BASMUL CULT - demonstraţie

Basmul este o specie epică, naraţiune având caracter supranatural, în care personajele, cele mai multe fantastice, sunt purtătoare ale unor valori simbolice.Definită drept sinteză a basmului românesc, „Povestea lui Harap-Alb”respectă, până la un punct, schema basmului popular: confruntarea dintre principiul binelui şi cel al răului (Harap-Alb, Spânul), victoria primului; existenţa unui mezin care i se substituie lui Făt-Frumos; drumul de iniţiere; prezenţa formulelor specifice (iniţială, mediane, finală), motivelor, probelor, cifrelor magice; nunta ca final fericit; existenţa neofitului (neiniţiatului), mistagogului (maestrului spiritual), donatorilor.

Există însă şi deosebiri care-i conferă unicitatea (în afara celor obişnuite: autor cunoscut, fixat în scris, stabilitate): întinderea mare a textului care este alcătuit dintr-un lanţ de secvenţe narative (micro-nuvele) decurgând una din cealaltă; amestecul neobişnuit de real şi fabulos, într-o naraţiune în care ar fi trebuit să predomine cel de-al doilea; eroul nu are puteri supranaturale; existenţa unor elemente mitico-simbolice care trimit la mituri universale; metafora drumului.

O primă caracteristică a basmului de autor în „Povestea lui Harap-Alb”este renunţarea la formulele lungi din incipit, în care afirmaţia categorică „A fost odată ca niciodată...”este contrazisă de imposibilitate „pe când se potcoveau purecii cu 99 ocale de fier şi zburau până la cer”. Majoritatea poveştilor lui Creangă încep cu o formulă ce contravine, într-o oarecare măsură tipului de formulă iniţială specific basmului fantastic în variantele lui populare vechi. În basmele tradiţionale, spuse, nu scrise, formula iniţială avea rolul de a marca începutul povestirii, de a scoate auditorii din lumea reală şi de a-i transporta în lumea fabulosului, consemnând totodată atitudinea povestitorului faţă de cele narate. La basmele contemporane, culese adesea în absenţa ascultătorilor fireşti, se constată renunţarea la formulele lungi, bimembre. În cazul basmelor de autor, destinate cititului, formula iniţială îşi pierde total funcţiile, scriitorul renunţând de regulă la ea, sau adaptând-o specificului fiecăruia. Formula iniţială din „Povestea lui Harap-Alb” este extrem de simplă, redusă la esenţă, în care „cică” marchează incertitudinea, iar „era odată” plasează acţiunea într-un timp îndepărtat de momentul vorbirii „amu”. Atmosfera atemporală şi unică din basmele populare „A fost odată ca niciodată”este „umplută”cu povestea a doi fraţi care nu se văzuseră de multă vreme datorită distanţei: „ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine”. Această distanţă motivează cu anticipaţie nerecunoaşterea adevăratului erou de către unchiul şi verişoarele sale. Precizarea că „ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate” anticipează dificultatea călătoriei, a drumului presărat cu multe primejdii. Se face aluzie la faptul că drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, un drum de iniţiere. Există şi un exemplu de contradicţie între logica povestitorului şi logica basmului pentru că în ciuda dificultăţilor drumului, trimisul Împăratului-Verde ajunge la destinaţie cu scrisoarea.

Finalul basmului aduce şi el o noutate. Căsătoria şi înscăunarea eroului constituie elemente nelipsite din finalul basmului fantastic. Noutatea adusă de Creangă este că eroul obţine tronul unchiului său, dar se căsătoreşte cu fiica altui împărat, împărat care „dispare” din naraţiune după plecarea fiicei sale, altfel zis după ce şi-a jucat „rolul”ca şi tovarăşii năzdrăvani (despărţirea de ei este mai puţin spectaculoasă decât întâlnirea).

Accentul cade pe ospăţul şi petrecerea de nuntă, nelipsind notele sociale şi umorul indispensabil unui asemenea moment. Primind binecuvântarea Împăratului Verde, cei doi se căsătoresc şi, ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, şi „acum mai ţine încă”. Formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât lumea basmului: „...cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.

Originalitatea basmului reiese şi din modul propriu de amestec de real şi fabulos. Atât în „Amintiri din copilărie” cât şi în „Poveşti”, spaţiul acţiunii este cel rural, în speţă humuleştean. Personajele din „Povestea lui Harap-Alb”se comportă aidoma celor din „Amintiri...”. Craiul îşi ceartă (cu vorbe humuleştene) feciorii fricoşi, Împăratul Roş este pişcat de purici, iar cei cinci tovarăşi de drum ai lui Harap-Alb se ceartă în casa de aramă la fel ca învăţăceii de la „fabrica de popi” din Fălticeni, iar acest colaj rezultat din combinarea unei structuri realiste cu schema basmului popular produce un efect comic. De altfel, umanizarea fantasticului, demonstrează, alături de mulţimea covârşitoare a detaliilor, abundenţa dialogului, proverbelor, a vorbelor de duh, caracterul cult al basmului şi originalitatea sa. Mai toate personajele basmului se comportă şi vorbesc moldoveneşte, subordonându-se aceleiaşi tipologii a ţăranului din „Amintiri din copilărie”. Situaţiile dramatice prin care trec eroii sunt tratate într-o manieră comică, iar supranaturalul este văzut în mod prozaic.

O altă particularitate a basmului cult o constituie tipul de erou (antieroul). Mobilul călătoriei este practic moştenirea tronului Împăratului Verde, fiul cel mic ieşind învingător nu datorită unor puteri supranaturale, ci datorită milosteniei sale. Singura sa putere supranaturală este aceea de a înţelege glasul calului şi al celorlalte fiinţe ajutătoare, neavând însă capacităţi de a se metamorfoza, de a anticipa anumite situaţii, de a lupta făţiş cu forţe negative. Nici craiul nu se înscrie în tipologia clasică. Este ironic: „Mai ştii, pâcatul, poate să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva...şi popâc! M-oiu trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău”. Apelează la efectul paremiologic, este neîncrezător în forţele fiului celui mic, ba chiar cârcotaş. Spânul şi Împăratul Roş nu sunt zmeii din basme, ci par oameni obişnuiţi, dar care ies din normă prin înfăţişarea lor (natura i-a „însemnat” pentru a le arăta răutatea). Spânul este, de fapt, un rău necesar, ajutându-l pe erou să se maturizeze.

