CAP1. consideratii introductive privind liberatea
-
Upload
velicof-mihai -
Category
Documents
-
view
217 -
download
0
description
Transcript of CAP1. consideratii introductive privind liberatea
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND LIBERTATEA- LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOŢIUNE A DOMENIULUI SOCIAL
§1. Ce este libertatea?
Personalitatea omului îşi găseşte virtual măsura afirmării sale în libertăţile pe care
ordinea de drept a societăţii i le asigură.
Referindu-se la colectivităţile umane arhaice, John Locke afirmă că starea în care se află
oamenii în mod natural este o stare de perfectă libertate în care fiecare are posibilitatea de a-şi
hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în
limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om.1 Cu toate
acestea, aprecia filozoful englez, având în vedere premisele apariţiei societăţii organizate social
şi politic, oamenii sunt nevoiţi să renunţe la puterea lor naturală încredinţând-o comunităţii, care
va căpăta autoritate asupra tuturor.2
Formele asociative primare de indivizi aveau la bază iniţiativa neîngrădită a individului
de a revendica pentru sine tot ceea ce instinctul său de conservare îi releva ca fiindu-i necesar,
prin experienţa anterioară3. Libertăţii sale absolute i se opuneau însă libertăţile absolute ale
semenilor săi. Această stare permanentă de rivalitate şi de conflict împiedică însă conservarea
grupului social ca atare. Acesta este motivul pentru care societăţile arhaice de indivizi au
renunţat treptat şi consensual la manifestarea libertăţii neîngrădite, dându-şi consimţământul
chiar şi tacit pentru o anumită ordine socială.
Sensul originar al libertăţii este aproape imposibil de intuit sau de descifrat, datorită lipsei
oricăror informaţii referitoare la relaţiile primare dintre componenţii asociaţiilor primitive de
indivizi. De aceea, studiul se poate face pe situaţii ipotetice, prin încercarea de determinare
antropologică a proceselor şi fenomenelor de putere în care s-au manifestat autoritatea,
dominaţia, constrângerea, supunerea, conducerea, precum şi prin studierea modului de
organizare socială şi economică a unor populaţii având un stadiu de civilizaţie arhaică, întâlnite
încă în zonele retrase ale lumii.4
1 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p.522 Idem, p.1043 V. Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 19974 Zygmunt Bauman,”, Libertatea, capitolul „Despre sociogeneza libertăţii”, Editura DU Style, Bucureşti, 1999, p.60-85
Se poate astfel presupune că actul de supunere a existat întotdeauna în societăţile umane,
chiar şi în cele neorganizate social şi fără relaţii ierarhice între conducător şi conduşi, societăţi
arhaice, rudimentare, supunerea individului datorându-se fricii sale instinctive faţă de forţele
naturii dominatoare şi izvorând din necunoaşterea acestora. Pe o treaptă superioară de evoluţie
socială, actul de supunere a individului s-a întemeiat pe factori de ordin mistic, fiind o supunere a
acestuia faţă de spirite, zeităţi sau faţă de cultul strămoşilor.
Se poate distinge convenţional libertatea civilă ca o libertate aparţinând individului şi
care constă în faptul că acesta nu mai este supus liberului arbitru din partea unui semen al său,
beneficiind de un câmp de acţiune socială, în care nu mai este supus constrângerii, decât dacă
încalcă reguli de conduită recunoscute ca atare de către toţi membrii colectivităţii. Tot
convenţional distingem libertatea politică, prin care se înţelege în mod obişnuit participarea
oamenilor la desemnarea guvernanţilor şi la controlul asupra administraţiei. După expresia
kantiană, statul nu este decât unirea unei mulţimi de oameni sub legile juridice. Randamentul
sistemului organizaţional statal depinde de capacitatea ansamblului uman („mulţimii de oameni”)
de a-şi coordona activităţile într-un mod cât mai raţional.5
Libertatea poate fi studiată nu numai din perspectiva ştiinţelor sociale, ca necesitate sau
opţiune socială individuală ori colectivă, dar şi din perspectiva religiei şi moralei creştine, ca un
dat al Divinităţii care l-a creat pa om fără a-l deosebi de semenii acestuia. Potrivit religiei
creştine oamenii sunt egali între ei dar sunt şi înrudiţi sub autoritatea Divinităţii care i-a creat şi
căreia îi datorează ascultare şi supunere.6 Concepţia creştină asupra egalităţii dintre oameni a fost
preluată de dreptul natural, potrivit căruia fiecare om se naşte liber. Principiul libertăţii naturale a
individului generează la rândul său un alt principiu: de vreme ce oamenii se nasc liberi, este
nelegitim să fie supuşi unei puteri absolute. Oamenii – creaţii ale lui Dumnezeu – sunt însă
supuşi, potrivit religiei creştine, atât puterii laice (bazată pe autoritate şi dominaţie), cât şi puterii
divine.
