CINSTIREA UNUI EROU

8/14/2019 CINSTIREA UNUI EROU

http://slidepdf.com/reader/full/cinstirea-unui-erou 1/26

CINSTIREA UNUI

EROU

DONDUŞENI - MOLDOVA, 2009



BOTEZATU VEACESLAV

DONDUŞENI – MOLDOVA, 2009



1

“Adevărul să-mi fie singurul idol”

Mihail Kogălniceanu,Dacia literară, I, 1840

“România este o ţară înconjurată de români” spunea Nicolae Iorga, poate singura din Europa în situaţia de a avea

fraţi de sânge atât de mulţi în toate statele vecine şi singura ce afişează raceală şi pasivitate când drepturile comunităţilor

respective sunt încălcate cinic şi flagrant. Privind la avalanşa de măsuri viclene,dar aberante în aceeaşi masură impuse de

state vecine şi aşa zis prietene românimii nu poţi să nu te gândeşti la o teama ce a străbătut decenii sau secole şi a ajuns

intactă în prezent,o frică nejustificată de a vedea elementul românesc manifestându-se în deplinatatea drepturilor sale

fireşti,un plan clar de deznaţionalizare urmat energic punct cu punct. Cum altfel poate fi explicată falsificarea istoriei

românilor timoceni, basarabeni, bucovineni, transnistreni, interzicerea limbii române şi a instituţiilor aferente acesteia

(chiar dacă nu făţiş uneori) şi chiar a numelor româneşti pentru pruncii români?

Falsificarea istoriei la care au contribuit cu mare fast, mai ales, puterea ţaristă, cât şi cea bolşevico-comunistă are un

impact atât de mare asupra poporului român încât e într-o stare de şoc din care cu mare greu poate ieşi (dar va ieşi). De

fapt, falsificarea istoriei poporului daco-român se observă încă de pe timpul apariţiei anumitor interese (din partea celora

care au vrut să ne supuie timp de secole) pentru acest colţuşor de Rai de pe Pământ, căruia i se mai zice Grădina Maicii

Domnului .

Falsificatorii ajutaţi de lingăii săi în cei 50 de ani de teroare comunistă au adus în faţa generaţiilor tinere modelele de

paie ale unor mediocrităţi - în multe cazuri şi trădătoare de patrie - în locul adevăraţilor făuritori ai culturii şi civilizaţiei

naţionale. Astfel au dispărut din cărţile de şcoală şi din mass-media în următorii ani de după război un întreg panteon de

personalităţi ale neamului românesc – oameni politici, scriitori, ziarişti, filosofi, actori, istorici, muziceni, oameni de ştiinţă,ai religiei, militari ş.a.

Aceşti atei pentru istoria, cultura, tradiţiile româneşti au dorit să ne şteargă minţile – nu li-a reuşit. Fiindcă adevărul

cât de adânc nu ar fi ascuns, într-un sfârşit se arată triumfător asupra fărădelegii şi minciunii. Cu cât efort aceşti clovni au

lucrat împotriva neamului românesc pentru ai şterge din memorie eroii – nu li-a reuşit. Fiindcă poporul român nu-şi poate

uita eroii, chiar dacă i se impune – ei curg prin venele noastre.

În ziua de astăzi, exact 63 de ani în urmă (1 iunie 1946) a fost executat unul din eroii neamului românesc, pe care l-a

servit cu cinste şi onoare. A fost ucis de către sovietici prin mâna evreo-comuniştilor din România. Declarat duşman al

poporului român, care a trădat interesele naţionale şi a comis crime de război. Cum să nu? – sovieticii au fost recunoscuţica salvatori, ca biruitori ai fascismului, dar ce au lăsat în urma lor, oare nu vede nimeni? – pustiu şi bocete! Tot ei şi

bufonii lor din România au născocit această prostie. De ce acest Mareşal al neamului românesc (chiar dacă şi

autoproclamat – a meritat titlul), Ion Antonescu, a fost numit de aceşti nemernici (idee susţinută şi în prezent de unii)

duşman al poporului ?, - acesta era poporul la care el ţinea mai mult ca la propria viaţă!



2

“Singura polit ică pe care trebuie să o facem este aceea a

iubirii de neam şi a apărării drepturilor lui sfinte, prin

muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă, şi, mai

ales, prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.” Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu s-a născut la data de 2 iunie 1882, la Piteşti , dintr-o familie de militari şi

agricultori, în care s-a cultivat, din generaţie în generaţie, patriotismul şi cele mai desăvârşite virtuţi.

Înclinat spre armată, întră, în anul 1898, la Şcoala de fii de militari din Craiova, de unde trece apoi, în 1902, la Şcoala

pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie.

În 1904 este înaintat în gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul l-Roşiori.

Î n 1911, având gradul de locotenent, este admis primul în Şcoala superioară de război, unde se remarcă prin

fermitatea caracterului său şi mai ales prin claritatea şi judecata hotărârilor sale.

În 1913, cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului operaţii, î n statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în

care se distinge în operaţiunile din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai î naltă distincţie de atunci, „Virtutea Militară" de aur,

acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată.

În anii 1914 şi 1915, în funcţia de comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Militară de C avalerie, dezvoltă şi

î nalţă educaţia morală şi virtuţile ostăşeşti ale viitorilor ofiţeri în cel mai î nalt grad.

Deosebit de concludente cu privire la personalitatea elevului şi apoi a ofiţerului Ion Antonescu sunt notările făcute

de comandanţii săi î n foile calificative anuale.

Î n iunie 1904, căpitanul Praporgescu nota: „Antonescu a fost tot timpul exemplul camarazilor săi... Inteligent şi

judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un viitor strălucit în armă ", iar căpitanul Sturdza nota tot

atunci că: „Elevul Antonescu a fost un elev foarte bun, el a î ndeplinit funcţia de sergent major la şcoala militară. El a fost

prezentat M. S. Regelui la inspecţie, ca un elev deosebit de bun ".

Şeful de Stat Major al diviziei, maiorul Oprescu menţiona în octombrie 1906, între altele, î n legătură cu Ion

Antonescu: „Acest ofiţer a îndeplinit foarte bine toate î nsărcinările ce i s-au dat, atât î n birou, cât şi la companie. Ofiţer

serios, stăruitor, cu judecată sănătoasă, se poate conta pe el în toate î mprejurările", iar comandantul şcolii militare,

locotenent colonelul Bassarabescu, a consemnat că: “A făcut cursurile şcoalei î ntr-un mod cu totul distins. Posedând

inteligenţă, stăruinţă şi conştiinţă... Se desemnează ca un element excelent pentru arma sa. A fost clasificat întâiul din

promoţia sa".

Î n acelaşi mod elogios este caracterizat de comandanţii săi şi î n anul 1909. Citez din cele mai semnificative aprecieri:

„ Ofiţer eminent sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale şi desfăşoară o energie extraordinară.

Excepţional de inteligent şi conştiincios. Foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ. Iubeşte mult calul. Excelent camarad.

Conduită exemplară. În fine, este un ofiţer de mare valoare pe care se poate conta în orice împrejurare. Î i prevăd un viitor

strălucit".

„Foarte disciplinat. Are simţul datoriei foarte dezvoltat. Conduce pe inferiori cu tact şi blândeţe. Are autoritate.

Excelent camarad. Cu mult simţ al onoarei şi cu mult curaj militar. Are curajul răspunderii. Foarte devotat. Este demn,

moral şi integru. Are o conduită exemplară ".

În anul 1911 Ion Antonescu este înaintat în grad în mod excepţional, iar în propunerea făcută î n acest sens,

locotenent colonelul Scărlătescu, înlocuitorul comandantului Şcolii Superioare de Război, menţionează, la 30 octombrie

1911, următoarele:



3

„Inteligenţă vie, judecată dreaptă şi bine formată. La studiu s-a aplecat î n mod cu totul distins. La aplicaţiunile tactice

a dat rezultate excelente. Posedă un fond suficient de cultură generală şi o instrucţiune militară superioară.

Î n lucrările sale multă logică şi personalitate.

Pe timpul concentrării de instrucţie şi manevrelor din acest an, a fost ataşat la Divizia I-a de Roşiori, î n serviciul de

Stat Major, unde prin modul de conducere şi de î ndeplinire a serviciului şi mai ales î n recunoaşteri s-a distins în modexcepţional posedă o educaţie militară cu desăvârşire distinsă, foarte disciplinat şi cu simţul datoriei. Camarad excelent.

Curajos şi cu un spirit de iniţiativă oportun.

Fiind un ofiţer distins sub toate raporturile şi întrunind fără nici o rezervă condiţiunile art. 32 şi 23 din Legea şi

Regulamentul Înaintărilor, îl propun, î n interesul armei din care face parte, pentru înaintare excepţională.

Îl caracterizez î n acelaşi timp cu aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major".

Î n anul 1916, deşi numai căpitan, este î ntrebuinţat ca şef al biroului operaţiilor, al armatei de nord, care înregistrează

cele mai frumoase victorii în prima parte a campaniei din Transilvania. În noiembrie acelaşi an trece ca şef al Biroului de

Operaţii al Armatei I.

Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea şi executarea operaţiilor acestei armate, a fost decorat „Proprio

Moto" şi felicitat de către regele Ferdinand.

La 10 noiembrie acelaşi an trece ca şef al biroului operaţii la grupul de armată „General Prezan", pregătind bătălia de

la Bucureşti, a cărei concepţie constituie una din cele mai măiestrite şi î ndrăzneţe operaţiuni de război. Î naintat la gradul

de maior este trecut ca şef al biroului operaţiilor din Marele Cartier General, unde rămâne până la sfârşitul războiului.

În aprilie 1917 este trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili, în acord cu generalul

Alexiev, planul colaborării ruso-române, iar cu generalul Kerenski, planul aprovizionărilor, dotării şi raporturilor cu armata

rusă.

Î n anul 1919 este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General român, pentru a discuta

planul de operaţii contra Ungariei, după care aduce armata română la victorie, cu ocuparea Budapestei şi potolirea

revoltei bolşevice a lui Bella Kuhn.