Peste aceste sugestii ale realului autorul aruncă vălul mitului: bătrâna cerşetoare este o ursitoare care îi va „ţese”destinul lui Harap-Alb; fiul de crai este un Ulysse, iar pădurea în care îl întâlneşte pe Spân este un labirint. Deci, realitatea lui Creangă este veridică, dar autorul o înfrumuseţează, aruncând peste ea vălul pur al mitului.

Există şi o altă viziune a lumii. Sinteza acestei viziuni ne-o oferă Ochilă-un soi de ciclop autohton-care, închizându-şi unicul ochi, obţine o oglindă răsturnată a realităţii: „copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între umere”. În această „lume pe dos” (cum o numeşte Zoe Dumitrescu Buşulenga), esnţa este perisabilitatea lucrurilor pe care aclaşi Ochilă le vede „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede”, adică pieritoare şi imperfecte. În concluzie, în prezentarea realităţii, Creangă a „coborât” de la viziunea mitică la cea caricaturală a lumii.

Fabulosul în „Povestea lui Harap-Alb”prezintă o serie de particularităţi. El este tratat în mod realist, caracterizându-se prin alăturarea miraculosului cu realitatea. Fabulosul pare a se ascunde în spatele realităţii, ieşind la lumină în mod surprinzător. Astfel, în scena întâlnirii dintre mezinul craiului şi bătrâna cerşetoare, însuşirile supranaturale cu care aceasta se laudă par a fi nişte minciuni. Tânărul înţelege miracolul

numai când bătrâna dispare în văzduh. Tot aşa, calul care se apropie de tava cu jăratec este numit „ghijoagă uricioasă”; abia transformarea lui miraculoasă, datorată intervenţiei unui factor sacru (Sf. Duminică) convingându-l pe feciorul de crai.

Un loc aparte îl ocupă Spânul. La început, el nu se abate cu nimic de la comportamentul normal al unui om viclean; numai schimbarea înfăţişării la fiecare întâlnire putând sugera că aparţine altei ordini: „...numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos şi, prefăcându-şi glasul...”. Abia atunci când coboară în fântână îşi strigă numele: „Chima răului”, dovedind că este diavolul.

Chiar cele cinci apariţii bizare (personaje himerice) care-l vor însoţi pe Harap-Alb în ultima parte a călătoriei sale iniţiatice, amintesc de fantasticul tratat în manieră realistă. Fiecare schiţă de portret trimite la o fiinţă umană: „o dihanie de om”, „o arătare de om”, „o pocitanie de om”, „o schimonositură de om”, sunt sintagme de uz curent pentru limbajul citadin, privit în latura lui firesc hiperbolizantă. Rezultatul folosirii acestui procedeu are efecte comice, prin coborârea fantasticului la nivel uman.

Individualizarea personajelor (lui Gerilă i se face un portret fizic, Ochilă este prezentat într-o notă hâtră de către Harap-Alb) nu este specifică basmului popular, unde eroii sunt prezentaţi printr-o singură trăsătură şi se înscriu într-o unică tipologie. Cei cinci tovarăşi năzdrăvani-fiinţe/apariţii himerice-au un rol bine precizat în scenariul epic, prezenţa fiecăruia dintre ei fiind hotărâtoare în derularea faptelor şi atingerea happy-end-ului obligatoriu în basm.

La alt pol se află fabulosul care trimite la mituri. Ursul aminteşte de unele mitologii în care acest animal reprezintă clasa războinicilor. Şi cum, pentru a-i lua puterea, atributele, este necesară adormirea conştiinţei de luptător, Sf.Duminică îi pregăteşte o fiertură cu „somnoroasă”, transformând apa din fântână, în apa Lete a uitării. Tot aşa, Cerbul-a cărui privire poate ucide-trimite la capul Meduzei din mitologia greacă; în plus, nestemata pe care o are în frunte, aminteşte de perla din simbolul hindus, care le conferă purtătorilor atributul eternităţii.

Un alt element de originalitate este complicarea celei de-a treia probe (acţiunea este terminată deja în basmul popular, după realizarea ultimei probe). La Creangă ea presupune noi probe, finalizate cu încercarea la care îl pune chiar fata deja cucerită. Proba din urmă-aducerea elementelor magice: apa vie şi apa moartă, precum şi a celor trei smicele de măr dulce-îi revine calului, situaţie uşor ambiguă, pentru că lupta nu se duce între potenţialii oponenţi (Harap-Alb / fata de împărat), ci între ajutoarele acestora (turturica şi calul).

Schema epică a basmului respectă cu stricteţe canoanele basmului popular, înglobând într-o construcţie perfect închegată, rotundă, toate ingredientele necesare pentru ceea ce trebuie să fie un basm fantastic: prezenţa formulelor iniţială, mediane şi finală; motivelor literare (împăratului fără urmaşi pe linie masculină, superiorităţii mezinului, interdicţiei, al calului năzdrăvan, obiectelor magice, căsătoriei etc.); probelor (podul, pădurea labirint ca obstacol, fântâna, focul,mâncarea şi băutura în exces, aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, nestematelor din fruntea Cerbului etc.); cifrelor simbolice; triplicarea etc.

Elementele de originalitate care-i conferă condiţia de operă cultă sunt: specificul naraţiunii (individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii prin dialog); umanizarea fantasticului prin comportament, gesturi, psihologie, mentalitate, limbaj; nota comică; plăcerea spusului; verva; jovialitatea; oralitatea; erudiţia paremiologică; savoarea stilului;

digresiunea psihologică; umorul şi grotescul; descrierile; portretistica şi nu în ultimul rând poziţia cu totul specială a naratorului povestitor, cu rol mult mai extins decât în alte poveşti. Păstrând trăsăturile de bază ale realului, miraculosului şi fabulosului, I.Creangă le-a imprimat o seamă de particularităţi care-i conferă operei strălucire şi unicitate. Toate aceste elemente fac din „Povestea lui Harap-Alb”o capodoperă a literaturii române.

CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI Considerat o capodoperă a literaturii române, basmul despre Harap-Alb are o

concepţie unitară şi o desfăşurare coerentă, în care se respectă tiparul ori structura basmului popular cu unele caracteristici formale, şi în care se regăseşte pecetea originalităţii artistice a humuleşteanului.Şi de această dată I.Creangă îmbracă în veşmântul umorului, al vervei inepuizabile fondul de înţelepciune a poporului.

