Bolnavul Cu a Acuta. Rolul Asistentei Medicale in Ingrijirea Lui
Aspecte Psihosomatice La Bolnavul Dializat
-
Upload
iulianadlacan -
Category
Documents
-
view
299 -
download
10
Transcript of Aspecte Psihosomatice La Bolnavul Dializat
1
Argument
Motto: „Sănătatea este zestrea şi dreptul nostru. Ea este uniunea completă şi deplină dintre
suflet, minte si corp; acesta nu este un ideal îndepărtat şi dificil de obţinut, dimpotrivă este un
ideal natural şi accesibil, pe care mulţi dintre noi îl neglijează” Dr. Edward Bach
Fiecare persoană este rezultatul unui cumul de factori, începând cu bagajul genetic,
zestrea culturală (valori universale, mituri, tradiţii, obiceiuri) educaţia din familie şi societatea
frecventată, până la experienţele personale şi la modul în care acestea au fost integrate. Persoana
trăieşte într-o zi un traumatism ( sau o acumulare) emoţional important şi el îl angrenează în
interiorul sau. Datorită educaţiei, credinţelor, scenariilor de viaţă transmise transgeneraţional,
miturilor familiei de origine, el nu lasă suferinţa să se exprime real sau corect pentru a ajunge la
integrarea într-o manieră pozitivă a evenimentului dureros, îşi pierde reperele, îşi distruge
profund credinţele sau iluzia a ceea ce reprezintă. Aceste componente comportamentale ale
trăirilor emoţionale influenţează funcţionarea sistemului fizic care nu mai poate apăra
organismul de eventualele perturbări care apar la nivel celular.
Lucrarea s-a realizat cu ajutorul a 60 de bolnavi cronic, de insuficiență renală, care
urmează terapie prin hemodializă. Dintre acești 60 de bolnavi dializați, 30 dintre ei merg cu
regularitate la ședințele de psihoterapie individuale și/sau de grup conduse de către psihologul
clinician al centrului, acesta fiind abilitat în acest sens, iar ceilalți 30 nu urmează nici o formă de
psihoterapie. S-a realizat comparația celor două grupuri investigându-se elementele
psihosomatice implicate în condiția bolnavului dializat dar luându-se în considerare și
predispoziția bolnavilor pentru manifestarea psihosomatică ce relevă din rezultatele la probele
utilizate. Testele utilizate în acest scop sunt inventarul de personalitate Freiburg
Persönlichkeitsinventar (Inventarul de personalitate Freiburg), un inventar de personalitate
complex, specific pe toate trăsăturile personalității, inventarul de autoevaluare a simptomelor
SCL-9-R, care măsoare disconfortul și bunăstarea psihologică ca un criteriu de eficacitate a
psihoterapiei. În urma rezultatelor de observă existența diferențelor între cele două grupuri.
Tema aleasă și problematica aleasă sunt de interes pentru domeniul psihologiei clinice și
psihoterapiei, oferind informații despre viața psihică a bolnavului dializat și arii de intervenție,
venind astfel în întâmpinarea suferinței acestuia la nivel psihic, biologic, social și spiritual.
2
Capitolul 1. Insuficiența renala cronică si Dializa
1.1 Insuficiența renală și Etiologia insuficienței renale acute și cronice
Istoria insuficienței renale reprezintă un exemplu ilustrativ al evolutiei conceptiilor
medicale. Primele referiri cu privire la funcția de eliminare a substanțelor toxice din organism de
către rinichi datează cu peste 3000 de ani în urmă și continuă să se dezvolte o dată cu trecerea
timpului.
Henri Dutrochet descrie fenomenul de osmoză, pentru ca mai tarziu, în anul 1850,
Thomas, utilizând membrana semipermeabilă în vitro, să reușească să separe moleculele mari de
moleculele mici, dând astfel nașstere conceptului de dializă, iar în 1940, Perry utilizează pentru
prima dată termenul de uremie.
De-a lungul timpului, o serie de personalități, au participat la dezvoltarea acestui termen,
arătând funcționalitatea, structura și patologia rinichiului. Din acel moment, nefrologia a pătruns
ca o rază de lumină în viața oamenilor cu astfel de probleme, reușind să pună bazele unor
progrese spectaculoase, care vor duce ulterior la transplantul de organe.
