Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

310

Section: Literature

CARAGIALE’S SHORT STORIES – APOCALYPTIC IMAGES

Antonia Pâncotan Lecturer, PhD, Partium Christian University, Oradea

Abstract: In this study I am going to analyze a series of short stories by Ion Luca Caragiale, in

which laughter, present in most of his short stories, gives way to anxiety and to dramatic tension.

Thus, an imagery of crisis is starting to appear with all its symptoms: communication crisis, character crisis, the crisis of the implied author, the loss of authority by the author, images of

destruction. All of these elements are well defined within the analyzed texts.

Keywords: implied author, Modernist fiction, apocalypse, text.

S-a vorbit mult, în legătură cu lumea lui Caragiale, despre viziunea carnavalescă

propusă de autor. Motivul lumii ca spectacol, al măştii, al nebuniei etc. sunt motive de

prim rang în contextul operei caragialiene. Această deviere înspre carnaval a lumii

ficţionale are o bază în realitatea vremii. Spectacolele de carnaval, bâlciurile, erau foarte

populare în secolul al XIX-lea.1. Sugestia reală a acestei viziuni exista, însă meritul lui

Caragiale este de a fi transfigurat totul într-un mare carnaval estetic.

În opera caragialiană nu este vorba doar despre preluarea unor teme şi motive

carnavaleşti şi integrarea lor în creaţie, ci o atenţie deosebită merită modul în care autorul

răstoarnă, în spirit carnavalesc, o serie de raporturi esenţiale din cadrul lumii ficţionale.

De pildă, raportul tipic clasicist dintre autor şi lumea sa ficţională este răsturnat aici. Dacă

în clasicism autorul îşi domină universul scriptural, impunându-şi mereu autoritatea, în

opera caragialiană autorul îi cedează personajului prerogativele puterii și însuși actul

ficționalizării. Pătrunderea autorului implicat2 în unele dintre texte este de asemenea

profund semnificativă pentru că îi permite acestuia să facă o declaraţie de intenţii, să-şi

reflecte intra-textual atitudinea.

Cedându-i-se puterea, personajul este investit cu o nouă funcţie, aceea de a-şi

domina lumea, iar autorul experimentează o încercare de obiectivare, într-un spirit pur

realist, asumându-şi rolul minimal de a aranja materialul ficţional: în Telegrame,

Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, Temă şi variaţiuni etc. Iar în alte schiţe, sub

forma unui autor implicat le permite personajelor să îşi fabrice lumea ficţională. Schiţa pe

care o considerăm a fi cea mai reprezentativă pentru redarea acestui fenomen este

Reportaj. Există şi schiţe în care naratorul (autorul implicat) se lasă manipulat de

personaje, jucându-şi rolul aşa cum i-l prevăd acestea, exhibând o atitudine de sumisiune

totală. Reprezentative în acest sens sunt: Lanţul slăbiciunilor, Diplomaţie, Ţal, Vizită etc.

Aici atitudinea autorului implicat, de totală permisivitate, este semnificativă în cel mai

înalt grad pentru schimbarea raporturilor epistemologice instituite de opera ficţională

caragialiană care, prin răsturnarea carnavalescă a unor structuri ficţionale, ajunge la

implementarea unor raporturi intra-textuale realiste.

Un carnaval modernist

1Cf. Ioan Constantinescu, Caragiale și începuturile teatrului European modern, București, Editura Minerva, 1974, p. 189. 2 Concept impus de Wayne C. Booth în Retorica romanului, București, Editura Univers, 1976.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

311

Section: Literature

Aceste raporturi sunt, însă, duse mai departe în alte schițe, în care atitudinea

personajelor față de autorul implicat se radicalizează, transformându-se în agresivitate,

ajungându-se astfel într-un impas, inclusiv estetic, făcându-se tranziția spre un univers

textual mai degrabă modernist. Criza resimțită în această secțiune a operei caragialiene,

asupra căreia dorim să ne oprim în această lucrare, este una generală. Ea se manifestă sub

forma unei crize a limbajului, a ficţiunii, a personajului. Caragiale reprezintă aici o lume

haotică, scăpată de sub control, care încetează să mai amuze şi începe să sperie. Devenit

regresiv, comicul lasă în loc un sentiment de teamă şi angoasă, care cuprinde într-o

măsură tot mai mare această lume ficţională. Punctul terminus este atins în momentul în

care comicul seacă total, permiţând instalarea unei atmosfere apocaliptice, peste tot fiind

vizibile imagini ale distrugerii.

