Într-o lume în care persecuțiile, frica, anchetele au făcut parte din atmosfera respirată în spațiul totalitar, problema culpabilității a căpătat o semnificație nouă, ceea ce face ca etica acțiunii în planul istoriei să devină o temă literară paradigmatică.

Istoria, din perspectiva lui Augustin Buzura, nu este doar o formă de a cuprinde evoluția unui erou, de a delimita calea unei narațiuni, ci o formă de a reconstrui lumea supusă constrângerilor totalitare. Nevoit să își întrerupă studiile universitare din cauza greutăților materiale generate de inundațiile din vara anului 1970, Ștefan Pintea se va angaja ca muncitor necalificat într-o uzină din orășelul Râul Doamnei. Este spațiul romanesc în care eroul trăiește aventura unei colectivități eterogene și, mai ales, drama vinovatului fără vină, situație kafkiană tipică sistemelor totalitare.

Romanul exprimă experiența viețuirii printre oameni, în ciuda dorinței eroului de a fi singur, trăind aventura refacerii experienței tatălui (romanul fiului). Pe de altă parte textul acumulează și experiența cunoașterii de sine, ceea ce explică nevoia de a se sustrage tendinței de pierdere a identității (roman – dezbatere).

Prin incursiunea în mediul muncitoresc scriitura devine o autentică frescă socială, însă descrierea oamenilor uzinei și a relațiilor din clasa politică reprezintă doar subiectul exterior al romanului. Tinerii care populează căminele de nefamiliști sunt victime ale industrializării forțate. Stelică Goran este ghidul lui Ștefan Pintea în această lume în fierbere: „Aici e ca la Turnul Babel. Calificați la locul de muncă, oameni cu școli profesionale, licee, țărani, necalificați, funcționari trimiși în producție după câte o reducere de schemă, mai au până se vor omogeniza (...) În rest, cooperatori, șoferi, turnători, diverși tipi cu simțul alcoolului dezvoltat.”1

Dacă prin exprimarea libertății limbajului Vocile nopții este un roman deschis, în același timp el poate fi considerat un spațiu romanesc închis, din perspectiva evoluției personajelor: ele rămân dominate de sentimentul de zădărnicie a vieții, de vid existențial. Realitatea este înfățișată prin privirea eroului către lume, care însă nu poate cuprinde totul. Personajul principal va părăsi universul scriiturii fără a avea posibilitatea de a a-și dovedi nevinovăția, el rămâne închis într-un cerc vicios, de parcă un coșmar nesfârșit îl împiedică să trăiască zorii zilei.

Romanul debutează cu descrierea unui vis și „visul repetă la infinit aceeași imagine.” 2

Prin intermediul acestui telescop oniric este dezvăluit un univers ficțional, obsesiv, expresia unei dorințe refulate, dar și autoreprezentarea simbolică a realității limitative. Visul funcționează ca o supapă pentru impulsurile reprimate în cursul zilei, semn al unei stări de insatisfacție a individului care caută un echilibru compensator. Orientarea autorului către lumea ascunsă a subconștientului uman demonstrează că romanul își păstrează o anumită deschidere, este o poartă care permite schimburi necontenite între ficțiunile individuale și constrângerile sociale: „Ajunsese să-i fie frică de somn, pentru că visele, asemeni zilelor, se repetau penibil, uneori până în cele mai mici detalii, sporindu-i oboseala și deruta. O roată de moară suspendată deasupra unui pârâu sec, învârtindu-se în gol, continuu, lent, pârâul îngust nu venea de nicăeri, începea și se sfârșea în pământul sterp, galben, presărat cu pietre de forme bizare, de parcă acolo ar fi existat un câmp cu statui albe, iar vremea sau poate un nebun le-ar fi distrus cu brutalitate.”3

Imaginea obsesivă a roții de moară deasupra pârâului sec închide multiple semnificații. Pe de o parte, visul stă sub semnul rotirii într-un cerc nefast al stărilor eroului; dar roata, simbol al devenirii semnifică și timpul istoric (roata vremii este totodată și roata istoriei) aflată în mișcare, roata sugerează mersul timpului ireversibil, este o emblemă a devenirii universale care circumscrie ciclurile naturii ale istoriei și ale existenței individuale. Exprimă

1 Augustin Buzura, op. cit., p. 136. 2 Eugen Simion, Scriitori români de azi, Ed. Cartea Românească, București, 1989, vol. 4, p.288.3 Augustin Buzura, Vocile nopții, Ed. Cartea Românească, București, 1980, p. 7.

