură, în ideea că „succesul constă în lucruri mărunte”. Așează lucrurile în armonie, fiindcă e omul lui Dumnezeu. Îi învață pe ceilalți să continue lucrarea Domnului în spiritul durabilității, a decenței, către fericire și bunăstare. „Pământul are destul pentru noi, dar nu are destul pentru lăcomie”, îmi spunea cineva la un moment dat.

„Oamenii sunt mai interesați în a rămâne acasă și a folosi resursele din zonă”, așa aud de multe ori de la cei din asociațiile de

184

experți pe dezvoltare rurală. Oare nu vine asta în completarea reîntoarcerii emigranților acasă, la pământuri? Nu trebuie învățați aceștia cum să devină antreprenori sustenabili în propria țară, folosindu-se în același timp și de învățămintele asimilate în diaspora? Nu stimulează cumva împlinirea și completarea cercului, al vieții, unul care trebuie închis pentru a se fi descoperit pe sine?

Maskell, Malmberg (1999) și Lundvall (1992) cred că o economie care învață este una în care succesul indivizilor, al întreprinderilor, regiunilor și economiei naționale reflectă capacitatea de a uita “vechile practici”, diminuind corupția. Acest efect nu apare spontan, este cauzat de un comportament anume al nostru, al tuturor. Starea de anomalie, cacealma și haos este cauzată de noi. Cei care s-au cățărat pe zidurile cetății profită de aceasta stare și de lenea noastră de a ne schimba, de a ne trezi la viață.

Ceea ce nu conștientizăm suficient de bine este faptul că ne autodistrugem. În 2005, un Raport al „Millennium Ecosystem Assessment” (MA), arată cum schimbările ecosistemului afectează bunăstarea umană. Subliniază că diminuarea acesteia din urma conduce la creșterea dependenței imediate de serviciile ecosistemului, creând o presiune pe acesta până la incapacitatea de a mai funcționa. Și, așa cum bunăstarea oamenilor se degradează, așa se întâmplă și cu opțiunile acestora de a legifera utilizarea resurselor naturale în mod sustenabil. Nevoile imediate capătă prioritate și se creează o spirală a sărăciei crescute.

S-a arătat importanța responsabilității sociale și a echității ca un răspuns activ pentru dezvoltarea sustenabilă a ecosistemului. Și observația nu este întâmplătoare, fiindcă în România nu există neapărat o educație pentru protejarea mediului înconjurător. În anumite zone, cum este cea a sașilor, există o cultură a respectului și bunului-simț față de pământ și natură. Adică sașii știau cum să lucreze pământul în mod inteligent. Eu știu că și bătrânii din alte părți ale țării au lucrat pământul așa cum trebuie. Dar, în același timp, s-au aruncat și leșuri de animale în râu și pârâie. Nu se gândea nimeni că simpla scurgere a apei nu înseamnă spălarea

185

automată de păcate ci mai degrabă întinarea a ceea ce era atâta de curat și de cristalin.

Știți că în Anglia, prin anul 2000, tuturor autorităților locale li s-a oferit așa numită „power of well-being” prin care acestea trebuiau să facă tot ce le stă în putință pentru a susține și promova dezvoltarea bunăstării economice, sociale sau de mediu în regiunile țării? Sigur, conceptul este relativ nou, dar ideea de bază este aceea că în centrul politicilor de orientare strategică, oamenii sunt cei mai importanți.

Dar cum îi faci pe oameni să devină inovatori și proactivi? De ce să le pese de propria țară? Dezvoltarea personală poate fi definită și în termeni de curiozitate și angajament în a provoca lumea și preconcepțiile și în a absorbi informație. Și cum lucrurile se petrec acum într-un context al globalizării, când România se află într-un circuit deschis, toate acestea ar trebui să decurgă flexibil. În primul rând, trebuie să ne punem noi întrebări și-apoi să căutăm vinovați, dacă sunt. Când vrei să accesezi fonduri europene, dar nu știi de unde să începi, de ce să nu ai bunăvoința să citești mai înainte de toate? Informația este acolo, sigur uneori scrisă haotic și parcă îți vine tare greu să-i dai de capăt. Depinde însă cât de mult îți dorești ceea ce îți propui.

Una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă cei care vor să-și dezvolte o afacere la țară și să trăiască trai decent din treaba asta este nu doar accesarea fondurilor și a informației dar și know-how-ul privind capacitatea de vânzare a produselor.

Într-o lume ideală, noi toți am fi conștienți că trebuie să încercăm să consumăm produsele din proximitate în locul celor importate, care, în afară de faptul că suferă mereu de prezumția de necunoaștere a originii pe de-antregul a produsului sau a condițiilor în care a fost el realizat, mai consumă și gaze, poluând mediul.

Acestea fiind spuse, trebuie să vă povestesc câteva adevăruri despre Carlo Petrini și mișcarea Slow Food pe care și eu, la rândul meu, le-am aflat căutându-l pe omul frumos, care vrea să schimbe lumea. Slow Food este mișcarea internațională ce militează pentru satisfacerea plăcerii alimentare, dar apară biodiversitatea,

186

răspândește educația gustului, pune în legătură producătorii "verzi" cu consumatorii și consideră că gastronomia se intersectează cu politica, agricultura și ecologia. Este dacă vreți antidotul la viața rapidă, necugetată, nesănătoasă, satisfăcută de Fast Food. Conceptul hranei sănătoase, Slow Food, a fost creat de jurnalistul italian Carlo Petrini și se mulează atât de bine pe ceea ce agricultorii ar putea să producă în lanțul nostru alimentar. Slow Food înseamnă – pe scurt – o "mâncare bună, curată și cinstită". Simbolul mișcării este "melcul" pentru ca acesta mănâncă foarte încet.