Dezordinea carnavalescă a mai fost pusă în legătură cu estetica modernă,

structuraliştii fiind dealtfel cei mai avizaţi în definirea lumii carnavaleşti (Bahtin). Există

o afinitate de idei şi o identificare până la un moment dat între lumea carnavalescă şi

modernism, în măsura în care ambele se bazează pe o estetică a crizei. De aici actele de

comunicare ratate, prin minarea cuvântului ca structură deplin semantizată, cu forţă

ontologică. La Caragiale este vizibil procesul de degradare a cuvântului, de

desemantizare, de deschidere şi ambiguizare. Astfel, de la textul univoc generat de

cuvântul deplin semantizat, se face trecerea la un text sub semnului lui „viceversaŗ, iar

apoi la textul ambiguu şi deschis generat de noua structură polisemantică a cuvântului.

Aventura autorului implicat într-o lume ostilă

Deschiderea universului ficţional, ambiguizarea, subiectivizarea, degradarea

cuvântului şi a comunicării modifică o serie de raporturi din cadrul lumii ficţionale, ca

într-un joc de domino. De aici ideea personajului gol sau a celui alienat, precum şi ideea

că infrastructura ficţională nu mai poate susţine personajul, de aici incompatibilitatea

dintre narator Ŕ lume şi dintre narator Ŕ personaje, precum şi imaginile evadării din text,

vizibile în: Five o’clock, Grand hotel „Victoria Română”, Cănuță, om sucit,

Inspecțiune etc., unde în punctul culminant, personajul principal părăseşte textul, iar

planul ficţional rămâne suspendat. Această atitudine evazionistă se manifestă pentru

prima dată la narator, iar apoi se transferă şi la alte personaje. Astfel, apare personajul în

răspăr cu lumea. Acest personaj nu caută niciun moment aderenţa la realul ficţional, ci

alege condiţia mai demnă a inadaptatului care, precum Anghelache din Inspecţiune, alege

evadarea din text prin auto-anularea sa ca personaj.

Toate relaţiile din text care se bazează pe comunicare suferă modificări: relaţiile

dintre personaje, cea dintre narator şi personaje, dar şi relaţia dintre autor şi lumea sa

ficţională. Toate aceste raporturi devin disfuncţionale, se degradează, comunicarea se

prăbuşeşte. Limbajul la Caragiale devine un instrument inoperant în ceea ce priveşte

comunicarea. Încercările personajelor de a schimba cuvinte nu mai vizează acest scop, ci

în cele din urmă urmăresc doar întreţinerea iluziei acţiunii care, atâta vreme cât este

susţinută, previne apocalipsa acestei lumi. Astfel că aici limbajul capătă această nouă

funcţie, de a amâna colapsul unei lumi care şi-a epuizat toate resursele. Toate acestea pot

fi obsevate în schiţe precum: Repausul dominical, Situaţiunea, Five o’clock, Atmosferă

încărcată pentru a culmina în Grand hotel „Victoria Română”, în Inspecţiune, Cănuţă,

om sucit etc. În aceste texte devine manifestă criza personajului, care nu mai este în acord

cu lumea ficţională din care face parte, ci dezvoltă o relaţie conflictuală cu aceasta. Însă

nu precum Lefter Popescu, a cărui întreagă viaţă este „viceversaŗ, dar care încearcă mereu

să intre în acord cu lumea din care face parte, ci precum naratorul din Grand hotel

„Victoria Română” sau din Five o’clock, care respinge lumea ficţională şi evadează din

ea, salvându-se exact în momentul în care tensiunea intra-textuală atinge apogeul.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

312

Section: Literature

În ceea ce privește relația narator-personaj, personajul caută să suprime naratorul,

iar acest lucru peste profund semnificativ. Are loc un fel de revoltă a personajelor, o

revoluţie la nivel intra-textual, de preluare a dominaţiei, de revendicare a textului, aceasta

fiind o altă formă a răsturnării care se petrece în opera caragialiană.

În Five o’clock avem aceeaşi comunicare deficitară ca peste tot. Autorul implicat

conversează cu Măndica, gazda, şi Tincuţa:

„Eu: Madam Piscopesco, daţi-mi voie...

