Lector dr. R. Dinică

Capitolul I. CONCEPTE

1. LOCUL PROBLEMELOR SOCIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC. RAPORTUL ECONOMIC-SOCIAL-POLITIC Descifrarea semnificaţiilor acestor raporturi în cadrul relaţiilor dintre economic şi social precum şi a rolului asupra individului şi colectivităţii este foarte necesară deoarece în ultima perioadă s-au produs mutaţii considerabile în atitudinea ştiinţifică de abordare şi cercetare a acestui raport. Interesul general în România ultimilor 20 de ani s-a concentrat aproape în exclusivitate asupra economicului datorită atracţiei vădite manifestate la nivel mondial pentru problematica creşterii economice, a echilibrului economic, a relaţiei dintre economie şi risipă etc. Treptat, odată cu adâncirea inegalităţii apărute în nivelele de dezvoltare a ţărilor, a diferenţelor tot mai accentuate între categoriile sociale, dar mai ales odată cu manifestarea sărăciei ca fenomen multidimensional şi ca mod de viaţă, are loc reconsiderarea socialului ca importanţă şi ca mijloc fundamental de realizare a economicului şi a politicului. Determinarea economică manifestată prin intermediul unor multiple procese şi fenomene articulate concret în practicile economice apare în ultimă instanţă ca mjloc de existenţă şi evoluţie socială, dar şi dependentă de social. Abordarea socialului se realizează în două sensuri: 1. În sensul cel mai larg, socialul grupează tot ceea ce priveşte societatea în ansamblul ei, incluzând astfel atât latura economică, cât şi pe cea politică 2. În sens restrâns, cel mai adesea termenul se referă la condiţiile care contribuie şi favorizează dezvoltarea intelectuală, materială şi morală a indivizilor. În acest sens se vorbeşte de multe ori despre problema socială. 2. CE ESTE POLITICA SOCIALĂ? La întrebarea „Ce este politica socială?" răspunsurile sunt diferite însă pornesc de la un set de criterii care iau în consideraţie anumite elemente caracterizante conceptului de politică socială, astfel: unul dintre răspunsuri încearcă să ilustreze politica socială prin suprafeţele sau domeniile în care funcţionează politică publica pe care o consideră inclusă în politica socială. O altă variantă de răspuns porneşte de la definirea propoziţiei sau dimensiunii politicii sociale explicând ce o face deosebită faţă de alte tipuri de politici. Pentru a putea defini „Ce este politica socială?" este necesar în prealabil să fie identificate elementele din care se compune. Identificarea şi separarea domeniilor reprezintă problemele majore ale ariei de cuprindere a politicii sociale.

În general se includ în categorii de politici sociale 3 domenii largi la care, în esenţă se referă la individ şi anume: siguranţa socială, serviciile sociale cu caracter personal şi sănătate. Se observă în acest sens de abordare primordialitatea intereseului individual care raportează politica socială la propriile necesităţi. Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme şi activităţi nu exclude formularea unei concepţii unitare generalizate la nivelul întregii societăţi despre politica socială. Trebuie cunoscut şi faptul că alături de stat, care preia grija socialului, întreprinderile prin functiile lor sociale aduc o contribuţie în completare. Identificarea şi separarea domeniilor reprezintă problemele majore ale ariei de cuprindere a politicii sociale. Se pot da aici ca exemple: 1. Politica locuinţei, considerată în multe studii ca fiind una din componentele politicii sociale deşi face parte din sectorul privat al pieţii. În legatură cu acest exemplu sunt formulate numeroase întrebari referitoate la măsura în care piaţa liberă poate opera în raport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile care decid destinaţia locuinţelor publice vor acţiona în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încălcând sau nu sectorul afacerilor particulare cu locuinţe. 2. Politica educaţională, care prin obiectivele sale se înscrie ca "cea mai socială dintre politicile sociale". Totuşi, unii autori consideră pentru că domeniul educaţional este unul dintre sectoarele care solicită cele mai mari cheltuieli publice, cu mult peste serviciile considerate a contribui la bunăstarea publică, politica educaţională merită mai mult sau mai puţin a fi inclusă în politicile sociale. Se impune o clarificare în ceea ce priveşte continutul termenului de „politici sociale". Este necesară deci diferenţierea dintre conţinutul politicilor sociale şi factorii determinanţi ai bunăstării. Aceasta deoarece nu orice politică socială conduce la bunăstare iar bunăstarea analizată la nivel individual nu este neapărat rezultatul unei anumite politici sociale, adică politica socială poate conduce în anumite împrejurări la bunăstare, dar aceasta din urma are adesea şi alte coordonate diferite de obiectivele politicii sociale. Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegeri, angajamente de politică socială sunt cu preponderenţă iniţiate în perioadele de stopări sau dezordini civile produse de şomajul în masă, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică se reinstaurează. Acesta este punctul de vedere împărtăşit în general de masele populare, care consideră că în perioadele de frământări politice politica socială a guvernului devine progresiv mai responsabilă, mai umană şi mai generoasă. De aceea, necesitatea de politică socială nu trebuie interpretată nici în termenii unei evoluţii continue a statului bunăstării inspirat de idealuri umanitariste, nici de către conspiraţia manipulării maselor populare lipsite de putere selectiv decizională. Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte: 1. Politicile identificate a fi sociale nu trebuie să fie interpretate ca şi cum ar fi concepute şi implementate în termenii obişnuiţi despre bunăstare 2. Alte politici identificate neconvenţional ca politici sociale pot fi comparate sau îşi pot aduce contribuţia la obtinerea bunăstării 3. Politica publică va fi privită ca un întreg în care politicile sociale sunt interrelaţionate cu alte politici publice segmentare care contribuie la realizarea bunăstării colective.

Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate, adică toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal şi minimal. Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări colective. Ea a devenit o valoare centrală dezirabilă care orientează întreaga activitate a colectivităţilor prezente. Apar astfel şi alte coordonate ale sistemului integrativ al politicii sociale. În acest context, politica socială se adresează mai multor niveluri şi anume: - nivelul naţional, unde se precizează priorităţile, determinându-se gradul de eficienţă prin constituirea alocaţiilor materiale şi financiare - nivelul de administraţie locală (regională sau teritorială), unde se fixează priorităţile specifice; dificultatea la acest nivel rezultă din încercarea de menţinere şi de racordare a deciziilor locale cu politica socială naţională - nivelul individului, unde apar obiective şi ţeluri subiective deviate de multe ori de la tendinţa generală a politicii sociale Totuşi, aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii sociale nu poate fi facută decât de către individ sau societate în intregul acesteia. În concluzie, problematica politicii sociale identifică şase grupe mari de componente: 1. Raportul cost-beneficiu 2. Grupurile de interese (potenţialii suporteri sau oponenţi ai politicii sociale) 3. Tehnicile de implementare a politicii sociale 4. Schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unor circumstanţe relevante care modifică câmpul de acţiune al politicii sociale: inflaţia, şomajul etc) 5. Atitudinea şi mentalitatea individului 6. Evaluarea programelor sociale şi aprecierea progresului social (cine beneficiază, care sunt beneficiile, cine sunt non-beneficiarii). 3. RAPORTUL DINTRE POLITICA ECONOMICĂ ŞI POLITICA SOCIALĂ Interesul pentru o politică socială izvorăşte din convingerea economiştilor şi a altor specialişti în domeniu că factorul social în ansamblul său este nu doar o consecinţă ci şi o premiză a creşterii economice. În multe studii se evidenţiază faptul că scopul dezvoltării este atât creşterea producţiei, cât şi modificarea nivelului, structurii şi repartiţia acestei producţii astfel încât să devină posibilă ameliorarea condiţiilor de viaţă prezente şi viitoare ale colectivităţii în ansamblul său. Un studiu recent al Institutului ONU pentru cercetări în domeniul problemelor dezvoltării sociale menţionează că progresul din domeniul dezvoltării sociale la nivel mondial în ultimii 50 de ani este contradictoriu. Astfel, ne găsim într-un proces în care confruntarea problemelor globale economice şi sociale capătă dimensiuni fără precedent. Specialiştii apreciază că dezvoltarea socială este în strânsă legatură cu cea economică în sensul că aceasta din urmă sprijină emanciparea socială, rezolvă unele dintre problemele sociale iar dezvoltarea socială contribuie astfel la sporirea eficienţei economice. În 1972 conferinţa la nivel european a miniştrilor responsabili cu bunăstarea socială evidenţiau următoarele: „Una dintre preocupările fundamentale ale ţărilor Europei, azi, este de a asigura o mai echitabilă distribuţie a venitului şi resurselor între indivizi, grupuri sociale şi variate categorii din societate."

Si mai departe recomanda: „Criteriul trebuie să fie stabilit astfel încât să permită o selecţie a beneficiilor şi serviciilor sociale în favoarea acelor grupuri de populaţie cu nevoi speciale şi pentru modificarea gradată a avantajelor celor care dispun, menţinându-se însă totdeauna principiul universalităţii bunăstării sociale." Obiectivele de politică socială şi cele de creştere economică nu sunt ireconciliabile. Instituirea unei politici sociale corespunzătoare prin care să se asigure protecţie socială şi deci securitate socială tuturor membrilor societăţii influentează pozitiv dezvoltarea de ansamblu a economiei. Sintetic, aceste influenţe pozitive se referă la: 1. Crearea unui suport puternic educaţional pentru asigurarea unei forţe de muncă înalt calificate cu performanţe în activitate 2. Concomitent cu motivaţia performanţelor legate de veniturile personale apare şi se amplifică motivaţia presocială 3. Inhibarea procesului delicvenţei, economisindu-se resurse economice legate de acest proces 4. Promovarea unui climat social destins, de evitare a tensinilor şi conflictelor sociale În acelaşi timp, politica socială atunci când nu este corect elaborată (adică se urmăresc prin intermediul ei în principal efecte populiste sau de tip electoral), poate avea şi un revers, de cele mai multe ori negativ, împiedicând dezvoltarea economică. De exemplu: 1. Aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumul investiţiilor, demotivând individul 2. Elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unui salariu minim la un asemenea nivel care contribuie la eliminarea / creşterea interesului individului pentru căutarea unui loc de muncă sau pentru creşterea, schimbarea calificării 3. Practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind de la un nivel ridicat de venituri 4. Atragerea forţei de muncă în sectoare dificile de muncă prin avantaje anexe necorelate cu posibilităţile ramurii sau sferei de activitate (în scopul atragerii simpatiei şi susţinerii forţei sindicatelor) Concluzia practică care s-a impus pe plan mondial este că politica socială judicios elaborată şi dimensionată corespunzător potenţialului economic oferit de societate este de natură să stimuleze creşterea economică mult mai mult decât riscă să o frâneze atunci când este necorespunzător elaborată. Politicile sociale specifice necesită a fi înţelese în termenii relaţiei lor cu politicile economice. Analiza raportului dintre politica economică şi politica socială se realizează prin intermediul a 4 aspecte: 1. Componente 2. Scop 3. Mijlloace 4. Mecanisme Analiza componentelor evidentiază faptul că între cele două politici, economică şi socială, există o relaţie de corespondenţă. Scopul politicii economice se regăseşte în scopul politicii sociale prin politica de reconversie profesională, prin dezvoltarea sectorului terţiar (serviciile), prin modificarea programelor de consum etc.

Mijloacele utilizate de politica economică sub forma instrumentelor preţ, taxe, impozite, vor lua forma specifică a politicii sociale: compensaţii, asigurări, transferuri universale financiare sau în natură, impozit negativ pe venit etc. Analiza mecanismelor utilizate pornind de la realitatea economică (libertatea economică, libera iniţiativă, raţionalitatea, concurenţa) va evidenţia etica deciziei sociale, eficienţa socială, justiţia socială ca modalităţi de funcţionare a socialului şi ca răspuns la provocarea economică. Este necesară aprecierea dezvoltării politicii sociale separat de politica economică. Problema se pune în special în legatură cu finanţarea obiectivelor sociale adică în ce măsură vor fi limitate cheltuielile publice cu tendinţă de creştere, ce impact are o astfel de limitare şi din partea cui se manifestă tendinţa de limitare. Cheia deciziilor privind resursele sectorului de politici sociale va fi considerată ca o decizie de politică economică. Toate politicile care se referă la distribuirea resurselor şi a oportunităţilor comunităţii precum şi căile prin care se poate modifica această distribuţie reprezintă nevoile esenţiale care stau la baza determinării standardului de viaţă care diferă de la ţară la ţară sub influenţa unor factori specifici care ţin atât de nivelul de dezvoltare economică cât şi de tradiţia în elaborarea politicilor sociale, de cadrul politic, de concepţia despre social, precum şi de disputa dintre ideologie şi teoria economică. 4. POLITICA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII DE STAT Conceptul de politică socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. În concepţia statului politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economice, sociale şi politice. Conceptul poate fi caracterizat prin obiectivele sale, câmpul de acţiune, natura precisă a măsurilor adoptate, precum şi efectele şi amploarea acestora. "Suprafaţa" politicii sociale a statului cuprinde aria marilor probleme sociale (sănătate, educaţie, locuinţe), dar mai poate fi apreciata şi prin intervenţiile statului în materie socială pe categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fără susţinere economică, lucrători străini, persoane cu dizabilitaţi, persoane de vârsta a treia etc. De aceea, politica socială a statului se referă la o sferă largă de activităţi care au ca obiectiv modificarea într-un sens specific a caracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivitati. Statul se manifestă prin intermediul obiectivelor sociale în sfere precum cea culturală, educaţională, a populaţiei, a minorităţilor naţionale, a sexelor, a mediului înconjurător în scopul creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor membrilor colectivităţii. Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem social ci doar acele puncte pe care actorii politici le consideră de modificat faţă de starea rezultată din mecanismele complexe şi spontane ale genezei vieţii sociale. Din punct de vedere al obiectivelor politicii sociale a statului distingem: 1. Promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.

2. Protecţia socială a segmentelor de populaţie care dintr-un motiv sau altul sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte şi anume: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale. 3. Dezvoltarea socială regională. La acest nivel, politica socială formulează obiective de asigurare a unor condiţii sociale considerate importante global pentru colectivitate, în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educatie, de difuzare a informaţiei, de promovare şi ingrijire a copilului, de creştere a solidarităţii sociale şi a responsabilităţilor. Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări, fiind elaborată prin mecanismele politice specific national.

Capitolul II.

BUNĂSTAREA SOCIALĂ 5. BAZELE TEORETICE ALE BUNĂSTĂRII SOCIALE. CONCEPTE.

