UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

BUNĂSTAREA COPILULUI

-suport de curs-

LECTOR UNIV. DR. ALIN STĂNESCU

2006 - 2007

1

C U P R I N S

A. INTRODUCERE IN BUNĂSTAREA COPILULUI

Tehnica de lobby in favoarea drepturilor copilului Interventie in familie

B. CREŞTEREA SI DEZVOLTAREA COPILULUI

Stadiile de dezvoltare ale copiluluiActivitatea psihomotorie la diverse vârsteNevoile copiluluiCopiii cu nevoi speciale

C.CONVENŢIA DREPTURILOR COPILULUI

Principii GeneraleDrepturi civile si libertatiIMediul framilial si ingrijirile alternativeEducatie Recreere si ActivitateProtectie specialaÎngrijiri pentru sanatatea si bunastarea copilului

.Conventia abordare prin prisma drepturilor

.Sisteme de monitorizare a conventiei

.Monitorizare bazata pe drepturiDrepturi privind prevenirea violentei impotriova femeii.Programe care asigura drepturl la sanatate i

D.PRINCIPII DE PROTECTIE A DREPTURILOR COPILULUI

.Principii privind drepturile copilului in legislatia romaneascaDrepturi ale copilului prevazute in legislatia romaneasca

E.DEFINITII SI INDICATORI

Definitii privind familia si grupele de virstaIndicatori demograficiIndicatori de morbiditate si mortalitate

F.POLITICI SOCIALE PENTRU ASIGURAREA BUNASTARII COPILULUI Sistemul de protectie a copilului in perioada de tranzitieReforma protectiei copilului-istorie critica – Institutii pentru protectia drepturilor copilului Autoritatea nationala pentru protectia drepturilor copilului Directia generala de asistenta sociala si protectie a drepturilor copilului Institutiii rezidentiale

2

Centre de zi Centre de tip familialOrganizatii nonguvernamentaleConsiliul judeteanComisia de protectie a copilului Consiliul judetean si Primaria Autoritatea tutelara

G. COPILUL AFLAT ÎN DIFICULTATE

Măsuri de protecţiea copilului aflat in dificultateInstitutii abilitate sa ia aceste masuriPregătirea pentru plasamentSupervizarea plasamentului,Încetarea plasamentului

H. ADOPŢIA NAŢIONALĂ

Definiţia adopţiei; condiţiile de adopţieRolul asistentului socialPlanul de studiere al familieiAdoptie si postadoptie

I. ABUZUL SI MALTRATAREA

.Definiţi .Istoricul conceptului Forme de maltratare

Abuz fizic Abuz emoţional Abuz sexual Neglijare

Consecintele maltratarii

Consecinţele abuzului fizic Consecinţele abuzului emoţional Consecinţele abuzului sexual .Consecinţele neglijării Consecinţele exploatării copiilor

3

A. INTRODUCERE IN BUNĂSTAREA COPILULUI

Bunăstarea copilului, ca un domeniu de specialitate al asistentei sociale, a devenit

mult mai complex decât in secolul al XIX-lea, când forţele erau concentrate pe “salvarea” copiilor de părinţi săraci sau violenţi, plasându-i pe aceşti copii in instituţii de un tip sau altul.

In timp, politicile si practicile in domeniul bunăstării copilului au dezvoltat un model (patern) care a evoluat gradual.

-Bunăstarea copilului a devenit o forţa dominanta si influenta in dezvoltarea profesiei de asistenta sociala.

Schimbările sociale rapide din ultimule decenii au determinat un proces de inovaţie si adaptare a servicilor oferite de agenţiile pentru ocrotirea copilului si familiei. Aceste noi cerinţe reflecta îngrijorarea publica in legătura cu statutul familiei puternic perturbat de efectele unor noi schimbări sociale, industriale si economice produse intr-un ritm foarte rapid.

Câteva dintre aceste aspecte s-au manifestat in:

Forme familiale alternative Modele diferite de creştere/îngrijire ale copilului Intrarea accelerata pe piaţa muncii a femeilor cu copii foarte mici Dezvoltarea fora precedent a familiilor având drept cap de familie femeia si a

familiilor de adolescenţi Creşterea oficiala a cazurilor de copii abuzaţi si neglijaţi Apariţia fenomenului copiilor cu HIV/SIDA Copii si familii fora locuinţa Creşterea ratei utilizării de droguri cu efecte devastatoare atât asupra părinţilor cat

si a copiilor si adolescenţilor.

Toate acestea au determinat o noua abordare a specialităţii bunăstării copilului. A determinat de asemenea nevoia urgenta de personal competent in sistemul serviciilor sociale pentru copil si familie.Deci, bunăstarea, ca specialitate, se refera la copii, la nevoile si problemele lor. Se refera la societate si influenta acesteia asupra copiilor, la familii, guverne, agenţii/organizaţii si profesionişti.

Bunăstarea se refera la ceea ce facem pentru copii si cum facem sa le fie copiilor mai bine.

Bunăstarea copiilor este dependenta de interacţiunea dintre aceştia si mediul lor înconjurător.

Bunăstarea este centrata pe familie deoarece familia este cea mai dominanta parte a mediului copilului.

Familia este instrumentul major de furnizare a bunăstării copiilor.

4

Familia este aceea care satisface nevoile de îngrijire sociala, educaţionala si de sănătate ale copilului. Familia este aceea care negociază cu întreg mediul înconjurător pentru a se asigura ca nevoile copilului sunt satisfăcute.

întreaga societate se implica atunci când familiile dovedesc incapacitatea de a asigura bunăstarea copilului:

Acest lucru se poate întâmpla in cazul nevoilor deosebite ale unui grup special de copii, ca de exemplu copiii cu handicap, nevoi care foarte uşor pot depăşi resursele familiei.

Sau se poate întâmpla deoarece familiile, având resurse foarte reduse sau disfuncţionalitatea majore, nu pot satisface chiar si standardele minime de îngrijire ale copilului, ca de exemplu in cazul copiilor neglijaţi sau abuzaţi.

Scopul primar al sectorului de bunăstare sociala este sa consolideze/susţină viata de familie si in familie a copilului.In cadrul bunăstării sociale, bunăstarea copilului, in relaţia cu copilul are un rol dublu:furnizarea de servicii primare directe, adresate copiilor cu nevoi specialesusţinerea si elaborarea unei politici pentru bunăstarea tuturor copiilor.

Serviciile pentru bunăstarea copilului reprezintă una dintre formele organizate de convingere a societarii despre valorile copilului si ale familiei si de asemenea despre drepturile copilului dea se dezvolta ca o fiinţa umana si ca un viitor cetatea al societarii respective.

Asistenta sociala are un rol deosebit de important in realizarea conexiunii dintre copii, familii si bunăstarea sociala.

Bunăstarea copilului continua sa fie unul dintre domeniile din cadrul bunăstării sociale in care asistenta sociala este profesiunea dominanta. Mai mult decât multe alte agenţii/instituţii sociale, instituţiile pentru bunăstarea copilului sunt/sau trebuie sa fie dotate si administrate de asistenţi sociali care sa fie conduşi de filozofia ca cea mai buna cale de a ajuta copiii este aceea de a sprijini, de a consolida si de a suplimenta eforturile familiilor.

Intervenţiile asistenţilor sociali in familie trebuie făcute cu foarte multa grija pentru a evita acele acţiuni care ar putea slabi familia naturala.

Tehnica de lobby in favoarea bunastarii copilului

Stabiliţi-vă agenda şi obiectivele

Stabiliţi în prealabil ce subiecte veţi aborda. Nu aduceţi în discuţie prea multe probleme – limitaţi-vă la 2-3 subiecte.

Stabiliţi ce doriţi să obţineţi de pe urma vizitei, Faceţi puţină conversaţie de politeţe la început, dar nu prea multă. Nu uitaţi,

e vizita dvs. Dacă este o vizită în grup, stabiliţi dinainte cine va începe discuţia şi va

prezenta agenda.

5

Ascultaţi cu atenţie

În mare parte, munca de lobby înseamnă să asculţi, să cauţi indicii cu privire la opiniile oficialului ales şi să găseşti prilejuri pentru a furniza informaţii valoroase.

Dacă aveţi de a face cu “tipul tăcut," încercaţi să-l scoateţi din tăcere punându-i întrebări.

Dacă aveţi de a face cu “tipul care se lungeşte la vorbă," căutaţi breşe ca să-l aduceţi înapoi la subiect.

Pregătiţi-vă, însă nu trăiţi cu sentimentul că trebuie să deveniţi un expert.

Majoritatea oficialilor aleşi sunt nespecialişti, aşa cum sunt cei mai mulţi dintre noi. Faceţi-vă tema pentru acasă, dar nu trăiţi cu sentimentul că trebuie să cunoaşteţi în amănunt toate detaliile unei probleme. Dacă este cazul, puteţi să vă dezvăluiţi sentimentele şi experienţele personale.

Trebuie să ştiţi când să spuneţi “Nu ştiu,“ şi să promiteţi că veţi reveni cu informaţiile necesare.

Fiţi deschis la contra-argumente, însă nu vă agăţaţi de ele. Nu vă lansaţi în discuţii în contradictoriu.

Nu staţi prea mult timp.

Încercaţi să ajungeţi la o concluzie cu privire la problema dvs. Dacă auziţi ce aţi sperat să auziţi, mulţumiţi şi plecaţi. Dacă nu reuşiţi să obţineţi nimic, mulţumiţi interlocutorului, chiar dacă sunteţi dezamăgit, şi spuneţi-i cum vă simţiţi. Părăsiţi biroul, urmând să reluaţi discuţia altă dată.

Nu uitaţi că vă aflaţi acolo pentru a construi o relaţie.

Dacă oficialul ales este foarte bun într-un domeniu de care v-aţi ocupat şi dvs. sau v-a susţinut poziţia în trecut, nu uitaţi să vă exprimaţi recunoştinţa pentru acest lucru pe parcursul vizitei.

Dacă însă lucrurile stau invers, gândiţi-vă la vorba "Nici prietenii, nici duşmanii nu-i ai pentru totdeauna." Într-o bună zi, când veţi avea nevoie de sprijin într-o problemă, v-ar putea fi de ajutor. Între timp, vizita dvs. îl poate împiedica pe acest oficial să vă devină un duşman activ. Cu alte cuvinte, măcar aşa mai reduceţi atacurile din partea taberei adverse.

Nu staţi prea mult timp.

Încercaţi să ajungeţi la o concluzie cu privire la problema dvs. Dacă auziţi ce aţi sperat să auziţi, mulţumiţi şi plecaţi. Dacă nu reuşiţi să obţineţi nimic, mulţumiţi interlocutorului, chiar dacă sunteţi dezamăgit, şi spuneţi-i cum vă simţiţi. Părăsiţi biroul, urmând să reluaţi discuţia altă dată.

6

INTERVENTIE IN FAMILIE(adpatat dupa Social Services Institution Building Project-RO- 010802)

(BBI-ADECRI/PwC-Romania)

1. Ce este familia?

grup primar, un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al înrudirii.

2.Structura şi funcţionarea familiei

• roluri• reguli• aşteptări comportamentale (explicite/implicite)• relaţii interpersonale între membrii săi• status-uri şi comunicări

3. Etapele ciclului de viaţă al familiei

CĂSĂTORIA NAŞTEREA CREŞTEREA COPIILOR COPIILOR

PĂRĂSIREA DE CĂTRE PENSIONAREA MOARTEACOPII A CASEI PĂRINTEŞTI

4. Disfunctiile familiei

• Probleme maritale între soţ şi soţie• Probleme relaţionale între părinţi şi copii• Probleme personale ale membrilor familiei• Probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii

proaste de locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau educaţia deficitară etc.

7

5. Principiile de suport pentru familie

Implicarea întregii familii, mai curând decât membrii individuali ai familiei

Oferirea de servicii, formare şi sprijin care să crească capacitatea familiei de a gestiona propriile sale funcţii

Oferirea de servicii, formare şi suport pentru a creşte abilitatea familiilor de a-şi creşte copiii

Intervenţiile asupra familiei vizează prevenirea abandonului copiilor în instituţii

Relaţia de bază dintre specialist şi familie este una de egalitate şi respect; centrare pe resursele familiei

6. Consilierea familială

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situaţie de criză , funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

7. Obiectivele consilierii familiale

rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă familia

confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea adaptării la schimbările impuse de acestea

ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative, comportamente şi situaţii problematice.

ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor de inadecvare ale persoanelor implicate în procesul de consiliere

identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia actuală

8. Etapele consilierii familiale

• Primul contact• Primul interviu• Intervenţia• Sfârşitul intervenţiei

B.CREŞTEREA SI DEZVOLTAREA COPILULUI8

Stadiile de dezvoltare ale copilului

Câteva principii ale dezvoltării

Deşi toţi copiii trec prin aceleaşi stadii de dezvoltare si creştere, nu toţi parcurg aceste stadii in acelaşi ritm. Viteza sau rata dezvoltării depinde in mare măsura de zestrea genetica a fiecăruia, de mediul in care sunt crescuţi, de stimularea pe care o primesc , dar si de starea de sănătate pe care fiecare o are.Un alt principiu al dezvoltării se refera la faptul ca diverse domenii de dezvoltare (motor, senzorial, cognitive, emoţional) nu sunt separate, ele interacţionează reciproc. De exemplu abilitatea unui copil de a se hrăni cu linguriţa se bazează pe o serie de abilitaţi motorii, pe coordonarea muscarilor mâinii cu văzul dar in acelaşi timp este influenţata de o serie de caracteristici ce ţin de sfera emoţionala, ca de exemplu dorinţa de a fi autonom sau imaginea pe care o are despre sine.Al treilea principiu al dezvoltării are in vedere faptul ca dezvoltarea este secvenţiala, ceea ce înseamnă ca in dezvoltare exista o serie de etape care se succed intr-o anumita ordine. De exemplu, un copil nu poate merge independent înainte de a putea sta in şezut si de a-si păstra echilibrul atunci când sta in picioare nesprijinit.

Activitatea psihomotorie la diferite vârste

Perioada de 0-1 luna

Poziţia nou- născutului este aceeaşi ca si înainte de naştere. Capul este de obicei întors intr-o parte; corpul urmează întoarcerii capului; braţele sunt aşezate ranga corp, in stare de flexiune; degetele mâinilor sunt parţial strânse; Degetul cel mare este adus spre palma. Apucând nou-născutul de mâini si trăgându-l uşor in sus si înainte, braţele se menţin in flexiune iar capul atârna pe spate. După ce ajunge in poziţie verticala şezând, capul cade in fata si se clătina intr-o parte si in cealaltă. Poziţia si mişcările nou-născutului sunt aproape simetrice.

Ce îi face plăcere nou născutului:

cea mai mare plăcere a lui este sa fie cu adultul, in braţele acestuia, sa fie legănat, schimbat atunci când este nevoie, sa fie îmbăiat si, după baie, sa-si mişte liber picioarele, înainte de a fi infasat.Ce nu îi place:

sa-i fie foame sau sete; sa fie prea mult sau prea puţin acoperit; sa fie infasat prea strâns ; sa nu fie schimbat când este murdar; sa fie ridicat in aer, in joaca, pentru a fi prins apoi in braţe (acest gen de “distracţii” II provoacă ameţeli), vocea puternica; fumul de ţigara; sunetul radioului sau al televizorului.

Perioada 1-3 luni

In luna a treia, copilul are aspectul caracteristic sugarului: capul devine mai rotund, buzele de culoare roz, privirea vie. Parul si ochii capota culoarea adevărata. Sugarul sta in poziţie simetrica; capul poate fi mişcat si culcat când pe o parte, când pe alta. Uneori

9

încearcă sa facă muscari de tarare fora a reuşi insa sa se deplaseze. Daca este apucat de mâini, reuşeşte sa-si ridice capul, dar acesta mai pendulează intr-o parte sau alta. După ce insa a fost bine ridicat, capul nu mai cade inaite sau înapoi. Copilul întoarce capul si gângureşte spontan câtre persoana care îl priveşte, rade zgomotos daca i se vorbeşte. Interesul pentru joc s-a trezit, deoarece sugarul a început sa apuce diverse obiecte cu mâinile. Un clopoţel sau o jucărie sunătoare ii face plăcere, chiar daca II cad din mana. Îl bucura obiectele colorate (roşu deschis, galben, bleu) si cele care fac zgomot.

Ce II face plăcere:

sa sugă (şanul, tetina, degetul mare); sa privească (jucăria agitata deasupra patului, mâinile lui, tot ce-l înconjoară); sa fie ţinut si plimbat in braţe; sa asculte muzica, sa audă vocile celorlalţi, iar începând de la doua luni, sa-si exerseze propria lui voce.

Ce nu-i place:

zgomotul, sa fie bruscat.

Perioada 3-6 luni

Copilul se poate întoarce de pe spate pe abdomen pe ambele parţi, dar prefera una dintre ele; si apuca picioarele, si pipăie corpul spre a-l recunoaşte. Abia la aceasta vârsta extensia completa a membrelor inferioare este posibila. Intre 5-6 luni, o mare parte dintre sugari pot sta in şezut pentru scurt timp, necesitând inga un timp pana reuşesc sa stea bine fora nici un sprijin. Se întoarce spre sursa unui zgomot si deosebeşte calităţile sunetelor. Coordonarea mâinilor cu ochii este buna când priveşte obiectele pe care le tine in mana. Pentru apucarea jucăriilor foloseşte întreaga palma, ca un cais. Formează silabe din ce in ce mai numeroase (“da, ie, dese, ghes, ou, goi”), le uneşte in lanţuri si le pronunţa ritmic (“da-da, ge-ge, ghe-ghe”).

Ce-i face plăcere:

Să privească alţi copii mici, sa-si exerseze vocea făcând vocalize pe care le asculta la nesfârşit si la care II place sa i se răspundă; sa stea aşezat intre perne, dar nu mai mult de 10 minute; sa duca obiectele la gura, sa lovească si sa arunce jucările.

Ce nu-i place:

Să fie lăsat singur, sa se plictisească.

Perioada 6-9 luni

Îsi întinde bine braţele, trunchiul si membrele inferioare. Din poziţia “pe burta” trece in poziţia de “mers in patru labe”. Unii dintre ei reuşesc sa treacă, in jurul vârstei de 8-9 luni, din poziţia culcat in cea de aşezat. Şezând, copilul are un bun control al trunchiului si al capului. Reuşeşte sa se ridice in picioare apucându-se de marginea patului. Apuca cu tot mai multa uşurinţa, se “năpusteşte” cu mana cu mai multa precizie asupra unui obiect dorit si îl prinde intre palma si degetul mare. Pronunţa primele ba silabe ca “ tata, da-da, mama si papa”, imita propriile sunete emise si pe cele pe care le aude. Bate din palme si, la comanda, face “pa-pa” sau se joaca de-a “ cucu-bau”. Coordonarea muscarilor globilor oculari este buna. Urmăreşte in toate planurile, nu are strabism.

Perioada 9-12 luni

10

Aceasta vârsta este treapta intermediara dintre poziţia orizontala si cea verticala, inga instabila. Perfecţionarea se face treptat; daca in primele luni poziţia obişnuita a sugarului era cea de decubit dorsal sau ventral, la 12 luni aceasta poziţie se adopta numai in somn. La 12 luni majoritatea copiilor trec in ortostatism cu sprijin si numai o mica parte dintre ei pot progresa la acest stadiu fora sprijinul adultului. Unii dintre ei reuşesc sa facă chiar activa pas singuri; dar cea mai mare parte dintre ei prefera sa se deplaseze in “patru labe”. Singurele cuvinte cu adresa sunt “ mama, papa, tata”, celelalte emisiuni verbale rezumându-se la silabe sau cuvinte scurte, fora a fi asociate unui sens anume.

Ce-i face plăcere:

sa fie înconjurat de familia lui, sa primească atenţie; sa se descopere in oglinda si sa bata cu palma in oglinda; sa folosească creionul încercând sa traseze urme; sa bea din cana.

Ce nu-i place:

zgomotul, mai ales cel produs de aparate electrice (aspirator, râşnita de cafea, mixer); ceva care-i tulbura obişnuinţele sale cotidiene; sa fie lăsat cu o persoana străina, sa-si aştepte masa, sau sa fie lăsat singur in fata farfuriei.

Perioada 1-2 ani

Nevoia de mişcare s-a manifestat inga din perioada de sugar. In cel de-al doilea an de viata aceasta nevoie se accentuează, mersul devine sigur iar mişcările mâinilor tot mai fine. Expune câteva combinaţii de stat in picioare, plimbare si mers lateral ţinându-se de mobila. De asemenea, poate adăuga alte manevre la mers: se opreşte, face semn cu mana, tine o jucărie in mana. In general la 12-15 luni, copilul este capabil sa meargă singur, iar la 18 luni poate chiar sa fuga, greoi insa si fora a-si mişca prea mult genunchii. La 18 luni poate urca scările treapta cu treapta ţinut de o mana. La 20 de luni poate sa coboare ţinut de mana si chiar sa urce scările ţinându-se de balustrada. La 24 luni poate alerga bine, având insa tendinţa de a cădea des. Copilul devine din ce in ce mai îndemânatic; daca la sfârşitul primului an de viata reuşea sa apuce obiecte mici cu vârful degetelor, acum poate apuca orice obiect, fie cu toata mana, fie cu degetele, aducându-le la gura. Copilul se afla intr-o faza de cercetare, de exersare continua, resimţita de adulţi ca obositoare si chiar supuratoare. El are nevoie de aceasta perioada de investigaţii pentru a avea mai târziu o îndemânare corespunzătoare si o bucurie sănătoasa de viata; deasemenea el are nevoie de timp pentru a invita ordinea in lumea adulţilor. In dezvoltarea vorbirii se înregistrează de asemenea progrese mari; de la pronunţarea de sunete, exclamaţii, cuvinte izolate, copilul va trece la elaborarea de propoziţii cu doua, trei, sau chiar mai multe cuvinte. Pentru a numi un obiect, pentru a avea noţiuni, copilul trebuie mai intui sa inteleaga.

Ce-i face plăcere:

sa arunce jucările peste marginea patului; sa cunoască animalele; sa se joace in apa sau cu apa.

Ce nu-i place:

sa fie lăsat singur; sa nu i se răspundă la solicitări.

Perioada 2-3 ani

11

La vârsta de 2 ani întâlnim următoarele particularitatea: aleargă fora sa cada; merge cu spatele; urca si coboară scările, dar inga se tine de balustrada; aduna obiecte de pe jos fora sa cada; întoarce paginile unei cârti, una cate una; combina jocuri, construieşte un turn de 4-6 cuburi; se spăla singur pe mâini se imbrica, dar inga mai are nevoie de ajutor; mananca singur cu linguriţa, dar nu reuşeşte sa o duca plina la gura, bagajul lingvistic se imbogateste, copilul reuşind sa formeze propoziţii de trei cuvinte, foloseşte sistematic “nu”, ceea ce ii permite sa se opună, apare întrebarea “unde?”; începe sa povestească; identifica imagini; se joaca aproape de alţi copii, dar singur- este stadiul jocului paralel, nu exista interacţiune cu ceilalţi copii, chiar daca au o activitate identica.

La vârsta de 30 de luni identificam următoarele elemente: urca scările alternând picioarele si coboară după ce le aduce pe amândouă; încearcă sa danseze cu oarecare lipsa de echilibru; construieşte un turn de 8-10 cuburi; se imbrica si se dezbrăca singur, având nevoie de ajutor doar pentru încheierea nasturilor; se inculta singur, deosebind incaltamintea ştanga de cea dreapta; II place sa imite activităţile adultului; trasează linii orizontale sau verticale cu un creion; bagajul de cuvinte se imbogateste; vorbirea este inga a unui bebe si spune numele si prenumele; domina întrebările “de ce?”, “cum?”, “când?”

La 3 ani

Vorbeşte curgător si cu încredere fora sa se sinchisească daca îl asculta cineva, se joaca cu alţi copii si se socializează progresiv; oricât ar încerca adulţii, ei nu pot deveni un partener de joc potrivit copilului; este in plina criza de personalitate si se opune viguros altora, pentru a se afirma; încearcă sa deseneze imagini, copiază un cerc.

Ce-i face plăcere:

sa recunoască obiecte in imagini: cana, ursul; sa imite activităţile adultului; sa privească cârti cu poze.

Ce nu-i place:

sa i se impună anumite activitatea, care depăşesc capacitatea lui de înţelegere.

Nevoile copilului

Acestea se pot clasifica astfel:

nevoi fizice, care include: căldura, hrana adecvata, odihna, aer, apa, protecţie in fata pericolelor;nevoia de afecţiune si ataşament, care include o persoana de care sa se poată ataşa, afecţiune, contact fizic, tandreţe, încurajare, aprobare;respectarea individualităţii fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare;nevoia de securitate care implica: continuitatea îngrijirilor, un mediu si o rutina stabilita si prestabilita, reguli sau limite simple si clare;stimularea potenţialului înnăscut prin încurajarea curiozităţii si a comportamentului explorator;ghidare si control pentru a invita comportamente sociale, o disciplina adecvata si consistenta;independenta in a lua propriile decizii;

12

responsabilitate pentru lucruri simple la început si apoi din ce in ce mai complexe, pe măsura ce copilul se maturizează.

Indiferent insa de lungimea unei astfel de liste, trebuie avute in vedere 3 lucruri. In primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea unei putând conduce la efecte nedorite chiar daca toate celelate au fost satisfăcute. De pilda, copiii care sunt bine hrăniţi dar care nu primesc stimularea afectiva sau cognitiva de care au nevoie, sunt afectaţi foarte grav in dezvoltarea lor. In al doilea rând , exista o anume “constelaţie” a acestor nevoi, proprie fiecărei persoane sau copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multa atenţie, iar alţii pot avea nevoie de mai multa stimulare etc.; si, in fine, acest set de nevoi se modifica pe măsura ce copilul creste, putând fi deci altul in diferitele momente ale vieţii copilului.