Dacă până de curând funcțiile rinichiului erau considerate ca limitate la excreția de apă,
săruri și deșeuri azotate, astăzi au câștigat dimensiuni noi. Sarcina principală a rinichilor este
eliminarea de apă și soluții provenite din multiple funcțiuni: endo, para și autocrine, de
sintetizare și catabolizare de substanțe peptidice, de control al tensiunii arteriale, de intervenție în
metabolismul glucidelor, lipidelor, etc.
Rinichii sunt supradimensionați, lucrând doar cu o populație nefrotică redusă, nefronii
aflați în repaus intrând în joc doar la solicitările crescute. Există cazuri extreme în care viața
poate fi menținută cu mai puțin de 50% din masa nefronică. Această generozitate a naturii este
contrabalansată prin numărul mare de afecțiuni care atacă rinichiul și pot duce la distrugerea lui.
Din păcate, la ora actuală, din lista lungă a bolilor renale doar un număr redus poate fi oprit sau
vindecat.
Insuficiența renală reprezintă reducerea capacității rinichilor de a asigura filtrarea și
eliminarea produselor de rebut ale sângelui, de a controla echilibrul corpului în apă și săruri și de
a regulariza presiunea sangvină. Insuficiența renală acută sau cronică, nu este o boală în sine, ea
rezultă din afecțiunile care ating rinichii, caracterizată printr-o diminuare a numărului de nefroni,
3
aceste unități funcționale ale căror element principal este glomerul, mica sferă în care se
efectuează filtrarea sângelui și unde se eliberează urina primară.
În evoluția insuficienței renale, modificările adaptative reușesc, un timp, să restabilească
echilibrul oranismului. În acelați timp, intervenția acestor modificări adaptative contribuie la o
serie de anomalii, care sunt consecințe adverse, atțt asupra rinichiului, cât ți a întregului
organism. Concluzia, în timp ce aceste procese restaurează un nou echilibru, ele devin în același
timp nocive. Inițial, rinichii sunt capabili să regleze balanța dintre fluide, săruri și reziduurile
toxice din organism, dar odata ce funcția renală se deteriorează, încep să apară complicațiile.
Numărul și severitatea complicațiilor crește o dată cu deteriorarea funcției renale. Dacă boala nu
poate fi controlată, atunci funcția renală se deteriorează progresiv. Declinul funcției renale poate
fi prelungit, uneori chiar oprit, prin diverse manevre terapeutice (medicație, dietă, etc.), dar
există și posibilitatea de a ajunge la un moment critic, când populația nefrotică restantă, din ce în
ce mai redusă, să nu mai aibă capacitatea de a face față cerințelor organismului. Apare astfel
starea de ”moarte renală”, stare în care supraviețuirea este posibilă numai prin metodele de
suplinire a funcției renale. Acest stadiu de ”moarte renală” are drept corolar anatomo-patologic
scleroza renală, condiție terminală a mai multor afecțiuni care duc în ultimă instanță la
insuficiența renală terminală.
Etiologia și incidența insuficienței renale acute (IRA)
Insuficința renală acută este o condiție patologică, în care filtrarea glomerulară este
redusă brusc, ceea ce detrmină o retenție acută a cataboliților endogeni (uree, creatinină, potasiu,
sulfați, fosfați, etc.) care în mod normal sunt eliminate prin urină.
Volumul emisiilor de urină se poate modifica astfel:
- Volumul ˂ 600 ml/zi – oligurie (boli renale și afecțiuni extrarenale asociate cu
vărsături, diaree, hemoragii, isuficiență cardiacă);
- Volumul ˂ 20 ml/zi sau chiar absența urinii – anurie, adică insuficiență renală
cronică.
Ritmul emisiilor de urină se modifică în afecțiuni ale cailor urinare:
- Inversarea raportului dintre volumul de urină eliminat ziua față de volumul de
urină eliminat noaptea – nicturie;
- Micțiuni reduse cantitativ, dar repetate – polakiurie;
4
- Micțiuni dificile – disurie.
