Cărticica cu lecturi - clasa I
-
Upload
doina-burtila -
Category
Documents
-
view
995 -
download
224
description
Transcript of Cărticica cu lecturi - clasa I
Emil Gârleanu(1878-1914)
Emil Gârleanu s-a născut la 5 ianuarie 1878, la Iaşi. Sensibil la
frumos, încă din copilăriei l-au încântat minunatele peisaje, frumuseţile
basmelor povestite de bunica în „cerdacul de lemn încărcat cu flori de brumă
- dimineaţa care abia aşteptau zorile spre a se redeschide, lumea plină de
taine a „celor ce nu cuvântă“.
Mai târziu îşi aminteşte cu emoţie de manualul de citire al bunului dascăl
Ion Creangă după care a învăţat „primele buchii“ şi spune: „Am iubit cartea
aceasta, se vede că am iubit-o!“
În povestirile sale zugrăveşte cu gingăşie universul gâzelor, plantelor şi
animalelor. Aceste povestiri sunt strânse în volumul „Din lumea celor care nu
cuvântă“ constituind opera sa reprezentativă.
5
1. Uneşte cu o linie cuvintele cu înţeles asemănător.
• se deşiră • mulţime
• noiane • se împrăştie
• freamăt • îndrumare
• călăuzire • zgomot, înfiorare
• îngrijat • vârtej, bulboane
• vâltoare • îngrijorate, neliniştit
• rarişti • coloană, mulţime
• stol • loc cu copaci rari, răriş
• călăuză • ghiol
• stingher • delicat, firav, fin, gingaş
• plăpând • singur
• simbol • imagine care reprezintă indirect, un obiect, un
simţământ
2. Reconstituie fragmentul din text. Urmează modelul.
se deşiră
iar se strâng
Paserile se rotesc în înalt
şi iar se răresc
le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc
apoi îşi aleg călăuzele
Transcrie fragmentul.
NEDESPARTITE
Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc
în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte,
și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin,
ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopțile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că
prinde ființă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi;
umbre se strecoară rătăcite; țipăte răsar și se sting; chemări de călăuzire umplu largul
cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în
ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineața aceasta, și-n
fâlfâirile lor, care se aud ca niște sunete supte ușor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau
pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariștilor, printre plopii înalți, ca și cum
ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul
păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor și tivește pe cer o dungă
de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi și se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau
mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului;
un țipăt năbușit, din gușă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un
loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușcă clocotește aerul cuprinsurilor. Cele două
perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică își curmă
zborul, își adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieții, se rotește în două cercuri,
se înalță drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se
în undele râului, care o fură și o poartă mai departe.
Stingherul, soțul, urmărește puțin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat și, pe
apa tulbure, își vede tovarășa. O putere îl ține atunci deasupra vâltorii, cu ochii
nedesprinși de la trupul plăpând și pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe
care, în cercuri strânse, îl urmărește mereu.
Și sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se șterge în
zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, și porumbelul care se rotește
mereu, urmărindu-și soția, ca un simbol al veșnicei iubiri!...
Și-n urma lor, toamna cade mai grea!
6 7
,–
1
1. Uneşte cu o linie cuvintele cu înţeles asemănător.
• se deşiră • mulţime
• noiane • se împrăştie
• freamăt • îndrumare
• călăuzire • zgomot, înfiorare
• îngrijat • vârtej, bulboane
• vâltoare • îngrijorate, neliniştit
• rarişti • coloană, mulţime
• stol • loc cu copaci rari, răriş
• călăuză • ghiol
• stingher • delicat, firav, fin, gingaş
• plăpând • singur
• simbol • imagine care reprezintă indirect, un obiect, un
simţământ
2. Reconstituie fragmentul din text. Urmează modelul.
se deşiră
iar se strâng
Paserile se rotesc în înalt
şi iar se răresc
le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc
apoi îşi aleg călăuzele
Transcrie fragmentul.
NEDESPARTITE
Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc
în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte,
și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin,
ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Încotro?
În nopțile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că
prinde ființă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi;
umbre se strecoară rătăcite; țipăte răsar și se sting; chemări de călăuzire umplu largul
cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în
ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineața aceasta, și-n
fâlfâirile lor, care se aud ca niște sunete supte ușor dintrun flaut, pornesc. Întâi o iau
pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariștilor, printre plopii înalți, ca și cum
ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul
păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor și tivește pe cer o dungă
de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi și se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau
mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului;
un țipăt năbușit, din gușă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un
loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușcă clocotește aerul cuprinsurilor. Cele două
perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică își curmă
zborul, își adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieții, se rotește în două cercuri,
se înalță drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se
în undele râului, care o fură și o poartă mai departe.
Stingherul, soțul, urmărește puțin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat și, pe
apa tulbure, își vede tovarășa. O putere îl ține atunci deasupra vâltorii, cu ochii
nedesprinși de la trupul plăpând și pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe
care, în cercuri strânse, îl urmărește mereu.
Și sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se șterge în
zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, și porumbelul care se rotește
mereu, urmărindu-și soția, ca un simbol al veșnicei iubiri!...
Și-n urma lor, toamna cade mai grea!
6 7
,–
1
3. Desenează drumul păsărilor aşa cum este prezentat de autor în primul alineat din text.
4. Marchează în textul dat partea care descrie zborul turturelelor.
5. Lectura are titlul „Nedespărţite“ deoarece:
Păsările călătoresc totdeauna în grupuri.
Una dintre păsări nu mai pleacă în lunga călătorie, deoarece nu-şi poate
părăsi soţia moartă.
Fiecare pasăre pleacă singură.
6. Ce crezi că s-a întâmplat cu pasărea care a rămas? De ce?
7. • Ţi-a plăcut lectura?
• Ce te-a impresionat?
a) Cum a prezentat autorul zborul păsărilor?
b) Ce a făcut soţul care a rămas singur?
c) Titlul ales de autor?
d) Finalul întâmplării?
•Cum ţi-ai fi dorit să se finalizeze zborul turturelelor?
DA NU
8 9
Virgil Carianopol(1908-1984)
Virgil Carianopol s-a născut pe 29 martie 1908 la Caracal, în judeţul Olt.
Este fiul Atenei (născută Popescu) şi al lui Grigore Carianopol, funcţionar
la tribunal. Primii ani de şcoală îi face la Caracal. Urmează apoi o şcoală militară
şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti.
Din 1956 până în 1963 face închisoare politică la Aiud şi Periprava.
Debutează în 1928 în revista “Vraja“, apoi în 1931 cu volumul „Flori de
spini“. Urmează volumele, “Frunzişul toamnei mele”, “Scară la cer”, “Cântece
româneşti”, “Cântece olteneşti”.
CARTEA
Cartea e ca mama noastră:
Ea ne-nvaţă ce e bine,
Tot ce trebuie să facem
Si să ştie orişicine.
Ea dă sfaturi tuturor,
Inţeleaptă, ajutor
Pentru toţi ce vor să-i ceara,
Dă lumina tuturor.
3. Desenează drumul păsărilor aşa cum este prezentat de autor în primul alineat din text.
4. Marchează în textul dat partea care descrie zborul turturelelor.
5. Lectura are titlul „Nedespărţite“ deoarece:
Păsările călătoresc totdeauna în grupuri.
Una dintre păsări nu mai pleacă în lunga călătorie, deoarece nu-şi poate
părăsi soţia moartă.
Fiecare pasăre pleacă singură.
6. Ce crezi că s-a întâmplat cu pasărea care a rămas? De ce?
7. • Ţi-a plăcut lectura?
• Ce te-a impresionat?
a) Cum a prezentat autorul zborul păsărilor?
b) Ce a făcut soţul care a rămas singur?
c) Titlul ales de autor?
d) Finalul întâmplării?
•Cum ţi-ai fi dorit să se finalizeze zborul turturelelor?
DA NU
8 9
Virgil Carianopol(1908-1984)
Virgil Carianopol s-a născut pe 29 martie 1908 la Caracal, în judeţul Olt.
Este fiul Atenei (născută Popescu) şi al lui Grigore Carianopol, funcţionar
la tribunal. Primii ani de şcoală îi face la Caracal. Urmează apoi o şcoală militară
şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti.
Din 1956 până în 1963 face închisoare politică la Aiud şi Periprava.
Debutează în 1928 în revista “Vraja“, apoi în 1931 cu volumul „Flori de
spini“. Urmează volumele, “Frunzişul toamnei mele”, “Scară la cer”, “Cântece
româneşti”, “Cântece olteneşti”.
CARTEA
Cartea e ca mama noastră:
Ea ne-nvaţă ce e bine,
Tot ce trebuie să facem
Si să ştie orişicine.
Ea dă sfaturi tuturor,
Inţeleaptă, ajutor
Pentru toţi ce vor să-i ceara,
Dă lumina tuturor.
De-aceea, dragi copii, întruna
S-o-ntrebaţi, că, la nevoie,
Ea nu doarme, ea chiar noaptea
Este trează pentru noi.
1. Răspunde la întrebări:
Cu cine compară preţul cartea? De ce?
Cui dă cartea sfaturi?
De ce este cartea trează şi noaptea?
Cum poate să lumineze drumul?
2. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
ne învaţă făclie
sfaturi univers
înţelepciune drumul
3. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
bine noaptea
înţeleaptă trează
lumină veche
4. Scrie enunţuri în care să foloseşti cuvântul “carte” cu înţelesuri diferite.
10
Are-nţelepciunea veche,
E făclie-n univers,
Ea vă luminează drumul
Pentru cat aveţi de mers.
5.
6. noaptea minţii = necunoaştere, neştiinţă
Reciteşte fragmentul încadrat, apoi răspunde la întrebarea:
Cum poţi “întreba” o carte?
7. făclie = obiect care dă lumină şi căldură
Găseşte o explicaţie pentru versul al doilea din strofa a IV-a.
Dacă ştii să citeşti, fiecare om este o carte.
De fiecare dată când deschizi o carte înveţi ceva.
Nu uita!
11
Cartea ne învaţă...
De-aceea, dragi copii, întruna
S-o-ntrebaţi, că, la nevoie,
Ea nu doarme, ea chiar noaptea
Este trează pentru noi.
1. Răspunde la întrebări:
Cu cine compară preţul cartea? De ce?
Cui dă cartea sfaturi?
De ce este cartea trează şi noaptea?
Cum poate să lumineze drumul?
2. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
ne învaţă făclie
sfaturi univers
înţelepciune drumul
3. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
bine noaptea
înţeleaptă trează
lumină veche
4. Scrie enunţuri în care să foloseşti cuvântul “carte” cu înţelesuri diferite.
10
Are-nţelepciunea veche,
E făclie-n univers,
Ea vă luminează drumul
Pentru cat aveţi de mers.
5.
6. noaptea minţii = necunoaştere, neştiinţă
Reciteşte fragmentul încadrat, apoi răspunde la întrebarea:
Cum poţi “întreba” o carte?
7. făclie = obiect care dă lumină şi căldură
Găseşte o explicaţie pentru versul al doilea din strofa a IV-a.
Dacă ştii să citeşti, fiecare om este o carte.
De fiecare dată când deschizi o carte înveţi ceva.
Nu uita!
11
Cartea ne învaţă...
Mihail Sadoveanu(1880-1961)
Marele scriitor Mihail Sadoveanu s-a născut în 1880 la Paşcani.
Profira, mama sa, ţărancă din satul Verşeni, i-a încântat urechile cu cele mai
frumoase poveşti. Vacanţele petrecute la bunici, în Verşeni, i-au îmbogăţit
mintea cu întâmplări şi istorisiri despre oameni şi locuri. A urmat şcoala
primară la Paşcani, gimnaziul la Fălticeni şi liceul la Iaşi.
A scris povestiri pentru copii, despre natură, despre tradiţiile
româneşti, nuvele, schiţe, romane, memorii.
De reţinut pentru vârsta noastră sunt povestirile pentru copii:
Dumbrava minunată, Nada Florilor, Împărăţia apelor, Domnu’ Trandafir.
domnu’ trandafir
12
,
Azi, după ce am văzut iar mănăstirea Neamţului, „vechea
Mănăstire Albă cu trecut aşa de neguros şi de bogat", şi după ce
am văzut Cetatea, „cuibul aprigilor războinici de odinioară",
m-am suit de la un han, care răsufla aburi de mâncări felurite,
într-o birjă mare cât o corabie, la care erau înhămaţi patru cai cu coastele destul de
arătoase.
Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri, când am mîncat
ouă răscoapte, sus, între ruini, când am băut, firitisindu-ne unul pe altul în
singurătatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o dăruise părintele Visarion, şi
când am cântat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel...
Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastră trăgănată
pe care o cântam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgâriat acolo,
pe o piatră, de versurile înflăcărate pe care nu le-am mai găsit şi din care-mi aduc
aminte numai frânturile de la începutul acestei epistole...
Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame
grase care se uitau zâmbind la mine, ş-am pornit spre târguşorul meu natal într-un
sunet domol de clopote dogite.
La spate aveam, departe, munţii în ceaţă; înainte se desfăşurau dealuri
păduroase; şi mă simţeam, cu toată tovărăşia gălăgioasă, uşor şi vesel ca în cea dintâi
tinereţă. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmăreau în vârtejuri, priveam
ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile depărtate ale apelor... Din
când în când ne întîlneam cu băieţandri care-şi păşteau în şanţuri boulenii albi cu
coarnele lucii. Ne urmăreau cu priviri liniştite până departe, şi rămâneau în urmă, tot
mai în urmă. Şi parcă îmi venea să mă opresc, să-i întreb, să le spun o vorbă bună.
Erau chipuri pe care le mai văzusem, pe care le uitasem de când m-am înstrăinat, şi
pe care le regăseam aceleaşi în liniştea şi seninătatea lor.
Şi cu cât mă apropiam de locul unde m-am născut, cu atât se deşteptau
amintirile copilăriei, vii şi luminoase, parcă răsăreau din împărăţia uitării prietini
pierduţi care mă salutau cu zâmbete de bunătate.
Când intrarăm la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trăsură se potoli ca
printr-unfarmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamătul uşor al
desişurilor. Parcă era un cântec, şi parcă-mi venea să dorm. Şi dintr-odată, dintre
chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai desluşit, şi-i
zâmbii cu dragoste în piroteala care mă copleşea.
Era Domnu, domnu Trandafir, învăţătorul meu.
Nu-l văzusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam că e pensionar, că
13
Mihail Sadoveanu(1880-1961)
Marele scriitor Mihail Sadoveanu s-a născut în 1880 la Paşcani.
Profira, mama sa, ţărancă din satul Verşeni, i-a încântat urechile cu cele mai
frumoase poveşti. Vacanţele petrecute la bunici, în Verşeni, i-au îmbogăţit
mintea cu întâmplări şi istorisiri despre oameni şi locuri. A urmat şcoala
primară la Paşcani, gimnaziul la Fălticeni şi liceul la Iaşi.
A scris povestiri pentru copii, despre natură, despre tradiţiile
româneşti, nuvele, schiţe, romane, memorii.
De reţinut pentru vârsta noastră sunt povestirile pentru copii:
Dumbrava minunată, Nada Florilor, Împărăţia apelor, Domnu’ Trandafir.
domnu’ trandafir
12
,
Azi, după ce am văzut iar mănăstirea Neamţului, „vechea
Mănăstire Albă cu trecut aşa de neguros şi de bogat", şi după ce
am văzut Cetatea, „cuibul aprigilor războinici de odinioară",
m-am suit de la un han, care răsufla aburi de mâncări felurite,
într-o birjă mare cât o corabie, la care erau înhămaţi patru cai cu coastele destul de
arătoase.
Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri, când am mîncat
ouă răscoapte, sus, între ruini, când am băut, firitisindu-ne unul pe altul în
singurătatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o dăruise părintele Visarion, şi
când am cântat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel...
Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastră trăgănată
pe care o cântam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgâriat acolo,
pe o piatră, de versurile înflăcărate pe care nu le-am mai găsit şi din care-mi aduc
aminte numai frânturile de la începutul acestei epistole...
Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame
grase care se uitau zâmbind la mine, ş-am pornit spre târguşorul meu natal într-un
sunet domol de clopote dogite.
La spate aveam, departe, munţii în ceaţă; înainte se desfăşurau dealuri
păduroase; şi mă simţeam, cu toată tovărăşia gălăgioasă, uşor şi vesel ca în cea dintâi
tinereţă. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmăreau în vârtejuri, priveam
ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile depărtate ale apelor... Din
când în când ne întîlneam cu băieţandri care-şi păşteau în şanţuri boulenii albi cu
coarnele lucii. Ne urmăreau cu priviri liniştite până departe, şi rămâneau în urmă, tot
mai în urmă. Şi parcă îmi venea să mă opresc, să-i întreb, să le spun o vorbă bună.
Erau chipuri pe care le mai văzusem, pe care le uitasem de când m-am înstrăinat, şi
pe care le regăseam aceleaşi în liniştea şi seninătatea lor.
Şi cu cât mă apropiam de locul unde m-am născut, cu atât se deşteptau
amintirile copilăriei, vii şi luminoase, parcă răsăreau din împărăţia uitării prietini
pierduţi care mă salutau cu zâmbete de bunătate.
Când intrarăm la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trăsură se potoli ca
printr-unfarmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamătul uşor al
desişurilor. Parcă era un cântec, şi parcă-mi venea să dorm. Şi dintr-odată, dintre
chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai desluşit, şi-i
zâmbii cu dragoste în piroteala care mă copleşea.
Era Domnu, domnu Trandafir, învăţătorul meu.
Nu-l văzusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam că e pensionar, că
13
trebuie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară, nalt, bine legat, cu
mustăcioară neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate,
încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemărginit.
Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da
teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel
Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întăia.
Mai cu samă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei
treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam
parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.
Uite, şi acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau
privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un
semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce
spunea glasul lui... Şi când mă gîndesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut
să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că
Domnu era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea
gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de
toate zilele... Dar atunci nu, n-avea altă grijă decît să ne spuie istorii mişcătoare.
Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine,
au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un
vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească, cu
bine, menirea...
Domnu nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de
frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a
învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, lucruri pe care
mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de care aminte nu ne mai
aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat
mai târziu...
Îmi aduc aminte... Într-o sară ne strânseserăm la şcoală la împletit panere.
Şedeam încerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în
împrejurimi înprimăvara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un
cântec de fluier. Umbrele înserării ne învăluiră, povestitorul tăcu, şi noi rămaserăm
fără vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultând adierea depărtată a cavalului.
- Măi băieţi, staţi, c-am să vă cetesc şi eu o poveste...
Şi a aşezat în geam, pe dinlăuntru, o lampă, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a
14
cetit Harap-Alb al lui Moş-Creangă. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe
toţi ca un cântec frumos. Povestea mi-a rămas adânc săpată în suflet, şi, mai târziu,
când am cetit-o într-o odăiţă scundă, în Iaşi, pe când făceam liceul, am stat mult şi m-
am gândit la sara când o cetea învăţătorul, m-am gândit ca la o altă poveste senină a
copilăriei mele...
Dintre toate amintirile frumoase, această sară, cînd ne-a cetitpovestea, rămase
stăruitoare în piroteala mea, în legănarea trăsurii mari, pe când clopotele sunau încet
prin liniştea pădurii. Treceam printre două ziduri de verdeaţă care-mi trimeteau
aburiri răcoroase, şi mă apropiam repede de locul unde a fost odată şcoala, unde m-
am jucat, unde Domnu şi-a petrecut atâţia ani - treizeci - dăscălind şiruri după şiruri
de copilandri cu ochii neliniştiţi.
Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbătrânit, cu părul alb, se plimbă
încet, cu mânile la spate, singur şi trist.
Îl întreb:
- Ce mai faci ?
- Greu, greu ! îmi răspunde încet, dând din cap. De acuma mă duc să mă
întâlnesc cu Harap-Alb şi cu Creangă...
Şi parcă mă cuprinde o înduioşare, mă uit la dânsul şi nu-mi vine a crede că el e
omul tânăr care altădată ne-a strecurat în suflete atâta credinţă şi atâta foc !
