Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Benedict Anderson,,Comunitati imaginate”

Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului

Narcis Pop, Grupa 8, An 2

Cuprins

Origini culturale, 14

Originile conştiinţei naţionale, 41

Pionierii creoli, 50

Naţionalismul oficial şi imperialismul, 80

Patriotism şi rasism, 131

Scopul acestei cărţi, ne declara Benedict Anderson, este să ofere unele sugestii

provizorii pentru o interpretare mai satisfăcătoare a „anomaliei" naţionalismului.

Ideea de naţiune, ca şi naţionalismul, sunt numite de catre autor artefacte culturale

de un anumit tip. Artefacte care au fost create ca rezultat al unor complexe intersectari de

forţe istorice distincte. Odată create, ele au devenit „modulare", putând fi transplantate,

mai mult sau mai puţin conştient, pe o mare diversitate de terenuri sociale, pentru a se

contopi şi a fi contopite în consecinţă cu o mare diversitate de constelaţii politice şi

ideologice.

„O naţiune există atunci când un număr semnificativ de oameni dintr-o

comunitate consideră că formează o naţiune sau se comportă ca şi cum ar forma una."

Hugh Seton-Watson, Nations and States

Benedict ne propune următoarea definiţie a naţiunii: „Natiunea este o comunitate

politică imaginară şi imaginată ca fiind atât intrinsec limitată cât şi suverană.”

„Esenţa unei naţiuni este ca toţi indivizii să aibă multe lucruri în comun şi de

asemenea ca toţi să fi uitat multe lucruri" - Ernest Renan

„Naţionalismul nu este trezirea naţiunilor la conştiinţa de sine: el inventează

naţiuni acolo unde nu există." - Ernest Gellner

„«Naţionalismul» este patologia istoriei evolutive moderne, la fel de inevitabilă ca

«nevroza» la nivelul individului, asociată cu aceeaşi ambiguitate esenţială, o capacitate

intrinsecă similară de a cădea în demenţă, avându-şi originea în dilemele neputinţei

impuse asupra celei mai mari părţi a lumii (echivalentul infantilismului pentru societate)

şi în mare parte incurabilă" - Tom Nairn

Astfel de consideraţii reliefează faptul că de la al doilea război mondial fiecare

revoluţie reuşită s-a definit în termeni naţionali -Republica Populară Chineză, Republica

Socialistă Vietnameză şi aşa mai departe - şi că procedând în acest fel s-a aşezat temeinic

în spaţiul teritorial şi social moştenit din trecutul pre-revoluţionar.

Eric Hobsbawm are perfectă dreptate să afirme că „mişcările şi statele marxiste

tind să devină naţionale nu numai ca formă, ci şi ca substanţă, adică naţionaliste. Nimic

nu sugerează că acest curent nu va continua. Iar tendinţa nu se limitează la lumea

socialistă. Aproape în fiecare an Naţiunile Unite primesc noi membri. Şi multe „naţiuni

vechi", considerate cândva a fi deplin consolidate, sunt contestate de „sub"-naţionalisme

din interiorul graniţelor lor-naţionalisme care, fireşte, visează să abandoneze într-o bună

zi acest statut subordonat. Realitatea este foarte limpede: „sfârşitul epocii

naţionalismului", profeţit de atâta vreme, nu se întrevede prea curând. într-adevăr, ideea

de naţiune este valoarea cu legitimitatea cea mai universală din viaţa politică a vremii

noastre.

Spre deosebire de imensa influenţă pe care a exercitat-o naţionalismul asupra

lumii moderne, orice teorie plauzibilă despre el este evident insuficient consolidată.

„Sunt nevoit să ajung la concluzia că nu poate fi creată nici o «definiţie

ştiinţifică» a naţiunii; totuşi fenomenul a existat şi există". - Hugh Seton-Watson

Tom Nairn, autorul inovatoarei lucrări The Break-up of Britain, şi moştenitorul nu

mai puţin vastei tradiţii marxiste în istoriografie şi ştiinţe sociale, observă cu sinceritate:

„Teoria naţionalismului reprezintă cel mai mare eşec al marxismului în domeniul

istoriei."