Incidența reală IRA în populația generală este dificil de stabilit, fiind avansate cifrele
anuale medii de 40-70 de pacienți la 1 milion de locuitori. Unele studii arată că aproximativ 5%
din pacienții spitalelor generale și între 4% ți 23% dintre pacienții internați în secțiile de terapie
intensivă au avut un episod IRA, unul din trei necesitând tratament substitutiv.
IRA poate apărea la orice vârstă și are drept cea mai frecventă cauză hipoperfuzia renală
(între 40% și 80% din bolnavi). Celelalte cauze ar putea interveni cu frecvență variabilă: toxice
între 9% și 23 %, glomerulare între 2% și 10%, interstițiale între 3% și 14%, vasculare între 2%
și 5%, postrenale între 3% și 5%. În unele studii 62% din IRA are etiologie multifactorială.
Tratamentul cu antiinflamatoare nesteroidiene, depleția volemică, hipoalbulinemia și insuficiența
renală cronică pot duce la IRA prerenală, mai ales la vârstnici, iar inhibitorii enzimei de
conversie (IEC) pot fi cauză de IRA prerenală la bolnavii cu stenoză bilaterală de arteră renală.
IRA prerenală prelungită duce la necroza tubulară acută (NTA), la fel ca și nșocul septic sau
nefrotoxicele. În afară de NTA, substratul morfologic al IRA mai include glomerulonefrite,
nefrite tubulo-interstițiale și rabdomioliza.
Principalele cauze ale apariției IRA sunt:
- Nefrotoxicitatea medicamentelor,
- Intoxicatiile (ciuperci, substanțe chimice, metale grele),
- Terapia fibrinolitică cu streptokinaza
- Intoxicație cu chinina și diverse droguri puternice
- Infecția cu HIV
- Leptospiroză
- Inhalația de micotoxine.
În Africa și India predomină IRA determinată de boli diareice, în special la copii, febra tifoidă,
malaria, nefrotoxice vegetale, toate asociate cu malnutriție și igienă deficitară.
Studii multicentrice arată că frecvența IRA este mai mare la pacienții de peste 70 de ani,
având la această vârstă ca factori de risc asocierea leziunilor de ateroscleroză, diabetul zaharat,
hipertensiunea arterială, insuficiență cardiacă, consumul de nefrotoxice.
Există 3 criterii de clasificare IRA:
Etiologic – cauza IRA poate fi:
- funcțională – determinată de hipoperfuzia renală;
5
- excretori – cauza obstructivă;
- toxică;
- obstreticală, postoperatorie, posttraumatică, având ca substrat rinichiul șoc;
- necroza corticală bilaterală și coagulația de consum – ocluzia trombotică a
vaselor;
- glomerulonefrite acute grave;
- leziuni ale vaselor renale;
Morfopatologic:
- funcțională – determinată de scăderea perfuziei renale, fără leziuni
organice complet reversibilă dacă factorii declanșstori sunt corectați în
timp util, în caz contrar poate evolua spre IRA organică;
- organică – având ca bază leziuni organice, cea mai frecventă fiind o
nefrită tubulo-interstițială acută de cauză ischemică sau toxică (necroza
tubulară acută);
- supraadaugată – este IRA survenită la pacienții cu leziuni renale
preexistente.
Etiopatogenic (criteriul cel mai complet):
- prerenală - funcțională;
- renală – intrinsecă, organică;
- postrenală – mecanică, obstructivă.
Moartea pacienților cu IRA variază între 20% și 90% în funcție de tipul intervenției
chirurgicale și de factorii legați de pacient. La pacienții cu IRA care necesită dializă nivelul
mortalității în spital este crescut, depășind 50%. Acest nivel sumbru se datorează apariției IRA în
cadrul unei insuficiențe multiple de organe care au un impact mult mai mare asupra mortalității.
Datorită modernizării metodelor de EER, foarte rar cauza decesului este IRA în sine, de cele mai
multe ori decesul se datorează complicațiilor cardio-vasculare sau septice. La ora actuală, IRA
nu mai este o insuficiență izolată în unitățile de terapie intensivă (ICU), ea se prezintă frecvent în
cadrul unui sindrom de insuficiență multiplă de organ. Pentru pacienții din ICU cu IRA există
următorii factori care influențează negativ prognosticul:
- vârsta avansată;
- necesitatea ventilației mecanice;
6
- numărul de disfuncții de organ asociate;
- scorul APACHE II (Acute Physiology and Chronic Health Evaluation);
- patologia hepatică (ciroza) sau IMA asociat.