În lucrarea sa tratând problematica politicii sociale, T.H. Marshall, considera că scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, cu rezerva că se impune o distincţie netă între politica socială şi încercările de a o eticheta cu atributele bunăstării. A caracteriza preocupările provenite din domeniul politicii sociale ca fiind subordonate în exclusivitate bunăstării implică acceptarea opiniilor referitoare la statul bunăstării aşa cum rezultă din orientările diferiţilor autori consacraţi în domeniul acesta: Barr N., T. H. Marshall, Spicker P., H. Wilensky, R.M. Titmuss. În completare, trebuie avut în vedere că aşa cum au demonstrat studiile recente, politicile bunăstării sunt izvorâte nu atât din preocuparea umanitară de a răspunde nevoilor populaţiei ci mai ales ca urmare a modificărilor sociale contemporane care necesită instrumente de atenuare a conflictelor sociale. Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă normal, decent, la nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două precizări: 1. Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referă la o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţile interne, dar şi de cele externe, de sistemul de valori al acesteia. El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cu posibilităţi mari de variaţii. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal / dezirabil de o colectivitate acţionează doi factori în sensuri opuse: a) pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care deşi nu sunt disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra în posesia lor), b) pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens invers, în direcţia moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de posibilităţile existente (constrângerile bugetare). 2. Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal, minimal.

Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări colective. Cu alte cuvinte, bunăstarea colectivă a devenit o valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale.

În secolul XX s-au confruntat două modele radical distincte, privind producerea bunăstării colective: a) statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident, pe bază unei economii de piaţă (ca o reacţie sau ca dezvoltarea inevitabilă a societăţii capitaliste din secolul XIX); b) statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei de tip socialist la provocările „societăţii abundenţei". În secolul trecut, bunăstarea occidentală s-a constituit aproape exclusiv pe mecanismele economiei de piaţă. Nu întâmplător este faptul că economia apare definită ca o modalitate unică de alocare a resurselor rare ale unei colectivităţi, urmărind atât sfera producţiei, cât şi a distribuţiei. Ambele modele ale statului bunăstării constituie o reacţie la limitele economiei de piaţă, scopul fiind o bunăstare colectivă. Prin urmare, politica socială are ca produs modern, statul bunăstării sociale, aceste două concepte urmăresc activităţi specifice referitoare la condiţiile de viaţă ale populaţiei atât pe termen scurt, cât şi cu deschideri de perspectivă. „Leacurile" pentru cele cinci probleme sociale uriaşe, identificate de lordul Beveridge în raportul său din 1942 - sărăcia, mizeria, boala, ignoranţa, şomajul - se dovedesc încă necesare inclusiv în societatea abundenţei imaginate, fiind deocamdată, în sfera unei politici sociale de amploare, asumată de stat şi concretizată în acest „welfare state" (termenul englez pentru statul bunăstării). Modelul pieţei libere se fundamentează pe o serie de presupoziţii teoretice. Cu alte cuvinte el implică în argumentarea sa o grupare de aspecte referitoare la comportamentul diferitelor elemente intrate în sistemul pieţei. În această direcţie se pot desprinde trei importante teorii pe care se construiesc abordările teoretice ale economiei de piaţă ca producător optim al bunăstării colective: teoria naturii umane, teoria comportamentului decizional şi teoria privind rolul negătiv al statului. Aceste teorii apar cu mare importanţă în constituirea edificiului politicilor sociale.

1) Teoria naturii umane, se rezumă la următorul aspect: omul este o fiinţă caracterizată prin

trăsăturile sale fundamental economice interesat de realizarea scopului individual. El răspunde la motivaţia câştigului sau a pierderii pe tot parcursul vieţii şi activităţii sale creatoare. 2) Teoria comportamentului decizional se bazează pe: a) alegerea individuală care presupune: • identificarea corectă a nevoilor individului şi familiei sale precum şi construirea unei scale a nevoilor, • dimensionarea ofertei care conduce la aprecierea, corectă a cantităţii şi calităţii produselor în conformitate cu nevoile de consum, • alegerea optimă, adică, corelarea nevoii cu constrângerea bugetară - individuală — sau aprecierea costului de oportunitate în procesul consumului; b) responsabilitatea individului faţă de propria sa bunăstare şi a dimensiunilor condiţiei sale de viaţă, se concentrează aici, într- o viziune unitară, nuanţa economică şi cea de ordin filozofic privind motivaţia interesului. 3) Teoria rolului negativ al statului asupra comportamentului de consum individual. Această concepţie evidenţiază faptul că intervenţia statului distruge personalitatea individuală şi capacitatea proprie de decizie; el creează o dependenţă a individului de colectivitate şi demotivează iniţiativa şi efortul

individual. Se creează ceea ce se numeşte o cultură a dependenţei şi prin generalizare, o cultură a inhibiţiei sau tăcerii (Elena Zamfir, 1994). În producearea bunăstării, economia de piaţă acţionează prin următoarele mecanisme: a) alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei către cerere, b) stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru performanţă, productivitate şi creşterea calităţii muncii, c) distribuirea veniturilor şi redistribuirea ulterioară a veniturilor, d) orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai performant. În prezent, în societăţile industriale avansate, guvernele sunt angajate într-o competiţie pe cât de strânsă pe atât de intensă. Această competiţie se poartă pentru atingerea stadiului de bunăstare şi priveşte următoarele direcţii: 1. satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare, care vizează o bunăstare înalt calitativă; 2. satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelelor de fiscalitate; 3. menţinerea ritmului înalt de creştere economică; 4. creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de politică socială promiţătoare. Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere" al serviciilor publice, iar suprafaţa de întindere a bunăstării se realizază prin finanţarea serviciilor publice. Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui complex economic-politic (statul orienta întreaga producţie în aşa fel încât obiectivele sale politice să fie prioritar realizate), în sistemul economiei de piaţă, diferenţierea dintre economic şi politic în producerea bunăstării colective este deosebit de tranşantă. În aceste societăţi bunăstarea colectivă este produsă, printr-un sistem combinat de mecanisme. . Se poate vorbi de două mecanisme distincte de producere a bunăstării, unul primar, prin intermediul economiei de piaţă, şi altul secundar, prin mecanismele politicii sociale. 1. Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi prin piaţa economică care reprezintă producătorul principal al bunăstării. În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi personale în sfera activităţii economice; cele mai multe bunuri şi servicii sunt achiziţionate de către fiecare persoană, prin piaţă, prin cumpărare. Pentru a înţelege mai bine modul de creare a bunăstării prin canalul veniturilor primare şi secundare şi pentru a caracteriza totodată configuraţia statului bunăstării este nevoie de indicatori, clari pentru măsurarea diferitelor tipuri şi forme de venituri. • Veniturile primare absolute sunt venituri brute provenite din salarii, profituri, proprietăţi înainte de impozitare. Ele sunt venituri pre-impozit şi pre-transfer. Configuraţia lor presupune o situaţie idealizată, cea a unei societăţi în care funcţionează doar economia de piaţă fără existenţa presantă a unui stat care prin fiscalitate preia o parte din venituri pe care le transferă apoi secundar la nivelul populaţiei aflate în nevoie. Aceste venituri pot fi calculate individual, la nivel de familie, grup sau nivel naţional. • Venituri primare post-impozitare, sunt veniturile din salarii, profituri sau proprietăţi după ce au fost aplicate diferite impozite şi taxe; ele sunt apreciate ca venituri primare nete.

• Veniturile provenite din transfer, sunt acelea pe care o familie sau individ le primeşte în urma diferitelor tipuri de transfer: pensii, ajutoare de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii pentru copii, reduceri de impozite din diferite motive, burse şcolare etc. De regiilă aceste tipuri de venituri nu sunt impozitate. La nivel individual forma financiară a veniturilor este uşor detectabilă. Ele pot fi determinate de către fiecare persoană şi familie în parte. Transferurile indirecte provenite din diferite tipuri de gratuităţi sau din consumul diferitelor bunuri subvenţionate sunt variabile şi uneori chiar imposibil de determinat. Care este costul fiecărui tratament medical, cât costă educaţia, la cât se ridică consumul cultural subvenţionat, cum se evaluează consumul diferitelor bunuri publice — ca de exemplu: siguranţa colectivă şi individuală, mediul înconjurător „curat", peisajul urban „estetic", sunt doar câteva dintre întrebările care apar în legătură cu ponderea transferurilor în totalul cheltuielilor sociale de la buget. Din acest motiv la nivel individual, de regulă se iau în calcul doar transferurile financiare (directe) care pot fi uşor măsurate. La nivel naţional apare însă posibilitatea de a determina cu claritate volumul total al transferurilor, fie ele financiare directe, fie indirecte, prin subvenţionarea consumului. De aceea la nivel naţional ele nu vor fi niciodată echivalente cu cele realizate la nivel individual. Datorită faptului că, transferurile se pot desfăşura după „reţete" diferite de la o ţară la alta, există anumite dificultăţi de comparare: în unele ţări anumite transferuri directe nu sunt luate în calcul la nivel individual în timp ce în alte ţări respectivele transferuri sunt considerate ca directe-financiare, fiind incluse în calculul veniturilor individuale. • Veniturile totale nete sau reale sunt veniturile individuale post-impozitate şi post-transfer. Veniturile primare sunt consumate de către indivizi prin mecanismele pieţei, fapt care generează primul nivel al bunăstării colective. La nivel naţional caracterizarea politicii sociale a bunăstării utilizează următorii indicatori: - produsul intern brut, prin care se evaluează activitatea economică a unei ţări, aproximând nivelul ei de dezvoltare economică, resursele economice de care dispune la un moment dat. De aceea, cei mai mulţi indicatori, în special cei referitori la cheltuieli sociale se raportează la PIB; - bugetul naţional, prin care se exprimă resursele din care statul dispune în mod direct la orientarea destinaţiilor cheltuielilor sociale. Pentru a asigura comparabilitatea internaţională, adesea la bugetul naţional se adaugă o sursă complementară: bugetul (bugetele) de asigurări sociale de stat; - cheltuielile publice, exprimă volumul total al cheltuielilor efectuate de stat pe diferite destinaţii. Raportarea la PIB reprezintă amploarea poziţiei statului la nivelul societăţii, gradul de dezvoltare a funcţiilor statului, puterea sa economică şi socială în raport cu sectorul privat; - cheltuielile publice sociale sunt dedicate diferitelor activităţi sociale: educaţie, sănătate, pensii, alocaţii pentru copii, ajutor de şomaj, asistenţă socială. Raportarea acestui tip de cheltuieli la PIB explică nivelul şi gradul de dezvoltare al statului bunăstării, politica de transfer, prin diferite forme a resurselor statului către populaţie.

2. Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile sociale corective care iau în principal două forme: • politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel naţional sau local) cu caracter social; • activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi şi ele organizate la nivel naţional (uneori chiar internaţional) sau local. Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi de tip economic (orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective sociale, utilizând pentru atingerea lor nu resurse primare, ci secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare. Cele două sisteme, deşi distincte ca structură şi modalitate de reglementae, prezintă multe interferenţe. Unele obiective ale politicii sociale guvernamentale pot fi atinse şi cu sprijinul organizaţiilor non-guvernamentale (NGO-uri), prin colaborare sau prin preluarea respectivelor obiective şi sprijinirea lor materială. La nivel local, autorităţile pot organiza activitatea colectivităţii pentru soluţionarea problemelor, realizând un mixt statal/voluntar. Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme: 1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii (depoluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie. De bunurile publice beneficiază în mod colectiv toţi membrii colectivităţii. De educaţie, cultură, sănătate beneficiază indivizii, dar acest consum este considerat de către societate a fi deosebit de important, fapt care generează sprijinul său social şi susţinerea materială. Consumul individual de bunuri, de interes social, este sprijinit pe diferite căi de către colectivitate. În general căile de sprijinire sunt: a. Gratuitatea, bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuiţ - educaţie, sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc. b. Subvenţia - statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui să plătească în consecinţă doar o parte din preţ, fapt care duce la creşterea şi încurajarea consumului, c. Alte forme de susţinere a consumului: reducerea de taxe / impozite pentru consumul respectivului bun (cazul reducerii de impozite în situaţia construirii de locuinţe sau cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe). 2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe şi mai mari la cei cu resurse mai puţine (aflaţi în nevoie). Veniturile secundare sunt rezultatul transferului. Statul (sau uneori şi organismele nestatale) preiau o parte din veniturile primare ale indivizilor şi le transferă celor care le solicită. Există două tipuri de transferuri: a. Transferuri băneşti: când indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza aşa cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale, asistenţă socială. b. Transferul în natură: bunuri şi servicii care se primesc gratuit: educaţie, îngrijire medicală, alimente (exemplu - bonuri de alimente pentru cei săraci în SUA), tabere etc. În această, categorie intră sfera largă a asistenţei sociale: serviciile sociale oferite gratuit (sau în mare măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate. În principal există trei mecanisme distincte de transfer financiar: • Asigurările sociale: transfer financiar contributoriu. • Transferuri universale (categoriale) non-contributorii

• Asistenţă socială financiară: transfer financiar non- contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare. Între aceste trei forme există diferenţe atât ca mod de obţinere a resurselor financiare, cât şi ca forme de ajutor. Deasemenea, observaţia preliminară atestă existenţa anumitor interferenţe între primele două, deşi ele sunt clar, distincte. Astfel: - Asigurările sociale sunt forme de sprijin contributorii. Cea mai importantă formă de asigurare socială o constituie pensiile. De regulă, aceste forme de sprijin se acordă doar persoanelor care au adus o anumită contribuţie minimă la formarea respectivului fond, iar mărimea acestui sprijin se face în funcţie de mărimea contribuţiei (numărul de ani în care a contribuit şi mărimea anuală a respectivei contribuţii). - Transferurile universale (categoriale) non-contributorii. În această categorie intră o serie de transferuri care sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreunei contribuţii oarecare şi nu pe măsura unei contribuţii prestabilite. De asemenea, aceste transferuri sunt în general nedeterminate de situaţia financiară a beneficiarului. Cele mai importante transferuri sunt: alocaţii familiale - alocaţii pentru copii, pentru mame cu mai mulţi copii, pentru mame care rămân să îngrijească copiii, - alocaţii pentru persoanele handicapate, pentru invalizi de război etc. În această categorie poate intra deasemenea şi educaţia gratuită, bursele pentru elevi şi studenţi, îngrijirea medicală. Uneori asemenea forme cuprind şi elemente de testare a resurselor financiare. De exemplu, primirea unei burse şcolare este adesea condiţionată de nedepăşirea unui plafon de venituri al părinţilor. În multe ţări există o serie de servicii gratuite apreciate cu caracter universal: învăţământ, sănătate, forme de recreere şi de participare la cultură etc. - Asistenţa socială financiară se asigură celor aflaţi în nevoie (pornind de la dimensiunile nevoii existente) şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei care indică faptul că respectiva persoană nu-şi poate asigura prin efort propriu (muncă) resursele necesare. Sprijinul este deci în raport cu nevoia. El nu este acordat în funcţie de vreo contribuţie individuală la un fond social special, ci este, în limbaj tehnic, un sprijin non-contributorii. 3. Asistenţa socială. Ea este acordată pe baza dimensionării resurselor individuale în prealabil, şi utilizează în mod special bugetul de stat. În asistenţa socială sunt incluse trei mari tipuri de activităţi: 1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordă familiilor sărace, aflate sub un anumit nivel de viaţă; burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită (în ţările în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru copiii săraci etc. 2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane ce necesită îngrijire specială permanentă: orfelinate pentru copii, instituţii pentru copii / maturi handicapaţi, instituţii pentru bătrâni etc. 3. Furnizarea de servicii specializate celor care le solicită: suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace lipsite de adăpost, diferite tipuri de consultaţii (educaţionale, maritale etc.).