Copiii cu nevoi speciale

Copiii sunt diferiţi intre ei, chiar daca , in general, toţi au caracteristici comune si parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare. Uneori, unii copii sunt mult mai diferiţi decât ceilalţi datorita faptului ca au deficiente, incapacitatea, care II fac sa devina “copii cu nevoi speciale”. Acest termen se refera la faptul ca aceşti copii poseda o larga varietate de deficiente si incapacitatea, de la deficiente senzoriale uşoare (defect uşor de auz sau de vedere), pana la deficiente severe in abilitatule motorii sau cognitive ( handicapuri mintale sau fizice). Trebuie menţionat ca toţi aceşti copii au aceleaşi nevoi ca si copiii obişnuiţi SI anume: sa comunice cu ceilalţi sa poată anticipa evenimentele si sa se simtă in siguranţa sa-si exerseze diferite abilitaţi prin joc. Diferenţa consta in faptul ca acestor copii nu le pot fi satisfăcute nevoile in acelaşi mod ca si celorlalţi copii, ci au nevoie de strategii si metode speciale.

Clasificarea deficientelor:

Deficiente motorii

Se refera la copiii cu deficiente sau întârzieri in dezvoltarea motorie generala sau a coordonării motrice. Copiii cu deficit motor au nevoie de activitatea si materiale educative care sa le stârnească interesul si sa-i motiveze sa se mişte, invatandu-i legătura importanta dintre cauza si efect prin recompensarea muscarilor efectuate. Ei au nevoie de o poziţionare adecvata in timpul activităţilor educative, care sa le permită un control optim al muscarilor si un număr cat mai mare de muscari posibile. Jucăriile si materialele folosite trebuie alese si adaptate astfel incot sa poată fi cat mai uşor apucate si folosite de câtre copil.

Întârzieri in dezvoltarea intelectuala

Acestea cuprind de la întârzierile mintale uşoare si doar intr-un anume domeniu, pana la deficiente mintale generale care include si deficiente motorii. Aceşti copii au nevoie de paşi mai mulţi in invitare unei activitatea, de mai multe repetiţii, de ajutor mai mult si mai variat, de mai multe feluri de materiale educative pentru a untari si generaliza o abilitate ( de exemplu invitarea sorţarii culorilor va fi făcuta pe mai multe feluri de obiecte: nasturi, cuburi, creioane etc., in mai multe aranjamente- pe orizontala, pe verticala, in cutii, in grămăjoare). Majoritatea copiilor cu întârzieri in dezvoltarea mintala au nevoie de imbunatatirea abilitaţilor de comunicare si de interacţiune sociala. Comunicarea nu înseamnă numai vorbire, si adesea, aceşti copii dezvolta un limbaj mimico-gestual destul de bogat. Pe de alta parte, jocul imaginative este indicat pentru încurajarea si exersarea

13

relaţiilor sociale si pentru invitarea deprinderilor elementare de autoservire. Copiii cu întârziere mintala au nevoie de încurajare continua si stimulare a încrederii in sine.

Deficiente de limbaj

Se întâlnesc la copiii care nu au abilitaţi corespunzătoare vârstei in ceea ce priveşte comunicarea, aceasta incluzând atât limbajul receptiv (interes), cat si cel expresiv (vorbit). Ei au nevoie de activitatea si materiale care sa-i stimuleze intr-o atmosfera calda si relaxanta. Jocurile de imaginaţie, arta, cartule vor stimula dezvoltarea vocabularului prin denumirea si includerea in categorii. Alegeţi activitatea prin care copilul sa-si dezvolte capacitatea de a înţelege comenzi, instrucţiuni. Instrumentele muzicale îl pot ajuta sa imite sunete in mod ritmat, iar cele de suflat îl pot stimula in coordonarea respiraţiei.

Deficiente de auz

Pot cuprinde de la un uşor deficit auditiv pana la surditate totala. De obicei, se întâlnesc împreuna cu întârzierea in dezvoltare a abilitaţilor de comunicare. Obiectivele educaţionale trebuie sa cuprindă cu prioritate dezvoltarea modalităţilor verbale si neverbale de comunicare, dar si sporirea capacitaţii celorlalte modalitatea senzoriale normale (ramase intacte), in special stimularea auzului la copilul cu hipoacuzie. O atenţie speciala trebuie acordata dezvoltării celorlalte simţuri, in special a văzului si a pipăitului (jucării care vibrează, oglinzi, jocuri tactile, jocuri de sortare) pentru a-i furniza copilului indicii suplimentare asupra mediului. De asemenea este indicata folosirea limbajului mimico-gestual si a protezelor auditive.

Deficiente de vedere

La fel ca si in cazul deficientelor de auz, acest fenomen poate însemna un deficit uşor de vedere sau orbire totala. De obicei, deficientele vizuale sunt însoţite de deficiente in coordonarea motorie si echilibru. Aceşti copii au nevoie de activitatea care sa le ofere stimularea celorlalte simţuri, in vederea explorării mediului prin intermediul acestora (de exemplu prin auz si pipăit). Acestor copii le sunt necesare muscari si stimulări vestibulare pentru a invita sa se deplaseze in siguranţa in mediu (mobilitate si orientare). Copiilor care au deficiente vizuale mai uşoare le sunt necesare materiale educative si jucării in culori vii, tapatoare si contrastante atât in ceea ce priveşte forma cat si culoarea. Rosul, albul si negrul sunt cele mai potrivite. Suprafeţele lucioase si luminile care clipesc sunt, de asemenea, folositoare.

Copiii care prezintă probleme de comportament

In aceasta categorie intra copiii care prezintă tulburări de concentrare a atenţiei, instabilitate psio-motorie, comportamente agresive sau ciudate, izolare sociala si dificultatea de interacţiune cu ceilalţi (copii sau adulţi), in absenta deficientei mintale. In situaţia in care la copilul pe care îl aveţi in îngrijire depistaţi unul din aceste simptome, este bine sa consultaţi un specialist (euro-psihiatru, psihiatru), fiind cel mai in măsura sa va dea sfaturi.

14

C. CONVENŢIA DREPTURILOR COPILULUI- Adoptata in anul 1989 de către ONU -

- Selecţie a prevederilor Convenţiei grupate tematic-

Principii generale

Art. 2: Nondiscriminarea

Statele membre trebuie sa se asigure ca toate drepturile sa fie aplicate tuturor copiilor fora excepţie. Statul trebuie sa protejeze copiii de orice forma de discriminare.

Art. 3: Interesul superior al copilului

Statul trebuie sa asigure îngrijiri adecvate atunci când părinţii sau alte persoane responsabile nu reuşesc sa o facă.

Art. 6: Supravieţuirea si dezvoltarea copilului

Statul are obligaţia de a asigura supravieţuirea si dezvoltarea copilului. Art.12: Respectul asupra opiniei copilului

Copilul trebuie sa-si exprime opinia in orice chestiune sau procedura ce îl afectează.

Drepturi civile si libertatea

Art.1: Definiţia copilului

Toate persoanele sub 18 ani cu excepţia cazului când prin legi naţionale majoratul este atins la o vârsta inferioara.

Art.7: Nume si naţionalitate

Dreptul de a avea un nume la naştere si de a i se asigura o cetăţenie. Copilul este înregistrat imediat după naştere si are din acest moment un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie si in măsura posibilului, dreptul de a-si cunoaşte părinţii si de a fi crescut de aceştia.

Art. 8: Păstrarea identitarii

Obligaţia statului de a proteja si de a restabili identitatea copilului (nume, cetăţenie, legături familiale)

Art.13: Dreptul la exprimare

Dreptul copilului de a obţine si difuza o informaţie si de a-si exprima opiniile cu excepţia cazului când acest fapt ar viola dreptul altuia.

15

Art.14: Libertatea de gândire, conştiinţa si religie

Dreptul copilului la libertatea de gândire, conştiinţa si religie, sub îndrumarea corespunzătoare a părinţilor si legilor naţionale

Art.15: Dreptul la asociere

Libertatea de a se întâlni cu alţii, de a infinita sau de a adera la asociaţii cu excepţia cazului in care ar viola drepturile altora.

Art.16: Protejarea vieţii private

Dreptul la protejarea vieţii private a familiei, a domiciliului si a corespondentei

Art.17: Acces la informaţie adecvata

Încurajarea copiilor de informare si difuzare a informaţiei in concordanta cu bunăstarea, înţelegerea dintre oameni.

Mediul familial si îngrijirile alternative

Art.9: Separarea de părinţi

Dreptul copilului de a trai cu părinţii cu excepţia cazului când aceştia sunt incompatibili cu interesele lui superioare; datoria statului in cazul in care o asemenea separare rezulta din acţiunile statului.

Art.10: Reunificarea familiala

Dreptul copiilor si părinţilor de a paraşi si de a intra in propria tara pentru a se reuni sau pentru a menţine relaţia copil-părinte

Art.11: Transferul ilegal si împiedicarea întoarcerii

Obligaţia statului de a încerca sa prevină si sa ia masuri pentru soluţionarea cazurilor de răpire sau reţinere a copiilor in străinătate de câtre un părinte sau o terţa persoana.

Art.18: Responsabilitatea părinţilor

Ambii părinţi au responsabilitate primara comuna in creşterea copiilor, iar statul trebuie sa-i sprijine

Art.19: Protecţia împotriva abuzului si neglijării

Obligaţia statului de a proteja copilul de forme de maltratare săvârşite de către părinţi sau alte persoane în îngrijirea cărora se afla si de a aplica programe preventive si de tratament

16

Art.20: Protecţia copilului fara familie

Obligaţia statului de a oferi protecţie speciala copiilor lipsiţi de mediu familial si de a asigura îngrijire corespunzătoare din partea altei familii sau instituţii

Art.21: Adopţia

Adopţia se face numai in interesul superior al copilului cu toate garanţiile necesare si cu acordul autoritarilor competente.

Art.25: Revizuirea periodica a plasamentului

Dreptul copiilor plasaţi de câtre stat de a li se evalua periodic acest plasament

Art.39: Îngrijirile de recuperare

Tratamentul adecvat pentru refacerea si reintegrarea sociala a copiilor victime ale conflictelor armate, torturii, maltratării sau exploatării.

Educaţie, recreare si activitatea culturale

Art.28: Dreptul la educaţie

Educaţia gratuita si obligativitatea, cel puţin a învăţământului primar, administrarea disciplinei şcolare, respectând demnitatea umana a copilului

Art.30: Copiii din grupurile minoritare

Dreptul la propria cultura si de a practica propria religie si limba Art.31: Recreare, joc si activitatea educative

Dreptul copiilor la timp liber, joc si participarea la activitatea culturale si artistice

Protecţie speciala

Art.22: Copiii refugiaţi

Protecţie speciala copiilor refugiaţi sau care căuta sa botina statutul de refugiat; obligaţia statului de a coopera cu organizaţiile competente ce asigura protecţie si asistenta

Art.23: Copiii cu dizabilităţi

Dreptul la îngrijire, educare si îngrijire speciala pentru realizarea maxima de autonomie posibila, viata deplina si activitate in societate

17

art.40: Justiţie juvenila

Respectarea drepturilor umane ale copiilor presupuşi sau dovediţi a fi comis un delict, dreptul la un proces juridic intentat, inclusiv asistenta juridica sau de alta natura, dreptul la proceduri legale si încredinţarea copiilor delicvenţiunor instituţii speciale, numai in cazuri speciale.

Art.32: Munca copilului

Protejarea copiilor de angajarea intr-o munca ce poate constitui un pericol pentru sănătatea, educaţia si dezvoltarea lor, stabilirea de vârste minime de angajare, stabilirea condiţiilor de angajare.

Art.33: Abuzul de droguri

Protecţie împotriva folosirii drogurilor si a narcoticelor si implicarea in producţia si distribuirea lor.

Art.34: Exploatarea sexuala

Protecţie împotriva exploatării sexuale si a abuzului sexual, inclusiv prostituţia si implicarea in pornografie.

Art.35: Vânzare, trafic si răpire

Îngrijiri pentru sănătatea si bunăstarea copilului

Art.6: Viata, supravieţuire si dezvoltare

Dreptul la viata si obligaţia statului de a asigura supravieţuirea si dezvoltarea copilului.

Art.24: Sănătate si servicii de sănătate

Dreptul la sănătate si accesul la servicii sanitare cu accent deosebit pe îngrijirile primare si preventive ale sănătăţii, educaţie sanitara si diminuarea mortalităţii infantile.

Art.26: Servicii de securitate sociala

Dreptul copilului de a beneficia de masuri de securitate sociala

Art.27: Standard de viata

Responsabilitatea părinţilor de a asigura copilului un nivel de viata adecvat si datoria statului de a asigura ca aceasta responsabilitate sa fie realizabila si apoi realizata, la nevoie prin recuperarea pensiei alime

18

CONVENTIA DREPTURILOR COILULUI-abordare prin prisma drepturilor-

Nevoi….Copiii au NEVOI Aceste nevoi presupun o OBLIGAŢIE socială şi sugerează elaborarea unor

STANDARDE pentru a fi indeplinite unoform Drepturile… Prin DREPTURI standardele pentru acţiunile permise şi interzise devin obligatorii

din punct de vedere juridic. Drepturile înseamnă tratamente juste sau echitabile. Ele înseamnă decizii corecte,

luate în conformitate cu standardele şi codurile instituite de o autoritate legitimă. Existenţa unor drepturi consfinţite prin lege impune RESPONSABILITĂŢI şi

OBLIGAŢII diferiţilor factori, printre care şi statul, în sensul asigurării respectării, protejării şi îndeplinirii acestor drepturi.

Astfel, când o ţară ratifică o convenţie internaţională privind anumite drepturi, ea îşi asumă responsabilitatea internaţională pentru aceste drepturi faţă de întreaga sa populaţie.

O abordare “bazată pe drepturi" doreşte să asigure recunoaşterea şi susţinerea acestor responsabilităţi şi obligaţii, asigurându-se astfel satisfacerea nevoilor copiilor.

Nediscriminare şi excludere

Ce este discriminarea?

Comitetul pentru Drepturile Omului: noţiunea de discriminare se referă la orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă care se bazează pe motive cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea naţională sau socială, situaţia materială, statutul la naştere sau alt statut dobândit, care are ca scop sau efect anularea sau afectarea posibilităţii recunoaşterii sau exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor pentru toate persoanele în mod egal.

Ce este incluziunea?

Incluziunea este implementarea activă a nediscriminării. Incluziunea elimină toate barierele din calea participării şi se adresează în mod activ celor vulnerabili la excludere şi marginalizare.

Ce categorii de copii sunt discriminaţi?

Copiii sunt adesea discriminaţi pur şi simplu pentru că sunt copii Discriminarea poate apărea din cauza dizabilităţii, clasei căreia îi aparţin, genului,

religiei, limbii, originii etnice, vârstei, rasei, culorii, orientării sexuale, aspectului şi comportamentului, castei, statutului HIV/SIDA etc. al copiilor sau al părinţilor acestora

Fetele sunt discriminate din cauza inegalităţii de gen din societate

19

De ce sunt discriminaţi copiii?

Din cauza prejudecăţilor, din cauza sentimentului de teamă faţă de oamenii necunoscuţi

Din cauza superstiţiilor, sau a tabuurilor religioase sau culturale şi Din cauza structurilor inegale de putere în societate (structuri patriarhale)

Discriminarea este practicată:

de autorităţi de adulţi împotriva copiilor, de o comunitate împotriva alteia de un grup de copii împotriva altuia de bărbaţi împotriva femeilor

Care sunt cauzele secundare?

Ignoranţa, prejudecăţile, stereotipurile şi teama Relaţiile inegale de putere (de patriarhat/gen, sociale, economice…) Distribuţia insuficientă şi inechitabilă a resurselor Absenţa unor politici şi legi şi/sau a implementării acestora Lipsa dorinţei de schimbare şi de acceptare a schimbării

Manifestări ale discriminării…

Invizibilitate Acces mai limitat la servicii şi la oportunităţile pentru dezvoltare Lipsa controlului asupra procesului de luare a deciziilor Nivel scăzut al respectului de sine

Exemple de discriminare şi excludere

Munca în domeniul dezvoltării la vârsta copilăriei timpurii: Cadrele didactice nu sunt calificate şi pregătite să se ocupe de copiii cu dizabilităţi Discriminare împotriva ne-creştinilor (când se face semnul crucii la începutul lecţiei) Excluderea copiilor ai căror părinţi nu-şi pot permite să-i trimită la grădiniţă Obligativitatea uniformelor şcolare – unii copii nu şi le pot permite, fiind astfel

excluşi (pe de altă parte, uniformele reduc diferenţele care ar putea apărea între copii din cauza hainelor)

Fetele-copii ai străzii se numără printre cei mai excluşi membri ai societăţii Ierarhiile şi discriminarea în cadrul bandelor de copii ai străzii Mai multe bande de copii ai străzii se luptă pentru a pune stăpânire pe căminul de

tineret Copiii străzii îi discriminează pe copiii cu ITS şi pe copiii cu o altă orientare sexuală

Ce se spune în CDC…

Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în prezenta Convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, fără nici o discriminare, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau altă opinie, cetăţenia, apartenenţa etnică sau originea socială, situaţia materială, incapacitatea fizică, statutul la naştere sau statutul dobândit al copilului sau al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia.

20

(Articolul 2 al CDC) Principiul nediscriminării traversează ca un fir roşu întreaga Convenţie, inclusiv

articolele despre sănătatea, educaţia, nivelul de trai şi protecţia grupurilor vulnerabile de copii. Autorităţile au obligaţia de a lua măsuri pro-active împotriva formelor de manifestare a discriminării.

Posibilităţi de schimbare

Conştientizare şi educare. Acces la informaţii corespunzătoare Contestarea comportamentelor negative şi raportarea la modele pozitive Redistribuirea resurselor şi alocarea unor resurse suplimentare Rotaţia la putere şi împărţirea puterii. Elaborarea politicilor Examinarea autocritică a propriilor resurse. Acţiunea afirmativă

Sistemul de monitorizare a prevederilor conventiei privind drepturile copilului

Monitorizarea şi evaluarea bazată pe drepturi

(CRC) Ratificare/Ade

rare

Activitate în ţară pentru alinierea legislaţiei, politicilor, programelor şi practicilor, inclusiv monitorizarea standardelor din CRC

Guvernul înaintează raportul CRC

(primul după 2 ani, apoi din 5 în 5 ani)

Recomandările comitetului –observaţii finale - concluzii(Raport)

Rapoarte alternative ale experţilor (organisme ONU, ONG-uri, copii şi alţii).

Comitetul CRC – pre-sesiune şi

sesiune

21

Monitorizarea drepturilor copilului este un aspect fundamental al promovării drepturilor omului (un mecanism fundamental privind drepturile omului)

De ce trebuie concentrată atenţia asupra copiilor?

Copiii se numără printre grupurile cele mai vulnerabile Multe dintre nevoile lor sunt “ascunse” Este uşor să se presupună care ar fi nevoile copiilor, fără să se verifice Multe probleme esenţiale de protecţie nu se discută în mod deschis, nici măcar de

către grupurile ţintă ameninţate

Etapa de identificare a problemelor

Cine sunt factorii responsabili, cine răspunde?Care sunt obstacolele şi oportunităţile privind realizarea drepturilor?Care sunt barierele în calea îndeplinirii obligaţiilor de către factorii responsabili?Cum se pot depăşi obstacolele?

Date pe baza cărora se pot trage la răspundere factorii responsabili

Monitorizarea indicatorilor socio-economici: sărăcie, decalaje între nivelul veniturilor, inegalitatea de gen, accesul la servicii de sănătate şi educaţie, discriminarea minorităţilor, Auditarea şi inspectarea serviciilor furnizate de instituţiile de stat de protectie a copilului Stabilirea unor standarde şi monitorizarea respectării acestora Monitorizarea cazurilor de abuz împotriva drepturilor copilului “Câini de pază” şi avocaţi ai poporului

Se vor monitoriza schimbările în:

Participarea deţinătorilor de drepturi la solicitarea drepturilor lor (ei cer drepturile care le revin prin lege!) Echitatea, nediscriminarea şi incluziunea Legi şi politici Instituţii şi servicii Atitudini, valori şi practici Resurse Participare Dezvoltarea economiei

Exemple de enunţuri de probleme pentru monitorizare:

22

instituţiile: “Lipsa unor servicii de dezvoltare timpurie a copilului la nivelul comunităţii şi capacitatea necorespunzătoare a personalului didactic din învăţământul preşcolar”

copiii şi drepturile lor: “Copiii din această zonă nu beneficiază de dreptul de a-şi realiza pe deplin potenţialul de dezvoltare – ca urmare a slabei calităţi a serviciilor de dezvoltare timpurie a copilului şi a competenţelor inadecvate ale părinţilor…”

Convenţie privind eliminarea tuturorformelor de discriminare împotriva femeilor

Schimbări în viaţa copiilor şi tinerilor

Schimbări în echitatea şi nediscriminarea

faţă de copii şi tineri

Schimbări în participarea copiilor şi

tinerilor şi civismul activ

Schimbări în politicile şi practicile care privesc drepturile copiilor şi

tinerilor

Schimbări în capacitatea comunităţilor şi a societăţii

civile de a susţine şi impune drepturile copiilor

23

Drepturile femeilor sunt drepturi ale omului

• Urmăreşte eliminarea discriminării împotriva femeilor în viaţa politică, socială şi economică

• Adoptată de Adunarea Generală ONU (la 18 decembrie 1979)• A intrat în vigoare la 3 septembrie 1981• Se referă atât la femei cât şi la fete• Previne discriminarea pe bază de gen în toate aspectele vieţii (politică, socială,

economică, familială) • Solicită statelor să îşi asume un rol activ în eliminarea discriminării pe bază de gen• Se referă atât la femei cât şi la fete• Previne discriminarea pe bază de gen în toate aspectele vieţii (politică, socială,

economică, familială) • Solicită statelor să îşi asume un rol activ în eliminarea discriminării pe bază de gen

Conventia privind drepturile Copilului si Conventia privind drepturile femeilor (CDF)

• Complementare• Se consolidează reciproc• Realizarea susţinută a drepturilor copiilor depinde de realizarea drepturilor femeilor

CDC • Drepturile relevante pentru copii• Băieţi şi fete• Femeile văzute din punctul de vedere al copiilor• Practici tradiţionale dăunătoare (PTD), însă nu şi căsătoria• Se ocupă de prevenirea violenţei împotriva copiilor

CDF

Discriminarea împotriva femeilor Femei şi fete Copiii văzuţi din punctul de vedere al femeilor adulte Căsătoria; PTD doar în general Nu se ocupă de prevenirea violenţei împotriva femeilor Protecţia specială a femeilor este garantată de Convenţia privind

eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor – Există o legătură între principiile de bază ale CDF şi CRC.

Articole din CDF care cuprind drepturi similarecu cele care se regăsesc şi în CDC

Dreptul de a nu fi expus unor discriminări pe bază de sex şi gen care pot fi dăunătoare femeilor

Dreptul la egalitate în faţa legii al bărbaţilor şi femeilor Dreptul la dezvoltarea deplină şi la promovare în domeniile politic, economic, social

şi cultural Dreptul la măsuri de “discriminare pozitivă” speciale şi temporare în favoarea

femeilor pentru a se accelera astfel realizarea egalităţii între bărbaţi şi femei

24

Eliminarea modelelor sociale şi culturale, a practicilor şi obiceiurilor precum şi a stereotipurilor care pot aduce prejudicii femeilor

Protecţia împotriva traficului şi a altor forme de exploatare sexuală a femeilor Dreptul de a ocupa funcţii în administraţie şi de a participa la viaţa politică a ţării Dreptul la participarea egală în afacerile internaţionale Dreptul de a dobândi, de a-şi schimba sau de a-şi păstra cetăţenia chiar şi după

căsătorie, şi drepturi egale cu tatăl în ceea ce priveşte cetăţenia copiilor Accesul egal la educaţie Dreptul la o educaţie sanitară adecvată femeilor Accesul egal la oportunităţi şi beneficii economice

Cum îi poate afecta pe copii situaţia în care se află femeile?

