Catre GalateeaNichita Stanescu

“Nichita Stanescu este autorul celei de a treia revolutii poetice in limba romana, dupa aceea eminesciana si argheziana” (Mircea Martin). Acesta este reprezentativ pentru neomodernism, orientare manifestata in literatura romana in anii 1960-1970, avand ca trasaturi: intelectualismul, reinterpretarea miturilor, reflectia filozofica, abordarea marilor teme ale liricii, redefinirea poeticului.

Nichita Stanescu inscrie un moment esential in evolutia liricii postbelice, marcand recuperarea lirismului. Poezia lui se distinge de lirica dominata anecdotic, de evenimentul politic, acesta recuperand cateva modele fundamentale ale literaturii noastre: Eminescu (vizionarismul), Barbu (ermetismul), Blaga (decantarea lirismului pana la esenta), Arghezi (inovatia in domeniul lexicului poetic).

Poezia ,,Catre Galateea” face parte din volumul “Dreptul la timp” (1965), care marcheaza trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creatie, a maturitatii creatoare, in care aventura cunoasterii nu mai este extaz, traire plenara, ca in prima etapa, ci constientizare a limitelor umane, cadere in timp, dar si descoperire a esentelor umane; asadar o lirica filozofica.

Neomodernismul, orientare literară pentru care N Stanescu este reprezentativ se defineşte în poezia “Către Galateea” prin reinterpretarea miturilor, reflecţia filosofică, reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, subtilitatea metaforei şi insolitul imaginilor artistice.

Textul este o ars poetica deoarece, prin mijloace artistice, este redata conceptia autorului despre poezie (atributele ei specifice) si despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea si creatia).

Este o arta poetica apartinand neomodernismului, in care se realizeaza rasturnarea relatiei creator-opera, inversarea rolurilor, artistul fiind cel “nascut” din opera.

Tema creatorului şi a operei de artă este dezvoltată cu ajutorul unor motive literare comune: rugăciunea (motiv întâlnit şl la Eminescu), comuniunea om-natură (intalnit atat in poezia populară, in lirica romantică, cat si in cea simbolistă), logosul si naşterea.

Viziunea despre lume pe care o transmite această operă dovedeşte importanţa pe care Nichita Stănescu o acordă problemei poeziei, pe care o considerea hemografie, dar si cuvântului, în fapt actului de întemeiere prin cuvânt.

Condiţia vieţuirii artistului este însăşi opera. Dacă într-unui din eseurile sale, N. Stănescu afirma că un poet „este acela care naşte", în Către Galateea el schimbă perspectiva. Opera - principiu fertil - este aceea care îl zămisleşte pe creator. Răsturnarea de roluri propune o viziune inedită asupra operei care încetează să mai fie un „obiect", intrând în rândul fiinţelor cu existenţă autonomă, cu trup, voinţă şi sentimente proprii.

Poetul îşi asumă ipostaza celui nenăscut, a latenţei ce tinde către manifestare, către întrupare, de aici şi titlul: Către Galateea. N. Stănescu înţelege prin naştere, simbolic, învestirea ca poet.

Titlul reliefează ambiguitatea, ca trăsătură fundamentală a poeziei neomoderniste şi este alcătuit dintr-o prepoziţie şi un nume propriu. „Către" face o trimitere spaţială, permiţând o dubla interpretare: adresare către Galateea sau îndreptare/ drum către Galateea. Numele propriu face trimitere la mitul lui Pygmalion, rege al Ciprului şi sculptor ce construieşte o statuie de fildeş, Galateea, prototip al frumuseţii feminine, de care se îndrăgosteşte. Zeiţa Afrodita o însufleţeşte şi din unirea artistului cu femeia/operă se naşte un fiu. Ambivalenţa muză/iubită face ca acest text să poată fi citit în două registre: ca artă poetică sau ca poezie de dragoste.

Celălalt sens al titlului dă numelui propriu valoare de reper toponimic şi accentuează înţelesurile mitului: artistul se va afla mereu în căutarea desăvârşirii.

,,Către Galateea” aparţine lirismului subiectiv, fiind un monolog adresat în care formele pronominale şi verbale de persoana întâi {„ştiu", „mi", „pun", „mă rog"etc.) sunt constant dublate de cele de persoana a doua („tine", „nu şt i i" , „auzi"), fapt ce susţine, la nivel gramatical, ideea poetică, de legătură a artistului cu Opera.

Compoziţional, se disting trei secvenţe poetice cărora le corespund cele trei strofe. Monologul îşi sporeşte patosul de la o unitate lirică la alta şi este organizat simetric. Fiecare strofă începe cu verbul „ştiu"şi se încheie cu laitmotivul: „şi mă rog de t ine, /naşte-mă." , ultima instituind prin repetiţia din final („naşte-mă. Naşte-mă.") un climax al emoţiei poetice.

Incipitul este ex abrupto: „îţi şt iu toate t impurile, toate mişcările, toate parfumurile, / ş i umbra ta şi tăcerile tale, şi sânul tău. . ." şi se constituie dintr-o enumeraţie asociată cu repetiţia, a unor termeni concreţi şi abstracţi, dezvoltându-se, apoi pe un tipar reluat, la o intensitate tot mai inalta, in cele trei strofe.

Prima strofă fixează cele două instanţe ale comunicării poetice şi schiţează două portrete: al „zeiţei" şi al idolatrului îngenuncheat.