în același timp și instabilitate psihică, deci o tulburare a ordinii interioare a individului, căci imaginea întregului se dispersează, legătura între cer și pământ se rupe și rămâne doar mișcarea roții, fundal al interogațiilor esențiale ale lui Pintea: „Unde sunt ? Ce se întâmplă cu mine ?.”4

Ștefan Pintea simte acut durerea de a-și aminti eșecurile, prin incursiunea forțată în arhiva memoriei sale negative. Dacă de la început Pintea problematizează, are conștiința crizei sale existențiale, atunci dezvoltarea ulterioară a romanului va dovedi dacă personajul poate afla răspunsurile. De altfel, acest vis obsesiv este mesajul venit din el spre sine, căci memoria involuntară caută mereu o breșă pentru a se elibera de tensiunea lumii exterioare. Starea sa confuză face ca revolta să fie doar mimată, pentru ca apoi eroul să simtă că moare lent. Dacă în timpul nopții defularea se face prin vis, atunci în starea de veghe ea se realizează prin cuvânt: „Fiecare cuvânt repetat cu grijă era o tentativă de a se elibera de spaimă”5. Camera devine un spațiu claustrant, proiecție miniaturală a lumii întregi care îl constrânge pe erou să accepte compromisurile istoriei. Ștefan Pintea se găsește astfel supus unui asediu concentric căci obiectele din cameră sunt opresive, semn al propriei agresiuni venite din interior. De altfel, dezacordul dintre sine și universul exterior este anticipat prin motoul care deschide romanul, devenit un purgatoriu existențial.

Există un conflict al incompatibiltății dintre erou și mediu, dintre neputința lui de a se adapta și regulile rigide ale spațiului social. Asemenea presiunii atmosferice, tensiunea se concretizează în fiecare pagină a textului, iar eroul devine ființa subterană, subordonată mediului. Prozatorul realizează pagini antologice de argou muncitoresc ce rivalizează prin expresivitate cu fragmentele despre deratizare din ultimul roman al lui Marin Preda. Limbajul ascunde sub sarcasm satisfacția de a putea enunța, chiar subversiv, o formă de frondă, adevăruri amare. În spatele ironiei clocoteşte indignarea împotriva imposturii. Lucidul Stelică Goran are o singură dorinţă, aceea a demnităţii: „Să fiu considerat om. Să nu mă oblige ei să fac ce nu vreau, să nu fiu nevoit să le trag mereu clapa.”6

Încercând să explice rolul sarcasmului în terapeutica omului asaltat, agresat de istorie, Crohmălniceanu intuiește nevoia de eliberare prin cuvânt: „Mai exact spus, sunt luate în derâdere niște formule tocite prin folosință, cu și fără rost, ajunse exasperante din cauza repetiției papagalicești, vidate astfel practic de orice conținut. Dintr-un asemenea material lingvistic, folosit ironic, sunt compuse și lozincile de pe pereții dormitorului căminiștilor.7

Neluțu Ufederistul, Jimi Cotoiul, Stelică Goran, Gelu Neamțu, Radu Masculu alcătuiesc o colectivitate pestriță în care Pintea reușește să se impună. Fronda anarhică exprimă o stare confuză a unor tineri cu personalitatea necristalizată. Pintea va putea astfel să observe fenomenul dedublării personalității. Chipul de taină al individului diferă până la opoziție de înfățișarea sa publică. Existențele se organizează în jurul măștii, se conformează ei, tocmai pentru a putea supraviețui într-o lume ce vrea să anuleze deosebirile dintre oameni. Cu măștile pe figură, indivizii par egali, dar fără personalitate: „în cine știe ce împrejurare îți construiești o mască și , în loc să ți-o dai jos înainte de a ți se lipi de față, de a deveni ridicol, îți pierzi vremea și nervii lipindu-i crăpăturile poleind-o, strădunindu-te să-i dai o înfățișare cât mai umană, până ajungi să o simți că îți aparține, să crezi că, de fapt, ăsta ești tu.” 8. Ștefan Pintea este singurul care are curajul să-și scoată definitiv masca, dar afișarea fără complexe a adevăratei identități îl face să adune doar eșecuri.

