Cântecul de dragoste al lui Alfred J
-
Upload
mavru-irina -
Category
Documents
-
view
341 -
download
12
Transcript of Cântecul de dragoste al lui Alfred J
Cântecul de dragoste al lui
Alfred J. Prufrock
Proiect sustinut de: Stefanescu Adriana
XII F
Thomas Stearns Eliot (26 septembrie 1888 – 4 ianuarie 1965), poet
anglo-american, autor de eseuri şi piese de teatru,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură
(1948) este cunoscut mai ales pentru poeziile sale, (în general foarte ample).
A cultivat una dintre formele lirice specifice
secolului al XX-lea, respectiv poezia pură. El
a revoluţionat astfel întreaga poezie modernă
engleză.
Intelegerea poeticităţii acestui autor este
adesea dificilă, lectura ei pretinzând putere de
concentrare şi o familiaritate specială cu anumite esenţe ale literaturii europene.
Asemenea prietenului şi mentorului său, Ezra Pound, Eliot a fost un
împătimit al impersonaliăţii în artă,
căutând să redea emoţia prin ceea ce el
numeşte obiectivul corelativ, respectiv – o
imagine complexă, asociată unui
sentiment sau sistem de emoţii. El utilizează adesea aluzii literare sau chiar fragmente din opere celebre, în
diferite limbi.
Cântecul de dragoste al lui Alfred J. Prufrock (1915) este unul dintre titlurile liricii de tinereţe a lui Eliot. La nivel formal, putem observa că poemul este un monolog dramatic, încercând să redea gândurile unei singure fiinţe de hârtie. În ceea ce priveşte aspectul stilistic, se poate remarca tehnica narativă a fluxului conştient, a cărei ţintă rezidă în reproducerea ansamblului elementelor succesive al dezorganizării convingerilor personale.Poemul pare să nuanţeze meditaţiile unui personaj introvertit, chiar timid însă profund reflexiv, cu un fundal bogat în ceea ce priveşte experienţa anterioară, dublată însă de incapacitatea psihică de a acţiona în exterior.
« Să mergem, deci, acuma amândoi,Când seara s-a întins în zare peste noi
Ca un bolnav sub masca de eter, pe masă;Să mergem pe-anumite străzi aproape goale,
Pe sub clădiri cu şoapte… »
Amândoi – cuplul care nu cunoaşte caracteristicile lumii dinafară, ei doi sunt singuri în propria lor lume,
în universul lor propriu. Eul consideră că poartă o mască a cărei compoziţie este una contradictorie din
punct de vedere al proprietăţilor fizice. Astfel, se nuanţează un univers concentraţionar în care cei doi
şi-ar putea înfiinţa propriile afecte.
« E timp destul, e timp destulCa să-ţi compui o faţă pentru feţele ce-or să te vadă;
E timp destul ca să omori şi să dai viaţă,Şi pentru toate muncile şi zilele acestor braţe care
Ridică şi-ţi aruncă în talger o-ntrebare!Timp pentru tine şi timp pentru mine,
Timp pentru zeci de şovăieli […]Şi-ntr-adevăr, va fi timp destul
Să mă-ntreb „Îndrăznesc?” şi din nou „Îndrăznesc?”[...] »
Putem declara că avem timp destul, timp pentru a ne construi o faţă pentru feţele ce-or să ne vadă? Eul lui Eliot răspunde afirmativ la această dilemă – este timp destul şi pentru şovăieli, pentru mii de întrebări, pentru îndoieli, pentru încercări… în cele din urmă, avem timp chiar şi pentru a nu mai avea timp.
« Îndrăznesc oareSă tulbur universul?
E timp destul într-un minutPentru decizii şi schimbări ce-n alt minut îşi au
reversul.[...]
Fiindcă le ştiu pe toate, da – pe toate,Ştiu după-amiaza, seara, dimineaţa,
Cu linguriţe de cafea mi-am măsurat viaţa;Ştiu vocile murind într-un final ce moare
Sub muzici dintr-o altă încăperePot să cutez eu oare? »
Da, este timp destul, dar până şi eul poetic, în propria lui deziluzie, recunoaşte: ” mi-am văzut grandoarea pâlpâind…
Petrecem în iatacurile mării,Lângă nimfe care poartă alege roşii-
brune stăm,Până ce voci omeneşti ne trezesc, şi
ne-necăm.”
Sfârşitul este asadar, unul frustrant. « Cântecul de dragoste » se metamorfozează, lovirea de realitate este sinonimă cu percepţia propriei normalităţi, singura de altfel pe care eul liric o cunoaşte. Mai mult decât atât, se poate observa că emoţia (constantă în lirica romantică) este absentă, dar predomină experimentul, menit să sondeze posibile conexiuni cu alte arte precum pictura, sculptura sau muzica.
Poezia pură se încadrează în proiectul reflexiv al modernismului,
menit să reexamineze natura şi relevanţa creaţiei artistice şi să
descopere o nouă modalitate de a citi si de a înţelege realitatea.