M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina albă a câmpiei. Târguşorul meu se
vedea departe, într-o grămădire de acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam
să văd cât mai curînd pe dascălul copilăriei. Şi vezi tu, dragă, poate scrisoarea aceasta
de aceea e aşa de sentimentală şi aşa de plină de puncte de exclamaţie, pentru că
vestea pe care am aflat-o, a fost tristă. Totuşi trebuia să mă aştept la ea. Domnu nu
mai era nici vesel, nici trist, nici bătrân... După ce şi-a isprăvit cei treizeci de ani de
dăscălie, s-a dus unde-i locul tuturor. Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul
multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a
plâns şi prin care n-a strălucit, - a murit împăcat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte !
II
Din ziua când m-am întors aici, în târguşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipă.
Am cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au rămas vii pentru sufletul
meu întâmplărilecopilăriei, - întâmplările luminoase ale copilăriei aşa de
îndepărtate.
15
trebuie să fi îmbătrânit. Eu îl vedeam însă tot ca odinioară, nalt, bine legat, cu
mustăcioară neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate,
încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemărginit.
Toate patru clasele erau grămădite într-o odaie lungă. Unora din băieţi le da
teme, pe alţii îi asculta. Când explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel
Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întăia.
Mai cu samă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei
treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam
parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.
Uite, şi acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau
privirile şi era şi el mişcat când ne spunea despre mărirea strămoşilor. Când făcea un
semn cu mâna, aşa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce
spunea glasul lui... Şi când mă gîndesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut
să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că
Domnu era un om foarte năcăjit, hărţuit de administraţie, că cu greu îşi ducea
gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învăţătura de
toate zilele... Dar atunci nu, n-avea altă grijă decît să ne spuie istorii mişcătoare.
Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, când te gândeşti bine,
au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un
vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească, cu
bine, menirea...
Domnu nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de
frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a
învăţat să credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastră, lucruri pe care
mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învăţat multe, de care aminte nu ne mai
aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat
mai târziu...
Îmi aduc aminte... Într-o sară ne strânseserăm la şcoală la împletit panere.
Şedeam încerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în
împrejurimi înprimăvara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un
cântec de fluier. Umbrele înserării ne învăluiră, povestitorul tăcu, şi noi rămaserăm
fără vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultând adierea depărtată a cavalului.
- Măi băieţi, staţi, c-am să vă cetesc şi eu o poveste...
Şi a aşezat în geam, pe dinlăuntru, o lampă, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a
14
cetit Harap-Alb al lui Moş-Creangă. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe
toţi ca un cântec frumos. Povestea mi-a rămas adânc săpată în suflet, şi, mai târziu,
când am cetit-o într-o odăiţă scundă, în Iaşi, pe când făceam liceul, am stat mult şi m-
am gândit la sara când o cetea învăţătorul, m-am gândit ca la o altă poveste senină a
copilăriei mele...
Dintre toate amintirile frumoase, această sară, cînd ne-a cetitpovestea, rămase
stăruitoare în piroteala mea, în legănarea trăsurii mari, pe când clopotele sunau încet
prin liniştea pădurii. Treceam printre două ziduri de verdeaţă care-mi trimeteau
aburiri răcoroase, şi mă apropiam repede de locul unde a fost odată şcoala, unde m-
am jucat, unde Domnu şi-a petrecut atâţia ani - treizeci - dăscălind şiruri după şiruri
de copilandri cu ochii neliniştiţi.
Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbătrânit, cu părul alb, se plimbă
încet, cu mânile la spate, singur şi trist.
Îl întreb:
- Ce mai faci ?
- Greu, greu ! îmi răspunde încet, dând din cap. De acuma mă duc să mă
întâlnesc cu Harap-Alb şi cu Creangă...
Şi parcă mă cuprinde o înduioşare, mă uit la dânsul şi nu-mi vine a crede că el e
omul tânăr care altădată ne-a strecurat în suflete atâta credinţă şi atâta foc !
M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina albă a câmpiei. Târguşorul meu se
vedea departe, într-o grămădire de acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam
să văd cât mai curînd pe dascălul copilăriei. Şi vezi tu, dragă, poate scrisoarea aceasta
de aceea e aşa de sentimentală şi aşa de plină de puncte de exclamaţie, pentru că
vestea pe care am aflat-o, a fost tristă. Totuşi trebuia să mă aştept la ea. Domnu nu
mai era nici vesel, nici trist, nici bătrân... După ce şi-a isprăvit cei treizeci de ani de
dăscălie, s-a dus unde-i locul tuturor. Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul
multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a
plâns şi prin care n-a strălucit, - a murit împăcat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte !
II
Din ziua când m-am întors aici, în târguşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipă.
Am cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au rămas vii pentru sufletul
meu întâmplărilecopilăriei, - întâmplările luminoase ale copilăriei aşa de
îndepărtate.
15
Am văzut, la Siret, locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. Ne bălăceam
în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pînă-n picioare; lăsam să ne
pârlească soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu
răcnete, apoi dintr-odată săream cu toţii în apă, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie
de stropi.
Am văzut iarăşi întinsele zăvoaie de sălcii cenuşii în care intram cu grozava frică
debursuci. Frica ţinea pînă ce dădeam de desişurile cu mure, când ne puneam la
ospăţ şi la taifas. Pe urmă, prin poieni, chiote şi goană, parcă venise pe acele
meleaguri o oştire de sălbatici...
Ş-am mai văzut, la marginea târgului, şurile dărăpănate, pline de poloboace,
unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cât fior căutam prin colţuri negre, şi
cotrobăiam prin poloboacele răsunătoare şi cercetam, prin podurile în care se
furişau dungi albe de lumină, pe tovarăşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte că totdeauna
trebuia să mormăiesc singur, să spun câte o ghiduşie ca să izbucnească în râs cineva...
Numai aşa puteam să dau de o urmă în pustiul acela !
Şi câte şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am văzut.
Totuşiniciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul - numai locul a rămas -
unde odată era şcoala.
Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întâia dimineaţă,
când m-a adus tata de mână; acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care
Domnu ne dăruia de gustare câte două la începutul fiecărei vacanţe; acolo era curtea
unde înălţăm iarna uriaşi de zăpadă, la capul cărora ne suiam cu scara, să le punem
pipe în gură şi cărbuni în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, - şi,
de-acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am să-ţi vorbesc şi în
această scrisoare de domnu Trandafir.
Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când
zîmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă la mijloc.
Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul
drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la
urechea dreaptă, şi, încruntînd puţin dinsprîncene, dădea uşor tonul: laaa ! - iar
băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui,
care dintr-odată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă.
Când trebuia câteodată, sâmbăta după amiază, să ne cetească din poveştile lui
16
Creangă, ne privea întăi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul
inimii, - şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.
Tu bagi de samă că nu-ţi vorbesc de gramatică şi de aritmetică. Şi nici nu-ţi voi
vorbi. Acestea se făceau bine; băieţii învăţau după puterile lor; dar sunt nişte lucruri
aşa deneînsemnate când le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o
da Domnu ! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea,
dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din
credinţa şi curăţenia unuiapostol.
Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei
mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rău, - el făcea
ceea ce socotea că trebuie să facă, şi atât.
De aceea domnu Trandafir al nostru a rămas foarte mirat când, într-un rând, în
cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus.
Să vezi cum a fost.
Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau
cumonitorii. Domnu, în grădină, priveghea la descărcatul unui car de fîn. Era foarte
gospodăros şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială.
Străinii se apropie.
- Bună-ziua !
- Mulțămim dumilorvoastră !
Domnu Trandafir se uită la străini; străinii se uită la domnu Trandafir.
- Mă rog, ce doriţi dumneavoastră ?
- Apoi, uite ce e... dacă eşti bun... Am vrea să vedem şcoala...
- Cum nu, numai să isprăvesc cu fânul ista. Mărie ! ia vezi de ceva răcoreală !
dulceţi, cafea ! Ia şedeţi vă rog, colea, la umbră, în cerdac, oleacă, de mai răsuflaţi...
- Nu, că suntem cam grăbiţi...
- Uite, îndată, cât ai bate din palme...
Şi iată-l că se scutură de fân, trece înainte şi pofteşte pe străini în clasă. Acolo
întrebări: câţi copii vin la şcoală, câţi sunt înscrişi ? şi Domnu răspunde că vin câţi sunt
înscrişi, şi se cam miră de ce l-or fi întrebând orăşenii de lucruri de acestea. Revizori
nu sînt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie că vine de două ori pe an. Vine rar, că ştie
cu cine are de-a face. În sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
- Mă rog, fii bun şi fă o lecţie... aşa, de curiozitate...
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o făcea el totdeauna, întreabă pe băieţi,
17
Am văzut, la Siret, locul unde mă scăldam cu dracii de sama mea. Ne bălăceam
în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pînă-n picioare; lăsam să ne
pârlească soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu
răcnete, apoi dintr-odată săream cu toţii în apă, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie
de stropi.
Am văzut iarăşi întinsele zăvoaie de sălcii cenuşii în care intram cu grozava frică
debursuci. Frica ţinea pînă ce dădeam de desişurile cu mure, când ne puneam la
ospăţ şi la taifas. Pe urmă, prin poieni, chiote şi goană, parcă venise pe acele
meleaguri o oştire de sălbatici...
Ş-am mai văzut, la marginea târgului, şurile dărăpănate, pline de poloboace,
unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cât fior căutam prin colţuri negre, şi
cotrobăiam prin poloboacele răsunătoare şi cercetam, prin podurile în care se
furişau dungi albe de lumină, pe tovarăşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte că totdeauna
trebuia să mormăiesc singur, să spun câte o ghiduşie ca să izbucnească în râs cineva...
Numai aşa puteam să dau de o urmă în pustiul acela !
Şi câte şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am văzut.
Totuşiniciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul - numai locul a rămas -
unde odată era şcoala.
Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întâia dimineaţă,
când m-a adus tata de mână; acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care
Domnu ne dăruia de gustare câte două la începutul fiecărei vacanţe; acolo era curtea
unde înălţăm iarna uriaşi de zăpadă, la capul cărora ne suiam cu scara, să le punem
pipe în gură şi cărbuni în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, - şi,
de-acolo pornind, simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am să-ţi vorbesc şi în
această scrisoare de domnu Trandafir.
Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când
zîmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă la mijloc.
Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul
drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la
urechea dreaptă, şi, încruntînd puţin dinsprîncene, dădea uşor tonul: laaa ! - iar
băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui,
care dintr-odată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revărsare caldă.
Când trebuia câteodată, sâmbăta după amiază, să ne cetească din poveştile lui
16
Creangă, ne privea întăi blând, cu un zâmbet liniştit, ţinând cartea la piept, în dreptul
inimii, - şi în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.
Tu bagi de samă că nu-ţi vorbesc de gramatică şi de aritmetică. Şi nici nu-ţi voi
vorbi. Acestea se făceau bine; băieţii învăţau după puterile lor; dar sunt nişte lucruri
aşa deneînsemnate când le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o
da Domnu ! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea,
dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din
credinţa şi curăţenia unuiapostol.
Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei
mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rău, - el făcea
ceea ce socotea că trebuie să facă, şi atât.
De aceea domnu Trandafir al nostru a rămas foarte mirat când, într-un rând, în
cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus.
Să vezi cum a fost.
Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau
cumonitorii. Domnu, în grădină, priveghea la descărcatul unui car de fîn. Era foarte
gospodăros şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială.
Străinii se apropie.
- Bună-ziua !
- Mulțămim dumilorvoastră !
Domnu Trandafir se uită la străini; străinii se uită la domnu Trandafir.
- Mă rog, ce doriţi dumneavoastră ?
- Apoi, uite ce e... dacă eşti bun... Am vrea să vedem şcoala...
- Cum nu, numai să isprăvesc cu fânul ista. Mărie ! ia vezi de ceva răcoreală !
dulceţi, cafea ! Ia şedeţi vă rog, colea, la umbră, în cerdac, oleacă, de mai răsuflaţi...
- Nu, că suntem cam grăbiţi...
- Uite, îndată, cât ai bate din palme...
Şi iată-l că se scutură de fân, trece înainte şi pofteşte pe străini în clasă. Acolo
întrebări: câţi copii vin la şcoală, câţi sunt înscrişi ? şi Domnu răspunde că vin câţi sunt
înscrişi, şi se cam miră de ce l-or fi întrebând orăşenii de lucruri de acestea. Revizori
nu sînt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie că vine de două ori pe an. Vine rar, că ştie
cu cine are de-a face. În sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
- Mă rog, fii bun şi fă o lecţie... aşa, de curiozitate...
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o făcea el totdeauna, întreabă pe băieţi,
17
vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă. Şi iată că orăşenii
îl privesc cu ochii dintr-odată încălziţi, întreabă şi ei pe copii, ascultă o poezie,
Domnu îşi loveşte uşor diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa răspunde într-o
adiere uşoară de glasuri tinere, şi toţi cântă, cântă aşa, de-i place şi lui domnu
Trandafir şi zice şi el la urmă: „Brava, băieţi !"
Iar străinii îl întreabă iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu altă lumină în
ochi, de unde-i, şi la ce şcoală a învăţat, cum îşi petrece viaţa; şi Domnu răspunde şi
nu prea, şi începe a se întreba de ce l-or fi iscodind oare orăşenii aceia.
Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot, trebuie să plece; îi roagă să beie
măcar un pahar de apă, ei îi mulţămesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de
respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar domnu
Trandafir întreabă tainic pe cestălalt,rămas mai în urmă:
- Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi... cu cine am onoarea ?
- Eu?... Eu sunt inspectorul cutare...
- Hm ! şi domnu Trandafir se uită cu coada ochiului, neîncrezător, la domnul
inspector. Nu, fără şagă !... Dar celălalt domn?
- Celălalt e domnul Ministru !
Asta e prea-prea; şi Domnu începu a râde cu hohot.
- Ei, ştii că ai haz ! Nu, că asta-i chiar frumos !
- Cum, dumneata crezi că glumesc ?
-Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata că am să cred asemenea lucru ? Ce are să
caute Ministrul aici, în sărăcia asta a noastră ?
Şi celălalt străin se întoarce, zâmbeşte, scutură mâna lui domnu Trandafir şi-l
felicitează. Şipleacă amândoi, - iar pe urmă mult s-a minunat dascălul nostru când a
aflat de la primărie că în adevăr Ministrul şcoalelor a fost străinul cel drept, slab, cu
mustaţa neagră.
Nu, Domnu nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari.
Îi era drag să ne înveţe, şi parcă eram copiii lui, - asta am simţit-o totdeauna, cât am
fost sub privegherea lui. Se supăra rar şi nu spunea decât două vorbe. Asta-i era
mânia cea mai mare:
- Măi domnule !
Nouă ne venea să intrăm în pământ, când zicea: „Măi domnule !"şi se uita urât
la noi. Îmi aduc aminte ce zarvă a fost când, într-un rând, s-a zvonit că pe Domnu
nostru are să-l mute într-o altă comună, peste Siret. Ne-am strâns sara toţi băieţii, am
vorbit, unii plângeau, şi am luat o hotărâre mare, să ne ducem şi noi cu Domnu peste
Siret.
Dar Domnu nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pământul nostru; şi în
pământul nostru l-au şi îngropat.
I-am văzut mormântul. O cruce de stejar, înegrită de ploi: deasupra, un brad,
care fâşâie la cea mai uşoară suflare de vânt. Flori sălbatice pe pământul negru. Pe
cruce, o tăbliţă: „Aiciodihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir..." şi celelalte
cuvinte nu se mai cunosc, le-au şters ninsorile şi ploile.
Nici şcoala unde m-a învăţat el nu mai este. Acuma băieţii învaţă într-alt loc,
într-o clădire nouă, naltă şi frumoasă. Eu nu m-am dus însă s-o văd pe aceea; eu m-
am dus să văd locul gol unde a fost o odaie scundă, în care ne era cald vara şi frig
iarna, în locul acela odată a trăit un om. Pentru amintirea lui îţi trimet această
scrisoare. Poate şi tu te vei gândi o clipă la dascălul acesta necunoscut şi vei dori
odihnă lină „robului lui D-zeu", al cărui nume ploile şi ninsorile în curând îl vor
şterge şi de pe crucea mormântului. Cât despre oamenii care l-au rănit şi l-au
mâhnit,ei de mult l-au uitat !...
Şi mă vei ierta că te-am făcut să pierzi jumătate de ceas cu aceste lucruri aşa de
vechi !
1. Răspunde la întrebări:
Ce chip din trecut i-a rămas lui Sadoveanu în amintirile sale?
Cum arăta Domnu’ Trandafir?
Cum era Domnu’ Trandafir?
Ce i-a învăţat el pe elevi?
Ce le-a strecurat învăţătorul în suflete?
18 19
vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă. Şi iată că orăşenii
îl privesc cu ochii dintr-odată încălziţi, întreabă şi ei pe copii, ascultă o poezie,
Domnu îşi loveşte uşor diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa răspunde într-o
adiere uşoară de glasuri tinere, şi toţi cântă, cântă aşa, de-i place şi lui domnu
Trandafir şi zice şi el la urmă: „Brava, băieţi !"
Iar străinii îl întreabă iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu altă lumină în
ochi, de unde-i, şi la ce şcoală a învăţat, cum îşi petrece viaţa; şi Domnu răspunde şi
nu prea, şi începe a se întreba de ce l-or fi iscodind oare orăşenii aceia.
Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot, trebuie să plece; îi roagă să beie
măcar un pahar de apă, ei îi mulţămesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de
respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar domnu
Trandafir întreabă tainic pe cestălalt,rămas mai în urmă:
- Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi... cu cine am onoarea ?
- Eu?... Eu sunt inspectorul cutare...
- Hm ! şi domnu Trandafir se uită cu coada ochiului, neîncrezător, la domnul
inspector. Nu, fără şagă !... Dar celălalt domn?
- Celălalt e domnul Ministru !
Asta e prea-prea; şi Domnu începu a râde cu hohot.
- Ei, ştii că ai haz ! Nu, că asta-i chiar frumos !
- Cum, dumneata crezi că glumesc ?
-Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata că am să cred asemenea lucru ? Ce are să
caute Ministrul aici, în sărăcia asta a noastră ?
Şi celălalt străin se întoarce, zâmbeşte, scutură mâna lui domnu Trandafir şi-l
felicitează. Şipleacă amândoi, - iar pe urmă mult s-a minunat dascălul nostru când a
aflat de la primărie că în adevăr Ministrul şcoalelor a fost străinul cel drept, slab, cu
mustaţa neagră.
Nu, Domnu nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari.
Îi era drag să ne înveţe, şi parcă eram copiii lui, - asta am simţit-o totdeauna, cât am
fost sub privegherea lui. Se supăra rar şi nu spunea decât două vorbe. Asta-i era
mânia cea mai mare:
- Măi domnule !
Nouă ne venea să intrăm în pământ, când zicea: „Măi domnule !"şi se uita urât
la noi. Îmi aduc aminte ce zarvă a fost când, într-un rând, s-a zvonit că pe Domnu
nostru are să-l mute într-o altă comună, peste Siret. Ne-am strâns sara toţi băieţii, am
vorbit, unii plângeau, şi am luat o hotărâre mare, să ne ducem şi noi cu Domnu peste
Siret.
Dar Domnu nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pământul nostru; şi în
pământul nostru l-au şi îngropat.
I-am văzut mormântul. O cruce de stejar, înegrită de ploi: deasupra, un brad,
care fâşâie la cea mai uşoară suflare de vânt. Flori sălbatice pe pământul negru. Pe
cruce, o tăbliţă: „Aiciodihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir..." şi celelalte
cuvinte nu se mai cunosc, le-au şters ninsorile şi ploile.
Nici şcoala unde m-a învăţat el nu mai este. Acuma băieţii învaţă într-alt loc,
într-o clădire nouă, naltă şi frumoasă. Eu nu m-am dus însă s-o văd pe aceea; eu m-
am dus să văd locul gol unde a fost o odaie scundă, în care ne era cald vara şi frig
iarna, în locul acela odată a trăit un om. Pentru amintirea lui îţi trimet această
scrisoare. Poate şi tu te vei gândi o clipă la dascălul acesta necunoscut şi vei dori
odihnă lină „robului lui D-zeu", al cărui nume ploile şi ninsorile în curând îl vor
şterge şi de pe crucea mormântului. Cât despre oamenii care l-au rănit şi l-au
mâhnit,ei de mult l-au uitat !...
