Cerbul Carpatin
-
Upload
david-vlad -
Category
Documents
-
view
174 -
download
5
description
Transcript of Cerbul Carpatin
Morfologia cerbului carpatin
Cervus elaphus L., familia Cervidae
1
Cuprins
Memoriu justificativ………………….…….……….…………..…………………………...4
Cap I. Descrierea cerbului….………………..………………………………………………5
2 Culoarea parului……………………………..……………………………………………..6
1 Trofeul cerbului…………………………………………..………………………………….7
2
Memoriu justificativ
Am ales ca temă ”Morfologia cerbului carpatin „ deoarece este simbolul pădurilor
din România, remarcat prin podoaba sa capilară dar si prin comportamentul sau grațios,cerbul
carpatin este cea mai valoroasă podoabă a vânătorii, piesa de rezistență a pădurilor românești
dar si atracția principala a vânătorilor din tara noastră cât si de peste hotare.
3
1. Descrierea cerbului
Această specie de cerb populează tara noastră, Europa Centrală pana in Franța.
Masculul denumit cerb sau taur, femela cunoscuta sub numele de ciută sau cerboaica, puiul pe
data de 1 aprilie al celui de-al doilea an al vieţii, adică pana la vârsta de circa 10 luni, se
numește viţel(viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai exista si alte denumiri, atât
la mascul cat si la femela, cum ar fi , cerbul sub vârsta de doi ani se mai numește cerbulean
sau goldan, iar femela tot de aceeași vârsta se numește junică.
Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de
12-16 cm, si înălțimea la greabăn de 152-155cm.
1.1 Greutatea corpului
Greutatea copului variază in funcție de sex, vârstă , anotimp și diferite faze biologice
din ciclul anual al vieții. Astfel, greutatea medie a taurilor de recolta este de 210 kg,
eviscerați, ceea ce înseamnă 240-250 kg viu; s-au găsit si cerbi de 250 kg eviscerați , deci 310
kg la cerbul viu. Nu este exclus faptul să existe si exemplare de cerbi cu greutate mai mare.
Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar vițelul, la fătat greutatea de 7-12 kg. Cam de la
începutul lunii august si până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se
găsesc in etapa de îngrășare, când ei aduna rezerve de carne si grăsime, greutatea cea mai
mare fiind atinsa la începutul boncănitului. Aproape o luna cât durează boncănitul (circa 10
septembrie-10 octombrie, variind după altitudine si mersul vremii), taurul pierde treptat din
greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat si lupte cu
concurenții. Pierderea din greutate a unui cerb in aceasta perioada poate fi intre 25-30 kg.
Pentru a obține greutatea ( cu toate organele interne) a cerbului mascul viu, se adaugă
25% din greutatea eviscerata. Dacă însă cerbului i s-a tăiat capul de lângă prima vertebră și
picioarele de la genunchi , pentru a obține greutatea cerbului eviscerat, așa cum se înțelege
îndeobște ( cu cap, coarne si picioare întregi, dar fără nici un organ intern), se adaugă: 15-22
4
kg pentru cap după mărimea coarnelor(6-13 kg) si 5-6,5 kg pentru picioare, după mărimea
animalului
1.2 Longevitatea
În privința longevității cerbului, atât femela cat si masculul trăiesc in jur de 20 de ani,
nefiind exclus sa existe si indivizi de vârstă înaintată. În natura foarte rar este atinsa aceasta
vârstă.
1.3 Scheletul membrelor
Scheletul membrelor este alcătuit din oase lungi si suple, adaptate in vederea asigurării
posibilității unei deplasări rapide a animalului inclusiv in condiții dificile de teren și a
posibilității realizării de sărituri la distanțe sau înălțimi apreciabile. Scheletul membrelor
anterioare este nearticulat la centura scapulara, formata din prima pereche de coaste si stern.