Orice sprijin social are semnificaţia unei redistribuţii a veniturilor, a unui transfer de venituri, realizat prin mecanismele statului. Cu alte cuvinte, statul produce un transfer de venituri de la persoanele active spre persoanele inactive, de la persoanele cu venituri primare mari, la persoanele cu venituri reduse, de la persoane cu necesităţi mai restrânse, la persoane cu necesităţi mai mari (în asistenţă medicală, îngrijire copii etc.). Transferurile se realizează în direcţii diferite şi după criterii complexe. a) Transferuri (redistribuţie) de venituri pe verticală: resursele financiare sunt transferate de la cei cu venituri ridicate la persoane cu venituri mai reduse. Cineva numea o asemenea procedură, opţiune politică „de tip Robin Hood": a lua de la cei bogaţi pentru a da celor săraci. Uneori, redistribuţia pe verticală poate avea şi un sens invers: de la cei săraci la cei bogaţi. b) Transferuri (redistribuţie) pe orizontală. Aici, redistribuţia nu se face în raport cu mărimea veniturilor, ci cu dimensiunile nevoilor: de la cei cu familii mai puţin numeroase la cei cu familii mai numeroase, de la cei care au un loc de muncă la cei aflaţi în şomaj etc. Desigur, unele transferuri pe orizontală pot fi interpretate şi pe verticală. De multe oriele sunt mai degrabă o mixtură între procesele pe verticală şi orizontală. Asigurările sociale prezintă o caracteristică aparte. Ele se fundamentează în marea lor majoritate, pe ideea de risc. Riscul este asociat cu toţi participanţii la respectivul sistem de asigurări. Nu este nevoie însă ca unul sau altul să intre în situaţia descrisă de risc: poţi să nu te îmbolnăveşti, să nu ai accidente care să te pună în imposibilitatea de a munci, să nu devii şomer. Toţi cei care sunt expuşi respectivului risc contribuie cu sume băneşti, însă vor beneficia doar cei aflaţi efectiv în nevoie. Este un fel de solidaritate între toţi cei care au de înfruntat un risc. Sistemul de asigurări poate fi, la rândul său, de mai multe tipuri: a. Asigurări bazate pe crearea unui fond din care se plăteşte asigurarea celui care o solicită. Acestea sunt asigurările pure pe cate le găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip privat: sisteme private de pensii, asigurări de bunuri şi persoane, împotriva accidentelor. b. Asigurările în care plata se face din contribuţia actuală a tuturor celor care se asigură. În engleză acest tip este denumit „pay-as-you-go". Îl găsim frecvent în sistemul de asigurări de bătrâneţe (pensiile). Pensiile actuale sunt plătite nu din fondurile acumulate prin contribuţiile din trecut (sau în mod exclusiv din acestea), ci din contribuţiile celor care cotizează în prezent. În acest caz există o solidaritate nu intrageneraţională, ca în primul caz (când dintre toţi cei care contribuie acum, beneficiază numai cei care au probleme legate de motivaţia pentru care s-a realizat asigurarea), ci o solidaritate intergeneraţională: generaţiile active actuale susţin generaţia vârstnică, urmând ca atunci când ea va ajunge la vârsta pensionării să fie susţinută de generaţia activă din acel moment. Un asemenea pact se poate realiza doar în ipoteza că generaţiile viitoare vor accepta aranjamentul existent la un moment dat (ele însă îl pot modifica). c. Sisteme cu surse mixte, când fondul de asigurare este realizat prin contribuţia beneficiarilor potenţiali şi prin contribuţia statului, de la buget. În unele situaţii, statul contribuie de la buget cu o anumită parte la fondul de asigurări. Sau, ca în cazul fondului de şomaj de la noi, bugetul se angajează să intervină doar în condiţiile în care fondul colectat prin contribuţii se dovedeşte a fi insuficient.

d. Sisteme de asigurare voluntare (în general cele private), şi sisteme de asigurare obligatorii (în general cele de stat). De regulă, asigurarea pentru pensie este obligatorie. La fel şi asigurarea de şomaj sau a riscului de accidente pentru unele ramuri industriale. Sistemele asigurărilor de stat sunt de regulă sisteme obligatorii, stabilite prin lege; de asemenea, de cele mai multe ori ele sunt garantate de bugetul de stat, în caz de dificultate, bugetul angajându- se să le sprijine. Sistemele private sunt absolut voluntare. Pot, prin anumite mecanisme, să fie încurajate de stat (de exemplu cei care se asigură medical beneficiază de anumite reduceri de taxe). Ele, nu sunt garantate de stat şi au un caracter mult mai puţin redistributiv decât cele de stat. De obicei, sistemele de asigurări au un caracter redistributiv, care se pot plasa la unul sau la următoarele ambe niveluri: a. Primul nivel este redistribuţia de la cei la care riscul nu se materializează la cei la care riscul se materializează. De exemplu, de la cei care nu au accidente la cei cărora aceste evenimente li se pot întâmpla; de la cei care mor mai devreme, la cei care trăiesc mai mult (în cazul pensiilor). În general, această redistribuţie este tipică pentru orice sistem de asigurare. Sistemele private se reduc la acest tip de asigurare. b. Cel de al doilea nivel, se referă la o redistribuţie de la cei care au cotizat mai mult la cei care au cotizat mai puţin. Deşi beneficiul este în funcţie de contribuţie, relaţia dintre cele două categorii nu este strictă: persoanele care au contribuit mai mult tind să primească ceva mai puţin, iar cei care au contribuit mai puţin tind să primească ceva mai mult decât au contribuit. Statul sau diferitele fonduri de stat angrenate în politica bunăstării îşi colectează fondurile prin următoarele mecanisme: • Taxe/impozite, • Contribuţii la diferite forme de asigurare • Împrumuturi externe sau interne • Emisiunea monetară. Impozitele~sunt de diferite tipuri: • directe, - pe diferitele tipuri de venituri: impozitul pe salarii, pe profit, pe proprietate. Ele sunt extrem de vizibile pentru că se plătesc într-o anumită proporţie pe veniturile brute. • indirecte, - nu pe venituri, ci pe consum. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată TVA, care în Romania, se ridică la 18% din valoarea finală a unui produs este un asemenea impozit indirect, sau accizele (impozitele plătite pentru desfacerea unor produse pe care colectivitatea vrea să le descurajeze: tutun, băuturi alcoolice) sau în unele cazuri pentru bunuri considerate a fi de lux. Impozitele indirecte sunt mai puţin vizibile, ele intrând în costul produselor cumpărate. La nivel individual este destul de dificil a determina cuantumul acestor sustragerii indirecte din venituri. Impozitele indirecte sunt variabile în raport cu tipul de bunuri cumpărate: TVA-ul variază în funcţie de produse (unele bunuri sunt scutite sau au un TVA mai redus), numai unele bunuri sunt grevate de accize. O determinare exactă a impozitelor pe care individul le plăteşte ar presupune determinarea exactă a structurii consumului său, ceea ce este extrem de dificil. Doar la nivel naţional se poate calcula cuantumul acestor impozite, prin intrările lor la buget. Taxele/impozitele formeză bugetul de stat. Acesta este folosit pentru diferite obiective: apărare, finanţarea administraţiei de stat, asistenţa socială. Contribuţiile la asigurările sociale formează de regulă separat bugetul

asigurărilor sociale. În România există, în principal, două asemenea bugete: Bugetele de asigurări sociale şi Fondul de şomaj.

Sistemul de impozitare cuprinde adesea în el şi un mecanism de transfer indirect. Veniturile unor persoane sau unele activităţi economice considerate dezirabile social sunt scutite parţial sau total de impozitare. În diferite ţări, impozitele pe venituri pentru persoanele cu copii, pentru handicapaţi, pentru cei care îşi construiesc locuinţe sau se asigură în sisteme private, se pot reduce substanţial. Un caz aparte îl constituie beneficiile-recompensă. Ele sunt destinate pentru a recompensa persoanele care au adus o contribuţie socială deosebită sau pentru a plăti unele daune persoanelor suferinde; în anumite situaţii există şi unele beneficii speciale: reduceri de impozite pentru veteranii de război, pentru cei care au primit medalii în semn de recunoaştere a unor merite deosebite, pentru Eroii Revoluţiei în ţară noastră, suplimente de pensii pentru cei care au fost închişi din motive politice în timpul regimului comunist etc.

6. STRUCTURA BUNĂSTĂRII ÎN DIFERITE STATE

Raportul pe tema „Protecţiei sociale în statele membre ale Comunităţii Europene" realizat pentru Comisia de specialitate şi elaborat de Sistemul de Informaţie Mutuală pe probleme de protecţie socială în Comunitate, MISSOC1, reprezintă în esenţă un bilanţ cuprinzător (anual) privind situaţia detaliată la nivelurilor de bunăstare (sistemele de prevederi sociale şi beneficiile - avantajele resimţite de populaţie,constituind indicatori esenţiali de apreciere a structurii şi nivelului bunăstării colective). Capitolul de faţă îşi propune să prezinte modul în care este concepută şi percepută bunăstarea la nivelul colectivităţii în diferite ţări cu tradiţie în politica socială a bunăstării precum şi suprafaţa de întindere a bunăstării asupra populaţiei, grupurilor sau individului. El a fost conceput după structura propusă de Linda Hantrais în lucrarea „Social Policy in the European Union", 1995.

Belgia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori beneficiar de dreptul securităţii sociale care acoperă două destinaţii:

− asigurarea socială; − asistenţa socială

Acestea se practică în patru planuri: la nivelul salariaţilor, la funcţionarii publici şi lucrătorii serviciilor publice, la nivelul lucrătorilor liber profesionişti, şi la nivelul unei categorii reziduale de indivizi inactivi economic.

Protecţia socială ca element al bunăstării este organizată pe bază ocupaţională, iar la unele categorii - mineri şi comercianţi navigatori - se practică asigurarea împotriva tuturor riscurilor.

Responsabilitatea administrativă revine instituţiilor publice şi agenţiilor semi-publice care au şi autonomie în domeniu.

Ca şi în Germania şi Franţa patronatul belgian suportă cea mai mare proporţie din fondurile de asigurări, restul fiind împărţit aproape egal între salariaţi şi stat (acesta din urmă, subvenţionează aproape toate fondurile de asigurare în afara celor privind accidentele industriale). În ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială, Belgia ocupă o poziţie de mijloc care însă s-a deteriorat constant în ultimele decenii.

1 Mutual Information System on Social Protection in the Community (MISSOC)

Franţa, la o populaţie de 57 milioane de locuitori, menţine câteva scheme statutare privind securitatea socială. Acestea sunt:

a) o schemă generală pentru toţi salariaţii din industrie şi servicii (în afara funcţionarilor publici) şi,

b) o schemă ocupaţională diferită acoperind grupuri sau contingente sociale eterogene.

Statul supraveghează şi autoadministrează totodată 3 fonduri separate care acoperă: cazurile de boală, alocaţiile şi ajutoarele pentru familii aflate în nevoi diferite şi pensiile de bătrâneţe.

Şomajul neinclus în programul general de securitate sociala este „administrat" în comun de reprezentanţii patronatului şi ai salariaţilor. Societătile mutuale (Societes mutuelleş) oferă multiple şi generoase avantaje membrilor lor, asigurând de pildă, o rată mai înaltă de rambursare a cheltuielilor medicale.

Asistenţa socială, organizată la nivel local este acoperită în principal de „venitul minim de inserţie" (R.M.I.) — (revenu minimum d'insertion), program iniţiat şi introdus în 1990 pentru reintegrarea anumitor categorii de populaţie sărace în forţa de muncă. Mai există şi alte programe care se adresează invalizilor, bătrânilor şi părinţilor care nu sunt ajutaţi de copii. Patronatul contribuie cu mai mult de 50% din cheltuielile sociale pentru protecţie socială, ceea ce plasează Franţa pe primul loc între cele 6 state fondatoare ale Comunităţii. În completare, salariaţii contribuie cu mai puţin de 25%, iar statul doar cu o mică proporţie. (Din punct de vedere al contribuţiei statului, Franţa oferă exemplul celui mai redus nivel de participaţie, în cadrul comunităţii).

Până la începutul anilor '90 alocaţiile şi ajutoarele familiale erau susţinute doar din contribuţiile întreprinderilor. Începând din 1991, statul percepe o contribuţie suplimentară de peste 1% aplicată la toate sursele de venit (contribution sociale generalisee) în scopul suplimentării veniturilor din asigurări. Din anii '80 cheltuielile cu protecţia socială au crescut atât de mult încât plasează Franţa printre ţările cu cele mai ridicate nivele de cheltuieli la acest capitol bugetar în raport cu PNB.

Germania a cărei populaţie după unificare a ajuns la 80 milioane locuitori, dispune de o securitate socială acoperită doar indirect de legislaţia corespunzătoare principiilor statului social (Sozialstaatsprinzip).

Construcţia sistemului german de securitate socială cuprinde trei mari componente:

− asigurarea socială, − compensaţie socială, − asistenţa socială. Fondul de compensare socială a fost iniţial stabilit pentru victimele de

război dar s-a extins ulterior şi pentru despăgubirea victimelor neglijenţei sau violenţei criminale.

Asigurările sociale s-au dezvoltat de-a lungul anilor, acoperind sănătatea, accidentele şi şomajul. În 1995 s-a introdus o asigurare obligatorie de tratament (Pflegerversicherung) care acoperă populaţia vârstnică sau invalidă.

Cadrul legal al sistemului german este derivat din jurisprudenţa şi doctrina legală, aşa cum este stabilit în art. 20 şi art. 28 ale Constituţiei. Drepturile germane sunt deasemenea înscrise în constituţiile landurilor germane. Fondurile de asigurări socjj sunt auto-gestionate deşi ele sunt atent supravegheate şi îndeaproape verificate (ca destinaţii) de către stat.

Cu excepţia ajutoarelor pentru copii care sunt acoperite din fondurile obţinute prin taxe, şi asistenţa socială care este finanţată de organele locale şi de land, protecţia socială se bazează în primul rând pe contribuţia întreprinderilor şi a salariaţilor, iar subvenţiile de la stat ajung la aproape 25% din veniturile totale. Germania a fost una dintre puţinele state membre comunitare care au redus cheltuielile de protecţie socială în anii '80, aducându-le la nivelul mediei europene.