Impactul discriminării de gen asupra copiilor

“Feminizarea’ sărăciei” -> creşte numărul femeilor care îşi cresc copiii singure -> sunt tot mai mulţi copii care trăiesc în astfel de familii -> tot mai mulţi dintre ei sunt săraci

Educaţia: scade nivelul de cuprindere în şcoală al fetelor şi creşte nivelul abandonului şcolar

Femeile şi fetele îşi asumă riscuri tot mai mari în ceea ce priveşte sănătatea. Violenţa de gen

Programe care asigura dreptul la sanatate al copilului

25

Conform prevederilor Conventiei Internationale a Drepturilor Copilului

1.Programul de ingrijiri prenatale:

asigura o maternitate fara risc evaluare medicala si medicosociala periodica pentru asigurarea dezvoltarii normale a fatului si asigurarea sanatatii mamelor consiliere pentru un stil de viata sanatos orientat catre eliminarea factorilor de risc (fumat, alcool) si o buna nutritie pentru gravida si nou-nascut puternica orientare catre promovarea alaptarii

2.Programul privind depistarea precoce a unor vicii sau deficiente la fat si nou-nascut::

depistarea unor posibile malformatii sau vicii de dezvoltare in timpul sarcinii depistarea la nastere a unor boli (screening neonatal) care prin tratamentul precoce aplicat pot preveni aparitia bolii

3.Programul de planificare familiala:

permite planificarea sarcinilor in momentul dorit de catre cuplu si realizarea unui interval intergenezic optim

4.Programul de examinari periodice profilactice al copilului:

evaluari periodice ale dezvoltarii copilului si depistarea precoce a impactului medicosocial asupra acestuiaexamene medicale de bilant ale starii de sanatate la sugar, prescolar, scolar, student

5.Programul national de imunizare:

Administrarea unor vaccinuri care pot, prin imunitatea creata, sa protejeze copilul de aparitia unor boli, sau de evolutia grava a acestor boliImunizari obligatorii:Vaccinarea BCG (previne T.B.C)Vaccinarea pentru prevenirea Hepatitei B (Hept.B)Vaccinarea pentru prevenirea rujeolei (pojarului) – A.RVaccinarea pentru prevenirea poliomielitei (paralizia infantil`)- A.PVaccinarea pentru prevenirea difteriei, tusei convulsive si tetanosului (D.T.P)

Rolul asistentului social in asigurarea dreptului la sanatate:

-depistarea precoce a grupurilor populationale, comunitatilor si indivizilor cu risc crescut de imbolnavire datorita influentei mediului social

-consiliere pentru un stil de viata sanatos

-consiliere si sprijin pentru adresabilitatea si accesul la serviciile de sanatate

PRINCIPII,de protectie a drepturilor copilului in legislatia

si practica serviciilor sociale in Romania

26

-Protectia drepturilor copilului este garantata prin lege in Romania : Constitutia, Codul familieiConvenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la

drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, Legea nr.272/ 2004 si reglementarile ce au derivat din aceasta

- Interesului superior al copilului este principiul calauzitor in toate masurile luate in favoarea copilului in primul rind de catre parinti, alti reprezentanţi legali ai săi, precum şi alte persoane care au responsabilitati legale fata de copil

-Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

- Comunitatea are obligaţia de a sprijini părinţii în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, asigurând servicii necesare

- Principiul interesului superior al copilului va prevala si în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

-Intervenţia statului este complementară; autoritatile statului de la toate nivelele sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrul familiei.

- Termenii folositi uzual in activitatea de protectie a drepturilor copilului sunt urmatorii :

a) copil - persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani b) familie - părinţii şi copiii acestora;c) familie extinsă - copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv;d) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului;e) planul individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, în vederea integrării copilului intr-un mediu familial stabil permanent, f) planul de servicii - documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi a prestaţiilor, necesare pentru integrarea copilului in familieg) reprezentant legal al copilului - părintele sau persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de copil;

-Principii aplicabile in garantarea drepturilor copilului :

a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;

c) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului;

27

d) respectarea demnităţii copilului;

e) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;

f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;

g)asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;

h) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

D R E P T U R I,Prevazute in legislatia romaneasca si care contribuie

la asigurarea bunastarii si dezvoltarii copilului28

- Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are dreptul la un nume ,de a dobândi o cetăţenie şi, de a-şi cunoaşte părinţii de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.Certificatul medical constatator al naşterii, se întocmeşte în termen de 24de ore de la naştere.

- Copilul părăsit de mamă în maternitate,este inregistrat de catre serviciul de asistenţă socială şi protecţia copilului şi organele de poliţie, cu scopul de a identifica mama;daca aceasta nu este identificata Directia are obligatia de a declara copilul la starea civila a obtine certificatul de nastere,a plasa copilul in regim de urgenta .

- Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.Relaţiile personale se pot realiza prin

întâlniri ale copilului cu părintele vizitarea copilului la domiciliul acestuia,precum si găzduirea

acestuia corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul; transmiterea de informaţii copilului cu privire la transmiterea de informaţii referitoare la copil,

- Copilului are dreptul la viaţă intimă, privată şi familială ;participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor.

- Copilul are dreptul la libertate de exprimare, părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare; copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.

Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale;

- Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia;iar copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.

- Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

- Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.

- Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege ;

Părinţii sunt obligaţi:

să supravegheze copilul; să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi

demnitatea;

29

să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;

să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

- Dacă, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciile sociale sunt obligate să sesizeze instanţa judecătorească ,pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti.

- Copilul care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi are dreptul la protecţie alternativă si anume :

tutela, plasament; plasament în regim de urgenţă; supravegherea specializată. adopţia.

- Plasamentul constituie o măsură de protecţie , având caracter temporar, care poate fi dispusă,

o persoană sau familie; un asistent maternal;un serviciu de tip rezidenţial,

- Plasamentul se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor si de către instanţa judecătorească, la cererea serviciilor sociale

- Măsura de supraveghere specializată se dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal in raport cu :

condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei; gradul de pericol social al faptei; mediul în care a crescut şi a trăit copilul; riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea

Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:

frecventarea cursurilor şcolare; utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite

persoane.

30

Sau plasamentul acestuia în familia extinsă sau plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat in raport cu gravitatea faptei.

- Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.

- Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept

-Părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi pentru a preveni situaţiile care pun în pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului.

-Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

-Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.

-Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale.

- Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea; Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă.

- Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă.

- Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

- Abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

- Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

- Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică,

mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât şi în orice instituţie care asigură protecţia,

îngrijirea şi educarea copiilor

E.Definitii ale unor indicatori utilizati:

31

-in analiza starii de sanatate a grupurilor marginale cu risc crescut de imbolnavire si deces si care necesita masuri medico sociale speciale

-in analiza asigurarii dreptului la sanatate prevazut in Conventia privind Drepturile Copilului

-in analiza nivelului de dezvoltare sociala a unei comunitati

Familie

Adunarea Generala a Natiunilor Unite prin rezolutia 44/82 din 8 decembrie 1989 a proclamat 1994 ca Anul International al Familiei, cu tema “Familia: resurse si responsabilitati intr-o lume in schimbare”. Natiunile Unite nu au facut nici o incercare de a defini sau de a descrie “familia ideala” sau de a directiona “politica privind familia” pentru atingerea anumitor scopuri. Conceptul de familie nu este usor de definit. Familia a fost alternative descrisa ca nucleu si stalp al societatii, precum si ca o punte intre individ si societate. Statutul familiei a fost abordat si de Comisia Natiunilor Unite pentru drepturi civile si politice. Comentand pe marginea Articolului 23 din Conventia Internationala privind drepturile civile si politice, Comisia a precizat urmatoarele: “ conceptual de familie poate saDifere in unele privinte de la stat la stat, si chiar de la o regiune la alt ape teritoriul aceluiasi stat, motiv pentru care o definitie standard a acestui concept nu este posibila. Cu toate acestea, Comisia evidentiaza faptul ca ori de cate ori un grup de personae este considerat a fi o familie in conformitate cu legislatia si practicile unui stat, acesta trebuie sa beneficieze de protectia mentionata la Articolul 23”.

Adolescenta

Termenul “adolescenta” a fost definit ca desemnand pe toti cei cu varste cuprinse intre 10 si 19 ani,iar termenul de tanar se refera la cei din categoria de varsta 15-24 ani ;termenul tineret include ambele categoriide virsta fiind utilizat pentru toti cei cuprinsi intre 10 si 24 ani

Sanatate sexuala

Sanatatea sexuala reprezinta integrarea aspectelor somatice, psihice, intelectuale si sociale ale fiintei sexuale astfel incat sa imbogateasca sis a dezvolte personalitatea, comunicarea si dragostea. Sanatatea sexuala implica o abordare pozitiva a sexualitatii umane si constituie asadar o componenta esentiala a sanatatii reproducerii.

Sexualitatea

Sexualitatea umana este o parte naturala a dezvoltarii umane in fiecare etapa a vietii si include componente fizice, psihologice si sociale.

Sanatatea reproducerii la adolescenti

32

Scopul imbunatatirii in ansamblu a sanatatii reproducerii la adolescenti presupune: relatii mai responsabile si mai echitabile intre tineri si tinere inainte de sau in timpul casatoriei; o incidenta scazuta a sarcinii inainte de maturitate; o rata mai scazuta de expunere si de contractare a bolilor cu transmitere sexuala; si o imbunatatire a statutului femeii.Printre caile pe care se realizeaza sanatatea reproducerii la adolescenti se numara: imbogatirea cunostintelor si o mai buna intelegere de catre toate grupurile cheie din societate, inclusiv tineretul, a aspectelor fizice, psihologice si sociale ale sanatatii reproducerii la adolescenti; o mai buna formare a persoanelor cheie, care exercita o influienta asupra adolescentilor, si a adolescentilor insisi in probleme de consiliere si pentru dobandirea unor aptitudini de comunicare; promovarea unor politici si programe care sa reflecte modalitatile optime de satisfacere a cerintelor impuse de sanatatea reproducerii la adolescenti, cu accent pe tineret ca o resursa de sanatate sip e oferirea de alternative tinerelor fete, pentru a evita situatia in care acestea devin mame mult prea devreme in viata, inclusive pe educatia in vederea imbunatatirii statutului acestora. Avort

Indus: sau intreruperea sarcinii la cerere, este modalitatea de a pune capat unei sarcini deja instalate (mai exact, este vorba de o metoda care se aplica dupa realizarea nidatiei)Avortul in conditii de risc (provocat) este definit ca o procedura pentru intreruperea unei sarcini nedorite fie de catre personae care nu au pregatirea necesara, fie intr-un mediu lipsit de cele mai elementare standarde medicale sau ambele.Spontan: Intreruperea sarcinii prin expulzia embrionului/fatului inainte de saptamana 22 de sarcina sau atunci cand fatul are o greutate sub 500g.

Rata avorturilor

Numarul estimate de avorturi la 1000 de femei cu varste cuprinse intre 15 si 44 de ani, intr-un anumit an. In Romania se iau in calcul varstele cuprinse intre 15-49 ani.

Naştere Procesul prin care se dă naştere fătului. Naşterea de gemeni contează ca o singură naştere şi doi născuţi vii.

Inainte de termen

Sub 37 de sapatmani implinite (sub 259 zile) de gestatie.

Nascutul viu

Născutul viu este produsul de concepţie expulzat sau extras complet din corpul mamei, indiferent de durata sarcinii, şi care, după separarea de organismul matern, prezintă un semn de viaţă, cum ar fi activitate cardiacă, pulsaţii ale cordonului ombilical sau contracţia unui muşchi voluntar, indiferent dacă placenta a fost eliminată sau nu şi indiferent dacă cordonul ombilical a fost secţionat sau nu; produsul unei astfel de naşteri este considerat născut viu.

Născutul mort:

33

Naşterea unui produs de concepţie care nu prezintă nici un semn de viaţă. În scopul comparaţiilor pe plan internaţional ale ratelor de mortalitate perinatală, numai născuţii morţi cu o greutate la naştere de cel puţin 1000 g sunt luaţi în considerare (începând cu 1989 se recomandă ca limita inferioară de greutate să fie 500g.). Uneori, născuţii morţi nu sunt cântăriţi, în astfel de cazuri vârsta gestaţională de 28 săptămâni împlinite sau o lungime a corpului de 35 cm fiind luate drept un echivalent al unei greutăţi la naştere de 1000 g.

Rata bruta a natalitatii

Numarul de nasteri pe an la 1000 de locuitori.

Perioada neonatala

Perioada neonatala incepe la nastere si se incheie la 28 de zile implinite de la nastere. Decesele neonatale (decesele in randurile nascutilor vii pe parcursul primelor 28 de zile implinite de viata)

Perioada perinatala

Perioada perinatala incepe la 22 de sapatmani implinite (154 zile) de gestatie (moment in care greutatea la nastere este de regula de 500 g) si se incheie la sapte zile implinite de la nastere.

Greutatea la naştere:

Greutatea unui nou născut determinată imediat după naştere sau de îndată ce acest lucru este posibil după naştere; aceasta se va exprima în grame, fără nici o rotunjire.Pentru născuţii vii, se recomandă ca greutatea la naştere să fie măsurată în prima oră de viaţă, înainte de pierderea semnificativă în greutate care se înregistrează postnatal.

Greutate mică la naştere (GMN)

Sub 2500 g (până la 2499g inclusiv).

Greutate foarte mică la naştere (GFMN)

Sub 1500g (pana la 1499g inclusiv)

Greutate extrem de mica la nastere

Sub 1000g (pana la 500g )

Rata bruta a mortalitatii

Numarul de decese pe an la 1000 de locuitori

Rata Mortalitatii infantile

34

Numarul anual de decese la copii in varsta de sub un an la 1000 nascuti vii.Mai exact, aceasta este probabilitatea decesului intre nastere si varsta de exact un an.

Rata mortalitatii neonatale precoce

Decesele nascutilor vii cu varsta intre 0-6 zile x1000/nascuti vii

Rata mortalitatii neonatale tardive

Decesele nascutilor vii cu varsta intre 7-27 zile x 1000/nascuti vii

Rata mortalitatii posteneonatale

Decese nascuti vii in varsta de 28 zile pana la 1 an x 1000Nascuti vii

Rata mortalitatii perinatale

Este subdivizata in decese antenatale+decese intra partum+decese nascuti vii in varsta de 0-6 zile x 1000/din numarul total de nasteri

Rata mortalitatii sub 5 ani

Numarul anual de decese la copii in varsta de sub 5 ani la 1000 de nascuti vii. Mai precis, este vorba de probabilitatea producerii decesului in perioada de la nastere si pana la exact 5 ani.

Deces maternDeces matern

Decesul unei femei în timpul sarcinii sau la 42 de zile după naştere, indiferent de durata şi localizarea sarcinii, din orice cauză determinată sau agravată de sarcină sau de gestionarea acesteia, dar fără a lua în considerare cauze incidentale sau accidentale.

Rata mortalitatii materne

Numarul anual de decese inregistrate la femei din cauze asociate sarcinii la 100.000 nascuti vii.

Deces matern (tardiv)Deces matern (tardiv)

Decesul matern tardiv se referă la decesul unei femei din cauze obstetricale directe sau indirecte la peste 42 de zile de la naştere, dar în mai puţin de un an de la aceasta.(Clasificarea internaţională a bolilor).

Decese obstetricale directe

Decesele ca rezultat al unor complicaţii obstetricale ale stării de sarcină (sarcină, travaliu şi puerperium- lăuzie) în urma unor intervenţii, omisiuni, tratamente incorecte sau în urma unei succesiuni de evenimente determinate de oricare din cele de mai sus (exprimate ca rată la 1 000 născuţi vii)

35

Decese obstetricale indirecte

Decesele care se produc ca urmare a unei afecţiuni existente anterior sarcinii sau a unei afecţiuni apărute pe parcursul acesteia şi care nu are cauze obstetricale directe, dar care a fost agravată de efectele fiziologice ale sarcinii (exprimate ca rată la 1 000 născuţi vii).

Deces fetal

Decesul care survine înainte de expulzia completă sau extragerea din corpul mamei a produsului de concepţie, indiferent de vârsta sarcinii; decesul este definit de faptul că, după această separare, fătul nu respiră şi nici nu prezintă alte semne de viaţă, aşa cum ar fi bătăile inimii, pulsaţiile cordonului ombilical sau contracţia musculaturii voluntare. Dacă vârsta de gestaţie este sub 20 de săptămâni împlinite, decesul este definit ca deces fetal precoce. În Romania se ia în considerare vârsta de 22 saptamani.

Deces fetal intermediar

Dacă vârsta gestaţională este peste 20 de săptămâni împlinite, dar sub 28 de săptămâni împlinite, decesul este definit ca deces fetal intermediar.

Deces fetal tardiv

Dacă vârsta gestaţională este de peste 28 săptămâni împlinite, decesul este definit ca deces fetal tardiv.

36

F. Politici sociale de sprijinire a familiilor pentru asigurarea bunastarii copiilor

Înainte de 1989 politica de sprijinire a familiei aflată în dificultate nu se baza pe oferirea de servicii de asistenţă, ci pe sprijin financiar acordat anumitor categorii ( de ex.mame cu mulţi copii). Acest tip de sprijin era menit să încurajeze natalitatea, dar nu putea preveni intrarea copiilor în asistenţa statului. De regulă, soluţia pentru familiile aflate în dificultate care aveau nevoie de asistenţă pentru a-şi creşte copiii, era instituţionalizarea,neexistind un alt sistem de sprijin al familiei aflata in dificultate ..

După 1989 acest tip de politică a înregistrat schimbări foarte lente, accentul căzând tot pe sprijinul financiar şi nu pe oferirea de servicii care să ajute familia să depăşească situaţia dificilă în care se află.

Ajutorul social acordat familiei şi copilului a scăzut semnificativ de-a lungul perioadei de tranziţie, mai mult decât în alte ţări aflate în aceeaşi situaţie (Zamfir, 1999). În acelaşi timp sărăcia afectează mai mult familiile cu copii.

Sursă: Zamfir 1998

Sistemul de protecţie socială s-a îndreptat în ultimii ani spre acordarea de ajutoare financiare “ţintite” către categoriile cele mai vulnerabile, sistem bazat pe testarea mijloacelor.

O schimbare importantă s-a petrecut începând cu 1998, când responsabilitatea finanţării unora dintre serviciile sociale a fost transferată către autorităţile locale. Aceast lucru a condus în anumite cazuri la imposibilitatea finanţării acestor servicii în localităţi foarte sărace sau, alteori, la neimplicarea autoritaţilor locale în acest domeniu chiar dacă ar fi avut capacitatea financiară de a face acest lucru.

In acelas timp măsurile active de sprijinire a familiilor aflate în dificultate,altele decit cele de suport financiar direct :consiliere, sprijin pentru obţinerea unei calificări sau a unui loc de muncă, acompaniere în situaţiile de criză etc, s-au dezvoltat mult mai lent ,mai dificil si sunt sub necesitati...

37

a.Exemple de prestaţiile sociale orientate în prezent către familie :

-Ajutorul social pentru asigurarea venitului minim garantat – se acordă pe baza probării veniturilor şi dotărilor din gospodărie. Valoarea acestui ajutor este dată de diferenţa dintre pragul stabilit de Guvern şi venitul lunar net al familiei. Pentru a descuraja inactivismul, acest ajutor este condiţionat de prestarea unor munci în folosul comunităţii.

-Ajutor pentru încălzirea locuinţei – constă într-o sumă acordată familiilor cu venituri mici pe perioada de iarnă.

-Alocaţie familială complementară -valoarea acestei alocaţii este stabilită în funcţie de numărul de copii

-Alocaţie de susţinere pentru familia monoparentală – este acordata familiilor monoparentale în aceleaşi condiţii ca şi alocaţia familială complementară, dar cu diferenţe în ceea ce priveşte cuantumul alocaţiei:

-Mese la cantine sociale – pot beneficia de acest serviciu mai multe categorii de persoane, una din condiţiile impuse fiind ca venitul net mediu lunar pe o persoană în întreţinere să fie sub nivelul venitului net lunar, pentru o persoană singură, luat în calcul la stabilirea ajutorului social. Finanţarea cantinelor sociale se realizează de la bugetele locale.

ObservaţiiRaportul privind evaluarea sărăciei (Banca Mondială, 2003) arată că: “venitul minim garantat are cea mai bună performanţă de ţintire, dar gradul de acoperire şi adecvare al prestaţiei este redus.” (p.55). Conform aceleiaşi surse, programul acoperă doar 30% din populaţia aflată în sărăcie severă, acest fapt datorându-se în principal aranjamentelelor financiare (repartizarea neclară a sarcinii finanţării între administraţia centrală şi cea locală, imprevizibiltatea fondurilor pentru aceste ajutoare, resursele de la bugetul de stat nu sunt alocate cu destinaţie specială) şi modului de aplicare (legea nu precizează foarte clar criteriile de eligibilitate, lăsând la latitudinea aministraţiei locale stabilirea acestora).În cazul alocaţiei familiale complementare, acelaşi raport arăta că “rata marginală a prestaţiei era mai mică pentru familiile cu 4 copii. Astfel programul nu a reuşit sa acopere diferenţa marginală de venit a acelor familii care se confrutau cu cel mai mare risc de sărăcie.” În unele situaţii birocraţia, neclarităţile metodologice, sau lipsa resurselor financiare la nivel local fac ca aceste prestaţii să nu ajungă la toţi potenţialii beneficiari.Există categorii de persoane (oameni fără locuinţă, persoane fără acte de identitate, săraci care lucrează la negru), care nu beneficiază nici de aceste prestaţii nici de alte forme de protecţie socială – asigurări de sănătate, asigurări sociale, etc.Aceste observaţii arată că există categorii excluse – persoane aflate în afara măsurilor de protecţie socialău se poate estima cât de extins este acest segment de populaţie, dar ca o consecinţă, numărul copiilor aflaţi în dificultate (trăind în condiţii improprii, fără asistenţă medicală, neglijaţi, abuzaţi, etc.) este şi el mai mare decât cel care poate fi estimat pe baza datelor oficiale. Cu siguranţă aceste categorii au nevoie de politici dedicate şi realiste.

b.Prestaţiile sociale orientate spre copii sunt următoarele:

-Alocaţia de stat pentru copii – ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor copiilor între 0-16 ani, sau până la vârsta de 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ

38

prevăzută de lege, ori sunt copii cu nevoi speciale. Cuantumul alocaţiei este de 210.000 lei pe lună.

-Rechizite şcolare – se acordă elevilor care sunt înscrişi în învăţământul de stat, primar şi gimnazial, la cursuri de zi şi care sunt în întreţinerea familiilor al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, realizat în luna iulie a fiecărui an, este de maximum 50% din salariul de bază minim brut pe ţară (începand din 2001). Aceste condiţii prevăzute în lege au fost interpretate diferit. “În funcţie de modul în care au fost interpretate prevederile legale au fost stabilite condiţiile de acces la acest program, diferite de la o localitate la alta. Spre exemplu, în unele şcoli, era suficientă o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului că nu obţine venituri salariale mai mari decât pragul impus, pe când în alte şcoli a fost necesară o declaraţie autentificată de notar. În cel de-al doilea caz, taxa percepută de notar însemna aproape jumătate din valoarea ajutorului ce urma a fi primit, dacă cererea era aprobată.” (D.Arpinte, S. Preda, 2002, p.12)

-Produse lactate şi de panificaţie – începând cu anul 2002 se acordă gratuit pentru toţi elevii din clasele I-IV din învăţământul de stat şi pentru copiii din învăţământul preşcolar de stat.

-Burse pentru elevi – sunt de 2 tipuri: burse de merit, de studiu şi de performanţă (acordate în funcţie de performanţele la învăţătură) şi burse de ajutor social care se acordă copiilor care suferă de anumite boli şi copiilor ale căror familii nu realizează un venit net mediu lunar, pe ultimele 12 luni, pe membru de familie mai mare de 50% din salariul minim net pe ţară.

-Burse de şcolarizare – se acordă elevilor care fac parte din familii care au dreptul la ajutorul pentru venitul minim garantat, au 2 sau mai mulţi copii şi sunt înscrişi în învăţământul obligatoriu prevăzut de lege.

-Lapte praf – începând din 2001 se acordă gratuit lapte praf, formula pentru sugari, copiilor cu vârste cuprinse între 0-12 luni care nu sunt alăptaţi.Sub presiunea familiilor se distribuie in fapt lapte praf formula si mamelor care alapteaza sau care ar putea alapta,ceace vine in contracditie cu recomandarea OMS care spune ca “:alimentul ideal pentru sugar este laptele de mama”

Observaţii

Faţă de prestaţiile sociale orientate către familie, cele orientate spre copii au în mult mai mare măsură un caracter universal (alocaţia de stat pentru copii, produsele lactate şi de panificaţie, laptele praf).Cheltuielile pentru alocaţiile cu caracter universal le depăşesc cu mult pe cele cu alocaţiile ţintite.În ambele cazuri de asistenţă socială – cea orientată spre familii şi cea orientată spre copii, cel mai mare efort al statului este cel de sprijin financiar.

Copiii cu nevoi speciale primesc dublul alocaţiei de stat pentru copii. Copiii cu handicap grav pot beneficia, în anumite condiţii, şi de un asistent personal angajat de către autorităţile administraţiei publice locale. Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot opta pentru primirea unei indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din unităţile bugetare sau pentru un asistent personal. De asemenea, persoanele care au în îngrijire, supraveghere sau întreţinere un copil cu nevoi speciale beneficiază de concedii medicale pentru îngrijirea copilului.

39

ObservaţiiNumărul şi nivelul de sofisticare al serviciilor oferite pentru copiii cu nevoi speciale este în continuare nesatisfăcător.Nu există şcoli speciale pentru anumite tipuri de handicap decât în câteva oraşe mari. Acest lucru duce la despărţirea copilului de familie pe perioada şcolarizării.Copiii cu handicapuri uşoare frecventează învăţământul special, deşi ar putea fi integraţi în învăţământul normal.Nu există suficiente servicii specializate pe vârstă şi pe tip de handicap.Nu există servicii pentru adolescenţii şi adulţii cu nevoi speciale capabile să ducă la integrarea acestora în comunitate.

În sfârşit, dinamica reformei în diferitele sectoare interconectate (sănătate, educaţie, asistenţă socială, protecţia copilului) diferă foarte mult. Lipsa unor schimbări într-unul dintre domenii poate anula eforturile de schimbare în celălat. Există nevoia realizării unei colaborări între diferitele instituţii implicate în aceste domenii, în special la nivel local, cât mai aproape de beneficiari.