Şi mă vei ierta că te-am făcut să pierzi jumătate de ceas cu aceste lucruri aşa de
vechi !
1. Răspunde la întrebări:
Ce chip din trecut i-a rămas lui Sadoveanu în amintirile sale?
Cum arăta Domnu’ Trandafir?
Cum era Domnu’ Trandafir?
Ce i-a învăţat el pe elevi?
Ce le-a strecurat învăţătorul în suflete?
18 19
2. Explică expresiile:
“a ridica o perdea de pe trecut“
“avea un prisos de bunătate”
“a primit vizita unuia din cei de sus”
“îi plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială”
“să isprăvesc cu fânul ista”
“spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă”
“orăşenii îl privesc cu ochii dintr-odată încălziţi”
“Domnu’ Trandafir întreabă tainic”
“şi parcă eram copiii lui, asta am simţit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea
lui”
3. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
învăţător =
târguşor =
am cutreierat =
prieten =
ghiduşie =
freamăt =
blând =
ogradă =
să isprăvesc =
nu-l tulbura =
glasuri =
iscodind =
din pricină =
zarvă =
hotărâre =
4. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
blând
bunătate
acolo
am râs
ieşeam
luminoase
târziu
5. Scrie un text despre profesorul tău în care să-l descrii şi să specifici ceea ce
admiri la el.
6. Ai dori să fii profesor? De ce?
m-au bucurat
tăcere
însemnate
nimeni
străin
rar
curiozitate
20 21
2. Explică expresiile:
“a ridica o perdea de pe trecut“
“avea un prisos de bunătate”
“a primit vizita unuia din cei de sus”
“îi plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială”
“să isprăvesc cu fânul ista”
“spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă”
“orăşenii îl privesc cu ochii dintr-odată încălziţi”
“Domnu’ Trandafir întreabă tainic”
“şi parcă eram copiii lui, asta am simţit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea
lui”
3. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
învăţător =
târguşor =
am cutreierat =
prieten =
ghiduşie =
freamăt =
blând =
ogradă =
să isprăvesc =
nu-l tulbura =
glasuri =
iscodind =
din pricină =
zarvă =
hotărâre =
4. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
blând
bunătate
acolo
am râs
ieşeam
luminoase
târziu
5. Scrie un text despre profesorul tău în care să-l descrii şi să specifici ceea ce
admiri la el.
6. Ai dori să fii profesor? De ce?
m-au bucurat
tăcere
însemnate
nimeni
străin
rar
curiozitate
20 21
VOCABULAR
Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful şurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
suri = argintii
plumb = metal moale şi greu, cenuşiu albăstrui
zdrenţuită = ruptă, sfâşiată
şură = construcţie în care se adăpostesc vitele
şindrilă = scândurică de brad
viforniţa = furtună, vijelie, viscol
păgână = persoană care se închină zeilor.
golaş = fără pene
1. Scrie numărul strofei care corespunde fiecărui enunţ:
Strofa
Grădina este acoperită cu un văl de brumă argintie care usucă
rădăcina firelor de lămâiţă.
Vântul nemilos, de la miazănoapte, vine şi smulge-n zbor câte o
şindrilă de pe vârful şurii.
Pe deasupra pădurii apar norii cenuşii şi grei, iar porumbul cu
frunzele rupte se mişcă neîncetat.
Furtuna îndoaie nucii bătrâni iar sus pe cumpăna fântânii
plânge un pui de ciocârlie.
Poetul şi puiul golaş de ciocârlie sunt trişti.
Octavian Goga(1881-1938)
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, la Răşinari - Sibiu. Tatăl său
Iosif era preot, iar mama sa Aurelia, învăţătoare.
A scris următoarele volume de versuri: Ne cheamă pământul, Poezii, Din
umbra zidurilor, Cântec fără ţară, Din larg.
În poeziile sale, O. Goga prezintă frumuseţile ţării noastre, îşi exprimă
sentimentele pe care le trăieşte în mijlocul naturii, vorbeşte despre viaţa
satului ardelean, dragostea de neam şi de ţară.
Toamna
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.
De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
Îl ascult şi simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
- Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaş de ciocârlie
VOCABULAR
Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful şurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
suri = argintii
plumb = metal moale şi greu, cenuşiu albăstrui
zdrenţuită = ruptă, sfâşiată
şură = construcţie în care se adăpostesc vitele
şindrilă = scândurică de brad
viforniţa = furtună, vijelie, viscol
păgână = persoană care se închină zeilor.
golaş = fără pene
1. Scrie numărul strofei care corespunde fiecărui enunţ:
Strofa
Grădina este acoperită cu un văl de brumă argintie care usucă
rădăcina firelor de lămâiţă.
Vântul nemilos, de la miazănoapte, vine şi smulge-n zbor câte o
şindrilă de pe vârful şurii.
Pe deasupra pădurii apar norii cenuşii şi grei, iar porumbul cu
frunzele rupte se mişcă neîncetat.
Furtuna îndoaie nucii bătrâni iar sus pe cumpăna fântânii
plânge un pui de ciocârlie.
Poetul şi puiul golaş de ciocârlie sunt trişti.
Octavian Goga(1881-1938)
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, la Răşinari - Sibiu. Tatăl său
Iosif era preot, iar mama sa Aurelia, învăţătoare.
A scris următoarele volume de versuri: Ne cheamă pământul, Poezii, Din
umbra zidurilor, Cântec fără ţară, Din larg.
În poeziile sale, O. Goga prezintă frumuseţile ţării noastre, îşi exprimă
sentimentele pe care le trăieşte în mijlocul naturii, vorbeşte despre viaţa
satului ardelean, dragostea de neam şi de ţară.
Toamna
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.
De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
Îl ascult şi simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
- Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaş de ciocârlie
22
2. Formulează enunţuri folosind expresiile:
- văl de brumă
- văl pe cap
3. Scrie însuşiri pentru cuvintele:
nori brumă pui
grădină nori viforniţă
4. Alcătuieşte enunţuri în care cuvântul „poartă“ să aibă sensuri diferite.
5. Selectează din poezie cuvinte care se scriu cu „m“ înainte de „p“ şi „b“.
Alcătuieşte enunţuri cu ele.
6. Înlocuieşte una dintre literele cuvintelor date pentru a obţine cuvinte noi:
de, văl, fire, suri, uscă, vine, porumbul, milă.
Exemplu: uscă - urcă
7. Desparte în silabe cuvintele: plumb, lămâiţă, podoabă, norii, dumbravă,
împodobit.
Completează:
Titlul poeziei
Autorul
Poezia are _______ strofe. Fiecare strofă are ______ versuri.
Expresii deosebite care te ajută să scrii un text despre toamnă.
Citeşte şi poezia „Toamna“ de George Topârceanu
de George Topârceanu
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbeni-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
Cerul şi-a schimbat veşmântul
Ploaia parcă stă să-nceapă
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Toamna
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămas pustii în urmă
Munţii singuri de bătrâni,
Cu poteci fără de soare,
Luminişuri fără flori,
Singuratice poene
Cu mesteceni visători...
Colo sus, culcat, pe-o rână,
Stă Negoiu mohorât,
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
22
2. Formulează enunţuri folosind expresiile:
- văl de brumă
- văl pe cap
3. Scrie însuşiri pentru cuvintele:
nori brumă pui
grădină nori viforniţă
4. Alcătuieşte enunţuri în care cuvântul „poartă“ să aibă sensuri diferite.
5. Selectează din poezie cuvinte care se scriu cu „m“ înainte de „p“ şi „b“.
Alcătuieşte enunţuri cu ele.
6. Înlocuieşte una dintre literele cuvintelor date pentru a obţine cuvinte noi:
de, văl, fire, suri, uscă, vine, porumbul, milă.
Exemplu: uscă - urcă
7. Desparte în silabe cuvintele: plumb, lămâiţă, podoabă, norii, dumbravă,
împodobit.
Completează:
Titlul poeziei
Autorul
Poezia are _______ strofe. Fiecare strofă are ______ versuri.
Expresii deosebite care te ajută să scrii un text despre toamnă.
Citeşte şi poezia „Toamna“ de George Topârceanu
de George Topârceanu
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbeni-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
Cerul şi-a schimbat veşmântul
Ploaia parcă stă să-nceapă
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Toamna
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămas pustii în urmă
Munţii singuri de bătrâni,
Cu poteci fără de soare,
Luminişuri fără flori,
Singuratice poene
Cu mesteceni visători...
Colo sus, culcat, pe-o rână,
Stă Negoiu mohorât,
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
VOCABULAR
Fiind bAiet pAduri cutreieram
Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginție ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
bucium = vechi instrument muzical de suflat, de forma unui tub lung făcut din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobani) pentru a da semnale.
tainic = plin de taină; secret;maramă = fâşie de ţesătură albă (de borangic) cu care femeile de la ţară îşi
acoperă capulgrumaz = gât, ceafă.
1. Explică următoarele cuvinte cu ajutorul dicţionarului explicativ al limbii
române:
a cutreiera =
freamăt =
sclipire =
24
Mihail Eminescu
(1850-1889)
¨Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani.
Este fiul lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi. Copilăria şi-a petrecut-
o la Ipoteşti, unde admira frumuseţile naturii (codrul şi apele
limpezi). Asculta cu mare interes folclorul românesc de la bătrânii
din sat.
Prieten şi cu Ion Creangă, de care l-au legat stima şi preţuirea
reciprocă, Mihai Eminescu a iubit şi folosit graiul neîntrecut şi
curat al poporului în opera sa. L-a impresionat frumuseţea de basm a
peisajului românesc (Floare albastră; Lacul, Sara pe deal, Freamăt
de codru), s-a inspirat din poezia populară (Revedere, Ce te legeni,
Somnoroase păsărele, La mijloc de codru).
23
VOCABULAR
Fiind bAiet pAduri cutreieram
Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginție ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
bucium = vechi instrument muzical de suflat, de forma unui tub lung făcut din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobani) pentru a da semnale.
tainic = plin de taină; secret;maramă = fâşie de ţesătură albă (de borangic) cu care femeile de la ţară îşi
acoperă capulgrumaz = gât, ceafă.
1. Explică următoarele cuvinte cu ajutorul dicţionarului explicativ al limbii
române:
a cutreiera =
freamăt =
sclipire =
24
Mihail Eminescu
(1850-1889)
¨Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani.
Este fiul lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi. Copilăria şi-a petrecut-
o la Ipoteşti, unde admira frumuseţile naturii (codrul şi apele
limpezi). Asculta cu mare interes folclorul românesc de la bătrânii
din sat.
Prieten şi cu Ion Creangă, de care l-au legat stima şi preţuirea
reciprocă, Mihai Eminescu a iubit şi folosit graiul neîntrecut şi
curat al poporului în opera sa. L-a impresionat frumuseţea de basm a
peisajului românesc (Floare albastră; Lacul, Sara pe deal, Freamăt
de codru), s-a inspirat din poezia populară (Revedere, Ce te legeni,
Somnoroase păsărele, La mijloc de codru).
23
VOCABULAR
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
doină = cântec popular care ex-
primă diferite sentimente (de dor, jale,
dragoste etc.)
cofă = vas de capacitate mică, cu
o singură toartă, confecţionat din
scânduri de brad, în care se ţine apa;
doniţă.
27
Revedere
Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
1. Răspunde la întrebări:
Cine îi adresează întrebări codrului?
Ce schimbări aduce iarna?
Ce ascultă codrul în timpul verii?
Ce elemente enumeră codrul ca fiind neschimbătoare?
2. Scrie cuvinte cu acelaşi înţeles pentru:
codru
drăguţule
troienind
veacuri
cărarea
VOCABULAR
Mie-mi curge Dunărea,
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
doină = cântec popular care ex-
primă diferite sentimente (de dor, jale,
dragoste etc.)
cofă = vas de capacitate mică, cu
o singură toartă, confecţionat din
scânduri de brad, în care se ţine apa;
doniţă.
27
Revedere
Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am îmblat.
Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
1. Răspunde la întrebări:
Cine îi adresează întrebări codrului?
Ce schimbări aduce iarna?
Ce ascultă codrul în timpul verii?
Ce elemente enumeră codrul ca fiind neschimbătoare?
2. Scrie cuvinte cu acelaşi înţeles pentru:
codru
drăguţule
troienind
veacuri
cărarea
6. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
adesea tânără
se deschise venea
micului mă culcam
7. Ce crezi că l-a inspirat pe poet atunci când a scris aceste versuri? Bifează
corespunzător.
amintirile din copilărie;
dragostea faţă de natură.
8. Ce alte elemente din natură apar în poezie pe lângă pădure?
izvorul vântul
miresmele cerul
Le-ai mai întâlnit în alte poezii scrise de Mihai Eminescu?
Scrie titlul unei poezii.
9. Ai în biblioteca personală o carte scrisă de cel mai mare poet român, Mihai
Eminescu?
10. Completează tabelul:
animale care trăiesc în pădurile noastre plante care trăiesc în pădurile noastre
11. Scrie da sau nu.
Ai fost vreodată într-o pădure?
Ai ascultat cântecul păsărelelor?
Ai simţit mireasma ierbii, a florilor, a frunzelor*?
Ai sfătui pe cineva să cutreiere pădurile?
Ai băut apă de izvor dintr-o pădure?
Ai simţit că pădurea trebuie apărată de către oameni?
DA NU
26
2. Răspunde la întrebări:
Cine cutreiera pădurile?
Ce asculta poetul?
Ce elemente îi apar în vis?
Cum arăta tânăra crăiasă?
3. Completează enunţurile folosind cuvinte din poezie.
Un freamă trecea din ram în ram
Un bucium tainic cu dulceaţă,
Alături vechi mi se deschise
Din el ieşi o tânără
Pluteau în ochii-i plini de vise
Cu fruntea ei într-o deasă,
Cu mari, cu gura-abia închisă.
4. Uneşte cuvintele date cu formele lor literare:
ades izvor
isvor adesea
numa peste
preste numai
5. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
câmpie răsare
cutreieram rai
lin blând
25
6. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru:
adesea tânără
se deschise venea
micului mă culcam
7. Ce crezi că l-a inspirat pe poet atunci când a scris aceste versuri? Bifează
corespunzător.
amintirile din copilărie;
dragostea faţă de natură.
8. Ce alte elemente din natură apar în poezie pe lângă pădure?
izvorul vântul
miresmele cerul
Le-ai mai întâlnit în alte poezii scrise de Mihai Eminescu?
Scrie titlul unei poezii.
9. Ai în biblioteca personală o carte scrisă de cel mai mare poet român, Mihai
Eminescu?
10. Completează tabelul:
animale care trăiesc în pădurile noastre plante care trăiesc în pădurile noastre
11. Scrie da sau nu.
Ai fost vreodată într-o pădure?
Ai ascultat cântecul păsărelelor?
Ai simţit mireasma ierbii, a florilor, a frunzelor*?
Ai sfătui pe cineva să cutreiere pădurile?
Ai băut apă de izvor dintr-o pădure?
Ai simţit că pădurea trebuie apărată de către oameni?
DA NU
26
2. Răspunde la întrebări:
Cine cutreiera pădurile?
Ce asculta poetul?
Ce elemente îi apar în vis?
Cum arăta tânăra crăiasă?
3. Completează enunţurile folosind cuvinte din poezie.
Un freamă trecea din ram în ram
Un bucium tainic cu dulceaţă,
Alături vechi mi se deschise
Din el ieşi o tânără
Pluteau în ochii-i plini de vise
Cu fruntea ei într-o deasă,
Cu mari, cu gura-abia închisă.
4. Uneşte cuvintele date cu formele lor literare:
ades izvor
isvor adesea
numa peste
preste numai
5. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
câmpie răsare
cutreieram rai
lin blând
25
Călin Gruia(1915-1989)
Călin Gruia a fost scriitor român, autor al unor volume de poveşti pentru copii
şi de versuri. Între anii 1951 şi 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale
Radioteleviziunii Române.
A publicat: Moara lui Elizei, Nuieluşa de alun, Vântură-lume, Ciuboţelele
ogarului etc.
ciubotelele ogarului
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu ştiu!
Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un
iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele că i-ar sta bine cu o
pălărie albă ca pana de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru
asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru
încălţat, că era desculţ.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe
poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. De aceea, îşi înfundă
pălăria veche până peste urechi, îşi strânse zăbunul pe trup şi iuţi
pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.29
vine
tânăr
întinereşte
rămânem
28
3. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
m-am îndepărtat
astupând
gonind
umplând
4. Ce te face să crezi că autorul vorbeşte cu codrul?
a) Din dragoste pentru natură, poetul consideră codru ca fiind o persoană.
b) Codrul este o persoană.
c) Discuţia are loc doar în imaginaţia poetului.
5. Completează tabelul folosindu-te de text.
asemănări deosebiri
6. Găseşte o explicaţie afirmaţiei făcute de poet în versurile încadrate.
OM / CODRU
Călin Gruia(1915-1989)
Călin Gruia a fost scriitor român, autor al unor volume de poveşti pentru copii
şi de versuri. Între anii 1951 şi 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale
Radioteleviziunii Române.
A publicat: Moara lui Elizei, Nuieluşa de alun, Vântură-lume, Ciuboţelele
ogarului etc.
ciubotelele ogarului
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu ştiu!
Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un
iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele că i-ar sta bine cu o
pălărie albă ca pana de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru
asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru
încălţat, că era desculţ.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe
poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. De aceea, îşi înfundă
pălăria veche până peste urechi, îşi strânse zăbunul pe trup şi iuţi
pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.29
vine
tânăr
întinereşte
rămânem
28
3. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
m-am îndepărtat
astupând
gonind
umplând
4. Ce te face să crezi că autorul vorbeşte cu codrul?
a) Din dragoste pentru natură, poetul consideră codru ca fiind o persoană.
b) Codrul este o persoană.
c) Discuţia are loc doar în imaginaţia poetului.
5. Completează tabelul folosindu-te de text.
asemănări deosebiri
6. Găseşte o explicaţie afirmaţiei făcute de poet în versurile încadrate.
OM / CODRU
Şi cum mergea Iepurele uitându-se când în dreapta, când în stânga, ciulind
urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul...
Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şubă călduroasă şi purta în picioare nişte
ciuboţele nou-nouţe... După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de treabă, o porniră
împreună prin desişul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele
Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare!
- Cât ai dat pe încălţări? întreba sfios Iepurele.
- Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
- Mă duc şi eu la iarmaroc - adăugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
- Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor . . . Ciubotele se găsesc câte
vrei, numai bani să ai!
- Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi păsat
câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea.
Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i
dârdâiau bietului Iepure dinţii de frig.
- Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ . .. Şi apoi e noapte şi frig...
Mai ai şi bani la dumneata... Bani am şi eu ... şi cine ştie cu cine ne putem întâlni, ca
pădurea e plină de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea
într-un buzunăraş la piept.
- Şi ce-i de făcut atunci? intrebă el.
- Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adăpost ... E
pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine
dimineaţă... Poate până atunci mai stă şi ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi luleaua de uşa
hanului, Mos Martin îi primi tare bucuros:
- Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară!... Hei, şi dumneata.
mai eşti şi desculţ... Treci colo lângă foc, de-ţi mai încălzeşte picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu mai era nimeni
în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se uita de-a lungul drumului, să
vadă dacă nu cumva se mai îndreapta spre hanul lui niscaiva călători.
- Eu zic să cerem ceva de mâncare - şopti ogarul - şi udătură.
- Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Şi apoi nu am nici un mărunţiş.
Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculţ.
- Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre!... Dar cine ţi-a cerut, mă rog să-ţi schimbi gal-
benii... Pentru plată am eu bani destui ... Că doar nu mă voi lăcomi la un sărac ca tine ...
Şi întorcându-se Mos Martin în han, Ogarul spuse:
- Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut. . .
- Am nişte plăcinţele . . .
- Aş mânca şi eu din ele!
- Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide . . .
- Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse sorţul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce era, şi prinse a
aduce bunătăţile. Ogarul începu să înghită cu lacomie bucată dupa bucată. Iepurele
se ruşină şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de plăcintă cu varză. Şi poate n-ar fi gustat
deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
- Mănâncă, cumetre, ca de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba în
gură. până să-şi fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul mânca toată mâncarea din han.
La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită
mirat. Se minuna şi Moş Martin.