Italia, cu 57 milioane de locuitori, spre deosebire de celelalte state membre fondatoare a Comunităţii Europene are un sistem de protecţie socială deosebit, o combinaţie între asigurările salariale şi prevederile sociale cu caracter universal, în care corporatismul şi patronatul continuă să joace un rol important.

Procesul decizional centralizat se combină cu o implementare fragmentară care împreună cu departajarea nord-sud produce diferenţe mari în protecţie şi bunăstarea colectivă.

În plus, faţă de programele de asigurări sociale, acoperind situaţiile standard şi care sunt administrate de consilii de guvernatori (unde patronatele au conform legii poziţia majorităţii) asistenţa socială şi serviciile sociale sunt acoperite prin activitatea autorităţilor locale.

Sistemul de protecţie socială italian este oarecum similar modelului nordic-anglosaxon în care serviciile de îngrijire a sănătăţii sunt asigurate de un serviciu de sănătate naţional, în conformitate cu drepturile sociale, înscrise în Constituţie. Cheltuielile sociale se bazează pe contribuţiile percepute raport direct cu mărimea salariului (similar în Franţa), întreprinderile suportând peste 50%, iar Uniunea Salariaţilor doar o foarte mică proporţie din total. Italia a fost singura ţară dintre membrele fondatoare ale Comunităţii care în pofida unei creşteri economice în deceniul precedent a redus cheltuielile cu protecţia socială din PNB situându-le sub media europeană. Luxemburg, cu o populaţie sub 400.000 locuitori a împrumutat sistemul de securitate socială de la modelul german. Influenţat de legislaţia germană, sistemul se bazează pe structura profesională (ocupaţională). Schemele de asigurări sociale se diferenţiază pe destinaţii:

− boală − maternitate − bătrâneţe − accidente industriale − boli profesionale

Alte scheme sunt instituţionalizate separat fiind orientate către alocaţii familiale (bazate pe o combinaţie între contribuţii şi taxe) şi ajutoare de şomaj (care au drept sursă o taxă specială). Conceptul larg de securitate socială cuprinde două părţi: asistenţa socială şi Fondul de Solidaritate Naţională. La fel ca în Franţa, societăţile naţionale oferă ajutoare multiple şi substanţiale membrilor lor. Guvernul central este implicat îndeaproape în administrarea programului de asigurări sociale şi subvenţionează sau contribuie la constituirea diferitelor fonduri printr-un cuantum peste cel utilizat în alte state ale bunăstării continentale. Spre deosebire de aceste ţări, statul luxemburghez contribuie mai mult decât întreprinderile sau salariaţii, aceştia din urmă acoperind mai puţin de 1/5 din totalul fondului pentru asigurări.

Olanda, are o populaţie de 15 milioane locuitori şi un sistem de protetie socială organizat în patru programe principale de psuritate socială:

a. asigurări sociale ale salariaţilor - pentru toţi cei angajaţi sau cei care se află în situaţia de a-şi pierde salariul (locul de muncă);

2. o schemă generală de asigurări, cuprinzând toţi rezidenţii şi având ca destinaţii – boală, deces, maternitate, invaliditate şi asistenţă medicală;

3. servicii sociale suplimentare, incluzând asistenţă socială finanţată integral din impozitarea generală;

4. o schemă specială pentru funcţionarii publici. Adiacente, sunt în vigoare scheme de asigurări private, neobligatorii şi pentru

pensii profesionale. Schema de asigurări ale întreprinderilor este administrată de Consilii

Industriale, compuse din reprezentanţi ai patronatului şi salariaţilor care sunt deasemenea reprezentanţi în banca de Asigurări Sociale, a cărei rol este administrarea ajutoarelor.

Spre deosebire de alte ţări, în Olanda, salariaţii sunt principalii contributori la protecţia socială, suportând aproape 1/3 din cheltuieli (aceasta fiind cea mai mare proporţie de contribuţie din întreaga Comunitate Europeană). Întreprinderile olandeze contribuie într-o proporţie mult mai mică comparativ cu alte ţări. La fel câ în Germania, alocaţiile familiale sunt finanţate în totalitate din fonduri publice. De-a lungul întregului deceniu nouă, Olanda a rămas pe primul loc în ce priveşte nivelul cheltuielilor de protecţie socială.

Danemarca, stat al bunăstării de tip nordic-anglo-saxon, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori beneficiază de o protecţie socială asigurată de o bază universală, cu ajutoare în proporţie egală. Sistemul danez nu face o demarcaţie precisă între ajutoarele sociale şi serviciile sociale.

Atât asigurările sociale cât şi asistenţa socială sunt finanţate din impozitarea generală şi sunt administrate la nivel local.

Accidentele de muncă rămân sub controlul companiilor private de asigurări, iar fondurile de şomaj sunt administrate de asociaţiile de comercianţi. În schimb cheltuielile cu securitatea socială sunt suportate aproape în exclusivitate de către stat şi conducerea locală (care împreună contribuie cu 80% din total fonduri) situându-se în acest caz pe primele locuri în Europa.

La începutul anilor '90, Danemarca se plasa cu mult peste media europeană în ceea ce priveşte cheltuielile cu protecţia socială si pe locul 2 privind suma totală a acestor cheltuieli sociale.

Irlanda cu 3,5 milioane locuitori are o structură a bunăstării sociale colective care se bazează pe 3 categorii de scheme:

− asigurările sociale, − asistenţa sociala şi − o categorie reziduală de schemă privind menţinerea nivelului venitului

(pentru ajutorarea copiilor) precum şi suplimentarea venitului celor care au salariu mic.

La fel ca Marea Britanie, îngrijirea medicală este în afara conceptului de asigurări sociale, dar accesul la serviciile gratuite se face numai în funcţie de mărimea venitului.

Constituţia irlandeză recunoaşte regulile fundamentale care se subordonează politicii sociale şi servesc ca modele pentru deciziile parlamentare. Administrarea securităţii sociale este controlată în totalitate de stat, iar asistenţa socială este decisă la nivel regional.

Asistenţa socială şi schema reziduală sunt acoperite financiar de conducerea centrală şi locală. În afară de accidentele de muncă şi bolile profesionale care sunt suportate prin finanţare totală de către întreprindere, asigurările sociale sunt suportate integral de stat (deşi la un nivel mai scăzut decât în Danemarca sau Marea Britanie). Ajutoarele pentru familii sunt suportate din impozite.

Contribuţia întreprinderilor pentru fondul de protecţie socială sunt printre cele mai mici din Europa, iar cele ale salariaţilor la acelaşi fond sunt deasemenea cu mult mai reduse decât în majoritatea statelor membre ale Comunităţii, statul având ponderea substanţială.

La începutul anilor '90, Irlanda a fost printre statele cu cel mai scăzut nivel de cheltuieli de protecţie socială în raport cu PNB.

Marea Britanie, cu o populaţie de 58 milioane de locutori beneficiază de un sistem de siguranţă socială care cuprinde 3 tipuri de componente:

− ajutoare contributorii (bazate pe principiul asigurărilor) − ajutoare universale non-contributorii (pentru anumite situaţii), − ajutoare în fază experimentală (sub forma ajutorului financiar şi creditului

familial). Atât sistemul de ajutoare care include asistenţa socială cât şi îngrijirea

sănătăţii sunt administrate de guvern, nivelul regional şi local având responsabilităţi repartizate distinct. În schimb reprezentanţii întreprinderilor şi ai salariaţilor au o implicare redusă.

Ajutoarele contributorii sunt aproape integral acoperite din contribuţiile întreprinderilor şi salariaţilor iar ajutoarele pentru copii provin din impozite.

Asistenţa medicală este asigurată pentru întreaga populaţie prin Serviciul de Sănătate Naţională (National Health Service) finanţat aproape în totalitate de stat. Ca şi în Danemarca statul este principalul contributor la protecţia socială, dar numai la jumătate din nivelul danez, contribuţia întreprinderilor fiind de sub 25% iar cea a salariaţilor sub 15%.

La începutul anilor '90 la fel ca Italia, Marea Britanie şi-a folosit mai puţin de 25% din PNB pentru cheltuielile de potecţie socială.

Grecia, cu o populaţie de 10 milioane de locuitori are un domeniu al asigurărilor sociale care variază extrem de mult de la o zonă la alta. Statul are datoria constituţională să asigure protecţie socială pentru toţi cetăţenii dar doctrina legată şi juridică lasă o largă sferă de acţiune pentru diversificarea protecţiei sociale.

În Grecia există 5 scheme principale de asigurări şi peste 300 de scheme (nestandardizate) privind grupuri profesionale specifice (sector bancar, presă etc., fiecare având propriile structuri administrative publice sau private). Amplitudinea schemelor este mare de la o formă profesională la alta. Asistenţa socială este relativ neimportantă şi subdezvoltată comparativ cu majoritatea celorlalte ţări. Finanţarea protecţiei sociale este realizată în primul rând de întreprinderi şi salariaţi, statul contribuind extrem de puţin la aceste fonduri. În ultimii zece ani, Grecia a avut unul dintre cele mai scăzute niveluri de cheltuieli cu protecţia socială în cadrul Comunităţii europene.

Portugalia are o populaţie de 10 milioane locuitori şi o concepţie relativ nouă privind securitatea socială şi bunăstarea.

Originile protecţiei sociale se plasează în 1978 şi acoperă toate schemele contributorii şi noncontributorii. Conform constituţiei, guvernul are responsabilitatea organizării, coordonării şi

subvenţionării unui sistem de securitate socială unificat şi descentralizat; la acestea se pot adăuga şi alte instituţii private şi nonprofit care sunt controlate de către stat. Asistenţa medicală este asigurată pe baze universale, gratuit şi este administrată de un serviciu naţional de sănătate. Începând cu anii '70 s-a întreprins un ansamblu de măsuri de integrare a tuturor schemelor de securitate socială, sistemul devenind mai unificat, mai descentralizat menţinând în acest timp principiul autonomiei dar şi cu participarea întreprinderilor, salariaţilor şi beneficiarilor. Întreprinderile suportă partea cea mai importantă a costului protecţiei sociale. Contribuţia salariaţilor reprezintă 1/5 din total, iar cea a statului aproape 1/3. Guvernul Portugaliei nu participă la schemele contributorii, iar schema non-contributorie este finanţată în totalitate de stat. La începutul anilor '90, cheltuielile cu asigurările sociale în raport cu PNB se situau sub media europeană. Spania dispune de o populaţie de 39 milioane locuitori. Asigurările sociale spaniole reprezintă o combinaţie de scheme generale şi speciale, profesionale şi categoriale. Deşi Constituţia din 1978 face referiri la securitatea socială, articolele nu au statut de lege.

Conform Constituţiei, statul deţine controlul exclusiv asupra securităţii sociale, dar poate şi delega administraţia schemelor comunităţilor autonome. Acest proces de trecere a sarcinilor privind protecţia şi la alte nivele, se realizează gradual în toate domeniile cu excepţia administrării resurselor.

Atât întreprinderile cât şi salariaţii sunt reprezentaţi în consiliile de administraţie. Asistenţa medicală şi pensiile minime sunt universale şi noncontributorii.

La fel ca în Franţa şi Italia, finanţarea protecţiei sociale este realizată în primul rând de către întrenprideri care cu peste 50% din total, contribuie într-o proporţie mai mare decât oricare alt stat membru al Comunităţii.

Contribuţia salariaţilor este sub media europeană în timp ce contribuţia statului se apropie de această medie. Cheltuielile cu protecţia socială au crescut în cursul anilo '80 - '90 însă Spania a rămas totuşi printre ţările cu nivelul cel mai redus de cheltuieli în raport cu P.N.B.

7. PERSPECTIVELE BUNĂSTĂRII

Capitolul prezent îşi propune prezentarea diferitelor abordări teoretice referitoare la relaţia bunăstare-societate precum şi câteva opinii privind modalitatea de maximizare a bunăstării în societatea contemporană.

Începând cu anii '70, politica socială se vede pusă în faţa unor noi puncte de vedere formulate şi concentrate în jurul a patru mari aspecte:

− punctul de vedere al Noii Drepte, cu tendinţe spre colectivisn, − opinia „poziţiei de stânga", sau statul bunăstării în viziune marxistă, − problematica femeilor şi mişcarea feministă în cadrul bunăstării colective, − mişcarea antirasistă care are în vedere relaţiile statului şi atitudinea

acestuia faţă de populaţia de culoare. Aceste consideraţii noi dau o altă „coloratură", consistenţă dar şi orientare în

politica bunăstării. Cum este şi firesc fiecare etapă de dezvoltare a societăţii este purtătoarea unor pachete de noi probleme, noi conflicte şi interese care se manifestă prin tendinţa de reorientare, modificare totală sau doar tangenţială a politicii sociale.

În acelaşi timp chiar în interiorul „doctrinei bunăstării" se observă o tendinţă de fragmentare a opiniilor, în trei mai direcţii: 1. radicalii, fac o critică mai aspră din viziunea marxistă; 2. tradiţionaliştii, care insistă cu precădere pe cunoaşterea problemelor sociale, urmărind elaborarea de soluţii, susţinând în acelaşi timp idee a inegalităţii pieţei, 3. pluraliştii, care optează pentru o abordare pragmatică a problematicii asigurării bunăstării. În clasificarea diferitelor abordări a perspectivelor bunăstării trebuie avute în vedere 2 direcţii majore:

a) aria largă a similitudinilor existente în modul de abordare şi de clasificare a bunăstării, în opinia autorilor şi specialiştilor din domeniul politicii sociale,

b) modul în care aceşti autori şi specialişti au gândit analiza, i-au dat coordonatele de rigoare şi au clasificat diferitele perspective.