Această particularitate permite o elasticitate deosebită la aterizarea din salturi pe care
cervidele le realizează. Scheletul membrelor inferioare este solid articulat la centura pelviană
formată din osul sacrum si cele două oase iliace ( coxale ), alcătuite la rândul lor din câte trei
oase sudate:
- Ileon
- Ischion
- Pubis
1.4 Glasul taurului
Glasul masculului in perioada boncănitului este caracteristic. De regula cerbul bătrân
are glasul mai gros, mugește mai rar si scurt, iar când este un cerb puternic si sigur de ciutele
5
pe care le poseda, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subțire si mugește
îndelungat. Când este gonita de cerb, cerboaica brăhnește scurt, iar în situații când simte
pericol emite un brăhnit prelung avertizând pe ceilalți din preajma sa.
1.5 Simțurile cerbului
Simțurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul și auzul. De regula cerbul
când înaintează merge cu vântul bătând din fată sau din lateral, pentru a putea preveni un
eventual prădător cu ajutorul mirosului bine dezvoltat.
1.6 Culoarea părului
Petele deschise de pe corpul vițelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare
contra dușmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund prin frunzișul arborilor.
Fenomenul se numește homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfârșitul lunii august,
adică la vârsta de circa 3 luni. La adulți, năpârlirea are loc de două ori pe an: primăvara si
toamna . Năpârlirea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie si se desfășoară relativ
repede, durând, la individ , 20-25 zile. Uneori, părul cade in petece mari. La ciute gestante si
taurii bătrâni, năpârlirea are loc la 10 zile mai târziu decât la cei tineri. Dar nu la toți indivizii
năpârlitul începe si se termina la aceeași dată. De aceea, perioada năpârlirii de primăvară într-
un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iulie. Năpârlirea de toamna decurge mai
lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină in prima jumătate a lunii
octombrie, iar la cei bătrâni în a doua jumătate a aceleași luni. În perioada boncănitului,
năpârlitul este in curs. În secțiune transversala, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă
rotund. Lungimea din “barba” taurului este de 10-15 cm. La vițel, această “barbă” începe să
contureze, dar slab, cam in noiembrie (la vârsta de circa 6 luni). Vițelul este greu de deosebit
de vițea, deoarece în afară de barbă ,nu prezintă alte semen distinctive. După organele genital
nu se poate face deosebire în teren, la distantă.
1.7 Năpârlirea
Are loc de două ori pe an , prima năpârlire fiind primăvara si cea de a doua toamna.
Cea de primăvara începe cam la mijlocul lui aprilie durând aproximativ 20 – 25 de zile.
6
Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, terminându-se în luna octombrie. Dar nu la toți
indivizii năpârlitul începe și se termină in la aceeași data.
1.8 Dentiția
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior, în cel superior în loc de incisivi are
bordura elastică, cu care poate prinde si rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi.
Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor și este lipit de aceștia, încât lasă impresia
unui al 4-lea incisiv; cel din maxilarul superior nu are smalț, din această cauză pe parcursul
timpului capătă o culoare închisă. Acest dinte fiind considerat o parte din trofeul cerbului.
1.9 Excrementele
Excrementele au un rol foarte important deoarece cu ajutorul lor putem face diferența
dintre mascul si femelă. La taur, diametrul excrementelor este mai mare decât la ciută, la un
capăt au un mic con ( un vârf ), iar celălalt capăt prezintă o scobitură. La femelă, diametrul
este mai mic, la un capăt are tot un vârf în formă de con, însă cealaltă parte are o formă
convexă. Deosebirea dintre sexe se poate faci si după felul cum urinează: masculul urinează
înaintea picioarelor dinapoi pe când femela în urma acestora.
2. TROFEUL CERBULUI
Constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Primul rând de
coarne începe sa crească la vițeii de un an, având forma unor sulițe. Creșterea lor are loc dintr-
un cilindru frontal si cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni coarnele cad mai
devreme, iar la cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului
ca stratul despărțitor al coarnelor de cilindru frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai
mica atingere.