- Măi, măi, încă n-am văzut un drumeţ mai flămând ca dumneata. Să-ţi fie de
bine, Ogarule... Şi acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brânza-i cu bani"... Aţi mâncat
şi băut numai bine de doi galbeni.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunari. Căută prin buzunari la pantaloni, căută
la şubă, dar degeaba căuta: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
- Plăteşte, dumneata, cumetre!
- Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
- Plăteşte, că am uitat punga acasă. Iţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă
împrumut la un prieten negustor . ..
- Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râdă pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din fire.
- Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, că altfel am eu ac de cojocul vostru ...
- El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse chicotind Ogarul. El să
plătească.
- Nu-i adevărat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi, dacă
plătesc, rămân desculţ...
- Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a mancat şi băut Ogarul e
drept, dar lucru curat aicea nu-i... Acum îmi dau eu seama ce fel de muşterii mai 3130
Şi cum mergea Iepurele uitându-se când în dreapta, când în stânga, ciulind
urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul...
Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şubă călduroasă şi purta în picioare nişte
ciuboţele nou-nouţe... După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de treabă, o porniră
împreună prin desişul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele
Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare!
- Cât ai dat pe încălţări? întreba sfios Iepurele.
- Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
- Mă duc şi eu la iarmaroc - adăugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
- Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor . . . Ciubotele se găsesc câte
vrei, numai bani să ai!
- Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi păsat
câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea.
Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i
dârdâiau bietului Iepure dinţii de frig.
- Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ . .. Şi apoi e noapte şi frig...
Mai ai şi bani la dumneata... Bani am şi eu ... şi cine ştie cu cine ne putem întâlni, ca
pădurea e plină de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea
într-un buzunăraş la piept.
- Şi ce-i de făcut atunci? intrebă el.
- Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adăpost ... E
pe aproape hanul Ursului... Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine
dimineaţă... Poate până atunci mai stă şi ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi luleaua de uşa
hanului, Mos Martin îi primi tare bucuros:
- Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară!... Hei, şi dumneata.
mai eşti şi desculţ... Treci colo lângă foc, de-ţi mai încălzeşte picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu mai era nimeni
în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se uita de-a lungul drumului, să
vadă dacă nu cumva se mai îndreapta spre hanul lui niscaiva călători.
- Eu zic să cerem ceva de mâncare - şopti ogarul - şi udătură.
- Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Şi apoi nu am nici un mărunţiş.
Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculţ.
- Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre!... Dar cine ţi-a cerut, mă rog să-ţi schimbi gal-
benii... Pentru plată am eu bani destui ... Că doar nu mă voi lăcomi la un sărac ca tine ...
Şi întorcându-se Mos Martin în han, Ogarul spuse:
- Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut. . .
- Am nişte plăcinţele . . .
- Aş mânca şi eu din ele!
- Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide . . .
- Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse sorţul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce era, şi prinse a
aduce bunătăţile. Ogarul începu să înghită cu lacomie bucată dupa bucată. Iepurele
se ruşină şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de plăcintă cu varză. Şi poate n-ar fi gustat
deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
- Mănâncă, cumetre, ca de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba în
gură. până să-şi fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul mânca toată mâncarea din han.
La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită
mirat. Se minuna şi Moş Martin.
- Măi, măi, încă n-am văzut un drumeţ mai flămând ca dumneata. Să-ţi fie de
bine, Ogarule... Şi acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brânza-i cu bani"... Aţi mâncat
şi băut numai bine de doi galbeni.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunari. Căută prin buzunari la pantaloni, căută
la şubă, dar degeaba căuta: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
- Plăteşte, dumneata, cumetre!
- Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
- Plăteşte, că am uitat punga acasă. Iţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă
împrumut la un prieten negustor . ..
- Cum? ... Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râdă pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din fire.
- Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, că altfel am eu ac de cojocul vostru ...
- El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse chicotind Ogarul. El să
plătească.
- Nu-i adevărat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi, dacă
plătesc, rămân desculţ...
- Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a mancat şi băut Ogarul e
drept, dar lucru curat aicea nu-i... Acum îmi dau eu seama ce fel de muşterii mai 3130
sunteţi! V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un ciomag pe care îl
ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.
Ogarul îl arătă pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de frică.
Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluţa în care avea legaţi cei doi galbeni
şi plăti ursului. Moş Martin se uită la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale
ale Iepurelui, mârâi ceva şi luă galbenii. Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi
fără grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse şi el în odaia lui să
se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea să doarmă? Rămăsese
fără bani... Şi de-afara vântul se auzea mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz,
Iepurele începu să plângă pe înfundate... Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta şi se
gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi- mari... va fi mult mai frig,
iar el va umbla zgribulit şi desculţ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta,
numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul.
Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii. Şi s-a tot gândit şi răzgândit, ce să
facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin
banii... Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitându-se când la ciuboţelele
ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume?
Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumină, îşi şterse lacrimile şi intră în odaia
Ogarului. Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri...
Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din han şi ţine-o băiete tot într-o fugă.
,,Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai mult
în pădure şi-n noapte.
Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia ciuboţelele de unde nu-s!
Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la han,
ci porni să-şi caute încălţările. Se cunoşteau bine urmele din noroi si începu Ogarul a
fugi şi a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput îi venea tare greu, el era gras, de-abia se
mişca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subţia la alergatură.
Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ţine-te după el!
Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt în zare.
Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se făcea.
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi fuga lor nu mai
contenea.
Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci,
cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gând să-l prindă şi să-l descalţe.
iarmaroc = târg mare ţinut la date fixe, bâlci
zăbun = haină ţărănească lungă până la genunchi, purtată pe timp de iarnă şi
confecţionată din lână sau bumbac
lulea = pipă
laviţă = scândură lată fixată pe ţăruşi în casele bătrâneşti, pe care se stă
1. Completează lista. Urmează modelul:
iarmaroc ® târg
potecă ®
drumeţ ®
odaie ®
2. Răspunde la întrebări:
Unde a plecat Iepurele?
Când are loc întâmplarea?
La ce se gândea Iepurele?
Cu cine s-a întâlnit?
Ce i-a propus Ogarul?
De ce nu i-a cerut mâncare Iepurele hangiului?
Cum a mâncat Ogarul?
Cine a plătit?
De ce a început Iepurele să plângă?
33
a zăbovi ®
zare ®
sprinten ®
32
sunteţi! V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un ciomag pe care îl
ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.
Ogarul îl arătă pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de frică.
Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluţa în care avea legaţi cei doi galbeni
şi plăti ursului. Moş Martin se uită la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale
ale Iepurelui, mârâi ceva şi luă galbenii. Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi
fără grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse şi el în odaia lui să
se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea să doarmă? Rămăsese
fără bani... Şi de-afara vântul se auzea mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz,
Iepurele începu să plângă pe înfundate... Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta şi se
gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi- mari... va fi mult mai frig,
iar el va umbla zgribulit şi desculţ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta,
numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul.
Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii. Şi s-a tot gândit şi răzgândit, ce să
facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin
banii... Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitându-se când la ciuboţelele
ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume?
Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumină, îşi şterse lacrimile şi intră în odaia
Ogarului. Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri...
Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din han şi ţine-o băiete tot într-o fugă.
,,Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai mult
în pădure şi-n noapte.
Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia ciuboţelele de unde nu-s!
Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la han,
ci porni să-şi caute încălţările. Se cunoşteau bine urmele din noroi si începu Ogarul a
fugi şi a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput îi venea tare greu, el era gras, de-abia se
mişca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subţia la alergatură.
Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ţine-te după el!
Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt în zare.
Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se făcea.
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi fuga lor nu mai
contenea.
Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci,
cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gând să-l prindă şi să-l descalţe.
iarmaroc = târg mare ţinut la date fixe, bâlci
zăbun = haină ţărănească lungă până la genunchi, purtată pe timp de iarnă şi
confecţionată din lână sau bumbac
lulea = pipă
laviţă = scândură lată fixată pe ţăruşi în casele bătrâneşti, pe care se stă
1. Completează lista. Urmează modelul:
iarmaroc ® târg
potecă ®
drumeţ ®
odaie ®
2. Răspunde la întrebări:
Unde a plecat Iepurele?
Când are loc întâmplarea?
La ce se gândea Iepurele?
Cu cine s-a întâlnit?
Ce i-a propus Ogarul?
De ce nu i-a cerut mâncare Iepurele hangiului?
Cum a mâncat Ogarul?
Cine a plătit?
De ce a început Iepurele să plângă?
33
a zăbovi ®
zare ®
sprinten ®
32
3. Încercuieşte varianta corectă.
Iepurele avea:
a) doi prieteni
b) doi galbeni
c) doi păuni
Vântul împrăştia:
a) flori de iasomie
b) fulgi de nea;
c) frunze pe poteci.
Iepurele se gândea:
a) că i-ar sta bine cu o pălărie albă cu pană de păun şi cu scurteică verde;
b) că i-ar sta bine cu o pălărie veche afundată până la urechi;
c) că i-ar sta bine cu ciuboţelele Ogarului.
Iepurele nu a cerut mâncare hangiului deoarece:
a) nu-i era foame;
b) nu avea mărunţiş;
c) nu avea bani decât pentru ciuboţele.
Ogarul i-a spus Iepurelui:
a) să mănânce mai puţin;
b) “mănâncă cumetre, că de la dumneata mănânci“
c) să nu mai mănânce.
4. Cine a greşit?
a) iepurele b) ogarul c) iepurele şi ogarul.
Motivează alegerea făcută.
5. Alcătuieşte enunţuri în care să foloseşti grupurile de cuvinte:
fricos ca un iepure -
doarme iepureşte -
TITLUL
AUTORUL
Scrie enunţuri prin care să dai sfaturi personajelor
Alcătuieşte două propoziţii prin care
să evidenţiezi ce a greşit ogarul
Scrie trei cuvinte care arată
însuşirile ogarului
Personajele din acest text sunt:
Alcătuieşte trei propoziţii prin care
să evidenţiezi ce a greşit iepurele
Scrie trei cuvinte care arată
însuşirile iepurelui
Acţiunea se petrece(când?)(unde?)
3534
3. Încercuieşte varianta corectă.
Iepurele avea:
a) doi prieteni
b) doi galbeni
c) doi păuni
Vântul împrăştia:
a) flori de iasomie
b) fulgi de nea;
c) frunze pe poteci.
Iepurele se gândea:
a) că i-ar sta bine cu o pălărie albă cu pană de păun şi cu scurteică verde;
b) că i-ar sta bine cu o pălărie veche afundată până la urechi;
c) că i-ar sta bine cu ciuboţelele Ogarului.
Iepurele nu a cerut mâncare hangiului deoarece:
a) nu-i era foame;
b) nu avea mărunţiş;
c) nu avea bani decât pentru ciuboţele.
Ogarul i-a spus Iepurelui:
a) să mănânce mai puţin;
b) “mănâncă cumetre, că de la dumneata mănânci“
c) să nu mai mănânce.
4. Cine a greşit?
a) iepurele b) ogarul c) iepurele şi ogarul.
Motivează alegerea făcută.
5. Alcătuieşte enunţuri în care să foloseşti grupurile de cuvinte:
fricos ca un iepure -
doarme iepureşte -
TITLUL
AUTORUL
Scrie enunţuri prin care să dai sfaturi personajelor
Alcătuieşte două propoziţii prin care
să evidenţiezi ce a greşit ogarul
Scrie trei cuvinte care arată
însuşirile ogarului
Personajele din acest text sunt:
Alcătuieşte trei propoziţii prin care
să evidenţiezi ce a greşit iepurele
Scrie trei cuvinte care arată
însuşirile iepurelui
Acţiunea se petrece(când?)(unde?)
3534
Mihail Drumeş(1901-1982)
S-a născut la 26 noiembrie 1901 în Macedonia sub numele de Mihail
Dumitrescu. Este fiul lui Vasile Dimitrie (devenit Dumitrescu) şi al Despinei.
Familia sa, de origine aromână, s-a stabilit în Oltenia. A urmat liceul la
Caracal şi Craiova, iar Facultaeta de litere şi filozofie la Bucureşti.
A debutat în revista Flamura, în 1922.
Scrie şi pentru copii interesante povestiri istorice.
Mircea cel batran nicopole
În cortul celor doi stăpânitori de la Baia de Aramă, la
jumătatea drumului dintre munţi şi Dunăre, domnul Mircea
grăi către regele Sigismund în seara când aflară că nici un
picior de turc sau de bulgar nu se mai afla pe malul
românesc:
3736
- Dumnezeu ne-a stat într-ajutor, frate Sigismund! Pe buna ta credinţă, iată că
păgânii sunt acum mai departe de fruntariile Măriei tale. Ştiu că te vei putea bucura
în pace!
- Asemenea şi Măria Ta, frate Mircea. Că amândoi, după ostenelile pe care le-am
îndurat. drept avem şi la câţiva ani de hodină!
Spunând acestea Sigismund sorbi cu sete din licoarea bălaie.
Cu toate astea domnul Ţării Româneşti nu părea împăcat cu cugetul său, căci
zise:
- Nu la hodină mă gândesc, frate Sigismund, ci mai curând la luptă nouă!
Păgânul de peste Dunăre pace nu ne va lăsa, oricât am râvni-o noi. M-am măsurat
adesea cu el, îi cunosc poftele nesăţioase şi puterea. Până nu-l vom răpune, nici să nu
ne gândim că ne vom bucura de o zi sau o noapte de pace!
- Să trecem oare Dunărea, să ne luăm după el şi să-l batem? întrebă regele
Sigismund cu un surâs, că ştia bine că oştile amândurora nu erau îndestulătoare
pentru asemenea ispravă.
- Asta n-aş spune-o decât dacă aş avea minte de copii, răspunse Mircea,
scuturând pletele, care, în urma anilor grei pe care-i trăise, albiseră de tot. Dar mi se
pare, frate, că din bătălia noastră toate neamurile creştine se înfruptă, că Baiazid şi pe
ele le ameninţă cu contopirea nu numai pe noi. Drept ar fi, socot, să trimitem pe la
măriţii domni din Apus soli care să le arate că nu vom fi în stare să facem singuri zid
împotriva armiilor lui Baiazid, fiorosul turc caer a luat până acum trei sferturi din
împărăţia bizantină, ţine un harem la Adrianopol şi va intra în curând şi în
Constantinopol. Dacă domnilor creştini le e milă de neamul lor, de credinţa lor cât şi
de capetele lor cele mândre, să trimită pe sârg cavaleri viteji cu oaste destulă. Şi
astfel, împreună, noi toţi creştinii ameninţaţi de Semilună, eu şi Măria Ta, cu
priceperea noastră ostăşească, ei cu numărul, să pornim peste Dunăre şi să zdrobim
o dată pentru totdeauna capul năpârcii în cuibul ei cu ouă! După aceea vom avea
răgaz un veac să ne tot gospodărim ţările şi să ne însurăm flăcăii şi fetele, să bem în
tihnă berea asta aurie ca spicul grâului.
Regele Sigismund se lovi peste genunchi cu buzduganul ţintuit cu aur, de care
nu se despărţea, apoi zise cu jumătate glas, de parcă vorbea mai mult cu sine:
- Asta aşa e! Noi ne omorâm aci, ca prinţii Apusului să huzurească! Nu-i drept,
că osteneala noastră nu se va isprăvi niciodată!
Apoi, ridicând pleoapele cu gene bălaie, grăi către Mircea:
Mihail Drumeş(1901-1982)
S-a născut la 26 noiembrie 1901 în Macedonia sub numele de Mihail
Dumitrescu. Este fiul lui Vasile Dimitrie (devenit Dumitrescu) şi al Despinei.
Familia sa, de origine aromână, s-a stabilit în Oltenia. A urmat liceul la
Caracal şi Craiova, iar Facultaeta de litere şi filozofie la Bucureşti.
A debutat în revista Flamura, în 1922.
Scrie şi pentru copii interesante povestiri istorice.
Mircea cel batran nicopole
În cortul celor doi stăpânitori de la Baia de Aramă, la
jumătatea drumului dintre munţi şi Dunăre, domnul Mircea
grăi către regele Sigismund în seara când aflară că nici un
picior de turc sau de bulgar nu se mai afla pe malul
românesc:
3736
- Dumnezeu ne-a stat într-ajutor, frate Sigismund! Pe buna ta credinţă, iată că
păgânii sunt acum mai departe de fruntariile Măriei tale. Ştiu că te vei putea bucura
în pace!
- Asemenea şi Măria Ta, frate Mircea. Că amândoi, după ostenelile pe care le-am
îndurat. drept avem şi la câţiva ani de hodină!
Spunând acestea Sigismund sorbi cu sete din licoarea bălaie.
Cu toate astea domnul Ţării Româneşti nu părea împăcat cu cugetul său, căci
zise:
- Nu la hodină mă gândesc, frate Sigismund, ci mai curând la luptă nouă!
Păgânul de peste Dunăre pace nu ne va lăsa, oricât am râvni-o noi. M-am măsurat
adesea cu el, îi cunosc poftele nesăţioase şi puterea. Până nu-l vom răpune, nici să nu
ne gândim că ne vom bucura de o zi sau o noapte de pace!
- Să trecem oare Dunărea, să ne luăm după el şi să-l batem? întrebă regele
Sigismund cu un surâs, că ştia bine că oştile amândurora nu erau îndestulătoare
pentru asemenea ispravă.
- Asta n-aş spune-o decât dacă aş avea minte de copii, răspunse Mircea,
scuturând pletele, care, în urma anilor grei pe care-i trăise, albiseră de tot. Dar mi se
pare, frate, că din bătălia noastră toate neamurile creştine se înfruptă, că Baiazid şi pe
ele le ameninţă cu contopirea nu numai pe noi. Drept ar fi, socot, să trimitem pe la
măriţii domni din Apus soli care să le arate că nu vom fi în stare să facem singuri zid
împotriva armiilor lui Baiazid, fiorosul turc caer a luat până acum trei sferturi din
împărăţia bizantină, ţine un harem la Adrianopol şi va intra în curând şi în
Constantinopol. Dacă domnilor creştini le e milă de neamul lor, de credinţa lor cât şi
de capetele lor cele mândre, să trimită pe sârg cavaleri viteji cu oaste destulă. Şi
astfel, împreună, noi toţi creştinii ameninţaţi de Semilună, eu şi Măria Ta, cu
priceperea noastră ostăşească, ei cu numărul, să pornim peste Dunăre şi să zdrobim
o dată pentru totdeauna capul năpârcii în cuibul ei cu ouă! După aceea vom avea
răgaz un veac să ne tot gospodărim ţările şi să ne însurăm flăcăii şi fetele, să bem în
tihnă berea asta aurie ca spicul grâului.
Regele Sigismund se lovi peste genunchi cu buzduganul ţintuit cu aur, de care
nu se despărţea, apoi zise cu jumătate glas, de parcă vorbea mai mult cu sine:
- Asta aşa e! Noi ne omorâm aci, ca prinţii Apusului să huzurească! Nu-i drept,
că osteneala noastră nu se va isprăvi niciodată!
Apoi, ridicând pleoapele cu gene bălaie, grăi către Mircea:
- Drept ai socotit, frate Mircea! O să trimit de îndată doisprezece soli cu scrisori
latineşti pe la toate Curţile.
Domnul Ţării Româneşti, ridicând ochii în sus, grăi:
- Numai să vie cavalerii cu oaste, cum au mai venit odată, am auzit, acum un
veac, de au încercat să alunge pe păgâni şi să cucerească Mormântul Domnului
nostru Iisus Hristos. Veni-vor prinţii? Asta e vorbă! făcu Mircea.
Sigismund se înroşi ca un rac fiert, de sângele furios care-i năvăli deodată-n
obraji.
- Dacă nu von prinţii şi cavalerii, frate Mircea, apoi să ştii că deschid eu turcilor
fruntariile şi le dau drumul spre Apus, că nu suntem vrednici de o soartă maibună!
- Să le scrii asta, frate Sigismund!
- Da, le voi scrie! făcu regele înfundat, apoi, bătând din palme, îşi cheamă
grămăticul latinesc.
Sigismund se ţinu de cuvânt. În câteva luni solii lui străbătură ţările apusene şi
în mai puţin de un an, făcu ca Baiazid, dincolo de Dunăre, să prindă de veste, şi astfel
se închegă o armată uriaşă a creştinilor, meniţi să alunge pe turci din Europa pentru
totdeauna.