Unele analize au evidenţiat perspectivele statului bunăstării pornind de la valorile pe care diferitele viziuni le implică în practică şi de la implicaţiile acestora asupra obiectivelor şi scopurilor bunăstării. Abordarea „normativă" sau explicativă are în vedere modul în care sunt apreciate problemele referitoare la natura schimbărilor: sociale şi la problematica socială în general. În urma acestei abordări se conturează şi sintetizează câteva consideraţii privind perspectiva bunăstării: a) anticolectivismul care se regăseşte sub forma diferitelor variante ale liberalismului economic şi care accentuează minimizarea intervenţiei statului în furnizarea bunăstării şi a rolului major al pieţei în distribuirea acesteia, b) nonsocialismul, c) administrarea social-radicală şi d) economia politică a bunăstării. Acestea sunt puncte de vedere care urmăresc aspectele sociale reformatoare fiind legate între ele de o trăsătură comună: abordarea critică a colectivismului. Aceia care cred cu tărie în intervenţia statului ca fiind singura cale de furnizare a bunăstării se încadrează în grupul pragmaticilor. Administrarea social-radicală este orientare de inspiraţie marxistă şi pune accentul în special pe redistribuirea bunăstării prin planificarea socială. Economia politică a bunăstării reuneşte practic teoriile politice ale secolului nostru referitoare la sistemele de piaţă şi/sau centralizate precum şi şansele acestora de a produce bunăstare. Ea încearcă deasemenea să explice antagonismele intereselor sociale şi conflictele socio-economice. Critica feministă porneşte de la contradicţiile existente în societate, prin care, pe de o parte statul bunăstării este singura speranţă pentru îmbunătăţirea vieţii femeilor şi pe de altă parte, el alimentează discrepanţele privind diviziunea muncii şi continua dependenţă a femeii faţă de bărbat, a responsabilităţilor ei pentru şi faţă de tineri, bolnavi, bătrâni. Revenind la abordarea normativă, aceasta urmăreşte sesizarea valorilor şi a filozofiei politice a unei anumite perspective prcum şi mijloacele utilizate de aceasta pentru realizarea bunăstării sociale. O clasificare bazată pe abordarea normativă, va încerca întotdeauna să răspundă următoarelor probleme: - care sunt tradiţiile politicii bunăstării şi valorile acesteia, - cum este perceput statul în relaţia sa cu bunăstarea, - care sunt coordonatele principiului de distribuire a bunăstării, - care este relaţia dintre politica economică şi socială.

Anticolectiviştii cred că libertatea individului este limitată de intervenţia statului. În contrast, socialiştii iau ca valoare primordială egalitatea pe care statul vine s-o susţină prin mijloacele de care dispune. Există puncte de vedere după care o asemenea abordare de pe poziţii normative prezintă anumite deficienţe. În primul rând, este greu de identificat ce diferenţiază o perspectivă de alta atât din punct de vedere al valorilor promovate şi al scopurilor urmărite, dar mai ales al modului cum explică problemele şi schimbările sociale. Perspectiva economică pare a fi versiunea favorită a orientării socialiste şi administraţiei radical-sociale. (În fapt, diferenţele reale dintre ele vizează tocmai modul de explicare al schimbărilor sociale). În al doilea rând, abordarea normativă nu furnizează baza necesară evaluării oportunităţii sub aspect teoretic şi strategic al diferitelor perspective ale bunăstării. Unii autori2 au identificat 4 tipuri principale de explicaţii (orientări conceptuale) utilizate de specialiştii domeniului „bunăstare socială". Acestea sunt: 1. individualismul, care localizează cauzele problemelor sociale în comportamentul inadecvat al individului şi identifică schimbările sociale cu încercările individului de a-şi maximiza interesul. Această explicaţie argumentează sărăcia ca fiind un fenomen provocat de limitarea bugetului individului sau că bolile sunt cauzate de subnutriţie. Se pierd însă din vedere aspecte cum ar fi: accesul diferenţiat la hrană, accesibilitatea diferită din punct de vedere al preţului la alimente, factorii de mediu etc.; 2. idealismul, identifică cauzele schimbării sociale cu acţiunile organizaţiilor guvernamentale. În această opinie, este posibilă producerea unei schimbări sociale doar prin discurs retoric, prin convingerea morală a maselor sau prin promovarea valorilor colective; Atât idealismul cât şi individualismul pierd însă din vedere sau subestimează, condiţiile sociale obiective care influenţează comportamentul individului. 3. funcţionalismul, în schimb evidenţiază structura societăţii ca modelator al comportamentului uman sau al schimbărilor de-a lungul dezvoltării bunăstării; 4. materialismul, identifică structurile capitalismului ca forţele care modelează relaţiile sociale ale vieţii de zi cu zi dar în acelaşi timp aceste relaţii sunt bazate pe conflictul de interese. Apariţia antagonismului conduce la conflicte între categoriile sociale şi în final la schimbare socială. Cei doi autori, Taylor-Gooby şi Dale sunt de acord în a sublinia că unul din criteriile de evaluare a oportunităţii miei teorii sau alta este dimensiunea până la care vieţile noastre sunt influenţate de forţele sociale. Astfel individualismul recunoaşte rolul individului dar nu şi al structurii din care el face parte; idealismul propune schimbări prin preluarea la nivelul colectivităţii a unor valori superioare - fraternitate, egalitate - dar nu oferă mijloace de analiză a provenienţei acestor valori. Funcţionalismul neglijează acţiunea umană, iar materialismul pune accentul pe lupta de clasă. Analiza succintă a perspectivelor privind bunăstarea socială evidenţiază următoarele orientări:

2 Taylor-Gooby şi Dale (Welfare and ideology, 1994)

• Non-socialiştii optează pentru menţinerea economiei de piaţă şi a liberei iniţiative alături de libertatea individului. Ei promovează practic modelul mixt al economiei bunăstării ca fiind un rezultat atât al acţiunii statului cât şi a pieţei, comunităţii şi familiei. Non-socialiştii nu critică natura statului bunăstării ci numai unele aspecte birocratice ale ineficienţei acestuia. Statul este văzut ca furnizor al.bunăstării (rolul său este redus doar la aceste funcţii). Resursele sale vor merge în schimb la susţinerea grupurilor şi familiei din care face parte individul. Soluţia este descentralizarea puterii guvernamentale în centre mai mici de decizie care să stimuleze participarea membrilor săi. • Administraţia social-radicală oferă o abordare mai structurală a problemelor sociale. Reprezentanţii acestei orientări aduc noua idee a dominaţiei socialului asupra economicului, politica socială provenind din politica economică şi nefiind o simplă reacţie la aceasta. Rădăcinile inegalităţii se găsesc în structura societăţii. Autori ca Alan Walker şi Mishra (1993) abordează această temă prin optica umanitarismului dar nepierzând din vedere şi o oarecare explicaţie structurală derivată din orientările de stânga. În concepţia lui Walker, de pildă, socialul şi economicul sunt unite printr-un proces de planificare socială în conformitate cu necesităţile. • Anticolectivismul ca doctrină orientativă a politicii de bunăstare a cunoscut trei perioade de dezvoltare care coincind la rândul lor cu 3 puncte de vedere diferite: a) liberalismul clasic al lui Smith, b) neoliberalismul lui Hayek, şi c) noua dreaptă. Punctul comun al acestor abordări îl constituie libertatea individului. Dezvoltarea statului bunăstării este privită ca o fază trecătoare al cărei obiectiv este de a face pe oameni să se descurce singuri, fără ajutorul statului. Noua dreaptă critică statul bunăstării considerând că principala deficienţă este faptul că inhibă libertatea individului prin taxe, planificare şi control legal ceea ce sufocă iniţiativa practică. Monopolul statului asupra asigurării bunăstării este ineficient din moment ce el acţionează în condiţii neconcurenţiale. • Concepţia socialistă pentru care umanismul, democraţia, cooperarea şi orientarea predominantă spre eliminarea sărăciei, este esenţa doctrinei, consideră economia de piaţă (capitalismul ca orânduire social-economică) fiind cauza tuturor problemelor sociale. În concepţia socialistă, statul bunăstării promite egalitatea şanselor, armonia socială, redistribuirea bogăţiei. Mai mult decât atât, reprezentanţii acestui curent, critică natura statului bunăstării, tendinţele birocratice ce se manifstă şi faptul că soluţia nu trebuie căutată în schimbarea poziţiei oamenilor în structura socialăcci mai degrabă în justiţia egalitaristă a distribuirii bunăstării. 8. ANALIZA ECONOMICĂ A SERVICIILOR SOCIALE: CERERE-OFERTĂ, UTILITATE, ELASTICITATE, PREŢ. Capitolul de faţă îşi propune abordarea şi analiza sistemului de servicii sociale în termenii mecanismului economiei de piaţă, precum şi evidenţierea modului în care teoria economică este aplicată politicii sociale.

Capitolul III.

STATUL BUNĂSTĂRII ŞI POLITICA SOCIALĂ 9. ORIGINILE STATULUI BUNĂSTĂRII Pentru majoritatea specialiştilor, statul bunăstării este un produs al perioadei imediat următoare celui de-al doilea război mondial. În lumea anglo-saxonă el este des identificat cu implementarea parţială a recomandărilor din „Raportul privind asigurările sociale" - al lui William Beveridge, realizat în primii ani ai guvernului laburist al Marii Britanii de după război (Beveridge, 1942). Termenul - statul bunăstării3 - este adesea asociat cu diferenţa pe care o face Temple între statul puterii Germaniei naziste şi statul bunăstării care se dorea a fi ambiţia şi fagăduiala reconstrucţiei aliaţilor de după război. (Temple 1941, 1942; Zimmern, 1934). Acest înţeles comun poate fi justificat cu atât mai mult cu cât lumea capitalistă dezvoltată a asistat la un,salt cantitativ şi în acelaşi timp calitativ privind asigurarea publică a bunăstării în cei 25 de ani ce au urmat războiului. Chiar dacă lumea a fost profund marcată de cele două războaie mondiale, au existat elemente importante de tradiţie ale perioadei de bunăstare de dinainte de război în asigurarea bunăstării publice post-belice. Recent s-a recunoscut faptul că dacă vrem să înţelegem experienţa „Epocii de aur a bunăstării statului" de după 1945 şi epoca „Crizei bunăstării statului" de după anii '70, atunci va trebui să considerăm că originile lor comune se află într-o perioadă mult mai timpurie de inovarea bunăstării publice. În acest context, prezentul capitol doreşte să ofere cititorului o reconstrucţie a istoriei statului bunăstării, începând cu originile sale din ultimele trei decenii ale secolului al 19-lea până la perioada de dezvoltare, de după 1945. De fapt, statele bunăstării au apărut acum aproape o sută de ani, fiind precedate de mişcările de masă social-democratice.

În mod semnificativ, statele bunăstării au avut tendinţa să apară în societăţi în care capitalismul şi statul naţional erau deja bine definite, iar aceste formaţiuni statale şi economice timpurii: au conturat limitele dezvoltării ulterioare a .acestui model de stat.

Capitalismul, în multiplele sale forme are o istorie relativ, lungă, care se întinde de-a lungul unei perioade lungi de timp, atingând aproape toate regiunile globului. Această longevitate omniprezentă a capitalismului a fost privită ca predominând bunăstarea administrată de stat, mai recentă şi mai restrânsă teritorial. În mod asemănător este privită şi relaţia dintre statul bunăstării şi formele statale timpurii.

Statul bunăstării a fost produsul statelor a căror existenţă era strâns legată de dezvoltarea capitalismului. Ca atare, diferitele elemente ale formării statale (teritorialitatea, monopolul asupra utilizării legitime a forţei şi asupra emiterii de legi) au fost adesea întâlnite ca predominând chiar şi în cele mai dezvoltate state ale bunăstării.

3 Ashford (1986) atribuie utilizarea în premieră a termenului – statul bunăstării – lui A. Zimmen (1934). Unii

consideră însă că, acest termen era deja frecvent folosit în Marea Britanie încă de la sfârşitul anilor ’30. Oricum ar

fi tradiţia termenului, aparţine englezilor.

Chiar dacă cele mai multe state ale bunăstării au apărut în prezenţa capitalismul liberal şi a formelor sale statale corespunzătoare, aceasta nu defineşte relaţia primară sau originară dintre stat, economie şi bunăstare.

Societăţile pre-capitaliste (însă non-capitaliste, cel puţin în ceea ce priveşte ideologia) au aderat la diferite puncte de vedere privind responsabilitatea pentru bunăstarea socială. De fapt, adepţii teoriei privind apariţia capitalismului liberal au avut un succes considerabil susţinând faptul că legile capitalismului au corespuns legilor naturii şi s-au armonizat cu „instinctele naturale" ale oamenilor. (Smith 1776)

Trebuie totuşi să recunoaştem că, acest capitalism liberal nu a fost „dat" în mod natural ci creat cu timpul şi impus adesea dacă nu universal, măcar din punct de vedere istoric. Ţinând cont de acest argument, C.B. Macpherson insistă asupra faptului că noţiunile pre-moderne - de preţuri corecte salarii rezonabile şi distribuţie justă (susţinute de biserică sau de stat) au apărut ca o formă de apărare a ordinii iniţiale împotriva „năvălirii" neobişnuite a relaţiilor de piaţă.

Ele au sprijinit subjugarea relaţiilor economice în scopuri politice şi sociale, pentru care au militat toate societăţile umane anterioare. În mod similar, ideea medievală a „datoriei creştine" pentru caritate (ce a fost mai mult încălcată decât respectată), a reflectat un punct de vedere privind bunăstarea, total diferit de principiul individualismului susţinut de către adepţii capitalismului liberal. Mai mult, dacă analizăm perioada de început a capitalismului, se poate observa că punctul de vedere dominant în definirea statului, economiei şi bunăstării a aparţinut mercantiliştilor, care au fost criticaţi de Adam Smith. Conform doctrinei mercantiliste, se consideră că statul are un rol activ în promovarea prosperităţii naţionale şi o responsabilitate faţă de muncitorii săraci - ca sursă principală a bunăstării naţionale. Astfel, de exemplu, reforma elibazetană şi legea săracilor sunt dovada orientării moderne spre control şi constrângere. De asemenea, punctul de vedere liberal capitalist al unei extrem de limitate garantări a dreptului la bunăstare publică, nu s-a născut din statul natural, ci a trebuit - aşa cum a observat Gaston Rimlinger şi înainte de acesta, Karl Polanyi - să fie creat şi consfinţit de „spărtura liberală" în practica statelor. (Rimlinger 1974, Polanyi 1944). Altfel spus, neamestecul statului în capitalismul liberal nu a avut drept origine statul natural, ci a fost în mod conştient creat ca urmare a renunţării statului la modelele premergătoare ale intervenţiei sale în asigurarea bunăstării sociale (chiar dacă statul premodern şi intervenţiile sale erau total diferite de echivalentul său modem).

Nici „statul minimal" al secolului XIX nu a exclus implicarea în economie şi asigurarea bunăstării.

Epoca victoriană a Marii Britanii, descrisă ca esenţă a capitalismului liberal „laissez faire" şi a statului „paznic de noapte" a cunoscut implementarea a numeroase măsuri de control a activităţii întreprinderilor, a calităţii condiţiilor de locuit, de asigurare a serviciilor de sănătate şi învăţământ pentru populaţie şi de respectare a serviciilor de asigurare şi compensare în cazul accidentelor de muncă.

Chiar şi Statele Unite, în secolul al 19-lea, au creat fonduri federale nu doar pentru educaţia publică, dar şi pentru sprijinirea nevăzătorilor, a surdo-muţilor, a celor cu dereglări mintale, a săracilor ca şi pentru Asociaţiile de Sănătate Publică.