Măndica: Vii tocma la pont.

Tincuţa: Ai fost ... ?

Măndica: Taci, tu !...Lasř să-l întreb eu... Ai fost aseară la circ ?

Eu: Am fost.

Tincuţa: Cine mai...

Măndica: Taci, soro ! n-auzi ? (Către mine) Ai văzut pe Miţa ?

Eu: Pe sora matale ?

Măndica: Nu... Pe Miţa, pe Potropopeasca a tânără ?

Eu: Era într-o lojă în faţa mea...

Măndica (Tincuţii): Ai văzut ?

Tincuţa (mie): Cu cinř... [...]

Tincuţa: Stai să vedem... (Mie:) Era cu bărbatu-său.

Măndica (Tincuţii): Taci tu !

Tincuţa: Apăi, lasă-mă şi pe mine, soro ! Tot tu ?

Măndica (Mie:) Era cu Potropopescu ?

Eu (încurcat): Mi se pare că...

Măndica: Nu era cu Haralambina ?ŗ3

Cu uşurinţă se poate observa că nu comunicarea este prioritară aici. Au loc trei

dialoguri în acelaşi timp: atât dialogul dintre Tincuţa şi Măndica, cel dintre Măndica şi

narator, cât şi încercarea de dialog a Tincuţei cu naratorul, mereu sabotată de intervenţiile

Măndicăi. Din dialogul Măndicăi cu naratorul deducem că scopul acestui dialog nu este

aflarea unor informaţii. Dimpotrivă, personajele feminine par a şti mai multe decât însuşi

naratorul chestionat. Deducem acest lucru din schimbul de replici dintre cele două

personaje feminine în tot acest timp. Acest dialog este mai puţin transparent, deoarece a

fost început îninte de sosirea naratorului şi cele două cucoane fac aluzie la informaţii pe

care acesta nu le cunoaşte. Acest dialog secund între cele două femei îl inhibă pe narator,

care devine tot mai încurcat, din moment ce însuşi pretextul dialogului, încercarea lor de a

afla informaţii, este anulat. Pentru a întreţine conversaţia, Măndica începe să îi sugereze

răspunsurile naratorului, el neoferindu-i nicio informaţie.

Tensiunea, care deja începea să se acumuleze este asigurată în momentul apariţiei

Miţei Potropopesco. Naratorul vrea să bată în retragere, dar este oprit de cele două

cucoane:

„Miţa: E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee... dacă o ţine aşa toate

noaptea, se duce dracului rapiţa !

Eu: Nu crez... Am vorbit cu arendaşi...

Miţa: Aş ! Nu mi-a scris azi Potropopescu al meu ?

Măndica (Miţii): Ai fost aseară...

Tincuţa (Măndichii): Taci, tu ! Lasř să-ntreb eu. (Miţii:) Ai fost aseară la circ,

madam Potropopesco ?

Miţa: Da.

3I.L. Caragiale, Opere II, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, cu o introducere de Silvian Iosifescu, București, E.P.L., 1960, p.94.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

313

Section: Literature

Măndica: Sin...

Tincuţa: Taci !... (Miţii:) Singură ?

Miţa: Nu; cu maman.

Tincuţa: Cu maman ?... Bravo !

Eu (sculându-mă): Doamnelor, eu...

Măndica (împiedicându-mă să-mi iau pălăria, şi încet): Tocma la pont ? (merge să

apese nasturele soneriei.)

Tincuţa: Şi... era multă lume la circ ?

Miţa: Foarte multă.ŗ4

De aceasta dată, Tincuţa îşi ia revanşa sabotând încercarea de dialog a Măndicăi

cu Miţa. Tensiunea creşte simţitor, de aceea are loc a doua tentativă de evadare din

universul ficţional (prima a fost în momentul apariţiei Miţei). Dialogul din acest punct

începe să se consume rapid, ca un fitil, îndreptându-se spre o situaţie explozivă:

„Tincuţa (Miţii): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la circ.

Miţa: Ba ţi-am spus... Ogretinencile...

Tincuţa: Nu... Dintre bărbaţi...

