22

Obiective propuse:

• cunoaşterea elementelor componente ale unui sistem monetar;• înţelegerea rolului aurului monetar în evoluţia sistemelor monetare;• înţelegerea caracteristicilor sistemelor monetare actuale şi a rolului etalonului putere de

cumpărare în cadrul acestora;• însuşirea aspectelor esenţiale referitoare la emisiunea diferitelor tipuri de monedă;• cunoaşterea formelor convertibilităţii monetare şi a mecanismului cursului de schimb

precum şi a perspectivelor României în acest domeniu;• dobândirea de informaţii cu privire la principalele momente în evoluţia sistemului

monetar naţional al României;• realizarea de aplicaţii practice cu privire la cursul real, indicele puterii de cumpărare,

multiplicatorul creditului.

SISTEME MONETARE NAŢIONALE

1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol 2. Clasificarea sistemelor monetare 2.1. Sisteme monetare metaliste 2.2. Sisteme monetare nemetaliste 3. Reglementarea emisiunii de monedă 3.1. Emisiunea monedei de hârtie 3.2. Emisiunea monedei divizionare 3.3. Emisiunea monedei scripturale 4. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb 4.1. Forme ale convertibilităţii monetare 4.2. Cursul de schimb 5. Momente importante în evoluţia Sistemului monetar naţional al României 6. Test de autoevaluare Bibliografie

Monedă şi credit

1. Sistemul monetar: definire, conţinut, rol

În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un anumit mod deorganizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi specialeale statului respectiv.

Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescudupă care sistemul monetar naţional reprezintă „ansamblul normelor legale şi al instituţiilorcare reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.

Apariţia sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari,atât în perioada antichităţii cât şi a Evului mediu, însă toate sistemele monetare respective s-aucaracterizat prin: • fărâmiţare

• simplitate• deteriorarea monedei.

Fărâmiţarea, ca trăsătură esenţială, rezulta din descentralizarea baterii monedei şi dinlipsa de unitate a circulaţiei monetare (fiecare monetărie situată în fiecare oraş al Greciei antice,de exemplu, bătea proprie monedă).

Simplitatea sistemului monetar rezulta din numărul insuficient de elemente ale acestuia(unitate monetară, paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă).

Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia şi posibilităţile de falsificare (prinreducerea conţinutului de metal preţios din care erau confecţionate monedele).

Odată cu formarea statelor, acestea şi-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a creamoneda, de a defini unitatea monetară, de a stabili paritatea metalică. Politica monetară a fiecăruistat, determinată de condiţiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesită existenţa unui sistemmonetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea şi elasticitatea sistemelor monetare.

Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizează înfuncţie de specificul naţional şi al perioadei.

Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statuluirespectiv, din modul de organizare al circulaţiei monetare, şi trebuie să răspundă următoarelorprobleme:

• baza sistemului monetar;• circulaţia monetară;• creaţia monetară;• dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;• organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;• asigurarea stabilităţii sistemului monetar.

Astfel, la modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde următoareleelemente:

a) metalul monetar;b) unitatea monetară;c) baterea şi circulaţia monedei;d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor;e) emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.

a) Metalul monetar constituie bază a sistemului monetar, în sensul că reprezintă metaluldin care sunt confecţionate monedele care circulă în interiorul graniţelor unui stat, putând fireprezentat de aur, argint sau de ambele metale.

Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc sisteme metaliste, încadrul cărora se disting: • sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar) şi •sisteme bimetaliste (bazate pe două metale monetare).

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaleb) Unitatea monetară este strâns legată de metalul folosit pentru baterea monedei şi se

caracterizează în următoarele elemente definitorii:- valoare paritară- paritate monetară.

Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios care se atribuie, prin lege, uneiunităţi monetare.

În anul 1933, de exemplu, un $ era definit printr-o cantitate de 1,50463 gr aur, iar în anul1934, un dolar reprezenta 0,888671 gr aur. Unitatea monetară naţională a României, leul, a fostdefinită în 1867 printr-un, conţinut de 290 miligrame aur, iar din 1929 prin 9 miligrame aur.

În funcţie de evoluţia etalonului monetar, valoarea paritară a fost definită fie în aur, fieprintr-o altă monedă (în perioada etalonului aur-devize).

Odată cu înfiinţarea monedei coş DST, prevăzută în statutul (FMI din 1969), a existatposibilitatea definirii valorii paritare, prin raportarea unei monede la DST (1 DST = 1,356 $ sau1 $ = 0,7374 DST).

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două unităţi monetare. Dacă înanul 1968, lira sterlină era definită prin 1 ₤ = 2,13281 gr aur, iar dolarul reprezenta 1 $ =0,888671 gr aur, atunci paritatea monetară era dată de raportul:

££ $/ 39,2aur/$gr 0,888671

aur/gr 13281,2 =

Astfel, unitatea monetară, conferă banilor dintr-o ţară, caracter naţional, respectiv„uniforma naţională” pe care o îmbracă aceştia.

c) Baterea şi circulaţia monedei ca element al sistemului monetar cuprindebaterea:• monedelor cu valoare intrinsecă (confecţionate din aur şi argint) • cât şi a celor fără valoaredeplină (confecţionate din aliaje de metale nepreţioase, zinc, aluminiu).

În condiţiile în care monedele erau bătute din metale preţioase (aur, în special) se asigurareglarea spontană a cantităţii de monedă în funcţie de necesităţile economiei, fără supraveghereaevoluţiei cantităţii de metal preţios, ceea ce conducea la cheltuieli considerabile ale funcţionăriiunui asemenea sistem. Treptat, în circulaţie, monedele cu valoare integrală au fost înlocuite cumonede din metale comune, iar după primul război mondial monedele din metale preţioase aufost eliminate complet din circulaţie.

d) Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări şi vizează aspectereferitoare la emisiune şi la relaţiile dintre banca centrală şi băncile comerciale, cu scopuldimensionării corecte a masei monetare.

Preocupările pe această linie, în cadrul unui sistem monetar, decurg din esenţabancnotelor, care sunt înscrisuri ale băncilor de emisiune şi întrunesc anumite caracteristici:

• convertibilitatea în metalul monetar;• valabilitate pe întreg teritoriul unei ţări;• monedă reprezentativă (fiduciară).În concluzie, deşi sistemele monetare naţionale contemporane nu se mai confruntă cu

probleme specifice monedelor din metale preţioase sau bancnotelor convertibile în aur, suntnecesare totuşi reglementări prin care să fie stabilite instrumentele de intervenţie în domeniulmonetar şi modul de utilizare al acestora de către instituţiile monetare.

e) Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie prezintă importanţă în cadrul unui sistemmonetar prin faptul că de-a lungul timpului, statele au recurs la înlocuirea monedelor cu valoareintegrală şi a bancnotelor convertibile cu bani de hârtie, neconvertibili, reprezentativi. La bazaacestei înlocuiri a stat ideea egalităţii între cantitatea de metal preţios şi banii de hârtie

Monedă şi creditreprezentativi, orice neconcordanţă între aceste două mărimi reprezentând, în fond, o formă demanifestare a inflaţiei.

2. Clasificarea sistemelor monetareÎn funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-a

lungul evoluţiei lor următoarele tipuri:

2.1. – sisteme metaliste2.2. – sisteme nemetaliste.

2.1. Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie de care se poate realizadistincţia între bimetalism şi monometalism.

2.1.1. ♦♦♦♦ BimetalismulFundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea monedelor din două metale:

aur şi argint, între care exista un raport legal, fix.În funcţie de existenţa efectivă în circulaţie a monedelor din cele două metale, se poate

face distincţia între: bimetalism integral şi bimetalism parţial.În prima variantă, moneda se putea bate liber, atât în aur cât şi în argint., cu un raport

legal de 1/15,5 (o cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate egală de argint).În cadrul bimetalismului parţial, monedele erau confecţionate numai din aur; moneda se

bătea în mod nelimitat din acest metal, iar puterea liberatorie a monedelor era deplină.Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa în

1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în 1867 fiind menţinut până în 1890.♦♦♦♦ Dificultăţile de funcţionare ale sistemului• Dificultatea esenţială a bimetalismului provenea din faptul că pe piaţa liberă nu era

obligatorie respectarea egalităţii 1 gram aur = 15,5 grame argint.Iniţial, raportul legal corespundea cu raportul stabilit pe piaţă, însă datorită fluctuaţiilor

care interveneau în cantităţile de aur şi argint disponibile, se produceau modificări în nivelulpreţurilor celor două metale. Dacă, de exemplu, ca urmare a unei producţii sporite, argintuldevenea mai abundent pe piaţă, atunci preţul său în raport cu al aurului se diminua. Raportulcomercial diferea atunci de raportul legal, putând înregistra, de exemplu nivelul: 1 gram aur =17,5 grame argint.

În această situaţie, deţinătorii de aur nu aveau interesul de a-l utiliza ca monedă, fiind mairentabil să-l cedeze pe piaţă, primind în schimb cantitatea echivalentă de argint. Astfel, prinvânzarea unui kg de aur se putea obţine o cantitate de argint cu două kg în plus faţă de raportullegal. Preţul argintului în aur devenea inferior preţului legal, iar aurul manifesta tendinţă de apărăsi circulaţia monetară.

Fenomenul este cunoscut sub denumirea de legea lui Gresham (după numele unuifinanciar englez din secolul al XVI-lea, care a fost fondatorul Bursei din Londra), lege formulatăastfel „moneda rea scoate din circulaţie moneda bună”.

În decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, aurul şi argintul au fost, pe rând, atâtmoneda rea, cât şi moneda bună, fără ca raportul de piaţă să se abată considerabil de la cel legal.Însă, odată cu descoperirea de noi zăcăminte de aur în a doua jumate a secolului, argintul devinemoneda bună, datorită raportului comercial între cele două metale, care se modifică în favoareaargintului. Piesele din acest metal au, atunci, tendinţa de a ieşi din circulaţie.

Confruntate cu astfel de probleme, autorităţile ţărilor bimetaliste: Franţa, Italia, Belgia,Elveţia s-au reunit la Paris, în anul 1865 cu scopul adoptării unor măsuri corespunzătoare:argintul este transformat în „moneda rea”. Ulterior, după crearea Uniunii Monetare Latine, după1870 situaţia evoluează în favoarea aurului, ceea ce conduce la un aflux de argint către ţărilemembre ale Uniunii. Oficial, bimetalismul este abandonat de Franţa în 1865 şi înlocuit cumonometalismul.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

2.1.2. ♦♦♦♦ MonometalismulComparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metal monetar

este îndeplinit fie de aur, fie de argint.Marea Britanie a adoptat monometalismul în 1816, SUA în 1853, Portugalia în 1854,

Germania în 1873, Rusia şi Japonia în 1897.Atunci când metalul monetar (etalonul monetar) a fost reprezentat de argint, sistemul a

fost denumit „silver standard”, iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar denumireasistemului a fost, „gold standard” acesta fiind cel mai răspândit sistem monometalist. Au existatşi încercări de a folosi, ca bază a sistemului monetar, platina, dar datorită rarităţii şi a valoriiridicate s-a renunţat la acest metal .

Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a prezentat o serie deinconveniente evidenţiate încă la vremea respectivă (Leon Walras, Etudes d’economie politiqueappliqueé) în literatura de specialitate. Dintre acestea se remarcă următoarele aspecte:• cantitatea de aur disponibil are caracter limitat, comparativ cu necesităţile de monedă ale

economiei. Utilizarea aurului în calitate de marfă antrenează efecte asupra niveluluirezervelor, şi conduce la scăderea continuă a preţului acestuia;

• creşterea valorii monedei, care se traduce prin scăderea preţurilor, modifică echilibrul dineconomie; agenţii economici beneficiază de scăderea preţurilor, întrucât puterea lor decumpărare sporeşte;

• monometalismul bazat pe aur nu este apt de a garanta stabilitatea monetară, datorită faptuluică antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică. Datorită rarităţiiaurului în cadrul acestui sistem, se poate opta pentru argint, care existând în cantităţiimportante permite evitarea scăderii preţurilor.

Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:♦ sisteme monetare cu etalon aur – monedă (Gold specie standard);♦ sisteme monetare cu etalon aur – lingouri (Gold bullion standard);♦ sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize) denumite gold exchange

standard.

Caracteristicile acestor forme ale monometalismului aur sunt evidenţiate în continuare:

a) Sisteme bazate pe etalonul aur – monedă se diferenţiază de celelalte sisteme prinurmătoarele aspecte:

♦ reprezintă forma clasică a etalonului aur;♦ aurul circulă, în interiorul ţării, sub formă de monede precum şi în relaţiile cu alte

state;♦ baterea monedelor, de aur, în cadrul acestui sistem, este nelimitată;♦ în circulaţie există bancnote liber convertibile în aur, la preţul stabilit de către stat;♦ masa monetară se adapta la necesităţile economiei prin baterea monedelor de aur şi

tezaurizarea lor.Sistemul monetar bazat pe acest etalon era rigid şi presupunea existenţa unor stocuri de

aur, implicând şi cheltuieli de circulaţie importante.Insuficienţa cantităţii de aur comparativ cu dimensiunile producţiei au condus la

renunţarea la acest etalon, în anii premergători primului război mondial, cu excepţia SUA undes-a menţinut până în anul 1923.

b) Sisteme bazate pe etalonul aur – lingouri se caracterizează prin următoarele:♦ în circulaţie se află bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii aur =

12,44 kg aur);

Monedă şi credit♦ convertibilitatea era limitată (sunt convertibile numai sumele care au valoarea cel

puţin egală cu un lingou);♦ aurul era folosit în relaţiile de plată internaţionale;♦ băncile de emisiune încep să concentreze cantităţi importante de aur monetar;♦ rolul băncilor centrale consta în intervenţiile prin care se urmărea echilibrarea masei

monetare, în funcţie de variaţia stocului de aur. În perioada crizelor economice,sistemul monetar s-a caracterizat printr-o instabilitate accentuată;

♦ bancnotele convertibile aveau acoperire în aur monetar, numai în proporţie de 30% -40%.

Acest sistem a fost considerat un etalon „aristocratic” care a avantajat categoriilebogate, respectiv deţinătorii de sume importante (cel puţin 1557 £ în Anglia, în anul 1925, şi celpuţin 215.000 FF în Franţa în 1928) şi a funcţionat o perioadă scurtă de timp.

c) Sisteme bazate pe etalonul aur devize

Caracteristic acestor sisteme monetare este ca moneda aflată în circulaţie să fie garantatăatât cu metal preţios (aur) cât şi cu titluri de creanţă exprimate în moneda străină, numite devize.

♦ unitatea monetară a fiecărei ţări este definită printr-o anumită cantitate de aur, sauprintr-o valută;

♦ în circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior,convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legătură directă între cantitatea demonedă aflată în circulaţie şi cantitatea de aur monetar deţinut de banca centrală;

♦ o astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor din ţările mai puţindezvoltate faţă de cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei ţărireprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări;

♦ instituţionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul Conferinţei Monetareşi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pusbazele Sistemului Monetar Internaţional.

Dintre principiile care au stat la baza SMI reţin atenţia următoarele aspecte, strict legatede funcţionarea etalonului aur – devize:

- convertibilitatea diferitelor valute în dolari şi a acestora în aur;- între valutele diferitelor ţări este admisă o oscilaţie de maxim ± 1% faţă de

paritate.Sistemul monetar bazat pe etalonul aur – devize a funcţionat, potrivit principiilor

stabilite, până la apariţia fenomenelor de criză ale dolarului (care se depreciază puternic în raportcu aurul), cu începere din anul 1960. Evenimentele monetare petrecute în anii ’70, referitoare larenunţarea la convertibilitatea dolarului în aur, la lărgirea marjelor de fluctuare întremonede (± 2,25%) şi, ulterior, renunţarea la cursurile fixe, au condus la renunţarea organizăriimonetare pe baza etalonului aur – devize.

2.2. Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definireaunităţii monetare, respectiv definirea monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă deo monedă coş (DST), după cum FMI recomandă ţărilor membre, şi constituie caracteristicasistemelor monetare actuale.

Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia

diferită a bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei economii naţionale sub formă de corespondental monedelor aflate în circulaţie.

Cuantificarea acestui etalon este posibil de realizat prin determinarea puterii decumpărare a monedelor, pe baza indicilor de preţ, şi ulterior a cursurilor de schimb întremonedele diferitelor ţări.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaleDe asemenea, sistemele monetare actuale sunt mai complexe decât cele bazate pe

etalonul aur şi prezintă mai mare elasticitate comparativ cu acestea iar folosirea unor cursurifluctuante reflectă realitatea obiectivă în care se află moneda naţională pe pieţele valutare.

2.2.1. Indicele puterii de cumpărare se determină ca raport invers al indiceluipreţurilor de consum, şi permite cuantificarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fiachiziţionate cu o unitate monetară. Indicele preţurilor de consum reprezintă valoarea unui coşde bunuri şi servicii specifice populaţiei (diferenţiată pe grupe, în funcţie de mediu) şi reflectăpreferinţele de cumpărare ale acesteia. Indicele reprezintă, potrivit relaţiei de calcul, raportuldintre valoarea „coşului” de bunuri şi servicii exprimate în preţurile anului curent şi valoareaaceloraşi bunuri şi servicii din „coş” exprimate în preţurile anului de bază.

0in

1i0i

1in

ni0i

p

pq

pqI

×

×

=

�

�

=

= , în această relaţie semnificaţia notaţiilor fiind următoarea:

0iq = cantitatea de bunuri şi servicii din componenţa coşului;

0i0i p,p = preţurile curente şi ale anului de bază.

Analiza unei serii de date referitoare la indicii preţurilor permite determinarea gradului deapreciere sau depreciere a monedei, prin stabilirea indicelui puterii de cumpărare, ca invers al

indicelui preţurilor:p

pc I1I =

Dacă, de exemplu, în anul n indicele preţurilor de consum înregistrează nivelul de 130%faţă de anul precedent n-1, atunci indicele puterii de cumpărare reprezintă 43%, (respectiv

43,0%1301

1 =+

) ceea ce evidenţiază că unitatea monetară permite cumpărarea unei cantităţi

mai reduse de bunuri şi servicii faţă de anul precedent, reprezentând doar o fracţiune dincantitatea iniţială.

Dacă analiza se extinde şi asupra anului n + 1 când indicele preţurilor de consum atingenivelul de 80%, atunci indicele puterii de cumpărare reprezintă, faţă de anul n-1:

%15,2414,41

8,13,21

%)801%)(1301(1Ipc ==

×=

++=

Interpretarea rezultatului arată că la finele celui de al doilea an, o unitate monetarăvalorează doar 24,15% din valoarea iniţială a acesteia.