Într-un vocabular modern, libertatea poate fi definită ca acea stare a individului – cetăţean
căruia Constituţia şi legile statului îi recunosc şi îi asigură un câmp de mişcare şi acţiune socială
asupra căruia indivizii nu au dreptul să intervină. Nu are acest drept nici chiar statul şi mai ales
statul. Statul poate să restrângă sau să lărgească câmpul de acţiune al individului liber. De
5 Jacquelin Russ, Les Theories du pouvoir, Paris, 1994, p.2046 Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.18
asemenea statul are dreptul exclusiv la corecţie a individului care, abuzând de libertatea sa civilă
şi politică, împiedică, prin voinţa sa arbitrară, libertatea altuia sau atentează la valorile ocrotite de
stat.
Libertatea a parcurs stadii distincte de la sensul ei originar (ipotetic construit) la libertatea
înţeleasă într-o accepţie modernă şi consensualistă. În acest proces distingem reacţia impusă sau
autoimpusă liberului arbitru şi coerciţia, aplicată de un nucleu conducător care beneficiază de
atributul autorităţii asupra indivizilor care nu respectă limitarea libertăţii absolute.
Orice societate, inclusiv societăţile moderne, se confruntă cu două laturi extreme:
libertatea excesivă şi autoritatea constrângătoare. Ambele laturi tind să împiedice statul de la
înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi.
John Stuart Mill observa că lupta dintre libertate şi autoritate este cea mai izbitoare
trăsătură a acelor părţi din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi.
Atât libertatea cât şi autoritatea trebuie să fie limitate în sensul controlării acestora, a
raporturilor dintre ele. Libertatea excesivă va conduce la anarhie, pe când autoritatea neîngrădită
se va converti în tiranie. Esenţial este, însă, ca în fiecare societate, guvernantul să permită şi să
apere o anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa,
indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau
forţa de convingere. John Stuart Mill aprecia, în acest sens, că unicul ţel în care puterea se poate
exercita în mod legitim asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale,
este acela de a împiedica vătămarea altora.7
Societatea îşi are garantată rapida dezvoltare numai prin manifestarea şi valorificarea
deplină a aptitudinilor şi a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii săi, o
legătură de interese stabilită între societate în ansamblu şi individ ca parte componentă
asigurându-se astfel un echilibru al vieţii sociale care, din punctul de vedere al individului îşi află
expresia în "statutul" său, adică în starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertăţii
individuale echivalează cu oprimarea persoanei, cu încălcarea "statutului" sau, a legăturii dintre
societate şi individ şi deci cu frânarea evoluţiei şi progresului social.
Manifestarea fără nici un fel de limită a libertăţii persoanei fizice, adică afirmarea şi
exercitarea în mod absolut a drepturilor ce reprezintă libertatea individuală, creează pericolul 7 John Stuart Mill,Despre libertate,Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.17
anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii; aşadar starea
de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept care-i configurează
conţinutul şi-i stabilesc întinderea, căutând realizarea unui echilibru între cele două extreme:
anarhia rezultată din libertatea absolută şi "închiderea" persoanei într-un spaţiu rigid rezultat
dintr-o multitudine de obligaţii impuse.