Ideea de naţiune este valoarea cu legitimitatea cea mai universală din viaţa

politică a vremii noastre.

Origini culturale

Nu există emblemă mai frapantă pentru cultura modernă a naţionalismului decât

cenotafurile şi mormintele Soldatului Necunoscut. Respectul ceremonios manifestat

public faţă de aceste morminte tocmai pentru că fie sunt intenţionat goale, fie nu ştie

nimeni cine zace în ele, nu are precedent real în epocile anterioare.

„Opinia mea (despre ostaşul american) s-a format pe câmpul de bătălie în urmă cu

mulţi, mulţi ani şi nu s-a schimbat niciodată. L-am considerat atunci, ca şi acum, drept

una dintre cele mai nobile figuri ale lumii, nu numai ca unul dintre cele mai frumoase

caractere militare, ci şi ca unul dintre cele mai fără de pată. El aparţine istoriei deoarece

oferă unul dintre cele mai mari exemple de patriotism încununat de succes. El aparţine

posterităţii ca dascăl al generaţiilor viitoare întru principiile libertăţii şi neatârnării. EI

aparţine prezentului, nouă, prin virtuţile sale şi realizările sale." - Douglas MacArthur,

„Duty, Honour, Country", discurs ţinut la Academia Militară a Statelor Unite, West

Point, 12 mai 1962.

Dacă ideea că statele naţionale sunt „noi" şi „istorice" este larg acceptată, naţiunile a

căror expresie politică sunt răsar întotdeauna dintr-un trecut imemorial şi, ceea ce e şi mai

important, alunecă într-un viitor nelimitat. Magia naţionalismului este să transforme

hazardul în destin.

Ipoteza mea, ne spune Benedict, este că naţionalismul trebuie înţeles nu în raport cu

o ideologie politică susţinută conştient, ci cu sistemele culturale mai largi care l-au

precedat, din care - precum şi împotriva cărora - a luat fiinţă.

Cele două sisteme culturale relevante pentru obiectivele de faţă sunt comunitatea

religioasă şi monarhia dinastică. Căci amândouă, în zilele lor de glorie, erau sisteme de

referinţă de la sine înţelese, cam aşa cum este naţionalitatea astăzi.

Comunitatea religioasă

Marile culturi sacre întruchipau concepţiile unor comunităţi imense.

Creştinătatea, islamul şi chiar şi Regatul de Mijloc au putut fi concepute în mare parte

prin intermediul unei limbi sacre şi al unui text scris. Acelasi lucru se petrece si cu

limbajul matematic in zilele noastre. Spre exemplu, românii nu au nici cea mai vagă idee

despre numele folosit de tailandezi pentru + şi invers, dar amândouă popoarele înţeleg

simbolul. Ideogramele din chineză, latină sau arabă erau emanaţii ale realităţii, nu

reprezentări ale acesteia născocite la întâmplare.

Dar deşi limbile sacre făceau ca astfel de comunităţi precum creştinătatea să fie

imaginabile, întinderea lor reală şi plauzibilitatea lor nu pot fi explicate numai prin

sacralitatea textelor scrise: cei care le citeau erau până la urmă doar mici insule educate la

suprafaţa vastelor oceane analfabete.

Scriind despre Europa Occidentală medievală, Bloch observa că „latina era nu

numai limba de predare, ci singura limbă predată'. (Această unicitate arată foarte clar

caracterul sacru al latinei - nici o altă limbă nu era socotită demnă de a fi predată.)

MONARHIA DINASTICĂÎn privinţe fundamentale monarhia „serioasă" se opune tuturor concepţiilor

moderne despre viaţa politică. Regalitatea organizează totul în jurul unui centru la

înălţime. Legitimitatea sa este conferită de divinitate, nu de popoare, care până la urmă

sunt supuşi, iar nu cetăţeni.