Se iviră, în armuri scăpărătoare, întâi cavalerii francezi şi burgunzi, iubitori de
slavă, neînfricaţi şi dornici ca numele lor să răsune o dată cu alăutele cântăreţilor-
poeţi, din castel în castel.
Din Nurenberg, cetatea catolică din preajma Rinului, sosiră cavalerii teutoni, ba
trecută marea cea strâmtă, a Mânecii, şi puseră piciorul pe continent târând de
dârlogi caii mari, speriaţi, şi ostaşi în armuri grele din insulele englezilor.
Dogele Veneţiei scrise regelui Sigismund că bun gând avusese să se puie în
fruntea unei crudiade şi că, neavând pedestraşi, îi va trimite o flotă în apele
Bizanţului, spre a tăia în două calea din Asia a lui Baiazid, tocmai când turcul avea
mai multă nevoie de ajutor.
În vara anului 1396, pe la începutul lui august, se adunase la Orşova şi Turnu
Severin toată oastea creştină, în frunte cu Mircea şi cu Sigismund, căpeteniile de
luptă, în număr de mai bine de o sutăde mii, cei mai mulţi călări.
După sfatul domnului Ţării Româneşti, oştile puseră mâna pe cetăţile dunărene.
Vidinul întâi, ca turcii să nu cadă în spatele creştinilor şi să le împiedice legătura cu
malul stâng.
Cetatea Rahovei căzu şi ea numaidecât.
Numai cetatea Nicopolei ţinu şaisprezece zile, deşi era luată cu asalt de pe apă şi
de pe uscat, deopotrivă. Ţinu, oricum, destul ca Baiazid, care se afla atunci la
Târnovo, să afle de cele ce se petreceau pe malul Dunării şi să se pregătească de luptă.
Îşi adună oştirea şi chemă grabnic pe cneazul sârb, Despot, supus lui, cu toată
armia ce o avea la îndemână.
Apoi se repezi spre cetatea asediată.
Lupta avu loc în ziua de 28 septembrie şi multă vreme biruinţa fu nesigură; şi
turcii, şi creştinii o rupseră de fugă. Apoi se adunară iar.
Domnul Mircea, care se trăsese înapoi regelui Sigismund spre a-i lăsa toată
slava, îl povăţui, în ajunul luptei celei mari şi hotărâtoare, să nu-şi arunce cavalerii în
bătaia săgeţilor turceşti.
- Lasă-mă pe mine, cu oştirea mea, să văd întâi cum stau oştile turceşti şi să
chibzuim cum să-i lovim pentru a-i scoate din bârloagele lor. Altminteri, frate
Sigismund, e mare primejdie pentru noi toţi. Cavalerii sunt în arumuri grele, nu-i
străbate săgeata, dar o dată doborâţi de pe cal, fără cai sunt ca morţi, că nu-i mai poate
ridica nimeni în toiul bătăliei. Şi Baiazid ştie asta.
Cu toată uimirea cam dispreţuitoare a cavalerilor apuseni, care văzură pe
Mircea în fruntea unui pâlc de numai o mie de călăreţi, neocrotiţi de zale, ci numai în
sumane, domnul se repezi în puterea nopţii spre şanţurile turceşti pe care le iscodi cu
de-amănuntul.
La înapoiere, arătă regelui Sigismund cum trebuia să înceapă, unde trebuia să se
desfăşoare şi cum să se încheie bătălia din acea zi. Dar ceru învoirea ca el, cu românii
lui să înceapă lupta spre a înşela pe turci, care şi ei erau cât frunza şi iarba. Ducele de
Burgundia dădu deoparte cu mâna lui de fier, înzăuat de sus până jos, pe domnul
Mircea şi zise pe latineşte către regele Sigismund:
- Eu mă duc la turci! Numaidecât! Am şase mii de călăreţi înveşmântaţi în oţel şi
ei, şi caii lor! Acest muntean cu soldaţii lui în sumane de cânepă mai rău ne încurcă.
Şi porni împotriva turcilor. Răzbi două şanţuri, dar la al treilea se simţi
înconjurat. Vru să se întoarcă. Jumătate din călăreţi fură doborâţi, împiedicând şi
mersul celorlalţi. Nu scăpă nici unul. Turcii îi prinseră pe toţi, cu ducele de
Burgundia în frunte.
Sigismund căută pe domnul Mircea spre a-l întreba ce e de făcut, dar nu-l mai găsi
nicăieri. Înţelegând că nu mai era vreme de pierdut, regele Sigismund se puse în fruntea
oştirii sale şi porni împotriva turcilor. După o luptă grea, răzbi o pedestrime deasă, care
3938
- Drept ai socotit, frate Mircea! O să trimit de îndată doisprezece soli cu scrisori
latineşti pe la toate Curţile.
Domnul Ţării Româneşti, ridicând ochii în sus, grăi:
- Numai să vie cavalerii cu oaste, cum au mai venit odată, am auzit, acum un
veac, de au încercat să alunge pe păgâni şi să cucerească Mormântul Domnului
nostru Iisus Hristos. Veni-vor prinţii? Asta e vorbă! făcu Mircea.
Sigismund se înroşi ca un rac fiert, de sângele furios care-i năvăli deodată-n
obraji.
- Dacă nu von prinţii şi cavalerii, frate Mircea, apoi să ştii că deschid eu turcilor
fruntariile şi le dau drumul spre Apus, că nu suntem vrednici de o soartă maibună!
- Să le scrii asta, frate Sigismund!
- Da, le voi scrie! făcu regele înfundat, apoi, bătând din palme, îşi cheamă
grămăticul latinesc.
Sigismund se ţinu de cuvânt. În câteva luni solii lui străbătură ţările apusene şi
în mai puţin de un an, făcu ca Baiazid, dincolo de Dunăre, să prindă de veste, şi astfel
se închegă o armată uriaşă a creştinilor, meniţi să alunge pe turci din Europa pentru
totdeauna.
Se iviră, în armuri scăpărătoare, întâi cavalerii francezi şi burgunzi, iubitori de
slavă, neînfricaţi şi dornici ca numele lor să răsune o dată cu alăutele cântăreţilor-
poeţi, din castel în castel.
Din Nurenberg, cetatea catolică din preajma Rinului, sosiră cavalerii teutoni, ba
trecută marea cea strâmtă, a Mânecii, şi puseră piciorul pe continent târând de
dârlogi caii mari, speriaţi, şi ostaşi în armuri grele din insulele englezilor.
Dogele Veneţiei scrise regelui Sigismund că bun gând avusese să se puie în
fruntea unei crudiade şi că, neavând pedestraşi, îi va trimite o flotă în apele
Bizanţului, spre a tăia în două calea din Asia a lui Baiazid, tocmai când turcul avea
mai multă nevoie de ajutor.
În vara anului 1396, pe la începutul lui august, se adunase la Orşova şi Turnu
Severin toată oastea creştină, în frunte cu Mircea şi cu Sigismund, căpeteniile de
luptă, în număr de mai bine de o sutăde mii, cei mai mulţi călări.
După sfatul domnului Ţării Româneşti, oştile puseră mâna pe cetăţile dunărene.
Vidinul întâi, ca turcii să nu cadă în spatele creştinilor şi să le împiedice legătura cu
malul stâng.
Cetatea Rahovei căzu şi ea numaidecât.
Numai cetatea Nicopolei ţinu şaisprezece zile, deşi era luată cu asalt de pe apă şi
de pe uscat, deopotrivă. Ţinu, oricum, destul ca Baiazid, care se afla atunci la
Târnovo, să afle de cele ce se petreceau pe malul Dunării şi să se pregătească de luptă.
Îşi adună oştirea şi chemă grabnic pe cneazul sârb, Despot, supus lui, cu toată
armia ce o avea la îndemână.
Apoi se repezi spre cetatea asediată.
Lupta avu loc în ziua de 28 septembrie şi multă vreme biruinţa fu nesigură; şi
turcii, şi creştinii o rupseră de fugă. Apoi se adunară iar.
Domnul Mircea, care se trăsese înapoi regelui Sigismund spre a-i lăsa toată
slava, îl povăţui, în ajunul luptei celei mari şi hotărâtoare, să nu-şi arunce cavalerii în
bătaia săgeţilor turceşti.
- Lasă-mă pe mine, cu oştirea mea, să văd întâi cum stau oştile turceşti şi să
chibzuim cum să-i lovim pentru a-i scoate din bârloagele lor. Altminteri, frate
Sigismund, e mare primejdie pentru noi toţi. Cavalerii sunt în arumuri grele, nu-i
străbate săgeata, dar o dată doborâţi de pe cal, fără cai sunt ca morţi, că nu-i mai poate
ridica nimeni în toiul bătăliei. Şi Baiazid ştie asta.
Cu toată uimirea cam dispreţuitoare a cavalerilor apuseni, care văzură pe
Mircea în fruntea unui pâlc de numai o mie de călăreţi, neocrotiţi de zale, ci numai în
sumane, domnul se repezi în puterea nopţii spre şanţurile turceşti pe care le iscodi cu
de-amănuntul.
La înapoiere, arătă regelui Sigismund cum trebuia să înceapă, unde trebuia să se
desfăşoare şi cum să se încheie bătălia din acea zi. Dar ceru învoirea ca el, cu românii
lui să înceapă lupta spre a înşela pe turci, care şi ei erau cât frunza şi iarba. Ducele de
Burgundia dădu deoparte cu mâna lui de fier, înzăuat de sus până jos, pe domnul
Mircea şi zise pe latineşte către regele Sigismund:
- Eu mă duc la turci! Numaidecât! Am şase mii de călăreţi înveşmântaţi în oţel şi
ei, şi caii lor! Acest muntean cu soldaţii lui în sumane de cânepă mai rău ne încurcă.
Şi porni împotriva turcilor. Răzbi două şanţuri, dar la al treilea se simţi
înconjurat. Vru să se întoarcă. Jumătate din călăreţi fură doborâţi, împiedicând şi
mersul celorlalţi. Nu scăpă nici unul. Turcii îi prinseră pe toţi, cu ducele de
Burgundia în frunte.
Sigismund căută pe domnul Mircea spre a-l întreba ce e de făcut, dar nu-l mai găsi
nicăieri. Înţelegând că nu mai era vreme de pierdut, regele Sigismund se puse în fruntea
oştirii sale şi porni împotriva turcilor. După o luptă grea, răzbi o pedestrime deasă, care
3938
să fi avut cam douăsprezece mii de luptători, dar se pomeni dinaintea unei oştiri de
călăreţi, cărora li se adăugară îndată cei cincisprezece mii de călăreţi ai cneazului
sârbesc. Atunci nâavu încotro şi o rupse de fugă, urmat de cavalerii din Nurenberg şi
din Anglia. Când ajunseră la Dunăre, se urcară în câteva corăbii cu pânze şi se lăsară
duşi de valurile fluviului până la mare, de unde se îndreptară spre Bizanţ.
Târziu, la adăpostul zidurilor cetăţii, regele Sigismund, amărât şi bolnav, zise
tovarăşilor de fugă:
- Dacă-l aveam în luptă pe Mircea, tovarăşul meu, nu ne băteau turcii.
- De ce nu l-ai luat? întrebă un cavaler înalt, cu chip alb şi ochi albaştri.
- L-am alungat, ca să trec slava biruinţei pe seama Ducelui de Burgundia! Şi
domnul muntean şi-a luat oamenii şi s-a tras către locurile lui, bănuind pesemne ce
vom păţi de la turci.
În vremea aceasta, mândra oştire de la Nicopole se împărţise în două, urmărită
de aceeaşi soartă: o parte încerca să fugă spre Dunăre, dar fu ajunsă şi tăiată de turcii
îndârjiţi. Altă parte căzu prinsă şi fu căzută cu hangerul de călăii lui Baiazid. Scăpară
numai acei cavaleri – puţini la număr – care îşi putură răscumpăra viaţa cu aur.
Pe drumurile strâmte ale Ţării Româneşti, înainta domnul Mircea, înlăturat din
luptă, împreună cu Stibor, voievodul Transilvaniei care adăstase la Dunăre cu o
oştire proaspătă.
Astfel creştinitatea pierdu la Nicopole prilejul de a zdrobi puterea musulmană.
Mai degrabă din mândrie decât din lipsă de vitejie, cavalerii crucii pierduseră lupta
cea mare.
- Pe cât erau de îndrăzneţi, dacă ar fi fost şi smeriţi dinaintea unui bătrân ca
mine, mai priceput şi frecat decât ei cu greul războiului, puneam pe fugă oastea
turcească, Stibore! glăsui domnul Mircea cu mare amărăciune.
De la Baia de Aramă, oştile porniră spre Curtea de Argeş, de unde cei do tovarăşi se
despărţiră după ce înfrânseseră pe nevolnicii apărătoriai lui Vlad, care pieri în luptă.
Şi astfel, în vremea când tovarăşii săi de la Nicopole ascunşi la Bizanţ se gândeau
să ocolească ţărmurile Greciei, spre a ajunge în Dalmaţia, domnul Mircea se urcă iar
în scaunul de domnie de la Curtea de Argeş.
Baiazid nu cuteză să mai treacă Dunărea, să dea piept cu oastea voievodului.
Dimpotrivă, vodă, credincios legământului cu ţara lui Sigismund, lovi şi risipi o
oştire turcească ce trecuse munţii şi se întorcea cu pradă.
Pe sultan îl bătu gândul în cele din urmă să facă un legământ cu domnul Ţării
Româneşti, viteazul apărător al Dunării, cum avea şi cu bulgarii şi sârbii. Dar fu
chemat grabnic în Asia.
Hanul mongolilor, Timur-Lenk (Timur cel Şchiop), pe care îl cunoştea sub nu-
mele de Tamerlan, om cu chipul, dar fiară cu firea, întrecând în cruzimi tot ce se
pomenise, năvăli din inima Asiei până în Anatolia, leagănul neamului şi puterii
turceşti.
Istovit de luptele din sudul Dunării, padişahul nu putu pune împotriva
năvălitorilor mongoli oştirea care s-ar fi cerut, dar hotărât să nu cadă fără a lupta,
Baiazid, cu iuţeala fulgerului, cum îi era şi porecla, se repezi cu toată călărimea să
zdrobească pe Tamerlan, cel ce se hrănea cu lapte de iapă şi carne crudă de cal.
Lupta fioroasă de la Ankara – unde în zilele noastre e aşezată capitala Turciei – se
încheie cu înfrângerea turcilor. Baiazid fu prins. Nu-l omorâră, ci mult mai crunt în
pedepsiră decât dacă i-ar fi tăiat capul. Hanul mongol îl închise într-o cuşcă, asemeni
unei fiare şi îl plimbă cu alai ca să-l vadă toate noroadele pe care tamerlan le robise.
Huiduit şi scuipat pretutindeni, mândrul Baiazid muri în această uluitoare
umilinţă.
După obiceiurile cuceritorilor mongoli, Timul cel Şchiop nu rămase el stăpâni-
tor al turcilor, pentru că ţinta lui era numai lupta şi prada. Purcese către miazănoapte,
trecu Munţii Caucaz spre a se măsura cu hanii tătari, veniţi mai dinainte tot din inima
Asiei şi cu ţarii din Kiev şi din Moscova.
Fiii lui Baiazid, 19 la număr, care moşteneau o ţară întinsă şi un neam războinic,
se luară la harţă pentru domnie.
Din cuibul lui de piatră, de la Argeş, domnul Mircea văzu că acum era prilejul de
a se amesteca în zâzania moştenitorilor musulmani, spre a-şi feri ţara de poftele
viitorului padişah.
Şi nimeri bine. Că, sprijinind pe unul din fiii lui Baiazid, Musa, cu oştirea şi cu
aurul Ţării Româneşti, acesta ajunse sultan.
Numai că norocul domnului Ţării Româneşti fu mai mic decât priceperea lui,
întrucât Mahomed, alt fiu al lui Baiazid, ridicându-se împotriva fratelui de pe tron, îl
bătu la Ciamurli, lângă Sofia, şi-l ucise, rămânând singur sultan, încoronat la
Adrianopole.
Mircea Voievod înlătură şi de astădată nenorocul: trimise la Adrianopole, în
ziua încoronării lui Mahomed, o solie de boieri în zale de cavaleri, cu daruri de
cinstire şi de prietenie.
4140
să fi avut cam douăsprezece mii de luptători, dar se pomeni dinaintea unei oştiri de
călăreţi, cărora li se adăugară îndată cei cincisprezece mii de călăreţi ai cneazului
sârbesc. Atunci nâavu încotro şi o rupse de fugă, urmat de cavalerii din Nurenberg şi
din Anglia. Când ajunseră la Dunăre, se urcară în câteva corăbii cu pânze şi se lăsară
duşi de valurile fluviului până la mare, de unde se îndreptară spre Bizanţ.
Târziu, la adăpostul zidurilor cetăţii, regele Sigismund, amărât şi bolnav, zise
tovarăşilor de fugă:
- Dacă-l aveam în luptă pe Mircea, tovarăşul meu, nu ne băteau turcii.
- De ce nu l-ai luat? întrebă un cavaler înalt, cu chip alb şi ochi albaştri.
- L-am alungat, ca să trec slava biruinţei pe seama Ducelui de Burgundia! Şi
domnul muntean şi-a luat oamenii şi s-a tras către locurile lui, bănuind pesemne ce
vom păţi de la turci.
În vremea aceasta, mândra oştire de la Nicopole se împărţise în două, urmărită
de aceeaşi soartă: o parte încerca să fugă spre Dunăre, dar fu ajunsă şi tăiată de turcii
îndârjiţi. Altă parte căzu prinsă şi fu căzută cu hangerul de călăii lui Baiazid. Scăpară
numai acei cavaleri – puţini la număr – care îşi putură răscumpăra viaţa cu aur.
Pe drumurile strâmte ale Ţării Româneşti, înainta domnul Mircea, înlăturat din
luptă, împreună cu Stibor, voievodul Transilvaniei care adăstase la Dunăre cu o
oştire proaspătă.
Astfel creştinitatea pierdu la Nicopole prilejul de a zdrobi puterea musulmană.
Mai degrabă din mândrie decât din lipsă de vitejie, cavalerii crucii pierduseră lupta
cea mare.
- Pe cât erau de îndrăzneţi, dacă ar fi fost şi smeriţi dinaintea unui bătrân ca
mine, mai priceput şi frecat decât ei cu greul războiului, puneam pe fugă oastea
turcească, Stibore! glăsui domnul Mircea cu mare amărăciune.
De la Baia de Aramă, oştile porniră spre Curtea de Argeş, de unde cei do tovarăşi se
despărţiră după ce înfrânseseră pe nevolnicii apărătoriai lui Vlad, care pieri în luptă.
Şi astfel, în vremea când tovarăşii săi de la Nicopole ascunşi la Bizanţ se gândeau
să ocolească ţărmurile Greciei, spre a ajunge în Dalmaţia, domnul Mircea se urcă iar
în scaunul de domnie de la Curtea de Argeş.
Baiazid nu cuteză să mai treacă Dunărea, să dea piept cu oastea voievodului.
Dimpotrivă, vodă, credincios legământului cu ţara lui Sigismund, lovi şi risipi o
oştire turcească ce trecuse munţii şi se întorcea cu pradă.
Pe sultan îl bătu gândul în cele din urmă să facă un legământ cu domnul Ţării
Româneşti, viteazul apărător al Dunării, cum avea şi cu bulgarii şi sârbii. Dar fu
chemat grabnic în Asia.
Hanul mongolilor, Timur-Lenk (Timur cel Şchiop), pe care îl cunoştea sub nu-
mele de Tamerlan, om cu chipul, dar fiară cu firea, întrecând în cruzimi tot ce se
pomenise, năvăli din inima Asiei până în Anatolia, leagănul neamului şi puterii
turceşti.
Istovit de luptele din sudul Dunării, padişahul nu putu pune împotriva
năvălitorilor mongoli oştirea care s-ar fi cerut, dar hotărât să nu cadă fără a lupta,
Baiazid, cu iuţeala fulgerului, cum îi era şi porecla, se repezi cu toată călărimea să
zdrobească pe Tamerlan, cel ce se hrănea cu lapte de iapă şi carne crudă de cal.