În ceea ce priveşte exteriorizarea stării de libertate a persoanei aceasta se realizează prin
intermediul unui ansamblu de manifestări corespunzător drepturilor recunoscute de către
societate; astfel o persoană îşi poate manifesta libertatea în cadrul activităţilor pe care le
întreprinde într-o anumită arie a vieţii sociale, limitată bineînţeles de lege, dar nu poate să se
exprime în totalitatea drepturilor sale consacrate de lege datorită imposibilităţii sale de a acţiona
în toate domeniile în care-şi poate manifesta libertăţile, utilizând astfel dreptul de a alege, şi
această parte a libertăţii individuale.
Referitor la conceptul de "libertate" acesta a constituit obiect de discuţie al înţelepţilor
societăţii încă din zorii civilizaţiei umane; astfel, anticii au definit în multiple forme şi modalităţi
libertatea, au pus bazele principalelor idei despre libertate şi au cristalizat în linii mari ceea ce
înseamnă libertatea, însă ei nu au fost nici primii şi nici ultimii care şi-au pus problema libertăţii.
Pornind de la formele de manifestare instinctuală a libertăţii exercitată de către om în perioada
comunei primitive, o libertate exercitată aproape în mod absolut, şi până la ideile moderne ale
Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, întrezărim o
concepţie deosebit de complexă.
§2. Aprecieri filosofice privind „libertatea”
De-a lungul timpului nu numai juriştii, ci mai ales filozofii au abordat problema libertăţii.
Astfel s-a spus că dacă activitatea umană este totdeauna o activitate îndreptată către un
scop, ea poate dobândi un adevărat sens, o posibilă existenţă reală, numai în condiţiile existenţei
de acţiune a individului.
Dacă nu ar exista libertate omul nu ar putea fi creator de istorie. Fără libertate omul s-ar
confunda cu o simplă piesă dintr-un angrenaj mecanic în a cărui funcţionare implacabilă ar fi
imposibilă orice intervenţie sau modificare.8
8 Jean Paul Sartre, Opere, vol. II, Editura Eminescu, 1986, p.167
Libertatea este absolută sau numai relativă? Se confundă libertatea cu voinţa subiectivă
neîngrădită? Libertatea este strâns legată de necesitate, necesitatea de a face ceva pentru a trăi,
pentru a se hrăni, pentru a procrea şi a-şi perpetua specia, pentru a se realiza pe plan material,
social sau sentimental.
Existenţialismul considera libertatea drept un element fundamental şi constitutiv al
existenţei umane. Omul, pură existenţă singulară, nu-şi dobândeşte umanitatea, existenţa sa,
decât în măsura în care şi-o alege. "în măsura în care aleg exist; dacă nu aleg nu exist." 9
Libertatea a fost pusă în legătură cu legile naturii, adică posibilitatea de a acţiona liber în
natură în contact şi în conflict cu celelalte vietăţi existente. "Libertatea nu constă în visata
independenţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea dată prin aceasta de a
le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri.10
Libertatea trebuie privită ca ceva real, ca o relaţie între om şi societate, ca un ansamblu de
relaţii existente între entităţile din interiorul, dar şi din exteriorul societăţii. "Omul real trăieşte
într-o lume reală, plină de determinaţii concrete. Omul este întotdeauna şi peste tot un produs al
societăţii, el intră în relaţii sociale determinate, relaţii materiale, independente şi în afară de
voinţa lui, pe care omul le găseşte, nu le alege. Libertatea omului sau, mai exact, treapta libertăţii
sale nu este necondiţionată, ci e funcţie a determinărilor obiective în care se află.11
Mulţi filozofi au făcut o paralelă între libertate şi responsabilitate. Omul nu poate fi
responsabil de comportamentul şi de acţiunile sale, decât în măsura în care acestea sunt rezultatul
unei opţiuni libere, al unei decizii libere în cunoştinţă de cauză, între diferitele posibilităţi
existente. În primul rând omul nu poate răspunde pentru ce nu a decis el, în cel de-al doilea, dacă
omului i-ar fi permis orice, ar dispare orice criteriu de apreciere a acţiunilor umane în termenii
responsabilităţii.
Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă a
fiecăruia şi a tuturor, pentru valorile urmărite şi realizate, pentru consecinţele pozitive sau
negative ale alegerilor făcute, deciziilor luate, obligaţiilor asumate şi a acţiunilor realizate.
Libertatea trebuie înţeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele
individului, cât şi interesele colectivităţii sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertate
9 Karl Jaspers, Philosophie, vol.II, Berlin, 195610 Hans Hegel, Opere, vol.IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.89 11 Karl Marx, Capitalul, vol.III, p.256
înseamnă a înţelege necesităţile societăţii şi a acţiona în sensul intereselor acesteia şi al realizării
lor; acesta înseamnă să fii cu adevărat liber.
§3. Conceptul de libertate individuală
Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă
majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitatea de progres a societăţii
contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-
o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg căile de acţiune, dar nu independent de
condiţiile în care trăiesc.
Omul trăieşte în societate, este membrul unei colectivităţi şi, în consecinţă, întinderea
drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de
condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se
realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret,
determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic.
Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă într-o lungă evoluţie cu
lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.
legitime ale omului, în limitele admise de lege.
Literatura juridică face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi libertatea
ca drept fundamental al cetăţeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere posibilitatea de
mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporându-se în
noţiunea de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de-al doilea aspect, ea apare ca un complex de
drepturi recunoscute şi asigurate de Constituţie (libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a
mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a
secretului corespondenţei şi al convorbirilor telefonice).
§4. Aspecte juridice privind libertatea persoanei
Libertatea persoanei fizice este o manifestare a stării de libertate a omului şi constă în
posibilitatea pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă de a se deplasa nestingherit
astfel încât să se poată manifesta potrivit voinţei sale în cadrul vieţii sociale.
Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, care stabilesc
fie activităţile interzise, fie, dimpotrivă, activităţile a căror îndeplinire este impusă de lege,
persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se deplasa şi activa în conformitate cu
interesele sale şi nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.
Libertatea persoanei presupune o sferă de drepturi care gravitează în jurul său, dar aceste
drepturi au şi obligaţii corelative care conduc la un aşa-zis echilibru social care să permită
convieţuirea tuturor indivizilor în societate; aceste obligaţii reprezintă deci o limitare a
drepturilor, o contrapondere a lor, o limitare necesară care să ne permită tuturor să ne exercităm
orice drept proclamat de lege. Observăm că în cadrul societăţii funcţionează un principiu al
compensaţiei: dacă un individ îşi prelungeşte un drept peste limitele consacrate de lege încalcă
exercitarea aceluiaşi drept de către ceilalţi indivizi ai societăţii12.
Libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie absolută, dar în acelaşi timp nici nu
poate fi restrânsă în mod arbitrar; aşadar există nişte limite clar stabilite ale libertăţii în funcţie şi
de aspectul sub care este privită aceasta: libertate fizică (libertate de mişcare sau libertate de
circulaţie), libertate morală (libertate de opinie, libertate de gândire sau libertate religioasă).
Valoarea libertăţii din punct de vedere social rezultă şi din importanţa dată de legiuitor
prin prevederea în mod constant de infracţiuni contra libertăţii în capitole distincte alături de
capitolele cu infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.
§5. Apărarea libertăţii ca drept fundamental, prin intermediul reglementărilor
internaţionale
Libertatea fizică a persoanei a fost considerată întotdeauna ca o valoare fundamentală a
fiinţei umane, ca un drept inerent unei existenţe normale a acesteia, fiind consacrat şi apărat prin
intermediul a numeroase documente internaţionale.
Ocrotirea drepturilor şi libertăţilor omului a fost o idee constantă în gândirea anticilor,
egalitatea naturală a oamenilor fiind exprimată de Aristotel în lucrarea sa “Politica”13, astfel
“numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”.