Miţa: Dintre bărbaţi ?ŗ5

Naratorul ştie că nu mai are timp de pierdut şi îşi pregăteşte încă o dată evadarea,

intuind pericolul iminent. Măndica, vigilentă, încearcă din nou să îl împiedice:

„Măndica: Nu iei ceaiul ?

Eu (Ţinându-mi în sus şi bine pălăria.): Ba da.

Tincuţa: Mitică... nu era ?

Miţa: Mitică ? Nu ştiu care Mitică...

Tincuţa: Lefterescu !... sublocotenentul !

Eu (frigându-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu trebuie să...

Miţa (râzând foarte veselă, către Tincuţa): A ! Lefterescu ! Mitică al dumitale...

Tincuţa: Ba al dumitale, obraznico !

Miţa: Ba al tău, mojico !

(Eu, scăpând din mână paharul cu ceai, împing pe madam Piscopesco cât colo, dau

în lături pe fecior şi într-o clipă sunt în curte...)ŗ6.

Naratorul devine aici un indice al presiunii textuale, care este deja ajunsă la un

nivel insuportabil pentru el (frige !). Textul se strânge tot mai tare astfel că naratorul

profită de ultima lui şansă de a se salva din text. Distrugerea paharului anticipează

colapsul acestui univers, prăbuşirea textului, care fusese anunţată de tensiunea deja

acumulată. Urmărind discursul naratorului observăm caracterul regresiv al dialogului,

ajungând până la dispariţia cuvintelor şi surparea universului textual. Inhibarea cuvintelor

sale este cauzată de conştientizarea inutilităţii conversaţiei şi de dialogul secund care îl

concura pe acesta. Starea de confuzie a naratorului se accentuează şi acest lucru se

transmite discursului său: el lasă pauze lungi în vorbire, începe idei pe care nu le mai

termină, ameninţând tocmai coerenţa textului, care este bruiată mereu, până în momentul

atingerii tensiunii maxime, când cuvintele distrug textul iar naratorul se salvează în

ultimul moment.

O asemenea situaţie tensionată se creează şi în schiţa Atmosferă încărcată, în care

naratorul reuşeşte să se salveze tot în ultimul moment. În această schiţă însă tensiunea

generală ne este înfăţişată de narator încă de la început: „toată lumea e cuprinsă de

nervozitate... Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă (...) miroase a ...

4Ibidem, p. 96. 5Ibidem, p. 97. 6Ibidem, p. 97.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

314

Section: Literature

ghiontuială.ŗ7. Din dorinţa de a evita „ghiontuialaŗ provocată de „manifestaţia populară

monstră în contra guvernuluiŗ8 naratorul se retrage într-o berărie, însă nu reuşeşte să lase

în urmă situaţia conflictuală. Naratorul nu îşi găseşte refugiul dorit într-un spaţiu liniştit şi

confortabil pentru că acesta este inexistent în acest univers ficţional, în care tensiunile şi

haosul se infiltrează în temeliile acestei lumi. De aceea naratorul este hăituit peste tot de

ceea ce încearcă să evite, găsindu-şi refugiul doar în spaţiul extra-textual în care evadează

în final:

„E destulă lume şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază alături.

- Ei ! ce zici ?

- Ce să zic ? răspunde eu... Bine.

- Cum bine ? asta e bine ?

- De ! zic; ştiu şi eu ?

- Cum, ştiu şi eu ? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi...

- Ba Ŕ zic Ŕ mă iartă, nu mă pretinz de loc.

- Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi

ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează,

atunci să-mi dai voie să-ţi spui...

- Nene, zic eu...

- Ce, nene ?... Aoleu ! vai de biată ţara asta ! O s-ajungă rău, domnule ! O s-

ajungă rău !! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi mai sunt oameni, mă-

nţelegi, cari ar merita...

Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce

privirile cătră masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:

- Să mă crezi că şi pe mine...

El, ridicând tonul şi mai sus:

- Ce, şi pe dumneata ?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă

n-are cine să îl oprească a lovi în tot ce e mai scump, pentru că nu mai există nici o

apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele

apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi ! fireşte că are să-şi bată joc de

poporul întreg... A ! dar nu mai merge ! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zâmbeşti şi să

ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...

- Da nu ridic din umeri, domnule ! nu zâmbesc, domnule ! mă iartă !