Un studiu recent a analizat prognosticul a 24.660 de pacienți care au necesitat chirurgie cardiacă
la Cleveland Clinic Foundation între anii 1993 si 2000. Parametrii de prognostic au fost:
- IRA definită ca o afectare renală care necesită dializă sau o scădere de ≥ 50% a filtrării
glomerulare față de valoarea preoperatorie, fără a avea nevoie de dializă
- mortalitatea de orice cauză. Rezultatele studiului au relevat că frecvența globală a IRA
care necesită dializă după o intervenție chirurgicală de factură cardiacă este de 18% pe
când mortalitatea postoperatorie totală a fost de 2,2%: la pacienții cu IRA care au
necesitat dializă de 61,2%, iar la pacienții cu IRA care nu au necesitat dializă de 14,1%,
cu un fcator de risc de 7,18%. În concluzie, IRA care se instalează după o intervenție pe
cord deschis este asociată cu un risc crescut al mortalității.
Etiologia și incidența insuficienței renale cronice (IRC)
Diagnosticul etiologic al insuficienței renale cronice, mai ales în stadiul terminal, este
dificil. Date informative privind cauzele insuficienței renale terminale sunt comunicate de
centrele de dializă și transplant, aceste date prezintă diferențe mari în funcție de aria geografică,
condiția socio-politică, preocupări tradiții, etc.
Conform EDTA (European Dialysis and Transplant Association), bolile renale primare se
împart înn 10 grupe. Primele 5 grupe cuprind: glomerulonefrita, pielonefrita, nefropatia toxică,
boala polichistică renală, IRC etiologia nesigură, toate la un loc dând o prevalență de 64,45% din
totalitatea cazurilor. Următoarele 5 grupe cuprind: nefropatia diabetică, vascular hipertensivă,
congenitală, multisistemică și un grup heterogen de alte boli cu factori multiplii comorbizi, dând
un procentaj de 32,6% din totalitatea cazurilo.
În România, incidența cazurilor noi este de 125-160 cazuri/milion populație, asta
însemnând 2900-3700 de bolnavi depistați pe an. Circa 65-75/milion populație /an necesită
tratament de supleere renală (hemodializă, dializă peritoneală, transplant renal, etc.). În 1999,
aproximativ 3400 de pacienți erau în tratament prin una dintre metodele de epurare extrarenală.
Peste 60% din cauzele IRC sunt reprezentate de diabetul zaharat și hipertensiunea arterială.
Excluzând diabetul și HTA, care pot evolua către IRC la orice vârstă, celelalte cauze au
7
predilecție pentru o anumită categorie de vârstă. Cele mai frecvente afecțuiuni sub 40 de ani
sunt: glomeruloscleroza focală, lupusul eritematos sistemic, purpura Henoch-Schonlein,
afecțiunile congenitale și ereditare. La vârsta de 40-55 de ani, predomină boala polichistică
renală (BPR), glomerulonefrita membranoasă, sclerodermia, sindromul hemolitic-uremic.
Principalii factori de risc ai IRC sunt: vârsta, rasa, sexul și antecedentele familiale.
Incidența IRC crește cu vârsta: 20-44 ani este 91 cazuri/milion populație, iar între 65-74
ani de 680 cazuri/milion populație. Excepție fac diabeticii: peste 66% din cazuri evoluează pre
IRC mult înaintea vârstei de 64 de ani. IRC este mai frecventă la bărbați (56% din cazuri), iar
dintre cauzele IRC, unle sunt mai fecvente la femei: diabetul zaharat, nefritele interstițiale,
lupusul eritematos sistemic, sclerodermia.