Practic, anumite asociații stabilesc relații cu producătorii, realizează campanii pentru a proteja produsele alimentare tradiționale, organizează degustări și ateliere, stimulează bucătarii să utilizeze produsele locale, selecționează producătorii care să participe la evenimente internaționale, luptă pentru educarea gustului în școli. Se organizează programe educative la toate nivelurile: pentru copii, profesori, restauratori, membri, dar și pentru toți cei care doresc să participe la evenimentele Slow Food. Fiecare își poate crea propria grădină școlară.

Acestea sunt câteva din lecțiile pe care le-am învățat. Pe unele le voi reda înapoi în Maramureș, sub forma unui ecomuzeu integrat, în tot județul. Este răspuns al căutării mele și sper, șansa spre cultură a generațiilor viitoare. Laolaltă cu câteva asociații cum sunt “Zestrea Maramureșului” și “Casa Europeană a Maramureșului” punem bazele unei concept puțin folosit în țara noastră. În afară de cel de la Tecșești, din județul Alba, care cuprinde o zonă dintr-un sat, nu cunosc un altul. Deși, aud că mai există ceva asemănător la Sibiu, eu personal nu l-am văzut.

Ecomuzeul este un program relativ nou, iar terminologia a fost dată în cadrul domeniului de muzeologie modernă. În anul 2004, Rețeaua Europeană a Ecomuzeelor definește conceptul de ecomuzeu drept “un mod dinamic în care comunitățile conservă, interpretează și își administrează patrimoniul având ca și scop o dezvoltare sustenabilă”. Ei argumentează că un ecomuzeu este “o înțelegere la nivelul comunității.”

187

De aceea, comunitatea locală “gestionează” ecomuzeul, devenind personal calificat, salariat sau sub statut de persoană liber-profesionistă.

Conceptul încurajează și se bazează pentru o bună funcționare pe interacțiunea dintre vizitator și „exponat”, astfel dintr-un simplu observator, vizitatorul, turistul devenind un participant la viața satului.

Majoritatea ecomuzeelor au la bază principii precum: a. autoreprezentare; b. implicarea totală a comunității în convervarea resurselor

de patrimoniu, cât și în acțiunile ce țin de managementul ecomuzeului;

c. regenerare urbană și rurală; d. dezvoltare sustenabilă; e. turism responsabil;

În Europa există câteva zeci. Este un drum de parcurs și pentru România, pe care vom umbla împreună. În cadrul rețelei formate astfel, www.ecomuseummaramures.ro, țăranii își vor promova gospodăriile și-și vor vinde produsele într-un mod dinamic și armonios, așa cum au învățat din bătrâni. Cei din apropiere sau chiar din depărtare, curioșii și turiștii, vor putea comanda direct de la țărani. ÎI vor putea vizita și lucra alături de ei, se vor putea bucura de mediul nephrihănit al județului.

Un model asemănător găsim și în cadrul programului extrem de lăudabil #AdoptaunTaran, care încurajează consumul produselor locale, ale gospodăriilor autentice, de către localnicii din proximitate.

În călătoria aceasta am întâlnit diverse personaje și laturi ale emigrantului român. Cel mai mult mă bucură acela care n-a plecat niciodată. Este omul care, prin trăirile și activitățile sale absolut voluntare de implicare în dezvoltarea durabilă a societății din România, arată că de fapt, este mai mereu... acasă.

Am cunoscut discipoli al negativismului și respingerii de tot ceea ce înseamnă România, de supărare autentică sau superficialism. Însă, mă gândesc că orice prunc are nevoie de o

188

identitate culturală puternică pentru a rezista în procesul de globalizare. Prin urmare, aștept și eu pe-un prag modest, să-i văd pe cei ce neagă, cum se întorc la valorile lăsate în urmă. De dragul și de viitorul copiilor lor.

În ianuarie 2017 sunt zece ani de când România a intrat în Uniunea Europeană. Sper să marcăm acest an printr-o recunoaștere a contribuției istorice a celor plecați în afara țării la viitorul României moderne.

189

Bibliografie UEPE

Lundvall, B.-Å. (ed.), (1992), National Innovation Systems: Towards a Theory of Innovation and Interactive Learning, London, Pinter Publishers.

Nelson, R.R. (ed.), (1993), National Innovation Systems: A Comparative Analysis, Oxford, Oxford University Press.

Guth, M., (2004), Innovation, Social Inclusion and Coherent Regional Development: A new diamond for a socially inclusive innovation policy in regions, Discussion paper on the Conference on Territorial Cohesion, Galway;

Mennonite (1990), Poverty and Environmental Degradation.

Md. Wahid Murad, Nik Hashim Nik Mustapha, (2010) Does poverty cause environmental degradation? Evidence from waste management practices of the squatter and low‐cost flat housholds in Kuala Lumpur,

Marian C.G, Ronald F. King, (2010), Plus ça change: Electoral Law Reform Communist and Post-Communist Studies”

Remmenick, L.I. (2007a). Russian Jews on three continents: Identity, integration and conflict.

Portes, A., Cristina E., and Alexandria W. R. (2007), Immigrant transnational organizations and development: A comparative study. International Migration Review

Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2001), To be happy or to be self-

fulfilled: A review of research on hedonic and eudaimonic well-

being

Maskell, P. and Malmberg, A. (1997), Towards an explanation of

regional specialization and industry agglomeration.

Codruţa-Liliana Filip ULTIMII EMIGRANȚI, PRIMII EUROPENI · 7 Prefaţă I După anul 1989, în...

Documents

Transcript of Codruţa-Liliana Filip ULTIMII EMIGRANȚI, PRIMII EUROPENI · 7 Prefaţă I După anul 1989, în...