Lupta fioroasă de la Ankara – unde în zilele noastre e aşezată capitala Turciei – se
încheie cu înfrângerea turcilor. Baiazid fu prins. Nu-l omorâră, ci mult mai crunt în
pedepsiră decât dacă i-ar fi tăiat capul. Hanul mongol îl închise într-o cuşcă, asemeni
unei fiare şi îl plimbă cu alai ca să-l vadă toate noroadele pe care tamerlan le robise.
Huiduit şi scuipat pretutindeni, mândrul Baiazid muri în această uluitoare
umilinţă.
După obiceiurile cuceritorilor mongoli, Timul cel Şchiop nu rămase el stăpâni-
tor al turcilor, pentru că ţinta lui era numai lupta şi prada. Purcese către miazănoapte,
trecu Munţii Caucaz spre a se măsura cu hanii tătari, veniţi mai dinainte tot din inima
Asiei şi cu ţarii din Kiev şi din Moscova.
Fiii lui Baiazid, 19 la număr, care moşteneau o ţară întinsă şi un neam războinic,
se luară la harţă pentru domnie.
Din cuibul lui de piatră, de la Argeş, domnul Mircea văzu că acum era prilejul de
a se amesteca în zâzania moştenitorilor musulmani, spre a-şi feri ţara de poftele
viitorului padişah.
Şi nimeri bine. Că, sprijinind pe unul din fiii lui Baiazid, Musa, cu oştirea şi cu
aurul Ţării Româneşti, acesta ajunse sultan.
Numai că norocul domnului Ţării Româneşti fu mai mic decât priceperea lui,
întrucât Mahomed, alt fiu al lui Baiazid, ridicându-se împotriva fratelui de pe tron, îl
bătu la Ciamurli, lângă Sofia, şi-l ucise, rămânând singur sultan, încoronat la
Adrianopole.
Mircea Voievod înlătură şi de astădată nenorocul: trimise la Adrianopole, în
ziua încoronării lui Mahomed, o solie de boieri în zale de cavaleri, cu daruri de
cinstire şi de prietenie.
4140
2. Răspunde la întrebări:
Ce l-a povăţuit Mircea cel Bătrân pe Sigismund, în ajunul luptei celei mari şi
hotărâtoare?
Câţi călăreţi avea acesta şi în ce erau îmbrăcaţi?
Câţi turci erau?
Care a fost răspunsul dat de ducele de Burgundia?
Ce a păţit oastea acestuia?
De ce au fost înfrânţi creştinii la Nicopole?
3. Explozie stelară
Alcătuieşte câte două întrebări, pentru fiecare colţ al stelei, referitoare la
conţinutul lecturii.
Zâzania între urmaşii lui Baiazid nu încetă nici după încoronarea lui Mahomed,
care avu de înfruntat răscoala unui alt frate, Mustafa, ajutat într-ascuns de domnul
Ţării Româneşti, care nu putea îngădui o creştere a puterii turceşti în sudul Dunării.
De aci se trase năvălirea turcilor în Dobrogea şi luptele de la Isaccea, cetate păzită de
oştenii lui Mircea.
După treizeci şi doi de ani de domnie înţeleaptă şi vitejească, stăpânind cea mai
mare întindere pe care a avut-o vreodată Ţara Românească, Mircea cel Bătrân se
stinse la 31 ianuarie 1418. Prin vitejia lui a mântuit fiinţa neamului românesc într-un
veac de închegare; prin destoinicia lui ar fi putut cruţa lumea creştinţă de năvălirile şi
asupririle oştilor musulmane; prin dibăcia lui a ţinut multă vreme cumpăna între
urmaşii lui Baiazid-Fulgerul.
Locul de veci unde odihneşte marele voievod este Mânăstirea Cozia, cea zidită
de el, la poalele munţilor, lângă apa Oltului.
1. Formulează întrebări potrivite pentru următoarele răspunsuri:
Mircea cel Bătrân l-a sfătuit pe Sigismund la Baia de Aramă, să trimită soli la
domnii din Apus pentru a se uni împotriva lui Baiazid.
Mircea cel Bătrân se baza pe priceperea sa ostăşească şi pe numărul aliaţilor.
Acesta spera ca ţările aliate să aibă pace pentru cel puţin un veac.
Sigismund a trimis doisprezece soli pe la Curţi.
Armata uriaşă a creştinilor dorea să-i alunge pe turci din Europa pentru totdeauna.
Oastea creştină a cucerit Vidinul şi Cetatea Rahovei.
4342
Cine?
Ce?
Când?De ce?
Unde?
2. Răspunde la întrebări:
Ce l-a povăţuit Mircea cel Bătrân pe Sigismund, în ajunul luptei celei mari şi
hotărâtoare?
Câţi călăreţi avea acesta şi în ce erau îmbrăcaţi?
Câţi turci erau?
Care a fost răspunsul dat de ducele de Burgundia?
Ce a păţit oastea acestuia?
De ce au fost înfrânţi creştinii la Nicopole?
3. Explozie stelară
Alcătuieşte câte două întrebări, pentru fiecare colţ al stelei, referitoare la
conţinutul lecturii.
Zâzania între urmaşii lui Baiazid nu încetă nici după încoronarea lui Mahomed,
care avu de înfruntat răscoala unui alt frate, Mustafa, ajutat într-ascuns de domnul
Ţării Româneşti, care nu putea îngădui o creştere a puterii turceşti în sudul Dunării.
De aci se trase năvălirea turcilor în Dobrogea şi luptele de la Isaccea, cetate păzită de
oştenii lui Mircea.
După treizeci şi doi de ani de domnie înţeleaptă şi vitejească, stăpânind cea mai
mare întindere pe care a avut-o vreodată Ţara Românească, Mircea cel Bătrân se
stinse la 31 ianuarie 1418. Prin vitejia lui a mântuit fiinţa neamului românesc într-un
veac de închegare; prin destoinicia lui ar fi putut cruţa lumea creştinţă de năvălirile şi
asupririle oştilor musulmane; prin dibăcia lui a ţinut multă vreme cumpăna între
urmaşii lui Baiazid-Fulgerul.
Locul de veci unde odihneşte marele voievod este Mânăstirea Cozia, cea zidită
de el, la poalele munţilor, lângă apa Oltului.
1. Formulează întrebări potrivite pentru următoarele răspunsuri:
Mircea cel Bătrân l-a sfătuit pe Sigismund la Baia de Aramă, să trimită soli la
domnii din Apus pentru a se uni împotriva lui Baiazid.
Mircea cel Bătrân se baza pe priceperea sa ostăşească şi pe numărul aliaţilor.
Acesta spera ca ţările aliate să aibă pace pentru cel puţin un veac.
Sigismund a trimis doisprezece soli pe la Curţi.
Armata uriaşă a creştinilor dorea să-i alunge pe turci din Europa pentru totdeauna.
Oastea creştină a cucerit Vidinul şi Cetatea Rahovei.
4342
Cine?
Ce?
Când?De ce?
Unde?
6. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător:
vreme –
gând –
7. Scrie cuvinte cu sens opus:
norocul –
pricepură –
se odihneşte –
ridicând –
să se încheie –
8. Stabileşte trăsăturile comune şi trăsăturile diferite pentru domnitorul
Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund.
4. Explică expresiile:
„Dumnezeu ne-a stat într-ajutor“
„Vom avea răgaz un veac să ne tot gospodărim ţările“
„turcii erau cât frunza şi iarba“
„Hanul mongolilor, Timur-Lenk, om cu chipul, dar fiară cu firea“
„Din cuibul lui de piatră, de la Argeş“
„Norocul domnului Ţării Româneşti fu mai mic decât priceperea lui“.
5. Foloseşte expresiile în enunţuri noi:
„cap de copil“
„priceperea ostăşească“
„cu jumătate de glas“
„armuri scăpărătoare“
„o rupse la fugă“
„îl bătu gândul“
4544
fiu –
pâlc –
Mircea cel Bătrân Sigismund
mândruviteazmodest
6. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător:
vreme –
gând –
7. Scrie cuvinte cu sens opus:
norocul –
pricepură –
se odihneşte –
ridicând –
să se încheie –
8. Stabileşte trăsăturile comune şi trăsăturile diferite pentru domnitorul
Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund.
4. Explică expresiile:
„Dumnezeu ne-a stat într-ajutor“
„Vom avea răgaz un veac să ne tot gospodărim ţările“
„turcii erau cât frunza şi iarba“
„Hanul mongolilor, Timur-Lenk, om cu chipul, dar fiară cu firea“
„Din cuibul lui de piatră, de la Argeş“
„Norocul domnului Ţării Româneşti fu mai mic decât priceperea lui“.
5. Foloseşte expresiile în enunţuri noi:
„cap de copil“
„priceperea ostăşească“
„cu jumătate de glas“
„armuri scăpărătoare“
„o rupse la fugă“
„îl bătu gândul“
4544
fiu –
pâlc –
Mircea cel Bătrân Sigismund
mândruviteazmodest
Într-o zi, mergând printr-o pădure, văzu cum o namilă de om se încăierase cu un
ditamai urs, o fiară fioroasă şi sălbatică. Pe dată, oamenii lui Decebal puseră mâna pe
săbii pentru a-i veni în ajutor semenului lor. Dar Decebal le făcu semn să stea liniştiţi
şi să privească şi ei această neobişnuită înfruntare. Şi semnul lui parcă voia să spună:
„Un astfel de om nu are nevoie de ajutor!“
Şi, într-adevăr, după un timp pe care nimeni nu îşi pusese în gând să îl măsoare,
furaţi de lupta ce se încinsese pe viaţă şi pe moarte, văzură cu nespusă bucurie cum
omul prinde capul ursului ca într-un cleşte şi i-l răsuceşte cu putere, frângându-i-l.
Urmă o urare puternică ţâşnită din piepturile tuturor, în cinstea biruitorului.
Dar omul, pe care lupta se părea că nu-l obosise prea mult, îl văzu pe rege.
Înaintă spre el şi, înclinându-se cu respect şi iubire spre cel care reprezenta virtutea şi
trăinicia dacă, îi spuse:
– Bine-ai venit, mărite rege Decebal, în împărăţia aceasta!
Decebal tresări:
– Despre ce împărăţie vorbeşti, voinice?
– Despre împărăţia codrului. Aici supuşi sunt cei slabi, iar stăpâni cei puternici!
– Tu printre care te numeri?
– Eu sunt stăpân, mărite rege. Pentru că sunt om liber!
– Şi care-ţi sunt supuşii?
– Urşii, ei sun supuşii mei. Niciunul n-a izbutit să-mi curme zilele câte le am
hărăzite pe pământ. Eu am doborât însă atâţia. Pe nici unul prin vicleşug. Prin luptă
dreaptă, mărite rege!
Decebal prinse a râde. Se bucură din inimă că dăduse peste asemenea om. În
minte i se înfiripă gândul de a-l face oştean. Bun de luptă, nu cu fiarele codrului, ci cu
vrăjmaşii pământului dac. Îl privi şi-i zise răspicat:
– Care ţi-e numele, voinice? Nu cumva Ursu?
– Murceneu mă cheamă, rege! răspunse cu mândrie voinicul.
– Murceneu? Numele sună frumos şi parcă pe măsura voiniciei tale. Ţi s-ar
potrivi, alături de numele acesta mândru pe care îl ai, să-ţi mai spunem şi Ursul dac.
Nu eşti tu ursul urşilor în putere?
– Murceneu, ursul dac! repetară cei din alai.
Şi parcă vorba aceasta era de când lumea potrivită pentru un astfel de om.
Dar Decebal nu ajunsese acolo unde voia. Continuă cu acelaşi glas puternic şi
atrăgător:
Petru Demetru Popescu(1929)
Petru Demetru Popescu s-a născut pe 29 iulie 1929. Este originar din comuna
Bulcăneşti, judeţul Prahova.
Este absolvent al Facultăţii de Istorie la Universitatea di Bucureşti. Scrie
legende şi povestiri istorice pentru copii
MURCENEU, URSUL DAC
Viteazul Decebal pornea adesea în peregrinare, urmat de un
alai mic, format din câţiva dintre cei mai apropiaţi supuşi ai săi.
Voia să-i cunoască mai bine pe daci, să le ştie păsurile şi viaţa, să-i
ajute la necaz. După cum era dornic să cunoască meleagurile peste
care stăpânea, minunatele meleaguri cuprinse între semeţii munţi
Carpaţi şi fluviul sfânt Dunărea, cu ape albastre ca şi cerul senin,
să le ştie cărările şi potecile chiar şi cu ochii închişi.
4746
Într-o zi, mergând printr-o pădure, văzu cum o namilă de om se încăierase cu un
ditamai urs, o fiară fioroasă şi sălbatică. Pe dată, oamenii lui Decebal puseră mâna pe
săbii pentru a-i veni în ajutor semenului lor. Dar Decebal le făcu semn să stea liniştiţi
şi să privească şi ei această neobişnuită înfruntare. Şi semnul lui parcă voia să spună:
„Un astfel de om nu are nevoie de ajutor!“
Şi, într-adevăr, după un timp pe care nimeni nu îşi pusese în gând să îl măsoare,
furaţi de lupta ce se încinsese pe viaţă şi pe moarte, văzură cu nespusă bucurie cum
omul prinde capul ursului ca într-un cleşte şi i-l răsuceşte cu putere, frângându-i-l.
Urmă o urare puternică ţâşnită din piepturile tuturor, în cinstea biruitorului.
Dar omul, pe care lupta se părea că nu-l obosise prea mult, îl văzu pe rege.
Înaintă spre el şi, înclinându-se cu respect şi iubire spre cel care reprezenta virtutea şi
trăinicia dacă, îi spuse:
– Bine-ai venit, mărite rege Decebal, în împărăţia aceasta!
Decebal tresări:
– Despre ce împărăţie vorbeşti, voinice?
– Despre împărăţia codrului. Aici supuşi sunt cei slabi, iar stăpâni cei puternici!
– Tu printre care te numeri?
– Eu sunt stăpân, mărite rege. Pentru că sunt om liber!
– Şi care-ţi sunt supuşii?
– Urşii, ei sun supuşii mei. Niciunul n-a izbutit să-mi curme zilele câte le am
hărăzite pe pământ. Eu am doborât însă atâţia. Pe nici unul prin vicleşug. Prin luptă
dreaptă, mărite rege!
Decebal prinse a râde. Se bucură din inimă că dăduse peste asemenea om. În
minte i se înfiripă gândul de a-l face oştean. Bun de luptă, nu cu fiarele codrului, ci cu
vrăjmaşii pământului dac. Îl privi şi-i zise răspicat:
– Care ţi-e numele, voinice? Nu cumva Ursu?
– Murceneu mă cheamă, rege! răspunse cu mândrie voinicul.
– Murceneu? Numele sună frumos şi parcă pe măsura voiniciei tale. Ţi s-ar
potrivi, alături de numele acesta mândru pe care îl ai, să-ţi mai spunem şi Ursul dac.
Nu eşti tu ursul urşilor în putere?
– Murceneu, ursul dac! repetară cei din alai.
Şi parcă vorba aceasta era de când lumea potrivită pentru un astfel de om.
Dar Decebal nu ajunsese acolo unde voia. Continuă cu acelaşi glas puternic şi
atrăgător:
Petru Demetru Popescu(1929)
Petru Demetru Popescu s-a născut pe 29 iulie 1929. Este originar din comuna
Bulcăneşti, judeţul Prahova.
Este absolvent al Facultăţii de Istorie la Universitatea di Bucureşti. Scrie
legende şi povestiri istorice pentru copii
MURCENEU, URSUL DAC
Viteazul Decebal pornea adesea în peregrinare, urmat de un
alai mic, format din câţiva dintre cei mai apropiaţi supuşi ai săi.
Voia să-i cunoască mai bine pe daci, să le ştie păsurile şi viaţa, să-i
ajute la necaz. După cum era dornic să cunoască meleagurile peste
care stăpânea, minunatele meleaguri cuprinse între semeţii munţi
Carpaţi şi fluviul sfânt Dunărea, cu ape albastre ca şi cerul senin,
să le ştie cărările şi potecile chiar şi cu ochii închişi.
4746
– Murceneu, pământul dac are acum nevoie de luptători ca tine, pentru că
armatele împărăţiei de la Roma vin spre noi cu gând să ne cuprindă. Supuşii acestei
împărăţii n-au colţi şi gheare, ci lănci şi săbii tăioase!
Murceneu tăcu şi-l privi pe Decebal. Apoi zise senin:
– Ştiu şi eu? Sunt om liber, mărite rege. Stăpân la mine acasă!
Regele înţelese. De aceea se grăbi să-i spună:
– Supuşi mei sunt şi ei oameni liberi, Murceneu. Venind în oastea dacilor, şi tu vei
rămâne om liber. Să ştii, Murceneu, că noi luptăm ca să rămânem toţi liberi. De la mic la
mare. Să nu ne înrobească vrăjmaşii. Atunci nu ne vom mai putea bucura în voie de
lumina soarelui, de răcoarea izvoarelor, de carnea căprioarelor şi de hrana ogoarelor!
Murceneu îl privi din nou pe rege, senin. Parcă şi mai senin. Se pare că înţelesese
totul.
– Dacă-i aşa, vin în oastea ta, rege. Urşii pot să se mai plimbe nestingheriţi prin
pădure până ce mă voi întoarce să le amintesc că le sunt stăpân. Acum merg să lupt
pentru libertatea pământului dac!
Traian mânase multe armii vrăjmaşe spre Dunăre şi peste Dunăre. Acum lupta
devenise pretutindeni, în zeci de locuri, la munte şi la câmpie, strânsă şi crâncenă.
Din când în când romanii încercau să cucerească o cetate, cu armele lor de război:
berbeci de sfărâmat zidurile şi catapulte,scări de căţărat şi de pătruns în cetate. Dar
dacii, sfătuiţi de regele lor, erau mari meşteri în aşezarea unor capcane şi în folosirea
fiecărei ridicături de pământ, a apelor, mlaştinilor, tufişurilor. Decebal însuşi alegea
mereu locurile cele mai prielnice. Nici acum nu greşise. Se afla cu oastea lui pe un
pisc de munte, mai ceva decât o cetate. De acolo văzu armiile romane cum îşi făceau
lor printre stânci, urcând anevoie.
Poziţia pe care se aflau dacii era minunată. Şi totuşi romanii se apropiau tot mai
mult de acest loc. Erau mult mai mulţi şi bine înarmaţi. Nu trebuiau lăsaţi cu nici un
chip să ajungă la ei.
Decebal stătea în picioare, drept ca o statuie, contopindu-se parcă şi el piscurile
durate de vreme în piatră. Pe faţa lui nu se citea, la fel ca şi pe cea a piscurilor, nici o
mişcare. Stătea într-o aşteptare supremă. Dar mintea lui era ca o flamură veşnic
arzătoare. Iscodea mişcările celor care se apropiau cu paşi de pisică. Deodată faţa lui
se lumină, semn că îşi făurise un plan căruia se pregătea să-i dea viaţă.
Într-adevăr, făcu deodată semn lui Murceneu, Ursul dac. Iar când acesta se află
lângă el, îi zise:
– A venit vremea, Murceneu, să-ţi arăţi întreaga putere!
Murceneu îl privi senind, ca întotdeauna, şi zise cu un zâmbet ce trăda
mulţumire deplină că regele îi cere ajutorul:
– Porunceşte, stăpâne!
– Vezi bolovanul de colo?
– Îl văd prea bine!
– E uriaş bolovanul. Dar şi tu eşti uriaş. Nădăjduiesc să-l poţi urni de la locul lui
şi să-l porneşti spre vrăjmaşul care se pregăteşte să ne atace!
Un murmur de admiraţie porni de pe buzele luptătorilor daci. Înţeleseseră
planul regelui şi ştiau că şi de data aceasta, ca întotdeauna, Decebal cumpănise bine
şi avea dreptate. Numai aşa asediatorii se putea vedea în situaţii de asediaţi. Şi asta
într-un chip cu totul neaşteptat pentru ei.
Murceneu îl mai privi o dată pe rege. Apoi îl întrebă domol:
– Chiar acum, sau mai zăbovesc?
– Acum, Murceneu! Orice întârziere ne poate costa scump!
Murceneu înţelese. Îşi dădu jos blana de urs pe care o purta şi rămase cu pieptul
gol. Şi atunci toţi văzură ce făptură uriaşă era Ursul dac. Îşi încordă puterile şi
încercă să urnească stânca din loc. Nu izbuti însă.