Acceptând formula epicului miraculos, specifică basmului, care este un „mit degradat”, adică manifestat la nivelul lumii profane, I.Creangă construieşte o poveste în stilul său inimitabil, ingenios, mucalit, la graniţa dintre grav şi glumă, despre destinul uman, despre aventura existenţială în care omul tânăr este necesar să se angajeze pentru a se înţelepţi. Înţelepciunea, maturizarea prin suferinţă, cunoaşterea efectivă a lumii din perspectiva omului dornic de a-şi asuma riscurile unei călătorii îndrăzneţe şi dificile, care înseamnă chiar iniţierea sa, toate acestea vor îndreptăţi şi vor avea ca rezultat consacrarea lumească şi spirituală a personajului. În finalul periplului său, H-A trece într-o altă vârstă, se va căsători cu fata Împăratului Roş şi va dobândi împărăţia unchiului său.

Basmul este alcătuit dintr-un lanţ de micro-nuvele (secvenţe narative), curgând una din cealaltă. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde H-A, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă. Episoadele ce delimitează momentele cheie înscrise pe traseul aventurii eroului, sunt motivate de urmărirea personajului care devine o entitate constitutivă.

De la început ne dăm seama că în lumea fabuloasă este conţinută o realitate social-istorică determinată: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori...Şi apoi, pe vremurile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat reau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi”.

Creangă păstrează de la basmul popular formulele specifice de început, mediane şi de final, însă acestea sunt adaptate stilului său. Astfel, incipitul este abrupt, cu o formulă mai scurtă: „Amu cică era odată...”.

Acţiunea basmului este lineară, iar timpul e cronologic, păstrând perspectiva obiectivă. Evenimentele sunt narate în ordinea desfăşurării lor, păstrând firul continuu şi linear al acţiunii. Ca în majoritatea basmelor, şi în „Povestea lui Harap-Alb”, timpul şi spaţiul sunt incerte, vagi. Putem vorbi chiar de un timp mitic, învăluit de mister, asemeni celui din balade.Tehnica narativă se caracterizează prin relatarea la persoana a III-a, naratorul este omniscient.

Încă de la început, fiul cel mic al Craiului-neofitul- îşi va dovedi calităţile de erou, fiind afectat de dojana tatălui său mâhnit de nereuşita celor doi fii mai mari. Prin milă şi bunătate, crăişorul îşi face prieteni, aliaţi care îl scot din impas. În primul rând, Sf.Duminică-mistagogul-, cu ajutorul căreia obţine cel mai important dintre „ajutoarele” sale, calul. Întâmplarea cu tatăl îmbrăcat în pielea de urs se produce într-un context

motivaţional menit să probeze voinicia tânărului. Apoi, având de făcut o lungă călătorie, tatăl ţine să-şi instruiască fiul dându-i o serie de sfaturi înţelepte, rezultat al unei experienţe de viaţă.

Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit să refacă experienţa de viaţă a tatălui, pe care-l purtase calul în tinereţe prin aceleaşi locuri. Plecarea spre împărăţia Împăratului Verde îl conduce printr-o pădure unde drumurile se încurcă. Acest drum este un labirint având semnificaţia unui spaţiu capcană în care domnea Spânul. Întâlnirea cu Spânul prilejuieşte astfel o îndelungată confruntare dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi ale răului (unul dintre conflicte). În interiorul labirintului-la capăt- se găseşte o fântână, care este locul naşterii şi regenerării eroului nostru. El intră fiu de împărat şi iese rob. Este, deci, un nou-născut. Schimbarea numelui nu este doar o problemă de onomastică, ci implică o nouă traiectorie spirituală, un nou drum. Eroul a ieşit din fântână cu o altă identitate, pe care o va abandona abia după trecerea ultimei probe.

Spânul, „impostor”ajuns nepotul Împăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune pe H-A la diferite încercări. Construite cu o artă desăvârşită, episoadele în care Spânul îl trimite pe H-A să aducă sălăţi din Grădina Ursului, pielea Cerbului din pădure, bătută cu nestemate şi pe fata Împăratului Roş, sporesc tensiunea narativă. Cea de-a treia încercare menită să o aducă pe fata Împăratului Roş, presupune la rândul ei alte trei încercări, cifra magică trei revenind în mai multe rânduri. Eroul se află într-o nouă situaţie limită, confruntându-se cu o altă forţă malefică, omul roş. Probele la care este supus în continuare, sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al tronului unchiului său, dar şi în vederea căsătoriei. Supunerea fetei, „o farmazoană cumplită”, căreia trebuie „să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea altădată a mai purta lumea pe degete” este necesară întemeierii unei căsnicii în care femeia trebuie să asculte de bărbat. Din toate încercările, H-A iese cu bine prin intermediul a noi „ajutoare”: furnicile, albinele şi cei cinci giganţi fabuloşi-Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cele 5 personaje fabuloase este plină de peripeţii şi numeroase conflicte.

În final H-A, ajutat de calul năzdrăvan, este repus în drepturi, iar „impostorul” este demascat şi pedepsit în numele eticii populare. Acţiunea basmului se încheie deci cu rezolvarea conflictului care a generat toată seria de încercări la care binele, Harap-Alb, a fost supus de către rău, Spânul.

Eroul, purificat prin suferinţă, săvârşeşte un act de iniţiere în legile vieţii şi este pregătit pentru tron şi pentru căsătorie, dobândind suprema fericire prin iubirea vitejeşte câştigată.

Sublimarea „simbolului fantastic”în realitatea umană se repercutează cu claritate în conturarea psihologiei personajelor. În desfăşurarea epicului, într-un proces bine motivat, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor şi crearea unor psihologii complexe pe care nu le întâlnim în basmul folcloric.

Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însuşiri miraculoase, cum se întâmplă în cazul eroului din basmele populare, ci prin extraordinara lui autenticitate umană. Stăpânit adeseori de frică, plin de ingenuităţi şi slăbiciuni omeneşti, este nevoit să dea cele dintâi probe de curaj şi bărbăţie. Bunătatea şi mila relevate din primul episod îl situează în registrul simbolic al forţei binelui. Prin ele îşi face ajutoare care îl scot din impas. Înfrângerea propriilor slăbiciuni în procesul anevoios al devenirii îl conduce la dobândirea conştiinţei de sine şi a libertăţii sale morale. Cele două episoade în care

Harap-Albaduce salăţi din Grădina Ursului şi pielea Cerbului bătută cu nestemate, constituie un elogiu adus omului în lupta cu forţe mult mai puternice, dar situate la nivelul inferior al gândirii: „Dar cu toate aceste, trebuie să ştii,nepoate, că unii oameni îs mai ai dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului, măcar că au păţit multe...”.

Eroul individualizat şi prin nume are de înfruntat multe primejdii fără de care destinul său de conducător plin de înţelepciune, receptiv la durerile şi suferinţele celor mulţi nu s-ar fi împlinit: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucririle de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.

Lui H-A îi este opus Spânul, simbol al forţei răului, întruchipând inumanul. El este, totuşi, un rău necesar, fără de prezenţa căruia, eroul nu s-ar fi putut maturiza. Ca şi în cazul celorlalte personaje, scriitorul îşi menţine personajul în planul realului. Prefăcut, schimbându-şi înfăţişarea, manifestând o falsă solicitudine, Spânul reuşeşte să-l determine pe fiul de crai să-l tocmească în slujba sa, în ciuda sfatului părintesc. Intrat în slujba fiului de crai, îşi construieşte un plan minuţios de supunere a acestuia. Prin viclenie şi stratagemă diabolică reuşeşte să-l subordoneze, schimbând identitatea fiului de crai. În continuare, „impostorul” se comportă ca un adevărat tiran care face din înjosirea omului propria lui „religie”. Viclean, neîndurător, îl supune pe H-A unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat şi pedepsit în numele dreptăţii şi al demnităţii.

Cei cinci năzdrăvani care-l însoţesc se înscriu, de asemenea, în sfera umanului, reprezentând un portret grotesc-caricatural, în care o trăsătură dominantă este îngroşată până la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o onanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”. Fiecare îl ajută pe H-A să treacă probele la care îl supune Împăratul Roş, drept răsplată pentru omenia sa. Prin ei, H-A constată ciudăţeniile fiinţelor umane, între care unii de tipul lui Ochilă, pot vedea lumea pe dos, având astfel prilejul să cunoască mai bine psihologia umană şi să afle că „tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă „amarul”.

Alte fiinţe miraculoase sunt: în primul rând calul, cel mai preţios dintre „ajutoarele”eroului, albinele, furnicile, care alcătuiesc elementul fabulos specific basmului.

În „Povestea lui Harap-Alb”Creangă a retopit structurile epice tradiţionale într-un stil puternic individualizat care poartă amprenta modernităţii. Înscriindu-se în rândul naratorilor dramatizaţi, Creangă transformă povestirea într-un adevărat spectacol. Caracterul dramatic al naraţiunii rezultă din folosirea dialogului, ponderea elementelor vizuale şi auditive, din construcţia gradată a momentelor cheie care alcătuiesc sublima aventură a eroului.

Analizând problemele de limbă şi de stil, ne întâmpină aceleaşi elemente de modernitate conţinute în pluralitatea textului, în acea subtilitate inanalizabilă a limbajului.

Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public, a unui auditoriu care ascultă, şi nu pentru cititori. Modalităţile de realizare a oralităţii se evidenţiază prin dialog, folosirea umorului, diminutivelor şi augumentativelor, expresiilor populare, proverbelor, zicătorilor, prozei ritmate, regionalismelor, formulelor specifice de adresare: „vorba ceea”, „toate ca toate”etc.

Umorul este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de jovialitatea şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia ascultătorilor. Poreclele personajelor, ironia, diminutivele, combinaţiile neaşteptate de cuvinte, toate acestea participă la realizarea umorului.

„Povestea lui Harap-Alb”este o sinteză a spiritualităţii româneşti, cumulând o întreagă filozofie asupra vieţii, prin care poporul român fiinţează în lume, înscriindu-se astfel în rândul valorilor eterne şi ale umanităţii.

TIPURI DE PERSONAJE

I.Creangă construieşte o poveste în stilul său inimitabil, mucalit, la graniţa dintre grav şi glumă, despre destinul uman, despre aventura existenţială în care omul tânăr este necesar să se angajeze pentru a se înţelepţi.

Dacă eroul basmului popular are din naştere toate calităţile-puternic, milos, inteligent-, fiul craiului este un om obişnuit „boboc în treburi de aceste”, un adolescent lipsit de experienţă. Momentan nu-i cunoaştem numele; este doar fiul cel mai mic al craiului (nici în basmele populare eroii nu au nume sau poartă denumirea generică de Făt-Frumos /Prâslea), fiu care nu se remarcă prin curaj ori isteţime, ba mai mult, se comportă descurajant pentru un erou de basm: se face roşu, plânge, o goneşte pe Sf.Duminică ipostaziată într-o apariţie miraculoasă, misterioasă şi care-i promite ajutorul, loveşte cu necaz „răpciuga de cal grebănos”de care se-ndoieşte profund că ar fi potrivit pentru călătoria pe care o are de făcut.

Inaderenţa la miraculos este evidentă în cazul acestui anti-erou şi se va manifesta de-a lungul întregului basm. Singura sa putere supranaturală este aceea de a înţelege glasul calului şi a celorlalte fiinţe ajutătoare, neavând însă capacităţi de a se metamorfoza, de a anticipa anumite situaţii, de a lupta făţiş cu forţele negative.

Încrederea excesivă în propriile forţe vine din lipsa de experienţă, adesea lăsându-se înşelat de aparenţe. Pe cerşetoare sau pe calul năzdrăvan îi alungă pentru că sunt urâţi. Poveţele, ca orice copil, le uită repede, şi tot ca orice copil, este inconsecvent: suduie calul, dar puţin mai apoi îl linguşeşte numindu-l „dragul meu tovarăş”; este convins că va putea izbândi, dar plânge de necaz că nu este lăsat să plece la drum; îl respinge pe Spân, pentru ca până la urmă, în ciuda înfăţişării ciudate, să-l accepte drept slugă. De fapt, toate aceste întâmplări au rolul unui test de maturitate. Lipsa de experienţă este evidentă şi atunci când ajuns la ostrovul protectoarei sale, Sf.Duminică, şi învăţat ce are de făcut, este atât de înfricoşat, că fuge cât poate din calea ursului ori „se azvârle fără sine în ascunziş”, de teama cerbului. Experienţa îl ajută „să prindă la minte”. Salvează furnicile, riscându-şi viaţa, face adăpost albinelor. Mila devine astfel prima calitate dobândită. Începe să priceapă că aparenţele înşală. Devine conştient de propria-i inferioritate fizică şi, fără a mai fi sfătuit de cineva, îşi ia tovarăşi în ajutor, chiar dacă aceştia sunt caraghioşi şi, la prima vedere, îi par nepricepuţi. Este prima iniţiativă personală de la plecarea de acasă şi totodată primul moment de emancipare. Ceilalţi îi acceptă rolul de lider.