Sistemul de protecţie a copilului în perioada de tranziţie

Pot fi identificate câteva perioade distincte în evoluţia sistemului de protecţie a copilului (Greenwell, K. Fern 2000, Filipescu, I. 1998, Roth, M. 1999i:

1.Perioada dinaintea anului 1989 , perioadă în care protecţia copilului promova la scară largă instituţiile rezidenţiale –( Legea 3/1970 )

2.O perioadă de rapide măsuri reparatorii (1990-1991), caracterizată şi de o creştere exagerată a numărului adopţiilor internaţionale – (Legea 11/1990)

3.O perioadă de măsuri de reformă contradictorii şi nefocalizate (1992-1996), (Legea 48/1991, Legea 47/1993 şi Legea 84/1994.)

4.Perioada unor reforme începând cu anul 1997, în care s-au promovat alternativele la instituţionalizare (OG 26/1997, legea 108/1998), s-au reglementat procedurile privind adopţiile (OG 25/1997, Legea 87/1998) şi a avut loc descentralizarea instituţiilor de protecţie a copilului.

5.Perioada consolidarii reformei caracterizata printr-o alta abordare extinzindu-se activitatea de protectie a drepturilor copiilor la totii copii focalizindu-se masurile speciale catre grupurile cu risc ;precizindu-se rolul primordial al familiei in cresterea si educarea copilului si rolul comunitatii in sprijinul familiei (Legea 272/2004 privind Drepturile copilului ,Legea 273 privind reglementarea juridica a adoptiei etc.)

40

1.Perioada dinainte de ’89

Până în 1989, forma obişnuită de protecţie era instituţionalizarea.

Desi erau prevazute in legislatie si solutii alternative ca plasamentul familial si incredintarea acestea erau folosite pe scara foarte restrinsa si in general numai incredintarea in familia largita

Plasarea in institutii era considerat in epoca o solutie mai buna pentru dezvoltarea copilului decit plasarea intr-o familie inlocuitoare

Desi plasamentul in institutii era considerat o solutie temporara si era prevazuta obligatia revizuirii acestor solutii ,deobicei copii ramineau in institutii perioade foarte lungi de timp chiar daca aveau parintii

Deobicei revizuirea haotaririi initiale concluziona continuarea institutionalizarii evetual in alt tip de institutie

Lipsa serviciilor sociale in teritoriu cu imposibilitatea supravegherii unui copil reintors in familie favoriza decizia ca acel cxopil sa ramina in institutie

Multe instituţii care adăposteau un număr foarte mare de copii (400-500)Personal insuficient (un educator la 20-40 sau chiar 50 de copii) şi subcalificat (din 1978 sistemul de educaţie nu mai furniza calificare pentru profesiile de asistenţi sociali, psihologi sau psiho-pedagogi).l

instituţiilor rezidenţiale era construit pe vârste (leagăne de copii – pentru copii cu vârste cuprinse între 0 şi 3 ani, case pentru preşcolari – pentru copii de 3-6 ani, case pentru copiii de vârstă şcolară) sau pe gen (fete / băieţi) fără a ţine seamă de nevoia copiilor de stabilitate sau de relaţiile de rudenie.

Instituţiile comunicau în general puţin cu exteriorul, educaţia fiind furnizată de multe ori în interiorul instituţiei.

Condiţiile de viaţă în instituţii erau precare, nefiind asigurate uneori nici condiţiile de bază – hrană, igienă.

Modul în care s-a gândit şi impus funcţionarea instituţiilor de ocrotire a copilului până în 1989 a avut numeroase consecinţe negative, atât asupra sistemului în general, cât şi asupra copiilor: uniformizarea şi depersonalizarea serviciilor, deresponzabilizarea familiilor şi a comunităţilor locale, îndepărtarea copilului de familia naturală, restrângerea la

41

maximum a mediului privat personal în care creştea copilul aici, ignorarea nevoilor lui de dezvoltare. Imnaintea anului 1990 întregul sistem de protecţie a copilului aflat în dificultate (abandonat, orfan, cu handicap) se baza pe Legea 3/1970 cu privire la ocrotirea unor categorii de minori.

Deşi Legea 3/1970 prevedea şi măsura plasamentului familial, în fapt a promovat instituţionalizarea ca metodă principală de protecţiei copilului aflat în dificultate. De-a lungul întregii sale perioade de creştere şi dezvoltare copilul era mutat dintr-un tip de instituţie în alta în funcţie de vârsta sa şi noua situaţie creată – leagăne (0-3 ani), case de copii (pe vârste şi sexe), cămine spital (pentru copiii cu nevoi speciale), centre de reeducare (pentru copiii implicaţi în delincvenţă juvenilă).

Toate aceste instituţii se aflau în subordinea mai multor ministere (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Învăţământului).

Îndrumarea şi coordonarea activităţii de ocrotire a minorilor era realizată, conform Art. 20 din Legea 3/1970, de Comisia Centrală pentru Protecţia Minorilor, care funcţiona în cadrul Ministerului Muncii.

Atribuţiile Comisiei Centrale pentru Ocrotirea Minorilor erau următoarele:

îndrumarea şi coordonarea activităţii de ocrotire a copilului, aprobarea organizării unor comisii pentru ocrotirea minorilor pe lângă primăriile

municipale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ori pe lângă cele orăşăneşti şi comunale,

emiterea de îndrumări comisiilor pentru ocrotirea copilului.

Sistemul de protecţie a copilului a funcţionat după această lege (Legea 3/1970) până în 1997 când a fost abrogată de OU 26/1997.,dar dupa 1990 a incveput sa se schimbe filozofia aplicarii ei .

2.Perioada unor rapide măsuri reparatorii 1990-1991

După 1990, cadrul legislativ în domeniu s-a modificat atât prin legi interne cât şi prin aderarea la unele documente internaţionale.

Principalele schimbări ale legilor interne apărute în perioada 1990-1997 au vizat în special problematica adopţiei şi cea a organizării la nivel central a unor comitete responsabile de insituţiile de ocrotire a copilului. Aceste măsuri legislative au urmărit îmbunătăţirea condiţiilor de îngrijire şi educare a copiilor ocrotiţi şi nu schimbarea sistemului de ocrotire.

În ceea ce priveşte regimul adopţiei, în 1990 s-au modificat radical condiţiile legale pentru încuviinţarea adopţiei faţă de cele existente până la acel moment.Deşi conţinea prevederi care stipulau preponderenţa adopţiei naţionale faţă de cea internaţională, pedeapsa cu închisoarea pentru intermediarii şi facilitatorii adopţiei care obţin avantaje pecuniare, Legea 11/1990 a liberalizat practic regimul adopţiilor internaţionale din România, în comparaţie cu perioada precedentă când acestea erau foarte rare.

42

Această lege a avut ca efect explozia de adopţii internaţionale de la începutul anilor 90 ,în 1991 fiind necesară o nouă reglementare care să ducă la stoparea acestui flux – Legea 48/1991.

La nivel central Comisia Centrală pentru Protecţia Minorilor a fost înlocuită de Comitetul pentru Sprijinirea Instituţiilor de Protecţie a Copilului înfiinţat prin Hotărârea nr. 1.032 din 26 septembrie 1990.

Comitetul – noua structură de la nivel central, avea rolul de organ guvernamental menit să contribuie la evaluarea şi coordonarea programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de îngrijire şi educare a copiilor ocrotiţi, la amplificarea cooperării cu organismele şi fundaţiile create in acest domeniu in România şi în lume.

În acelaşi an România a ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului – Legea 18/1990 fiind una din primele tari care asemnat Conventia si a ratificat-o ulterior

3.Perioada unor măsuri de reformă contradictorii şi neconvergente

Legea 47/1993 a completat legislaţia cu privire la adopţie. Această lege stabilea că un copil aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat, sau a unei instituţii private este declarat abandonat prin hotărâre judecătorească dacă părinţii s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de şase luni. Dezinteresul era definit ca lipsa probei că un copil a fost vizitat de părinţi timp de şase luni. Un copil declarat abandonat putea fi dat spre adopţie.

Efectul în timp al legislaţiei legată de adopţie a fost din nou creşterea fluxului adopţiilor internaţionale. Lucrurile s-au petrecut de această dată progresiv, dar în 2000 situaţia devenise atât de critică încât în 2001 autorităţile române au fost nevoite, la presiunea organismelor internaţionale, să impună un nou moratoriu pentru a stopa acest fenomen.

În prima perioada anilor ‘90 România a mai aderat la următoarele acte internaţionale:

Legea 100/1992 privind Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii;

Legea 15/1993 privind Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii (Strasbourg);

Legea 84/1994 privind ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Haga).

În 1993 România a transmis Comitetului ONU de la primul rapor asupra implementării Convenţiei în România. În 1994 Comitetul Drepturilor Copilului de la Geneva a transmis României concluziile şi recomandările sale cu privire la situaţia respectării drepturilor copilului în această parte a lumii. Raportul era mai curând critic şi sesiza autorităţile de atunci cu privire la lipsa de coordonare între diferitele instituţii şi politici în domeniul protecţiei copilului.

Raportul punea în lumină următoarele chestiuni:

Lipsuri legislative referitoare la problematica drepturilor copilului şi respectarea interesului superior al copilului.

43

Nevoia asistării familiilor în ceea ce priveşte planificarea familială respectiv asumarea responsabilităţilor ce revin părinţilor în creşterea şi dezvoltarea copilului.

Nevoia unor politici legate de problema abuzului sau neglijării copilului în familie. Nevoia profesionalizării personalului angajat în instituţiile de protecţie,

profesionalizarea asistenţei sociale, etc.

Ca răspuns la acest raport şi la presiunile internaţionale, în anul 1995 a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune în Favoarea Copilului, adoptat prin HG 972/1995. Elementul pozitiv al acestui plan a fost acela că prevedea în mod expres ca instituţionalizarea să fie o măsură de ultimă instanţă, afirmându-se totodată interesul superior al copilului de a avea o familie.

Totuşi planului îi lipsea o evaluare exactă:

a situaţiei de fapt la momentul redactării, a cauzelor care au dus la situaţia prezentă, a obiectivelor specifice, a căilor de acţiune de la starea actuală a sistemului de protecţie a copilului la

obiectivele auto-impuse şi, a modului de colectare a resurselor necesare (vezi GIASAI, 2001, p.14).

Situaţia de fapt a copiilor aflaţi în instituţiile de ocrotire s-a schimbat numai in ceace priveste conditiile de baza hrrana,caldura.Aspectele privind satisfacerea nevoilor emotionale a ramas aproape neschimbată în primii ani ai tranziţiei, dovedindu-se deseori a fi dramatică.

Cea mai importantă achiziţie a acestor ani obţinută prin implicarea organizaţiilor internaţionale a fost apariţia unor organizaţii nonguvernamentale capabile să dezvolte şi să implementeze servicii de calitate în protecţia copilului. Fundaţii puternice cu expertiză şi experienţă în domeniu ca World Vision, Holt, Bethany etc., îşi încep activitatea în România în aceşti ani.

O altă problemă extrem de serioasă legată de chestiunea copilului aflat în dificultate, problemă care va lua anvergură de-a lungul anilor care au urmat apare tot în această perioadă: copiii străzii. În privinţa acestei probleme reacţiile autorităţiilor au fost întârziate, iar măsurile luate în ceea ce-i priveşte sunt cu totul insuficiente.

4.Perioada unor reforme începând cu 1997

Până în anul 1997 structura de la nivel central care se ocupa de protecţia copilului a fost Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, format din câţiva reprezentanţi ai unor ministere diferite.

În ianuarie 1997 a fost creat Departamentul pentru Protecţia Copilului, în cadrul structurilor executive guvernamentale. În anul 2000 Departamentul va fi transformat în Agenţia Naţională pentru Protecţia Copilului prin HG 96/2000, iar în anul 2001, în Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie. În momentul reorganizării din 2001 ANPCA a preluat în structura sa Comitetul Român pentru Adopţii.

Prin OUG 26/1997, Guvernul României deschide calea descentralizării serviciilor de stat pentru protecţia copilului aflat în dificultate. Consiliile judeţene şi consiliile

44

sectoarelor municipiului Bucureşti preiau o parte a instituţiilor de ocrotire a minorilor, organizându-se la nivel teritorial. Este în acelaşi timp puternic promovată crearea alternativelor la instituţionalizare.

Transferul unora dintre responsabilităţile protecţiei copilului la nivel local a deschis calea modernizării sistemului. Este creată o instituţie la nivel central, actuala ANPCA, cu atribuţii în special în formularea şi implementarea strategiei naţionale în domeniul protecţei copilului, precum şi în formularea, coordonarea şi monitorizarea aplicării standardelor şi metodologiilor în domeniu. Pe de altă parte sunt create instituţii la nivel judeţean, Direcţiile pentru Protecţia Copilului (DPC) aflate în directa subordine a consiliilor judeţene. Aceste instituţii judeţene vor fi responsabile în special de furnizarea serviciilor de protecţie a copilului, dar vor juca un rol important şi în procesul de evaluare şi autorizare a serviciilor furnizate de alte organizaţii.

Deşi cu o traiectorie sinuoasă, instituţiile nou create au reuşit să se dezvolte şi să implementeze măsuri de restructurare foarte importante. Procesul administrativ propriu-zis s-a desfăşurat destul de încet, neasigurându-se în mod adecvat fondurile şi resursele necesare unei astfel de operaţiuni la nivel naţional. Spre exemplu, normele metodologice de stabilire a nivelului contribuţiilor comunităţilor locale la finanţarea activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate au fost publicate abia în iunie 2000, deşi instituţiile fuseseră transferate la nivel local cu doi ani înainte. Acest lucru a făcut ca administraţiile locale să nu aloce fonduri suficiente către DPC-uri, în 1998 înregistrându-se un blocaj de finanţare fără precedent.

Procesul de restructurare a sistemului de protecţie a copilului a mers în paralel cu procesul de descentralizare administrativă prin aplicarea Legii Administraţiei Publice Locale 24/1996 şi Legii Finanţelor Publice Locale 189/1998.

Alte două tipuri mari de probleme care au avut efecte asupra sistemului de protecţie a copilului au apărut ca urmare a descentralizării administrative începută în aceşti ani:

Responsabilizarea autorităţilor locale (de la nivelul judeţului şi de la cel al localităţilor) cu privire la noile atribuţii şi obligaţii ce le revin a fost şi a rămas un proces anevoios, încă în curs; delegarea responsabilităţilor de finanţare între nivelul central şi nivelele administrative locale s-a făcut deseori într-o manieră netransparentă; în timp ce unele dintre serviciile publice au fost descentralizate, altele nu au fost, ceea ce a putut duce la slabe legături intersectoriale (educaţie, sănătate, servicii sociale, protecţia copilului).Unul dintre efectele negative cunoscute ale descentralizării este cel al creării unor decalaje de dezvoltare între regiuni mai prospere şi altele foarte sărace (Manor, J., 1999); problema acoperirii acestor decalaje nu a fost gestionată administrativ suficient de bine în anii care au urmat descentralizării fiscale..

Începând cu 1998 câţiva mari finanţatori externi încep programe care presupun crearea unor servicii alternative la instituţionalizare: USAID, World Bank într-un proiect cofinanţat prin Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. În 1999 ar fi trebuit să intre o importantă componentă de finanţare prin fondurile PHARE ale Uniunii Europene. În urma blocajului financiar în care au intrat noile instituţii descentralizate banii destinaţi iniţial programelor de dezvoltare a serviciilor au fost utilizaţi pentru menţinerea la suprafaţă a sistemului

45

Alte programe importante vor fi dezvoltate în aceşti ani împreună cu organizaţii ca UNICEF, Ambasada Canadei, Ambasada Olandei, DFID, Ministerul Francez al Afacerilor Externe, etc.

Prin intermediul Programelor de Interes Naţional, ANPCA a lansat propriile-i politici de dezvoltare la nivel naţional, care au inclus promovarea protejării copilului în dificultate într-un mediu familial, protejarea copiilor cu nevoi speciale sau celor infectaţi HIV în familii sau la asistenţi maternali, etc.

Odată cu asumarea de către România a ţelului integrării în Uniunea Europeană, reforma în sistemul de protecţie a copilului a devenit criteriu politic pentru integrare. Acordul de la Copenhaga (1993) stipuleză următoarele: “calitatea de ţară membru presupune că ţara candidată a dobândit stabilitatea instituţiilor care garanteză democraţia, respectă domnia legii, respectă drepturile omului şi protejarea minorităţilor.” Comisia Europeană a întărit ideea că protejarea copilului este o chestiune care ţine de drepturile omului, şi nu va iniţia negocieri cu nici o ţară aspirantă până ce aceasta nu ia foarte în serios chstiunea protecţiei copilului.

Comisia Europeană, organizaţiile internaţionale şi uneori mass-media s-au transformat de-a lungul timpului în grupuri de presiune pentru schimbarea sistemului de protecţie a copilului.

Reforma în protecţia copilului – reforma instituţională

-Scurt istoric si apreciere critica a procesului-

Principalele măsuri de reformă a sistemului au vizat două domenii mari:

1. Reforma instituţională şi administrativă descentralizarea (proces extins la întreaga administraţie publică din România); crearea noilor instituţii din sistemul de protecţie a copilului.

2. Reorientarea politicilor de protecţie a copiluluidezinstituţionalizarea copiilor aflaţi în sistem;crearea alternativelor la instituţionalizare.

Descentralizarea administrativă şi crearea noilor instituţii

După cum arătam mai devreme, acest proces a presupus două lucruri diferite:

construcţia noilor instituţii de la nivel central şi judeţean care să preia întreaga sarcină a protecţiei copilului aflat în dificultate,

racordarea lor la noile formule administrative locale.

Începând cu anul 1997, instituţia care coordonează activitatea la nivel central (actuala Autoritate pentru protectia drepturilor copilului ,fosta Agentie pentri protectia copilului si adoptie )începe să se dezvolte, dar traseul său a fost destul de complicat: a presupus schimbări de organizare, denumire şi subordonare aproape anuale.

46

Instituţia a parcurs un ciclu în care a trecut din subordinea Ministerului Muncii în cea a Secretariatului de Stat al Guvernului unde a cunoscut diferite forme de organizare juridică şi din nou în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei începând cu iunie 2003.

Cu toate acestea a reuşit până la urmă să definească şi să implementeze o strategie naţională de reformă şi să lanseze prin intermediul PIN-urilor (programe de interes national) şi parteneriatelor cu finanţatorii internaţionali propriile-i politici în domeniu (dezinstituţionalizarea şi crearea serviciiilor alternative).

Una dintre problemele apărute la nivelul institutiei centrale care coordona protectia derepturilor copilului ,a fost întârzierea apariţiei standardelor de calitate pentru serviciile nou create. Studiile de caz întreprinse arată că în unele situaţii, serviciile au apărut fără să fi fost definite exact scopurile pentru care au fost create şi rezultatele la care trebuie să se ajungă.

Cea mai importantă problemă la nivel central era faptul că problematica respectării drepturilor copilului atât în instituţiile de tip vechi, dar şi în crearea de noi servicii a fost lăsată pe o poziţie de mai mic interes.

Cele mai multe cazuri de posibile violări ale drepturilor copilului au fost transmise de către ANPCA aceleluiaşi organism care era responsabil de asigurarea serviciului în cauză, anume DPC-urile.

Directiile de Potectie a Drepturilor Copilului structurile judeţene create cu atribuţii în protecţia copilului au întâmpinat la rândul lor dificultăţi. Pe de o parte aceste instituţii au preluat pe rând servicii care aparţineau unor ministere diferite, proces anevoios şi de durată.

Pe de altă parte erau chemate să dezvolte şi să furnizeze servicii noi pentru care cel mai adesea nu avea nici expertiză şi nici resurse. Dacă la chestiunea identificării unor resurse materiale s-au mai găsit soluţii, problema expertizei metodologice şi cea a calificării personalului au constituit in epoca o problema majora..

Instituţiile pentru protecţia copilului trebuiau să colaboreze şi să implice în rezolvarea unor probleme punctuale departamente cu subordonare diferită ale unor instituţii centrale din educaţie, sănătate, ordine publică, etc. Acest lucru a mers greoi, câtă vreme reformele din celelalte domenii au un ritm inegal, iar atribuţiile ce revin fiecărei instituţii în parte nu sunt întotdeauna clar definite.

Dificultăţile legate de responsabilizarea autorităţilor locale în asumarea noilor atribuţii ce le revin, ori problemele cu care se confruntă localităţile sărace, au făcut ca lucrurile să fie şi mai dificile.

Două dintre chestiunile-cheie cu care sau confruntat DPC-urile si se mai confrunta si acum Directiile Generale de Asistenta Sociala actualele structiri din teritorii sunt: infrastructura pe care sunt dezvoltate serviciile şi modul de finanţare al sistemului.

Situatii care ridică încă probleme: infrastructura si personalul

Pentru a gestiona şi coordona toate atribuţiile care apar intrun judeţ, este nevoie de o infrastructură care să acopere în mod profesionist toate localităţile.

47

Cum realizarea acestui lucru a fost deocamdată imposibilă,se apelează la serviciile de asistenţă socială din Primării.

Problema cea mai serioasă apare în localităţile mici, în special în cele din rural, unde adeseori nu există personal calificat pentru munca socială. De altminteri, oferta serviciilor de protecţie este incomparabil mai mare în urbanul mediu sau mare decât în celelalte tipuri de localităţi, în care ar fi cel puţin tot atâta nevoie de ele.

Odată cu diversificarea serviciilor oferite în protecţia copilului s-a creat o uriaşă nevoie de profesionalizare şi rafinare a asistenţei de specialitate pe aceste servicii. Procedurile de monitorizare, acompaniere şi închidere a cazurilor sunt complexe şi, în multe situaţii, oamenii care le aplică nu sunt suficient pregătiţi.

Situatii care ridică încă probleme: finanţarea sistemului

Odata cu descentralizarea sistemului de protectie sociala ,Consiliile Judeţene au preluat responsabilitatea întreţinerii clădirilor în care funcţionau centrele de plasament. Cuantumul finanţărilor venite de pe cele trei niveluri administrative nu e clar reglementat (cât finanţează Bugetul de Stat, cât finanţează Consiliile Judeţene, cât finanţează autorităţile locale), iar în practică se dovedeşte că direcţiile depind uneori în foarte mare măsură de Bugetul de Stat. Contribuţiile din partea comunităţilor locale nu sunt plătite sau sunt plătite în foarte mică măsură; acest lucru implică un efort suplimentar din partea Consiliului Judeţean.Estimarea costurilor serviciilor pe copil înregistrează variaţii foarte mari de la un judeţ la altul, sau de la un trimestru la altul, ceea ce indică faptul că în această privinţă nu s-a ajuns la o soluţie optimă (eficienţă şi predictibilitate). Există diferenţe mari între judeţe în ceea ce priveşte asigurarea bunăstării copilului. De regulă, judeţele cele mai sărace se confruntă şi cu problemele cele mai mari legate de problematica copilului.

Programele de interes national

În perioada 2000-2001 sumele acordate prin PIN-uri au fost acordate pe bază de proiect Consiliilor Judeţene.

Într-o primă etapă, programele de interes naţional s-au îndreptat spre finanţarea instituţiilor nou transferate şi dezvoltarea reţelei de asistenţi maternali. Criteriul de alocare a fondurilor a fost numărul copiilor instituţionalizaţi.

Programul cu bugetul cel mai mare a fost cel de “Continuare a reformei sistemului de servicii şi instituţii destinate îngrijirii, protecţiei şi promovarii drepturilor copilului”. Deşi acest program îşi propunea reforma sistemului, fondurile alocate au avut până la urmă scopul susţinerii reformei (fondurile puteau fi cheltuite numai pe drepturile cu caracter social, cheltuieli de personal, hrană, materiale, etcUn alt program finanatat prioritar“Promovarea protecţiei în mediu familial a copilului aflat în dificultate” a fost destinată prevenirii abandonului şi reintegrării copilului în familia naturală. Familiile vizate au primit o sumă fixă de bani timp de 4 luni. În absenţa acompanierii şi consilierii familiilor respective acest tip de ajutor nu a putut fi foarte eficient.

Începând cu anul 2002, PIN-urile s-au orientat către ONG-uri, grupurile ţintă ale acestor programe fiind mult mai bine specificate (copiii străzii şi tinerii care părăsesc la 18 ani instituţiile de ocrotire).

48

Programele finanţate de donorii internaţionali

Închiderea instituţiilor şi dezvoltarea serviciilor alternative a fost finanţată în principal prin intermediul programelor donorilor internaţionali.

Obiectivul comun al proiectelor cu finanţare internaţională a fost cel de a crea servicii alternative. Proiectele PHARE, USAID, World Bank, BIRD şi BDCE au avut toate componente orientate către închiderea instituţiilor rezidenţiale de tip vechi şi programe centrate pe dezvoltarea serviciilor alternative.

O parte dintre aceste programe au fost contractate în perioada 1998-1999, dar multe din ele au fost implementate în 2001. Acest lucru explică schimbarea de proporţii petrecută în structura serviciilor din sistem în perioada 2001-2003.

Finanţator Obiective Perioada1 Cuantumul finaţării

PHARE

crearea de servicii alternative1999-2003 26,5 MEuro

închiderea instituţiilorasistenţă tehnică 1999-2003 1,8 MEurocampanie de sensibilizare şi informare

1999-2003 3,6 MEuro

întărirea şi diversificarea activităţilor de protecţie a copilului

2003-2006 17,3 MEuro

WB, BIRD,BDCE,Guv. Rom.

dezvoltarea infrastructurii de servicii comunitare alternative

1998-2003 27 MUSD

Guvernul Marii Britanii

asistenţă tehnică 2002 3MGBP

UNICEF asistenţă tehnică, formare 1999-2004 3,5 USD

USAIDcrearea de servicii alternative

1998-20002001-2005

9 MUSD15 MUSD

închiderea institutiilorasistenta tehnica si formare

Sursa: www.copii.ro

A existat o coordonare între diferiţii donori internaţionali în ceea ce priveşte finanţarea.Donorii internaţionali au oferit fonduri substanţiale pentru finanţarea reformelor, în timp ce autorităţile române au finanţat cel mai adesea susţinerea serviciilor existente sau a celor nou create.