Activitatea sa în Marele Cartier General îi dă satisfacţia de a vedea î ncoronate de succes colaborarea sa î n pregătirea

şi executarea planului care a dus armata română la cea mai strălucită victorie „Mărăşeşti 1917".

Pentru această strălucită victorie (cum am mai spus) este decorat „Proprio Moto" de către regele Ferdinand cu

ordinul Mihai Viteazul. Cu această ocazie i-a adresat următoarele cuvinte:

“I. Antonescu, regele, mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare. Meritai de mult această

recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că a venit această zi”

Cu privire la rolul deosebit pe care 1-a avut Ion Antonescu î n război, deosebit de concludente sunt şi notările făcute

la 14 august 1918 de către Subşeful Marelui Cartier General, generalul Lupaşcu:

„... este capul secţiei operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei, unde a legat numele său de î ntreaga

activitate operativă a Armatei, devenind unul din principalele şi importantele motoare ale activităţii Marelui Cartier

General.

Î n noianul activităţii foarte pricepută, devotată, energică şi foarte rodnică se disting următoarele opere de cea mai

mare importanţă:

1. Planul de operaţii al ofensivei din iulie;

2. Planul defensiv fi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuş, dovedind o

deosebită aptitudine de prevedere şi oportunitate cu aprecierea situaţiilor şi propunerea la timp a mijloacelor ;

3. Proiectul de dezarmare a armatei ruse;

4. Proiectul de ocupare a Basarabiei;

5. Proiectul de rezistenţă după Armistiţiul de la Focşani.

Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru aproba capacitatea superioară a acestui eminent ofiţer pentru

comandament şi serviciu de Stat Major, pe care le-am distins î ncă din Şcoala de război şi care s-au cristalizat printr-o

experienţă solidă în războiul actual.



4

Este incontestabil că activitatea acestui ofiţer î n timpul războiului a contribuit î n foarte mare parte la dobândirea

succeselor noastre şi la î ndiguirea nesucceselor noastre, precum şi la întrebuinţarea rodnică a slabelor şi puţinelor noastre

mijloace.

Cu toată convingerea mea proprie, mă unesc cu aprecierile tuturor şefilor săi din război, d-nii generali Prezan,

Christescu şi Zadic, pentru a caracteriza pe locotenent colonelul Antonescu, ca o mare valoare militară a Armatei noastre,care merită şi este In interesul oştirei ca să ajungă cât mai repede In treptele superioare ale ierarhiei Coman -damentului şi

a funcţiunilor de Stat Major.

Merită hotărât o î naintare excepţională repede în toate gradele şi funcţiunile".

Urmărind, în continuare, activitatea şi evoluţia lui Ion Antonescu, vom constata că, având gradul de colonel, după un

stagiu de 4 luni în armata franceză, urmează un curs de informaţii la Versailles.

Face parte, apoi, din delegaţia României care pune bazele tratatului de alianţă cu Polonia.

Î n anul 1920 ia parte ca delegat al României la Conferinţa de pace, pledând în comisia reparaţiilor cauza română cu o

competenţă care a atras atenţia personalităţilor marcante străine.

Î n septembrie 1922 este numit ataşat militar în Franţa, iar în noiembrie 1922 este trecut în aceeaşi calitate în Anglia

şi Franţa, până în noiembrie 1926, când este rechemat în ţară.

Î n anul 1923 este însărcinat a discuta la Londra, cu Lloyd Georg, chestiunea României î n legătură cu situaţia din

Balcani, iar în septembrie 1924 îl întâlnim la Geneva în mi siune specială din partea guvernului român.

Rapoartele sale, de la Londra şi Geneva, prezentau cu o luciditate excepţională realitatea situaţiei internaţionale, în

mod concis astfel: „ Cine î şi reazemă graniţele pe Geneva şi securitatea colectivă le va pierde ". Cât de profundă şi realistă

a fost această concluzie, au demonstrat-o, cu prisosinţă, evenimentele care au urmat.

În noiembrie 1926 trece la Comanda Regimentului 9 - Roşiori „Principesa Elena", unde rămâne până î n iulie 1927,

când este numit comandant al Şcolii Superioare de Război.

Până î n 1929 reuşeşte să pună bazele unei noi reorganizări, a acestei şcoli şi pregătirii ofiţerilor elevi. În acelaşi timp

este numit şi secretar general al Ministerului Apărării Naţionale.

De la 1 aprilie 1929 până î n iulie 1931 comandă, pe rând, Brigăzile 5, 8 şi 6 Cavalerie.

În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii Superioare de Război, unde rămâne până In iulie 1933.

Această perioadă se caracterizează printr-o imprimare definitivă a caracterului său ferm. Un suflet nou străbate î n

toate domeniile de pregătire, o muncă uriaşă, depusă pentru a imprima viitorilor conducători de mari unităţi puterea

exemplului. De la pregătirea pur teoretică, lipsită de viaţă, din trecut, se trece la pregătirea în teren, la oţelirea

caracterelor şi fermitatea hotărârilor.

A insuflat dinamismul său, cu o putere exemplară, tuturor celor care au lucrat cu el, zi şi noapte, şi care s-au legat de

el pentru totdeauna.

În iulie 1933 trece la comanda Diviziei a 3-a, unde pune în aplicare doctrina nouă profesată cu atâta convingere la

Şcoala Superioară de Război.

Păstrând şi comanda diviziei, este numit î n decembrie, acelaşi an, ca Şef al Marelui Stat Major al Armatei, unde

rămâne până în decembrie 1934.

Deşi numai timp de un an, totuşi cu aceeaşi vigoare neobosită şi adânc cunoscător al problemelorî In legătură cu

armata noastră, trece la un vast proiect de reorganizare, care avea să ducă la reclădirea instituţiei pe care o vedea

neglijată şi î n prada unui pasivism condamnabil, în special, pune cu toată energia chestiunea î nzestrării armatei şi

pregătirii ei tehnice, de război, ca unul care îşi dădea seama perfect că situaţia din Europa merge cu paşi repezi spre o

radicală transformare.

Spiritul său cinstit, dinamic, n-a putut răsturna înclinaţiile spre soluţii şovăielnice, temporizatoare. A demisionat,

motivând că nu doreşte să-şi lege numele de prăbuşirea graniţelor, care devenea inevitabilă.

Î n Foaia Calificativă pe anul 1937, sub semnătura Inspectoratului General de Armată, general I. Prodan, găsim

următoarele î nsemnări:



5

„ Generalul Antonescu comandă Divizia a 3-a de Infanterie, în mod remarcabil, din toate punctele de vedere. Ofiţer

general, care are toate î nsuşirile, virtuţile şi capacitatea, cunoscute de î ntreaga oştire - ca un strateg emerit, un fin

tactician şi un organizator de forţă.

Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, î n calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) - nu am

dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al generalului Antonescu. În timp de pace, în toate î nsărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de general, a f ost totdeauna

întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s-au dat. Î n timp de război a

fost inspiratorul şi animatorul fără egal al marilor î nfăptuiri, ce au dus la împlinirea idealului naţional şi pentru care nu

avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători.

Datorită probităţii modestiei şi a caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la

Tisa, înaintea camarazilor săi.

Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!!

Memoriul său o dovedeşte din plin că este un ofiţer de mare valoare şi un caracter; totuşi au fost idei răzleţe, ce au

făcut opinie separată; au greşit şi au ispăşit.

Adus în fruntea Marelui Stat Major, a avut o activitate prodigioasă; a reclădit Marele Stat Major la propriu şi la

figurat, antrenând ofiţerii de Stat Major pentru adevărata lor menire.

Ceea ce î l caracterizează în mod deosebit pe generalul Antonescu este vasta sa cultură profesională şi generală; o

educaţiune aleasă, un înalt simţ al demnităţii, un spirit de iniţiativă, un caracter hotărât şi mai ales un mare curaj al

răspunderii.

Este omul care lasă urme ce nu se şterg; este ofiţerul care radiază încredere în jurul său, este ostaşul cu cea mai

mare experienţă de război; este şeful cel mai întovărăşit de virtuţi, cred singurul general din Armata Română, cel mai bine

pregătit, care să rezolve orice problemă politico-militară, sau orice situaţie, oricât de superior ar fi comandamentul.

Numai cei ce au făcut războiul şi acei ce l-au apropiat şi, î n urmă, îşi pot da seama de ce ascendent se bucură

Generalul Antonescu, de energia sa constantă, de judecata sa clară şi de sinceritatea cu care îşi expune convingerile sale.

Este o fire independentă, un caracter, un adevărat conducător!!

De la acest valoros ofiţer superior, oştirea a cules roade şi renume; de la acest distins general va obţine, cred, servicii

poate şi mai mari, căci pe lângă sufletul său mare, e î nzestrat cu acea puternică şi bine afirmată însuşire excepţională,

voinţă de a birui.

Propun ca, î n mod cu totul excepţional, să fie înaintat la gradul de General de Divizie şi să i se încredinţeze comanda

de Corp de Armată, Inspectoratul Cavaleriei sau orice altă înaltă însărcinare sau misiune, fiind ostaşul de c ea mai mare

nădejde a Ţării".

Î n noiembrie 1937, generalul Antonescu este chemat la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, iar după patru

luni este trecut la comanda Corpului 3 Armată, a cărui comandă i se ia, datorită atitudinii sale deschise î mpotriva politicii

duse de regele Carol II.

La 9 iulie 1940 este arestat şi închis la mănăstirea Bistriţa până la 2 septembrie 1940.

Evenimentele petrecute în cea de a doua parte a anului 1940, care au dus România în pragul prăbuşirii, î l aduc la

conducerea statului, pe care î l va fauri după modelul său, pentru care a luptat şi n-a plecat capul timp de 40 de ani.

La 21 august 1941 este î nălţat la gradul de mareşal al României.

Aceste date sunt extrase dintr-o biografie oficială publicată î n Editura Dacia în 1941 şi din foile calificative anuale,

î ncepând cu şcoala de ofiţeri, până la gradul de general, documente aflate în dosarul penal judecat de aşa zisul tribunal al

poporului.