Aceste state monarhice străvechi se extindeau nu numai prin războaie, ci şi prin

politică sexuală. Prin principiul general al verticalităţii, căsătoriile dinastice reuneau

populaţii diferite sub vârfuri noi. Un aforism ce avea drept tinta Casa de Habsburg

spunea: „Bella gerant alii tu felix Austria nube( Războaie să poarte alţii, tu, Austrie

ferice, căsătoreşte-te!).

Gellner subliniază, de asemeenea, faptul că a fi străine este o caracteristică a

dinastiilor, aristocraţii locali preferand un monarh străin deoarece acesta nu va fi

părtinitor în rivalităţile lor interne.

Până în 1914, statele dinastice formau majoritatea sistemului politic mondial dar,

mulţi monarhi apelau de câtva timp la un specific „naţional", pe măsură ce vechiul

principiu al Legitimităţii dispărea în tăcere. În vreme ce armatele lui Frederic cel Mare

cuprindeau în mare parte „străini", cele ale nepotului lui, Frederic Wilhelm al IH-lea

erau, ca urmare a spectaculoaselor reforme ale lui Scharnhorst, Gneisenau şi Clausewitz,

în exclusivitate naţional-prusace.

CONCEPŢII DESPRE TIMP

Dincolo de declinul comunităţilor sacre, limbilor şi descendenţelor sacre, s-a

produs o schimbare fundamentală în modul de a înţelege lumea, ceea ce, mai mult decât

orice altceva, a făcut posibilă „conceperea" ideii de naţiune.

Creştinătatea îşi asuma forma universală printr-un număr imens de particularităţi

şi de trăsături specifice: un relief, o fereastră, o predică, o povestire, o piesă de

„moralitate", un pumn de moaşte.

Câtă vreme clerul din întreaga Europă, cititor de limbă latină, reprezenta un

element esenţial în structurarea imaginarului creştin, împărtăşirea acestor concepţii

maselor analfabete, prin creaţii vizuale şi auditive care erau întotdeauna personale şi

particulare, era la fel de importantă.

Providenţa divină este singura care poate să conceapă un plan al istoriei şi să ofere

cheia înţelegerii lui. „Aici şi acum” nu mai constituie o simplă legătură din lanţul

pământesc de evenimente, ci reprezintă simultan ceva care a fost dintotdeauna şi care va

fi împlinit în viitor. În ochii lui Dumnezeu este ceva etern, care există dintotdeauna şi

care este deja consumat pe tărâmul evenimentelor pământeşti fragmentare.

Ideea unui organism sociologic care se deplasează calendaristic printr-un timp

gol, omogen este perfect similară cu ideea de naţiune, care este % concepută de asemenea

ca o comunitate solidă, care se deplasează cu hotărâre prin istorie.

Originile conştiinţei naţionale

Dezvoltarea tipăriturii ca bun de consum este cheia înţelegerii unei concepţii cu

totul noi despre simultaneitate. Argumentele cele mai puternice pentru ca naţiunea sa

devina atat de populară sunt în favoarea primatului capitalismului.

Dacă în cazul manuscriselor cunoaşterea lor era rezervată elitelor, cunoaşterea

prin intermediul tiparului a supravieţuit datorită reproducerii şi răspândirii.

Primii tipografi şi-au înfiinţat ramuri de activitate în toată Europa: în acest fel s-a

creat o veritabilă <internaţională> a editurilor, care ignora frontierele naţionale. Era, mai

mult decât oricând, „o mare industrie, controlată de capitalişti dintre cei mai bogaţi." În

mod, natural, vânzătorii de carte erau în primul rând interesaţi să scoată un profit şi să-şi

vândă produsele, şi în consecinţă au căutat, înainte de toate, acele opere care ar fi

interesat un număr cât mai mare de cititori dintre contemporanii lor.