Eroul se schimbă pe „scenă”, în faţa „spectatorilor”, confirmând o idee, care se desprinde din întreaga operă a lui Creangă, aceea că omul este rezultatul propriilor sale

acte. Viitoarea soţie şi-o cucereşte probându-şi destoinicia, îşi respectă jurământul făcut Spânului, dovedind că este un om de onoare.

Celelalte personaje nu fac decât să-l ajute să ajungă în mod conştient la capătul drumului. Este vorba de un scenariu al călătoriei văzut ca un drum iniţiatic. Astfel, Sf.Duminică are rolul de a testa calităţile protagonistului, calul năzdrăvan îl ajută pe erou să-şi dezvolte posibilităţile existente latent, obligându-l să depăşească singur obstacolele dificile. Lor li se alătură donatorii: crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor.

Spânul pare, la prima vedere, încarnarea răului. Considerat astfel,comportamentul său faţă de erou este însă, la momentul dat, ilogic. Îl lasă în viaţă după ce smulsese, la fântână, jurământul de credinţă, căci nu de rob avea el nevoie, ci de o nouă identitate, dar încearcă apoi să-l ucidă, obligându-l la munci peste măsură de periculoase. În felul său, Spânul îi este de ajutor eroului, chiar dacă metodele lui sunt mai puţin blânde. Pentru ca H-A să se maturizeze, Spânul trebuie să fie rău. El este cel care-l va boteza „H-A”şi îi va prezice într-un fel destinul (în jurământ, Spânul îi indică: „Atâta vreme ai a mă sluji, până vei muri şi iar îi învie”). Rolul Spânului este subliniat şi de spusele calului: „şi unii din aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte...” Urmările jurământului sunt grave şi toate îl vizează pe erou. Dacă îşi calcă jurământul, dovedeşte mari carenţe morale. I se iau banii, cartea şi armele, căci niciun ajutor nemeritat nu-şi are rostul. Banii şi cartea ar putea deschide multe uşi, armele i-ar putea oferi avantaje, dar toate sunt perisabile în timp; inteligenţa, experienţa de viaţă, nu. Cuvântul respectat indică în schimb omul de calitate, iar când celelalte trăsături s-au conturat, H-A poate deveni liber. El nu a fost legat prin jurământ pe vecie, cum ar părea, ci numai până la îndeplinirea unei condiţii „şi atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri şi iar vei învia”. Spre finalul basmului ne aflăm în plin miraculos. Furios că i-a fost deconspirată adevărata identitate, Spânul se repede spre H-A şi îi taie capul, fiind la rândul lui răpus de calul năzdrăvan. La prima vedere gestul pare lipsit de logică- eroul iniţial, actualul H-A, moare şi este apoi înviat cu ajutorul elementelor magice de către fata Împăratului Roş. Actul este însă necesar, căci, în mod simbolic, reprezintă încheierea drumului iniţiatic, maturizarea fiului de crai şi transformarea lui în adevăratul erou. Este moartea lui H-A şi renaşterea fiului de crai. Personajul care concretizează cea de-a doua moarte a lui H-A este tot Spânul, autorul primei morţi şi al botezării celui pornit pe calea iniţierii. Spânul şi-ar fi dovedit răutatea dacă l-ar fi păstrat în viaţă pe erou, tocmai pentru că acesta fiind un om de onoare, nu şi-ar fi călcat jurământul demascându-l pe „uzurpator”. Omorându-l, îl eliberează din propria voinţă, deşi simulează mânia.

Cei cinci tovarăşi năzdrăvani: Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă sunt apariţii monstruase, groteşti, mai puţin frecvente în basmul popular. Rolul lor este bine precizat în scenariul epic, prezenţa fiecăruia fiind hotărâtoare în derularea faptelor şi atingerea happy-end-ului obligatoriu în basm.

VALOAREA ESTETICĂ

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, dată mai ales de erudiţia paremiologică.

VALOAREA ESTETICĂ constă în arta narativă şi în limbajul acesteia.Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin

abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta, personajele şi acţiunile lor capătă individualitate, devin de neconfundat. Dacă la povestitorul popular faptele sunt mai puţin reliefate, la Creangă apar amănunte concrete, sugestive, care îndreaptă atenţia nu numai asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale prezentate. De exemplu, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a curajului, se dovedesc fricoşi scoate în evidenţă mai ales suferinţele unui tată dezamăgit.

Basmul este alcătuit dintr-un lanţ de micro-nuvele curgând una din alta. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde H-A şi care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă. Episoadele ce delimitează momentele cheie înscrise pe traseul aventurii eroului, sunt motivate de urmărirea personajului care devine o entitate constitutivă.

ARTA POVESTIRII la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul este surprins de năvala întâmplărilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular, iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Cerbul care vine „boncăluind” este nuanţat în mişcarea lui prin atâtea amănunte, încât un povestitor care ar vrea să reproducă momentul nu le poate ţine minte şi trebuie să improvizeze sau să adapteze. La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă „o dihanie de om”cu urechi „clăpăuge”şi „buzoaie groase şi debălăzate”. Prin detalii particulare, Creangă face ca basmul să nu mai poată fi repovestit decât în pierdere. El trebuie citit ca o operă cultă individuală.

O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei opţiuni între stilul indirect şi cel direct. La Creangă dialogul are funcţie dublă, ca în teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din dialogul întregii certe cu Împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text. Suprimat şi refăcut, „dialogul”îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect, Creangă nu poate fi în niciun fel repovestit.

În ceea ce priveşte LIMBAJUL, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, ziceri tipice, comparaţii. Şi totuşi el nu copiază limba ţărănească, el o re-crează şi o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, ale unei ziceri inconfundabile, care devine marcă a stilului său.