1.2 Elementele tratamentului prin dializa și principii de terapie a
insuficienței renale cronice
Evaluarea bolnavului cu insuficiență renală cronică
Bolnavul care se prezintă la medic cu o simptomatologie sugerând insuficiența renală
cronică, poate fi un pacient cu o condiție anterioară cunoscută, care înlesnește diagnosticul, ori
este un pacient fără vreun istoric cunoscut sau la care diagnosticul este inaugural, sugerat în
contextul unui pauperism, de semne sau de o constelație de simptome. Este o realitate frecventă
că unii bolnavi se prezintă pentru prima dată la consultație sau pesntru internare cu o
simptomatologie nebuloasă, din plină activitate, uneori cu o profesie necesitând o muncă fizică
grea. În astfel de cazuri, nu rare, bolnavul atribuind puținele semne de boală activității și
surmenajului.
Majoritatea bolnavilor acuză la început astenie, oboseală, mai ales în orele târzii ale zilei,
inapetență, senzație de frig, stare generală relativ influențată, paliditate. Mult mai târziu
aparsimptomele sindromului uremic: simptome gastrointestinale (greață, vărsături, tulburări de
tranzit), sughiț, hemoragii, hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă, tulburări de ritm, pirit,
anemie, ochi roșii, stupoare, convulsii, accidente cerebrale. O anamneză atentă va decela, în
lunile precedente poloiurie, nicturie, polidipsie. Așa cum spuneam în rândurile de mai sus, există
și simptome nespecifice. Acestea sunt:
- generale: astenie, oboseală, nicturie, poliurie;
8
- gastrointestinale: gust metalic în gura, inapetență, greață, vărsături, singultus, tulburări de
tranzit, hemoragii digestive;
- cardiovasculare: dispnee, edeme, dureri precordiale, insuficiență cardiacă, tulburări de
ritm, accidente vasculare, coronariene, hipertensiune arterială;
- cutanate: paloare, colorație palid-murdară, echimoze, purpură, prurit de grataj;
- neuromusculare: neuropatie periferică, asterixis, mioclonii, encefalopatie, stupoare,
convulsii, accidente cerebrale;
- oftalmologice: ochii roșii, fund de ochi patologic;
- pulmonare: dispnee, ”plămân uremic”, detresa respiratorie;
- genitourinare: nicturie, poliurie, pierderea libidoului, afectarea potenței la bărbați, a
organismului la femei;
- osoase: osteodistrofia uremică (osteomalacie, osteofibroză, osteoscleroză), fracturi osoase
spontane;
- hematologice: anemie, tulburări de coagulare, epistaxis, hemoragii;
- imunologice: rezistență scăzută la infecții.
Medicamentele pot produce creșterea concentrației de creatinină sau uree serică prin scăderea
filtrației glomerulare sau prin interferarea cu secreție tubulară. Ureea serică disproporționat de
mare față de raportul normal, 1/10, sugerează aport adus de proteine, diureză apoasă sau boală
hepatică avansată.
În evaluarea IRC se ridică 3 probleme esențiale:
Este boala într-adevăr cronică, cronică acutizată sau o IRA?
Este IRC remediabilă?
Prezintă IRC complicații reversibile?
Argumente sau dovezi pledând pentru cronicitatea bolii renale:
- istoric evident, indicând evoluția unei afecțiuni de bază spre insuficiența renală
cronică, datele fiind bazate fie pe anamneză, fie pe documente medicale;
- evidențe scriptice medicalespecificând valori crescute anterior de uree și/sau
creatinină serică;
- nicturie, poliurie, sete nocturnă în lunile sau anii premergători consultului;
9
- anemie;
- rinichi mici (ecografie/radiologie)
- mai multe dintre simptomele enumerate mai sus.
Sindroame clinic-biologice în IRC
IRC reprezintă un sindrom secundar scăderii capacității rinichiului de a-și asigura normal
filtrațiile, prin pierderea lent progresivă a nefronilor datorită unor leziuni organice ireversibile.
Această scădere a capacității se traduce pe plan clinic printr-o asociere de sindroame care
reprezintă efectul cumulativ al creșterii concentrației sangvine ai compușilor care nu pot fi
eleiminați, cu scăderea funcțiilor metabolice în care este implicat rinichiul.