De aceea introducerea tiparului a resprezentat în acest sens un pas înainte în

crearea societăţii de astâzi, societate a consumului în masă şi a standardizării."

În această titanică „luptă pentu mintea oamenilor," protestantismul a fost

întotdeauna în ofensivă, tocmai pentru că ştia cum să se folosească de piaţa de carte în

limbile autohtone care fusese creată şi se extindea datorită capitalismului.

Trecerea la folosirea limbilor autohtone( in locul latinei) în administraţie a fost

premergătoare atât apariţiei tiparului cât şi transformărilor religioase din secolul 16 şi

trebuie aşadar considerată un factor independent în destrămarea comunităţii sacre

imaginare. În acelaşi timp nu există nimic care să ne sugereze că această trecere a fost

fundamentată de vreun impuls profund ideologic, cu atât mai puţin proto-naţional.

Orice limbă poate să dispară sau să fie distrusă, dar niciodată nu a existat şi nici nu

există vreo posibilitate de unificare lingvistică a umanităţii.

Pionierii creoli

Creol (Criollo) - o persoană care avea (măcar teoretic vorbind) o origine

europeană pură dar se născu* printre americani (şi, printr-o extindere de mai târziu a

sensului, oriunde în afara Europei).

Apariţia naţionalismului, în sensul modern al cuvântului, a depins de botezul

politic al claselor de jos. Deşi uneori au fost ostile democraţiei, mişcările naţionaliste au

fost, invariabil, populiste în concepţii şi au căutat să introducă în viaţa politică şi clasele

de jos.

Iată deci dilema: de ce oare tocmai comunităţile creole şi-au dezvoltat atât de devreme

conştiinţa naţiunii lor - cu mult timp înaintea majorităţii statelor europene?

Naţionalismul oficial şi imperialismul

De-a lungul secolului al nouăsprezecelea şi mai ales în cea de-a doua jumătate a

sa, revoluţia filologică şi lexicografică şi influenţa mişcărilor naţionaliste europene, ele

însele produse nu numai de capitalism ci şi de creşterea exagerată a statelor dinastice, a

creat multor dinaşti dificultăţi din ce în ce mai mari, de ordin cultural şi implicit politic.

Caracterul legitim fundamental al majorităţii acestor dinastii nu avea nici o

legătură cu caracterul naţional. Familia Romanov domnea peste tătari şi letoni, nemţi şi

armeni, ruşi şi finlandezi. Habs-burgii stăpâneau peste maghiari şi croaţi, slovaci şi

italieni, ucrainieni şi austro-germani. Dinastia de Hanovra conducea locuitori ai

Bengalului sau Quebecului, dar şi scoţieni şi irlandezi, englezi şi galezi.

Revoluţia lexicografică din Europa a creat şi răspândit treptat convingerea că

limbile (cel puţin în Europa) erau, spunem, proprietatea personală a unor grupuri

specifice - vorbitorii şi cititorii lor de zi cu zi - şi, mai mult, că aceste grupuri, imaginate

ca nişte comunităţi, erau îndreptăţite să aibă locul lor autonom într-o fraternitate cu

egalele lor.

„Naturalizarea" dinastiilor europene - manevră care cerea în imulte cazuri o

îndemânare de organizare a diversiunilor - a dus până la urmă la ceea ce Seton-Watson

numeşte sarcastic „naţionalisme oficiale", rusificarea ţaristă fiind cel mai bun exemplu.

Aceste „naţionalisme oficiale" pot fi înţelese ca mijloace de a combina naturalizarea cu

păstrarea puterii dinastice, mai ales asupra uriaşelor domenii poliglote acumulate încă din

Evul Mediu, sau, cu alte cuvinte, mijloace de a întinde pielea scurtă şi subţire a naţiunii

pe giganticul trup al imperiului. „Rusificarea" populaţiei eterogene supusă ţarului

reprezenta astfel o sudură violentă şi conştientă între două sisteme politice opuse, unul

străvechi iar altul foarte nou.