ORIGINALITATEA VERBALĂ a lui Creangă se evidenţiază prin următoarele aspecte:

- vocabular specific: cuvintele cele mai numeroase din poveşti, ca şi din „Amintiri...”, sunt de origine populară, unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme (a foşgăi a clămpăni, a boncălui);

- exprimarea locuţională este particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creangă. Prezenţa locuţiunilor şi a altor forme fixe de limbă, mai ales a zicătorilor şi a proverbelor, creează un relief unic al frazei româneşti, scriitorul fiind aproape intraductibil: „nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine”;

- limbajul afectiv: Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte; apreciază, solicită ascultătorii şi limbajul primeşte prin această atitudine puternice accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic: „Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap..”;

- economia de mijloace. Creangă este un scriitor fără metafore, fiind „unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta”. (Garabet Ibrăileanu) Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii, dar şi acestea sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, ca un nebun”, „străluceşte ca un soare”;

- oralitatea stilului: deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea mai rezultă din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor, dialogului, folosirea dativului etic, exclamaţiilor, interogaţiilor, imprecaţiilor („na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul”), autoadresării, adresării directe („Ce-mi pasă mie? Eu spun doar povestea.”), diminutivelor („buzişoare”), formulelor specifice oralităţii („toate ca toate”, „vorba ceea”, „vorba unei babe”, „de voie de nevoie”), versurilor populare sau frazelor ritmate („La plăcinte, înainte/ Şi la război, înapoi”; „Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă”).

ERUDIŢIA PAREMIOLOGOCĂ este o altă trăsătură a artei narative şi a oralităţii. Creangă citează la tot pasul, cu o mare plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia „vorba ceea”. Citatul, care condensează o experienţă anterioară, se potriveşte perfect cu întâmplarea povestită, astfel încât se creează impresia că este scos din condiţia momentului. În realitate, Creangă este un erudit care ştie aproape tot ceea ce în popor se cheamă „ştiinţa vieţii”şi, când e nevoie de autoritatea acestei înţelepciuni, o aduce ca argument prin citarea vorbelor potrivite. Citatul paremiologic are următoarele efecte: dă rapiditate povestirii, făcând inutile alte explicaţii; produce haz; aşază întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei morale”clasicizate” de tradiţie.Impresia de zicere e determinată şi de mulţimea expresiilor narative tipice: „şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”.UMORUL (nota comică) este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a autorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane. Modalităţile de realizare a umorului sunt:- exprimarea poznaşă, mucalită: „Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau

genunchele de gură”, „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”;- ironia: „Dar nu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui

cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită?”;- poreclele şi apelativele caricaturale: „ţapul cel roş”, „Buzilă”, „mangosiţi”;- zeflemisirea: „Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”;- diminutivele cu valoare augumentativă: „buzişoare”, „băuturică”;

- caracterizări pitoreşti: înfăşişarea lui Gerilă, Ochilă etc;- scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi, discuţia dintre peţitori şi împărat;- citate cu expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”.

Umorul conferă poveştilor lui Creangă o notă de certă originalitate. Prin el, universul operei se singularizează, căpătând trăsături uşor de recunoscut şi imposibil de reprodus.

Prin specificul termenilor, al modului de exprimare şi prin oralitatea stilului, Ion Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se individualizează perfect între scriitorii români.

BASMUL FANTASTIC- porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal, unde

imaginează o lume a dorinţelor omului; este o lume opusă realităţii cotidiene nu prin personaje şi întâmplări, ci prin atmosfera ei interioară;

- şi-a elaborat încă din epoca de geneză tipare şi un cod de limbaj artistic.CARACTERISTICI

-lumea particulară creată, o lume dominată de dimensiuni fantastice, dar având perspectiva realului; -ordine proprie a timpului şi a spaţiului;- protagonişti specifici:: fratele cel mic, feciorul de împărat sau de om sărac, împăraţi buni sau răi, personajul perfid, zmei, balauri;- personaje şi obiecte miraculoase;- acţiunea se declanşează într-un cadru real, iar proiecţiile fabuloase apar odată cu declanşarea conflictului;- cifrele simbolice: 3 şi multiplii lui3, 7;- formule specifice: iniţiale-anunţă lumea incredibilă a basmului; finale-îl readuc pe ascultător la realitate; mediane-asigură continuitatea comunicării prin solicitarea sau verificarea atenţiei ascultătorilor;- exstă de obicei un personaj tânăr care parcurge un drum al iniţierii, al maturizării spirituale;- există un traseu iniţiatic în care eroul va fi supus unor probe, de regulă 3, pentru a-şi dovedi bărbăţia, omenia etc;- sfârşitul drumului înseamnă consacrarea eroului, depăşirea unei vârste, de obicei prin căsătorie, a unei situaţii sociale: nunta coincide cu obţinerea împărăţiei;- tânărul va avea un sfetnic (maestru, mistagog) spiritual, va fi ajutat de animale sau alte obiecte cu funcţie magică.

ORIGINEA BASMULUIOrientul Apropiat- argument: locul în care fiul de împărat este silit de impostor să schimbe rolurile. Fântâna are o construcţie deosebită, cum nu se întâlneşte la noi: construcţie solidă, săpată în adâncime, unde accesul la apă se face coborând scările, iar fântâna este prevăzută cu un capac ce se poate încuia. NUMELE eroului ar putea confirma această ipoteză: harap=om de rând, de culoare, chiar ţigan, în opoziţie cu nobil.

Rob Alb. Eroul nu se numeşte aşa de la început. Numele îi e dat de Spân, când îl înrobeşte şi se poartă cu H-A ca un stăpân cu robul său.ARGUMENTE PENTRU BASM FANTASTIC

- împăratul bătrân care are 3 fete;- fratele său cu cei 3 feciori;- încercarea virtuţilor acestora;- travestiul;- bătrâna miluită;- calul care mănâncă jăratec, vorbeşte şi zboară;- impostorul;- încercările grele;- apa vie şi apa moartă;- pedepsirea răufăcătorului; - căsătoria, finalul fericit.Formula iniţială în „Povestea lui H-A”şi în basmele de autor se caracterizează prin renunţarea la formulele lungi, în care afirmaţia categorică „A fost odată ca niciodată , că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”este contrazisă de imposibilitate „pe când se potcoveau purecii cu 99 ocale de fier şi zburau până la cer”. Formula iniţială îşi pierde total funcţiile.