Mai târziu, în tezele renascentiştilor fiinţa umană era considerată a fi autonomă, cu personalitate
proprie, cu drepturi proprii pe care le poate opune statului şi societăţii14.
12 Michel Veron, „Droit penal Special”, Editure Armand Colin, 1999.13 Aristotel, Politica, Ed. Naţională, Bucureşti, 1924, p. 2414 O.Predescu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, 1998, p.29.
Printre primele consacrări juridice ale unor drepturi şi libertăţi individuale se afla Magna
Carta din Anglia anului 1215, dispoziţii ce vor fi reluate în unele acte juridice.
Alte acte juridice cu conţinut revoluţionar au fost Declaraţia de Independenţă a coloniilor
engleze din America (54 iulie 1776, Philadelphia) şi Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (26 august 1789) ce cuprind prevederi cu privire la: egalitatea în faţa legii a tuturor
persoanelor, dreptul de a participă direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţinere,
arestare şi acuzare, libertatea cuvântului şi a presei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de
proprietate, s.a.
Aceste documente au avut un caracter progresist prin conţinutul şi influenţa pe care au
exercitat-o în lumea întreagă. Astfel, printr-o serie de tratate şi convenţii internaţionale s-au
garantat drepturi şi libertăţi ale individului, cum ar fi: libertatea religioasă, unele drepturi civile şi
politice pentru anumite comunităţi (Actul final al Congresului de la Viena, 1856), protecţia
religiei creştine (Tratatele de la Paris, 1856 şi Berlin, 1878), abolirea sclaviei şi a comerţului cu
sclavi (Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice, 1966).
Preocupările majore ale statelor pentru consacrarea drepturilor omului au început, mai cu
seamă, după cele două “experienţe” atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, când omenirea a
înţeles că asigurarea şi menţinerea păcii, precum şi respectarea drepturilor omului nu mai pot fi
considerate şi tratate drept “treburi interne ale statelor”, ele constituind probleme de maximă
importanţă pentru comunitatea internaţională.
I. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI
art. 1: Toate fiinţele umane se nasc libere.
art. 3: Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.
art. 9: Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
art. 13: Orice persoană are dreptul să circule liber.
Cele patru articole prezentate mai sus se referă strict la apărarea libertăţii persoanei şi
statuează printr-o exprimare simplă şi clară. Acest document a prevăzut o serie de drepturi şi
libertăţi ale persoanei umane cu un grad de generalitate foarte ridicat, nişte veritabile principii
pentru legislaţiile lumii care au consacrat şi protejat ulterior adoptării acestui document aceste
drepturi.
Articolul prim al celui mai important document al drepturilor omului consacră libertatea
persoanei încă de la naştere, ca un drept pe care nimeni nu este în drept să-l vătămeze. Articolul
3 stabileşte această situaţie pentru orice individ, alături de alte două drepturi considerate
indispensabile existenţei umane, adică dreptul la viaţă şi la securitatea personală15.
De asemenea, este interzisă şi prin această declaraţie arestarea, deţinerea sau exilarea în
mod arbitrar sau prin încălcarea reglementărilor legale şi consacrarea în articolul 13 a dreptului
oricărei persoane de a circula liber, prevedere care ne priveşte în mod direct datorită faptului că
protejează tocmai libertatea fizică de mişcare a unui individ.
Până în prezent, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe convenţii cu privire la
drepturile omului, convenţii care se referă la genocid, tortură, discriminare rasială, apartheid,
sclavie, s.a., România ratificând majoritatea acestora.
În cadrul Conferinţei internaţionale a Naţiunilor Unite privind drepturile omului s-a
proclamat că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului “constituie o obligaţie pentru membrii
comunităţii internaţionale”16.
II. PACTUL INTERNAŢIONAL PRIVIND DREPTURILE
CIVILE ŞI POLITICE ALE OMULUI
art. 9: Orice individ are dreptul la libertate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
decât pentru motive legale.
art. 10: Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane.