- Ţal ! strigă omul meu foarte supărat...ŗ9

Tonul ridicat al personajului contrastează puternic cu cel blajin al naratorului, care

încearcă în acest fel să neutralizeze nervozitatea personajului, fără a avea succes însă. Prin

acestă tentativă asupra personajului, naratorul încearcă să menţină sub control tensiunile

textuale. Deşi nu reuşeşte să îl calmeze pe personaj, naratorul reuşeşte totuşi să anuleze

momentan agresiunile lumii textuale asupra sa, întrucât el este cel care rămâne în scenă,

iar personajul o părăseşte. În ciuda victoriei reputate pe baricadele textuale, naratorul nu

poate savura momentul, deoarece apare un alt personaj care îl agresează:

„N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere

să-i permit a sta lângă mine.

- Ei ?

- Ei ? repet eu.

- Îţi place ce fac mizerabilii ?

- Cari mizerabili ?

7Ibidem, p. 98. 8Ibidem, p. 98. 9 Ibidem, p. 99.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

315

Section: Literature

- Ei, cari mizerabili ! derbedeii ! bandiţii, cari socotesc că, dacă se strâng

două-trei sute, beţi, gata pe scandal... Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi

omoară pe tat-său... Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi dumneata !... În carne vie are să

tragă, în carne vie !

- De, nene, zic eu...

- Dar adicătele, ce poftiţi dv. ? adicătele cum o ieşi o ceată de dalcauci, de

haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, guvernul...

- Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...

- Ce să te iert !... Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi

indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la

celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o

manifestaţie... dar nu ! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm

pe toţi apelpisiţii, cari ard să puie iar mâna pe slujbuşoare, ca să-şi face de cap şi să

răstoarne sub felurite pretexte...

- Nene Ŕ zic Ŕ nu t-ei supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că...

- Pentru că ?

- Pentru că... mi-e frică...

- Frică ?... bravo !

Şi omul meu începe să râză:

- Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa...

- Sunt funcţionar, domnule...

- Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...

- De ce ? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decât pe un

conţepist ca mine ?...

Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit...ŗ10

Naratorul foloseşte aceleaşi strategii ca prima dată, adică încearcă să evite subiectul

„fierbinteŗ, exhibând o atitudine de neutralitate faţă de ceea ce se petrece. Însă tocmai

această atitudine agasează şi mai tare personajele, care pretind din partea sa adoptarea

unei poziţii clare. Chiar dacă nici de această dată nu reuşeşte să calmeze personajul, totuşi

reuşeşte să îl îndepărteze, precum o făcuse şi prima dată. Însă nici acum nu poate să se

bucure de liniştea greu cucerită pentru că aceasta îi este tulburată de alte două personaje,

tată și fiu.

De această dată, naratorul este forţat să părăsească lumea scripturală, întrucât

agresiunile acesteia asupra lui deveniseră din ce în ce mai intense. Această ieşire a

naratorului din ficţiune este tipică pentru această etapă a ficțiunii caragialiene. Aceeaşi

situaţie este prezentă şi în Grand Hôtel „Victoria română”, în care, la fel ca în schiţa

precedentă, naratorul este în căutarea unui refugiu, pe care nu îl poate găsi nicăieri. Astfel

descoperim că spaţiul la care visează naratorul este o utopie în universul ficţional

înfăţişat. Şi în Grand Hôtel „Victoria română”, la fel ca în Atmosferă încărcată,

universul textual este părăsit de narator tot în momentul în care situaţia devine

insuportabilă, cuvintele au acelaşi rol distructiv şi naratorul caută liniştea şi singurătatea,

astfel că se retrage în singurul loc în care le poate găsi, adică în afara ficțiunii. Trebuie

însă să fim atenţi şi la modul în care naratorul părăseşte lumea ficţională, deoarece acest

lucru este profund semnificativ. Dacă în Bubico şi în Lună de miere naratorul părăseşte

triumfător spaţiul ficţional, în urma provocărilor lansate de personaje, în schițele alese de

noi pentru analiză, naratorul este forţat de circumstanţe să abandoneze textul. Dacă în

10Ibidem, p. 100.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

316

Section: Literature

Atmosferă încărcată naratorul se evaporă într-un abur de ironie, în Grand Hôtel... acesta

este total dezarmat, astfel că agresiunile lumii îl lovesc din plin.