Actori implicaţi în furnizarea serviciilor de protecţie a copilului

Iată schematic care erau in epoca initierii reformelor actori şi cele mai importante tipuri de relaţii între ei în acest moment:Multe

1 Perioada se referă la intervalul dintre semnarea contractului şi încheierea proiectului

49

Principalii actori implicaţi în decizia şi oferta de servicii de protecţie a copilului si care au contribuit estential la reform,a sistemului de protectie a copilului pot fi descrişi după tipul organizaţional astfel:

autorităţi de stat – la nivel central, judeţean şi local,

donori internaţionali

organizaţii non guvernamentale .

Institutii pentru protectia drepturilor copilului

După criteriul funcţional aceste instituţii pot fi descrise ca:

50

subordination

finanţarea reformelorfinanţarea sistemului existentmonitorizare şi controlcoordonare metodologicăsubordonare directăfurnizarea serviciilor de protecţie

Comisia pentru Protecţia Copilului

Nivel central

Judeţ

Localitate ONG-uri Primărie

ANPCA

Servicii de protecţie

DPC

Consiliul Judeţean

Donori internaţionali

Instituţii de coordonare, acreditare, monitorizare şi control

Autoritatea nationala pentru protectia derpturilor copilului ANPCD Consiliul Judeţean, Comisia pentru protecţia copilului, Directiile generale de asistenta sociala Autorităţile locale (Consiliul Local, Primarul) şi, în cadrul programelor finanţate de

ele, instituţiile internaţionale.

Furnizori de servicii –

Directiile generale de Asistenta Sociala Organizaţiile neguvernamentale autorizatei Primăriile

Prima observaţie care se poate face pe această schemă este aceea că DPC-urile îndeplinesc o dublă funcţiune: au atribuţii şi în furnizarea de servicii, dar şi atribuţii de monitorizare şi control. Acest lucru poate genera conflicte de interes atunci când două tipuri de organizaţii care furnizează servicii (de stat respectiv ONG) intră în competiţie.

A doua observaţie cu caracter general este că există mult prea multe tipuri de instituţii cu atribuţii în coordonarea şi monitorizarea serviciilor oferite. Acest lucru generează suprapuneri de atribuţii ale diferitelor instituţii şi poate duce la scăderea eficienţei controlului efectuat.

a. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului

Organism guvernamental central aflat acum în subordinea Ministerului Muncii Solidaritatii si Familiei

Activitati:

a) elaborareaza şi aplica strategia şi programele de reformă în domeniul protecţiei drepturilor copilului,

b) asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor şi programelor;

c) gestioneaza bunurile, pe care le are în administrare

d) reprezinta,statul român, pe plan intern şi extern;

e) de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum şi al activităţilor instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa

Finanteaza programe de interes naţional în domeniul protecţiei drepturilor copilului,adica acele programe care contribuie la :

51

realizarea obiectivelor de reformare a sistemului de servicii şi instituţii destinate îngrijirii, protecţiei şi promovării drepturilor tuturor copiilor;

asigurarea funcţionării adecvate a sistemului în vederea îmbunătăţirii indicatorilor de performanţă a respectivelor servicii şi instituţii.

Programele specifice ce pot fi finanatate sau cofinantate de catre Autoritate sunt :

programe specifice de implementare a strategiei naţionale în domeniul reformei sistemului de servicii şi instituţii destinate îngrijirii, protecţiei şi promovării drepturilor copilului, inclusiv programe pentru prevenirea abandonului şi reintegrarea copilului în familie;

programe de urgenţă pentru depăşirea unor situaţii de criză, în vederea asigurării protecţiei şi îngrijirii copiilor, determinate fie de calamităţi naturale, fie de imposibilitatea unor autorităţi locale de a asigura din bugetul propriu sumele necesare în vederea protecţiei şi îngrijirii copiilor, precum şi, după caz, pentru intervenţii cu caracter umanitar;- orice alte programe corespunzătoare domeniului de activitate al Autorităţii.

b.Direcţia generala de asistenţă socială şi protecţia copilului,

Direcţia generală este instituţia publică cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, prin comasarea serviciului public de asistenţă socială şi a serviciului public specializat pentru protecţia copilului (fosta Directie de Protectie a Copilului) de la nivelul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti.

Funcţiile Directiei Generale: a) de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de asistenţă socială, a planului de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, precum şi a programelor de acţiune antisărăcie,

b) de coordonare a activităţilor de asistenţă socială şi protecţie a copilului la nivelul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti; c) de administrare a fondurilor pe care le are la dispoziţie;

d) de colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul asistenţei sociale, cu serviciile publice locale de asistenţă socială, precum şi cu reprezentanţii societăţii civile care desfăşoară activităţi în domeniu;

e) de execuţie, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale şi financiare necesare pentru implementarea strategiilor cu privire la acţiunile antisărăcie, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, precum şi pentru soluţionarea urgenţelor sociale individuale şi colective;

52

f) de reprezentare a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, pe plan intern şi extern, în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului.

Direcţia generală îndeplineşte următoarele -ATRIBUTII-principale in domeniul protectiei copilului:

-in activitatea de protectie a familie si copilului

a. întocmeşte raportul de evaluare iniţială a copilului şi familiei acestuia şi propune stabilirea unei măsuri de protecţie specială; reevaluează, cel puţin o dată la 3 luni şi ori de câte ori este cazul, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială şi propune, după caz, menţinerea, modificarea sau încetarea acestora;

b. monitorizează măsurile de protecţie specială a copilului;

c. identifică şi evaluează familiile sau persoanele eligibile pentru a primii copii in plasament familial, persoanele care pot deveni asistenţi maternali profesionisti,monitorizeaza activitatea acestora

d. coordonează activitatea de prevenire a separării copilului de părinţii săi, acordă asistenţă şi sprijin părinţilor copilului separat de familie, în vederea reintegrării în mediul său familial;

e. identifică familiile sau persoanele cu domiciliul în România care doresc să adopte copii; evaluează condiţiile materiale şi garanţiile morale pe care acestea le prezintă şi eliberează atestatul de familie sau de persoană aptă să adopte copii;efectueaza demersurile vizând deschiderea procedurii adopţiei interne pentru copiii aflaţi în evidenţa sa;

f. monitorizează evoluţia copiilor adoptaţi, precum şi a relaţiilor dintre aceştia şi părinţii lor adoptivi; sprijină părinţii adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligaţiei de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale copilului o permit;

-in activitatea de coordonare a institutiilor ce protejeza copii:

a. coordonează şi sprijină activitatea autorităţilor administraţiei publice locale din judeţ în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului;

b. acordă asistenţa tehnică necesară pentru crearea şi formarea structurilor comunitare consultative ca formă de sprijin în activitatea de asistenţă socială şi protecţia copilului;

c. colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului sau cu agenţi economici prin încheierea de convenţii de colaborare cu aceştia;

d.dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile în vederea acordării şi diversificării serviciilor sociale şi a serviciilor pentru protecţia copilului, în funcţie de nevoile comunităţii locale;

e. propune consiliului judeţean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, înfiinţarea, finanţarea, respectiv cofinanţarea instituţiilor publice de asistenţă socială, precum şi a serviciilor pentru protecţia copilului;

53

Structura organizatorică operativa:

- compartimentul pentru îngrijire de tip familial

- compartimentul pentru îngrijire de tip rezidenţial

- compartimentul de intervenţie în situaţii de abuz, neglijare, trafic şi migraţie;

- compartimentul de intervenţie în regim de urgenţă în domeniul protecţiei copilului; în cadrul acestuia se organizează şi funcţionează "telefonul copilului";

-compartimentul de evaluare a copilului care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal;

- compartimentul de evaluare complexă a copilului cu dizabilităţi;

- compartimentul de evaluare şi monitorizare în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului;

- compartimentul strategii, programe, proiecte în domeniul asistenţei sociale şi protecţiei copilului;

- secretariatul comisiei pentru protecţia copilului;

Servicii specializate pentru protectia copilului :

Serviciile de tip rezidenţial au rolul de a asigura protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii, a măsurii plasamentului:

centrele de plasament,clasice si de tip familial centrele de primire a copilului în regim de urgenţă centrele maternale.

Serviciile de tip rezidenţial pot avea caracter specializat, în funcţie de nevoile şi de caracteristicile copiilor protejaţi. Pot fi publice functionind in structura directiei sau private in structura unor organizatii nonptofit.

Principiile care stau la baza activităţii serviciilor de tip rezidenţial sunt:

respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; egalitatea şanselor şi nediscriminarea;

deschiderea către comunitate; egalitatea şanselor şi nediscriminarea; ascultarea opiniei copilului

54

menţinerea relaţiilor copilului şi contacte directe cu părinţii si, rudele; menţinerea împreună a fraţilor;

promovarea unui model familial de îngrijire a copilului; asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate a copilului; asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;

Beneficiarii serviciilor de tip rezidenţial sunt:

copiii separaţi, temporar sau definitiv, de părinţii lor, tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi care beneficiază, în condiţiile legii, de

protecţie specială; cuplurile părinte/ copil, în situaţia constatării riscului de abandon copiii neînsoţiţi de către părinţi si care are regim de refugiat

Serviciile de zi au rolul de a asigura menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.

centrele de zi; centrele de consiliere şi sprijin pentru părinţi; centrele de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea copilului cu probleme

psihosociale; serviciile de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse să îşi

abandoneze copilul. Serviciile de zi pot avea caracter specializat, în funcţie de nevoile şi de

caracteristicile copiilor şi ale părinţilor lor si pot fi organizate şi în complexuri de servicii cuprinzând două sau mai multe tipuri de servicii complementare

Beneficiarii serviciilor de zi sunt:

copiii şi părinţii cărora li se acordă prestaţii şi servicii destinate prevenirii separării lor;

copiii care au beneficiat de o măsură de protecţie specială şi au fost reintegraţi în familie;

copiii care beneficiază de o măsură de protecţie specială; părinţii ai căror copii beneficiază de o măsură de protecţie specială; copiii cu statut şi regim de refugiat

Serviciile de zi îndeplinesc următoarele atribuţii:

asigură un program educaţional adecvat vârstei, nevoilor, potenţialului de dezvoltare şi particularităţilor copiilor;

asigură activităţi recreative şi de socializare; asigură copiilor si parintilor consiliere psihologică şi orientare şcolară şi

profesională; dezvoltă programe specifice pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale

părinţilor şi a violenţei în familie;

55

asigură programe de abilitare şi reabilitare pentru copiii cu nevoi speciale contribuie la depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea

copilului de părinţii săi;

Serviciile de tip familial au rolul de a asigura, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi. Serviciile de tip familial pot avea caracter specializat, în funcţie de nevoile şi de caracteristicile copiilor protejaţi.

Serviciile de tip familial pot fi organizate si in structura unor organizatii private non profit si nu pot functiona decit cu licenta din partea directiei.

Beneficiarii serviciilor de tip familial sunt:

copiii pentru care urmează a fi instituită tutela, copiii faţă de care a fost stabilită, încredinţarea în vederea adopţiei; copiii separaţi, temporar sau definitiv, de părinţii lor,si stabilirii, măsurii

plasamentului; copiii pentru care a fost dispus, plasamentul în regim de urgenţă tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi care beneficiază, în continuare de

protecţie specială.

Serviciile specializate destinate protecţiei copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal sunt de tipul celor listate mai sus:centre rezidentiale,de zi si de tip familai

Beneficiarii acestor servicii pot fi:

copiii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal familia naturală, extinsă ori substitutivă, după caz, a copilului care a săvârşit

o faptă penală şi nu răspunde penal; alt reprezentant legal al copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu

răspunde penal; comunitatea locală din care fac parte copiii ce necesita o astfel de masura

Activităţile desfăşurate în cadrul serviciilor specializate:

prevenirea şi combaterea acţiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor;

educarea copiilor în spiritul respectului faţă de lege şi faţă de valorile morale, în spiritul toleranţei, demnităţii şi solidarităţii;

încurajarea şi sprijinirea copiilor în evoluţia spre o viaţă responsabilă şi corectă; responsabilizarea şi conştientizarea copiilor faţă de factorii ce le-ar putea

periclita dezvoltarea fizică şi morală; reintegrarea şcolară, familială ori socială a copilului.

Alte servicii suplimentare

in funcţie de necesitatule de pe plan local, in domeniul protecţiei copilului aflat in dificultate, se pot organiza si alte servicii suplimentare :

56

Centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat = serviciu pentru protecţia copilului, care are drept misiune susţinerea emoţionala, prelucrarea traumei si a consecinţelor acesteia, precum si capacitatea clienţilor pentru obţinerea schimbărilor necesare adaptării la mediul de viata ; exista standard minim de funcţionare

Centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării si exploatării = serviciu pentru protecţia copilului care are drept misiune derularea, promovarea si menţinerea in comunitate a unor activitatea de prevenire primara, secundara si terţiara, care sa contribuie la asigurarea unei dezvoltări echilibrate pentru toţi copiii din comunitate ; exista standard minim de funcţionare

Telefonul copilului = serviciu pentru protecţia copilului, a cărui misiune este sa primească semnalările cu privire la situaţiile de abuz, neglijare si exploatare a copilului, sa asigure consilierea telefonica in aceste situaţii si sa intervină prompt in cazurile urgente prin intermediul unei echipe mobile complete ( unul din consilierii cu studii superioare socio-umane si un poliţist) ; exista standard minim de funcţionare

Serviciul de asistenta si sprijin pentru copil in exprimarea libera a opiniei sale = asigura copilului capabil de discernământ asistenta si sprijinul necesar participării la procesul decizional referitor la orice problema care îl priveşte sau ii poate afecta interesele.

Alti actori ce participa la protectia copilului

Organizaţiile non guvernamentale

Organismele private autorizate sunt persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, constituite în condiţiile legii. Pentru ca o organizaţie privată să poată derula activităţi în domeniul protecţiei copilului trebuie deci ca, pe de o parte, să aibă statut de ONG, pe de altă parte să fie autorizată.

Organizaţiile neguvernamentale furnizează o serie din serviciile de protecţie a copilului (servicii furnizate independent sau în parteneriat cu directia de protectie a copilului). Implicarea lor este considerabilă în domeniile consilierii şi serviciilor de acompaniere, domenii în care DPC-urile au mai puţină experienţă.

Instituţiile internaţionale

Există două tipuri de organizaţii internaţionale active în reforma din sistemul de protecţie a copilului:

Finanţatori strategici : Comisia Europeană, Banca Mondială, USAID, UNICEF, DFID, reprezentanţe ale unor misiuni diplomatice în România (cea a Canadei, Franţei, Olandei, etc.). Toate aceste organizaţii au ca obiectiv finanţarea programelor de dezvoltare în diverse părţi ale lumii;

Finanţatori mici

Intervenţiile pe care instituţiile internaţionale le-au avut în acest domeniu au vizat:

Urmărirea unor politici de reformă a sistemului de protecţie a copilului prin intermediul programelor de finanţare pe care le-au avut;

57

Încheierea unor parteneriate cu autorităţile române în vederea soluţionării sau implementării unor proiecte comune;Acţiuni de lobby sau presiune politică asupra autorităţilor pentru susţinerea reformelor (în special din partea CE – reforma în sistemul de protecţie a copilului fiind criteriu de aderare a României la UE).

Alături de PIN-uri, programele acestor instituţii internaţionale au finanţat de fapt reforma în sistem. Au existat trei mari abordări în politicile de finanţare:

Implementarea programelor prin intermediul autorităţilor române – Guvern, ANPDC (Delegaţia CE, BM); acest tip de abordare a presupus şi finanţări pentru proiecte ale ONG-urilor, însă liniile importante de decizie au vizat sprijinirea autorităţilor române în realizarea reformelor.

Implementarea programelor atât prin intermediul autorităţilor de stat cât şi prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale (UNICEF).

Implementarea lor prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale (USAID).

Merită observat că ceea ce au introdus nou donorii internaţionali a fost ideea de monitorizare a implementării programelor, idee care nu exista înainte şi care poate genera în final calitate şi dezvoltare a serviciilor urmărite. Pe de altă parte aceste instituţii au fost primii susţinători ai iniţiativei private în domeniul protecţiei copilului.

Relaţii între actori

Relaţia dintre ANPDC şi DGAS:

Între DGAS/PDC şi ANPDC nu există relaţii stricte de subordonare. Totuşi prin capacitatea sa de a emite Ordine, ANPDC impune atât Directiilor cât şi Comisiilor pentru Protecţia Copilului regulamente cadru, metodologii, standarde de calitate, etc.

Prin intermediul PIN-urilor, ANPDC implementează propriile-i politici la nivel naţional. Atât DPC-urile cât şi ONG-urile pot solicita obţinerea de fonduri în aceste programe.

Cofinanţarea serviciilor furnizate de DPC-uri prin intermediul unor sume din bugetul de stat poate fi un mod de a influenţa politica acestora din urmă.

58

DPC-uri

Instituţii internaţional

ealeM.Muncii

ANPDC

ONG-uri

Legendă:

finanţare

parteneriat

control

În sfârşit, ANPDC are mandatul de a controla calitatea serviciilor furnizate de către DGAS/DPC-uri.

Relaţia dintre ANPDC şi ONG-uri

ONG-urile au fost primele organisme care au desfăşurat în România servicii alternative de protecţie a copilului, cel mai adesea cu finanţare şi expertiză externă; în foarte multe situaţii ele au fost capabile să adapteze modelele importate la realitatea românească; în acest mod pot fi considerate parteneri utili în elaborarea proiectelor legislative, stabilirea strategiei naţionale sau standardelor de calitate promovate de ANPDC. Pe de altă parte pot furniza ANPDC un feedback real şi obiectiv din teren.

ANPDC propune acordarea statutului de utilitate publică ONG-urilor. Acest statut ar putea asigura în viitor accesul preferenţial la anumite fonduri sau facilităţi guvernamentale. În practică se constată însă o mare întârziere în procesul de acordare a acestui.

Relaţia dintre DPC-uri şi ONG-uri

DGAS/ DPC şi ONG-uri există în acest moment o relaţie asimetrică, câtă vreme amândouă tipurile de instituţii au ca atribuţii furnizarea de servicii, însă DPC-urile o au în plus şi pe aceea de a controla, monitoriza şi fundamenta pentru autorizare serviciile ONG. Acest lucru poate duce în practică la conflicte de interese şi relaţii instituţionale tensionate între DPC şi ONG-uri. Beneficiind de un transfer de expertiză externă în domeniul serviciilor, de o structura de personal mai elastică şi mai eficientă, unele ONG-uri au reuşit să se impună în procesul de furnizare a serviciilor, depăşind prin calitate serviciile furnizate de DPC. Marea problemă din acest moment este una legată de sustenabilitate: transferul sarcinii de finanţare a acestor servicii, acolo unde este cazul, din responsabilitatea instituţiilor internaţionale în responsabilitatea comunităţilor locale româneşti. O încercare de soluţionare a acestei probleme a fost condiţionarea acordării unora dintre finanţări de încheierea unor parteneriate între autorităţi şi societatea civilă în furnizarea de servicii. O alta, ceva mai dură, a fost aceea de a condiţiona acordarea finanţării de semnarea unui contract prin care DPC-urile se obligă să preia serviciul respectiv după încheierea perioadei de finanţare.

Există riscul ca prin preluare serviciul respectiv să nu mai fie furnizat la calitatea iniţială. Mai mult decât atât, cum dezvoltarea serviciilor alternative este încă la început, cererea este în acest moment mult mai mare decât oferta de servicii – este vorba aici de atât de numărul lor, dar şi de gradul lor de diversificare. În aceste condiţii presiunea de a acoperi orice tip de situaţie printr-un serviciu existent va fi foarte mare în cadrul Direcţiilor, lucru care va duce la scăderea calităţii sau chiar deturnarea sensului iniţial al serviciului respectiv.

Consiliul Judeţean

Este autoritate locală legitimă aleasă prin vot pe nivelul administrativ judeţean (nivel intermediar între guvernul central şi cel local).

59

Are atribuţii în:

elaborarea strategiei de dezvoltare la nivel judeţean; aprobarea bugetului judeţean, echilibrarea bugetelor localităţilor; luarea unor decizii cu caracter normativ (Hotărâri); înfiinţarea, furnizarea, concesionarea serviciilor publice de interes judeţean

(numirea / eliberarea din funcţie a directorilor instituţiilor care furnizează aceste servicii, numeşte directorul DPC);

încheierea unor parteneriate cu ONG-uri sau organizaţii internaţionale;

Odată cu aplicarea măsurilor de descentralizare fiscală (1998-99), Consiliile Judeţene au început să funcţioneze ca nişte adevărate guverne la nivel local. Ele au surse de venituri proprii ( din impozitul pe venit pentru finanţarea programelor judeţene, din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor localităţilor, taxe, impozite proprii, etc.); furnizează servicii la nivelul unităţii administrative pe care funcţionează şi răspund în faţa electoratului care le votează. Procesul de descentralizare a fost impus şi gestionat aici ca şi în alte părţi prin decizia liderilor politici.Aparatul administrativ este inca greoi şi ineficient.. Una dintre cele mai mari dificultăţi la nivelul administraţiilor judeţene este faptul că, pe de o parte, conducerile politice ale acestora sunt greu de responsabilizat în legătură cu noile atribuţii ce le revin mai ales in domeniul social , în timp ce pentru electorat miza acestui nivel administrativ este încă puţin vizibilă.

Comisia pentru Protecţia Copilului

Este organism al Consiliului Judeţean specializat în domeniul protecţiei copilului. Preşedintele ei este Secretarul Consiliului Judeţean, iar unul dintre vice-preşedinţi este directorul DPC. Este un organism îndrituit să ia decizii legate de măsurile de protecţie şi promovare a drepturilor copilului.

Comisia este în acest moment un organism cheie pentru întregul sistem de protecţie la nivel judeţean şi local datorită faptului că are extrem de multe atribuţii foarte importante. Toate atribuţiile care îi revin sunt realizate în şedinţe periodice şi fundamentate prin intermediul Secretariatului Comisiei.

Principalele atribuţii ale Comisiei sunt urmatoarele :

măsurile de protecţie instituite asupra copilului;

reevaluarea periodică a acestor măsuri

poate solicita primarilor luarea anumitor măsuri în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului;

60

referă cazuri instanţelor de judecată (în vederea adopţiei, decăderii din drepturile părinteşti, dar şi pentru dizolvarea ONG-urilor care desfăşoară activităţi ilicite sau econforme cu bunele moravuri, etc.);

încadrarea într-o anumită categorie de handicap, în cazul copiilor cu nevoi speciale; aprobarea strategiei judeţene în domeniul protecţiei copilului;

autorizarea organismelor private (ONG-uri) care furnizeză servicii de protecţie a copilului.

monitorizarea serviciilor furnizate în sistem (prin evaluarea rapoartelor de activitate ale furnizorilor).

raportarea activităţii în domeniu (implementarea strategiei, identificarea măsurilor de luat în viitor, etc.)

monitorizarea, coordonarea tuturor instituţiilor implicate în protecţia copilului;administrarea bunurilor copilului aflat în dificultate.

Consiliul Local

Autoritate legitimă aleasă prin vot la nivelul administraţiei locale. Este autoritatea deliberativă la nivelul localităţii.

Are atribuţii în:

aprobarea bugetului local; luarea unor decizii cu caracter normativ înfiinţarea, furnizarea, concesionarea serviciilor de inters local (numirea / eliberarea

din funcţie a directorilor instituţiilor care furnizează aceste servicii); încheierea unor parteneriate cu ONG-uri sau organizaţii internaţionale; conform principiului subsidiarităţii este principalul responsabil în furnizarea de

servicii sociale.

Primarul

Autoritate legitimă aleasă prin vot la nivelul administraţiei locale, şeful administraţiei locale, răspunde de buna funcţionare a acesteia.

. Are ca atribuţii:

asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (inclusiv respectarea drepturilor copilului);

asigură implementarea hotărârilor Consiliului Local; emite dispoziţii cu caracter normativ; întocmeşte bugetul local; ordonator principal de credite; e implicat în măsuri diferite în furnizarea serviciilor publice locale asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi autoritate tutelară (exercită

aceste funcţiuni),

61

conduce unele dintre serviciile publice locale supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social.

Autoritatea tutelară

Organism administrativ ale cărui atribuţii sunt exercitate de către primar. Activitatea ei este îndrumată metodologic, monitorizată şi controlată de preşedintele Consiliului Judeţean.

Are ca atribuţii:

controlul şi îndrumarea asupra modului în care părinţii exercită drepturi / execută obligaţii cu privire la persoana şi bunurile copilului;

ia decizii legate de respectarea interesului superior al copilului în familie; referă cazuri instanţei de judecată atunci când există probleme legate de interesul

superior al copilului (hotârâri în cazurile de divorţ, decăderea din drepturile părinteşti, punerea sub interdicţie a copilului, etc.); în unele cazuri ascultarea autorităţii tutelare în proces este obligatorie.