Dacă biografia oficială, publicată î n timp ce Ion Antonescu era conducătorul statului, ar putea fi suspicionată de

părtinire şi eventual de elogieri exagerate, menţiunile din foile calificative, ale elevului, ofiţerului şi generalului Ion

Antonescu, î ntocmite de comandanţii săi de pe diferite trepte, în timpuri în care era greu de prevăzut că va ajunge într-o

funcţie atât de înaltă, sunt în afara oricărei suspiciuni şi în afara oricărui interes de exagerare a calităţilor personale.



6

Constatând însă că între biografia oficială şi aprecierile comandanţilor săi există o perfectă concordanţă, nu putem

concluziona decât că: tot ce s-a scris î n legătură cu personalitatea lui Ion Antonescu nu constituie decât oglinda fidelă a

calităţilor excepţionale care s-au regăsit în acest om, pe parcursul î ntregii sale existenţe.

Mareşalul Ion Antonescu în ziarele vremii

Un prim asemenea articol (anexat şi la dosarul personal) îl reprezintă interviul acordat de generalul Ion Antonescu

ziarului „Tribuna" din Roma, reprodus î n ziarul „Universul" nr. 205, din 1 august 1941, intitulat Renaşterea României, luat

de domnul Terranova.

„Pot să spun, scrie domnul Terranova, cu toată siguranţa afirmaţiunilor mele, că Ion Antonescu este iubit de poporul

său. Şi această afirmaţiune este cu atât mai adevărată, cu cât eu î nsumi, la Bucureşti şi pretutindeni î n România, pe unde

am călătorit î n aceste zile, am putut constata cu câtă î ncredere, cu cât entuziasm, cu ce spirit de veneraţie este pronunţat

numele lui Ion Antonescu, mai ales atunci când el se confundă cu victorioasele evenimente ale acestui război sfânt

împotriva bolşevismului, alături de puterile Axei. Fiindcă generalul Antonescu reprezintă România curată, liberată detoate acele nefaste influenţe care o făcuseră atât de penibil cunoscută în străinătate şi care o agitau în interiorul l ui Ion

Antonescu, conducătorul acestei bătrâne ţări latine, îi revine meritul de a fi anulat pericolul bolşevic de pe pământu rile

româneşti, care acum s-au înapoiat pentru totdeauna î n sânul Patriei Mume. Conducătorul este un muncitor neobosit şi

inteligent, comandant suprem al unei armate victorioase, el nu neglijează celelalte probleme vitale pentru interesul

Naţiunii, ajutăndu-se de contribuţia esenţială a vice-preşedintelui de Consiliu, profesorul MihaiAntonescu".

„Lumea, mi-a spus imediat conducătorul, începe în sfârşit să-şi schimbe opinia falsă pe care o avea despre poporul

român, opinie care se datoreşte desigur activităţii nu prea limpezi a fostelor guvernări ale ţării, oameni corupţi şi care nu

oglindeau adevăratul spirit al poporului român. Dacă însă se va ţine seama de faptul că ac est popor a dat dovada în

decursul veacurilor de a fi un popor capabil, chiar în mijlocul nesfârşitelor şi grelelor adversităţi ale istoriei sale, de a-şimenţine nu numai integritatea teritorială, ci de a-şi păstra neştirbite personalitatea, limba, obiceiurile, fără să piardă o

clipă din vedere marea şi glorioasa sa origine latină, se poate uşor înţelege, cum dintr-o stare de dezagregare morală, el s-

a putut ridica numaidecât, cu mai multă putere, cu mai multă energie".

Crezul politic al generalului Ion Antonescu, rezultă cu deosebită pregnanţă din declaraţiile făcute ziarului german

„WEST DEUTSCHER BEOBACHTER", reproduse în ziarul „Universul" din 18 octombrie 1940:

„ La ce dată şi în ce scop aţi început să vă ocupaţi de chestiuni politice?

Dacă prin chestiuni politice î nţelegeţi forma de cultură, atunci trebuie să vă răspund că m-am ocupat de politică de la

începutul studiilor mele. Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi atitudini de conştiinţă şi forme patriotice de viaţă, atunci

trebuie să vă răspund, de asemeni, că m-am ocupat de chestiuni politice î ncă de pe vremea educaţiei mele, când am

primit de la familia mea cultul patriei, şi al demnităţii româneşti ca fundament al vieţii.

Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi cunoaşterea realităţii şi organizarea politică a statului, atunci de aceasta am

început să mă ocup în timpul războiului, când, în calitatea de şef al operaţiunilor Marelui Cartier General, am avut în

mâinile mele î ntreaga reţea a statului.

Atunci mi-am dat seama de viciile organizării noastre şi de atunci am început, î n cadrul carierei mele de militar, să

lupt pentru î nnoirea metodelor şi pentru schimbarea sistemelor politice pe care se rezema armata. Când î n 1933, ca şef al

Marelui Stat Major, purtam pe umerii mei răspunderea apărării ţării, am denunţat public aceste vicii ale structurii noastre

politice şi am cerut formal schimbarea ei radicală.



7

Am fost silit să plec de la Marele Stat Major, pentru că nu voiam să-mi leg numele de prăbuşirea graniţelor pe care,

de atunci, am prevăzut-o şi de î ntorsătura tragică a istoriei noastre, pe care din nefericire n-am putut-o împiedica.

- Restabilirea mândriei româneşti, înlăturarea regimului de tiranie politică, eliberarea tineretului şi folosirea

Mişcării legionare î n acţiunea de reconstrucţie a statului, a constituit primul meu comandament.

- Stabilirea unei poziţii internaţionale realizării ferme şi credincioase, pentru a putea asigura propăşirea ţării,

angrenarea sa într-un sistem unitar de organizare internaţională, au constituit al doilea punct esenţial al scopurilor mele.

- Î njghebarea unui program de justiţie reparatoare, care să refacă încrederea poporului roman în el însuşi, prin

sancţionarea trecutului, a constituit cea de a treia preocupare.

- Refacerea societăţii româneşti, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere moral şi spiritual,

î ntemeierea unui regim de muncă, de ordine, de sacrificiu şi de colaborare onestă a tuturor forţelor curate ale neamului,

formau al patrulea ţel".

„Incercările mele de uniune naţională, pe care le-am întreprins în 1938 în cadrul guvernului Goga, nu au dat

rezultate ".

„De aceea am sfătuit pe Rege să nu intre în luptă cu Corneliu Codreanu. I-am spus î n această privinţă textual: Garda

de Fier este o realitate î n viaţa românească, şi în politică, ca şi în luptă, trebuie să se ţie seama de realităţ i. Cine nu face

astfel este un î nfrânt. De aceea nu te pot sfătui şi nici nu te pot lăsa să intri în luptă cu Codreanu, fiindcă î n spatele lui se

găseşte tineretul, cu tot ce are mai curat şi mai patriot, iar în spatele tineretului stă Naţiunea şi ea te va î nvinge.

Aşa a şi fost, nu putea fi altfel".

Credinţa că Mişcarea legionară constituia o forţă, care putea fi folosită în interesul Ţării, au avut-o şi alte

personalităţi politice ale vremii. Este cazul lui Iuliu Maniu, care cu toate deosebirile de păreri politice pe care le avea şi pe

care şi le-a expus cu multă claritate î n faţa instanţei de judecată, a încheiat o alianţă electorală cu Corneliu Codreanu.

Se impune î nsă precizarea, bine cunoscută de altfel, că, în momentul în care a constatat că Mişcarea legionară a fost

sau s-a transformat pe parcurs într-o organizaţie de tip fascist, cu evidente tendinţe rasiale, că acţiunile acesteia au

devenit destabilizatoare, culminând cu încercarea de rebeliune din ianuarie 1941, Ion Antonescu nu a ezitat în a o reprima

cu toată fermitatea şi de a-i elimina pe legionari din toate Structurile statului. Nu trebuie să uităm nici faptul că această

reprimare şi eliminare a legionarilor din viaţa publică a ţării, mareşalul Ion Antonescu a înfaptuit-o în condiţiile î n care

Garda de Fier şi membrii săi se bucurau de simpatia şi sprijinul celui de al III-lea Reich, în frunte cu Adolf Hitler, aflat înplină ascensiune spre apogeul puterii.

Mai mult, în acel timp în România se afla misiunea militară germană, precum şi trupe militare germane.

Toate acestea demonstrează o dată în plus, nu numai caracterul ferm şi hotărât al mareşalului Ion Antonescu, dar şi

prestigiul de care se bucura şi pe plan internaţional.

Pentru a nu lăsa fără acoperire afirmaţia de mai sus cu privire la temporara apropiere î ntre Iuliu Maniu şi Corneliu

Codreanu, voi reda un extras al declaraţiei de martor, dată de Iuliu Maniu î n procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu

(dosar nr. 759/1938 al Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată Secţia I, vol. I, pag. 357).



8

„Cunosc pe acuzatul Corneliu Codreanu. Într-adevăr ideologia noastră este opusă de a mişcării legionare şi a

conducătorului ei. Partidul nostru este un partid democratic şi ţine de vechile lui ideologii şi eu î nsumi sunt un fanatic al

democraţiei, pentru că ştiu ce a făcut democraţia în Grecia, în Anglia, în Franţa. Acuzatul este un totalitar, este pentru

dictatură. Eu sunt î n contra oricărei dictaturi. Eu sunt pentru alianţă cu Franţa şi Anglia, iar Codreanu pentru alianţă cu

Germania. Partidul lui Codreanu este antisemit, noi nu. N-am împărtăşit vreodată laude, lupta noastră fiind alta.

Am făcut pactul de neagresiune î n alegeri, pentru că m-am convins de sinceritatea şi loialitatea acuzatului Codreanu.

Acuzatul este şi el pentru demnitatea naţiunii, ca şi mine, şi ţine de menţinerea acestei demnităţi î n stat. Partidul nostru

este naţionalist şi am găsit aceleaşi idei şi la Codreanu.