• Atunci când indicii preţurilor de consum calculaţi la nivelul unei ţări, se compară cuindicii altor ţări, este posibilă determinarea parităţii puterii de cumpărare, care prezintădeosebită importanţă teoretică şi practică, întrucât permite determinarea nivelului orientativ alcursului de schimb dintre monedele ţărilor analizate.

De exemplu, dacă indicele preţurilor de consum în SUA este în anul n de 150%, iar înFranţa 210%, atunci paritatea puterii de cumpărare calculată prin raportul 150/210 este egalăcu 0,71 şi indică un ritm diferit de evoluţie a preţurilor în ţările respective şi o scădere a puterii

Monedă şi creditde cumpărare a monedei franceze faţă de $ până la 0,71. În conformitate cu teoria parităţiiputerii de cumpărare, cursul de schimb dintre cele două monede ar trebui să se modifice înacelaşi sens şi în aceeaşi proporţie.

• Astfel, dacă înainte de momentul analizei, anul n – 1, cursul de schimb dintre cele douămonede era dat de raportul 1$ = 5,75 FF, atunci în anul următor pentru, ca în nivelul cursuluide schimb să se regăsească modificările produse în nivelul preţurilor din cele două economii,aceasta ar trebui să devină: 1 $ = 7,417 FF.

• În realitate, însă, nivelul cursului de schimb este influenţat de un ansamblu de factoriale căror efecte sunt complexe şi în continuă intercondiţionare: politică monetară, balanţa deplăţi, deficitul bugetar, preţurile practicate la export şi import, ceea ce explică variabilitateadiferită a cursului de schimb dintre monedele a două ţări, pe de o parte, şi cea a niveluluipreţurilor de consum, pe de altă parte.

2.2.2. Cursul de schimb al unei monede faţa de alta poate fi interpretat ca puterede cumpărare externă a monedei.

Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru determinarea cursurilor deschimb, poate fi stabilită distincţia între cursul nominal şi cursul real, semnificaţia acestorafiind următoarea:

• cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă şi are importanţădin punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monedenaţionale;

• cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre preţurile mărfurilorcomercializate în diferite ţări.

Pentru determinarea cursului real al unei monede X faţă de o altă monedă Y propunemun exemplu care evidenţiază:

• produsele comercializate în cele două ţări;• preţurile produselor exprimate în moneda fiecăreia dintre ţări;• stabilirea unui curs de schimb pentru fiecare produs, ca raport al preţurilor din cele

două ţări (curs de revenire);• determinarea cursului de schimb, ca medie a cursurilor de revenire a produselor

comercializate ponderat cu participarea acestora în totalul tranzacţiilor.

Cursul real al monedei X faţă de moneda Y

Produsecomercializate

Preţulproduselor

exprimate înmoneda X

Preţulproduselor

exprimate înmoneda Y

Curs de revenire

YPret

XPret =

Pondereafiecărui produs

în totaltranzacţii

Medie ponderată

1 1570 1080 1,4 30% 1,45x30%=0,4352 800 1150 0,69 18% 0,69x18%=0,1243 320 180 1,77 20% 1,77x20%=0,3544 690 930 0,74 14% 0,74x14%=0,1035 1200 760 1,57 10% 1,57x10%=0,1576 2500 1970 1,26 8% 1,26x 8%=0,100

x x x 100% � = 1,273

Rezultatul exprimă preţul monedei X faţă de moneda Y, respectiv o unitate monetară dinţara X valorează 1,273 unităţi monetare din ţara Y.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

3. Reglementarea emisiunii de monedă

3.1. Emisiunea monedei de hârtieRolul monedei de hârtie în evoluţia sistemelor monetare naţionale este legat de

existenţa, de-a lungul unei perioade îndelungate de timp, din antichitate până în Evul Mediu, aanumitor înscrisuri şi certificate care atestau existenţa unei cantităţi de aur şi argint binedeterminate. Prin trecerea certificatului de la o persoană la alta se producea transferul cantităţiide metal monetar de la un deţinător la altul.

Apariţia biletelor de bancăÎn anul 1609, Banca din Amsterdam a adoptat o iniţiativă prin care s-a procedat la

emisiunea de bilete de bancă în schimbul pieselor metalice care se aflau în circulaţie. Acestebilete se deosebeau de vechile certificate, întrucât nu corespundeau unei cantităţi individualizatede metal.

În raport cu piesele pe care le înlocuiau, biletele de bancă prezentau avantajul uneiutilizări mai uşoare în tranzacţiile zilnice; punerea în circulaţie a unui bilet de bancă antrenaretragerea din circulaţie a unei cantităţi de metal de aceeaşi valoare. Cu începere din anul 1656,prin contribuţia lui Palmstruch, fondatorul băncii Suediei, se trece la realizarea a două operaţiiconcomitente: emisiunea de bilete şi scontarea efectelor de comerţ.

Efectele antrenate de acest tip de operaţiuni pot fi sintetizate pornind de la următoareasituaţie a unei bănci:

• capitalul propriu al băncii X reprezintă 50 mil. u.m.; nivelul depozitelor atrase de lapopulaţie şi agenţi economici este de 400 mil. u.m.( în piese metalice);

• cu această sumă, banca poate proceda la scontarea efectelor de comerţ (în valoareegală cu 400 mil.).

Banca respectivă obţine un profit egal cu diferenţa dintre dobânda plătită deponenţilor şicea percepută pentru operaţiunea de scontare.

• în ipoteza practicării unei dobânzi de 10% pentru depozite şi 12% pentru scontare,rezultă o diferenţă favorabilă de 2% şi un profit al băncii de 2% x 400 mil. = 8 mil.;

• bilanţul băncii se va prezenta după cum urmează:

Bilanţ Banca XActiv Pasiv

Active imobilizate: 50 mil. Capital propriu: 50 mil.Portofoliu deefecte comerciale: 400 mil.

Depozite la vedere: 400 mil.

TOTAL: 450 mil. TOTAL: 450 mil.

• o altă soluţie a băncii constă în imprimarea biletelor de bancă, în schimbul eliberăriicătre clienţi a pieselor metalice. De asemenea, banca are posibilitatea scontăriiefectelor de comerţ, într-o sumă egală cu valoarea biletelor de bancă;

• banca emitentă a biletelor poate proceda şi la operaţiuni speculative, întrucâtdeţinătorii de bilete şi deponenţii de piese metalice nu se prezintă toţi, în acelaşi timp,pentru rambursare. Cu suma de 400 mil. u.m., banca poate face faţă cererilor derambursare de-a lungul unei perioade de timp suficiente, astfel încât efectele decomerţ scontate să ajungă la scadenţă şi să fie recuperate fondurile;

• funcţionarea băncii, în noile condiţii, conduce la următoare formă a bilanţului.

Monedă şi credit

Bilanţ Banca XActiv Pasiv

Imobilizări 50 mil. Capital propriu 50 mil.Piese metalice 400 mil. Depozite la vedere 400 mil.Portofoliu de efecte comerciale 500 mil. Bilete în circulaţie 500 mil.TOTAL 950 mil. TOTAL 950 mil.

Operaţiunea este atractivă pentru bancă, întrucât pe baza aceleiaşi cantităţi de metalmonetar (piese metalice) poate fi scontată o valoare considerabilă a efectelor de comerţ.

• În practică, punerea în circulaţie a biletelor de bancă a fost accidentală, datorităcircumstanţelor care au favorizat înlocuirea monedei metalice (cu multe inconveniente) cu biletulde bancă. Băncile Suediei şi a Olandei, au utilizat această metodă, ceea ce a permis majorareavolumului operaţiilor de scontare.

• În concluzie, biletele de bancă au reprezentat o formă de monedă, distinctă de monedametalică, creată cu ocazia operaţiilor de creditare, şi a căror emisiune nu implică decât retragereaunei cantităţi echivalente de piese metalice. Bancnotele astfel emise, caracterizate princonvertibilitate monetară, nu înlocuiau în totalitate moneda metalică, ci se adăugau acesteiaîndeplinind împreună funcţiile specifice monedei.

• Reglementarea emisiunii bancnotelor

Referitor la acest aspect s-au conturat două poziţii (curente) monetare, concretizate îndouă şcoli a căror denumire reflectă esenţa modului de reglementare a emisiunii şi circulaţieibiletelor de bancă:

• şcoala circulaţiei monetare (Currency school) care contestănatura monetară a biletului de bancă şi consideră că acesta reprezintă un substituent alaurului;

• şcoala bancară (Banking school) care consideră că biletul debancă este un instrument de credit al economiei, iar emisiunea acestuia depinde deconjunctura economică.

Prima teorie a fost larg răspândită, ceea ce a contribuit la recunoaşterea, în materie deemisiune a biletelor de bancă, a monopolului băncii centrale.

Diferenţierile s-au manifestat, de la o ţară la alta, datorită modului de acoperire acantităţii de bancnote emise. Astfel, în cazul Angliei, acoperirea era asigurată în proporţie de100% în bonuri de tezaur (potrivit actului din 1844: Act de Peel). Pentru Banca Franţei,emisiunea bancnotelor nu era limitată, întrucât acestea erau convertibile în metal monetar (pânăîn anul 1848).

În alte momente ale evoluţiei sistemelor monetare, cantitatea de bancnote emise eraplafonată la un nivel variabil în funcţie de nevoile circulaţiei, dependente de creşterea produsuluiintern brut.