Suspendarea sau limitarea acestor drepturi este posibilă numai în mod excepţional.
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice acordă statelor autoritatea să limiteze
sau să suspende exerciţiul unor drepturi numai în cazul în care un pericol public, care este
declarat ca fiind excepţional printr-un act oficial, ar ameninţa existenţa naţiunii.
Totuşi, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în măsura strictă pe care
situaţia o cere, fără nici o discriminare de rasă, sex, limbă, religie sau origine socială.
15 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I, Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.34.16 O. Predescu, op, cit. , p. 41
Potrivit pactului, orice cetăţean particular care pretinde că a fost victima unei discriminări
sau a unei încălcări a drepturilor sale fundamentale de către statul parte căruia îi aparţine, după
epuizarea căilor de recurs interne, se poate adresa Comitetului Drepturilor Omului.
III. CONVENŢIA PRIVIND REPRIMAREA TRAFICULUI
CU FIINŢE UMANE ŞI A EXPLOATĂRII
PROSTITUŢIEI SEMENILOR17
Prevede o serie de măsuri pentru limitarea fenomenului traficului de carne vie şi a
reţelelor de exploatare a prostituţiei la nivel internaţional.
Această convenţie de dată recentă a venit în întâmpinarea noilor aspecte ale fenomenului
infracţional remarcate în ultimul timp şi care au dat naştere unor fapte de un pericol social
deosebit de grav.
IV. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
art.5: Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă individuală. Excepţie fac:
a) persoanele reţinute legal;
b) persoanele care nu se supun executării unei hotărâri judecătoreşti
definitive;
c) persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni;
d) minorii deţinuţi în mod legal;
e) persoanele susceptibile de a fi contactat o boală contagioasă, alcoolicii,
toxicomanii şi vagabonzii;
f) persoanele reţinute pentru a împiedica pătrunderea lor ilegală pe un
teritoriu statal.
Şi acest document internaţional consacră dreptul la libertate pentru orice persoană
prevăzând în mod expres excepţiile acestui drept fundamental.
Concluzii rezultate din prevederile internaţionale:
În art. 1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată libertatea
persoanei încă de la naştere, sintagma „toate fiinţele umane se nasc libere" urmărind să
stabilească o realitate obiectivă, aceea a libertăţii oricărui individ, independentă de situaţia 17 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I, Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.189.
părinţilor din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care ar
putea duce la vreun fel de discriminare. Aşadar libertatea nu se câştigă, nu se moşteneşte, nu se
dobândeşte în timp, ea pur şi simplu există pentru oricine. Odată cu faptul naşterii persoana este
liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalităţi(condiţie sau termen) sau prescripţiei.
De asemenea, acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această reglementare
dispărând orice formă de discriminare în acest sens.18
Art. 3 al aceluiaşi document consacră dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertatea şi la
securitatea sa. De remarcat în primul rând faptul că se repetă acest drept la libertate, aceasta
pentru a da importanţă sporită şi apoi ordinea consacrării celor mai importante drepturi ale
persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la securitate19. Aşadar libertatea constituie
o valoare fundamentală, urmând celei mai înalte-viaţa.
Art. 9 trece oarecum de la caracterul de maximă generalitate al celor precedente arătând
că există şi trebuie să existe şi cazuri de restrângere a libertăţii unui individ, rezultă astfel că
libertatea nu este şi nu poate fi absolută, dar în cazurile de restrângere trebuie respectate nişte
reguli stricte pentru a evita producerea vreunui abuz. Este pusă în pericol existenţa unui drept de
maximă importanţă, a cărui încălcare trebuie să fie justificată de un interes major, lucru rezultat
şi din legislaţiile naţionale ale multor state, ce consacră o multitudine de condiţii privind
reţinerea sau arestarea oricărei persoane.
În concluzie, după cum s-a văzut şi din prezentarea extraselor de mai sus, libertatea fizică
a persoanei constituie şi a constituit întotdeauna o preocupare importantă a convenţiilor şi
tratatelor internaţionale. Această importanţă a rezultat şi din natura acestui drept al persoanei
fizice, inerent unei dezvoltări normale a acesteia şi unei conduite sociale care să asigure un
climat social armonios.