7
Trofeul este alcătuit din craniu, doi cilindri frontali care leagă craniul de prăjini şi
prăjinile. Ramificaţiile prăjinilor poartă denumiri specifice (raza ochiului, raza de gheţuri,
raza mijlocie), cele din vârf alcătuind coroana, care poate avea diferite forme. Trofeele
cerbului carpatin se caracterizează prin perlaj (totalitatea proeminenţelor) abundent, culoarea
în general închisă şi greutatea mare, care în cazuri excepţionale, depăşeşte 14 kg. In timpul
creşterii, coarnele sânt învelite în piele ce se exfoliază prin luna iulie-august.
Înaintând în vârstă, coarnele se dezvoltă continuu, dar numărul de ramuri nu este un
criteriu de determinare a vârstei. Longevitatea (vârsta maximă) a cerbilor în libertate este de
17-18 ani, însă coarnele cele mai puternice le are la 12-14 ani
Coarnele au diferite denumiri: cerb sulițar când are coarne neramificate , cerb furcar
când în afară de prăjină are la fiecare corn câte o ramură( cea a ochiului) , cerb de 6 , care are
trei ramuri la fiecare corn, cerb de 8 , 11 , 12.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este același, spre exemplu 8 si 8,
trofeul se va numi de 16 par, iar daca nu este egal, spre exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar
la cealaltă 7, sau mai puține, se va numi trofeu de 16 impar. Ramura lupului se numește aceea
care este situată între ramura mijlocie si coroană, dar care nu face parte din coroană.
Trofeul trebuie sa fie păstrat si montat corect pe un suport de lemn cu maxilarul
superior între, precum , și cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn( nu numai partea cu
8
molarii si premolarii ci si cea cu incisivi). Coarnele se lasă să se răcească si numai după aceea
se manipulează.
Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele: coarnele si caninii.
Carnea este un produs secundar. În cazul valorificării prin vânători din alte ţări, aceştia
primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de
deţinătorul fondului
3. Vârsta cerbului
Vârsta cerbului se poate aprecia de la distanta prin forma corpului si comportamentul
lui. Un cerb de 3-4 ani are corpul zvelt, gâtul subțire, păr puțin si scurt, cu linia spatelui
orizontala si capul purtat sus. Boncănește destul de des si prezintă încredere fata de om. Un
cerb de 7-9 ani are corpul masiv, gatul mai gros, par mult si mai lung, capul purtat mai jos
decât cel tânăr. Este prudent, gata de lupta întotdeauna. Un cerb bătrân, 12-14 ani, are corpul
masiv, gatul gros, păr mult si lung, își poarta capul puțin mai sus decât cerbul de 7-9 ani.
Linia spatelui coboară de la greabăn spre crupa si este foarte precaut in teren. Boncănește mai
rar si scurt, având mișcări domoale. Aprecierea vârstei cerbului împușcat se face după
examinarea dentiției. Longevitatea cerbului, atât la masculi cat si la femele, este de circa 20
de ani, însa, exista posibilitatea ca aceasta vârsta sa fie depășita de unele exemplare
4. Urmele
Urma taurului se deosebește de a ciutei prin următoarele caracteristici:
- urma masculului : la mascul urma este mai rotunda si mai mare decât a ciutei, are o
poziție înclinată fața de direcția de mers si are mai vârfurile unghiilor mai
apropiate decât la ciută.
9
- urma ciutei : este mai lunguiață si de dimensiuni mai mici decât a taurului si are o
poziție paralelă față de direcția de mers, unghiile aceluiași picior au lungimi
diferite si sunt mai depărtate între ele decât la taur.
Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi. Când
animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se
imprimă si pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
- lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic si la ciută 57
cm, iar la mistrețul mascul de 3 ani 42cm. Lungimea se măsoară de la vârful
copitei piciorului dinapoi pana la vârful copitei piciorului dinainte;
- la ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu puțin mai lungă decât cea
interioară, deci văzând o urmă, se poate ști de la care picior provine. Deosebirea
dintre urmele cerbilor si cele ale mistreților este aceea ca la cerb pintenii sunt
așezați mai sus si lasă amprenta sub formă rotundă, pasul fiind mai lung decât la
mistreț.