În SUA, emisiunea monedei de hârtie era condiţionată de o acoperire minima în aur.Înainte de al II-lea Război Mondial, rezervele de aur de care dispuneau Băncile SistemuluiFederal de Rezerve fiind considerabile, au condus la „sterilizarea” aurului, prin interzicereautilizării unei părţi a acestuia pentru acoperirea emisiunii monetare. Ulterior, după 1945,cantitatea de aur permitea acoperirea doar în proporţie de 40% respectiv, 35% a biletelor emise şia depozitelor bancare.

Alte ţări au menţinut, pentru instituţia lor de emisiune, obligaţia de a se conserva oacoperire metalică minimă. În Belgia, stocul de aur trebuia să reprezinte 33% din angajamentelela vedere. În Elveţia, acest procent era de 40%, iar în Portugalia de 25%. Indiferent de sistemele

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

de acoperire adoptate, analiza reglementării emisiunii şi circulaţiei bancnotelor evidenţiază rolulmonetar al acestora şi importantul caracter de instrument de credit în economie.

În economia modernă avantajele utilizării biletelor de bancă, respectiv a bancnotelor,decurg din caracteristicile acestora:

• sunt rezultat al procesului de creditare în economie;• prezintă o anumită stabilitate, care rezultă din: - acoperirea bancnotei;

- convertibilitatea bancnotei;- prevenirea şi eliminarea acţiunilor de falsificare a bancnotei.

Acoperirea bancnotei rezultă din obligaţia emitentului de a deţine un stoc de metalpreţios sau, alte valori, care să stea la baza emisiunii. În funcţie de evoluţia în timp şiparticularităţile reglementărilor din fiecare ţară, pot fi identificate următoarele forme deacoperire:

• acoperire metalică;• acoperire în devize sau mijloace de plată străine;• acoperire în efecte comerciale;• acoperire în titluri emise de stat.Dintre măsurile de eliminare a acţiunilor de falsificare a bancnotei, pot fi reţinute

următoarele:• utilizarea unei hârtii speciale;• semnarea bancnotei de către emitent;• înserierea bancnotelor;• filigranarea hârtiei.Cele mai intense acţiuni de falsificare a bancnotelor s-au constatat în cazul dolarului

american, fapt explicat prin aceea că toate cupiurile de dolari au aceeaşi mărime şi culoare.Convertibilitatea bancnotei este analizată în cadrul subcapitolului 4.1.

3.2. Emisiunea monedei divizionare

Monedele divizionare sunt piese metalice cu valori nominale scăzute şi care au utilitate înrealizarea plăţilor. Sunt confecţionate din diferite aliaje, iar emisiunea lor se află în atribuţiileMonetăriei Statului. După confecţionare, sunt depuse la banca centrală unde figurează în activulbilanţului şi sunt înregistrate la aceeaşi valoare în creditul contului Trezoreriei.

Pentru Trezorerie, emisiunea de moneda reprezintă o sursă de venituri, întrucât valoareametalului şi cheltuielile de batere a monedelor sunt inferioare valorii nominale a acestora.

Moneda divizionară este puţin implicată în alimentarea unui proces inflaţionist, întrucâtorice emitere peste cantitatea necesară populaţiei este limitată la necesităţile tranzacţiilor dineconomie şi orice surplus de monedă divizionară este preschimbat la casieriile băncii, cu biletede bancă.

Scopul monedei divizionare este de a facilita tranzacţiile din economie. Cu anumiteocazii, acestea pot fi tezaurizate de către colecţionari, dacă sunt confecţionate din metalepreţioase, sau atunci când circulaţia acestora este dificilă. În fapt este o manifestare a Legii luiGresham, potrivit căreia moneda rea scoate din circulaţie moneda bună.

3.3. Emisiunea monedei scripturale

Moneda scripturală sau moneda emisă de bănci este constituită din depozitele băncilorcomerciale, respectiv din soldurile creditoare ale agenţilor nebancari care sunt transmise de la unagent la altul prin intermediul cecurilor şi al viramentelor.

Monedă şi creditSoldurile creditoare pot fi considerate precum o monedă autonomă, distinctă de biletele

de bancă şi de moneda divizionară.Natura monetară a depozitelor poate fi evidenţiată prin realizarea unei diferenţieri între

următoarele tipuri de monedă:� moneda centrală este reprezentată de moneda emisă de Banca Centrală, şi constă în bileteleemise şi în soldurile creditoare înscrise la această bancă în numele băncilor comerciale;� moneda emisă de bănci, în sens restrâns, este reprezentată de înscrierile în conturile curenteale băncilor comerciale.

Prima formă de monedă este singura monedă legală, acceptată de toţi participanţii şi încare toate celelalte forme de monedă sunt convertibile la cererea deţinătorilor. Pe de altă parte,moneda înregistrată în conturile băncilor comerciale reprezintă, de asemenea o formă de monedăreală, nu constituie un substituent al monedei centrale, iar emisiunea acesteia este posibilă întreanumite limite.

Emisiunea de monedă scripturală poate fi evidenţiată pornind de la următorulraţionament:

♦ Se consideră o bancă „A” care deţine 500 mil. u.m. de monedă centrală, posibil derezultat din următoarele situaţii:

• depuneri realizate în conturile băncii de către populaţie şi agenţii economicideţinători de monedă emisă de banca centrală;

• modificări ale nivelului rezervei minime obligatorii în sensul diminuării, ceeace semnifică faptul că o proporţie din disponibilităţile băncii comerciale suntdeblocate de banca centrală, devenind disponibile pentru activitatea decreditare;

• sume exprimate în valută sau devize, rezultat al operaţiunilor de export, alrambursării unor împrumuturi acordate sau al dobânzilor încasate în valută.

♦ Indiferent de sursa de provenienţă a acestor sume, se poate aprecia că banca dispunede un supliment de monedă centrală pe care nu îl va conserva neproductiv, decât într-o anumităproporţie. Astfel, în activitatea practică, băncile utilizează o parte din moneda centralădisponibilă pentru acordarea de credite agenţilor economici şi populaţiei, restul fiind utilizatăpentru constituirea rezervelor obligatorii, ori pentru a face faţă eventualelor solicitări derambursare din partea deponenţilor.

Dacă se admite că 20% din sumele exprimate în monedă centrală sunt conservate decătre bancă, iar restul de 80% sunt disponibilizate prin acordarea de credite, atunci bilanţul sepoate prezenta astfel:

Bilanţ Banca AActiv Pasiv

Monedă centrală: 100 mil. Depozite: 500 mil.Credite acordate: 400 mil.

♦ Datorită acţiunii băncii comerciale, o cantitate nouă de monedă este creată şiîncorporată în economie, respectiv suma de 400 mil.

♦ Dacă, în continuare, se analizează destinaţia sumelor la beneficiarii creditelor, se poateconstata că aceştia le vor utiliza pentru plata achiziţiilor de materiale, a salariilor, a furnizorilorde materii prime. Vânzătorii acestor produse încasează sumele şi de depun în totalitate în conturila bănci diverse. Astfel, în cadrul sistemului bancar apar noi depozite exprimate în monedăcentrală, egale cu suma creditelor acordate de banca iniţială, deci egale cu 400 mil.

♦ Din punct de vedere teoretic, se încearcă stabilirea unei diferenţe între depozitul iniţial(rezultat dintr-un deblocaj operat de banca centrală, o intrare de devize sau o preluare a biletelorîn circulaţie) şi depozitele rezultate din creditele acordate de banca iniţială. În practică, însă, esteimposibilă realizarea unei separaţii între cele două forme.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale♦ Fiecare dintre celelalte bănci deţinătoare ale unor sume exprimate în monedă centrală,

vor acţiona în mod similar băncii iniţiale, în sensul că vor reţine 20% pentru acoperirea rezerveiobligatorii şi vor utiliza restul de 80% pentru acordarea de noi credite.

♦ Pe baza creditului acordat de banca „A”, în sistemul bancar, a rezultat un nivel aldepozitelor de 400 mil., ceea ce, din punct de vedere al bilanţului consolidat al ansambluluibăncilor, se poate reda astfel.

Bilanţ consolidat al sistemului bancar

Activ PasivMonedă centrală: 20%×400=80 mil. Depozite constituite: 400 mil.Credite acordate: 80%×400=320 mil.

♦ Un astfel de fenomen îşi sporeşte dimensiunile.Dacă diferitele bănci ale unei ţări acordă credite în continuare, după aceeaşi schemă, iar

beneficiarii acestora au acelaşi comportament, rezultă, la nivelul întregului sistem bancar, omultiplicare a nivelului creditelor acordate economiei.

♦ Pentru cuantificarea multiplicatorului, care arată până la ce nivel sporescdimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit iniţial, în literatura de specialitate seutilizează două relaţii:

a) iDR1m ××××====

în care m – reprezintă multiplicatorul creditului;R – reprezintă proporţia rezervei obligatorii;Di – depozit iniţial.

Această relaţie evidenţiază faptul că dacă o bancă nu ar reţine din moneda disponibilărezerva de lichiditate, atunci mărimea multiplicatorului ar tinde către infinit, întrucât depoziteleconstituite sunt acordate în totalitate sub formă de credit.

b) NRNR

Dm i

×−+=

în care: R – proporţia rezervei obligatorii;N – proporţia plăţilor în numerar în totalul masei monetare;Di – depozit iniţial.

Această relaţie este mai realistă, întrucât ia în considerare şi utilizarea disponibilităţilorsub formă de numerar (N).