MOTIVE- împăratul fără urmaşi masculini;- travestirea tatălui în scopul testării fiilor;- înzestrarea eroului cu hainele, armele, calul tatălui-ca răsplată pentru bunătatea

lui;- superioritatea mezinului faţă de ceilalţi fraţi;- podul;- calul năzdrăvan;- interdicţia;- călătoria;- substituirea prin înşelăciune;- probele;- tovarăşii devotaţi;- animale recunoscătoare;- încercarea prin băutură şi mâncare;- obiectele magice: pielea ursului, armele şi hainele de mire ale tatălui, obrăzarul şi

sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, smiceaua de măr dulce, apa vie, apa moartă;- peţirea;- izbânda;- demascarea Spânului;- pedeapsa; - căsătoria;- lumea ca labirint.TOPOSURI- podul-spaţiu al trecerii în altă lume; drumul până la pădure; pădurea ca obstacol;

insula (ostrovul) pe care e dus de cal pentru a lua salata din Grădina Ursului sunt spaţii cu încărcătură sacră, principalele locuri unde se vor săvârşi ritualuri de iniţiere;- împărăţia lui Verde Împărat; locurile prin care calul îl duce la Sf.Duminică-

reprezintă un tărâm de basm;- locul mitic în care îl trimite fata Împăratului Roş pe calul lui H-A şi pe turturica ei

(unde se bat munţii în capete şi unde se află apa vie şi apa moartă);- drumul făcut de la împărăţia lui Roş- Împărat la unchiul său (ultimul drum).

PROBE

- travestiul;- trecerea podului: locul de trecere spre o altă lume, de la imaturitate la maturitate.

Trecerea are mereu un singur sens (o etapă parcursă, revenirea nu mai e posibilă). O nouă trecere reprezintă întâlnirea cu nunta furnicilor. Prezenţa apei vijelioase, pe care eroul o traversează riscându-şi viaţa, pune în evidenţă prima calitate dobândită-mila. Podul nu oferă cheia, ci doar şansa transformării;

- pădurea ca obstacol: traversarea pădurii-labirint este o probă prin care eroul şi-ar dovedi maturitatea, dar H-A nu reuşeşte;

- peştera (fântâna, grota) se află în interiorul labirintului şi este locul naşterii sau regenerării. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El intră fiu de împărat şi iese rob, harap alb. Este,deci, un nou-născut. Schimbarea numelui nu este doar o problemă de onomastică, ci implică o nouă traiectorie spirituală, un nou drum. Eroul a ieşit din fântână cu o altă identitate, pe care o va abandona abia după trecerea ultimei probe. Coborârea în fântână poate fi asemănată cu o coborâre în Infern. Contactul cu moartea este punctul culminant al drumului. Eroul s-a schimbat mult de la plecarea de acasă, caracterul i s-a modelat. A înţeles ce înseamnă mila, şi-a probat spiritul de prevedere, inteligenţa, onoarea. Lipseşte totuşi o experienţă, cea mai importantă. „A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă capabilă de a întemeia un nou mod de existenţă”- consideră Mircea Eliade. Acum poate să reintre şi în posesia paloşului, căci va şti să-şi folosească puterile cu măsură.

- proba focului (cuptorul). Focul este sursa generică în ritualurile străvechi de iniţiere. Arderea, pârlirea, prăjirea constituie calea spre bunul suprem. Această încercare poate fi depăşită doar de cel iniţiat.

- proba prin mâncare şi băutură apare în basm printr-o deformare, printr-o inversare de sens a ritualului originar, mâncarea şi băutura din abundenţă luând locul abstinenţei postului.

- salata din Grădina Ursului este prima probă la care îl supune Spânul. Ursul reprezintă un raport de mediere între lumea naturală şi cea supranaturală. Adormirea şi deşteptarea lui pot fi puse ăn relaţie cu hibernarea şi revenirea la viaţă a animalului, primăvara. Simbolic, în jocul ursului care se practică încă în Moldova, această „moare” şi „înviază” în final. În mitologia unor popoare(japonezi, siberieni, geto-daci, celţi) ursul reprezintă simbolul sau emblema clasei războinicilor. Învingerea ursului, simbolul strămoşului totemic, înseamnă transformarea puterilor acestuia unui neofit. Ideea apare limpede în episodul aducerii salatelor.

- cerbul este un animal fabulos (a doua probă). M.Eliade afirmă că „urmărirea unui cervideu are ca rezultat o schimbare radicală a situaţiei sau a felului de a fi a vânătorului”. În virtutea logicii mitului, eroul ar fi trebuit să-şi dobândească „autonomia”, dar logica basmului îl aruncă pe H-A în alte aventuri. Oricum, uciderea cerbului, întoarcerea victorioasă cu trofeul înseamnă trecerea cu succes a unei probe. Dobândirea pietrelor preţioase este doar o consecinţă a actului eroic. Adăpatul la izvor, somnul în stare de veghe, uciderea cerbului prin tăiere, se găsesc în colinde. Uitătura ucugătoare a cerbului vine din straturile cele mai arhaice ale gândirii umane. Uciderea cerbului are o semnificaţie aparte în culturile de tip arhaic. M.Eliade leagă miturile şi povestirile străvechi despre urmărirea şi uciderea unui animal (cerb, bour, zimbru) de legenda întemeierii Moldovei de către voievodul Dragoş.

- în faţa celei de-a treia probe (fata Împăratului Roş) H-A se plânge iar calului invocând ideea morţii. Calul, ca şi cerşetoarea, are darul previziunii.

- separarea nisipului de seminţele de mac;- metamorfozarea fiicei împăratului, căutarea şi găsirea ei (triplicarea: trei încercări

pt. a o aduce în camera ei);- recunoaşterea miresei;- aducerea apei vii şi moarte.Turturica fetei Împăratului Roş este un alter-ego al stăpânei sale. În ciuda puterilor vrăjitoreşti cu care erau înzestrate amândouă, pierd în confruntarea cu tovarăşii năzdrăvani ai lui H-A.