Noi suntem naţionalişti constructivi, iar ei naţionalişti persecutivi, admiţând şi ideea persecuţiei, ceea ce eu nu

admit. Am crezut că îmbinând aceste idei se va putea face o alianţă. Cred că, fără onoare şi cinste în viaţa publică şi

particulară, nu se poate ca un stat să dăinuiască. E o concepţie politică care ne-a î ndemnat să facem acest pact.

“Dacă aş fi observat că acuzatul lucrează contra intereselor de stat, pentru o revoluţie, î ntâi eu n-aş fi stat de vorbă

cu el şi nici nu m-aş fi asociat cu el.”

Am prezentat succint personalitatea mareşalului Ion Antonescu prin prisma vieţii şi activităţii sale de până la 6

septembrie 1940, viaţă şi activitate ce se caracterizează prin dragostea neţărmurită faţă de Ţară şi poporul său, printr-o

muncă neobosită pusă In slujba integri¬tăţii, independenţei şi suveranităţii României.

Mareşalul Ion Antonescu în anii 1940 - 1946

“Sunt alături de germani în conflictul cu ruşii, sunt neutru în

războiul dintre germani şi englezi, sunt de partea americanilor în

războiul lor cu japonezii” – poziţia Mareşalului din timpul

războiului .

5 septembrie 1940 – 23 august 1944: Preşedintele Consiliului de Miniştri

16 septembrie 1940: promovat la gradul de general de corp de armată

5 februarie 1941: promovat la gradul de general de armată

22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate General Antonescu

6 august 1941: Crucea de Cavaler a Crucii de Fier

21 august 1941: promovat la gradul de mareşal



9

21 august 1941: Ordinul Mihai Viteazul cls. a II-a si I-a

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministru al Apărării

Î n urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea se găsea într-o situaţie dificilă. Pe 5 septembrie,regele l-a numit pe generalul Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi i-a conferit puteri depline pentru

conducerea statului. Ziua următoare Carol a abdicat î n favoarea fiului său Mihai I şi a părăsit ţ ara. Ion Antonescu a format

un guvern cu Garda de Fier, România devenind "stat naţional legionar". Totuşi principalele ministere le păstrase pentru

militari sau alţi oameni de î ncredere.

Î n armată a trecut în rezerva 80 de de ofiţeri superiori, consideraţi oameni ai fostului regim sau cadre

necorespunzătoare. Aceştia au fost urmaţi curând de alţi 84. S-a început de asemenea o reorganizare a armatei. Generalul

de corp de armată Ion Antonescu (fusese promovat pe 16 septembrie) a adoptat o atitu dine din ce in ce mai aspra faţă de

propaganda desfăşurată de legionari în armată, interzicând cadrelor militare să faca politică.

Generalul a continuat politica deschis pro-germană iniţiată de Carol II î n mai 1940. A reînnoit invitaţia pentru o

Misiune Militară Germană, care a sosit începând de pe 12 octombrie. Acesta era primul pas făcut î n direcţia alianţei cu

Germania, România aderând la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu şi Garda de Fier s-a dovedit a fi însă numai de scurtă durată. Bazându-se pe sprijinul

armatei şi pe aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din 21 – 23 ianuarie 1941 şi i-a înlaturat de la

putere, lichidând mişcarea.

A făcut un nou guvern format în principal din militari, a militarizat marile întreprinderi, căile ferate, aerodromurile şi

porturile şi a început, încet-încet, concetrarea armatei, intuind viitoarea confruntare cu Uniunea Sovietică. Pe 6 iunie

1941, Antonescu a avut o nouă întâ lnire cu Hitler, fiind anunţat de Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei

române exprimandu-şi şi dorinţa de a recucerii Basarabia şi Bucovina de Nord. S-a hotărât formarea Grupului de Armate

General Antonescu în Moldova, format din Armatele 3 şi 4 române şi 11 germană, ce urma să se desfiinţeze după

atingerea Nistrului.

Decizia de invazie a Uniunii Sovietice a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe cineva. Regele Mihai

I, de exemplu, a aflat abia pe 22 iunie. A avut însă sprijinul întregii opinii publice şi a majorităţii fostelor partide politice, cu

excepţia evidentă a minusculului Partid Comunist Român. După reluarea Bucovinei şi Basarabiei de Nord, pe 17 iulie 1941,

Armatele 11 germană şi 3 română au forţat Nistrul şi au ieşit de sub comanda sa, Grupul de Armate desfiinţându-se. A

rămas doar cu Armata 4 şi Corpul 2, care până pe 26 iulie 1941 au terminat de curăţit şi sudul Basarabiei.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an în urma în favoarea URSS-ului a fost promovat la grad ul de mareşal,

a primit Ordinul Mihai Viteazul clasele a II-a si I-a si Crucea de Cavaler a Crucii de Fier. Era în culmea gloriei. Însa

continuarea razboiului dincolo de graniţele din 1940, nu a fost primită prea bine de opinia publică şi fostele partide

politice. Justificaţia sa era însa faptul că războiul se duce până la î nfragerea adversarului . Acest lucru de fapt a fost realizat

de armata română şi după 23 august 1944 contra Germaniei. Recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte a fost însă

umbrită de atrocităţile comise de unele elemente ale armatei contra populaţiei evreieşti.

În continuare a avut în subordinea sa Armata 4 care era angajată la Odessa, împlicându-se direct în conducerea

operaţiilor şi înlocuind câţiva comandanţi pe care î i considera incapabili. A intrat împreună cu generalul Ioaniţiu, Şeful

Marelui Stat Major, în conflict cu generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, privind strategia asaltului asupraoraşului. Î n final l-a destituit pe acesta din urmă şi l-a trecut în rezervă. Era primul conflict cu unul din generalii importanţi



10

ai armatei. După căderea Odessei, a adus majoritatea Armatei 4 înapoi în ţară şi, profitând de creşterea moralului

populaţiei cu această ocazie, a organizat un referendum pe care l-a câştigat.

A acceptat să preia administraţia teritoriului dintre Nistru şi Bug, denumit generic Transnistria, menţionându-i totuşi

lui Hitler că refuză orice compensaţie î n est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un lucruobişnuit în discuţiile sale cu cancelarul german, Antonescu neascunzându-şi dorinţa de a recupera şi acest teritoriu. A şi

ordonat crearea unor planuri pentru o viitoare invazie, denumita Ipoteza U.

Din toamna 1941 a început deportarea populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina, care scăpaseră de masacrele

trupelor germane şi române sau nu se refugiaseră împreuna cu Armata Roş ie. O parte din populaţia evreiască a fost

trecută peste Nistru. Au fost de asemea evacuaţi şi evreii din Odessa, iar î n urma exploziei comandamentului românesc

din oraş, Antonescu a ordonat pedepse foarte dure, victimile fiind in marea lor majoritate tot evrei. În 1942 a deportat şi

populaţie de ţigani î n Transnistria.

Faţă de evreii din Regat însă nu a luat masuri la fel de aspre. Nu a aprobat deportarea lor în lagarele de exterminare

din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942, cu două luni înaintea î nceperii contraofensivei sovietice la Stalingrad

şi a dezastrului care a urmat. Se pare că intervenţia Reginei Mama, a membrilor clerului şi a unor lideri importanţi ale

fostelor partide politice, precum şi avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul asupra evreilor, l-au con vins să

nu ia această decizie regretabilă.

Î n ianuarie 1942, însă, a avut loc un nou conflict cu un general important al armatei române: generalul Iosif Iacobici,

Seful Marelui Stat Major. Acesta se opunea intenţiei mareşalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o

limitare a numărului acestora în concordanţă cu posibilităţile de echipare corespunzătoare a acestora. Şi el a fost demis şi

apoi trecut în rezervă.

După dezastrul de la Stalingrad, mareşalul Antonescu a protestat energic faţă de abuzurile comandamentului

german din timpul bătăliei, ameninţând chiar cu retragerea trupelor române de pe front. Ulterior România a început să

primeasca mult mai mult armament modern din Germania, care era necesar pentru echiparea diviziilor rămase în Kuban

şi Crimeea şi pentru reorganizarea celor readuse în ţară. Relaţiile economice cu Reichul s-au caracterizat în general printr-

o atitudine rigida din partea sa, urmărind pe cât posibil interesele ţării. Hitler i-a şi reproşat de câteva ori "zgârcenia" şi

"târguielile" româneşti.

În 1943 a început să se gândeasca la ieşirea din război, permiţându-i Ministrului de Externe Mihai Antonescu să

stabilească mai multe contacte cu reprezentanţi ai Aliaţilor la Berna, Istanbul, Madrid şi, în final, la Stockholm. Tatonările

au vizat în principal reprezentanţii Marii Britanii şi ai SUA, dar care au dat de înţeles că trebuia neapărat ca România să

trateze î n principal cu URSS. Discuţiile au debutat î n aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au progresat prea mult, datorit ărefuzului mareşalului de a ceda Basarabia şi Bucovina de Nord.

Din primăvara anului 1944, de când frontul a atins şi chiar a depăşit graniţele româneşti, a început de asemenea să

se implice activ în operaţiunile militare. A eşuat să-l convingă pe Hitler să retragă Armata 17 (în care se aflau şi 7 divizii

româneşti veterane) din Crimeea cât timp se putea executa operaţia într-un mod organizat şi fără pierderi inutile. După

declanşarea ofensivei sovietice pe 20 august 1944, realizând dezastrul militar ce se prefigura, s-a deplasat pe front, la

comandamentul Armatei 4, unde, în urma unui conflict de păreri cu generalul Avramescu, l-a înlocuit pe acesta cu

generalul Şteflea, Şeful Marelui Stat Major. S-a deplasat apoi la comandamentul Grupului de Armate Ucraina de Sud. Pe

21 august s-a deplasat din nou pe front la Armata 4. La fel pe 22 august, când şi-a asumat conducerea directă a trupelor

române, ordonând retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Întors seara în Bucureşti,intenţiona ca pe 24 august să se deplaseze la Focşani, unde era î n formare un nou cartier general, lăsând guvernul în

seama lui Mihai Antonescu.