Serviciul de asistenţă socială

Este un organism administrativ aflat în subordinea Consiliului Local.

evaluează şi monitorizează situaţia copiilor din unitatea teritorială respectivă; furnizează servicii de prevenire a abandonului; acţionează pentru clarificarea situaţiei juridice a copilului (obţinerea actelor de stare

civila

Asistentul maternal

Definiţie

Persoana fizica atestata, care asigura prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul sau creşterea, îngrijirea si educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor primiţi in plasament sau in încredinţare

Conditii pentru persoanele care doresc atestare ca asistent maternal :

au capacitate deplina de exerciţiu prin comportamentul lor in societate, starea sănătăţii şi profilul lor psihologic,

prezintă garanţii pentru îndeplinirea corecta a obligaţiilor care revin unui părinte, referitoare la creşterea, îngrijirea si educarea copiilor

au in folosinţa o locuinţa care acoperă necesitatile de pregatire a hranei, igiena, educaţie si odihna ale utilizatorilor sai, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiţi in plasament sau încredinţare

au urmat cursurile de formare profesionala organizate de serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau organismul privat autorizat care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist

Nu poate fi asistent maternal profesionist :

62

persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva, pentru savârşirea unei infracţiuni

părintele decăzut din drepturile părinteşti sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva

persoana care suferă de boli cronice transmisibile

Persoana care doreşte sa devina asistent maternal trebuie sa depună următoarele acte la serviciul public specializat pentru protecţia copilului, pe teritoriul căruia si are domiciliul sau la organismul privat autorizat sa desfăşoare activităţi de protecţie a copilului :

cerere de evaluare a capacitaţii lor care va cuprinde, in mod obligatoriu : numărul de copii pentru care solicitantul considera ca poate asigura simultan condiţii optime de îngrijire ; grupa de vârsta si sexul acestora ; disponibilitatea de a îngriji copii cu handicap/ dizabilităţi, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA ; Cererea va fi evaluata in termen de 90 de zile de la data înregistrării

curriculum vitae si motivele pentru care doreşte sa devina asistent maternal profesionistcopii legalizate de pe actele de stare civila si de pe actele de studii ale solicitantului

o scurta prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul (numele, prenumele si data naşterii, gradul de rudenie cu solicitantul)

certificate medicale eliberate de policlinica de care aparţin certificate de cazier judiciar ale solicitantului si ale persoanelor cu care acesta

locuieşte document care sa ateste dreptul de folosinţa al locuinţei solicitantului

Cererea se soluţionează in termen de 15 zile

Cursurile de formare profesionala =durata minimum 60 de ore

Atestatul se eliberează pentru o perioada de 3 ani

Activitatea se desfăţoară pe baza unui contract individual de munca

Pentru fiecare copil primit in plasament sau in încredinţare se încheie o convenţie, care constituie anexa la contractul individual de munca încheiat cu angajatorul

Convenţia cuprinde : - informaţii referitoare la copil : identitatea, originea etnica si religioasa, situaţia sa personala, familiala, sociala si medicala, nevoile sale speciale motivele hotărârii de plasament sau încredinţare planul de aplicare si obiectivele plasamentului sau ale încredinţării modalităţile de menţinere a contactului intre copil si părinţii biologici si modul de

pregătire a reintegrării copilului in familia sa naturala, in cazul plasamentului modul de pregătire a integrării copilului într-o familie adoptivă, în cazul

încredinţării modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist si de

evaluare periodica a evoluţiei copilului primit in plasament sau încredinţat

. Obligaţiile asistentului maternal profesionist

sa asigure creşterea , îngrijirea si educarea copiilor sa asigure integrarea copiilor in familia sa

63

sa asigure integrarea copiilor in viata sociala sa contribuie la pregătirea reintegrării copiilor in familia lor naturala sau la

integrarea acestora in familia adoptiva sa permită specialiştilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau

organismului privat autorizat sa asigure continuitatea activităţii desfăşurate si in perioada efectuării concediului

legal de odihna sa păstreze confidenţialitatea informaţiilor pe care le primeşte cu privire la copii

Suspendarea sau retragerea atestatului de asistent maternal profesionist duce la suspendarea sau încetarea contractului individual de munca si a convenţiei încheiate pentru fiecare copil

G. COPILUL AFLAT IN DIFICULTATE

Copilul se afla in dificultate, daca dezvoltarea sau integritatea sa fizica sau morala este periclitata.

Copilul aflat in dificultate trebuie sa se bucure de protecţie si de asistenta in realizarea deplina si in exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale.

Administraţia centrala si locala stabilesc masuri de protecţie a copilului aflat in dificultate si asigura aplicarea corespunzătoare a acestora.

Dacă există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială ori, au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze despre felul în care

64

aceştia sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.

Dacă, în urma vizitelor efectuate , se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistenţă socială este obligat să sesizeze instanţa judecătorească în situaţia în care consideră că sunt întrunite conditiile pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:

a) persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor săi;

b) modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;

c) decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;

d) redarea exerciţiului drepturilor părinteşti.

Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă:

A. -tutela,

B. -măsurile de protecţie specială ,respectiv:

a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.

C. -adoptia

Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului instituirea unei tutele. Tutela se instituie de către instanţa judecătorească . Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună, care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.Tutorii trebuie să fie evaluati cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. –

Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora Măsurile de protecţie specială a

65

copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia.

Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţie şi se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti..PLASAMENTUL poate fi efectuat:

a. plasamentul copilului la o familie sau persoana b. plasamentul copilului la serviciul public specializatc. plasamentul copilului in regim de urgentad. plasamentul copilului la asistentul maternal

Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat copilul au fata de acesta numai drepturile si obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana acestuia.

Părinţii pot sa păstreze legături personale cu copilul, in condiţiile stabilite de Comisia pentru protecţia copilului, daca este respectat interesul superior al copilului.

Comisia pentru protecţia copilului poate hotari plasamentul copilului la o familie sau la o persoana care consimte la aceasta si care prezintă condiţiile materiale si garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a acestuia, daca securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului este periclitata in familie din motive independente de voinţa părinţilor, la cererea acestora, a unuia dintre ei, sau a unei rude a copilului, pana la gradul al IV-lea inclusiv. Daca nu exista persoane sau familii corespunzătoare la care copilul sa poată fi dat in plasament, Comisia pentru protecţia copilului poate cotari plasamentul intr-un centru de plasament public sau privat.Daca parintii naturali ai copilului nu consimt la masura de plasament propusa de catre Comisie plasamentul este decis de catre instanta de judecata.

Părinţii copilului si menţin drepturile si obligaţiile fata de acesta, pe toata durata plasamentului, cu excepţia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestor masuri.

Persoanele fizice sau juridice care au primit in plasament un copil sunt obligate sa II asigure acestuia îngrijirile si condiţiile necesare dezvoltării sale armonioase.

Părinţii au dreptul sa menţină un contact permanent si nemijlocit cu copilul, pe toata durata plasamentului si se recomanda stimularea uzului acestui drept.In situaţii excepţionale, daca părinţii sau unul dintre aceştia pun in pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului prin exercitarea in mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenta grava in îndeplinirea obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia copilului poate decide plasamentul copilului in regim de urgenta intr-un centru de primire sau la o familie atestate in acest scop.

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului are obligaţia:

66

a. sa identifice familii sau persoane cărora sa le poată fi încredinţat sau dat in plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia pana la gradul al IV-lea incluziv;b. sa determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia sau la persoana propusa pentru a-l primi in încredinţare sau in plasament si sa o aducă la cunoştinţa Comisiei pentru Protecţia Copilului;c. sa asigure asistenta si sprijin acelei familii sau persoane atât înainte cat si după încredinţarea sau plasamentul copilului;d. sa ofere asistenta si sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea acestuia in mediul sau familial;e. sa asigure spatii special amenajate in cadrul sau in afara centrelor de plasament si mijloacele necesare pentru contactul personal si nemijlocit al copilului cu părinţii sa, daca este cazul, potrivit regulamentelor;f. sa supravegheze familiile si persoanele cărora le-a fost încredinţat sau dat in plasament un copil, pe toata durata acestei masuri, precum si pe părinţii copilului, după revenirea acestuia in mediul sau familial;g. sa prezinte rapoarte si propuneri Comisiei pentru protecţia copilului cu privire la aspectele sus-menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.

Comisia pentru protecţia copilului are următoarele atribuţii:

a. sa verifice si sa reevalueze, cel puţin o data la 3 luni, împrejurările legate de încredinţarea sau plasamentul copilului;

b. sa revoce sau sa înlocuiască măsura stabilita, in condiţiile legii, daca împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;

c. sa încredinţeze sau sa dea in plasament copilul altei familii sau altei persoane daca situaţia o impune;

d. sa sesizeze instanţa competenta, daca împrejurările care au determinat decăderea părinţilor copilului din drepturile părinteşti au încetat sa existe;

e. sa supună pe părinţii copilului unei perioade de proba de minimum 3 luni, in cazul revenirii acestuia in mediul sau familial.

Pentru fiecare copil încredinţat sau dat in plasament, se acorda o alocaţie lunara. Alocaţia se plăteşte persoanei, reprezentantului familiei desemnat de Comisia pentru protecţia copilului sau organismului privat autorizat, cărora le-a fost încredinţat sau dat in plasament copilul.

Persoana sau, după caz, unul din şoti cărora le-au fost incredintati sau daţi in plasament copiii, au dreptul daca au obţinut atestatul de asistent maternal pe perioada incredintarii sau a plasamentului, la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie, încadrat in funcţie de vechime. Perioada respectiva se considera vechime in munca. Salariul nu se acorda in cazul in care copilul a fost incredinţat sau dat in plasament la o ruda a acestuia, pana la gradul al IV-lea inclusiv sau daca copilul a fost încredinţat in vederea adoptării.

Pregătirea pentru plasament

Este o etapa primordiala in cadrul procesului de plasament in îngrijire familiala temporara. Pe parcursul acestei etape familia de îngrijire, copilul si uneori familia biologica a copilului sunt pregătiţi pentru noua experienţa si pentru schimbarea in îngrijire.

După ce s-a efectuat matching-ul , asistentul social informează familia despre decizie. Acesta furnizează informaţii generale despre copil si planificarea permanentei pentru copil. Informaţiile include: motivul pentru plasament, starea de sănătate a copilului, nivelul actual

67

de dezvoltare al copilului: fizic, cognitiv, social si emoţional, durata aproximativa estimata de şedere a copilului la familia de îngrijire, programul de hrana, somn etc., implicarea părinţilor biologici, daca este cazul.

După obţinerea acestor informaţii, familia de îngrijire temporara trebuie sa decidă daca va oferi sau nu îngrijire familiala temporara copilului. Daca familia accepta copilul, se fixează data la care familia va vizita copilul. Vizitarea copilului si acceptarea sa definitiva de câtre familie declanşează următoarea etapa a procesului de pregătire.

Pregătirea copilului

Asistentul social care a referit copilul începe pregătirea pentru plasamentul copilului. Sunt programate vizite pre-plasament ale familiei de îngrijire temporara la instituţie, in colaborare cu asistentul social de îngrijire familiala temporara. In cazul unui nou-născut, este important pentru asistentul social sa aibă informaţii pregătite referitoare la rutina zilnica a copilului si celelalte nevoi ale sale (hrănirea, orele de somn, ora de culcare etc.). Acestea trebuie sa fie impartasite familiei de îngrijire pentru a asigura o adaptare lina a copilului in noul sau cămin.

Supervizarea plasamentului, servicii de asistenta sociala continue si managementul cazului

Supervizarea plasamentului începe de la data plasamentului copilului in familia de îngrijire temporara. Asistentul social urmăreşte progresul cazului, calitatea îngrijirii oferite de câtre familia de îngrijire si acorda sprijin părinţilor ori de cate ori este necesar. Scopul este de a oferi management continuu pentru caz si servicii de asistenta sociala copilului si părinţilor biologici, daca este cazul, si familiei de îngrijire temporara. Supervizarea plasamentului in îngrijire temporara implica o analiza periodica a cazului prin urmărirea progresului sau in rapt cu planificarea permanentei pentru copil (reintegrarea in familia biologica sau adopţia). In cazurile in care copilul va reveni in familia biologica, asistentul social planifica si monitorizează contactul regulat dintre părinţii biologici si copil prin vizite la asistentul maternal. Când apar probleme, asistentul social le discuta cu părinţii biologici si familia de îngrijire temporara. In procesul de munca cu părinţii biologici, asistentul social oferă servicii de consiliere si alte servicii de sprijin pentru a asigura eventuala reunificare.

Daca planificarea permanentei pentru copil este adopţia, asistentul social pregăteşte toate actele necesare. In momentul identificării unei familii adoptive, asistentul social din programul de îngrijire temporara familiala, împreuna cu asistentul social al programului de adopţie vor planifica vizitele potenţialei familii adoptive la copil.

Atât timp cat copilul se afla in plasament familial temporar, asistentul social supervizează creşterea si dezvoltarea copilului si întocmeşte rapoarte scrise asupra progresului făcut de copil. Asistentul social vizitează copilul plasat si familia de îngrijire familiala temporara pe baza uni program regulat. El poate sa solicite vizite mai frecvente de cate ori este necesar. In timpul acestor vizite, asistentul social va monitoriza creşterea si dezvoltarea copilului; relaţiile sale cu familia si acomodarea in familia de îngrijire temporara; va pregăti familia si copilul pentru separarea care va veni; va oferi copilului plasat si familiei de îngrijire temporara serviciile necesare pentru a garanta ca îngrijirea oferita este de calitate (consiliere, referire câtre alte servicii, sprijin si instruire continua etc.). Toate vizitele si contactele sunt documentate prin întocmirea de rapoarte scrise.

O activitate importanta in timpul plasamentului este pregătirea cârtii vieţii copilului. Ar trebui sa se iniţieze cate o carte a vieţii pentru fiecare copil care intra in îngrijire

68

temporara. Carte vieţii este o relatare a vieţii copilului in cuvinte si imagini. Ea ar trebui sa fie întocmita pe parcursul şederii copilului in îngrijire temporara si ar trebui sa-l însoţească pe copil in plasamentul lui de permanenta, fie ca acesta reprezintă reunificarea cu familia biologica sau un cămin adoptive. Carte vieţii reprezintă principala responsabilitate a asistentului maternal si este sprijinita de organizaţie si de câtre asistentul social.

Îngrijirea medicala

Spitalizarea: Pentru copilul care are nevoie sa fie spitalizat, asistentul maternal este răspunzător in primul rând pentru supravegherea copilului pe perioada spitalizării. Asistentul social vizitează copilul in spital. In timpul acestor vizite asistentul social urmăreşte starea copilului si oferă asistenta necesara pentru copilul plasat si asistentul maternal.

Încetarea plasamentului

Îngrijirea familiala temporara încetează din următoarele motive:

S-a atins scopul planificării permanetei:

-copilul este reintegrat in familia sa biologica;-copilul este plasat la o familie adoptiva.

Copilul este transferat la o instituţie numai in cazul in care copilul are nevoi speciale care nu au fost identificate iniţial si pe care familia de îngrijire temporara nu este capabila sa le îndeplinească in mod adecvat.

Copilul este luat din familia de îngrijire temporara:

Aceasta se întâmpla când familia nu îndeplineşte nevoile copilului sau daca a existat o modificare a situaţiei familie (boala sau moarte in familia de îngrijire temporara, familia se muta etc.).

H. A D O P T I A

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

In România, ca in cele mai multe state ale lumii, adopţia este o măsura juridica, fiind reglementata atât prin Codul Familiei cat si prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei.

Pentru ca un copil sa poată fi adoptat, trebuie ca acesta sa aibă statutul juridic clarificat pentru ca apoi sa se caute familia potrivita din punct de vedere comportamental, psihologic, social si cultural, care sa corespunda nevoilor copilului.

69

Mijlocul elementar si fundamental de a asigura ocrotirea copilului este de a-l menţine in familia biologica, atâta timp cat aceasta corespunde interesului sau. Atunci când se dovedeşte ca este imposibila o dezvoltare optima a copilului in familia sa, este bine ca el sa fie plasat in mediul care este cel mai apropiat familiei biologice .

Din punctual de vedere al tradiţiei găsim ideea existentei unor copii de suflet alături de cei de sânge. Inaite de 1989 I Romaia, adopţia devenise de regula o soluţie pentru cuplurile fara copii, scopul adopţiei fiind acela de a găsi un copil pentru o familie. Chiar si astăzi aceasta concepţie persista la numeroase persoane.In 1991 a fost tras un semnal de alarma când s-a constatat ca prin intermediul adopţiei, copilul devenea un obiect de schimb. In centrul preocupărilor trebuie avut in vedere întotdeauna numai interesul superior al copilului.

Următoarele principii trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopţiei:

principiul interesului superior al copilului; principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial; principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică,

culturală şi lingvistică; principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu

vârsta şi gradul său de maturitate; principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

Urmatorii, termenii şi expresiile de mai jos folosite I procedura adoptiei au următoarele semnificaţii:

adoptat - persoana care a fost sau urmează să fie adoptată adoptator - persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, adopţie internă - adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi

adoptatul au domiciliul în România; adopţie internaţională - adopţia care, nu este adopţie internă; atestat - documentul care face dovada capacităţii de a adopta rezultate din

îndeplinirea garanţiilor morale şi condiţiilor materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului;

Convenţia de la Haga - Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994;

copil - persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu

direcţia - direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti,

familie adoptatoare - soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte, familie - părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora; familie extinsă - părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia, până la gradul IV

inclusiv; familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse,

care, asigură creşterea şi îngrijirea copilului; părinte firesc - persoana faţă de care copilul are stabilită filiaţia firească, în

condiţiile legii

70

planul individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa, într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;

stat primitor - statul în care domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare în cazul adopţiei

Condiţiile când poate fi adoptat un copil

Adopţia se face numai prin protejarea intereselor superioare ale copilului. In momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil si părinţii sa naturali

încetează. Copilul poate fi adoptat pana la implinirea varstei majoratului civil Adopţia intre fraţi este interzisa, iar adopţia a doi soţi de câtre aceeaşi persoana

sau familie este interzisa Pot adopta numai persoanele care au capacitatea deplina de exerciţiu si care sunt

cu cel puţin 18 ani mai in vârsta decât cei pe care doresc sa II adopte. Comisia pentru protecţia copilului, de la domiciliul persoanei sau al familiei care

doreşte sa adopte, constata daca acestea prezintă garanţiile morale si materiale necesare.

Consimtamantul pentru adopţie trebuie dat in forma autentica in fata instantei de judecata de catre părinţii/părintele natural nu mai devreme de 60 de zile după naştere si devine operativ la 30 de zile după semnare.

Au prioritate pentru adopţia unui copil, rudele pana la gradul IV. Pentru copiii ai căror părinţi sunt decedaţi sau decăzuţi din drepturi, consimtamantul

pentru adopţie este dat de câtre organisme autorizate.Adoptabilitatea unui copil, incredintarea in vederea adoptiei si adoptia este încuviinţata de câtre Instanţa de Judecata.

Adopţia poate fi desfăcuta de câtre Instanţa de Judecata pentru cazuri bine argumentate.Copilul peste 10 ani trebuie sa consimtă la adopţie.

Pentru încuviinţarea adopţiei de catre istatasunt necesare: consimtamantul in forma autentica al părinţilor, În mod excepţional, instanţa

judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului

avizul Comisiei pentru Protecţia Copilului, consimtamantul persoanei care adopta, consimtamantul copilului peste 10 ani.

Rolul Asistentului Social I Procedura Adoptiei

asistentul social documentează capacitatea fiecăruia dintre soţi care doreşte sa adopte, de a deveni părinte adoptiv si identifica ulterior cărui copil i se potriveşte mai bine aceasta familie, realizându-se matching-ul familie-copil

71

asistentul social face evaluarea familiei adoptive, indicând existenta sau absenta unor relaţii interpersonale stabile, a unui mediu adecvat, a unei stări de sănătate care sa permită familiei îngrijirea unui copil, a capacitaţii de a deveni părinte, a unei locuinţe corespunzătoare creşterii si dezvoltării unui copil.

Planul de studiere a familiei

Planul de studiere a familiei cuprinde mai multe puncte de referinţa.: Evaluarea familiei Eforturi anterioare făcute pentru a adopta. Cat timp au cântărit opţiunea unei adopţii. Care dintre părinţi a avansat ideea adopţiei; sunt acum amândoi motivaţi pentru

acest lucru? Experiete de ordin social si psihologic care ar fi putut influenta dorinţa de a adopta. Ezitări, preocupări fata de adopţie. Cum a reacţionat cuplul fata de imposibilitatea de a avea copii? Cum au rezolvat

dezamăgirea acestui eşec? Faptul ca nu pot avea copii este considerat ca o problema a cuplului, sau unul

dintre parteneri trebuie blamat? Atitudinea cuplului fata de: abandon, obţinerea consimtamantului pentru adopţie,

fata de copiii născuţi din flori? De ce solicita familia sa adopte? Atitudinea altor membri de familie (rude) fata de adopţie in general, fata de

adoptarea unui copil in familia lor. Ce ştiu despre adopţie? Cunosc alte familii care au adoptat? Planuri pentru îngrijirea copilului. Ce fel de copii doresc (vârsta, sex, cu handicap etc. si de ce)? Cat de flexibila este

familia referitor la aceste criterii?

Evaluarea tatălui adoptiv

Cadrul familial privit din punct de vedere al relaţiilor si dinamicii familiale; experinete semnificative din copilărie si perioada de maturitate; relaţii cu părinţi, fraţi, surori si alţi oameni.

Climatul vieţii de familie in perioada copilăriei, adolescentei; cum s-au manifestat sentimentele?

Descriere fizica si a personalităţii. Pregătirea (studii). Ocupaţia de baza si un istoric al activităţii profesionale; stabilitatea slujbei actuale. Cazier judiciar.

Evaluarea mamei adoptive

Cadrul familial privit din punct de vedere al relaţiilor si dinamicii familiale; experinete semnificative din copilărie si perioada de maturitate; relaţii cu părinţi, fraţi, surori si alţi oameni.

Climatul vieţii de familie in perioada copilăriei, adolescentei; cum s-au manifestat sentimentele?

Descriere fizica si a personalităţii Pregătirea (studii). Ocupaţia de baza si un istoric al activităţii profesionale; stabilitatea slujbei actuale. Cazier judiciar.

Relaţii maritale

72

Relaţiile înainte de casatori. Data casatorii. Cum au evoluat relaţiile intre soţi; schimbări intervenite pe parcursul anilor. Cum au rezolvat perioadele de stres, conflict, schimbare. Calitatea comunicării intre parteneri. Compatibilitatea rolurilor. Perioadele de recreare/vacantele si le petrec împreuna/separate Discuţie aprofundata si evaluarea unor eventuale casatorii sau divorţuri anterioare.

Copii in familie

Descriere a dezvoltării si a personalităţii copilului/copiilor. Relaţiile acestora cu părinţii/fraţii/colegii Nivelul educaţiei/rezultatele şcolare Hobby-uri, interes pentru o anumita activitate. Atitudinea copiilor fata de planurile de adopţie.

Experienţa de părinte/experienţa lor cu alţi copii

Ce ştiu despre meseria de părinte Diverse teorii legate de creşterea si educarea copiilor Metode de a impune disciplina; diferite experinete din propria copilărie Relaţiile actuale intre părinţi si copii La ce fel de activitatea participa împreuna cu copiii lor

Starea de sănătate

Un istoric al stării de sănătate pentru fiecare membru al familiei In cazul unde sunt probleme de sănătate, ştie cel care solicita adopţia cum sa

rezolve respective problema, este conştient de faptul ca adopţia poate agrava o anume problema de sănătate?

Starea materiala

Venitul anual, economii, alte bunuri materiale Datori, rate Cum reuşesc sa-si gospodăreasca veniturile (bugetul familiei) Daca au asigurări medicale

Religie

Ce cred despre religie si ce religie practica Cum considera valorile spirituale, materiale, statutul social Daca se duc la biserica in mod regulat, daca sunt implicaţi in activitatea ale bisericii Aşteaptă din partea copilului adoptat sa preia practica confesionala a familiei in

cazul in care copilul este mai mare si aparţine unei alte confesiuni religoase?

Familia si comunitatea

Descrierea casei Descrierea comunitarii Ce oferă comunitatea pentru educaţia si îngrijirea sanatatii

73

Compoziţia etnica a comunitarii Atitudinea comunitarii fata de persoane provenind din etnii si culturi diferite Mai exista si alte familii adoptive in comunitate?

Rezumat si recomandări

Un rezumat ala caracteristicilor solicitantului care-i conferă sau nu dreptul de a adopta un copil

Descrieţi tipul de copil pentru care familia primeşte aprobarea (vârsta, sex, stare de sănătate etc.)

Daca credeţi ca familia poate adopta un copil de vârsta mare sau cu un anume handicap, daţi motivele pentru care susţineţi aceasta opţiune.

Matching-ul dintre copil si familia adoptiva

Matching-ul reprezintă procesul de selectare a celei mai potrivite familii pentru îndeplinirea nevoilor copilului eligibil pentru adopţie. Asistentul social realizează matching-ul, furnizând in acelaşi timp informaţii familiei de ordin general: motivul pentru care copilul se afla in unitatea de ocrotire sau in plasament si perioada, starea de sănătate a copilului, nivelul actual de dezvoltare din punct de vedere fizic, cognitive, social si emoţional, rutina zilnica etc. După obţinerea acestor prime informaţii familia poate decide daca se hotareste sau nu pentru copilul respective in funcţie de nevoile si flexibilitatea acesteia.

Încredinţarea copilului in familia adoptiva

Plasarea reprezintă transferul efectiv al copilului din unitatea de ocrotire sau de la asistentul maternal in şanul familiei adoptatoare. Încredinţarea este stabilita de catre instanta de judecata ,pentru o perioada de 90 de zile la propunerea Comisia pentru Protecţia Copilului, unde si are domiciliul copilul aflat in dificultate. SI după plasarea efectiva a copilului, familia adoptiva este încurajata sa păstreze o legătura strânsa cu serviciul public specializat si cu asistentul social din cadrul programului de adopţie, care va urmări plasamentul pana la finalizarea procesului de adopţie.