Principalele sindroame ale IRC sunt:
Sindromul de retenție azotată – se caracterizează prin creșterea concentrației
sanguine a tuturor produșilor azotați neproteici: uree, acid uric, creatinină,
aminoacizi, polipeptide;
Sindromul urinar – cuprinde modificări calitative și cantitative ale urinei ca
urmare a adaptărilor funcționale ale nefronilor integri, ale activității nefronilor
lezați, cât și a acțiunii mecanismelor compensatorii. Aceste modificări cuprind
scăderea capacității de concentrație și debitul; poliuria cu urină diluată, ca
mecanism compensatoriu în îndepărtarea reziduurilor proteice în contextul
scăderii numărului de nefroni activi; modificări în excreția ionilor acizi a Na, K,
Ph și Ca traduc insuficiența glomerulară.
Sindromul de dezechilibru hidro-electrolitic – se traduce prin perturbarea
metabolismului apei cu stări de deshidratare extracelulară, celulară, globală sau ,
dimpotrivă, cu hiperhidratarea celulară și globală; perturbarea metabolismului Na,
K, Mg, Ca vizează modificări în sensul creșterii sau scăderii concentrației în
funcție de etapa evolutivă a insuficienței renale, dar și afecțiuni intercurente sau
erori terapeutice; acest sindrom se poate manifesta pe plan clinic printr-o serie de
simptome ca: lentoare, tremor, mergând până la stări convulsive sau agresive;
Sindromul de dezechilibru acido-bazic – se caracterizează prin acidoză
metabolică, iar în situațiile avansate poate duce la comă;
10
Sindromul anemic – este în mare măsură responsabil de inactivitatea unor
pacienți, este constant și paralel cu progresia insuficienței renale; ele este generat
de multiple hemoragii ale acestor pacienți, starea de hemodializă periferică, dar
mai ales de insuficiența producției de eritropoietina renală;
Sindromul hipertensiv – este corola permanent al IRC, având la bază perturbări
ale secreției de renina-angiointestina-aldosteron, dar și modificări în starea de
hidratare;
Sindromul uremic – reprezintă asocierea simptomatologiei metabolice acido-
bazice și hidroelectrolitice cu reacții de răspuns practice din partea tuturor
aparatelor și organlor obligate să funcționeze în condiții nefavorabile cu alterări
importante ale mediului intern. Principalele componente ale sindromului uremic
sunt legate de simptome digestive precum anorexia, greața, vărsăturile explicate
de procesul gastritei uremice produsă prin iritația amoniacului eliminat în aceste
conditții și prin mucoasa gastrică intestinală; simptome cardiovasculare evidente
clinic tardiv, se manifestă sub forma insuficienței cardiace sau a pericarditei
uremice care de obicei anunță decesul pacientului; simptome pulmonare legate de
dispeea acidotică sau de infiltrarea lichidiană interstițială interalveolară; simptome
neorupsihice ca astenia, apatia, somnolența sau coma, implică dezechilibre
complexe hidroelectrolitice și acido-bazice.
Tulburările de conștiență din uremie sunt detrminate de intoxicația endogenă care
afectează mecanismele enzimatice cerebrale. Deși creierul dispune de cantități suficiente de
glucoză și oxigen, metabolismul celulei nervoase este deficitar.
Semnele clinice întâlnite în fazele inițiale ale hiperazotemiei stimulează neurastenia și se
caracterizează prin scăderea funcțiilor cognitive, fatigabilitate, apatie, modificări ale fondului
timic. Pe primul plan se află o stare de torpoare, care se transformă treptat în tabloul clinic al
confuziei. Fazele ulterioare sunt marcate de simdroame delirant-halucinatorii, pe care autorii
francezi le descriu sub forma stuporului catatonic sau a agitației psihomotorie cu anxietate
marcantă mergând până la așa-zisele ”fugi uremice”. Examenele complementare sunt
semnificative, în sensul unei uremii foarte ridicate și a modificărilor EEG care indică o afectare
cerebrală. Semnele neurologice includ și neuropatia periferică în formă cronică.