Aceste state, cu un caracter tradiţional mai paternalist şi mai profund activ, au cunoscut mult mai multe reglementări publice ale bunăstării. Astfel,

preludiul legiferării bunăstării inovate de Bismarck în Germania unificată a fost o tradiţie a legiferării bunăstării din Prusia secolului al 19-lea. De asemenea, statele ce nu au fost colonii au cunoscut o dezvoltare precoce în legislaţia bunăstării.

Aceasta explică în parte dezvoltarea rapidă a statului bunăstării în Australia şi Noua Zeelandă (Castles 1985);

În realitate, marea majoritate a ţărilor capitaliste dezvoltate la care s-a făcut referire aveau acorduri instituţionale de asigurare a bunăstării publice datând de câteva secole.

Multe dintre aceste state legiferaseră elemente din „Legea săracilor", unde se specifica (în mod general) că autorităţile publice erau însărcinate cu responsabilitatea constituirii şi alocării unor fonduri limitate pentru îndepărtarea sărăciei (adesea urmând sancţiuni civice pentru beneficiar). Aceste state ale bunăstării timpurii, urmăreau în principal, menţinerea ordinii publice, pedepsirea vagabondajului şi conducerea pieţei muncii, mai degrabă decât bunăstarea săracilor4. Odată cu răspândirea industrializării, o parte din statele secolului al 19-lea s-au arătat interesate de ocrotirea sănătăţii publice, au susţinut reglementarea condiţiilor de angajare şi educaţie publică limitată.

Abraham De Swaan a afirmat că „dezvoltarea unui sistem public de asigurări sociale" a fost o inovaţie politică şi administrativă de primă mărime, comparabilă ca importanţă cu introducerea democraţiei. Însă chiar dacă a fost atât de importantă, ea a reprezentat o inovaţie treptată, mai puţin obişnuită şi sunt dificultăţi considerabile în stabilirea cu precizie a datelor la care statele bunăstării au apărut.

Implementarea unor măsuri de control public al bunăstării reprezintă un criteriu insuficient pentru o astfel de definire şi puţini sunt aceia care ar dori să caracterizeze chiar şi cele mai dezvoltate state capitaliste ale secolului al 19-lea, ca fiind state ale bunăstării. Dar identificarea unui moment de-a lungul procesului de creştere continuă a cheltuielilor publice, ca fiind punctul de plecare pentru statul bunăstării are un caracter arbitrar.

Dificultatea mare constă în faptul că acele aprecieri tradiţionale prin care „statul bunăstării" a devenit ceva comun au avut tendinţa să-l descrie în termenii intenţiilor acelui stat preocupat în primul rând de realizarea aspiraţiilor la bunăstare ale subiecţilor săi. O obiecţie evidentă a acestei abordări este că o astfel de aspiraţie nu poate fi considerată ca element definitoriu pentru statul bunăstării.

Fără să se ofere o soluţie sau o abordate unitară, originile statului bunăstării sunt determinate pe baza a 3 mari criterii: 1.) Introducerea pentru prima dată a asigurărilor sociale.

Acesta este un indicator des folosit în aprecierea nivelului satului bunăstării. Deşi foarte modeste având în vedere standardele contemporane, atât în ceea

ce priveşte răspândirea cât şi modul lor de aplicare, acestea sunt programele din care s-au dezvoltat ulterior elementele instituţionale (şi financiare) ale statului bunăstării. Ele au atras după sine recunoaşterea faptului că incapacitatea de câştig pentru asigurarea unui trai decent în situaţii de bătrâneţe, boală sau şomaj este o condiţie normală în societăţile industrializate bazate pe piaţă şi deci statului îi revine sarcina unor prevederi colective care să prevină pierderea veniturilor în aceste împrejurări.

4 Aprecierea şi interpretările aparţin lui Christopher Pierson „Beyond the Welfare State” 1991.

2) Extinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti. Legitimizarea asigurării sociale reprezintă o schimbare a relaţiei dintre stat şi cetăţean şi dintre acestea şi asigurarea bunăstării publice.

În primul rând, interesul statului pentru bunăstarea publică s-a extins dincolo de preocupările tradiţionale legate de eliminarea sărăciei şi menţinerea ordinii publice (chiar dacă acestea rămân elementele majore şi ale celor mai dezvoltate state ale bunăstării).

În al doilea rând, asigurarea socială este văzută din ce în ce mai mult ca o parte a sistemului de drepturi şi îndatoriri atât ale statului cât şi ale cetăţenilor.

În al treilea rând, acceptarea bunăstării publice nu devine o barieră politică ci un beneficiu al cetăţeniei depline. Simplele indicii ale extinderii drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti reprezintă datele de „inaugurare a votului bărbaţilor" şi a „votului universal" şi data la care acceptarea bunăstării publice înlătură orice barieră în calea drepturilor cetăţeneşti.

3) Creşterea cheltuielilor sociale.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale statului bunăstării dezvoltat, este administrarea cheltuielilor publice.

În secolul XX (cel puţin până în anii ’70) statul bunăstării a impus un procent de creştere rapidă a produsului naţional. Nu există o cifră prag de la care se poate spune că statul bunăstării a pornit, dar putem lua drept indicator al importantului aspect cantitativ al dezvoltării statului bunăstării, cheltuielile sociale de 3% din PNB, ca indicator naţional al'originii statului bunăstării. Ar fi util să se compare acest prag cu data la care cheltuielile sociale depăşeau 5% din PNB. Dovezile privind apariţia statului bunăstării variază cu aproximaţie. De aceea, putem fi siguri numai într-o anumită măsură de datele de extindere a votului şi ale introducerii pentru prima dată a diferitelor măsuri de asigurare socială. Totuşi, acestea din urmă fac parte din programe cu mari variaţii în ceea ce priveşte domeniul, cheltuielile şi criteriile de finanţare, care pot masca diferenţe importante în impactul social şi politic al iniţiatorilor în aparenţă identice.

Referitor la aceste diferenţe, poate că cea mai importantă a fost aceea a finanţării asigurărilor din taxe sau din contribuţii. Aceste elemente pot, de asemenea, să ascundă măsura în care politicile alternative (de exemplu, efectuarea lucrărilor publice sau recalificarea ca alternative ale compensaţiei pentru şomaj) reprezintă o obligaţie a societăţii faţă de redresarea publică a consecinţelor nefaste ale pieţei, prin alte mijloace. Totuşi, cu toate aceste avertismente, cifrele relevă un model istoric impresionant.

În cei 30 de ani de la introducerea asigurărilor de sănătate în Germania în 1883 până la izbucnirea războiului în 1914, toate ţările, cu excepţia Canadei şi Statelelor Unite, au introdus un sistem de compensare, a muncitorilor sponsorizat de stat.

Chiar şi în SUA au fost făcute progrese, spre sfârşitul acestei perioade, în sensul prevederilor sociale.

În aceeaşi perioadă, 11 din cele 13 ţări europene au introdus măsuri de asigurare a sănătăţii şi 9 dintre ele au legiferat acordarea pensiilor pentru bătrâneţe (de exemplu, Australia şi Noua Zeelandă).

Deşi acordarea ajutorului de şomaj a fost în general ultima din cele 4 măsuri iniţiale ce urmau să fie introduse, în 1920, 10 din ţările europene au recunoscut responsabilitatea statului în asigurarea unei protecţii a şomerilor. Se poate observa, de asemenea, că pentru cele mai multe ţări, alocaţiile familiale fac parte din „generaţia a 2-a" a legiferării bunăstării. Doar o treime din statele amintite legiferaseră alocaţiile familiale în momentul izbucnirii celui de-al 2-lea Război Mondial.

Revenind la expansiunea drepturilor cetăţeneşti, s-a constatat că există o legătură puternică (deşi, aşa cum vom vedea, fără o legătură: cauzală directă) între, apariţia dreptului la vot universal al bărbaţilor şi dezvoltarea timpurie a asigurării sociale. Între 1894 şi 1920, în 11 din cele 17 ţări s-a acordat (cu mai multe sau mai puţine restricţii) dreptul la vot universal persoanelor de sex masculin.

Este de remarcat faptul că acele ţări care au acordat mai devreme acest drept (cum ar fi Germania, Franţa, Danemarca, Noua Zeelandă) au fost, de asemenea, printre primele inovatoare ale bunăstării. Astfel, Noua Zeelandă, care a extins cu o generaţie mai devreme acordarea dreptului de vot femeii (în timp ce acesta era limitat în Europa), a introdus tot cu o generaţie mai devreme şi alocaţiile familiale.

Tot spre sfârşitul acestei perioade s-au abolit legile care îi dezavantajau pe cei ce beneficiau de ajutorul public. Multe ţări care au extins dreptul la vot la începutul secolului al 20-lea, au anulat hotărârea de excludere a săracilor. Acordarea dreptului la vot săracilor a fost făcută în această perioadă în ţări ca Marea Britanie (1918), Norvegia (1915) şi Suedia (1921).

Acesta este un indicator important al tranziţiei de la bunăstarea publică — văzută ca alternativă a drepturilor cetăţeneşti - la bunăstarea publică privită ca un drept cetăţenesc.

Aceste cifre nu justifică totuşi afirmaţia (nefondată) că democratizarea a fost cea care a creat statul bunăstării.

Datele privind creşterea cheltuielilor sociale din această perioadă timpurie trebuie analizate cu atenţie. Criteriile naţionale diferite de definire a „cheltuielilor sociale", diferenţele de calcul a venitului naţional, dificultăţile de agregare a cheltuielilor locale şi naţionale, datele puţine dinaintea anului 1945 şi inexactitatea acestora justifică aproximarea acestor cheltuieli. Totuşi, pe total, datele creează o imagine convingătoare a creşterii moderate dar consistente a cheltuielilor sociale de-a lungul acestei perioade.

Cu excepţia Germaniei şi Elveţiei, se pare că nici una din aceste ţări nu a atins iui nivel al cheltuielilor sociale de 3% în anii 1900. Însă prin anii 1920, mai mult de jumătate din ţările analizate au atins acest prag, iar din 1930 toate depăşiseră procentul.

Într-adevăr, cam o treime din acestea au depăşit nivelul de 5% în anii '20, iar majoritatea celorlalte l-au atins la începutul şi la mijlocul anilor 30 (ani în care cererea mare de fonduri pentru asigurări sociale trebuia sa fie acoperită dintr-un produs naţional în scădere, în condiţii de depresiune economică). 10. ETAPE ÎN DEZVOLiAREA STATULUI BUNĂSTĂRII

Este posibil să ne gândim nu numai la un model secvenţial dar şi la unul istoric extins în dezvoltarea statelor bunăstării ale capitalismului avansat. Sigur că acesta nu este un model uniform. Statele Unite au dus lipsă de fonduri federale pentru asigurarea socială până în 1935 şi încă mai lipsesc măsuri

importante privind îngrijirea sănătăţii şi acordarea alocaţiilor familiale. Unele state ale bunăstării au apărut mai devreme apoi au stagnat (Australia), altele s-au dezvoltat mai devreme şi s-au extins înainte de 1940 (Noua Zeelandă), în timp ce altele au fost slab dezvoltate înainte de cel de-al doilea Război Mondial, dar s-au extins rapid după 1945 (de exemplu, Finlanda). Totuşi, se poate identifica un model istoric semnificativ.

11. CONCEPTUL DE STAT AL BUNĂSTĂRII. I TIPOLOGII ALE STATULUI BUNĂSTĂRII Cercetătorii şi specialiştii consacraţi în domeniul problematicii sociale nu sunt concentraţi ca forţe ştiinţifice doar în ţările cu tradiţie a statului bunăstării. În România, starea de lucruri de după 1989 a generat o orientare cercetării ştiinţifice economice cu reverberaţii sociale, care urmăreşte identificarea aspectelor privitoare la tranziţia cu efecte în plan social, şi care înscrie pe o nouă direcţie preocuparea în acest domeniu; însăşi conceptul de dezvoltare umană necesită noi abordări în contextul tranziţiei. Conceptul de „stat al bunăstării" (Frigioiu N, 1990) este apreciat pornind de la definiţiile existente în literatura de specialitate ca o doctrină bazată pe realizarea acelei împletiri înte tendinţa laburistă şi social-democraţia. Acelaşi autor sublinia că această doctrină este mai mult decât o simplă politică a prevederilor sociale şi că ea sintetizează elementele socialismului şi cele ale pieţei fiind „o primă încercare raţională din partea socialismului de a domina economia de piaţă fără a o reprima". În completare este citat autorul englez Asa Briggs5 (1967).

„Un stat al bunăstării este un stat în care puterea este angajată util (prin acţiunea politică şi prin cea administrativă) înr-un efort menit să modifice jocul forţelor pieţei în cel puţin trei direcţii:

- în primul rând, garantând indivizilor şi familiilor un venit minim, independent de mărimea pieţei şi a proprietăţii lor - în al doilea rând, prin dimunuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor să confrunte „contingentele sociale" determinate (de exemplu: boli, bătrâneţe şomaj)

- în al treilea rând, prin asigurarea ca toţi cetăţenii, fără deosebire de clasă şi de statut, să se bucure de standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale."

„Obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este bunăstarea" (T.H. Marshall, 1970). Orice stat are o politică socială proprie, caracterizată prin anumite obiective specifice. Ceea ce apare nou însă în politica socială a societăţilor dezvoltate din ultimele 6-7 decenii, cu rădăcini chiar la sfârşitul secolului trecut este plasarea bunăstării ca un obiectiv central.

După ce de-al doilea răboi mondial, în Occidentul dezvoltat, s-a lansat un nou concept în jurul căruia s-a constituit o întreagă literatură şi ideologie: statul bunăstării (welfare state).

Deşi nou, conceptul se referea la un proces istoric început încă de la sfârşitul secolului XIX în ţările europene şi cele ale Americii de Nord, ţări intrate într-un ciclu rapid de dezvoltare industrială. Statul îşi modifioă substanţial funcţiile sale. Datorită unor factori specifici, el îşi asumă funcţii în asigurarea bunăstării colective

5 Asa Briggs 1967, The Welfare State in Historical Perspective, - The Welfare State pg. 22-45, London; Harper

• Principala caracteristică a statului bunăstării sociale este aceea că statul se implică nu doar în ajutarea săracilor, ci şi în asigurarea unui set de servicii sociale pentru întreaga populaţie sau numai pentru anumite categorii (grupuri) sau indivizi. Se promovează astfel un concept de drepturi sociale sau de cetăţenie socială, după acelea de natură juridică şi politică (Mărgineanu I., 1994)6

• Contrar imaginii induse prin traducerea expresiei „stat al bunăstării", nu este totuşi vorba de egalitarism, de faptul că întreaga populaţie s-ar bucura de un înalt nivel de trai. Avem de-a face cu un proces de redistribuţie a veniturilor populaţiei, iar în acest proces, cei mai bogaţi vor fi contributori- net, iar cei mai săraci, dar şi o parte din cei din clasa mijlocie sunt primitori-net de venit, sub formă monetară sau de bunuri şi servicii. Totuşi, statul bunăstării sociale nu este o operă de binefacere în ansamblul sau. Aproape toţi cetăţenii contribuie pe măşura posibilităţilor lor la funcţionarea sistemului. De aici nevoia nu numai a simplului suport pentru politica statului bunăstării sociale, ci şi de realizare a unui consens relativ înalt în societate, ca turnare a unor interese mai generale de solidaritate umană, integrare socială, obţinerea păcii sociale, crearea unui sistem de datorii şi obligaţii cetăţeneşti, etc.