Supervizarea plasamentului

Supervizarea plasamentului implica o atenţie permanenta asupra cazului, asistentul social urmărind acomodarea reciproca a copilului si familiei, evoluţia psio-sociala a copilului in noul sau cămin precum si schimbările intervenite in evoluţia cazului.

Responsabilităţile familiei adoptive

Responsabilităţile familiei adoptive sunt următoarele: sa colaboreze cu asistentul social pentru buna desfăşurare a procesului

de adopţie; la conştientizeze ca II revin responsabilitatea de părinte; sa ia la cunoştinţa si chiar sa verifice datele despre starea de sănătate a

copilului; sa răspundă nevoilor copilului legate de creşterea si educarea sa;

74

sa menţină un climat sănătos pentru protecţia copilului.

Rolul mamei

Odată cu evoluţia societarii si cu modificarea unor factori sociali, economici si tehnici care stau la originea acestei schimbări, tabloul tradiţional al familiei s-a modificat profund si in special statutul femeii si echilibrul tradiţional al rolurilor pe care le au cei doi părinţi. Faptul ca femeile au aceleaşi responsabilitatea si preocupări profesionale ca ale barbarilor, face ca ele sa-si reducă considerabil timpul pe care îl consacra copilului si impune modoficari laie rolului şotului.

Aceste transformări produse in şanul familiei, in condiţiile sociale actuale, nu trebuie sa conducă la pierderea calităţii de mama, iar rolul tatălui nu se va deprecia deoarece el va îndeplini diverse sarcini gospodăreşti sau de îngrijire a copilului. In general, atunci când vorbim despre adopţie, este foarte important sa amintim ca aceasta decizie este deliberata, are loc cu acordul ambilor parteneri si se cunosc clar modificările si ajustările de roluri ce se petrec in interiorul unei astfel de familii.

Mama indiferent ca este biologica sau nu, II apare copilului ca o interpretare a acestei lumi pe care el nu o cunoaşte si ca un model. Cu ajutorul ei, descoperă lumea din imediata lui apropiere si sub protecţia mamei, capota interes fiecare lucru, ea invatandu-l cum sa trăiască si cum sa se comporte. Mama adoptiva apare astfel ca iniţiatoare pentru viata, la început pe plan emoţional si afectiv, apoi intelectual si cultural, ea fiind in acelaşi timp prima autoritate cu care se confrunta copilul.

Rolul tatălui

Tatăl este de asemenea o persoana importanta, deoarece înseamnă dragoste si siguranţa pentru mama si prin aceasta, indirect si pentru copil. Pentru a realiza un proces educativ eficient, in dezvoltarea armonioasa a copilului, trebuie ca cele doua roluri ale părinţilor sa fie coordonate si acest lucru este posibil atunci când exista înţelegere si dialog intre soţi.. Conflictul manifestat intre soţi sau unul mascat, uneori chiar inconştient, provoacă copilului sentimental ca este respins, ca nu mai are mama si tata, ca viata familiala se dezorganizează. De aceea nu sunt surprinzătoare tulburările care apar in comportamentul infantile atunci când conflictul dintre părinţi ia forme clare, da loc la scene de violenta verbala si fizica. Comportamentul copilului se manifesta fie prin reacţii de evadare (copilul se ascunde de o lume care nu mai poate fii acceptata), fie prin reacţii agresive (fiind răutăcios, chiar violent). In general, familiile adoptive sunt familii echilibrate, in puţine cazuri exista tensiuni de cuplu nerezolvate, deoarece decizia de a adopta se face cu acordul ambilor parteneri, copilul simţindu-se in siguranţa intr-o astfel de familie.

Rolul bunicilor

Familia nu este reprezentata numai de mama si de tata, ea poate cuprinde si alţi membri si anume: bunici, unchi, matisi, care pot avea o influenta asupra copilului si a relaţiilor sale cu părinţii. Astfel, se considera ca bunicii au un rol pozitiv atât fata de părinţi cat si fata de copil. Bunicii sunt cei care oferă un ajutor real si eficace părinţilor, prin aportul lor la sistemele educaţionale ale nepoţilor, si participarea la procesul de interiorizare de câtre copil a noţiunii de continuitate a vieţii si inlantuire a generaţiilor.

75

Când vorbim de familia adoptiva, in general, toata familia lărgita participa in mod activ la adaptarea copilului in noua sa familie si sunt alături de copiii lor in aceasta decizie. Concomitent, ei fiind mai puţin angajaţi in procesul educativ, pot certa, consola sau încuraja, când apar situaţii in care relaţiile dintre părinţi si copii sunt alterate. Daca ştiu sa-si respecte locul si nu căuta sa submineze rolul si funcţiile unuia sau altuia dintre părinţi, prezenta bunicilor poate constitui pentru membrii grupului familial un aport pozitiv.

Alte aspecte importante in adoptie

Sunt puţine cazuri in România in care o adopţie se face in condiţiile in care o familie are copii, in general la baza adopţiei stand mai multe motive si anume:

infertilitatea unuia sau a ambilor parteneri; vârsta înaintata a mamei si posibilitatea apariţiei unor probleme genetice; soţi la a doua casatorie, care chiar daca au un copil dintr-o casatorie

anterioara si doresc un copil împreuna; doresc sa aibă urmaşi; sa ajute un copil orfan sau abandonat; din motive religioase etc.

In puţine cazuri de familii adoptive se întâmpla ca după încheierea unei adopţii, părinţii sa-si dorească un al doilea copil adoptat. Acest fenomen are o explicaţie mai mult administrativa, deoarece procedura de adopţie este lunga si anevoioasa si II sperie pe cei mai mulţi părinţi adoptatori. Sunt insa si cazuri când după adopţia unui copil, familia sa aibă un copil biologic. In acest caz, ansamblu de sentimente reciproce se modifica prin apariţia unui nou membru in grupul familial care va face ca primul copil, care poate fi adoptat sau nu, sa devina frate mai mare. Aceste situaţii provoacă modificări atât asupra copilului cat si asupra părinţilor.Apariţia unui copil biologic, sau doar ideea apariţiei lui, poate provoca deseori confuzie pentru părinţii adoptatori. Ei considera ca nu vor putea iubi la fel de mult copilul biologic, deoarece acesta apare intr-un momit in care problema procreării nu se mai pune, iar copilul pe care si l-au dorit atât de mult este deja cu ei. Aceste probleme pot fi rezolvate prin consiliere.

Rolul grupului de sprijin

Grup – este un termen utilizat in mod foarte divers, prin atribuirea acestuia unor ansambluri diferite prin mărime, durata, grad de organizare si de intercunoastere.

Din toate aceste utilizări diverse ale termenului se desprinde totuşi un punct comun si anume acela ca termenul de grup desemnează mai mult decât un individ.

Grupul, – este un număr de mai multe persoane, care se găsesc unii cu alţii in relaţii de status si rol, stabilite după o perioada de timp si care poseda un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciproca, cel puţin in probleme ce privesc grupul. Fiind vorba de relaţii interpersonale (fata in fata), acestea sunt însoţite obligatoriu, de cunoaşterea reciproca a membrilor grupului. Liantul grupului îl constituie interrelatiile, mai exact densitatea lor si telul comun, care au ca rezultat coeziunea grupului. Astfel, modelul coeziunii, se verifica in cazul grupurilor mici cum sunt cele ale familiilor adoptive, care desfasoara relaţii fata in fata, însoţite de cunoaştere reciproca, rezultând relaţii de interacţiune, influenta si atracţie, mediata de activitatea comuna, respectiv telul comun.

76

Grupul de sprijin – este un grup cu un anumit specific, relaţiile dintre membrii grupului se bazează pe cunoaştere reciproca, pe comunicare, este un grup de contact, informal, bazat pe întâlniri regulate si schimb interactive, având ca liant problema adopţiei.

Grupul – se poate constitui pe baza a doua principii:

Daca este un grup primar, atunci relaţiile dintre membrii grupului sunt directe, fata in fata, ei stabilesc relaţiile strânse unul cu celalalt, ajungând sa se cunoască reciproc. Aceste relaţii nu se bazează pe relaţii oficiale, formale, fiecare membru participând activ la activităţile grupului, existând o reala coeziune in cadrul acestuia (ex. Grupul de sprijin pentru familii adoptive).

Daca este un grup secundar in care predomina relaţiile indirecte intre membrii, aceştia nu se pot cunoaşte personal, activităţile lor sunt întotdeauna mediate. Relaţiile interpersonale din grup sunt doar parţiale iar comunicările trec prin intermediar, conştiinţa existentei celorlalţi este vaga, globala. In acest tip de grup predomina relaţiile formale bazate pe regulamente si acte oficiale (ex. asocialtie cu statut juridic pentru familii adoptive).

In primul caz, vorbim despre un grup ideal, in care familiile adoptive se cunosc una pe cealaltă, comunica si se ajuta reciproc, le face plăcere sa stabilească relaţii fata in fata si sa discute despre problema adopţiei. Totuşi acest grup are nevoie de medierea unei persoane cheie, in cazul nostru, asistentul social care a lucrat cu toate familiile adoptive din grup si care constituie liantul grupului. Membrii acestui grup percep adopţia ca pe un lucru pozitiv prezent in viata lor, nu fac un secret din adopţie si sunt foarte deschişi sa comunice cu persoane care au aceeaşi experineta cu a lor. In cadrul unor astfel de întâlniri, familiile adoptive stabilesc uşor contacte unele cu altele, discuta cu plăcere despre copiii lor adoptaţi si căuta împreuna soluţii la eventualele probleme ale unor membrii din grup. Familiile adoptive care sunt mai avansate in procedura de adopţie II sfatuies pe ceilalţi cum sa procedeze pentru a nu repet eventualele lor greşeli si au numeroase idei de imbunatatire a statutului familiei adoptive si de promovare a imaginii adopţiei in România.

In al doilea caz , avem un grup in care întâlnirile se fac sporadic, comunicările din cadrul grupului se fac prin intermediar si niciodată in mod direct. Relaţiile din grup sunt formale si oficiale, neexistând o reala coeziune de grup, membrii acestui grup nu se cunosc, relaţia dintre ei este foarte superficiala.

In general din cauza lipsei comunicării si deschiderii dintre membrii grupului, familiile adoptive dintr-un astfel de grup, percep adopţia ca pe o realizare personala si doresc sa păstreze tăcerea asupra acestui lucru. Ei nu simt nevoia sa se intalneasca regulat, sau chiar daca o simt, ea este inhibata de teama de a nu se cunoaşte ca ei au adoptat, teama care este atât de puternica incot nu mai percep necesitatea reala a unui astfel de grup. O astfel de familie adoptiva se autoizoleze, si schimba locul de munca sau locuinţa sau chiar oraşul, pentru a ascunde cat mai bine faptul ca au adoptat un copil. In general aceste familii nu accepta ideea ca acel copil va trebui sa ştie vreodată ca este adoptat.

Recrutarea familiilor adoptive

Recrutarea familiilor adoptive se refera la căile si mijloacele prin care familiile interesate in vederea adoptării unui copil pot afla de existenta unui astfel de program. Recrutarea implica un program continuu, planificat, organizat, care se efectuează atât de câtre asistentul social responsabil cu programul de adopţie naţionala, dar si de intriga reţea de asistenţi sociali ai serviciului public specializat sau ai organizaţiei.

77

Recrutarea are ca scop identificarea de familii; telul ei principal este de a asigura un număr suficient de mare de familii potenţial adoptive aprobate conform standardelor legale in vigoare, care sa corespunda nevoilor copiilor eligibili pentru adopţie.

Pentru recrutarea eficienta a unui număr cat mai mare de potenţiale familii adoptatoare trebuie elaborata o strategie care sa includea folosirea unei varietatea de metode de recrutare:Abordarea individualizata sau contactul personal cu familiile este cea mai eficienta cale pentru a ajuta familiile care doresc sa adopte sa-si identifice adevăratele nevoi , precum si opţiunile cu privire la sexul si vârsta copilului pentru care familia optează.

Asistenţii sociali ai serviciului public specializat sau ai organizaţiei precum si familiile adoptive care au parcurs deja procesul de adopţie pot aborda noi familii individual. Aceste potenţiale familii adoptive pot sa fie prietenii lor, colegii sau vecinii.Promovarea generala in cadrul comunitarii prin mass-media:anunţuri in ziare, la radio si TV;distribuirea de broşuri;postere in locuri strategice;mediatizarea nevoii de familii adoptive la organizaţii si instituţii, precum si intre Direcţiile Judeţene sau de Sector pentru Protecţia Drepturilor Copilului sau intre centrele si filialele organizaţiei.O alta cale de recrutare de familii adoptive o reprezintă organizarea de conferinţe despre adopţia naţionala care sa prezinte programul de adopţie naţionala in fata potenţialelor familii adoptive. Este de dorit sa existe o regularitate a programării acestor conferinţe (lunar, bilunar, sau ori de cate ori este necesar).Recrutarea de familii este o etapa dificila care presupune responsabilitate dar, printr-o atenta si serioasa selecţie, se poate ajunge la rezultate pozitive.

I. ABUZUL SI MALTRATAREA COPILULUI

DEFINITII

Definiţia data de Asociaţia Naţionala a Asistenţilor Sociali din Statele Unite ale Americii :

“producerea in mod repetat de traume fizice si emoţionale unui minor (vătămări intenţionate, pedepse corporale, ridiculizări persistente sau abuzul sexual) de obicei de câtre părinţi sau tutori”.

Defiitia cceptata de Organizaţia Mondiala a Sănătăţii::

“Abuzul sau maltratarea copilului sunt fenomene care fac referinţa la toate formele de rele tratamente: fizice si/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comerciala sau de alt tip; produse de câtre părinţi sau orice alta persoana aflata in poziţie de răspundere, putere sau încredere. Aceste rele tratamente produc daune actuale sau potenţiale asupra sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnitării lui”.

Defiitia data de ODAS (Observatorul Naţional al Acţiunii Sociale Decentralizate):

78

“Copilul maltatrat este cel care este victima violentelor fizice, cruzimii mintale, abuzurilor sexuale, neglijentelor grele, cu consecinţe grave asupra dezvoltării sale psihice si psihologice”.

Alte defiitii:

Maltratare pate fi definita intr-o prima faza ca si cauzarea intenţionata a unei vătămări care afectează sănătatea fizica sau psihica a copilului (N. Flude, 1989)

Maltratarea este orice forma voluntara de acţiune sau omitere a unei acţiuni care este in detrimentul copilului si are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne intre ceea ce este bine si ce este râu, de a căuta ajutor si de a se autoservi

Abuzul este o manifestare a violentei împotriva copiilor, profitându-se de diferenţa de forţa (fizica, psihica, economica) dintre adulţi si copii. Orice act prin care se produce vătămări corporale, tulburări psiho-emoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau fiind percepute ca fiind periculoase de către copil, constituie abuz.Folosind termenul de maltratare, ne referim la părinţi sau persoane care îngrijesc copilul in aşa fel incit ii produc acestuia vatamari fizice sau emoţionale sau neglijează copilul intr-un asemenea grad incit sănătatea fizica si/sau emoţionala precum si dezvoltarea sa, sunt in pericol (Kempe 1979).

ISTORIC

Maltratarea afectează un număr mare de copii fara apărare, prin diferite forme de privare. Este un fenomen complex si întodeauna generator de durere

Primele publicaţii ale lui A. Tardieu (1837, 1879) asupra abuzurilor si atentatelor la moravuri stabilind realitatea relelor tratamente si a abuzurilor sexuale asupra minorilor, nu vor avea nici un ecou la vremea lor.

In 1939, F.D. Ingraham, neurochirurg, afirma natura traumatica a hematoamelor subdurale ale sugarului.

Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit pentru prima data de câtre Kempe si alţii in anul 1962 pentru a descrie «copilul bătut». Conceptul a fost extins in mod constant. In prezent termenul de abuz se refera la toate tipurile de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar si pentru formele de neglijare si abuz emoţional si sexual.

Cercetarea a ignorat problema relelor tratamente pana in anul 1962, când un medic pediatru din Colorado, C. Henry Kempe in colaborare cu F. Sylverman, medic radiolog si cu pedopsihiatrul B. F. Stele au prezentat rezultatele unor studii referitoare la fracturile multiple, vizibile cu raze X ale copiilor bătuţi.

Progresele in abordarea domeniului maltratării au fost apoi rapide, datorita mobilzării diferitelor categorii de profesionişti din domeniul social si medical, juridic, cercetători, ziarişti, in dorinţa de a înţelege fenomenul.In Franţa, P. Strauss si M. Manciaux îşi publica in 1972 si 1975 primele studii privind abuzul împotriva copilului.Apărut in limba franceza de-abia in 1987, substantivul maltratare face referinţa la relele tratamente ale căror victime sunt copiii: violente fizice, psihologice, neglijările grave, abuzurile sexuale etc.(Robert, 1996)

79

Maltratarea copilului – sub toate formele sale este o problema foarte veche chiar daca ca si fenomen social a atras atenţia abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pana atunci copiii erau consideraţi proprietatea părinţilor si constituiau o resursa economica, reprezentând o mana de lucru in plus. De atunci in tarile occidentale dezvoltate, a avut loc o redefinire culturala a copilului. Copilul are de atunci o valoare afectiva si este perceput ca o garanţie a unei relaţii afective privilegiate. Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului ,adoptata la 20 noiembrie 1989 a jucat un rol important in stabilirea drepturilor fundamentale ale copilului si a oferit deasemenea un important instrument de analiza a modului cum societatea apăra copilul împotriva abuzurilor,prin respectarea drepturilor esenţiale.

Organizaţia Mondiala a Sanatatii a recunoscut maltratarea copilului ca o problema majora care afectează, la nivel mondial, sănătatea si bunăstarea copiilor si a adolescenţilor (Djeddah, Facchin, Ranazato, Romer, 2000.)

In ceea ce priveşte abuzurile sexuale după o lunga perioada de tăcere, campaniile multiple de informare si prevenire au permis o abordare mai puţin pasionala.

Termenul de «incestual» a fost propus de Recamier in 1995, sau incitare sexuala intrafamiliala fara finalizarea fizica (inspecţii corporale inadecvate, atingeri aduse intimităţii confidente erotice parentale) sau incitare sexuala extrafamiliala fara trecere la act (Alfoldi, 1999).

In România, problema maltratării copilului îeste aordata pe larg dupa schjmarea regimului politic, in decembrie 1989.Profesioniştii, opinia publica, clasa politica, încep sa vorbească din ce in ce mai mult despre fenomenul maltratării. Cei si cele care au fost sau sunt supuşi maltratării încep si ei sa-si dezvăluie suferinţa. Aceste dezvăluiri sunt însoţite de numeroase colocvii, dezbateri, proiecte de cercetare, masuri legislative, precum si de crearea unor dispozitive de intervenţie si prevenire a maltratării (Şerban Ionescu 2001).

FORME DE MALTRATARE A COPILULUI

Gabel (1999) împarte maltratarea in doua tipuri:

Maltratarea de criza, apare in familiile cu funcţionare armonioasa, dar al cărui ciclu de viata trece prin momente de adaptare care le pune in pericol echilibrul intern, copiii devenind atunci ţapi ispăşitori ai crizei;

Maltratarea transgenerationala, întâlnita in familii care au un stil de viata haotic, ale căror relaţii sunt dezorganizate si in care carentele, maltratările si confruntarea rolurilor se repeta de-a lungul mai multor generaţii.

Pecora et. al. (1992, p. 91-93) propun conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional si familial

Abuzul societal se refera la «suma acţiunilor, atitudinilor si valorilor societarii care împiedica buna dezvoltare a copilului» (Giovannoni, 1985). După autorul citat, înţelegerea caracterului societal al abuzului se refera la:

80

existenta inegalităţii educaţionale sau de formare profesionala intre diferitele categorii de familii si copiii acestora;

marginalizarea unor familii si împingerea lor treptata spre o zona de risc din ce in ce mai mare;

gradul crescut de violenta in societate, care favorizează climatul de abuz chiar si asupra copiilor;

neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsa corporala oferă un context societal in care violenta asupra copiilor este posibila;

inegalităţile de şanse intre copiii din mediul urban si rural.

Abuzul instituţional « Orice acţiune comisa in cadrul ori de câtre o instituţie sau orice lipsa de acţiune care provoacă o suferinţa fizica sau psihologica inutila si/sau care afectează evoluţia ulterioara a copilului. »(Stanislaw Tomkiewicz)

Violenta instituţionala este tot ceea ce face ca interesul instituţiei sa prevaleze asupra intereselor copilului ».(liane Courbert)

De ex. unele scoli, autoritatea, unitatea medicale operează in modalitatea discriminatorii, sau de nerespectare a drepturilor copiilor si ale omului, in general. Cei care abandonează şcoala sunt in general copiii famiilor sărace si cei care aparţin minoritarilor defavorizate; aceasta denota o neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare si a cadrelor didactice .

Aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des in instituţiile de ocrotire unde se pare ca nici aici, nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care le sporesc suferinţele, de acesta data prin abuzul comis chiar in numele instituţiei (Maria Roth,1999).

Abuzul familial – este comis de membrii familiei copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali si culturali.

Im România, bătaia peste fund sau palma data unui copil sunt considerate pedepse acceptabile. Chiar daca aceste pedepse se repeta uneori zilnic, părinţii nu vor fi traşi la răspundere.

In Suedia sau Olanda, astfel de pedepse , sunt ilegale si daca se dovedeşte ca un părinte le aplica frecvent, el poate fi judecat si condamnat pentru abuz împotriva propriului copil.

După Orgaizatia Modiala a Satatii, avem următoarea clasificare:

“Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulara sau repetata) din partea unui părinte sau a unei persoane aflata in poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţa vătămarea fizica actuala sau potenţiala”.

Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, rânire, legare, asejzare in genunchi, otrăvire, intoxicare sau arderi produse intenţionate.

“Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau acte comportamentale care pot dauna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale”.2

2

81

In cadrul acestui tip de abuz pot fi menţionate: restricţii de deplasare, discriminare, ridiculizare sau alte forme de tratament ostil si de respingere.

“Abuzul sexual este implicarea unui copil intr-o activitate sexuala pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-si da incuvintarea informata, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care inculca legile sau tabuurile sociale”.

“Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului intr-o activitate realizata cu intenţia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin vârsta si dezvoltare se afla fata de el intr-o relaţie de răspundere, încredere sau putere”.

ABUZUL FIZIC

In aceasta categorie sunt incluşi copii care au fost rantii in mod deliberat, precum si pe cei rantii datorita lipsei de supraveghere din partea adulţilor. Mulţi adulţi cred ca-si pot exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil, mai ales când este vorba de propriul copil. Pedeapsa fizica este folosita pentru a provoca durere copilului.

Pedeapsa minora, este cea care nu perecliteaza fizic copilul, variind de la lovitura cu palma pana la utilizarea unor obiecte dure, rânirea, legarea,provocarea de arsuri, trasul de par. Aceste pedepse pot provoca traume psihice copilului.

Pedeapsa grava se refera la acele comportamente din partea adulţilor care provoacă vatamari, râniri grave care dăunează sanatatii fizice si psihice a copilului. Exploatarea puterii de munca a copilului este de asemenea considerata abuz fizic.

Semnele maltratării fizice: Localizarea rânii, vârsta copilului si explicaţia felului in care acestea au

apărut, pot indica abuzul. Asemenea semne vizibile ale traumei sunt şocante si trezesc furia, protestul si disperarea noastră. Mai grave si mai delicate sunt insa traumele care nu au nici un semn exterior(traume craniene, ale organelor interne, fracturile).

Stare generala: Întârzierea dezvoltării staturo-ponderale si mentale, tulburări de limbaj, carente alimentare, tulburări ale somnului.

Tulburări cu exprimare somatica: insomnie precoce, enureza, encropeza, dermatoze, nanism psihosocial, anorexie mentala.

Aspect clinic: diverse leziuni dermatologice consecutive traumei (echimoze, escoriatii, hematoame in locuri neobişnuite, zgârieturi, tăieturi inexplicabile in zona genitala, pe fata, cap, arsuri si par smuls, urme de legături…), fracturi osoase neobişnuite, dislocări, deformări ale membrelor, leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilitati motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii, hemiplegii, coma), hemoragii cerebrale sau retiniene, leziuni ale organelor interne. Urme lăsate de palme sau obiecte urme de degete pe obraji, pe picioare sau pe braţe, de la ciupituri, precum si ochi vineţi ca urmare a loviturilor primite.

82

Manifestări comportamentale: ascultare necondiţionata, instabilitate (nu vrea sa se aşeze, motivează ciudat urmele de pe corp, nu-si aminteşte cauza lor, evita orice confruntare cu părintele, pare excesiv de docil, împietrit sau bizar, hipervigilent, cu reacţii de apărare fizica nemotivate, tresăriri sau, dimpotrivă, manifestând teribilism si violenta in relaţii interpersonale), nevoia disperata de a atrage atenţia, comportamente dezordonate. S-a descris la unii copii o stare de « vigilenta îngheţata », adică o atenţie anxioasa si imobila fata de anturaj, ca si cum copilul ar scurta anxios mediul pentru a observa din timp pericolul potenţial sau pentru a anticipa dorinţa altcuiva din anturaj. La polul opus se afla copilul care are o uimitoare lipsa de rezerva in ceea ce priveşte relaţia cu persoanele stane : se duc repede la ei, stabilesc rapid relaţii cu infirmierele din spitale sau cu alte persoane. Aceasta familiaritate, aceasta lipsa de tema de străini releva distorsiunea profunda a relaţiei cu părinţii.