Colapsul textului şi al întregului proces al ficţionalizării este cauzat în parte şi de

acest conflict iremediabil între narator şi text. Însă în cadrul acestei lumi total

carnavalizate nu numai naratorul se declară împotriva lumii textuale, ci şi unele personaje,

cum ar fi Cănuţă şi Anghelache, care şi ei aleg calea evadării din text.

Epuizarea comicului Schiţele grave ale autorului cultivă acelaşi imaginar ficţional ca celelalte, singurul

aspect care se schimbă este atitudinea diferită a autorului implicat. Acest joc al

pătrunderii în ficţiune nu îl mai amuză, ca înainte, acesta trădându-şi disperarea, cum se

întâmplă în Grand hotel...). De asemenea caracteristică mai e pătrunderea în ficţiune a

altor personaje care se află în răspăr cu lumea (ca în Inspecţiune sau Cănuță, om sucit).

Aceste opere reprezintă un punct terminus al creaţiei comice caragialiene. Transformarea

comicului în angoasă defineşte această lume şi o apropie de zona modernismului.

Aici sunt vizibile: deconstrucţia limbajului, epuizarea resurselor comicului şi

transformarea acestuia în angoasă, starea de oboseală a naratorului, poziţia naratorului în

raport cu propria ficţiune, raportările la realul ficţional. Toate indică colapsul acestui

univers, care porneşte în primul rând de la autorul implicat, care trădează această

epuizare. Acest univers ficţional îl oboseşte. De aceea ficţiunea încetează să mai fie un

refugiu pentru autor. Nici autorul nu mai îndeplineşte rolul de Demiurg în propria creaţie,

ci mai degrabă un rol de exilat, având un statut inferior.

În Grand hotel „Victoria Română”, text paradigmatic pentru această secțiune a

operei caragialiene, intrarea naratorului în text se face pe un fond de oboseală, de

epuizare. Acesta este golit de resurse, de aceea nu mai are nici scutul ironiei şi nici

energia necesară de a face faţă lumii ficţionale: „Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată

noaptea trecută moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, înghesuit de o

companie veselă de bucureşteni care se-utorceau de la expoziţie Ŕ un potop de impresii şi

amintiri... Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram în orăşelul meu

natal, unde nu mai fusesem de copil...ŗ11

Petrecerea populară, scandalul sunt forme agresive, scăpate de sub control ale

carnavalului. Acestea toate sunt semne ale unei lumi în care manifestările carnavaleşti,

care înainte stârneau râsul, capătă forme terifiante.

Felul în care este privit naratorul în momentul în care îşi face apariţia în lumea

ficţională atrage atenţia. Copilul îl analizează ca pe o ciudăţenie, intuind statutul său

aparte. El este un străin în lumea sa ficţională, un intrus.

„Dinaintea „confiserieiŗ sunt aşezate mese şi scaune până în mijlocul stradei: aici

se stânge seara societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea produce senzaţie...

Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o cameră şi stau la o masă în partea

restaurantului să beau o bere...Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acuma

să se uite la mine şi cei din cafenea...Un băieţel ca de vreo cinci ani se scoală de la locul

lui, vine binişor la masa mea şi se pune, mâncând dintr-o prăjitură, să mă studieze de

aproape. „ Nicule! Vin la mama, strigă o damă. În zadar; copilul, numai ochi, n-aude.

Am rezistat până aici, înfruntând ploaia de săgeţi; privirile copilului mă biruiesc. Mă

gândesc la bestiile din menajerii; ele afară de chinul dureros al captivităţii mai sufăr

unul, care acuma văd eu cât e de neplăcut Ŕ să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile

persistente ale unei mulţimi curioase. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplarele din

11 I.L. Caragiale, Opere III, p. 40.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

317

Section: Literature

menajerie, publicul este rugat să nu le atingă; pe mine, băiatul cu mâna plină de spumă

de zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă scol în sfârşit, evitând

privirile copilului, plătesc şi intru pe gang... Băieţelul se ţine după mine până la scară şi

stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor.

Am scăpat, dar m-a apucat capul...ŗ12

Incipitul trădează faptul că ficţiunea nu este un refugiu pentru narator, nici nu mai

poate deveni. Ficţiunea încetează şă îi mai ofere adăpost şi un cadru prielnic acestuia.

Autorul implicat, nu numai că încetează să mai fie amuzat de această lume, dar se simte

rău în ea, este agresat prin toate simţurile.