• „Se poate spune că statul bunăstării este un tip de acţiune colectivă pentru procurarea de bunuri publice sau considerate de interes public, chiar dacă el poate cuprinde la un moment dat şi obţinerea, parţial sau total, a unor bunuri care ar putea fi produse în sitemul privat." (Acelaşi autor). Complementar conceptului statului bunăstării, secolul XX a adus şi conceptul de bunăstare colectivă. Acest concept se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază în funcţie de condiţiile respectivei colectivităţi (socio-culturale, climatice, de mediu etc.), de acumulările realizate în cadrul ei, cât şi la nivelul întregii umanităţi.

Din punctul de vedere al structurii fundamentale, există o mare similitudine între toate statele bunăstării dezvoltate ale secolului XX. După cum am văzut în subcapitolul precedent, făcând abstracţie de particularităţile generate de economia socialistă şi statul socialist al bunăstării prezintă aproximativ aceeaşi configuraţie. Asemănările provin din situaţia structurală în care statele din ţările dezvoltate au evoluat: sistemul economiei de piaţă care genera acelaşi sistem de constituire a veniturilor populaţiei (dominat de sursa salarială), aceleaşi probleme economice, şi sociale. Această situaţie comună a produs şi o puternică înclinaţie spre a adopta aceleaşi tipuri de soluţii. :

Elementele comune sunt: • Cetăţenia socială este ideea care stă la baza statului bunăstării (T.H.

Marshall, 1950). Individului i se garantează o serie de drepturi sociale, în calitatea sa de cetăţean, fară nici o legătură cu performanţa sa individuală în sistemul economiei de piaţă. De aici decurg toate celelalte caracteristici:

Ideea este reluată şi elegant argumentată ştiinţific de Ralf Dahrendorf7. El motivează importanţa cetăţeniei sociale în cadrul drepturilor civile şi claselor sociale pornind de la analiza bidimensională (drepturi şi îndatoriri) a şanselor de viaţă şi raportul lor cu bunăstarea.

6 Mărgineanu Ion – „Politic ă socială şi economie de piaţă în România", Institutul de Cercetare a calităţii vieţii, 1994, pag. 22-23. 7 Dahrendorf Ralf. „ Conflictul social modern" Humanitas, 1996, pag. 58-59.

Autorul citează în sprijinul acestei teze pe Timothy Garton Ash care a exprimat: „Trebuie să exisie forme de asociere, naţionale, regionale, locale, profesionale care să fie benevole, autentice, democratice şi în primul şi în ultimul rând, să nu fie controlate sau manipulate de către partid sau de către stat. Oamenii trebuie să se comporte „cetăţeneşte"; asta înseamnă politicos, tolerant şi înainte de orice, neviolent. Cetăţeneşte şi civil. Ideea de drepturi civile trebuie să fie luată în serios".

Acest paragraf poate fi interpretat şi sub aspect individual astfel: cetăţeanul nu se întreabă ce face altul (adică statul) pentru el, ci ce face el însuşi pentru sine.

În acelaşi sens Lawrence Mead8 subliniază că cetătenia socială (Citizenship) a devenit un cuvânt la modă. Cu toate acestea el are conotaţii diferite în funcţie de culoarea politică sub care „defilează". Îndatoriririle predomină la dreapta; stânga accentuează cu predilecţie aspectul comunităţii sau solidarităţii. Îndreptăţirile rămân, în mod evident drepturile liberale:

- Un nivel ridicat de cheltuieli publice sociale - Accentul pe favorizarea unui consum considerat a fi social important (educaţie, sănătate, etc.). • Redistribuirea veniturilor a cărei obiectiv este diminuarea inegalităţilor sociale.

Se foloseşte adesea conceptul de venit social care se referă la totalitatea veniturilor monetare obţinute de o persoană prin transferuri controlate de către stat. Venitul social ocupă un loc important în constituirea veniturilor individuale. • Elemente structurale comune, prin intermediul cărora se prealizează obiectivele statului bunăstării: sistemul de asigurări sociale (bătrâneţe, şomaj etc), asistenţă socială, sprijin noncontributiv universal (alocaţii pentru copii), servicii de asistenţă socială. Acest capitol se va concentra însă prioritar asupra diferenţelor.

Dincolo de similitudinile structurale, între ţările dezvoltate există o mulţime de diferenţe vizibile. Datorită faptului că nu există suficient de multe cazuri individuale şi nici o perioadă suficient de lungă de evoluţie (practic 4-5 decenii) este extrem de dificil a se separa trăsăturile conjuncturale de cele mai profunde care să formeze configuraţii tipologice distincte şi care să fie asociate cu factori determinanţi clari. Până nu demult (15-20 ani), literatura comparativă în acest domeniu era extrem de superficială. Ba reprezenta mai mult o colecţie de similarităţi şi deosebiri, fiind greu de apreciat diferenţa superficială, indusă de condiţiilg conjuncturale şi diferenţa de structură, cu efecte durabile. Analizele tipologice propriu-zise sunt produse ale ultimilor ani.

În ciuda acestei dificultăţi de principiu, pe baza literaturii apărute în ultimele două decenii, vom încerca să sugerăm câteva tipologii care par a se prefigura.

O asemenea analiză are o importanţă pragmatică. Atât România cât şi alte ţări din Europa de Est se află într-un punct crucial adoptare a unor reforme profunde ale sistemelor sale de protecţie socială. În acest moment este vital a se şti dacă există un singuir tip, cu variaţii de context, sau există mai multe tipuri, asociate cu factori determinanţi specifici şi cu consecinţe distincte.

8 Lawrence Mead - „ Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship" (Free Press, New York 1986) şi Lawrence & Wishart – 1991, lucrarea „ Citizenship".

O analiză a diferenţelor existente la ora actuală este de natură a ne îmbogăţi capacitatea de a explora căile alternative de evoluţie. În realitate, aceste criterii sunt, insuficiente pentru a defini chiar şi o divizare de genul „stânga-dreapta" a regimurilor privind tipul de stat al bunăstării.

Cu toate că este greu de imaginat un stat al bunăstării de stânga care să fie regresiv în redistribuirea sa, suportul beneficiilor pe măsura veniturilor este posibil să se găsească atât într-un stat al bunăstării de dreapta (păstrând statutul existent/diferenţierea veniturilor), cât şi într-un stat al bunăstării de stânga (asigurând un suport întins pentru statul bunăstării, până dincolo de cei mai săraci şi militând împotriva „rezidualismului").

În mod similar, testarea mijloacelor (resurselor individuale) este deseori privită ca o politică favorizată de aripa dreaptă, în sensul minimalizării costurilor bunăstării. Totuşi, când aceasta este îmbinată cu subvenţionarea din impozitele generale progresive, este privită - spre exemplu, ca la instaurarea statului bunăstării australian - drept o strategie de redistribuire efectivă a resurselor catre săraci.

De asemenea, o mulţime de comentatori au atras atenţia asupra asemănării dintre conţinutul reformelor de integrare a impozitării şi sistemelor de beneficii atât de dreapta cât şi de stânga, şi dintre proiectele „stângii", de garantare a unui venit de bază şi propunerea unui impozit negativ pe venit de către Noua Dreaptă. Din aceste cauze, criteriile generale prezentate trebuie să fie plasate într-un context strategic global.

Una dintre cele mai serioase încercări de a oferi o clasificare (îmbunătăţită o reprezintă cele trei modele de politică socială ale lui Titmus (1974). Această tipologie este deosebit de atractivă pentru că se referă la diferenţe nu de grad, ci de strategie a abordării bunăstării colective, bazându-se pe ideologii şi teorii sociale distincte. Ea stă şi la baza disputelor politice actuale. Din aceste motive, este important să ne oprim mai pe larg asupra ei. 1. Modelul statului rezidual al bunăstării (minimal) se caracterizează prin faptul că îşi asumă responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile cele mai sărace.

Acest model se bazează pe premisa că există două canale „naturale" (sau „date social"), prin intermediul cărora nevoile unui individ sunt într-adevăr satisfăcute: economia de piaţă şi familia. Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune instituţiile protecţiei sociale dar şi atunci, numai temporar.

În concluzie, statul intervine doar în situaţiile în care familia sau economia de piaţă eşuează în producerea unui nivel acceptabil de bunăstare. Politica socială nu are deci ca obiect întreaga colectivitate (nu este universală), ci doar un segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunăstării este caracterizat prin următoarele:

• impozite scăzute pe venituri şi, complementar, cheltuieli publice (în special cheltuieli sociale) reduse,

• nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în consecinţă, transferul social este limitat doar la segmentul cel mai sărac al colectivităţii,

• obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstare satisfăcător la nivelul întregii colectivităţi, ci asigurarea unui minim de subzistenţă celor săraci în mod absolut. Din acest motiv, pragurile de sărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de pragul sărăciei absolute. Sărăcia relativă prezintă un interes mai redus în contextul acestei abordări.

• în centrul sistemului său stă asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor materiale ale individului. Se consideră că economia de piaţă este capabilă să satisfacă necesităţile marii majorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijin focalizat, doar acolo unde economia de piaţă eşuează. Formele universale de sprijin simt marginale sau complet inexistente. Cei care se califică pentru asistenţă socială pe baza testării mijloacelor, primesc şi alte forme de sprijin în bunuri sau servicii: servicii medicale, ajutor pentru chiria şi întreţinerea locuinţei, alimente etc.

Astfel, în SUA în anii '80 (perioadă caracterizată printr-o puternică orientare rezidualistă), mai mult de 20% din cheltuielile sociale erau dedicate asistenţei sociale bazate pe testarea mijloacelor, în timp ce în Suedia, ţară tipică pentru o abordare universalistă, doar 1% era dedicat acestui sistem (Mishra, 1990);

• servicii sociale reziduale oferite gratuit doar populaţiei sărace. Ideea de serviciu social universal tinde să fie abandonată.

• şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul determinat de dinamica economiei. Orice intervenţie publică este considerată a fi în fapt contraproductivă.

Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglo-saxone, cu o puternică tradiţie liberală: SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim în centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii '80 scena politică din SUA (Reagan) şi Anglia (Thatcher). Chile este deasemenea un exemplu în acest sens (prin constituirea unui guvern de uniune naţională în 1990, care a fost însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor sociale).

2. Modelul statului industrial de atingere a performanţelor (sau „servitor"), încorporează un rol semnificativ al instituţiilor bunăstării sociale ca ajutătoare economiei. Acesta susţine ideea că nevoile sociale trebui satisfăcute în funcţie de merit, performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea este subordonată structurii economice. Germania reprezintă un exemplu pentru acest model. 3. Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării (universalist), priveşte bunăstarea socială ca o instituţie majoră integrată în societate, asigurând servicii universale în afara pieţei, pe principiul necesităţilor.

Acesta se adresează întregii colectivităţi, fiind deci universalist. Universalitatea are aici două sensuri:

a) sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţii b) toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării. Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici: • Obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci

micşorarea inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de la cei bogaţi la cei săraci, este mai accentuată decât în statul minimal.

• Suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care o nevoie specială apare: sistem de pensii, de asigurări de boală, incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii etc.

• Servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală; cultură, alte tipuri speciale de servicii sociale.

• Angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă. Se tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă.

• Angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent pentru întreaga colectivitate. Obiectivul este eliminarea sărăciei relative, nu doar a celei absolute.

• Împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială cu mai multe niveluri. La un prim nivel sunt diferitele forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel, se plasează reţeaua ultimă de securitate socială bazată pe testarea mijloacelor. Dacă în statul minimal acest sistem este central, tinzând să absoarbă în el toate celelalte forme de sprijin social, în sistemul universalist al bunăstării colective asistenţa bazată pe testarea mijloacelor este marginală şi se manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai mult rolul.

• Pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată şi în mod complementar, cheltuielile sociale publice sunt ridicate. Tări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezintă exemple de astfel de state ale bunăstării.

Este dificil, însă clasificarea Franţei sau Israelului. Franţă împrumută elemente atât din modelul instituţional al bunăstări cât şi din modelul orientării către muncă. Israel cuprinde elemente puternice atât din modelul instituţional, cât şi din modelul rezidual, chiar dacă acum înclină către direcţia celui din urmă. Aceste dificultăţi reflectă unele probleme generale ale abordării lui Titmuss. Bunăstarea de tip instituţional nu este angajată, în mod necesar către o redistribuţie progresivă; aceasta poate fi, de asemenea, în mod special preocupată de protecţia socială, care acoperă indivizi pe diferite niveluri. Nici modelul „stat al bunăstării după performanţele economice" nu exclude posibilitatea aplicării, în acelaşi timp, a principiilor aparţinând modelului rezidual sau celui instituţional. Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie a statului bunăstării este criticată deoarece statele bunăstării actuale cuprind elemente din toate cele trei modele; în practică această clasificare este utilizată pentru a sprijini părerile „privind evoluţia statului bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingerii performanţelor către unul de tip instituţional.

Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss, făcând o distincţie cuadruplă între diferitele feluri de sisteme; într-un mod confuz, el utilizează termeni similari, prezentaţi însă puţin diferit. Clasificarea sa cuprinde următoarele sisteme: 1) Sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilor de bază cât şi existenţa unui anumit grad de redistribuţie.

2) Sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază. 3) Sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a tuturor cetăţenilor.

4) Sistemul „meritului în muncă", după care beneficiile sunt legate de statutul profesional şi a rezultatelor obţinute.

În funcţie de această structură, Palme clasifică sistemul pensiilor din Suedia drept un sistem „instituţional", Germania - ca pe un sistem de tipul „meritului în muncă", iar Franţa, Marea Britanie şi SUA sunt considerate sisteme de tip „rezidual". Australia, unde pensiile sunt fundamentate pe un control al venitului şi Danemarca - care prezintă multe asemănări cu Suedia, sunt clasificate drept exemple ale modelului ,,cetăţenesc".

Aceasta este o interpretare cât se poate de particulară (am putea, de pildă, clasifica Franţa şi Anglia drept exemple ale modelului „cetăţenesc") — însă ea ajută la ilustrarea ambiguităţilor considerabile ce se ivesc în interpretarea sistemelor.