Imaginarul poetic face loc suprapunerilor real-ireal, palpabil-imaterial, aproape-departe, existent-inexistent.Caracteristicile poeziei, reliefate în prima strofă, sunt voit construite ca o sumă de ambiguităţi: „cutremur",

„culoare", „melancolie", „secundă" etc. Adjectivele pronominale nehotărâte – simbol al omniscienţei artistului - („toate t impurile", „toate mişcările, toate parfumurile") precum şi cele posesive („umbra ta", ,,tăcerile tale", „sânul tău"etc.) indică, prin repetiţie, intimitatea absolută a creatorului cu opera.

Caracterul de rugă al textului poetic este subliniat de revenirea obsesivă la imaginea celui îngenuncheat în faţa zeităţii precum şi de prezenţa laitmotivului „şi mă rog de t ine,/naşte-mă." Brutalitatea imperativului este atenuată de asocierea cu verbul reflexiv „mă rog". Poetul se desemnează pe sine printr-o sinecdocă: genunchiul. Acest element de recurenţă îşi

potenţează semnificaţia prin gestul adoraţiei. Ingenuncherea pe pietrele dure si taioase creează o senzatie a efortului si a suferintei pe care creatorul trebuie s-o indure pentru desavarsirea creatiei .

A doua strofa depaseste cadrul atributelor concrete, revelate. Artistul cunoaste si inefabilul operei, ceea ce nu este legat de planul existentei, orizontul cunoasterii poetice, exprimat metaforic prin indicii temporali si spatiali: “dupa-amiaza, dincolo-de-marea, dupa-orizontul” , notiuni abstracte, ultimele doua formate prin alaturarea prepozitiei “dincolo” de diferite substantive care devin metafore.

Jocul cuvintelor in rostirea poetica antreneaza categoriile aproapelui si departelui (rezonanta eminesciana): “Stiu tot ce e mai departe de tine,/ atat de departe, incat nu mai exista aproape”. Ruptura intre planul constiintei si al expresiei, in cadrul operei-poezie, este redata in mod dramatic: “Stiu tot si tot ce e dincolo de ele,/ si atat de departe, incat nu mai are nici nume”, de aceea gestul ingenucherii apare acum ca urmare a acestei cunoasteri totale. Poetul zămisleşte opera, iar ea îi oferă temeliile fiinţei, justificându-l în univers: „De aceea-mi îndoi genunchiul şi- l pun/ pe genunchiul pietrelor, care-l îngână./ Şi mă rog de t ine,/ naşte-mă."

Personificarea “genunchiul pietrelor” sugereaza insufletirea operei, precum si o alta relatie a artistului-poet cu lumea decat in strofa anterioara: trecerea la comunicarea intima, iar lumea se organizeaza prin cantec ca in mitul lui Orfeu. Verbul “ingana” poate avea ca sens conotativ atat verbul “canta”, cat si verbul “imita”. Prin cantec/ poezie, lumea reala devine un mimesis al lumii plasmuite de artist.

Ultima secventa poetica il infatiseaza pe creator ca suflet al operei. “Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi”. Artistul ii imprumuta operei propria sa viata, ritmul sau vital. Viata miraculoasa a operei nu tine doar de constiinta artistului, ci de intreaga existenta. Opera naste propriul univers prin intermediul artistului care are harul cunoasterii si se ofera ca model al lumii, umanizand-o.

Strofa a treia este marcata stilistic prin metafore personificatoare: “copacii-umbre de lemn ale vinelor tale, raurile-miscatoare umbre ale sangelui tau” si toate acestea simbolizand faptul ca natura este insufletita de opera, sau este o copie a ei rasturnandu-se astfel mimesis-ul traditional, in sensul ca lumea insasi, natura sunt umbre ale artei (in sens platonic). Artistul insusi e umbra a operei sale, virtualitate ce asteapta sa fie nascuta.

Punctul culminant al “monologului” pasionat pe care-l rosteste creatorul in fata Galateei inca mute este concentrat intr-un verb: “naste-ma”. In forma imperativa, repetat de doua ori in ultimul vers al poemului, acest verb condenseaza intreaga suferinta, intreaga tanjire a creatorului indragostit de propria creatia. Raportul vital si estetic s-a schimbat, creatia este implorata sa dea nastere creatorului.

Contradicţia logică - poetul aşteaptă să fie născut de poezie şi trimis în lume, sub timp - nu este decât aparentă. În fapt, Către Galateea surprinde doar un moment din drumul artistului către perfecţiune.

Către Galateea se caracterizează, la nivel lexico-semantic, printr-un limbaj poetic înnoitor care asociază, provocator, cuvinte concrete şi abstracte („şi mersul tău, şi melancolia ta şi inelul tău, şi secunda"), puncte de sprijin ale unor imagini artistice tulburătoare. Termenii antinomici familiari („departe"/„aproape"), creează o tensiune semantică neaşteptată, producătoare de noi înţelesuri.

Ambiguitatea este principala trăsătură a textului poetic, la nivel stilistic. Ea este produsul utilizării constante a metaforei, a construcţiilor plurisemnificante, precum este şi cea din titlu, a motivelor cu valoare de simbol (rugăciunea, naşterea).

Strofele inegale, versul liber, absenţa majusculei la începutul versurilor, tehnica ingambamentului ilustrează libertăţile prozodice specifice poeziei moderne.

Consider ca tema si viziunea despre lume a artistului se reflecta in poezie prin

In concluzie, valorificand reinterpretarea miturilor, reflectia filosofica, subtilitatea metaforei si punand accent pe relatia creator-creatie, poezia “Catre Galateea” se constituie intr-o arta poetica apartinand neomodernismului.