11

Pe 23 august, dupa-amiaza, a fost convocat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i-a cerut să încheie urgent

armistiţiul cu Aliaţii. La refuzul mareşalului Antonescu de a face acest lucru, Regele a ordonat arestarea sa şi a lui Mihai

Antonescu, iar apoi a altor colaboratori aropiaţi ai săi. După o scurtă detenţie în safe-ul palatului, mareşalul a fost predat

de generalul Sănătescu, noul Prim Ministru, comuniştilor, care l-au închis într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă. El

a fost ulterior predat sovieticilor pe 1 septembrie şi transportat undeva î n apropierea Moscovei, unde a fost ţinut închis într-un fost castel şi tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar a eşuat.

În mai 1946 s-au î ntors în ţară pentru a fi judecaţi de "Tribunalul Poporului". În urma unei mascarade de proces, pe

17 mai 1946, a fost condamnat de şase ori la pedeapsa cu moartea, de doua ori la î nchisoare pe viaţă precum şi alţi 80 de

ani închisoare şi 140 de ani de degradare civica.

Execuţia a avut loc pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la penitenciarul Jilava. Mareşalul Antonescu a cerut sa fie executat

de armată, dar a fost refuzat, plutonul fiind alcătuit din 12 gardieni. Î n momentul salvei, el a salutat după care a căzut. S -a

ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. Şeful gardienilor l -a împuscat în cap cu revolverul, dar

doctorul nu a confirmat decesul, aşa că a mai fost nevoie de încă un foc î n piept. Dar nici de aceasta dată nu erau morţ i,

nici el, nici generalul Vasiliu. Şeful gardienilor a luat o puşcă şi a tras trei focuri î n diverse părţi ale corpurilor acestora. De

abia atunci doctorul a constatat decesul. Pentru generalul Vasiliu au mai fost nevoie de înca trei gloanţe trase î n cap.

Autor: Victor Niţu

Revin la întrebarea – De ce mareşalul a fost declarat duşman al poporului, adică un duşman al nostru, al românimei?

Din cele adunate până acuma nu am observat nici o intenţie rea al acestui “ duşman” pentru poporul român, în

fruntea căruia se afla, nici chiar înainte de aceasta. Atunci cum putem să credem aceste cuvinte murdare aruncate asupra

acestei persoane?

Da, putem să-l apreciem ca duşman, dar al celora care erau duşmani ai poporului daco -român. Dânsul zicea - “ în

România trebuie să trăiasca şi să fie puşi în valoare mai întâi românii: ceilalţi, dacă rămân locuri libere vin după ei ” . Da,

unii pot să creadă că era rasist... ei şi ce dacă. Chiar şi-n zilele noastre, în orice ţară ai merge aborigenii sunt stăpâni şi nu

“turiştii ” . Dar şi-n timpuri străvechi, în Grecia lumea se conducea după motto-ul “cel mai rău grec este egal cu cel mai bun

străin”, aşa că, nu putem crede că Mareşalul ar fi fost un rasist, punând în prim-plan populaţia autohtonă a României,

preţuită de el.

“Ne- am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici

şi vom pleca cei din urmă”

Mareşalul Ion Antonescu

Da, după război acest Mareşal a fost declarat ca persoana ce a contribuit personal la nimicirea populaţiei evreieşti

din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria. Oare poate fi aprobată această decizie, ştiind că procesul a

fost făcut chiar de iudeo-comunişti, fiind sub directă îndrumare a sovieticilor? Fiind conştienţi de faptul că istoria scrisă de

comunişti, mai ales de cei sovietici, a fost o mare spălare a ştiinţei istorice? Mulţi sunt cei care au dubii în privinţa



12

dovezilor date de către holocaustologii apăruţi cu ceva timp după cele întâmplate (neluându-se în seamă dovezile celora

care erau chiar în conducerea minorităţii evreieşti pe timp de război!).

Toată lumea deplânge holocaustul .... al evreilor.

Holocaust - cuvântul original grecesc (holókauston) provine din termenul ebraic 'olah, care înseamnă „ardere

completă” - o veche practică sacrificială iudaică în care (bucăţi de) animale sau plante erau arse pe altar în onoarea lui

Iahve (Elohim) căruia, după "A treia carte a lui Moise" - Leviticul, îi era plăcut acest miros. Cuvântul holocaust era folosit

din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea v iolentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul

„masacru”, de origine latină - ucidere în masă de oameni, de câtre alţi oameni - cuvântul holocaust se putea referi şi la

dezastre sau catastrofe.

Cineva îşi pune întrebarea, când a început acest „holocaust” al evreilor în România? Care ar fi fost temeiul pentru

care chiar din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei pentru eliberarea teritoriului pierdut, „cu nebănuită cruzime, românii

i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe sol naţional ..., cât mai ales în Transnistria” (teza evreilor), crimă ce a „devansat

în timp, egal în cruzime Auschwitzul”, cum scrie sionistul Matatiaş Carp? Care ar fi fost baza criminală al acestui neam de

geto-daci, cunoscut a fi dacă nu legendar de tolerant, atunci sigur, îndelung de răbdător, care timp, doar, de un an (28

iunie 1940 – 22 iunie 1941) li-a impus un impuls „majoritar, făţiş, feroce antiiudeic, încuviinţând măsurile guvernamentale

de persecutare, de lichidare a evreilor”? – Poate fi oare din senin?

Începutul a fost făcut chiar de evrei .... cu mâinile lor! De ce-au făcut-o?

Crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocităţile şi

trădările făcute de comuniştii evrei impotriva romanilor in perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina în special în vara

lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roşu.Subiectul pune în context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu î ncetează să rescrie istoria

românilor în funcţie de interesele străine românilor. Înventând antisemitisme false, apoi pictând pe români în culorile

mincinoase ale unui aprobiu dezlănţuit contra unui neam întreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul roşu prin

care zeci de milioane de creştini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolşevici, conduşi de cadre

iudaice.

Scriitori de rea credinţă au putut descrie, pentru a ilustra minciuna că Romania ar fi “ucis, ucis, ucis”, jandarmi

români operând în teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen

Ionescu î n direct la televiziunea franceză, acuzatorul începe să oscileze şi se dă singur în vileag declarând sforăitor că

“oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”.

Ei bine, istoria preocupă intens pe români, care, deşi iartă creştineşte, au suferit prea mult pentru ca să uite

vreodată - trebuie precizat că NV Transilvaniei a fost sub ocupaţie maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30

august 1940 şi până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată în î ntregime.

Context istoric

Î ncă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiaţi evrei care se agitau pentru denigrarea

României prin Alianţa izraelită au obligat instituţiile democratice ale ţării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării

neamului romanesc de către aceşti refugiaţi.

Pentru economia românească, dinamica ieşirilor de capital sub controlul noilor refugiaţi (atingând într-o singură

generaţie numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simţită. Situaţia era fără ieşire mai ales din cauza intervenţiei



13

conjugat anti-româneşti a puterilor străine, manipulate de Alianţa izraelită. În fine, prin arendarea pământurilor

moldoveneşti î n mod concentrat sub controlul acestor refugiaţi, care au folosit sălbăticie contra ţăranilor români, s-a

ajuns la marea răscoală din 1907 , în urma căreia mii de români şi -au pierdut viaţa.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat în timpul primului

război mondial î ntre bolşevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura î n zeci de

milioane de victime şi un atac fără precedent î mpotriva creştinismului) şi sionism, care este o mişcare ideologică fascistă,

rasistă şi de purificare etnică.

Ambele grupuri de ideologi, agenţi şi terorişti au trădat statul român, care le oferise protecţie şi adăpost timp de

multe generaţii. Bolşevicii, luptând direct şi fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri şi prozelitism,

au ameninţat fiinţa naţională românească, statul naţional român, biserica naţională, şi civilizaţia creştină. Pentru a

î nţelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creştinilor în Rusia bolşevizată, unde milioane de

creştini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacrate sau distruse, î n timp ce nici o sinagogă nu a fost atinsă.

Sioniştii urmăreau ruperea unei părţi din teritoriul naţional român şi vinderea lui prin alipirea de imperiul bolşevic. Prima

încercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetăţenii români evrei basarabeni,trădând interesele ţării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolşevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică

Evreiască.

Desfăşurarea evenimentelor

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, “încă din noaptea de 27 spre 28

iunie”, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează

acţiuni antiromâneşti î n vederea creării panicii, dezorganizării şi confuziei generale. Astfel de acţiuni au loc în oraşele:

Chişinău, Cernăuţi, Soroca,Tighina, Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la î nceputul evacuării armatei,

administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: “…ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea

Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinşi de evenimente, nu înţeleg ce se petrece”. Documentele strânse aratăcă “actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie

1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică î n colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, “între

care şi o sumă de evrei”.

Faptele

În timpul celui de-al doilea război mondial doar Mareşalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai

Antonescu, şi Miscarea Legionară i-au susţinut pe sionişti, preferând să-i vadă pe cetăţenii români evrei mai degrabă

plecaţi din Romania în Palestina decât rămaşi, ca să fie trădători, activi î n chip de agenţi comunişti ai puterilor străine cu

care Romania era î n război.

România este astfel singura ţară care nu a deportat pe evrei , un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se înPalestina.

Deşi au fost număraţi printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc încă mijloacele de propagandă

comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, î n plin negaţionism al holocaustului roşu (al căror teoreticieni şi practicieni erau

ca foşti profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numerosi decat inainte de război!

Un autor sionist deosebit de discreditat de poziţia sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume

sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populaţia evreiască, secret de stat. Lucrarea sa este publicată imediat

după invazia sovietică, î n acest context, pentru a fi citată î n extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult,

istoricul Dinu C. Giurescu remarcă f aptul că cele trei volume scoase în 1947 la Bucureşti, de către Matatias Carp, sunt

“fără trimiteri la fondurile de arhivă”.



14

Alexandru Şafran, fost rabin şef, î ntr-o declaraţie din 1946 recunoaşte faptul că anexarea Basarabiei şi Bucovinei de

Nord de către sovietici “a fost intâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti” .