5. Biotop
Favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere ( cel puțin 5000 ha), liniște,
deci fără sau cu puține așezări omenești, cu sol fertil, deci bogat in hrană străbătute de ape
curgătoare si cu mocirle bune pentru scăldători. Condițiile de hrana sunt mai bine îndeplinite
de pădurile de foioase sau amestec de foioase cu rășinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu
poieni, cu arboret având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarba fragedă si lăstari,
cât si arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum si arborete de vârstă înaintată
producătoare de jir, ghindă sau alte fructe de pădure.
O mare parte din hrană a cerbului o constituie frunzele arborilor foioși, de aceea
pădurile de rășinoase crude nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici,
in parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scorușul care se găsesc in subarborete.
10
În condițiile tarii noastre ar putea trai si la șes, însă aici nu există păduri de întinderi mari,
liniște, de aceea a fost nevoit sa se retragă la munte, încât azi adevărata patrie a cerbului este
muntele, existenta lui la câmpie fiind o excepție. Cerbul este azi un vânat de pădure.
6. Reproducerea
Împerecherea are loc din prima decadă a lunii septembrie până la prima decadă a lunii
octombrie, la câmpie unde temperatura este mai ridicată începe mai devreme.
Perioada boncănitului la cerb este in toi de obicei între 20 si 30 septembrie. Data
începerii este aceea când ciuta intra in călduri deci ea dictează momentul împerecherii. Pentru
acest moment din ciclul anual al vieții se formează așa numitele grupuri de boncănit compuse
dintr-un taur si 2-7 ciute, uneori mai multe care se adună în anumite puncte numite locuri de
boncănit alese de cerbi după anumite criterii: parchet de curând exploatat in care plantația n-a
depășit înălțimea omului, terenul plan este cel mai preferat pentru boncănire. În lipsa unor
astfel de parchete, boncănitul poate avea loc si in poieni, fânețe sau chiar în arborete rare.
În asemenea locuri, după câteva zile se pot vedea zgârieturi in pajiște, lăsate de
copitele cerbilor ce s-au bătut între ei. Pentru stăpânirea grupului de ciute între taurii rivali se
dau lupte acerbe, cel mai puternic rămânând stăpân până când este învins de un alt pretendent
și mai puternic decât el. pe cel învingător îl mai numim cerb cu ciute, iar pe cei bătuți care
stau si boncănesc la o oarecare distanță de grup îl numim lăturaș, fiindcă stau pe de lături.
Câteodată lupta dintre cerbi se termină cu moartea unuia dintre rivali, dacă celălalt a reușit să-
i înfigă ramurile ochiului în coste. În perioada de boncănit grupul de ciute stă în apropierea
taurului puternic, hrănindu-se dar in același timp fiind atente la orice zgomot. Cerbul mascul
fiind neatent, atenția lui fiind captata de dorința de a se împerechea, pauza grupului în acea
perioada este făcută de ciute. De aceea când vânătorul se apropie de grupul de boncănit el
trebuie să se ferească în primul rând de ciute. Boncănitul în perioada da împerechere formează
11
una din laturile frumoase ale vânătorii la cerb.
După terminarea boncănitului, cerbul mascul își sporește treptat greutatea, iar dacă
toamna este lunga si hrana abundenta, intra in iarna destul de bine refăcut. În timpul iernii,
greutatea scade din nou, in funcție de asprimea gerului si grosimea stratului de zăpadă, iar o
dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana fiind mai abundenta ,iar temperatura mai
ridicată. Așa dar când se vorbește de greutatea corporala a cerbului, trebuie sa se precizeze si
anotimpul in care sa reface. Ciuta nu pierde din greutate in timpul boncănitului, deoarece ea
nu-și întrerupe alimentare.
7. Hrana
Hrana cerbului este vegetală și constă, în perioada de vegetație, din plante erbacee si
frunze de arbori, inclusiv lujeri în creștere și iarna din plante erbacee care au rămas verzi, apoi
din lujeri,muguri, coajă de arbori. Consumă și licheni de aceea in perioada de iarna ei sunt in
12
căutare de mâncare prin parchete exploatate, în poieni și terenurile agricole din apropiere.
Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales
arboretele de rășinoase bine închise, în care pe sol nu există pătură erbacee. Existența ăn
păduri a salciei căprești, a socului, plopului tremurător, scorușului, murului si a multor alte
foioase preferate cerbului, sporește valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii de fructificație
de jir si ghindă cerbul populează și pădurile de dealuri găsind hrană din belșug. Calitatea
hranei poate fi mult îmbunătățită de om prin culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situația
hranei se înrăutățește când omul, prin crearea de arborete pure, în special rășinoase schimbă
compoziția floristică a pădurii. S-a stabilit ca în perioada de cca. 4 luni si jumătate cât durează
creșterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3 – 2,3 kg acid fosforic si 1,7- 2,9 kg
calciu pe care trebuie să le găsească în hrană pe care o consumă. Această cantitate de fosfor si
calciu este necesară pentru formarea unor coarne de 6-10 kg greutate.
8. Scăldătorile
Taurului îi place să se scald. Dar face acest lucru nu in apă limpede ci preferă mocirla,
astfel încât la ieșirea din aceasta are corpul acoperit cu un strat de noroi. Baia lui constă în
rostogolirea trunchiului de câteva ori prin mocirlă. Face uz de baie mai ales vara pe căldură,
dar nevoia de a se scalda în felul lui își are punctul culminant în perioada boncănitului când
intră când se scalda de mai multe ori in aceeași zi.
9. Pagubele cauzate de cerb
Pagubele cauzate de către cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât și în păduri
și se produc de obicei atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depășită, precum și în
cazul unor concentrări cauzate fie de necesitatea procurării de hrană fie de tulburarea liniștii.
Iarna, prin roaderea lujerilor și a cojii arborilor poate afecta vizibil regenerările
forestiere și plantațiile pomicole din locurile de concentrare. Primăvara poate cauza prejudicii
13
prin călcarea semănăturilor și a culturilor de cartofi, ori prin dezgroparea acestora cu
picioarele. În cazul fondului luat în sediu deși efectivul optim este depășit, pagubele produse
de cerbi sunt practic neînsemnate în raport cu suprafața populată. Acolo unde se constată
prejudicii însemnate se vor lua unele măsuri pentru combatere, spre exemplu:
- menținerea efectivelor de la un nivel normal și într-o structură optimă;
- asigurarea liniștii în pădure;
- conservarea resurselor naturale de hrană;
- interzicerea pășunatului cu animale domestice în fondul forestier;
- alungarea cerbilor din zonele periclitate;
- administrarea hranei complementare în zonele limitrofe.
10. Dușmani și boli
Dușmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când stratul de
zăpadă este gros și a prins scoarță la suprafață, în care cerbul se scufundă datorită greutății
sale pe când lupul nu. Vițeii sunt atacați și de câini de la turmele de vite. Râsul și ursul
cauzează mai rar pagube, principalul dușman rămânând , după cum spuneam, lupul. Nu
trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală (braconajul).
La boli cât și la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale.
Dintre boli, se menționează: Antrax-ul, Camphenomia, rufibarbis, Hipodermoza. În fondurile
de vânătoare de pe terenurile umede poate fi întâlnită gălbeaza ( Fascicolo hepatica).
Măsurile care trebuie luate pentru a avea un efectiv de cerbi sănătoși și satisfăcător
numeric și calitativ, sunt: paza contra braconajului, combaterea dușmanilor cerbului, în primul
rând a lupilor și a câinilor hoinari, îmbunătățirea condițiilor de hrană, pentru a se ajunge, în
toate fondurile, la efectivul optim, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate și selecția
prin împușcare.
14
11. Metode de vânătoare la cerb
Se aplică metodele: la pândă si cea prin apropiatul. Vânătoarea se face cu arma
ghintuită, de la calibrul 7,6 mm in sus.