Volubilul și inventivul Stelică Goran este copil cu părinți necunoscuți, crescut la orfelinat lipsit de orice suport afectiv: „Goran este inteligent și ironic, limbajul lui e un spectacol de aluzii fine și vorbe crude, gândirea lui este contestatară și atinge, uneori, 4 Augustin Buzura, op. cit. p.7.5 Augustin Buzura , op. cit., p.8.6 Augustin Buzura, op. cit., p. 141.7 Ovid Crohmălniceanu, Sarcasmul ca terapeutică, în Al doilea suflu, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 1378 Augustin Buzura, op. cit., p. 124.

subtilități surprinzătoare.“9. Prin ironie și individualism, el crede că își poate apăra condiția umană, dar mai presus de orice rămâne un inocent. În ciuda limbajului violent, Goran are sentimentul că trăiește în derivă, că nu mai poate lupta cu mecanismul absurd al istoriei. Vișan, Goran și Pintea se dovedesc solidari în fața suferinței, căci aceasta le macină sufletul, îi paralizează și îi determină să fie doar spectatori ai istoriei ce îi înăbușă: „E mai comod să aplauzi, râse el. Așa ne-am învățat...“10.

Acești tineri agresivi, suspicioși și alergici la noțiunea de „patrie“ sunt de fapt buni, sufletiști, săritori. Solidaritatea umană în fața dușmanului comun – istoria – se dovedește a fi unica soluție pentru a-i supraviețui. Dar efectul este de anulare a personalității, iar conștiința colectivă se manifestă instinctiv. Reificarea individului este un fenomen care duce inevitabil la moarte psihologică. Revolta lor, chinuitoare, este una interioară (la nivelul conștiinței), dar și una exterioară (la nivelul limbajului). Limba vorbită este liberă și frustă, ca și cum limbajul ar fi pentru ei zona libertății în care se refugiază. Este coborârea în subterana care protejează condiția umană autentică. Ideea destinului comun se insinuează pe toate palierele romanului, ceea ce dovedește că indiviziii sun mereu reprimați și suportă tirania colectivității:„ Mereu sunt confundați. Am figura asta comună, dracu știe, încep să intru la idei, semăn cu toată lumea sau toți am ajuns să semănăm.“11.

Pintea va ieși un timp din mediul muncitoresc și se va muta, la propunerea Lenei, femeia de care el se simte atras în casa fostului director, Ionel Filipaș. Cu această ocazie va cunoaște promiscuitatea morală în care trăiește noua „aristocrație“ muncitoare. De această dată, nu simpatia îi unește pe oameni, ci ura, perfidia, ipocrizia, snobismul, obsesia puterii. Experiențele trăite în căminul muncitoresc ori în mansarda casei familiei Filipaș constituie filmul pe care Pintea îl reface mental, în încercarea de a afla fapta pentru care este învinuit și pentru care este interogat de locotenentul Veza. Eroul este obligat să suporte două constrângeri: aceea a anchetei, dar și a propriei derulări interioare. Confesiunea lui Pintea se realizează prin renunțarea la cronologie, prin reconstituiri, concentrări și dilatări ale timpului. Tendința naratorului este aceea de a obtura realitatea până la a nu-i mai putea recunoaște datele și specificitatea, iar faptele și evenimentele devin doar repere ale discursului narativ. Invadat de real, în încercarea de a înăbuși în subconștient imagini, dorințe, reprezentări, idei care contrazic conștiința morală, individul caută în permanență refugii.

Chiar dacă Augustin Buzura nu dovedește o preocupare specială pentru tehnica romanescă, el alcătuiește simetric textul în care debutează visul – coșmar al lui Ștefan Pintea, mijloc de eliberare, un refugiu în care individul putea primi semnale dintr-o altă lume, imaginată, obsedantă, compensatorie.

Spirit lucid, eroul se autoexaminează fără menajamente având cruzimea confesiunilor ultime și spaimele personajului dostoievskian, ceea ce face ca Vocile nopții să fie un roman despre marile aventuri ale spiritului uman. Asediu istoriei este implicit asediul timpului material, al spațiului concentraționar, al conștiinței-labirint. Eroul refuză categoric singurătatea, aspirând permanent la comunicare, opțiune exprimată și în finalul deschis al romanului: „Ce fel de ființe suntem noi dacă renunțăm atât de ușor până și la viață ?“ 12. Eroul este un învingător al istoriei, prin deschidere spirituală, prin încercarea de a supraviețui într-un univers concentraționar, prin intenția de a descifra sensul existenței.

9 Eugen Simion, op.cit., p. 23010 Augustin Buzura, op. cit., p. 27311 Augustin Buzura, op. cit., p. 18712 Augustin Buzura, op. cit., p. 405