În timpul evacuării din Basarabia şi Bucovina de Nord a armatei române şi a populaţiei refugiate române, provocată

de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietică a cerut României cedarea acestor provincii amintite,

populaţia evreiască de aici a iniţiat ş i desfăsurat o serie de manifestări şi asasinate antiromâneşti:

- uciderea şi batjocorirea ofiţerilor şi militarilor români;

- jefuirea şi maltratarea refugiaţilor români;

- asasinarea oficialilor români din diferite instituţii publice şi devastarea acestora;

- distrugerea şi denigrarea însemnelor oficiale româneşti.

Aceste fapte grave asupra populaţiei române nu au fost întâmplătoare, ci ele au fost programate şi organizate cu

mult timp înainte, existand in Basarabia 118 organizaţii teroriste şi un Plan de bolşevizare a României în care comuniştii

evrei erau implicaţi foarte mult.

Începând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi-au manifestat

bucuria că au devenit cetăţeni sovietici, unii dintre ei s-au înarmat şi fluturau nişte liste negre dorind să-i pedepsească pe

cei notaţi acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunţarea românilor care erau consideraţi “trădători

de ţară” faţă de Rusia, între ei şi mulţi membri ai Sfatului Ţării. Alte liste destinate execuţiilor au fost redactate chiar de

intelectualii evrei comunişti ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu

Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata romană aflată î n retragere.

La Cernăuţi, imediat ce a fost anunţat ordinul de evacuare, evreii au iniţiat şi desfăş urat acţiuni antiromâneşti: au

rupt şi scuipat steagurile tricolore româneşti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul roşu sovietic. După ce au vandalizat

însemnele oficiale româneşti, evreii au distrus crucea de pe catedrală şi “au înlocuit-o cu steagul roşu şi portretul lui Stalin” .

Au mai fost consemnate devastări şi î mpuscături. Tot la Cernăuţi, evreii şi puşcăriaşii eliberaţii, iau atacat pe românii

care se refugiau, jefuindu-i şi maltratându-i. Preotul bisericii catolice şi câţiva gardieni au fost împuscaţi de evrei. Î n timp

ce preoţii şi teologii români erau maltrataţi iar militarii umiliţi de evrei, alţi evrei de pe margine stăteau şi fotografiau

aceste scene.

Ziarul “Universul” relatează faptul că populaţia ucraineană din Cernăuţi a manifestat un comportament corect faţă

de populaţia românească ce se refugia, î n timp ce populaţia evreiască a avut o atitudine atât de neomenească încat i-a

revoltat şi pe comandanţii armatei de ocupaţie ruseşti.

La Chişinău, evreii plasaţi î n intersecţii au atacat refugiaţii români şi i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atat asupra

lor cât şi asupra militarilor români aflaţi î n retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, şi conţinutul oalelor de noapte.

Sub protecţia unor soldaţi ruşi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofiţerilor fiindu-le smulse treşele, iar unor

ostaşi li s-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care î ntr-o primă fază li s-a dat drumul în hohote de râs, pentru ca mai

apoi, să fie luaţi de soldaţii ruşi.

Î n momentul aterizării la Chişinău a unui grup de 20-30 de avioane ruseşti, “imediat evreii au arbora drapele roşii” şi

au î nceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat şi comuniştii proaspăt eliberaţi din închisoarea locală. Împreună,

“manifestanţii evrei şi comuniştii” au strigat lozinci antiromâneşti şi def ăimătoare la adresa armatei române: “Jos Armata

Română!”, şi î mpotriva regelui, “Jos Carol!”, precum şi de susţinere a ocupantului sovietic “Trăiască Stalin şi Armata

Roşie!”. De asemenea, ei au blocat străzile, nepermiţând refugiaţilor români accesul spre gară. Î ncercând să facă ordinepentru ca populaţia să poată ajunge la gară şi să se refugieze, comisarii Paşcu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi

Stol, au fost prinşi de evrei şi executaţi prin împuşcare î n plină stradă. Alte incidente s-au înregistrat pe strada Alexandru



15

cel Bun, unde funcţionarii români refugiaţi care doreau să ajungă la gară au fost opriţi de “o masă compactă de evrei şi

ruşi” care postându-se pe trotuare ameninţau şi aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria şi poliţia au fost ocupate de evreii comunişti aflaţi sub comanda avocatului evreu Michel Flexer

(Flexor). La poliţie, acesta a ţinut un discurs prin care a defăimat autorităţile şi administraţia românească, apoi i-a asasinat

pe comisarul Murafa şi pe ajutorul acestuia Eustaţiu Gabriel î n faţa statuii Generalului Poeţas. A fost jefuit tezaurul

administraţiei financiare, din camionul î n care era transportat, iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul

Gheorghe Stănescu şi locotenentul Pavelescu, î nsoţit de mai mulţi subofiţeri au fost prinşi de evrei ş i li s-au rupt

galoanele. Administratorul Ion Gheorghe şi căpitanul Georgescu au fost împuşcaţi. Pavelescu ş i Vartolomei au scăpat

dând 50-60 de mii de lei unor evrei. Subofiţerul Ene a fost împuşcat pe la spate în timp ce î ncerca să fugă, iar avocatul

Stănescu a fost coborât din maşină şi împuşcat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru. Maiorul Virtic Gheorghe

comandantul jandarmilor din Soroca şi căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o maşină au fost prinşi de evrei, au fost

dezarmaţi şi li s-au rupt galoanele. Preoţii care voiau să se refugieze din oraş au fost opriţi de evrei şi intorşi din drum.

La Viniţa, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunişti cărora li s -au alăturat şi ucrainenii. Astfel, şeful

sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâşia roşie pe care şi-a legat-o pestepiept strigând că “a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul. Î n momentul

intrării armatei sovietice în oraş, aceasta a fost aşteptată de populaţia evreiască în frunte cu evreul Şatran. Perceptorul şi

preotul au fost atacaţi şi jefuiţi de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger.

Fapte grave s-au mai înregistrat la Româneşti în judeţul Lăpuşna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni

unde s-au î nregistrat incidente între evrei cu banderole roş ii pe mâini şi autorităţi, la Tighina unde jandarmii români au

fost dezarmaţi de evrei, şi li s-au luat şi uniformele, şi la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primăr ie. La Lipcani, peste

Prut de Rădăuţi, evreii strigau “Trăiască Rusia Sovietică şi Stalin!”

În data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea î şi notează î n jurnalul personal “că mai ales evreii” sunt cei “care-i

atacă şi-i insultă pe ai noştri” şi că aceştia i-au batjocorit pe ofiţerii români.

Presa străină relatează şi ea despre cele întâmplate î n Basarabia şi Bucovina de Nord: Corriere della Serra scrie că î n

ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni în Basarabia au atacat atât refugiaţii civili, cât şi

armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au împiedicat să-şi continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul şi le-

a distrus mijloacele de transport. Mai mult chiar, căutau să-i instige şi pe localnicii români împotriva acestora. Şi Gazzeta

dell Popolo confirmă situaţiile grave create de evrei consemnând că la Galaţi, comuniştii evrei locali împreună cu cei veniţi

din alte părţi, au provocat dezordine, atacând forţele de poliţie şi garnizoana, rezultând 15 morţi. Tot Gazzeta dell Popolo

vorbeşte şi despre Cernăuţi, arătând că după evacuarea militarilor români, evreii în număr de câ teva zeci de mii, după ce

au comis numeroase delicte, au eliberat deţinuţ ii din inchisori, i-au înarmat şi “au î nceput cu furie să masacreze pe

r omânii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile şi palatele”. Corriere della Sera

relatează şi el despre cele întâmplate la Galaţi vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părţile la Galaţi pentru atrece în Basarabia şi după ce i-au dezarmat pe soldaţii din gardă, au atacat oraşul, trăgând nebuneşte, devastând vitrinele

şi agresând cetăţenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s -au refugiat şi că au

rămas, instigând la acţiuni antiromâneşti şi făcând manifestaţii comuniste. Refugiaţii din Basarabia au declarat că cei care

le-au făcut greutăţi pe parcursul evacuării au fost comuniştii locali, în majoritate evrei şi că aceştia i-au torturat, i-au lovit

cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au î mpiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele şi le-au devastat vehiculele folosite

pentru deplasare.

La Chişinău, încă î nainte de apariţia trupelor ruseşti, evreii din baroul local şi-au legat la mâini banderole roşii şi i-au

supus pe funcţionarii români la tot felul de violenţe. În toate gările de la Chişinău şi până la Ungheni, bandele de evrei înarmaţi cu pistoale şi bâte loveau populaţia română pentru a o împiedica să urce în trenuri.



16

Şi în Bucovina, la Cernăuţi, î nainte de intrarea soldaţilor sovietici, evreii au făcut manifestaţii antiromâneşti, au

devastat biserici şi au asasinat personalităţi româneşti şi ofiţeri. Se mai raportează că un grup de evrei comunişti cu vârste

de 15-16 ani au săvarşit crime şi acte de barbarie, ucigând soldaţi, ofiţeri şi jandarmi români cu propriile baionete, după ce

iniţial îi dezarmaseră. Tot la Cernăuţi, grupuri de muncitori au devastat clădiri şi cămine studenţesti, au eliberat deţinuţii

din închisori şi au maltratat armata şi populaţia română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul “Ororile şi devastările comise de evrei î n Basarabia şi Bucovina”

în care vorbeşte de manifestările de bucurie ale evreilor faţă de armata de ocupaţie sovietică şi consemnează faptul că la

Cernăuţi s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunişti. Acelaşi gen de iniţiative a avut loc şi la Reni, Ismail, şi î n

alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că încă î nainte ca armata sovietică să-şi facă apariţia, populaţia

evreiască din Cernăuţi a devastat bisericile şi i-a asasinat pe mulţi dintre şefii autorităţilor locale. Se raportează şi că

Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofiţeri şi soldaţi precum

şi echipament din cauza greutăţilor, sicanelor şi umilinţelor la care au fost supuşi de către armata sovietică î n colaborare

cu bandele de civili formate din “bolşevici şi jidani” .