Pentru înţelegerea aplicabilităţii acestor formule sunt necesare următoarele precizări:a) pentru ca mecanismul descris să funcţioneze, trebuie admisă ipoteza conform căreia

băncile al căror volum de credite se majorează, trebuie să găsească, pe piaţă, întreprinzătoridecişi să apeleze la împrumuturi;

b) totodată, pentru funcţionarea mecanismului, trebuie ca băncile care au posibilitateaacordării de credite, să aibă voinţa de a profita de aceste circumstanţe. Dacă băncile au o viziunepesimistă asupra situaţiei conjuncturale, acestea procedează la o evaluare a riscurilor aferentecreditelor, adoptând o politică de sistare, deci, de nelansare a creditelor în circulaţie.

Monedă şi credit

c) trebuie, de asemenea, introdusă în analiză alegerea portofoliilor, atât la nivelulbeneficiarilor cât şi al distribuitorilor. În aceste condiţii multiplicatorul creditului nu permitedeterminarea nivelului depozitelor care apar, efectiv, în economie, ci numai a nivelului maxim alacestora, la un moment dat. Dacă economia parcurge o perioadă de prosperitate, iar anticipărilesunt favorabile, atât la nivelul băncii cât şi al agenţilor economici, se poate admite că volumulefectiv al depozitelor create coincide cu nivelul maxim al acestora.

♦ Reluând exemplul precedent se poate demonstra cum se multiplică volumul crediteloracordate, pe baza depozitului iniţial constituit din „moneda centrală”.

Utilizări Depozite Credite acordate Rezerva obligatorie1 depozit iniţial: 500 mil. 400 mil. 10 mil. (20%)2 400 mil. 320 mil. 80 mil.3 320 mil. 256 mil. 64 mil.4 256 mil. 51,2 mil. 204,8 mil.5 204,8 mil. 40,96 mil. 163,84 mil.:::

:::

:::

:::

n�=

n

1in depozite �

=

n

1in credite acordate �

=1irezervă minimă

• Multiplicatorul creditului are valoarea:

mil. 2.500 mil. 500%201m =×=

• Dacă se consideră că titularii de credite solicită o parte a disponibilităţilor sub formăde numerar, reprezentând un procent de 15%, atunci nivelul multiplicatorului depozitului iniţialdevine:

mil. 1562,5 0,03 - 0,35mil. 500

15% 20% - 15% 20%mil. 500m ==

×+=

Rezultatul indică o diminuare considerabilă a nivelului multiplicatorului, ca urmare aluării în calcul a coeficientului plăţilor în numerar (numit şi coeficient de fugă).

În realitate, fenomenul multiplicării creditului prezintă anumite limite, care decurg dinurmătoarele aspecte:

• în economie se utilizează în proporţie sporită moneda sub formă de numerar;• pentru ca băncile să deţină depozite de monedă centrală, generatoare de alte depozite,

este necesar ca acestea să fie obţinute pe calea refinanţării de la banca centrală;• acordarea creditelor în economie nu reprezintă un proces desfăşurat întâmplător, ci se

află în permanenţă sub controlul autorităţilor monetare, datorită dezechilibrelorinflaţioniste care pot fi generate.

4. Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb4.1. Forme ale convertibilităţii monetare

În sens larg, prin convertibilitate se înţelege dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor de aschimba moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără nici o

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionalerestricţie din punct de vedere al sumei schimbate, al scopului şi al calităţii celui care efectueazăoperaţiunea.

Statutul Fondului Monetar Internaţional grupează monedele statelor membre în treicategorii: convertibile, neconvertibile şi liber utilizabile.

Includerea într-una din aceste trei grupe este corelată cu respectarea de către ţara emitentăa anumitor obligaţii:

• evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor internaţionale curente;• evitarea practicilor valutare discriminatorii;• schimbarea soldurilor în monedă naţională deţinute în străinătate, în valuta ţării care

solicită preschimbarea, sau în DST;• colaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezervă.În anul 1996, un număr de 129 ţări acceptaseră să respecte obligaţiile prevăzute în

statutul FMI, având monedă convertibilă, chiar dacă, uneori, din motive conjuncturale acesteţări se abat de la formulările standard ale statutului FMI.

Ţările cu monedă neconvertibilă sunt cele care nu îndeplinesc sau nu doresc să acceptecondiţiile trecerii la convertibilitate impuse de FMI. Aceste ţări cu valute neconvertibile potdesfăşura doar schimburi internaţionale pe bază de clearing; se confruntă cu dificultăţi generatede poziţia deficitară a balanţei de plăţi, şi nu înregistrează creşteri ale lichidităţii internaţionale.

O monedă poate fi considerată „liber utilizabilă” dacă îndeplineşte concomitent douăcondiţii: este folosită pe scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi este negociabilă peprincipalele pieţe valutare internaţionale.

Prin decizia FMI (nr. 5789/31 martie 1978), monedele liber utilizabile sunt: marcagermană, francul francez, yenul japonez, lira sterlină, dolarul SUA.

• Privită de-a lungul evoluţiei în timp, convertibilitatea a cunoscut două forme principaleconvertibilitatea metalică şi convertibilitatea în valute.

Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur – monedă şi constă înschimbarea bancnotelor prezentate la banca de emisiune într-o cantitate de aur. Convertibilitateametalică a cunoscut două forme: integrală şi limitată. Convertibilitatea integrală a funcţionatpotrivit principiului enunţat mai sus, iar cea limitată a corespuns etalonului aur – lingouri.

• Utilizând criteriul ariei geografice de aplicare, se pot distinge convertibilitatea internăşi cea externă. Atunci când se manifestă simultan cele două forme ale convertibilităţii, potrivitterminologiei internaţionale, convertibilitatea este generală.

Convertibilitatea internă este definită ca reprezentând însuşirea legală pe care o are omonedă de a se preschimba pe o altă monedă pe un teritoriu delimitat, al ţării de origine. Aceastăconvertibilitate poate fi limitată numai pentru anumite operaţii sau poate funcţiona în limita unorplafoane. Pentru a desemna acest concept se utilizează şi terminologia de „convertibilitate decont curent”, specifică ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi statelor fostei URSS, ceea ceevidenţiază o stare de tranziţie către convertibilitatea externă.

Pentru exprimarea conţinutului convertibilităţii externe, se utilizează, într-un limbajsimplificat, termenul valută convertibilă.

Convertibilitatea se bazează pe definirea reală a cursului unei monede naţionale în raportcu celelalte valute, respectiv pe analiza puterii de cumpărare a monedelor.

• Pentru dobândirea statutului de monedă convertibilă, potrivit prevederilor articoluluiVIII din statutul FMI este necesară îndeplinirea unor condiţii: economice, financiare,organizatorice de către ţările care se angajează în procesul realizării convertibilităţii interne, dupăcum urmează:

� existenţa unui potenţial economic ridicat;� echilibrarea balanţei de plăţi;

Monedă şi credit� existenţa unor rezerve internaţionale de lichiditate;� stabilirea unui curs real al monedei naţionale faţă de alte monede, fundamentateconomic;� flexibilitatea sistemelor economice, în scopul adaptării producţiei interne în funcţie decerinţele pieţei mondiale;� limitarea inflaţiei şi realizarea unei stabilităţi monetare.

„Distanţa” pe care o au de parcurs ţările est europene până la realizarea tranziţiei de laconvertibilitatea internă la cea externă, poate fi cuantificată după gradul de realizare alcondiţiilor mai sus enumerate.

• O altă condiţie a trecerii la convertibilitate este existenţa unei rezerve de aur şi devize,care să permită onorarea solicitărilor de preschimbare a monedei naţionale de către nerezidenţi.Ca ordin de mărime, se apreciază de către experţii FMI, că volumul acestor rezerve trebuie săreprezinte echivalentul valoric al importului unei ţări pe o perioadă de 3 – 5 luni.

Importanţa rezervei de aur rezultă din utilitatea acesteia, astfel: atunci când se manifestăsolicitări de valută pentru acoperirea cererilor de preschimbare a monedei, se poate proceda lavânzarea unei părţi din stocul de aur; în alte cazuri, stocul de aur constituie o garanţie pentruautorităţile monetare din ţara respectivă, că vor face faţă unor situaţi neprevăzute.

• O premisă pentru trecerea la convertibilitate este reprezentată de adaptarea niveluluiproductivităţii muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondenţereale între nivelurile preţurilor interne şi cele ale preţurilor mondiale. Starea de echilibrueconomic general, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, constituie, de asemenea,factori care permit crearea condiţiilor pentru trecerea la convertibilitate şi pentru stabilirea unuicurs justificat din punct de vedere economic.

• Ca etapă intermediară în realizarea convertibilităţii externe, la începutul anilor ’90,toate ţările este europene au permis rezidenţilor să deţină depozite în valută cu unele restricţiireferitoare la nivelul maxim al sumei posibil de schimbat anual.

Asemenea măsuri au condus la accentuarea fenomenului dolarizării care înregistra în1994, 37% în Bulgaria, 35% în România şi 25% în Albania. În Ungaria, Republica Cehă şiSlovacia acest fenomen a avut dimensiuni mai reduse. În Ţările Baltice şi Rusia, dolarizarea s-amanifestat puternic datorită procesului inflaţionist. Pentru anul 1992, de exemplu, FMI a estimatcă fluxul de dolari dinspre Rusia spre băncile occidentale a fost de 2,7 miliarde $ ceea ce depăşeavaloare depozitelor în monedă naţională. Gradul dolarizării a înregistrat în perioada anilor ’92 –’93, 60% în Estonia, 50% în Lituania şi 35% în Letonia.