În Grand hotel... este surprinsă cel mai bine căderea naratorului din poziţia sa

privilegiată, în poziţia de intrus. Aceast periplu în lumea ficţională îl lasă expus agresiunii

unor personaje care fac abuz de putere. Autorul păşeşte într-un imaginar în prag de

colaps, în care toate personajele sunt încărcate de principiul distrugerii, care macină acest

imaginar ficţional.

Se observă o atitudine de respingere a autorului implicat din partea personajelor.

Realitatea operei îl exclude pe acesta. Însă acest lucru trebuie interpretat ca un refuz

simbolic al autorităţii sale. Naratorul nu mai este în poziţia de a controla această lume,

care de acum capătă un caracter independent. O scenă profund simbolică pentru pierderea

totală a controlului auctorial asupra universului ficţional este cea în care autorul implicat

încearcă să intervină în favoarea câinelui prins de măturătorii de stradă:

„Toată intevenirea mea acum în favoarea animalului este zadarnică. Degeaba

raţionez eu de sus de la fereastră, că nu le e permis unor oameni ai autorităţii să tulbure

liniştea nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult şi bine: cine m-aude?

Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar glasul celui mai interesat, chelălăiturile animalului.

Îl mai văd doar cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu contorsiunile lui un

nor gros de praf... Sunt nervos; nu mai pot privi; dar tot ascult... De mirare... câinele nu

mai ţipă de loc. A fugit!... Urmează râsete... Mă uit iar. Măturătorii stau tolăniţi pe

trotuar; iar la lumina felinarelor din colţuri se vede în mijlocul stradei victima lungită Ŕ e

un căţel mic, alb şi lăţos... Mă culc supărat la loc. Mai am două ceasuri şi scap... Bietul

dobitoc!...Acu încep vâjâiturile măturoaielor... Dacă ar fi căţelul favorit al vreunei dame,

- parcă am văzut una adineaori la „confiserieŗ cu un căţel în braţe - şi ea ar fi amica

vreunui om influent din localitate, atunci măturătorii...ŗ13

Vacarmul lumii ficţionale acoperă glasul naratorului, expresie a pierderii controlului

acestuia asupra a ceea ce se petrece. Ficţiunea iese de sub autoritatea autorului implicat,

devenind o lume dezaxată, care reduce vocea autorului implicat la zero, compromiţându-i

autoritatea şi nelăsându-i o altă soluţie în afară de ieşirea din text şi abandonarea

universului scriptural. Autorul implicat este singurul care raţionează, însă acest principiu

este complet scos din funcţiune în această lume. Raţiunea cade, autorul îşi pierde

modalităţile de control asupra lumii, care se afundă tot mai tare în bezna lipsei de sens.

Cuvintele din schiţele lui I.L Caragiale au un dublu rol, acela de a crea şi de a

pulveriza un univers. Lumea schiţelor caragialiene este la fel de ambiguă, fără sens şi

deformată precum cuvintele folosite de locatarii ei. Cuvântul reflectă lumea pe care o

formează, este unitatea care o defineşte. Lumea caragialiană este o lume al cărei

mecanism nu mai funcţionează. Personajele încearcă să o pună în mişcare prin folosirea

cuvintelor, intuite ca fiind motorul acestei lumi, însă exact cuvintele sunt cele care îi

grăbesc sfârşitul prin conţinutul lor exploziv. Cuvintele, care avuseseră iniţial un rol

ontologic, se golesc de sens şi devin aici mijloace ale apocalipsei textuale.

12Ibidem, p. 41. 13Ibidem, p. 42.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

318

Section: Literature

BIBLIOGRAPHY

Caragiale, I.L., Opere, I-IV, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu

Călin, cu o introducere de Silvian Iosifescu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1959,

1960, 1962, 1965.

Booth, Wayne C., Retorica romanului, În româneşte de Alina Clej şi Ştefan

Stoenescu, Prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Univers, Bucureşti, 1976.

Călinescu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Iaşi, Editura Institutul

European, 2000.

Constantinescu, Ioan, Caragiale şi începuturile teatrului european modern,

Bucureşti, Editura Minerva, 1974.

Iorgulescu, Mircea, Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale,

Bucureşti, Editura Compania, 2002.

Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.