Dacii murmurară din nou. De data aceasta a dezamăgire. Mai cu seamă că, la o
foarte mică depărtare de acolo, apăruseră primele coifuri ale legionarilor şi
centurionilor romani.
Atunci regele îi strigă lui Murceneu:
– Prinde-ţi bine picioarele în pământ, Murceneu! Trebuie să urneşti bolovanul!
Gândeşte-te că o faci pentru izbăvirea pământului dac! Trebuie să biruim!
La auzul acestor cuvinte, Murceneu făcu întocmai. Şi deodată, ca prin minune,
se auzi o trosnitură puternică şi stânca parcă se mişcă de la locul ei. Clătinată puţin,
ea fu apoi desprinsă cu şi mai mare putere şi porni să se rostogolească cu un vuiet
uriaş la vale. Era timpul cel mai nimerit. Prăbuşindu-se ca un tăvălug, de-a latul, lovi
în plin armiile asediatorilor. Odată cu stânca, se mai porniră la vale şi alţi bolovani.
Îngroziţi, romanii nu mai avură vreme de nimic. Unii erau sfârtecaţi de marginile
colţuroase ale bolovanilor, alţii se aruncau înspăimântaţi în prăpastie. Nici unul nu
mai ajunse până la daci.
Văzând biruinţa, dacii izbucniră, după vechiul lor obicei, în urale de bucurie! Îl
înconjurară pe Murceneu cu dragoste. Însuşi Decebal îi puse Ursului dac mâna pe
umăr şi-i zise:4948
– Murceneu, pământul dac are acum nevoie de luptători ca tine, pentru că
armatele împărăţiei de la Roma vin spre noi cu gând să ne cuprindă. Supuşii acestei
împărăţii n-au colţi şi gheare, ci lănci şi săbii tăioase!
Murceneu tăcu şi-l privi pe Decebal. Apoi zise senin:
– Ştiu şi eu? Sunt om liber, mărite rege. Stăpân la mine acasă!
Regele înţelese. De aceea se grăbi să-i spună:
– Supuşi mei sunt şi ei oameni liberi, Murceneu. Venind în oastea dacilor, şi tu vei
rămâne om liber. Să ştii, Murceneu, că noi luptăm ca să rămânem toţi liberi. De la mic la
mare. Să nu ne înrobească vrăjmaşii. Atunci nu ne vom mai putea bucura în voie de
lumina soarelui, de răcoarea izvoarelor, de carnea căprioarelor şi de hrana ogoarelor!
Murceneu îl privi din nou pe rege, senin. Parcă şi mai senin. Se pare că înţelesese
totul.
– Dacă-i aşa, vin în oastea ta, rege. Urşii pot să se mai plimbe nestingheriţi prin
pădure până ce mă voi întoarce să le amintesc că le sunt stăpân. Acum merg să lupt
pentru libertatea pământului dac!
Traian mânase multe armii vrăjmaşe spre Dunăre şi peste Dunăre. Acum lupta
devenise pretutindeni, în zeci de locuri, la munte şi la câmpie, strânsă şi crâncenă.
Din când în când romanii încercau să cucerească o cetate, cu armele lor de război:
berbeci de sfărâmat zidurile şi catapulte,scări de căţărat şi de pătruns în cetate. Dar
dacii, sfătuiţi de regele lor, erau mari meşteri în aşezarea unor capcane şi în folosirea
fiecărei ridicături de pământ, a apelor, mlaştinilor, tufişurilor. Decebal însuşi alegea
mereu locurile cele mai prielnice. Nici acum nu greşise. Se afla cu oastea lui pe un
pisc de munte, mai ceva decât o cetate. De acolo văzu armiile romane cum îşi făceau
lor printre stânci, urcând anevoie.
Poziţia pe care se aflau dacii era minunată. Şi totuşi romanii se apropiau tot mai
mult de acest loc. Erau mult mai mulţi şi bine înarmaţi. Nu trebuiau lăsaţi cu nici un
chip să ajungă la ei.
Decebal stătea în picioare, drept ca o statuie, contopindu-se parcă şi el piscurile
durate de vreme în piatră. Pe faţa lui nu se citea, la fel ca şi pe cea a piscurilor, nici o
mişcare. Stătea într-o aşteptare supremă. Dar mintea lui era ca o flamură veşnic
arzătoare. Iscodea mişcările celor care se apropiau cu paşi de pisică. Deodată faţa lui
se lumină, semn că îşi făurise un plan căruia se pregătea să-i dea viaţă.
Într-adevăr, făcu deodată semn lui Murceneu, Ursul dac. Iar când acesta se află
lângă el, îi zise:
– A venit vremea, Murceneu, să-ţi arăţi întreaga putere!
Murceneu îl privi senind, ca întotdeauna, şi zise cu un zâmbet ce trăda
mulţumire deplină că regele îi cere ajutorul:
– Porunceşte, stăpâne!
– Vezi bolovanul de colo?
– Îl văd prea bine!
– E uriaş bolovanul. Dar şi tu eşti uriaş. Nădăjduiesc să-l poţi urni de la locul lui
şi să-l porneşti spre vrăjmaşul care se pregăteşte să ne atace!
Un murmur de admiraţie porni de pe buzele luptătorilor daci. Înţeleseseră
planul regelui şi ştiau că şi de data aceasta, ca întotdeauna, Decebal cumpănise bine
şi avea dreptate. Numai aşa asediatorii se putea vedea în situaţii de asediaţi. Şi asta
într-un chip cu totul neaşteptat pentru ei.
Murceneu îl mai privi o dată pe rege. Apoi îl întrebă domol:
– Chiar acum, sau mai zăbovesc?
– Acum, Murceneu! Orice întârziere ne poate costa scump!
Murceneu înţelese. Îşi dădu jos blana de urs pe care o purta şi rămase cu pieptul
gol. Şi atunci toţi văzură ce făptură uriaşă era Ursul dac. Îşi încordă puterile şi
încercă să urnească stânca din loc. Nu izbuti însă.
Dacii murmurară din nou. De data aceasta a dezamăgire. Mai cu seamă că, la o
foarte mică depărtare de acolo, apăruseră primele coifuri ale legionarilor şi
centurionilor romani.
Atunci regele îi strigă lui Murceneu:
– Prinde-ţi bine picioarele în pământ, Murceneu! Trebuie să urneşti bolovanul!
Gândeşte-te că o faci pentru izbăvirea pământului dac! Trebuie să biruim!
La auzul acestor cuvinte, Murceneu făcu întocmai. Şi deodată, ca prin minune,
se auzi o trosnitură puternică şi stânca parcă se mişcă de la locul ei. Clătinată puţin,
ea fu apoi desprinsă cu şi mai mare putere şi porni să se rostogolească cu un vuiet
uriaş la vale. Era timpul cel mai nimerit. Prăbuşindu-se ca un tăvălug, de-a latul, lovi
în plin armiile asediatorilor. Odată cu stânca, se mai porniră la vale şi alţi bolovani.
Îngroziţi, romanii nu mai avură vreme de nimic. Unii erau sfârtecaţi de marginile
colţuroase ale bolovanilor, alţii se aruncau înspăimântaţi în prăpastie. Nici unul nu
mai ajunse până la daci.
Văzând biruinţa, dacii izbucniră, după vechiul lor obicei, în urale de bucurie! Îl
înconjurară pe Murceneu cu dragoste. Însuşi Decebal îi puse Ursului dac mâna pe
umăr şi-i zise:4948
– Să trăieşti, Murceneu. Ne-ai fost de mare ajutor. Prin tine am obţinut astăzi o
biruinţă strălucită. Ţie ţi-a fost greu ca nouă să ne fie uşor!
– Nu mi-a fost chiar aşa de greu, mărite Decebal! zise Ursul dac, zâmbind.
– Ia spune, Murceneu, să audă toţi luptătorii noştri, de unde ai luat atâta putere
pentru a nărui imensul bolovan?
– Chiar tu, mărite rege, m-ai sfătuit!
– Eu? Cum puteam eu s-o fac, Murceneu? întrebă Decebal, cu vădită mirare.
– Mi-ai spus: „Prinde-ţi bine picioarele în pământ, Murceneu…“ Pământul
nostru, Zamolxis cel binecuvântat, mi-a dat puterea de care aveam trebuinţă. Pe el
am să-l slujesc în veci, rege al dacilor!
Decebal îl privi cu căldură pe Ursul dac. Îl îmbrăţişă, apoi rosti cu glas de tunet
de se auzi până departe, peste întinderi:
– De aceea este pământul nostru nemuritor, pentru că a născut oameni ca noi. De
aceea suntem noi, dacii, nemuritori, pentru că ne-am născut pe acest pământ şi
luptăm pentru libertatea lui veşnică!
peregrinare =
1. Răspunde la întrebări:
Ce urmărea Decebal în peregrinările sale?
Cu cine s-a întâlnit?
Ce i-a propus Decebal?
Care era împărăţia lui Murceneu?
Pentru ce luptau dacii?
De ce considera Decebal că dacii sunt nemuritori?
Cine l-a ajutat pe Murceneu să urnească imensul bolovan?
2. Explozie stelară
Alcătuieşte câte două întrebări pentru fiecare
colţ al stelei referitoare la conţinutul lecturii.
3. Transformă în vorbire indirectă fragmentul:
„ – Bine-ai venit, mărite rege Decebal, în împărăţia aceasta?
– Urşii, ei sunt supuşii mei. Prin luptă dreaptă, mărite rege.
4. Stabileşte trăsături comune şi trăsături diferite pentru regele Decebal şi
Murceneu, ursul dac.
Cine?
Ce?
De ce?Din ce cauză?sau Pe cine?
Cu cine?
Decebal Murceneu
uriaşviteaziscusit
5150
– Să trăieşti, Murceneu. Ne-ai fost de mare ajutor. Prin tine am obţinut astăzi o
biruinţă strălucită. Ţie ţi-a fost greu ca nouă să ne fie uşor!
– Nu mi-a fost chiar aşa de greu, mărite Decebal! zise Ursul dac, zâmbind.
– Ia spune, Murceneu, să audă toţi luptătorii noştri, de unde ai luat atâta putere
pentru a nărui imensul bolovan?
– Chiar tu, mărite rege, m-ai sfătuit!
– Eu? Cum puteam eu s-o fac, Murceneu? întrebă Decebal, cu vădită mirare.
– Mi-ai spus: „Prinde-ţi bine picioarele în pământ, Murceneu…“ Pământul
nostru, Zamolxis cel binecuvântat, mi-a dat puterea de care aveam trebuinţă. Pe el
am să-l slujesc în veci, rege al dacilor!
Decebal îl privi cu căldură pe Ursul dac. Îl îmbrăţişă, apoi rosti cu glas de tunet
de se auzi până departe, peste întinderi:
– De aceea este pământul nostru nemuritor, pentru că a născut oameni ca noi. De
aceea suntem noi, dacii, nemuritori, pentru că ne-am născut pe acest pământ şi
luptăm pentru libertatea lui veşnică!
peregrinare =
1. Răspunde la întrebări:
Ce urmărea Decebal în peregrinările sale?
Cu cine s-a întâlnit?
Ce i-a propus Decebal?
Care era împărăţia lui Murceneu?
Pentru ce luptau dacii?
De ce considera Decebal că dacii sunt nemuritori?
Cine l-a ajutat pe Murceneu să urnească imensul bolovan?
2. Explozie stelară
Alcătuieşte câte două întrebări pentru fiecare
colţ al stelei referitoare la conţinutul lecturii.
3. Transformă în vorbire indirectă fragmentul:
„ – Bine-ai venit, mărite rege Decebal, în împărăţia aceasta?
– Urşii, ei sunt supuşii mei. Prin luptă dreaptă, mărite rege.
4. Stabileşte trăsături comune şi trăsături diferite pentru regele Decebal şi
Murceneu, ursul dac.
Cine?
Ce?
De ce?Din ce cauză?sau Pe cine?
Cu cine?
Decebal Murceneu
uriaşviteaziscusit
5150
5. Jurnalul dublu
Selectează din lectură un fragment care ţi-a plăcut foarte mult. Scrie-l în partea
stângă a jurnalului. În partea dreaptă argumentează de ce ţi-a plăcut, ce ai reţinut
important din el, de ce îţi aduce aminte acest fragment, ce te-a impresionat, ce
nelămurire ai cu privire la acel fragment.
Ioan Neniţescu(1854-1901)
Scriitorul s-a născut pw 11 aprilie 1854, la Galaţi. A decedat la 23 februarie
1901, la Buzău.
TARA MEA
Acolo unde-s nalți stejari
Și cât stejarii nalți îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n față o privesc;
Acolo, unde-s stânci și munți,
Și ca și munții nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunți
În dor de țară strămoșesc;
,
5352
5. Jurnalul dublu
Selectează din lectură un fragment care ţi-a plăcut foarte mult. Scrie-l în partea
stângă a jurnalului. În partea dreaptă argumentează de ce ţi-a plăcut, ce ai reţinut
important din el, de ce îţi aduce aminte acest fragment, ce te-a impresionat, ce
nelămurire ai cu privire la acel fragment.
Ioan Neniţescu(1854-1901)
Scriitorul s-a născut pw 11 aprilie 1854, la Galaţi. A decedat la 23 februarie
1901, la Buzău.
TARA MEA
Acolo unde-s nalți stejari
Și cât stejarii nalți îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n față o privesc;
Acolo, unde-s stânci și munți,
Și ca și munții nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunți
În dor de țară strămoșesc;
,
5352
Și unde dorul de moșie
Întotdeauna drept a stat
Și bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este țara mea,
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
1. Explică cu ajutorul dicţionarului următoarele cuvinte şi foloseşte-le în
enunţuri: robia şi moşie.
2. Răspunde la întrebări:
Unde consideră Ion Neniţescu că este ţara sa?
Cine sunt cei care nu se clintesc, asemeni stâncilor şi munţilor?
De cine mai este mândru poetul?
Acolo unde întâlnești
Cât ține țara-n lung și-n lat
Bătrâne urme vitejești
Și osul celor ce-au luptat;
Și unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulțime de oștiri dușmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este țara mea
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Ce au păţit cei care au vrut să cucerească ţara noastră?
Ce sentimente se desprind din această poezie?
3. Explică următoarele expresii:
„dorul de moşie“ =
„neamul românesc“ =
4. Uneşte versurile cu însuşirile potrivite:
„Flăcăi cu piepturile tari“ vâstnicii, bătrânii
„Ce moartea-n faţă o privesc“ patrioţi
„Voinicii cei cu peri cărunţi“ viteji, puternici
„Şi unde dorul de moşie“ curajoşi, neînfricaţi
Întotdeauna drept a stat“
5.
Selectează din poezie, adjective
potrivite pentru substantivele:
stejari
voinicii
urme
Cu ce sunt comparaţi flăcăii?
Selectează din poezie trei sub-
stantive la numărul singular.
Ce exprimă versurile:
„Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!“
5554
Și unde dorul de moșie
Întotdeauna drept a stat
Și bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;
Acolo este țara mea,
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
1. Explică cu ajutorul dicţionarului următoarele cuvinte şi foloseşte-le în
enunţuri: robia şi moşie.
2. Răspunde la întrebări:
Unde consideră Ion Neniţescu că este ţara sa?
Cine sunt cei care nu se clintesc, asemeni stâncilor şi munţilor?
De cine mai este mândru poetul?
Acolo unde întâlnești
Cât ține țara-n lung și-n lat
Bătrâne urme vitejești
Și osul celor ce-au luptat;
Și unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulțime de oștiri dușmane,
Ce cu robia ne-au cercat;
Acolo este țara mea
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!
Ce au păţit cei care au vrut să cucerească ţara noastră?
Ce sentimente se desprind din această poezie?
3. Explică următoarele expresii:
„dorul de moşie“ =
„neamul românesc“ =
4. Uneşte versurile cu însuşirile potrivite:
„Flăcăi cu piepturile tari“ vâstnicii, bătrânii
„Ce moartea-n faţă o privesc“ patrioţi
„Voinicii cei cu peri cărunţi“ viteji, puternici
„Şi unde dorul de moşie“ curajoşi, neînfricaţi
Întotdeauna drept a stat“
5.
Selectează din poezie, adjective
potrivite pentru substantivele:
stejari
voinicii
urme
Cu ce sunt comparaţi flăcăii?
Selectează din poezie trei sub-
stantive la numărul singular.
Ce exprimă versurile:
„Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!“
5554
6. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător.
voinicii =
vitejie=
mulţime =
7. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
înalţi =
acolo =
întotdeauna =
8. Jurnalul dublu
Scrie din memorie, în partea stângă, strofa care ţi-a plăcut cel mai mult, iar în
partea dreaptă explică de ce ai ales acea strofă, în ce fel te-a surprins, la ce te-ai gândit
când ai făcut alegerea.Nichita Stănescu
(1933-1981)Nichita Stănescu s-a născut la Ploieşti, unde a urmat liceul „I.L. Caragiale“. A
studiat apoi la Facultatea de filologie din Bucureşti.
În 1957 debutează cu poezii în revista „Tribuna“ din Cluj. Apare apoi volumul
de poezii „Sensul iubirii“. Tipăreşte mai multe culegeri de poezii, dintre care cităm: „O
viziune a sentimentelor“, „11 elegii“, „Alfa“, „Oul şi sfera“, „Necuvintele“, „Un
pământ numit România“, „Clar de lună“.
Ce am eu mai curat în mine, somnul
străbătut de vise vechi,
ce ai tu mai curat în tine, lemnul
arbore cu verzi urechi,
Ce am eu mai ascuns în mine,
sângele mișcând un gând,
ce ai tu mai curat în tine,
amirosul de pământ,
TARA,
5756
6. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător.
voinicii =
vitejie=
mulţime =
7. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
înalţi =
acolo =
întotdeauna =
8. Jurnalul dublu
Scrie din memorie, în partea stângă, strofa care ţi-a plăcut cel mai mult, iar în
partea dreaptă explică de ce ai ales acea strofă, în ce fel te-a surprins, la ce te-ai gândit
când ai făcut alegerea.Nichita Stănescu
(1933-1981)Nichita Stănescu s-a născut la Ploieşti, unde a urmat liceul „I.L. Caragiale“. A
studiat apoi la Facultatea de filologie din Bucureşti.
În 1957 debutează cu poezii în revista „Tribuna“ din Cluj. Apare apoi volumul
de poezii „Sensul iubirii“. Tipăreşte mai multe culegeri de poezii, dintre care cităm: „O
viziune a sentimentelor“, „11 elegii“, „Alfa“, „Oul şi sfera“, „Necuvintele“, „Un
pământ numit România“, „Clar de lună“.
Ce am eu mai curat în mine, somnul
străbătut de vise vechi,
ce ai tu mai curat în tine, lemnul
arbore cu verzi urechi,
Ce am eu mai ascuns în mine,
sângele mișcând un gând,
ce ai tu mai curat în tine,
amirosul de pământ,
TARA,
5756
Oh, și ce am sfânt pe lume,
dulcele pământ al tău, de vis
și tot ce-i în tine nume
de caisă din cais –
amiros =
1. Răspunde la întrebări.
Cu cine poartă dialogul mental poetul?
La ce se referă autorul când spune: „ce am eu mai curat în mine“? (ce calităţi
deosebite, prin ce se remarcă)
Cu ce se identifică poetul în această poezie? (sau: În ce se regăseşte?)
Ce elemente importante din natură prezintă poetul? (lemnul – arbore cu verzi
urechi, amirosul de pământ; tot ce-I în tine nume de caisă din cais; ramura cu flori de
măr şi c-o pasăre măiastră.
Ce este ţara pentru tine? Argumentează.
Ce sentimente nutreşte poetul faţă de ţară?
2. Stabileşte corespondenţa legăturilor pe care le face poetul între sine şi
elementele din natură.
3. Trasează o linie de la versuri la explicaţia potrivită:
• “somnul / străbătut de vise vechi” • amintirile frumoase
• “lemnul / arbore cu verzi urechi“ • copacii ca martori ai evenimentelor
importante din viaţa ţării
• “tot ce-i în nume / de caisă din cais” • rod al pământului
• “ramură cu flori de măr • reînvierea naturii şi perfecţiunea
şi c-o pasăre măiastră” vieţuitoarelor
4. Explică expresia:
“ dulcele pământ al tău, de vis”
5. Scrie cuvinte cu acelaşi înţeles:
ţară =
popor =
curat =
ascuns =
arbore =
6. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
curat =
ascuns =
dulcele =
iubirea =
unire =
7. Scrie cuvinte nume care se potrivesc pentru următoarele cuvinte care
exprimă însuşiri:
Model: pământ sfânt
curat dulce vechi
Totul, tot ce este adevăr
stă-n îmbrățișarea noastră,
ramură cu flori de măr
și c-o pasăre măiastră.