• Ţările est europene practică, în prezent, convertibilitatea internă limitată la operaţiunide cont curent, iar din punct de vedere al criteriilor şi condiţiilor necesare unei convertibilităţiexterne, Polonia se remarcă atât din punct de vedere al rezervei valutare, al nivelului inflaţiei, câtşi al competitivităţii economiei.

4.2. Cursul de schimb

Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul esenţial al acesteia îlconstituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb conferă un grad mai mare sau mai redusde credibilitate unui sistem monetar naţional.

Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distincţiei între 3 tipuri de regim decurs valutar, astfel:

� cursul de schimb fixat (pegged exchange rate) se caracterizează prin aceea că sepăstrează constant faţa de o valută de rezervă (numită valută ancora). Nu trebuie confundat cu uncurs de schimb fix.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

� cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de timp: poate fi modificatdoar în cazuri extreme;

� cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în funcţie de cererea şioferta pentru valuta de rezervă.

Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină, însă este mai puţinevidentă în situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu convertibilitate limitată.

Un nou tip de curs este cel practicat de Ungaria şi Polonia denumit „crowling peg” şicare reprezintă aprecierea sau deprecierea monedei cu pas fix, conform unei planificări anume.

Fiecare din aceste tipuri de curs de schimb prezintă avantaje şi dezavantaje:• un curs de schimb fixat practicat de unele bănci centrale, conduce la modificarea

controlului exercitat asupra schimburilor valutare. Pe piaţă se manifestă tendinţa dedepreciere a cursului de schimb fixat şi sporirea nivelului ratei dobânzii solicitate deinvestitori cu scopul apărării cursului de schimb. Pentru a menţine cursul de schimbfixat, banca centrală are tendinţa de a spori oferta de monedă naţională, fapt careantrenează sporirea inflaţiei şi creşterea masei monetare într-un ritm mai mare decât avolumului de rezervă străină;

• cursul de schimb fix a funcţionat în mod real, în timpul etalonului monetar aur (1880– 1914).

După anul 1914, băncile centrale au practicat cursuri fixate şi au procedat la devalorizăriale monedelor naţionale faţă de aur şi argint, în timpul primului război mondial.

• cursurile flotante nu ridică problema credibilităţii pentru banca centrală, care nu seangajează, prin promisiuni, în menţinerea cursului de schimb între anumite limite. Deasemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilităţii depline.

Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al deţinerii sau nu de rezervă străinăde către banca centrală, ca un curs de schimb flotant pur şi un curs de schimb impur.

Cursul de schimb flotant este pur, atunci când banca centrală nu deţine valută străină,întrucât nu intervine pentru a influenţa cursul de schimb, şi este impur atunci când băncilecentrale intervin pe piaţă, pentru dirijarea cursului, prin vânzarea – cumpărarea de valute străine.Este cazul intervenţiilor speculative ale băncilor centrale pe piaţa valutară.

• cursurile „crowling peg” prezintă avantajul că nu impun costuri mari asupraeconomiei. Dacă anticipările inflaţioniste domină comportamentul agenţiloreconomici, atunci acest sistem „crowling peg” reduce transferurile de avere şilimitează efectele inflaţiei.

Dezavantajul sistemului se manifestă în cazul aprecierii monedei, iar ţările care au utilizatacest sistem au înregistrat niveluri ale inflaţiei mai mari decât în celelalte.

După opiniile specialiştilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate sau flotante pot fieliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar (sau monetar). Întrucâtîn ultimii ani, această idee a fost susţinută şi în România, este necesară prezentarea elementelordefinitorii ale unei asemenea instituţii monetare.

Consiliul valutar reprezintă o autoritate care emite bancnote şi monedă metalicăacoperite într-o proporţie de 100% în valută străină (denumită ancoră) şi deplin convertibilă, laun curs de schimb fix. Un consiliu valutar permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţăde valuta ancoră sau faţă de aur şi deţine, sub formă de rezerve, active cu grad de risc scăzut:obligaţiuni şi alte active exprimate în valuta ancoră.

Consiliile valutare au funcţionat înainte de sistemul de la Bretton Woods în ţările aflate încurs de dezvoltare şi în special în coloniile britanice. Odată cu afirmarea suveranităţii lor în anii’50 şi ’60, aceste ţări au înlocuit consiliile valutare cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.

Monedă şi credit

Cu începere din anii 1991, ideea acestei forme de organizare monetară a fost repusă înaplicare.

• În anul 1991, Argentina şi-a stabilizat moneda în baza sistemului bazat pe Consiliulvalutar. La această soluţie s-a recurs în condiţiile unei rate anuale a inflaţiei de 2000%,; valutaancoră a fost dolarul american, iar acoperirea s-a asigurat în proporţie de 100% prin activeexprimate în dolari. Rezultatele au fost pozitive, regăsindu-se în reducerea considerabilă ainflaţiei (5% anual în 1995).

• În anul 1992, Estonia şi Lituania adoptă Consiliul valutar prin folosirea ca monedăancoră a dolarului american (Lituania) şi a mărcii germane (Estonia).

Succese a înregistrat, în acest sens, şi Bulgaria care utilizează marca germană drept valutăancoră.

• Pentru ca un astfel de sistem să fie credibil şi să funcţioneze eficient, este necesar carezervele valutare să fie mai mari decât masa monetară în circulaţie. În general, o asemeneacondiţie este dificil de îndeplinit, întrucât în momentul în care se apelează la un asemeneaaranjament instituţional, nivelul rezervelor valutare este redus.

În literatura de specialitate, pentru a se desemna Consiliul valutar ca şi componentă asistemului monetar, se utilizează conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidenţia avantajelesau limitele acestei instituţii comparativ cu cele ale Băncii Centrale, s-au realizat comparaţii, carenu au luat în considerare cazurile ideale (Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve) ci peacelea din ţările aflate în curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel al HongKong-ului.

Analizele comparative evidenţiază că există mai puţine dezavantaje pentru o economiedacă operează cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela că nu poate asigura disciplina financiară aeconomiei. Ţara care adoptă acest mecanism este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţaraemitentă a monedei de referinţă. Costul economic al pierderii independenţei în formulareapoliticii monetare, poate fi, de asemenea, mare şi nu este justificat întotdeauna de rezultateleobţinute în combaterea inflaţiei. În cazul concret al Argentinei, depozitele bancare au scăzut cu18%, iar prin fenomenul de substituţie monetară (moneda naţională înlocuită cu dolarul) s-aînregistrat o scădere accentuată a masei monetare, PIB-ul a scăzut cu 5%. Pentru a împiedica ocriză financiară de proporţii şi pentru a menţine în funcţiune Consiliul monetar, instituţiilefinanciare internaţionale au acordat Argentinei, în 1996, un sprijin financiar de 5 miliarde $.

• Ideea Consiliului monetar a fost susţinută şi datorită slăbiciunilor sistemului BănciiCentrale, din punct de vedere al relaţiei politice cu guvernul şi a modului de adoptare a deciziilorde politică monetară.

În acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazează pe legarea bazeimonetare de variaţiile din balanţa de plaţi şi reprezintă o alternativă la soluţiile privindindependenţa Băncii Centrale şi regulile monetare din sistemul acesteia.

• Orientarea ţărilor care au fost afectate de puternice crize financiare, către Consiliulmonetar poate fi explicată şi prin compararea beneficiilor acestuia faţă de costurile antrenate.

Astfel, printre beneficii se încadrează: credibilitatea sporită, performanţe în domeniulinflaţiei, creştere economică. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidenţiate: politica decredite restrictivă; expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politicăeconomică, absenţa flexibilităţii în domeniul cursului de schimb.

Sintetizând, avantajele şi limitele consiliului monetar pot fi desprinse din lecturaurmătorului tabel:

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

Diferenţe între Consiliul Monetar şi Banca Centrală1

Consiliul Monetar Banca Centrală• menţine un curs de schimb faţă de valuta –rezervă

• practică un curs de schimb „fixat” sau„flotant;

• acoperirea în valută străină este de 100%; • acoperirea în rezerve străine este variabilă;• convertibilitatea este deplină; • convertibilitatea este limitată;• nu este o ultimă sursă de împrumuturipentru băncile comerciale;

• este o ultimă sursă de împrumuturi pentrubăncile comerciale;

• nu reglementează activitatea băncilorcomerciale;

• stabileşte şi modifică reglementările privindactivitatea băncilor comerciale;

• prezintă o transparenţă sporită; • oferă monedă atât în numerar cât şi subformă de depozite;

• oferă monedă sub formă de bancnote şimonedă metalică;

• poate alimenta fenomenul inflaţionist;

• nu generează inflaţie; • poate finanţa cheltuielile guvernamentale;• nu finanţează cheltuieli guvernamentale; • practică o politică monetară discreţionară;• obţine profituri din dobânzi; • este puternic supusă presiunilor politice;• utilizează un număr restrâns de personal. • utilizează un număr mare de personal.

• La întrebarea dacă este Consiliul monetar oportun pentru România2, argumentele indicăfaptul că aceasta nu ar putea fi o soluţie pentru problemele cu care se confruntă economianaţională.

• Dacă se analizează oportunitatea Consiliului Monetar din punct de vedere al volumuluirezervelor disponibile, studiile au indicat că anul 1999 nu ar fi reprezentat un moment bine ales.Aceasta datorită serviciului datoriei externe şi închiderii pieţelor internaţionale de capital.