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat în diferite oraşe comitete revoluţionare î n vederea

preluării puterii. La Cernăuţi, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar şi viceprimar sunt tot doi evrei,

Glaubach şi respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chişinău, este condus de un evreu originar

din Huşi, şi anume, avocatul Steinberg. Comitetul local î nfiinţat la Chilia Nouă îl are ca şef pe un evreu medic din oraş, dr.

Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind “conducătorul acţiunii teroriste” un evreu gardian public î n serviciul poliţiei

locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alţi doi evrei foşti ziarişti la Adevărul şi Dimineaţa au luat posturi importante î n

Basarabia. Ei sunt Terziman şi Candea.

Sunt consemnate atentate şi asasinări împotriva oficialităţilor şi împotriva românilor civili, din partea evreilor

comunişti. Bandele evreo-comuniste din Chişinău fluturând steaguri roşii, acţionau în gări pentru a-i determina pe călătorisă coboare din trenuri. Refugiaţii români care nu puteau să se apere au fost jefuiţi de aceştia, şi doar cei care au avut

arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chişinău, intervenţia unui detaşament de jandarmi i-a salvat pe studenţii

teologi de a nu fi linsaţi de o bandă de evrei comunişti, asta după ce jandarmii au fost nevoiţi să facă uz de armă. Însă doi

inspectori financiari, Preotescu şi Pădureanu, nu au mai putut fi salvaţi, fiind impuşcaţi. De asemenea, teroriştii evrei i-au

mai ucis pe perceptorul şi notarul din Ceadar-Lunga, judeţul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator

colonelul Adamovici, pe şeful poliţiei din Abaclia, tot din judeţul Tighina. La Cazaclia şi Ceadâr-Lunga au mai fost omorâţi

notari, preoţi şi poliţisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole roşii, i-au împuşcat pe doi marinari români, ceea ce a

determinat o ripostă a autorităţilor şi au fost lichidaţi, în urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunişti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoţii au fost schingiuiţi de bande comuniste de evrei. Preoţilor le-

au fost arse bărbile cu ţigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuţi, bandele de evrei au atacat cu pietre douăautocare cu soldaţi români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor. La Brăila, fraţii Birnbaum ameninţau

că “multora dintre români le-a sunat ceasul” şi că ei î i au pe caţiva î n vedere pentru ca să se răfuiască cu ei. Î n alt caz, o

persoană pe nume Iancu, zis şi Jean, ameninţa şi el că î n scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul roşu sovietic.

O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniţă, informează că populaţia evreiască manifestă o atitudine

ostilă tot mai pronunţată în zona Prutului şi că acest fapt face ca localităţile locuite de evrei să fie focare comuniste

periculoase.

Ziarul maghiar Pesti Ujsag din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la “presa italiană care condamnă uneltirile

evreilor din Romania” arătând că ziarele italiene consemnează că “Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea

lor provocatoare “.



17

Alte informaţii transmise de armată relatează că la Cernăuţi au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai

importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunişti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască în 6 colţuri şi o

banderolă roşie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii din Rădăuţi, însă atacul a fost respins de

către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morţi î n urmă.

Acţiunea de asasinare a românilor din oraşul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Între victime, au

fost protopopul judeţului Crisan Folescu, preotul Petru Siniţă, şeful gării şi ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii

comunişti au oprit un tren şi au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, şi numai intervenţia sovieticilor a

impiedicat acest lucru. Şi la Volintiri, grupurile de evrei comunişti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane

printre care grefierul Ştirbu Iosif. La Bălţi, bandele de evrei au creat panică printre româ nii care se refugiau, fiind trase

focuri de armă asupra lor. Tot în acest timp, au fost rupte crucile bisericilor şi arborate în locul lor, steagurile roşii

sovietice.

La Chişinău, ziarele Sovietskaia Bessarabia şi Bessarabskaia Pravda scoase de ocupaţia sovietică, sunt conduse de

redactori evrei. La Ismail, morarii şi brutarii evrei au instigat bandele de terorişti evrei împotriva manutanţei locale

răspândind zvonul că armata a rechiziţionat făina. Au f ost asasinaţi lt. Alexandrescu şi plt. mj. Jianu. Manipulaţi deinstigările evreo-comuniste, la acţiune au participat şi soldaţi aparţinand manutanţei.

La Reni, un grup de comunişti evrei î mpiedică populaţia ce dorea să se î mbarce pe vaporul Carpaţi pentru a se

refugia în ţară, lovindu-i cu bâtele. Vaporul a reuşit totuşi să plece doar după ce s-au tăiat paramele de ancorare.

În comuna Ashita, evreii au împuşcat în picioare doi soldaţi români care rămăseseră în urmă. La Chilia Nouă, bande

de evrei comunişti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituţii şi au împiedicat populaţia românească

să se refugieze.

Un soldat originar din Piatra Neamţ, care era rănit a fost î ngropat de viu, la ordinul şi sub îndrumarea comisarilor

sovietici evrei, care au ignorat rugăminţile acestuia de a nu fi î ngropat pentru că avea acasă 4 copii. Un alt soldat român

care era bolnav, şi care era transportat cu o căruţă a fost împuş cat pentru că agresorii voiau căruţa. Cererile ofiţerilor

români de a le lăsa acea căruţă pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate în seamă, şi unul dintre

agresori a tras câteva gloanţe sfărămându-i ţeasta.

Bilanţul unui (mai puţin de) an de putere sovietică:

- arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentand 12,23% din populaţie (după revenirea

sovieticilor, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din total).

De unde atâta ură?...

De câteva zile a fost de ajuns ca, nu doar Mareşalul, românul să-şi cunoască „prietenii”.

Iar după război l-au declarat pe Ion Antonescu, tot ei – „ prietenii” iudeo-bolşevici , ca fascist, antisemit, trădător de

patrie, - oare a cărei patrii ? – lucru cert, că aceasta nu era România.

Holocaust în Romania?

Cel de-al doilea razboi mondial este istorie. Dintr-o conflagraţie de asemenea proporţii se trag învăţăminte de către

cei mulţi şi avantaje economice si politice de către cei interesaţi. Plânge cineva sacrificiul celor 30 de milioane de oameni



18

(după unii, 100 de milioane) cazuţi în cel de-al doilea război mondial? Ei sunt de mult uitaţi! Nu este cazul ş i cu cei

aproximativ 6 milioane de evrei ucişi tot atunci (s-ar putea ca cifra să nu fie exactă!).

Cei care susţin de câţiva ani de zile existenţa Holocaustului în România sunt probabil extremişti care profita de

remanenţa propagandei sovietice în istoriografia româna pentru a acoperi fenomenul aderenţei la comunism a unei parţ iimportante din comunitatea evreiască şi a impune o imagine de participantă la Holocaust a României.

Se ştie că pe toata perioada razboiului, conducerea României a încercat să rezolve problema evreiasca prin

emigrarea în Palestina. Demersurile au avut un caracter extern preponderent, deoarece ele implicau o relaţie a regimului

progerman cu Marea Britanie şi SUA. Antonescu a cerut liderilor comunităţii evreieşti să ţina această legătură, având în

vedere că n-o putea face oficial şi că relaţiile personalităţilor evreieşti erau mai eficiente. La 30 septembrie 1940, dr.

Filderman - preşedinte al Uniunii Evreilor din România, preşedinte al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din

România, preşedinte al Comitetului Joint distribution pentru România, membru al Parlamentului Român - a înaintat un

memoriu în care esenţială era propunerea de a facilita emigrarea unui număr cât mai mare de evrei în Palestina,

propunere la care Antonescu s-a raliat imediat.

De notat însa că Anglia, importantă militantă pentru drepturile evreilor, folosea soluţia deportarii evreilor sosiţi

ilegal în Palestina, atitudine pe care nu a recunoscut-o regimului Antonescu pentru evreii aflaţi ilegal în România. În pofida

acestei situaţii, guvernul român era dispus în continuare să favorizeze emigrările prin acceptare tacită. Anglia s-a opus

încă o data categoric. La propunerea făcută de dr. Filderman pentru o emigrare în SUA pe bază de reciprocitate, Brutus

Coste, însarcinatul cu afaceri ad interim la Washington preciza: „Evreii din răsăritul Europei n-au fost niciodată consideraţi

aici ca elemente a căror emigrare trebuie încurajată. S-a făcut şi se face o deosebire marcată între evreii din Occidentul

Europei şi cei din Polonia, Rusia şi România. Când e vorba de fapte, simpatia americană pentru evrei opereaza doar pâna

la un punct: intervenţii indignate în favoarea evreilor din Europa - da; admiterea în masă a mult deplânselor victime ale

persecuţiilor antisemite - nu.”

În ciuda tuturor piedicilor întâmpinate, Antonescu a continuat să insiste pe ideea sa, iar într-o adresă trimisă

Ministrului Afacerilor Străine a reconfirmat principiile emigrării. Emigrările au continuat, nu în numărul scontat, ci în

număr mic, cu acordul guvernului român şi cu riscuri mari pentru emigranţi.

Zigu Ornea îşi aminteşte: „Antonescu şi Filderman au fost colegi de liceu şi erau prieteni. Antonescu s-a angajat să

protejeze populaţia evreiasca în România şi şi-a respectat angajamentul; această populaţie nu a fost decimată şi supusă

holocaustului.”

Dupa război, când au venit comuniştii evrei la putere, conducerea evreiască ce salvase comunitatea de la dispariţie a

fost ameninţată şi obligată să fugă din ţară clandestin – Filderman - sau expulzată – şef Rabinul Şafran. Alexandru Şafran afost unul dintre cei la care s-au prezentat echipei de militari ca să aresteze un criminal de razboi. El nu a fost niciodata

agreat de comunişti – în frunte cu Ana Pauker, care îl considera un trădător.