11.1 Metoda de pândă: se practică la punctele frecventate de cerb, la locurile de
boncănit ,scăldători, poieni, ogoare. Pânda poate avea loc fie dimineața fie seara, vânătorul
fiind așezat intr-un observator bine camuflat. Cerbii mari de împușcă foarte bine la pândă de
seară în timpul boncănitului deoarece dimineața ei se odihnesc după tot efortul depus în
timpul nopți, lăsând ciutele cu un cerb mai tânăr. Vânătoarea la pândă oferă vânătorului timp
suficient să observe calitatea trofeului, fiind o metodă comodă și accesibilă. Pentru reușita
vânătorii cerbului la pândă, vânătorul se așează in observator înainte cu aproximativ o oră,
vânătorul trebuind să fie bine camuflat si sa adopte un comportament delicat. Locul de pândă
după direcția vântului, este ales ca vântul să bată dinspre vânat spre vânător, sau lateral. La
apropierea vânatului de observator, vânătorul execută mișcări lente atunci când se ridică în
picioare, duce binoclul la ochi sau își pregătește arma. Limierul dacă este bine dresat și
disciplinat poate fi luat de vânător. Dacă în ziua respectivă ne se trage nici un foc de armă,
vânătorul se retrage încet, dacă observatorul nu-l permite sa doarmă peste noapte in teren.
11.2 Metoda prin apropiat (dibuitul): această metodă constă în apropierea de vânat.
Prezintă următoarele avantaje și dezavantaje:
Avantaje:
- șansele da a împușca sunt mai ridicate decât in cazul pândei, deoarece se parcurge
o suprafață mai mare de teren și se pot vedea mai multe posibile piese de vânat;
- vânătorul este în mișcare si are satisfacția apropierii de vânat, fără sa fie observat;
- cercetează mereu alte si alte colțuri din natură; există mai multe situații de a trage;
Dezavantaje:
- este mai obositoare decât pânda
15
- nu orice vânător o poate practica, mai cu seamă pe terenuri accidentate
- presupune existența unui minimum de cărări de vânătoare care să poată permită
apropierea fără zgomot;
- cere experiență pentru a nu speria vânatul;
Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai grea, dar și cea care oferă
satisfacțiile cele mai mari. Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către
vânător sau de însoțitorul acestuia, nu este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în
aplicarea metodei prin apropiat.
11.3 Vânătoarea cerbului din căruță: această metodă se bazează pe ideea că vânatul,
obișnuit cu unele zgomote făcute de om în locurile în care trăiește el, se ferește mai puțin de o
căruță țărănească decât de omul mergând pe jos. Vânătorul aflat în căruță vede vânatul și
coboară în partea opusă adăpostindu-se după un arbore, o tufă pentru nu fi văzut. Căruța își
continuă drumul cu cel care-o conduce, cerbul fiind atent la ea. Această metodă este utilizată
doar in zona de câmpie sau coline joase, accesibile căruței și nu este așa de captivantă precum
apropiatul sau pânda. În țara noastră această metodă se poate aplica in județele: Arad, Bihor,
Ilfov, Prahova şi Timiş.
11.4 Vânătoarea la goană: nu este o goană propriu-zisă cum se execută la mistreţ, ci
este mai mult o alergare a cerbilor spre locurile unde stau vânătorii. Metoda sete considerată
chiar incorectă în cazul cerbului, în goană fiind greu de observat vârsta si calitatea trofeului.
În altă ordine de idei, goana la cerb ca şi la căprior şi la capra neagră este interzisă prin lege in
tara noastră.
Perioada optimă pentru vânătoarea taurului este perioada de boncănit. Sezonul de
vânătoare începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie
pentru tauri si, respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei. Iată câteva măsuri necesare la
vânătoarea cerbului carpatin: se impune a fi reţinut ca aproximativ 70 % din cota de recoltare
la tauri si 100 % în cazul femelelor ,trebuie scoase selectiv. În plus, pentru gestionarea
raţională a speciei, trebuie extrase exemplarele de selecţie înainte şi la începutul perioadei de
boncănit, iar cele de trofeu în a doua jumătate a acestei perioade dau mai târziu. O altă
perioada favorabilă selecţiei este după cârduire ( 15 noiembrie – 15 decembrie ), când prin
comparaţie poate alege mai corect.
16
Masculul ( cerb)
Femela (ciută)
Vițelul ( cerbul pui)
17