• Din perspectiva convertibilităţii totale a monedei, adoptarea Consiliului monetar poateantrena o ieşire masivă de capitaluri din România. Pentru a-şi proteja economiile, populaţia s-arorienta către titluri ale guvernelor şi companiilor străine. Compensarea ieşirilor de rezerve şicapital s-ar realiza prin contractarea de împrumuturi pe pieţele externe.

• Menţinerea durabilă a unui curs de schimb fix, ca obiectiv de bază al Consiliuluimonetar, ar genera, în cazul României, efecte nefavorabile, concretizate în pusee inflaţioniste,înrăutăţirea portofoliului băncilor, nivel ridicat al dobânzilor.

• Din punct de vedere al deficitelor bugetare şi al monetizării acestora (acoperireadeficitelor prin emisiune monetară), rolul BNR s-a manifestat în proporţii din ce în ce mai mici.În acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetară şi nici disciplinafinanciară în economie.

• Privit din punct de vedere al volatilităţii dobânzilor, alegerea momentului adoptăriiConsiliului monetar necesită aducerea în discuţie a structurii cheltuielilor bugetare. În condiţiileunei inflaţii în creştere, determinată de intrările de capital, bugetul public va avea inflaţiaîncorporată, respectiv cheltuieli mari cu dobânzile, ceea ce antrenează o creştere semnificativă adeficitului.

• Starea sistemului bancar este o problemă care face ca în România adoptarea Consiliuluimonetar să fie imposibil de adoptat în viitorul imediat. Starea precară a sistemului bancar esteevidenţiată prin ponderea sporită a creditelor neperformante (peste 70% credite riscante în ’99faţă de ’94).

1 Claudiu Doltu – Politici monetare şi convertibilitate, teza de doctorat, 1996, Bucureşti2 Lucian Croitoru – Caiete de studii, BNR, 1998, nr. 7

Monedă şi credit

Concluzia desprinsă, în urma analizei perspectivelor unui Consiliu monetar în Româniaindică faptul că pentru stabilizarea macroeconomică şi disciplina în sistemul monetar, trebuiegăsită soluţia utilizării tuturor instrumentelor politicii economice şi monetare, neexistândcondiţiile oportune unei asemenea instituţii monetare ca alternativă la Banca Centrală.

5. Momente importante în evoluţia Sistemului monetar naţional alRomâniei

♦ Prin legea din 1867, în România se instituie primul sistem monetar naţional,caracterizat prin următoarele elemente:

� a fost un sistem bimetalist, în cadrul căruia moneda era definită în funcţie de aur şiargint, raportul de valoare dintre cele două metale fiind de 1/14,38;

� moneda naţională, leul, era împărţită în 100 subdiviziuni, numite bani;� pe teritoriul României erau acceptate, în circulaţie, monedele de aur şi argint ale ţărilor

Uniunii Monetare Latine (Franţa, Belgia, Italia, Grecia, Elveţia), având atributele unei monedelegale. Până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în anul 1880, circulaţia monetară s-adefinit prin circulaţia monedelor metalice româneşti, din aramă şi argint, a monedelor UniuniiMonetare Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după Războiul de Independenţă.

Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentruacoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnotepropriu-zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor şi proprietăţilor statuluiiar retragerea din circulaţie urma a se realiza prin contracararea unor împrumuturi interne.

♦ Înfiinţarea, în anul 1880, a BNR antrenează o serie de efecte favorabile funcţionăriisistemului monetar naţional.

Conform rolului de instituţie de emisiune, BNR a emis primele bancnote, pentru care s-apracticat acoperirea în aur şi argint (în primii 5 ani de activitate, BNR a emis peste 100 milioanelei bancnote + 50 milioane lei în monede de argint).

♦ Trecerea la monometalismul aur (prin Legea din 1889) are drept efect trecerea leului laconvertibilitatea deplină şi nelimitată în aur. Leul este definit numai în aur: 1 leu = 0,3226 gramecu titlu 900‰.

Funcţionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară şi reglarea spontană acantităţii de bani în circulaţie.

♦ În perioada primului război mondial, au fost emise bancnote pentru acoperireacheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur, urmând ca la încheierea acestuia, România săse confrunte atât cu fenomene inflaţioniste specifice şi celorlalte ţări, cât şi cu probleme imediatedupă război.

Între 1918 – 1923 inflaţia s-a concretizat într-o creştere de aproape 8000 ori a indiceluigeneral al preţurilor ca şi în deteriorarea ratelor de schimb între leu şi valutele internaţionale (în1924, 1 $ = 280) lei, fără a se înregistra valorile din ţările vecine.

• Ca rezultat al unificării din 1918, monedele ce aparţineau teritoriilor istorice, precumrublele Romanov şi coroanele austro – ungare trebuiau retrase din circulaţie, prin schimbareapropriu-zisă a acestora cu bancnote ale BNR. Pentru soluţionarea problemei a fost propusăunificarea monetară aplicată cu începere din anul 1920, operaţiune prin care au fost retrase dincirculaţie monedele amintite, precum şi „leii” emişi de către Germania în timpul ocupaţiei şigarantaţi cu un depozit fictiv (la o bancă din Berlin). În cadrul procesului de unificare s-a realizato emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

♦ Un alt moment important în evoluţia şi funcţionarea sistemului monetar naţional îlreprezintă încercarea de soluţionare a inflaţiei din anul 1925, măsura adoptată fiind aceea arevalorizării monedei naţionale. Această încercare nu a condus la rezultatele scontate şi nu aputut opri procesul de depreciere a leului.

♦ Reforma monetară din anul 1929 şi-a propus, ca scop, rezolvarea problemei inflaţiei,prin stabilizare monetară. În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era stabilit la 10mg aur (de 32,26 ori mai puţin faţă de ultima definire din anul 1914), iar convertibilitateabancnotei este limitată şi operează potrivit sistemului etalon aur – devize.

În circulaţie rămân numai bancnotele şi monedele din metale obişnuite, fiind eliminatemonedele de aur şi argint.

BNR a realizat, în această perioadă operaţiuni de „open market” prin care au fosttranzacţionate bonuri de casă. De asemenea, în anul 1929, BNR a majorat taxa scontului cu 9%având ca efect scumpirea creditelor, iar ulterior, ca urmare a presiunilor politice, nivelul acesteias-a redus, astfel încât rata dobânzii practicate de bănci să nu depăşească cu mai mult de 6% taxaoficială a scontului.

♦ În perioada crizei 1929 – 1933 şi în cea următoare, s-au manifestat efecte puternicecare au afectat reforma din 1929; leul se depreciază accentuat: cererile de devize pentru nevoilestatului nu mai pot fi acoperite, preţurile înregistrează creşteri considerabile, procentul decreştere al acestora situându-se la nivelul de 345,6% comparativ cu cel de sporire al maseimonetare (306%).

♦ Cel de-al doilea Război Mondial antrenează cheltuieli guvernamentale considerabile (9miliarde lei în 1940; 95 miliarde lei în 1944), ceea ce justifică măsura de deflaţie adoptată îndecembrie 1944, şi concretizată în vânzarea aurului. Astfel a fost retrasă 16% din cantitatea demonedă aflată în circulaţie, respectiv 65 miliarde lei. Cu toate acestea, procesul de depreciere alleului a continuat, situaţie concretizată în creşterea preţurilor (de peste 8.300 ori în 1947 faţă de1938), dar şi în devalorizarea faţă de dolarul american (de peste 16.500 ori).

♦ În acest context, reforma monetară din anul 1947 a urmărit, în principal, stabilizareamonetară şi reglementarea modului de formare al preţurilor şi tarifelor.

În esenţă, această reformă monetară s-a înfăptuit după cum urmează:• devalorizarea leului (până la 6,6 mg aur);• punerea în circulaţie de bancnote ale BNR;• schimbarea leilor vechi cu cei noi în funcţie de un raport de paritate de 1 leu nou la

20.000 lei vechi.Dintre efectele favorabile ale acestei reforme trebuie semnalat faptul că a generat o putere

de cumpărare mai mare a salariilor, a sporit stocul de aur şi devize al BNR; a redus cantitatea demonedă în circulaţie.

♦ În anul 1954 s-a procedat la redefinirea conţinutului în aur al leului (1 leu este egal cu0,148112 gr aur), fiind ultima definire în aur a monedei naţionale.

♦ Dintre evenimentele care au marcat evoluţia sistemului monetar naţional al Românieireţin atenţia cele referitoare la reforma sistemului bancar care a demarat în anul 1990. Până înacest moment pot fi identificate două perioade principale după momentul 1954, astfel:

• perioada anilor '60 şi '70, concretizată prin stabilitatea monedei şi menţinerea constantăa puterii de cumpărare;

• perioada anilor '80 în decursul căreia se manifestă procese inflaţioniste „mascate”, capremise ale inflaţiei specifice anilor după 1990.

În contextul reformei sistemului financiar bancar, demarată după anul 1989 reţin atenţiacoordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflaţiei; stoparea demonetizăriieconomiei şi a procesului de dolarizare, îmbunătăţirea nivelului de rezerve internaţionale încadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.

Monedă şi creditCel mai important domeniu care a fost supus procesului de reformă şi restructurare îl

reprezintă sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetară, Banca Naţională a Românieicare formulează şi conduce obiectivele politicii monetare, urmărind stabilitatea monedeinaţionale, a parcurs momente importante, cu efecte asupra funcţionării sistemului monetarnaţional.