În ceea ce priveşte existenţa unui Holocaust în România, în care zic unii că au murit 400.000 de evrei, alţii pretind

800.000, nu este de crezut că va fi găsită dovada că ar fi că zut atiţia evrei victime ai unor legi şi acte de guvernare

îndreptate împotriva lor şi urmărind exterminarea fizică a acestora. Au fost unii evrei executaţi prin şentinţa Curtii

Marţiale, dar pentru trădare de ţară, spionaj şi acte de diversiune în favoarea unui stat inamic, cu care ne aflam în stare

de razboi: Uniunea Sovietică. Singurii evrei din România care au suferit prigoana, suferinţele şi jertfele unui Holocaust, au

fost cei din Nordul Ardealului, ajunşi în stapânirea Budapestei prin Diktatul de la Viena din august 1940. Au fost duşi în

lagare cu acte în regulă, cu toate dovezile necesare sau cei din Basarabia, Bucovina si Transnistria, dar pe care Ucraina sauRusia refuză să-i contabilizeze.



19

Să se producă un Holocaust în Europa, la mijlocul secolului XX, într-o ţară în care au venit la putere evreii comunişti,

iar despre cele 400.000 sau 800.000 de victime să nu se ştie nimic şi să rămână ascunsă această crimă gigantică ? Evident,

intrebarea este retorică.

Cu mulţi ani în urma, circula printre români povestea unei întâmplari anecdota: Alexandru Rosetti, invitat în Israel,este dus să viziteze şi muzeul memorial al Holocaustului de la Yed Vashem. Acolo dă peste o statistică a victimelor

înregistrate pe ţări, în care România era trecută cu 500.000 victime. Om cu creştere aleasă, Rosetti citeşte şi nu zice nimic

gazdelor. Când se întoarce la ambasada României, se duce la ambasador şi îl ia la rost, cum de admite asemenea inepţii.

„Lăsaţi domnule academician că încă e bine”, îi răspunde ambasadorul. „La început au vrut să ne treacă cu 600.000, dar

am mai discutat cu ei, am mai dus câteva roţi de caşcaval, icre negre, ni şte Murfatlar, şi au lăsat la 500.000! Mai mult n-

am putut! N-am avut cu ce!”

Şi iată si declaraţia-testament făcută de Wilhelm Filderman în lucrarea Populaţia evreiască în timpul celui de-al

doilea război mondial , publicată la Iaşi în 1994, editura Fundaţiei Culturale Române, ediţ ie bilingvă, scoasă de Gheorghe

Buzatu:

„ A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismul ui şi Mareşalul însuşi a fost

executat de agenţ ii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării

fasci ste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţ ile politice ale

acestei organizaţ ii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la pr ocesul său – montat de comuni şti – am

confirmat că teroarea fascist ă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat mă suri

draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în Ţ ar ă. În

timpul dominaţ iei hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Antonescu, care a făcut foarte

mult bine pentru îndulci rea soartei evreilor expuşi persecuţ iilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene

emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români ş i evrei în momente de grele încerc ări din timpurile imperiului

nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes pr esiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a ev reilor din Ungaria a caror viaţă

era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţ ie tranzitorie care,

făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

Am menţ ionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul ca poporul român, chiar când a avut într- o măsur ă limitată

controlul ţării, a demonstrat sentimente umaniste şi de moderaţie politică.”

De asemenea, nu este prea târziu să ne aducem aminte de cele spuse în lucrările lor de evreii Nicolae Steinhardt,

Marcel Marcian, Oliver Lustig despre sufletul acestui popor în mijlocul căruia s-au născut, au trait şi au murit. Cu toţii aumărturisit despre situaţia de excepţie – fericită – în care s-au aflat evreii din România în timpul războiului, sub “dictatura”

antonesciană.

În final, găsim binevenită concluzia lui W. Filderman, care a ţinut împreuna cu Sabin Manuilă o comunicare la

Congresul Institutului Internaţional de Statistică, la Stockolm, în 8-5 august 1957, cu titlul „Evoluţia numerică regional ă a

populaţ iei evreieşti din România”:

„În nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti.”

Andrei Tudor Chiriac



21

Rabinul - şef Alexandru Şafran, mare personalitate a evreimii romane, a făcut tot ce a fost posibil şi a reuşit să se

vadă cu Mareşalul Ion Antonescu. S-a întâlnit cu Conducatorul statului chiar în septembrie 1940, apoi în toamna 1941,

când relatează:

"Mareşalul, dimpotrivă, a sfârşit prin a accepta întâlnirea. Odată ajuns în faţa lui, emoţia m-a copleşit. L-am implorat

să-i fie milă de cei în nenorocire, hăituiţi, alungaţi de la casele lor, şi să nu-i trimită la moarte. O clipă am crezut că l-am

impresionat, dar imediat s-a apucat să ţipe şi să profereze ameninţări. Am încercat atunci să-l calmez... A roşit, apoi a

devenit brusc palid..."

A încercat, fără succes, să obţină o ameliorare de la soţia Mareşalului. S -a întâlnit cu Patriarhul Nicodim. După o

primire iniţial rece "atmosfera s-a schimbat deodată în mod miraculos. El, (Patriarhul), murmura acum, jumătate pentru el

însuşi, jumătate pentru mine: <<Ce pot să fac?>>. Am răspuns imediat: <<Puteţi face foarte mult. Sunteţi Patriarhul

acestei ţări, aveţi mari răspunderi şi în acelaşi timp o mare autoritate...>> A promis totuşi că va vedea ce s-ar putea face şi

că va rămâne î n contact cu mine, ceea ce mi-a redat curajul..."

A ramas "în contact permanent cu Palatul Regal". Iată ce scrie el: "Am că utat sa iau legatura cu Regina mamă.

Femeie nobilă prin inimă şi spirit, ea s-a arătat foarte emoţionată de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor..."

Insistenţele Reginei, sprijinite de Patriarh, au dus, temporar, la o "încetinire a convoaielor...". Ulterior, ea a obţinut de la

Mihai Antonescu "autorizaţia de a trimite ajutoare compatrioţilor noştri nenorociţi". Alexandru Şafran a reuşit, prin

mijlocirea Patriarhului Nicodim, ca ordinul de a purta steaua galbenă să fie anulat.

După 23 august 1944, liderii tradiţionali ai evreimii-române au fost vânaţi de comunişti.

Ei au încercat să reziste presiunii comuniste. Chiar din septembrie 1944, Filderman începe o susţinută campanie

pentru repunerea în drepturi a evreilor, pentru îndreptarea, cât posibil, a rănilor produse de politica oficială din anii

precedenţi.

Dar regimul procomunist impus la 6 martie 1945, l-a îngradit şi în cele din urmă l-a î ndepărtat pe dr. WilhelmFilderman de la conducerea Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti. Dr. Filderman reprezinta România normală,

democratică, pluralistă, pe care regimul comunist urmarea s-o distrugă. El a fost silit în 1947, ca şi marele rabin Al. Şafran,

să părăsească ţara.

La şedinta Biroului Politic P.M.R. din 14 ianuarie 1953 când conducerea partidului a hotărât desfiinţarea comitetelor

minorităţilor etnice, Iosif Chisinevschi se exprima astfel: "Comunităţile (evreieşti) î n tot timpul au fost un cuib de jefuitori,

de exploatatori, de spioni. Comunităţile au avut întotdeauna pe un Filderman şi, de la exploatare şi jefuirea oa menilor

săraci în cimitire etc., până la acte criminale de spionaj, acestea au fost în programul lor. De aceea - continua Iosif

Chisinevschi - cred ca aici trebuie sa mergem ferm. Să-i ia dracu, vor urla, dar până la urmă vor amuţi, altfel vor dăuna nu

numai nouă, dar şi întregului lagăr al păcii. Reducerea sinagogilor se poate face şi nu va fi nici o plângere din partea

populaţiei evreieşti muncitoare... Aşa cum nu ne e milă de preoţii catolici spioni, aşa să nu ne fie milă de rabini ş i cantori."

A consemnat Tesu SOLOMOVICI



22

Deci, chiar dacă au şi fost făcute nişte crime de voie sau fară de voie pe timpul conducerii Mareşalului de Fier , chiar

dacă nu s-au respectat nişte norme, în ceea ce priveşte războiul, chiar dacă a influinţat cu un ordin – două .... De ce, noi,

poporul român, în care curge acelaşi sâinge de dac ce a curs şi-n venele lui Ion Antonescu, nu-l comemorăm ca pe un moş

al nostru? De ce le facem pe plac celora care ne doresc în mormântul istoriei lumeşti ? De ce noi, urmaşii lui Decebal şi

Burebista, nu suntem mândri de ceea ce suntem şi de ceea ce-au făcut strămoşii noştri pentru noi, viitorul lor?

Când a fost declarat duşman al poporului, care a trădat interesele naţionale şi a comis crime de război – cine i-a dat

această sentinţă? Numai nu românii. Cine a stat în spatele acestor declaraţii? – sigur nu au fost ei. Atunci de ce să

ascultăm vocea cuiva şi nu a noastră? De ce să nu fim noi stăpânii istoriei noastre – al poporului daco-român?

Astfel, să-i aducem un omagiu Mareşalului românilor, Ion Antonescu, - un mic gând bun i-ar ferici sufletul.

Cât va trăi poporul nostru îl va pomeni pe acest erou al neamului românesc. Având un loc de cinste alături de marii

ostaşi ai acestui neam: Burebista, Decebal, Alexandru cel bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş,

Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul şi alţi adevăraţi patrioţi ai românilor.

Doamne, păzeşte-ne pe noi românii!



Duţu A., Dobre F., Loghin L. Armata Româna în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicţionar Enciclopedic, Editura

Enciclopedica, 1999

Scafes C., Şerbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996

Duţu A., Retegan M. Razboi şi societate vol. 1, RAO, 2000

Rotaru J., Burcin O., Zodian V., Moise L. Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideia, 1999

Giurescu C. România în al doilea razboi mondial, ALL Istoric, 1999

Valenas L. Memorialul Apocalipsei, Editura Saeculum, 2002

CINSTIREA UNUI EROU

Documents

Transcript of CINSTIREA UNUI EROU