MIJLOACE STILISTICE FOLOSITE

- interjecţiile cu nuanţă onomatopeică; - diminutivul folosit cu nuanţă de augumentativ;- intonaţia cuvintelor-lungirea vocalei „u”;- porecle; - replici pline de umor;- ironia;- exprimări tautologice;- expresii populare;- proverbe;- formule mediane;- metafore f. puţine; - dialog;- monolog;- exclamaţii;- verbe imitative;- repetiţia formulelor tipice;- onomatopee;- triplicarea- procedeu specific basmului: primii doi fraţi se întorc, al treilea merge

mai departe; H-A refuză de două ori s-o miluiască pe cerşetoare- face acest lucru a treia oară; calul e alungat de două ori de la tabla cu jăratec şi acceptat a treia

oară; acceptarea Spânului ca slugă abia a treia oară; dreptul la trei încercări pt. a o aduce pe fata împăratului la ea în cameră.

ELEMENTE DE SURSĂ FOLCLORICĂ ce conferă povestirii caracter popular: motive, personaje, ajutoarele lor, fuziunea real-fabulos, formule tipice, oralitatea stilului.ELEMENTE DE ORIGINALITATE care-i conferă naraţiunii condiţia de operă cultă: - specificul naraţiunii- individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii prin

dialog;- umanizarea fantasticului prin comportament, gest, psihologie, mentalitate, limbaj;- nota comică realizată prin plăcerea spusului, vervă, jovialitate;- erudiţia paremiologică;- savoarea stilului; - digresiunea psihologică.

FANTASTICUL este antropomorfizat; personajele fabuloase supranaturale se comportă în general ca oamenii, însă umanizarea lor e convenţională, abstractă, fără particularităţi psihice, sociale, naţionale. La Creangă fantasticul este umanizat, tipurile lui diferenţiate fizic şi moral, au un comportament, o psihologie, gesturi, o mentalitate şi un limbaj care amintesc de eroii din „Amintiri din copilărie”. Primul semn al fantasticului este întâlnirea cu cerşetoarea care i se adresează cu formula „Poate ţi-i deşanţ”(ciudat, straniu) când se oferă să-l ajute. A doua marcă o constituie dispariţia bătrânei; urmează reîntâlnirea cu cerşetoarea sub înfăţişarea Sfintei Duminici, apoi aprecierile împăratului în legătură cu cerbul conotează ideea de fantastic; locul mitic şi apa cu proprietăţi magice capătă semnificaţia inaccesibilului.DEZNODĂMÂNTUL este cel aşteptat: impostorul este demascat de către viitoarea soţie a eroului şi pedepsit de calul năzdrăvan. CĂSĂTORIA ŞI ÎNSCĂUNAREA eroului constituie elemente nelipsite din FINALUL basmului fantastic. Noutatea adusă de Creangă : eroul obţine tronul unchiului său, dar se căsătoreşte cu fiica altui împărat, împărat care „dispare”din naraţiune după plecarea fiicei sale, altfel zis după ce şi-a jucat „rolul”, ca şi tovarăşii năzdrăvani. În ceea ce priveşte PETRECEREA ŞI OSPĂŢUL de nuntă accentul cade pe acestea, nelipsind notele sociale şi umorul indispensabil unui asemenea moment.

ELEMENTE RITUALICE

În mitologia unor popoare (japonezi, siberieni, geto-daci, celţi) ursul reprezintă simbolul sau emblema clasei războinicilor. Învingerea ursului, simbolul strămoşului totemic, înseamnă transferarea puterilor acestuia unui neofit. Ideea apare limpede în episoadele aducerii salăţilor.

Proba vânătorii cerbului. În mitologie, cerbul are două funcţii: funerară şi solară. Drumul spre Pădurea Cerbului are un sens ascensional, un zbor al calului având ca ţintă acelaşi spaţiu sacru, „ostrovul florilor”, unde îşi are sălaşul Sf. Duminică. Zborul calului are un sens religios. De fiecare dată calul se înalţă până la nouri (prima probă), până „în înaltul ceriului”, „văzduhul pământului”(probele a doua şi a treia), ca apoi să traverseze

pământul, realizând (crede E.Lovinescu) o cruce cosmică. Ritualul va evidenţia spaima neofitului care, nematurizat, se lamentează Sfintei Duminici invocând moartea.

Groapa săpată lângă izvorul unde se adapă la amiază cerbul, reprezintă mormântul simbolic al lui H-A, un spaţiu regenerator, fiindcă se va umple cu sângele cerbului. Îmbăierea în sângele cerbului va conferi eroului virtuţi zeieşti. H-A izbuteşte să învingă şi de această dată animalul-strămoş într-un moment de pasivitate al acestuia. Dar biruinţa definitivă presupune şi alte condiţii: să nu iasă din groapă până la moartea cerbului, ieşire care coincide cu apusul soarelui; să păstreze tăcere, regulă valabilă şi în alte iniţieri, precum la esenieni, masoni; să poarte obrăzarul/masca piticului.

Statu-Palmă-Barbă-Cot este amintit în basm prin obiectele care-i aparţin, dăruite de Sf.Duminică pentru confruntarea cu cerbul. Personaj caricatural şi diabolic, S-P-B-C reprezintă tipul sadicului care savurează durerea provocată victimelor sale. Numele subliniază disproporţia dintre trupul minuscul şi barba lungă. El este arătat ca o fiinţă care locuieşte de preferinţă în copaci. Alteori, apariţia lui de slăbănog e în contrast cu forţa herculeană. În mod excepţional are o atitudine amicală faţă de oameni. În această ipostază de donator benefic apare, indirect, personajul din „Povestea lui H-A”. Importante sunt, de fapt, obiectele cu care este înzestrat eroul, şi mai puţin provenienţa lor, deşi faptul de a fi aparţinut unui astfel de personaj le conferă o calitate în plus. Obiectele sunt dublu marcate prin fostul şi actualul lor posesor, ambii personaje din basm.

Ca în orice ritual de iniţiere există un maestru spiritual (mistagog), o moarte simbolică regeneratoare a neofitului (prin coborârea lui mai întâi în fântână, apoi în groapă), o moarte violentă a animalului mitic. Aducerea pietrelor preţioase semnifică aducerea soarelui, principiu activ, reînvierea împărăţiei intrate în inerţie. Şi concepţia despre existenţă (viaţa ca repetare, ca desfăşurare ciclică) aparţine aceleiaşi viziuni mitice.