În acest sens se remarcă următoarele:• mai 1991: promulgarea legilor bancare: legea nr. 33/1991, cu privire la activitatea

bancară şi Legea nr. 34/1991 cu privire la statutul BNR;• august 1991: liberalizarea ratelor dobânzii în sistemul bancar;• septembrie 1991: adoptarea primelor norme cu privire la refinanţare (linie de credit;

credit de lombard);• noiembrie 1991: se declară convertibilitatea limitată a leului. Cursul de schimb

începe a se stabili zilnic de către BNR;• martie 1992: se adoptă măsuri cu privire la rata rezervei minime obligatorii;• iunie 1993: Trezoreria Statului îşi deschide cont la Banca Centrală;• martie 1994: se adoptă măsuri referitoare la liberalizarea cursului de schimb;• aprilie 1994: Banca Naţională adoptă Legea cu privire la cambie şi normele

referitoare la cec, bilet de ordin şi ordin de plată;• septembrie 1994: băncile sunt licenţiate ca dealeri pe pieţele valutare;• aprilie 1995: piaţa interbancară devine oficială. B.N.R. publică zilnic nivelul ratelor

de referinţa pentru depozite (BUBID) şi pentru plasamente (BUBOR);• februarie 1997: piaţa valutară devine liberă, prin reautorizarea de către BNR, în

calitate de dealeri primari, a tuturor băncilor române şi străine;• martie-iunie 1998: instituirea unui nou cadru legal, prin adoptarea următoarelor legi:

Legea bancară 58/1998, legea nr. 101/1998 privind statutul B.N.R., Legea 83/1998 aFalimentului Bancar;

• martie-august 1999: adoptarea de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii sectoruluibancar (Fondul de garantare a depozitelor din sistemul bancar); • operaţiuni derestructurare financiară a unor bănci din sistemul bancar (înfiinţarea Agenţiei deValorificare a Activelor Bancare şi preluarea de către aceasta a unui volum însemnatde active neperformante ale Bancorex).

Toate aceste măsuri adoptate în ultimii ani au contribuit la crearea cadrului legal pebaza căruia se derulează relaţiile monetare la nivelul întregii economii.

Reveniri asupra unor momente mai importante ale sistemului monetar naţional după1990, se regăsesc şi în cadrul capitolelor următoare din această lucrare.

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionale

6. Intrebari recapitulative

1. În cadrul bimetalismului, funcţionarea sistemului s-a bazat pe următoarele reguli:1) monedele aflate în circulaţie erau bătute atât din aur cât şi din argint, între care se

stabilea un raport variabil, dat de preţul pe piaţă al celor două metale;2) dacă se manifestă o sporire a cantităţii de argint, atunci se produce fenomenul

cunoscut sub denumirea de „Legea lui Gresham”;3) raportul fix dintre cele două metale a fost stabilit la 1/15,5;4) în circulaţie existau numai monede confecţionate din aur;5) bancnotele sunt deplin convertibile în aur şi se utilizează în relaţiile dintre state.

Este valabilă combinaţia:a) 1 + 2;

b) 2 + 3;c) 4 + 5;d) 1 + 5;e) 2 + 4.

2. Sistemul monetar aur – lingouri (gold bullion standard) se caracteriza prin următoarele:a) în circulaţie se află bancnote convertibile în aur – lingouri, convertibilitatea fiind

limitată din punct de vedere al sumei admise la schimb;b) gradul de acoperire în metal monetar al bancnotelor în circulaţie este de 100%;c) băncile centrale, deţinătoare a unor importante stocuri de aur intervin pe piaţă pentru

echilibrarea masei monetare;d) bancnotele aflate în circulaţie sunt convertibile şi au acoperire în aur în proporţie de

30% – 40%;e) aurul se foloseşte în relaţiile de plăţi internaţionale, ca alternativă la plăţile în devize.

Unul dintre enunţuri nu este valabil.

3. Indicele puterii de cumpărare, ca element esenţial al sistemelor monetare bazate peetalonul putere de cumpărare, are următoarele semnificaţii:

a) reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii consumate de populaţie;b) se determină ca raport invers al indicelui preţurilor de consum;c) permite determinarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o

unitate monetară;d) permite stabilirea gradului de apreciere sau depreciere a monedei într-o anumită

perioadă de timp;e) permite realizarea de comparaţii între moneda naţională şi monede străine prin

stabilirea parităţii puterii de cumpărare.

Nu este corect unul dintre enunţuri.

4. Biletele de bancă prezintă următoarele caracteristici:a) emisiunea biletelor de bancă este o atribuţie care revine Monetăriei Statului;b) reprezintă rezultat al procesului de creditare a economiei şi impune din partea

emitentului o acoperire în metal monetar sau portofoliu de efecte;c) reprezintă o monedă emisă de băncile comerciale, înscrisă în conturile curente aleacestora;

Monedă şi creditd) contribuie la multiplicarea volumului creditelor în economie;e) reprezintă certificate care atestă existenţa, în depozitele băncii, a unei cantităţideterminate de aur şi argint.Este valabil doar unul dintre enunţuri.

5. Convertibilitatea de „cont curent” reprezintă:a) o formă a convertibilităţii metalice:b) este caracteristica monedelor „liber utilizabile”;c) este o convertibilitate, limitată pentru anumite operaţii şi specifică ţărilor din

Europa Centrală şi de Est;d) o convertibilitate integrală;e) o formă a convertibilităţii externe.

6. Regimul valutar bazat pe cursul de schimb flotant constă într-un mecanism caracterizatastfel:

a) aprecierea sau deprecierea monedei se realizează cu pas fix, conform unei planificărianume;

b) cursul se menţine neschimbat o perioadă îndelungată de timp;c) cursul monedei se păstrează constant faţa de o valută ancoră;d) cursul se caracterizează prin flexibilitate în funcţie de cererea şi oferta pentru o

anumită valută;e) cursul monedei este legat de evoluţia unui coş de monede.

7. În evoluţia sistemului monetar naţional al României, principalele momente pot fienumerate astfel:

a) 1880 – înfiinţarea BNR;1889 – trecerea la monometalism;1929 – stabilizarea monetară prin reforma monetară;1867 – instituirea primului sistem monetar naţional;1947 şi 1954 – reforme monetare şi stabilirea conţinutului de metal monetar almonedei naţionale;

b) 1867 – adoptarea bimetalismului;1885 – înfiinţarea BNR;1918 – trecerea la monometalism;1929 şi 1954 – stabilizări monetare;

c) 1880 – emisiunea primelor bancnote de către BNR;1918 – retragerea din circulaţie a bancnotelor specifice teritoriilor istorice;1929 – realizarea de operaţiuni de „open – market” de către BNR;

d) 1920 – emisiunea suplimentară de bancnote pentru realizarea unificării monetare;1929 – modificarea taxei scontului de către BNR şi reglementări ale ratei dobânzii;1947 şi 1954 – redefinirea conţinutului în aur al monedei naţionale.

Numai una dintre aceste enumerări este completă.

8. Să se determine indicele puterii de cumpărare al monedei ţării „X” pentru fiecare ancunoscând că la sfârşitul anilor 1, 2 şi 3 nivelul indicilor preţurilor de consum au înregistraturmătoarele valori: 45%, 82% şi 110%

a) 0,689; 1,15; 2,13;b) 0,689; 0,367; 0,1804;c) 0,180; 1,15; 0,587;

Capitolul 2 – Sisteme monetare naţionaled) 2,639; 2,1; 1,45;e) 0,689; 5,5419; 0,180.

9. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de 4.500 mil.u.m. Legislaţia impune obligativitatea practicării unei rate a rezervei minime de 25 %. La nivelulîntregului sistem bancar preferinţa pentru realizarea plăţilor în numerar, se cuantifică printr-uncoeficient de 0,3.

Să se stabilească nivelul maxim al creditelor care pot apărea în economie, prin fenomenulde multiplicare:

a) 18.000 mil.;b) 8.181 mil.;c) 9.473,68 mil.;d) 15.000 mil.;e) 60.000 mil.

10. Să se determine cursul de schimb real al monedei A faţă de moneda B, cunoscând că încele două ţări, principalele produse comercializate au următoarele preţuri şi ponderi:

Produsetranzacţionate

Pondereafiecărui produs

Preţ exprimat în moneda„A”

Preţ exprimat în moneda„B”

1 40% 510 u.m. 470 u.m.2 25% 115 u.m. 180 u.m.3 15% 75 u.m. 145 u.m.4 20% 360 u.m. 280 u.m.

a) 1,59;b) 0,927;c) 0,434;d) 1,099;e) 0,077.

Monedă şi credit

Bibliografie

1. Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică,Bucureşti, 1995

2. Basno Cezar,Dardac Nicolae,Floricel Constantin

Monedă, credit, bănci, EDP, 1994

3. Cerna Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică,Bucureşti, 1996

4. Doltu Claudiu Politici monetare şi convertibilitate, Teza de doctorat, ASE,Bucureşti, 1996

5. Kiriţescu Costin Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei,1964

6. Marchal Jean,Durand Huguette

Monnaie et Credit; Ed. Cujas, Paris, 1973

7. Patapievici Dionisie Circulaţia bănească în România, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1972

8. Turliuc Vasile,Cocriş Vasile

Monedă şi Credit, Ed. Ankarom, 1997

9. Taşnadi Alexandru,Doltu Claudiu

Monetarismul, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

10. Vasile Radu Monedă şi politică fiscală, Ed. Uranus, 1994

11. Caiete de studii, 1997 – 1998, BNR