Ca şi în cazul schemei lui Titmuss, există unele nelămuriri conceptuale în legătură cu termenii lui Palme: „Meritul în muncă", asemenea modelului „stat al bunăstării după performanţe", nu exclude principiile reziduale, iar definiţia pentru modelul „cetăţenesc" confundă reţeaua de siguranţă pentru persoane inapte să şi-o procure — care este asociată modelului „rezidual", cu principiul că oricine trebuie ajutat - principiu care este în mod obişnuit asociat modelului „instituţional".

Dacă problema constă numai în faptul că termenii nu corespund situaţiilor, este posibil să fie găsiţi alţii, care să se potrivească mai bine. Din nefericire, această concluzie nu este uşor de soluţionat. Orice clasificare cuprinzătoare poate ascunde sub un înveliş înşelător diferenţe semnificative. Nu este convingător de exemplu să aşezăm Israelul, care se bizuie pe suportul mutual al mişcării sindicatelor, în aceeaşi categorie cu SUA sau Franţa - care au un sistem pluralist, fragmentat, de uniuni diferite - sau, în aceeaşi categorie cu Anglia; aceasta este consecinţa încrederii în descrieri simpliste de genul „rezidual" sau „instituţional".

Putem considera două tipologii contemporane care caută să redreseze neajunsurile celor anterioare.

Goran Therbon, în studiul său asupra statului bunăstării, consideră că există diferenţe importante în cadrul statelor bunăstării moderne, pe care configuraţia statului Keynesian al bunăstării şi prosperitatea generală a anilor '60 le-au mascat.

Therbon organizează clasificarea statelor bunăstării, având în vedere două dimensiuni:

1) nivelul garantării drepturilor sociale, şi 2) orientările către piaţa forţei de muncă şi ocuparea deplină.

De aici rezultă 4 categorii de state: 1. State ale bunăstării puternic intervenţioniste: (politică socială extinsă, angajamentul puternic de ocupare deplină) – Suedia, Norvegia, Austria, Finlanda 2..State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu (drepturi sociale generoase, angajamente reduse privind ocuparea deplină) – Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia 3. State ale bunăstării reduse, orientate însă către ocuparea deplină: (drepturi sociale limitate, dar un angajament instituţional către ocuparea deplină) – Elveţia, Japonia 4. State ale bunăstării reduse, orientarea către piaţă: (drepturi sociale limitate, angajament scăzut către ocuparea deplină) – Austria, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Sursa: Christopher Pierson (1991)

Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei anterioare prin organizarea „grupărilor pe regim" a statelor bunăstării. Dar fiindcă o astfel de

abordare consideră toate statele capitalismului dezvoltat drept state ale bunăstării, trebuie precizat clar că ele sunt foarte diferite. Astfel de diferenţe nu sunt însă liniar distribuite între statele puţin cheltuitoare şi cele mult cheltuitoare, sau între modelele reziduale şi cele instituţionale. Pe bună dreptate, nivelul cheltuielilor sociale nu poate fi indicator sigur al caracterului unui stat al bunăstării.

Luând în considerare o serie de caracteristici structurale ale statului bunăstării - gradul de acces universal la beneficii, gradul de diferenţiere a beneficiilor sociale pentru diferitele grupuri, raportul dintre sistemul de pensii privat şi public Esping-Andersen grupează diferitele state ale bunăstării în jurul a 3 tipuri de regimuri ideale, standard:

1) Statul liberal al bunăstării dominat de logica pieţei. Sistemul „stigmatizant" al asistenţei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are

un rol central; beneficiile asigurărilor sociale sunt modeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite puternica de către stat.

Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă a mobilizării politice atât de stânga (mobilizarea politică a clasei muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică de tip catolic sau absolutist).

Exemple tipice: SUA, Canada, Australia, Japonia, Elveţia. 2) Statul conservator/,,corporatist" al bunăstării; organizarea

corporatistă şi etatismul sunt puternic accentuate; asigurările sociale sunt promovate atât în raport cu asistenţa socială bazată pe testarea resurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă într-o modalitate care menţine diferenţele de clasă şi de statut social; în consecinţă, redistribuţia prin sistemul beneficiilor sociale este redusă. Aceste regiuni se caracterizează printr-o tradiţie catolică conservatoare sau printr-o tradiţie a statului autoritar. Astfel, în multe cazuri, regimurile corporatiste sunt modelate de biserică, iar acest fapt determină atitudinea lor conservatoare faţă de familie (avantajele diferenţierii între sexe, ce susţin forma tradiţională a familiei dominată de către bărbat) şi susţinerea principiului de subsidiaritate (în care statul ar trebui să suporte şi să ofere numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare - în special biserica - sunt incapabile să le asigure). Exemple tipice: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia.

3) Statul social-democratic al bunăstării (socialist) este caracterizat prin universalism şi subminarea pieţei. De asemenea este considerat un stat al bunăstării care ar putea promova o egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor minime. Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă ceasta este o cale de garantare a suportului universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acesta este, din necesitate, ataşat principiului ocupării depline, de vreme ce costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist, pot fi optimizate numai prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai puţine posibilităţi de trai în afara transferurilor sociale.

În consecinţă, fară a elimina structura de clasă a societăţii occidentale, acest regim promovează un înalt grad de egalitate socială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare importantă a salariaţilor şi prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare, pe baza unor largi coaliţii.

Exemple tipice: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda. Analiza cantitativă a condiţiilor construirii acestor trei regimuri sugerează că

singurii factori determinaţi importanţi sunt: mobilizarea politica a clasei salariate (reprezentată de partide social-dermocratice cu rol decisiv în guvernare), tradiţia istorică catolică şi dimensiunea statului autoritar. Nivelul economic de dezvoltare nu pare a juca un rol explicativ efectiv. 12. MODELE ALE STATULUI BUNĂSTĂRII

Statul bunăstării a început să se contureze la sfârşitul secolului trecut în societăţile industriale intrate într-un proces rapid de dezvoltare.

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstări: statul capitalist (mai exact statul bunăstării bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Dincolo de rezonanţele ideologice ale termenilor şi de diferenţele de succes istoric, cele două tipuri de state ale bunăstării au fiincţionat, s-au confruntat şi, probabil, s-au stimulat reciproc. Ele prezintă atât trăsături distincte cât şi comune.

Termenul de stat socialist al bunăstării poate să inducă în eroare. În unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub influenţa unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunăstării, fondat pe economia| de piaţă, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai evident. Specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pe lângă opţiunea sa socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă, el este întemeiat pe o economie de tip socialist. Diferenţele şi asemănările dintre cele două tipuri de state ale bunăstării provin mai degrabă din diferenţele şi asemănările tipurilor de economie. Există opinia că între cele două state ale bunăstării nu există multe diferenţe de structură. Multe dintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării :fundamentat pe economia de piaţă pot fi găsite şi în cazul statului socialist al bunăstării, cu unele modificări însă. Această similitudine provine din faptul că cele două economii au unele caracteristici apropiate mai puţin din punctul de vedere al organizării producţiei şi mai mult din cel al veniturilor şi consumului. Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, deci, schimbările care au avut loc în fostele ţări socialiste nu au fost atât de dramatice ca în domeniul organizării economiei.

În momentul de faţă, cu câteva excepţii minore, (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist albunăstării a dispărut istoric. Acest fapt este interesant pentru analiză deoarece reprezintă moştenirea de la care se porneşte în reforma sistemului de protecţie socială. 13. ANALIZA COPARATIVĂ A POLITICII SOCIALE A BUNĂSTĂRII, ÎN CONTEXT EST-EUROPEAN

Odată cu depăşirea perioadei de criză a tranziţiei de la economia centralizată planificată la economia de piaţă, par să se formuleze numeroase întrebări referitoare la sistemele de bunăstare şi perspectivele lor. • Ce regim de bunăstare este posibil să se instituie în Europa de est şi în ţările din fosta Uniune Sovietică? • Cum pot fi comparate caracteristicile sistemelor de bunăstare nou apărute (probabil foarte diverse) cu modelele existente ale sistemului de bunăstare bazat pe economia de piaţă?

• Estul va copia, pur şi simplu, vestul, sau vor apărea noi variante ale strategiilor de politică socială şi economică?

Abordarea noastră cu privire la politicile sociale în context comparativ s-a focalizat asupra modelelor de bunăstare din Europa de Vest şi America de Nord.

Deşi este posibil ca variante ale acestor modele să apară şi în Europa de Est, se poate argumenta că preţul dezvoltării de tip economie de piaţă, în Europa de Est ar putea fi pierderea pluralismului democratic. Regimurile autoritare liberale (Chile - de exemplu) sau autoritare populiste (Peru) pot apărea ca singurele modalităţi de îndeplinire a necesităţilor în această nouă situaţie — nevoia de privatizare rapidă; în timp ce aşteptările de bunăstare ale oamenilor nu sunt confirmate şi activitatea politică liberă nu este îngăduită. În acest subcapitol ne-am propus să analizăm evoluţiile din Europa de est, în contextul tipologiei lui Esping-Anderson, având însă în vedere limitele acestei tipologii şi reservele faţă de aceasta. Clasificarea lui Esping-Andersen cuprinde trei feluri de regim de stat al bunăstării: - statul liberal al bunăstării - statul conservator/corporatist al bunăstării - statul social democratic al bunăstării.

Pentru a ajunge la o astfel de analiză este nevoie să ne ghidăm nu numai după actuala politică din aceste societăţi, ci şi după actorii ce determină variaţia sistemelor existente de bunăstare în statele capitaliste dezvoltate. În acest sens, puterea explicativă a factorilor economici, demografici, politici şi culturali este deja demonstrată; de aceea, mai important este impactul acestor variabile în societătile post-comuniste din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Factorii invocaţi ca având o asemenea capacitate explicativă în ceea ce priveşte efortul de bunăstare includ: • gradul de consolidare a clasei muncitoare • gradul de omogenitate a populaţiei • gradul de centralizare a autorităţii statului • gradul şi natura religiei • gradul de mobilitate socială • factorii demografici • diferenţele istorico-culturale • impactul diferenţiat al factorilor externi • opţiunile politice

• ideologia politică şi partidul conducător. Analizând aceşti factori, Esping-Andersen a demonstrat puterea câtorva variabile în explicarea divergenţelor dintre tipurile de regim liberal, conservator-corporatist şi social-democratic. Însă nici structura populaţiei, nici rata de creştere a PIB nu au fost semnificative în explicarea variaţiei dintre statele dezvoltate ale bunăstării. Puterea lor explicativă a fost folosită în prima generaţie de studii care au comparat ţările subdezvoltate în curs de dezvoltare cu cele dezvoltate.

Tipul de regim de bunăstare conservator/corporatist a fost posibil să se instaureze acolo unde a existat o influenţă combinată a catolicismului şi a moştenirii statului autoritar.

Tipul de regim de bunăstare liberal a fost posibil să se instaureze acolo unde reprezentarea partidului politic de stânga a fost scăzută şi unde, în acelaşi timp, creşterea economică a fost ridicată.

Tipul de regim de bunăstare social-democratic a fost posibil să se instaureze numai acolo unde puterea politică a aripii de stânga a fost ridicată, iar influenţa catolicismului scăzută. (După Esping-Andersen, 1990).

Pe lângă problemele legate de interpretarea şi măsurarea acestor variabile în noile împrejurări, s-ar putea adăuga importanţa altor factori, care lipsesc din modelul Esping-Andersen, şi care au un rol important în conturarea trăsăturilor de politică socială ale Europei de Est:

1. natura şi caracterul revoluţiilor din 1989; 2. impactul politic direct şi indirect al organizaţiilor internaţionale (FMI, Comunitatea Europeană şi Banca Mondială);

3. experienţa celorlalte ţări. (Noii actori politici din Europa de Est vor fi influenţaţi în alegerea lor de strategiile de politică socială deja existente).

Impactul politic şi influenţa condiţiilor internaţionale au fost arătate pe larg la începutul capitolului, prin prezentarea condiţiilor de evoluţie a politicilor din Europa de Est.

Capitolul IV.

PROTECŢIE ŞI SIGURANŢĂ SOCIALĂ 14. PROTECŢIA SOCIALĂ ŞI PERSPECTIVELE SALE DE DEZVOLTARE

În ultimii zece ani, ca urmare a intensificării manifestării evenimentelor de ordin economic-social (şomaj, migraţia forţei de muncă, inflaţie, marginalizare socială etc.) a căror implicaţii se resimt la nivelul societăţii şi cauzează tensiuni sociale, conflicte de interese materializate în stare de nemulţumiri explozive (în cele mai multe cazuri), se formulează tot mai accentuat şi presant două întrebări:

Care este rolul protecţiei sociale în lumea de azi? Care sunt perspectivele sale de dezvoltare? Fundamentarea concepţiilor de creştere economică durabilă şi dezvoltare economică-socială (umană) ridică pe primele poziţii ale ierarhiei obiectivelor, factorul uman.

Prin urmare întreaga concepţie a orientării politicii economicei va avea ca punct de referinţă dimensiunea socială. Este capabilă societatea să ofere siguranţă socială tuturor membrilor săi?

15. PROTECŢIA ŞOMERILOR ŞI REINTEGRAREA PROFESIONALĂ Educaţia şi formarea profesională a factorului uman, ca mecanism de elasticizare a ofertei de forţă de muncă, au constituit de-a lungul anilor obiectul unor ample abordări şi confruntări de ordin teoretic şi practic. În condiţiile perioadei de tranziţie în care piaţa muncii (în formare) este zguduită de puternice seisme şi, într-un anumit sens întreaga populaţie, înainte de toate cea ocupată, este supusă unui proces de „restructurare'' în plan spiritual, ocupaţional-profesional şi comportamental, educaţia, formarea profesională şi recalificarea / reconversia profesională, în legătura lor nemijlocită cu ocuparea, reocuparea şi reintrarea profesională, tind să capete o valoare deosebită.

Recalificarea şi reocupare forţei de muncă, prin dimensiuni, cost, efect de antrenare şi propagare, tind să devină una din problemele majore ale tranziţiei, o verigă nu întotdeauna suficient de bine evidenţiată şi recunoscută, a reducerii costului social al reformei şi accelerării proceselor tranziţiei.

Pe de altă parte, trebuie să se înţeleagă că reconversia profesională respectiv perfecţionarea profesională nu constituie terapii miraculoase care soluţionează

sigur, de la sine, problemele majore ale pieţei muncii. Succesul lor în planul ocupării şi reocupării forţei de muncă, al funcţionării pieţei muncii rămâne dependent de asigurarea unui ansamblu de condiţii înainte, în timpul şi după derularea acestora.

Astfel, riscă să se transforme în acţiuni în sine, formale, fără o legătură puternică cu procesele din economie.

Reconversia profesională a forţei de muncă nu trebuie privită doar ca un mijloc de a scăpa de ameninţarea şomajului, ci aşa cum se procedează în ţările dezvoltate, ca un mijloc de a obţine o calificare mai înaltă, un loc de muncă mai bun şi toate avantajele care decurg din aceasta.