Trebuie să spunem că aceste documente internaţionale sunt doar nişte simple declaraţii,
ele nu sunt obligatorii, rămânând la latitudinea statelor dacă să le aplice sau nu, în ce formă să
facă aceasta şi ce sancţiuni să stabilească pentru încălcarea acestor dispoziţii. În momentul de
faţă reglementările internaţionale despre care discutăm au fost acceptate de foarte multe state şi
au ajuns parte în reglementările statelor respective în mod constant. De asemenea, au apărut pe
plan mondial şi diverse organizaţii regionale care şi-au propus să apere aceste drepturi pe plan
18 Revista „Drepturile Omului” nr. 5/1998, Irina Moroianu Zlătescu, „Liber sau nu”, p.2419 I. Cloşcă, I. Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.
regional, acestea adoptând la rândul lor o serie de documente care să prevadă astfel de
reglementări, încercând astfel să facă mai uşoară implementarea acestor idei în spaţiul legislativ
al statelor. Nu există la ora actuală stat care să nu garanteze cel puţin un minim de drepturi de
acest gen cetăţenilor săi şi acest fenomen este în continuă dezvoltare, în sensul în care
majoritatea statelor caută să asigure cetăţenilor săi drepturi care să le asigure o cât mai bună
convieţuire20.
În orânduirile feudală şi sclavagistă, conţinutul libertăţii şi sfera folosirii ei poartă
amprenta dominaţiei economice, politice şi ideologice a claselor exploatatoare.
Revoluţiile burghezo-democratice şi instaurarea democraţiei şi statului burghez au
însemnat înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în declaraţii si constituţii, Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului, dictată de Revoluţia franceză din anul 1789, însemnând o
izbândă şi un punct de plecare. Revoluţia franceză a fost pentru popoare punctul de plecare a
unor avânturi noi, ideea libertăţii şi egalităţii fiind din om în om ca o faclă sfântă care se impunea
tuturor ca un scop ce trebuie atins. Izbânda revoluţiilor burghezo-democratice a dus la cucerirea
libertăţii mult visate, dar aşa cum arăta Marx în opera sa "Capitalul", aceasta nu era decât
libertatea de a dobândi proprietatea, îndeosebi asupra mijloacelor de producţie, libertatea de a
desfăşura activităţi economice.
Odată cu formarea conştiinţei de sine, problema libertăţii devine parte integrantă a
acţiunilor revendicative, ea cunoscând în diverse ţări consacrare legislativă, dar fiind lipsită de
garanţiile materiale de realizare a sa. Adevărata libertate este posibilă numai într-o societate
democratică ce creează condiţiile de exercitare optimă a libertăţii cetăţenilor, de manifestare
multilaterală a personalităţii umane, de afirmare a principiilor echităţii şi umanismului.
De-a lungul timpului au fost adoptate numeroase documente politico-juridice începând cu
actele vechii Rome şi cu cele din timpul feudalismului care au format ulterior conţinutul
fundamental al tuturor "bills of rights" şi terminând cu Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului ce a urmat Revoluţiei franceze de la 1789, Declaraţia universală a drepturilor omului
adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi
politice ale omului adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966, Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului semnată la Roma în 1950, Actul final al Convenţiei de la Helsinki
din 1974.
20 I. Suceavă şi colectivul, „Omul şi drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991
Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se poate face numai ţinându-se
seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale
societăţii, celorlalţi membrii ai societăţii, ordinii de drept statornicite. Ideea este, de altfel,
cuprinsă şi în art.29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că fiecare
persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, "în scopul
asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii
exigenţelor juste cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală, într-o societate
democrată". Libertatea este, aşadar, o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a
societăţii care, pe plan juridic, îmbracă forma dreptului de a valorifica în practică toate însuşirile,
atributele, interesele şi dorinţele