Poetul Natura
somnul, străbătut de vise vechi ramură cu flori de măr şi c-o pasăre măiastră
sângele mişcând în gând tot ce-I în tine nume de caisă din cais
dulcele pământ amirosul de pământ
tot adevărul din noi lemnul arbore cu verzi urechi 5958
Oh, și ce am sfânt pe lume,
dulcele pământ al tău, de vis
și tot ce-i în tine nume
de caisă din cais –
amiros =
1. Răspunde la întrebări.
Cu cine poartă dialogul mental poetul?
La ce se referă autorul când spune: „ce am eu mai curat în mine“? (ce calităţi
deosebite, prin ce se remarcă)
Cu ce se identifică poetul în această poezie? (sau: În ce se regăseşte?)
Ce elemente importante din natură prezintă poetul? (lemnul – arbore cu verzi
urechi, amirosul de pământ; tot ce-I în tine nume de caisă din cais; ramura cu flori de
măr şi c-o pasăre măiastră.
Ce este ţara pentru tine? Argumentează.
Ce sentimente nutreşte poetul faţă de ţară?
2. Stabileşte corespondenţa legăturilor pe care le face poetul între sine şi
elementele din natură.
3. Trasează o linie de la versuri la explicaţia potrivită:
• “somnul / străbătut de vise vechi” • amintirile frumoase
• “lemnul / arbore cu verzi urechi“ • copacii ca martori ai evenimentelor
importante din viaţa ţării
• “tot ce-i în nume / de caisă din cais” • rod al pământului
• “ramură cu flori de măr • reînvierea naturii şi perfecţiunea
şi c-o pasăre măiastră” vieţuitoarelor
4. Explică expresia:
“ dulcele pământ al tău, de vis”
5. Scrie cuvinte cu acelaşi înţeles:
ţară =
popor =
curat =
ascuns =
arbore =
6. Scrie cuvinte cu înţeles opus:
curat =
ascuns =
dulcele =
iubirea =
unire =
7. Scrie cuvinte nume care se potrivesc pentru următoarele cuvinte care
exprimă însuşiri:
Model: pământ sfânt
curat dulce vechi
Totul, tot ce este adevăr
stă-n îmbrățișarea noastră,
ramură cu flori de măr
și c-o pasăre măiastră.
Poetul Natura
somnul, străbătut de vise vechi ramură cu flori de măr şi c-o pasăre măiastră
sângele mişcând în gând tot ce-I în tine nume de caisă din cais
dulcele pământ amirosul de pământ
tot adevărul din noi lemnul arbore cu verzi urechi 5958
6160
Otilia Cazimir(1895-1967)
S-a născut în anul 1895 în satul Cotul Vameşului, de lângă Roman. A fost
al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Ea purta numele de
Alexandra Gavrilescu. Pseudonimul de Otilia Cazimir i l-au sugerat Garabet
Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu.Volumele de poezii Lumini şi umbre, Fluturi de
noapte, Cântec de comoară, Baba iarna intră-n sat evocă vârsta copilăriei,
existenţa oamenilor umili, viaţa misterioasă a vietăţilor mărunte, păsări,
gângănii, florile de câmp şi din grădină, sesizând durerile mici, dorurile şi
dorinţele tainice.
- Greu tătucă, greu de tine!
Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai cătră vară,
Că-s bătrân şi nu mai pot!…
1. Notează A / F:
Anotimpul în care se petrece acţiunea este iarna.
Crăciunul se sărbătoreşte pe 24 decembrie.
Personajele acestei poezii sunt Moş Crăciun şi un moşneag.
Moş Crăciun aduce daruri în Ajunul Anului nou.
Din cauza greutăţii sacului, dar şi din cauza vârstei înaintate, Moş Crăciun
se gândeşte să-i viziteze pe copii vara.
2. Scrie cuvinte cu acelaşi sens pentru cele subliniate în poezie şi cuvinte cu
sens opus pentru cele încadrate în dreptunghi.
3. Rescrie corect pe spaţiul de mai jos următorul enunţ:
în ajun. Irina şi Ştefan l-au aşteptat pe moş crăciun în mirosul înbietor de
cozonac, lîngă bradul luminat şi frumos înpodobit.
Moş-Crăciun, la urcuş,
S-a pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i rău, şi-i lunecus,
Şi moşneagul nu mai poate.
Lung se uită îndărăt,
Scuturându-şi barba rară
De omăt,
Şi oftează sub povară:
LA DRUM
6160
Otilia Cazimir(1895-1967)
S-a născut în anul 1895 în satul Cotul Vameşului, de lângă Roman. A fost
al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Ea purta numele de
Alexandra Gavrilescu. Pseudonimul de Otilia Cazimir i l-au sugerat Garabet
Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu.Volumele de poezii Lumini şi umbre, Fluturi de
noapte, Cântec de comoară, Baba iarna intră-n sat evocă vârsta copilăriei,
existenţa oamenilor umili, viaţa misterioasă a vietăţilor mărunte, păsări,
gângănii, florile de câmp şi din grădină, sesizând durerile mici, dorurile şi
dorinţele tainice.
- Greu tătucă, greu de tine!
Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai cătră vară,
Că-s bătrân şi nu mai pot!…
1. Notează A / F:
Anotimpul în care se petrece acţiunea este iarna.
Crăciunul se sărbătoreşte pe 24 decembrie.
Personajele acestei poezii sunt Moş Crăciun şi un moşneag.
Moş Crăciun aduce daruri în Ajunul Anului nou.
Din cauza greutăţii sacului, dar şi din cauza vârstei înaintate, Moş Crăciun
se gândeşte să-i viziteze pe copii vara.
2. Scrie cuvinte cu acelaşi sens pentru cele subliniate în poezie şi cuvinte cu
sens opus pentru cele încadrate în dreptunghi.
3. Rescrie corect pe spaţiul de mai jos următorul enunţ:
în ajun. Irina şi Ştefan l-au aşteptat pe moş crăciun în mirosul înbietor de
cozonac, lîngă bradul luminat şi frumos înpodobit.
Moş-Crăciun, la urcuş,
S-a pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i rău, şi-i lunecus,
Şi moşneagul nu mai poate.
Lung se uită îndărăt,
Scuturându-şi barba rară
De omăt,
Şi oftează sub povară:
LA DRUM
4. Scrie cuvinte cu sens asemănător şi alcătuieşte propoziţii cu trei dintre ele:
un drum – două drumuri povară
sac sărbătoare
barbă copil
5. Alcătuieşte enunţuri în care cuvântul „mut” să aibă sensuri diferite.
6. Imaginează-ţi că îl surprinzi pe Moş Crăciun când aduce cadourile în
noaptea de Ajun. Scrie în 10 rânduri un dialog purtat cu acesta.
Rodica
Rodica, fetiţa cea cuminte, doarme în pătişorul ei. Într-un colt al
odăii, pomul, adus pe furiş, aşteaptă zorii zilei, dimpreună cu toate
jucăriile de pe el. Sunt de toate, mici şi mari, de carton, de lemn şi de
zahăr.
Dar în noaptea dinspre Ajun, jucăriile prind fiinţă la unii copii
cuminţi şi aşa se face că la miezul nopţii împrejurul patului Rodicăi e
un sobor. Iepurele de carton şi-a ciulit urechile şi din trei sărituri a
fost în pat. Lângă el, broasca de hârtie e acum o broască aievea şi
vorbeşte cu mâţa de cârpă, care toarte cu ochii sticloşi, cu mustăţile
frumos aduse de jur împrejurul botului. Şi cel din urmă care prinde
făptura e încerul din vârful pomului, care vine de-şi reazămă braţele
de pătişorul fetiţei.
– Ce frumos doarme, zise îngerul.
– Aşa dorm copiii, răspunse mâţa; ei nu au vise rele ca oamenii
mari, trecuţi prin multe.
– Aşa dormim şi noi, adaugă iepurele. Dar broasca râde:
– Ba că chiar cu urechile ciulite, s-o ştergi când cade vreo frunză.
– Dumneata te ascunzi sub pietre, cred şi eu, zise iepurele.
Dar îngerul îl opreşte.
– Ce, ca să vă certaţi, va înfăptuit Dumnezeu şi v-a trimis aici?
Cele trei vieţuitoare îşi vin în fire:
– Aşa-i!
– Aşa-i!
– Aşa-i!
4. Scrie cuvinte cu sens asemănător şi alcătuieşte propoziţii cu trei dintre ele:
un drum – două drumuri povară
sac sărbătoare
barbă copil
5. Alcătuieşte enunţuri în care cuvântul „mut” să aibă sensuri diferite.
6. Imaginează-ţi că îl surprinzi pe Moş Crăciun când aduce cadourile în
noaptea de Ajun. Scrie în 10 rânduri un dialog purtat cu acesta.
Rodica
Rodica, fetiţa cea cuminte, doarme în pătişorul ei. Într-un colt al
odăii, pomul, adus pe furiş, aşteaptă zorii zilei, dimpreună cu toate
jucăriile de pe el. Sunt de toate, mici şi mari, de carton, de lemn şi de
zahăr.
Dar în noaptea dinspre Ajun, jucăriile prind fiinţă la unii copii
cuminţi şi aşa se face că la miezul nopţii împrejurul patului Rodicăi e
un sobor. Iepurele de carton şi-a ciulit urechile şi din trei sărituri a
fost în pat. Lângă el, broasca de hârtie e acum o broască aievea şi
vorbeşte cu mâţa de cârpă, care toarte cu ochii sticloşi, cu mustăţile
frumos aduse de jur împrejurul botului. Şi cel din urmă care prinde
făptura e încerul din vârful pomului, care vine de-şi reazămă braţele
de pătişorul fetiţei.
– Ce frumos doarme, zise îngerul.
– Aşa dorm copiii, răspunse mâţa; ei nu au vise rele ca oamenii
mari, trecuţi prin multe.
– Aşa dormim şi noi, adaugă iepurele. Dar broasca râde:
– Ba că chiar cu urechile ciulite, s-o ştergi când cade vreo frunză.
– Dumneata te ascunzi sub pietre, cred şi eu, zise iepurele.
Dar îngerul îl opreşte.
– Ce, ca să vă certaţi, va înfăptuit Dumnezeu şi v-a trimis aici?
Cele trei vieţuitoare îşi vin în fire:
– Aşa-i!
– Aşa-i!
– Aşa-i!
–
frumoşi nuferi, să-I facem cununi de flori!
– Îndată!
Şi broasca se făcu nevăzută.
– Tu, iepure, du-te la împărăteasa veveriţelor şi spune-I să-ţi dea un pumn de
alune, o mână de grâu şi o ramură de vâsc!
– Îndată!
Şi iepurele sari din pătişor şi se duse pe urma broaştei.
– Tu, mâţă, na, toarce cămăşuţa asta!
Şi îngerul îi dădu două mănunchiuri de raze, pe care le avusese jurubiţe pe
aripile lui.
– Eu o să-I împletesc părul.
Şi cu degetele moi şi albe, îngerul începu să împletească părul negru al copilei.
– Îngerule, începu mâţa, iartă-mă că te întreb: la fiecare copil trimite Dumnezeu
în ajunul Crăciunului câte un înger şi câte trei vietăţi?
– Nu! În fiecare an, numai câte un copil are norocul ăsta, Dumnezeu face acest
lucru în amintirea copilului din Betleem, care e Isus Hristos. Anul acesta norocul e al
Rodicăi… Ei, dar ştii că întârzie trimişii!
Îngerul îşi flutură odată aripile şi, ca printr-o minune, broasca sari în pat cu o
cunună întreagă de nuferi.
– Iartă, îngerule, c-am întârziat. Nicio floare de nufăr nu mai era. Într-o clipă
împărăteasa bălţii a îmbobocit nuferii, i-a înflorit şi apoi i-a cules.
Îngerul luă cununa, o puse pe capul fetiţei şi o meni:
– De flori să ai parte; curate ca ele să fii, ca ele să-ţi înflorească faţa, copil frumos
şi drag!
Şi în clipa aceasta, ţup şi iepurele!
– Veveriţa dormea. Am sculat-o. Era tehue. În loc de alune îmi dase nuci. Când
mi-a dat vâscul, am venit de-a-dura în zăpadă. Uite-le!
Îngerul le luă. Împrăştie alunele şi grâul peste tot părişorul şi zise:
– De roadele pomilor şi a câmpului să ai parte mereu şi ramura verde de vâsc i-o
puse binişor în mână:
– Şi verde şi trainică, aşa ca ramura aceasta, să-ţi fie sănătatea până la adânci
bătrâneţe!
Şi luând ce torsese mâţa, urzi şi ţesu cămăşuţa şi porunci vietăţilor:
Tu, broască, într-o clipă să te duci şi să-mi aduci din balta fermecată cei mai –
îmbrăcă repede cu cea ţesută din raze şi o binecuvântă:
– Şi cămaşa fericii veşnic s-o ai!
Broasca, iepurele şi mâţa aşezară frumuşel fetiţa iar pe pernă.
– Acum am isprăvit, zise mâţa.
– Numai eu mai am o însărcinare, răspunse îngerul.
Şi plecându-se uşor peste faţa Rodicăi, o sărută pe frunte. Şi în clipa aceea casa se
lumină ca de o scăpărare de soare.
Fetiţa mişcă buzele şi surâse, iar îngerului îi fu frică.
– Sst! să nu se trezească; plecaţi la locul vostru! porunci vietăţilor.
Şi toate vietăţile stătură iar la loc, încremenite, împrejurul pomului, iar îngerul
se ridică în vârf, unde fusese mai înainte, cu mâna întinsă, cu degetele împreunate, ca
şi cum ar binecuvânta…
1. Completează enunţurile folosind grupuri de cuvinte din text:
Întâmplările din text se petrec în
Personajele întâmplării sunt:
În fiecare an Dumnezeu trimite unui singur copil, cel mai cuminte, câte un înger
şi trei vietăţi în amintirea
2. Completează tabelul:
Ridicaţi-o încet, să nu se trezească. Şi dezbrăcând fetita de cămăsuţa ei, o
denumirea
animalului
unde este trimis mediul de viaţă însuşirea
iepurele la împărăteasa
veveriţelor
rapid (bun alergător)
în apă
pricepută la tors
–
frumoşi nuferi, să-I facem cununi de flori!
– Îndată!
Şi broasca se făcu nevăzută.
– Tu, iepure, du-te la împărăteasa veveriţelor şi spune-I să-ţi dea un pumn de
alune, o mână de grâu şi o ramură de vâsc!
– Îndată!
Şi iepurele sari din pătişor şi se duse pe urma broaştei.
– Tu, mâţă, na, toarce cămăşuţa asta!
Şi îngerul îi dădu două mănunchiuri de raze, pe care le avusese jurubiţe pe
aripile lui.
– Eu o să-I împletesc părul.
Şi cu degetele moi şi albe, îngerul începu să împletească părul negru al copilei.
– Îngerule, începu mâţa, iartă-mă că te întreb: la fiecare copil trimite Dumnezeu
în ajunul Crăciunului câte un înger şi câte trei vietăţi?
– Nu! În fiecare an, numai câte un copil are norocul ăsta, Dumnezeu face acest
lucru în amintirea copilului din Betleem, care e Isus Hristos. Anul acesta norocul e al
Rodicăi… Ei, dar ştii că întârzie trimişii!
Îngerul îşi flutură odată aripile şi, ca printr-o minune, broasca sari în pat cu o
cunună întreagă de nuferi.
– Iartă, îngerule, c-am întârziat. Nicio floare de nufăr nu mai era. Într-o clipă
împărăteasa bălţii a îmbobocit nuferii, i-a înflorit şi apoi i-a cules.
Îngerul luă cununa, o puse pe capul fetiţei şi o meni:
– De flori să ai parte; curate ca ele să fii, ca ele să-ţi înflorească faţa, copil frumos
şi drag!
Şi în clipa aceasta, ţup şi iepurele!
– Veveriţa dormea. Am sculat-o. Era tehue. În loc de alune îmi dase nuci. Când
mi-a dat vâscul, am venit de-a-dura în zăpadă. Uite-le!
Îngerul le luă. Împrăştie alunele şi grâul peste tot părişorul şi zise:
– De roadele pomilor şi a câmpului să ai parte mereu şi ramura verde de vâsc i-o
puse binişor în mână:
– Şi verde şi trainică, aşa ca ramura aceasta, să-ţi fie sănătatea până la adânci
bătrâneţe!
Şi luând ce torsese mâţa, urzi şi ţesu cămăşuţa şi porunci vietăţilor:
Tu, broască, într-o clipă să te duci şi să-mi aduci din balta fermecată cei mai –
îmbrăcă repede cu cea ţesută din raze şi o binecuvântă:
– Şi cămaşa fericii veşnic s-o ai!
Broasca, iepurele şi mâţa aşezară frumuşel fetiţa iar pe pernă.
– Acum am isprăvit, zise mâţa.
– Numai eu mai am o însărcinare, răspunse îngerul.
Şi plecându-se uşor peste faţa Rodicăi, o sărută pe frunte. Şi în clipa aceea casa se
lumină ca de o scăpărare de soare.
Fetiţa mişcă buzele şi surâse, iar îngerului îi fu frică.
– Sst! să nu se trezească; plecaţi la locul vostru! porunci vietăţilor.
Şi toate vietăţile stătură iar la loc, încremenite, împrejurul pomului, iar îngerul
se ridică în vârf, unde fusese mai înainte, cu mâna întinsă, cu degetele împreunate, ca
şi cum ar binecuvânta…
1. Completează enunţurile folosind grupuri de cuvinte din text:
Întâmplările din text se petrec în
Personajele întâmplării sunt:
În fiecare an Dumnezeu trimite unui singur copil, cel mai cuminte, câte un înger
şi trei vietăţi în amintirea
2. Completează tabelul:
Ridicaţi-o încet, să nu se trezească. Şi dezbrăcând fetita de cămăsuţa ei, o
denumirea
animalului
unde este trimis mediul de viaţă însuşirea
iepurele la împărăteasa
veveriţelor
rapid (bun alergător)
în apă
pricepută la tors
3. Cum crezi că a procedat îngerul când a trimis micile vietăţi să aducă diferite
obiecte? Bifează cu „x“.
A ţinut cont de însuşirile fiecărui animal.
A trimis animalele la întâmplare.
4. Transcrie din text fragmentele care prezintă menirile îngerului:
a) Să fie curată şi frumoasă.
b) Să fie bogată şi sănătoasă.
c) Să fie fericită.
5. Observă şi rezolvă sarcinile.
Câte globuri are fiecare copil?
Raluca
Dănuţ
6. Desenează alte obiecte cu care poţi orna un pom de Crăciun.
Raluca Dănuţ
10globuri
roşii
9globuri
galbene
8globuri
albastre
7. Ce ai dori să primeşti de la Moş Crăciun?
8. Dacă ai avea posibilitatea să alegi un copil care să primească darurile pe
care le-a primit Rodica, pe cine ai alege?
9. Scrie o strofă dintr-un colind românesc.
3. Cum crezi că a procedat îngerul când a trimis micile vietăţi să aducă diferite
obiecte? Bifează cu „x“.
A ţinut cont de însuşirile fiecărui animal.
A trimis animalele la întâmplare.
4. Transcrie din text fragmentele care prezintă menirile îngerului:
a) Să fie curată şi frumoasă.
b) Să fie bogată şi sănătoasă.
c) Să fie fericită.
5. Observă şi rezolvă sarcinile.
Câte globuri are fiecare copil?
Raluca
Dănuţ
6. Desenează alte obiecte cu care poţi orna un pom de Crăciun.
Raluca Dănuţ
10globuri
roşii
9globuri
galbene
8globuri
albastre
7. Ce ai dori să primeşti de la Moş Crăciun?
8. Dacă ai avea posibilitatea să alegi un copil care să primească darurile pe
care le-a primit Rodica, pe cine ai alege?
9. Scrie o strofă dintr-un colind românesc.