Trăiri afeciv-emotionale: neîncredere, teama, curiozitate scăzuta sau absenta, vigilenta anxioasa, dificultatea de contact interpersonal, frica de separare, vulnerabilitate la situaţii stresante, dificultatea de autocontrol, de înţelegere si de invitare, somnolenta sau insomnii, dificultatea de somn, cosamaruri sau terori nocturne, lipsa de control si motivaţie săraca. Copiii viciem laie maltratării fizice dezvolta frecvent senimentul de vinovatei, adică părinţii îl bat pentru ca este « copil râu ».

In plan social : dificultatea şcolare (dificultatea de concentrare a atenţiei, agitaţie, nerespectarea regulilor) eşec şcolar la majoritate cazurilor, agresivitate, imulsivitatefata de ceilalţi copii ceea ce participa la formarea cercului vicios de agresivitate devalorizare-excludere

Diagnostic :

Nu atât diagnosticul leziunilo, uşor de făcut, cat recunoaşterea maltratării pune probleme. Aceasta se bazează pe :

Caracterul si asocierea leziunilor ; Aspectul general al copilului ; Ameliorarea rapida si inexplicabila in timpul spitalizării sau al separării de părinţi ; Discordanta dintre detaliile clinice si relatările părinţilor.

ABUZ EMOŢIONAL

Este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare si poate sa apăra in situaţii foarte diferite de viata.

Poate fi definit ca o atitudine sau acţiune cronica a părinţilor sau a altor persoane ce îngrijesc copilul, care dăunează sau împiedica dezvoltarea unei imagini de sine pozitive ale copilului.

Abuzul emoţional nu este o întâmplare izolata de respingere a copilului, ci el implica un comportament continuu si stabil fata de copil,comportament ce devine o trăsătura dominanta a vieţii acestuia.

83

Aceasta forma de abuz nu are semne externe dar cicatriciale interne pot provoca daune mai mari decât orice forma de abuz. Este un comportament comis intenţionat asupra unui copil de câtre un adult lipsit de căldura afectiva care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptateste sau umileşte verbal un copil in momente semnificative sau in repetate rânduri afectându-i in acest fel dezvoltarea sau echilibrul emoţional.

Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţa, izolarea copilului, închiderea lui in spatii întunecoase, ameninţarea, comunicarea intr-o maniera neclara.

Tot abuz emoţional poate fi considerata si atitudinea autoritara, dominatoare, îngrijirea si controlul excesiv sau discontinuu, care sufoca independenta copilului. Toate formele de abuz conţin o componenta emoţionala.

Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuţi in mod negativ de câtre părinţii lor, uneori chiar de la naştere. Aceasta forma de abuz poate merge mana in mana cu abuzul fizic.

O alta forma a abuzului emoţional este perceperea copilului ca pe «Cenuşăreasa» casei de câtre părinţi si de câtre fraţi. Fraţii si definesc fratele abuzat ca fiind «imposibila» sau «stupida» si ca pe cineva care este vinovat de tot ce se întâmpla in familie, aliindu-se cu părinţi deoarece este singura lor şansa de supravieţuire.

Abuzul emoţional include si terorizrea copilului prin ameninţări cu pedeapsa, cu paradirea sau alungarea. Aceste ameninţări ii dau copilului o stare de anxietate, căreia ii va fi greu sa-i facă fata.

Un alt grup de copii care sunt expuşi abuzului emoţional sunt cei ai căror părinţi sunt violenţi unuia cu alţii

O alta categorie este cea a copiilor a căror părinţi consuma droguri sau alte substanţe. Copii aflaţi intr-o asemenea situaţie observa ca adulţi sunt prea ocupaţi de propria lor lume, de propriile lor nevoi incot nu mai au grija de ei si de nevoile lor. Copii consumatorilor de droguri sau alte substanţe sunt maltrataţi deja la nivelul vieţii intrauterine.

De asemenea pot fi integraţi in categoria copiilor abuzaţi emoţional si copii a căror părinţi divorţează fora a fi capabili sa realizeze creşterea copilului. In majoritatea cazurilor copilul este plasat in mijlocul unui conflict cronic in care unul dintre părinţi îl acuza pe celalalt, iar copilul poate fi forţat sa ia apărarea unuia dintre ei.

Pe langa aceste forme de abuz specialiştii au găsit si alte doua sindroame de maltratare: «Munchhausen prin intermediar» sau « Sindromul Munchhausen prin procura » - este un tip de maltratare in care părinţii fabrica o boala de care pretind ca suferă copilul.

Aceştia fabrica simptomele bolii, uneori istoricul acesteia si descriu foarte bine starea acestuia intr-un mod foarte convingător. Acesta poate fi supus unor ivestigatii si tratamente dureroase, pentru a se verifica daca boala exista sau nu si abia după un timp medicii si dau seama ca este vorba despre o alarma falsa din partea părinţilor. Odată descoperiţi părinţii se vor simţi foarte frustraţi, vor paraşi spitalul încercând sa apeleze la alţi medici sau sa maltrateze copilul sub alte forme. Patologiile provocate sunt diverse : anemie prin sangererare, leziuni cutanate, infecţii, chiar si septice.

Semnele maltratării emoţionale

Trăiri emoţionale: stima de sine redusa, timiditate, sentimente de culpa, interiorizare, neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice depresive si obsesive, tendinţe autoagresive.

84

Comportament social: eşec permanent, manifestări agresive, inhibiţie sociala, dificultatea de adaptare si de comunicare, incapacitatea de exprimare prin joc.

ABUZUL SEXUAL

Copiii sunt dependenţi de cei care ii îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice si emoţionale. De aceea abuzul sexual poate fi savarsit de bunici, părinţi,alte rude apropiate, alte persoane care îngrijesc copilul, persoane de încredere (vecini, profesori).

Abuzul sexual de câtre cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activitatea:

de urmărirea împreuna cu copilul a filmelor sau revistelor porno privirea adultului in timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tenta sexuala, pipăire,intromisiune orala, anala, sau genitala.

Abuzul sexual poate implica agresiuni sexuale sau exploatare sexuala di partea adultului sau a unei persoane mai învârsta decât copilul victima.:

atingerea adusa integrităţii corporale sau psihice a copilului. In aceste situaţii adulţii se folosesc de copii pentru a-si satisface propriile nevoi sexuale.

contact sexual sau atingeri, penetrare sodomie, folosirea minorilor in mod obscen pentru realizarea fotografiilor sau a filmelor

pornografice, incitarea la prostituţie infantila.

Activităţile sexuale intre copii pot fi considerate abuzuri sexuale, daca diferenţele de vârsta sau de putere dintre ei sunt semnificative.

Copii pot fi abuzaţi începând cu vârste foarte mici. Copilul fiind stimulat sau obligat sa se antreneze in jocuri sexuale, deseori abuzatorul stabileşte relaţii pozitive cu părinţii copilului. Rolul victimei este variat de la joc activ pana la joc pasiv (sa se prefacă ca doarme).

Caracterul secret care domneşte in legătura abuziva precum si vulnerabilitatea copilului îl obliga pe acesta la tăcere permiţând repetarea abuzului timp de mai mulţi ani.Copiii pot fi adesea foarte direcţi in exprimarea celor întâmplate, de asemenea unii copii mai mici pot sa-si exprime experienţele sexuale in cadrul unui joc, schiţând verbal sau gestual aceste intamplari; copii matisori se itntampla sa povestească din când in când altor copii de aceeaşi vârsta, care la rândul lor ar putea sa povestească unor adulţi; copilul care este conştient de «pericol» si de tăcerea ce trebuie păstrata, care probabil a fost si ameninţat ar putea sa păstreze secretul pana va găsi o persoana de încredere căreia sa i se destăinui.

«Secretul» este asigurat prin ameninţări, corupere. «Dacă vei spune cuiva ce s-a întâmplat eu voi intra in puşcărie». «Daca ii vei spune mamei tale ce s-a întâmplat ea te va uri mereu».

Pe măsura ce timpul trece copilul se va simţi din ce in ce mai vinovat si-si va consuma din ce in ce mai multa energie pentru a acoperi faptele in care a fost implicat. Copiii care au fost supuşi abuzului sexual de mici vor prezenta un comportament sexual timpuriu.Abuzul sexual este asociat adesea cu alte tipuri de maltratare.

Simptomele psihologice ale abuzului sexual

85

Aspect clinic:

Pot fi observate mai ales in primele 24-48 de ore de la producerea abuzului contuzii, echimoze, inflamaţii, sângerări, pana la leziuni genitale grave, infecţii genito-urinare, irosirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal, vulnerabilitatea la boli cu transmitere sexuala,

tulburări digestive si de somn, panica, agravarea unor boli cu componenta psihica, tulburări de instinct alimentar, cefalee si dureri abdominale uneori.

Trăiri emoţionale:

culpabilitate, responsabilitate tensionata de a păstra secretul, frica, pedeapsa, degradarea imaginii de sine, sentiment de murdărie corporala, ostilitate, furie, stări depresive si eventual tendinţe suicidale.

Manifestări comportamentale:

ostilitate sau agresiune fata de alte persoane, pierderea deprinderilor sociale, letargie, nepăsare fata de sine, postura corpului exprimând copleşire, atitudini de protejare a abuzatorului.

In plan psihologic :

Oboseala ; Tulburări alimentare : anorexie, vărsături, refuz de alimentare ; Tulburări de somn : coşmaruri, anxietate la culcare, reapariţia ritualurilor la culcare,

treziri nocturne repetate, terori nocturne ; Tulburări afective : apatie, stare confuza, fata trista, deznteres fata de joc, criza de

lacrimi putându-se ajunge pana la stări depresive ; Tulburări de adaptare : dificultatea şcolare bruşte, izolare, fuga, refuzul de a sta axa

singur cu adulţii sau invers, vestire şcolara mare, scula si personale adulte fiind singurul loc de refugiu ;

Masturbare prelungita si intempestiva la copilul mic ; Curiozitate sexuala mare exprimata chiar si violent având un limbaj împrumutat de

la adulţi;  Joc de alura sexuala cu papusule sau cu copii de aceeaşi vârsta.

Toate aceste simptome nu dovedesc neapărat abuzul sexual dar apariţia lor brusca fora ca un evenment sa le justifice, o situaţie familiala de risc poate sa ne îndrepte câtre aceasta posibilitate.

NEGLIJAREA

86

Presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor sale biologice, emoţionale si de dezvoltare psihica.

Neglijarea fizica se refera la privarea de alimentaţie, de imbracaminte, de medicamente sau de domiciliu. Uneori neglijarea fizica poate avea urmări mult mai grave decât abuzul fizic.

Neglijarea educaţionala implica tot ceea ce tine de frecventarea unei forme de invatament, prin obligarea copilului la alte activitatea decât cele şcolare sau la vagabondaj.

Neglijarea emoţionala presupune ignorarea evenimentelor importante din viata copilului, omiterea încurajărilor aşteptate de copil, modalitatea neadecvate de răspuns la nevoile sale emoţionale. De cele mai multe ori părinţii încearcă sa substitue relaţia afectiva prin satisfacerea tuturor nevoilor materiale in mod neobişnuit. Neglijare emoţionala este foarte greu de depistat de aceea ea persistând un timp destul de mare provoacă mari daune dezvoltării emoţionale si fizice a copilului.

Semnele neglijării

Stare generala:

copil infomentat sau alimentat nepotrivit, copil neigienizat, cu aspect vestimentar neadecvat, pedepsit in repetate rânduri,

nu-si cunoaşte ziua naşterii, are un program de viata neadecvat vârstei sale, este nesupravegheat.

Somatic si comportamental

: hipo/hiperponderal, bolnăvicios, labil psihic.

Trăiri emoţionale:

neataşat, introvertit, cu un vocabular sumar, dizabilitati de comunicare, cu retard şcolar in

ciuda unui intelect bun, cu o «foame» de stimuli, nemotivat pentru efort cognitiv, incapabil de a stabili relaţii interpesonale durabile.

EXPLOATAREA COPILULUI

87

Exploatarea copilului prin munca înseamnă orice forma de munca a copilului, de ale cârei beneficii profita un adult si care are drept consecinţa afectarea dezvoltării, educaţiei si motalitatii.

Exploatarea copiilor prin munca este interzisa in România, articolul 45 aliniatul 3 din Constituţia României si Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 ratificata prin Legea nr.203/2000.

Copilul exploatat prin munca are dreptul la protecţie din partea statului si a comunitarii (art.19, 32, 33, 34, 36, 39 din Convenţiei privind Drepturile Copilului ratificata prin Legea nr.18/1990 si Strategia Guvernamentala in domeniul protecţiei copilului in dificultate 2001-2004).Copilul are dreptul sa muncească începând cu vârsta de 15 ani, dar beneficiind de condiţii speciale la locul de munca (art.7 din Codul Muncii si Normele Generale de Protecţie a Muncii aprobate prin Ordinul nr.185/1990)

Intre 15 si 16 ani, acordul părinţilor este obligatoriu;In cazul in care copilul nu a absolvit invatamantul obligatoriu, angajatori trebuie sa permite si sa faciliteze continuarea studiilor in acest sen;

Cele mai vulnerabile categorii de copii care pot fi exploataţi prin munca sunt : copiii străzii, copiii comunităţile de romi, copiii din mediul rural, copiii victime ale traficului de persoane.

Cele mai grave forme de exploatare prin munca sunt : munca pe strada, cerşetoria, prostituţia, munca in construcţii, munca in medii toxice (turnatorii), servitudinea, îngrijirea fraţilor mai mici, munca forţata.

Condiţii care favorizează exploatarea prin munca: munca la negru, prezenta unui handicap/dizabilitati, familii in dificultate (consum de alcool, droguri, abuz asupra copilului, violenta domestica, nivel de educaţie scăzut, şomaj), sărăcia, lipsa de informare si sensibilizarea a copiilor, familiilor, comunitarii.

CONSECINŢELE MALTRATĂRII

Se pot distinge : consecinţe directe ale maltratării, consecinţe asupra dezvoltării copilului si consecinţe pe termen lung.(Şerban Ionescu, Colete Jourdan-Ionescu,2001).

Consecinţele directe. Putem menţiona in acest caz consecinţele fizice ale abuzului fizic: arsuri, plăgi, contuzii, fracturi repetitive si multiple. Abuzurile sexuale au diferite semne cum ar fi: iritaţii, excoriaţii, infecţii sau leziuni ale organelor genitale, boli cu transmitere sexuala, tulburări hormonale. Pe ranga aceste mai apar si tulburări psihopatologice cum ar fi: tulburări psihosomatice, tulburări ale sferei sfincteriene, tulburări alimentare, depresie, tulburări nevrotice sau psihotice.

Consecinţe asupra dezvoltării copilului. Aceste consecinţe sunt influenţate de o serie de variabile cum ar fi: gravitatea si frecventa episoadelor de maltratare, stadiul de dezvoltare pe care copilul l-a atins in momentul episodului, autorul maltratării, plasarea in afara familiei din motive de maltratare, sexul copilului, sprijinul existent-reţeaua sociala de sprijin, variabilele sistemului familial. De la vârsta cea mai mica, maltratarea are efecte asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cat si asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării si asupra adaptării şcolare.

88

Consecinţele pe termen lung. Consecinţele maltratării de obicei se cronicizează si urmăresc copilul pana la vârsta adulta si uneori pe tot parcursul vieţii. Maltratrea va produce consecinţe care vor fi asociate cu marginalizarea persoanei. Faptul, ca o persoana a trăit sau traiste un abuz sau o neglijare sporeşte posibilitatea ca aceasta persoana sa comită la randu-i un abuz sau sa comită acte antisociale: furturi, violenta, delicventa sau chiar criminalitate.

CONSECINTELE ABUZULUI FIZIC

In plan emoţional:

Sentimentele de inferioritate persista pana la vârsta adulta. Comunicarea este dificila, marcata uneori de violenta. Se produce o identificare a copilului cu abuzatorul acesta însuşindu-si

comportamentele violente ale abuzatorului si daca nu beneficiază de o terapie psihologica aceste comportamente îl vor însoţi pe parcursul întregii vieţi devenind la rândul sau un abuzator.

In plan social:

Copilul victima a maltratării fizice nu va recunoaşte maltratarea si nu o va denunţa, uneori refuzând sa se despartă de abuzator.

Ca adult va adopta atitudini masochiste, căutând sa-siprovoace singur suferinţa.

CONSECINTELE ABUZULUI EMOŢIONAL

In plan emoţional:

Intarsie dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoţionale si a capacitaţii empatice.

In plan social:

fuga de acasă, acte antisociale, dificultatea de adaptare durabile repetate intr-un mediu nou, lipsa de iniţiativa, de creativitate ,lipsa de autonomie, anxietate de separare inclusiv la vârsta adulta.

CONSECINTELE ABUZULUI SEXUAL

In plan emoţional : Itropversiune, tulburări emoţionale, depresie,

89

autoestimare deficitara.

In plan social:

Fuga de acasă, eşec şcolar, prostituţie, consum de droguri si alcool. ca adulţi pot avea un comportament sexual neadecvat, masturbare

compulsiva, dificultatea in alegerea partenerului.

CONSECINTELE NEGLIJĂRII

In plan emoţional:

copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenta sau timiditate si de incapacitatea de a-si organiza activitatea, in special activitatea libera.

Nu are curiozitatea, are tulburări de atenţie, un prag prea scăzut sau prea ridicat al frustrărilor, somatizeaza uşor(cefalee, greţuri, vărsături, dureri abdominale), nu este dispus sa facă eforturi cognitive, nu are nivel de aspiraţie pe termen lung.

In plan social

stabileşte contacte sociale fragile, are dificultatea de adaptare, încearcă uneori sa-si suplinească nevoile nesatisfăcute prin consumul de droguri

si/sau alcool, fuga de acasă, absenteism, insucsirea deficitara a normelor etico-morale.

CONSECINŢELE EXPLOATĂRII COPIILOR

Consecinţele sunt grave pentru copii si pentru societateatea din care fac parte.Un copil care munceşte din greu, este lipsit de multe bucurii, precum si de posibilităţile de invitare, de instruire . Mai mult decât atât acestui copil ii este furata copilăria.Copilul supus la munci care depăşesc puterile lui,

nu creste cum trebuie, aşa cum este normal. este mai scund si mai slab decât ceilalţi copii de vârsa lui, are probleme de nutriţie.

ca adulţi va ramane cu acest deficit de creştere si nutriţie, marcat fiind pe toata viata.

epuizarea si malnutriţia afectează grav viata copilului supus unei munci care se desfasoara in condiţii greu de suportat.

supunerea copilului la munci care implica forţa fizica : descărcarea, incarcarcarea, purtarea de greutatea si alte munci afectează dezvoltarea scheletului in perioada de creştere.

copilul care munceşte in medii toxice contactează cu uşurinţa boli respiratorii. obligarea copilului de a munci mult timp ocupa timpul copilului acesta

nemaiputând acorda atenţia si timpul cuvenit educaţiei.

90

copilul obligat sa muncească din greu este nemulţumit, resimte puternic lipsa sprijinului afectiv al familiei care ar trebui sa-l ocrotească.

are un bagaj de cunoştinţe mult mai redus decât copii de vârsta sa ceea ce determina autoizolarea si capacitatea de inserţie sociala.

FACTORI DE RISC SPECIFICI ABUZULUI

Unii cercetători pun accentul pe patologia autorului maltratării ca etiologie principala: scoruri ridicate la măsurătorile psihopatologice, distorsiuni cognitive, percepţii negative si aşteptări nerealiste fata de copii.

Este adevărat ca mamele din familiile in care găsim situaţii de maltratare cronica adesea sunt depresive, in special in momentul naşterii copilului. In acest caz se observa ca mama spera ca micul copil sa o ajute si eventual sa-i rezolve problemele.

Alte teorii se elaborează in jurul transmiterii transgenerationale a maltratării. Se observa ca unele familii care maltratează sunt cunoscute de mai multe generaţii de câtre profesioniştii din domeniul social. De obicei aceste familii trăiesc la marginea societarii si nu frecventează decât marginali. Astfel este foarte greu in aceste situaţii ca un copil maltratat sa evadeze din acest mediu.

Alţi cercetători pun accentul pe factorii legaţi de contextul familial si de mediu, in special pe şomaj, sărăcie, lipsa susţinerii sociale. S-a constatat ca familiile in care maltratarea este cronica au reţele sociale reduse si nesatisfăcătoare. Copiii acestor familii sunt mai puţin implicaţi social.

Marceline Gabel (1999) enumera următoarele cauze ale maltratării copilului: factorii socio-economici; factorii psihologici (psihoza, abuz de droguri, alcoolism); factorii de mediu (izolare, lipsa sprijinului social); factorii legaţi de istoria familiei (separare, doliu, şomaj); factori educativi (pedepse educative); factori legaţi de dezvoltarea normala a unui copil mic (exersarea controlului

sfincterian, tulburări ale somnului, refuz alimentar); factori legaţi de existenta unui copil sau caracteristicile acestuia (nu corespunde

copilului imaginar sau reparator in ceea ce priveşte sexul, o trăsătura fizica sau alte caracteristici);

factori de ordin iterativ

Caracteristicile adulţilor care comit abuzuri:

imaturitatea si dependenta parintior de alte persoane izolare sociala stima de sine redusa obţinere dificila a plăcerii percepţia falsa a copilului, uneori cu schimbarea rolurilor frica de a rasfata copilul încrederea in valoarea pedepsei incapacitatea de a dovedi empatie privind nevoile copilului si de a răspunde

adecvat acestora nivelul redus de şcolarizare a părinţilor

91

probleme de sănătate mintale a părinţilorprobleme legate de consumul de alcool si droguri

vârsta mica a mamei la naşterea primului copil nivelul intelectual scăzut al mamei măltratarea in copilărie handicap grav sau boala cronica a unuia dintre

Caracteristicile copiilor care sunt expuşi abuzurilor

probleme de sănătate fizica naştere prematura sau greutate mica la naştere probleme perinatale probleme de dezvoltare a copilului mic probleme de comportament la vârsta mica

Caracteristicile contextului social, familial si situaţional

sărăcie ,parintii au venituri reduse instabilitatea structurii familiale frecventa ridicata a mutărilor numărul mare de copii in familie violenta conjugala tatăl natural lipseşte din familie tata si mama se cunosc de mai puţin de sase luni dinainte de casatorie copilul maltratat este nelegitim locuinţa inadecvata

Bibliografie

Te Chil Welfare Challenge-Policy, Practice and researchPeter Pecora, James Whittaker, Anthony Maluccio

Child Welfare – Policies and PracticeCostin/Bell/Downs

DANIEL MARCELLI-Tratat de psihopatologia copilului - Editura Fundaţiei Generaţia, 2003.

IOMC/UNICEF/FICF/ANPCA - Cercetarea abuzului asupra copilului in instituţiile de protecţie sociala din Romania-Raport preliminar-2000.Sub coordonarea Ecaterina Stativa

MINISTERUL SANATATII/IOMC/UNICEF Situatia abandonului copiilor in RomaniaSub coordonarea Ecaterina Stativa

FILIPOI SEMPRONIA, MARIANA IANCAU - Abuzul la copil - British Medical Journal, Vol.8, nr.6, 2001.

FUNDAŢIA INTERNAŢIONALA PENTRU COPIL SI FAMILIE-Sa punem capăt exploatării inocenţei-

GUVERNUL ROMÂNIEI, Interesul copilului-buletin informativ al Autoritarii Naţionale pentru Protecţia Copilului si Adopţie, 2001.

92

KARI KILLEN, Copilul maltratat, 1999.

MARIA ROTH-SZOMOSKOZI -Protectia Copilului- Dileme, concepţii si metode, Cluj-Napoca, 1999.

NAŢIONAL AUTHORITY for CHILD PROTECTION, SALVAŢI COPIII ROMÂNIA, UNICEF, ROMANIAN GOVERNMENT, Sexual Apuse and Exploitation of Children, 2001.

ORGANIZAŢIA SALVAŢI COPIII, Abuzul si neglijarea copilului, 1999.

ORGANIZAŢIA SALVAŢI COPIII, Planul naţional privind eliminarea abuzului si exploatării sexuale a copiilor in scopuri comerciale, 2001.

ŞERBAN IONESCU-coordonator, Copilul maltratate-evaluare, prevenire, intervenţie, Bucureşti 2001.

ELENA ZAMFIR/CATALIN ZAMFIR, Social Policy- România in the European context, 1996

UNICEF/DPC, Situaţia Copilului si a Familiei in România, 1997

UNICEF/FICF, Abuzul si Neglijarea Copilului, 2000

DAVID HOWE, Introducere in asistenta Sociala, 2001

ELENA ZAMFIR/BADESCU/CATALIN ZAMFIR, Starea societarii romaneşti după 10 ani de tranziţie, 2000

ELENA ZAMFIR, Strategii antisăracie si dezvoltare comunitara, 2000

UNICEF/ Prof. Dr. IOAN MIHAILESCU, Un deceniu de tranziţie-situaţia copilului si a familiei in România, 2000

MARLYN MANUAL Îngrijire in familia temporara/HICS-1995

DANIELA GHEORGHE Maltratarea Copilului/FICF 1999

IMAS/ANPC/UNICEF Reforma in sistemul de protectie a copilului in Romania

LEGEA nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

LEGEA nr.273/2004 privind regimul juridic al adoptiei

LEGEA nr.274 Organizarea Oficiului Roman de Adoptii

HG 1437 Reorganizarea Comisiei de protectia copiluluii

HG .679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare si statutul asistentului maternal

93