11
În ceea ce privește complicațiile renale, este unanim recunoscut că și ele pot detrmina
boli psihice. Astfel că în hipertensiunea arterială renală, tulburările electrolitice severe genereză
sindroame confuzio-onirice; diminuarea funcției excretorii cu acumularea de cataboliți în sânge
este responsabilă pentru instalarea comei sau a crizelor convulsive (edem cerebral, tulburări
hidroelctrolitice și vasculare); administrarea abuzivă de psihotrope sau chiar antibiotice cu
caracter confuzogen. În aceste cazuri accidentele psihiatrice au devenit mult mai rare odata cu
introducerea epurării prin dializa extrarenală, în tratamentul insuficienței renale dializa reducând
considerabil riscul perturbărilor metabolice.
Metode de epurare extrarenală
În ultimele decenii în tratamentul insuficinețai renaleau fost introduse o serie de metode
eficiente de tratament, depășind cu mult tratamentul convențional. Numărul cazurilor care
beneficiază de metode de epurare extrarenală este în creștere ridicând importante probleme
patologice și de urmărire.
Tratamentul prin epurare extrarenală poate asigura homeostazia lichidelor, electroliților,
statusului acido-bazic și bilanțul azotat adecvat nivelului de catabolism. Ca urmare, aplicarea
unei tehnici de epurare extrarenală se va face ori de câte ori oricare dintre acești factori nu pot fi
controlați prin alte forme de terapie. Indicațiile de urgență ale terapiei dialitice sunt:
- supraîncărcarea de volum – edem pulmonar acut;
- anomalitățile electrolitice – hiperpotasemiaseveră dar și nivelele toxice de calciu,
magneziu și fosfat;
- dezechilibrele acido-bazice severe – acidoza metabolica ;
- complicații uremice: encefalopatie uremică, pericardită, disfuncție plachetară –
este rezonabil să se inițieze dializa la valor ale ureei serice ˃ 100mg% și
creatinină serică ˃ 10mg%, pentru a evita apariția toxicității uremice.
De aceea este considerată ca fiind foarte importantă cunoașterea metodelor moderne de
epurare extrarenală și a resurselor lor terapeutice. Principalele metode de epurare extrarenală
sunt:
Hemodializa (HD);
Hemofiltrarea (HF);
Hemodiafiltrarea (HDF);
12
Dializa peritoneală.
Hemodializa
Procedeul prin care sângele aflat într-un circuit extracorporal este epurat de substanțe
chimice organice și anorganice, endogene și exogene, cu ajutorul rinichiului artificial, se
numește hemodializă (L. Gherasim, 2002). Principiul fizico-chimic care stă la baza schimburilor
din cadrul hemodializei este cel al osmozei. Sângele pacientului încărcat cu substanțe toxice este
pus în contact, în afara organismului, prin intermediul unei membrane semipermeabile, cu o
soluție apoasă de electroliți (soluția de dializă). Epurarea toxinelor uremice are loc prin două
procese: difuziunea si convecția.
Difuziunea – este procesul cel mai important, constă în trecerea solviților din
compartimentul cu concentrație mai mare în cel cu concentrație mai mică. La nivelul membranei
dializatorului, solviții pot trece în funcție de direcția gradientului lor de concentrație, fie din
sângele pacientului către soluția de dializă (uree. creatinină), fie invers (bicarbinat).
Convecția – este procesul prin care soliții traversează membrana dializatorului în cadrul
procesului de transport al apei (ultrafiltrare). Rata convecției se măsoară prin coeficientul de
selecție S (seiving coefficient) care variază între 0 (solviții nu trec prin membrană) și 1 (solviții
trec prin membrană) (L. Gherasim, 2002).
Dispozitivul la nivelul căruia au loc schimburile de substanțe dintre sânge și soluția de
dializă, prin intermedul unei membrane semipermeabile, poartă numele de dializator sau
hemodializator. În timpul ședinței de hemodializă, sângele trebuie să circule de la bolnav la
dializator și de la dializator la bolnav, iar dializatorul trebuie să circule, de asemenea, de la sursa
de dializat la dializator și de aici trebuie să fie îndepărtat.
Sistemul de hemodializă este alcătuit astfel prin două circuite: circuitul sanguin și
circuitul dializantului.
Circuitul sanguin extracorporal – presupune calea de abord vascular, tubulatura și
dializorul: calea de abord vascular – este formată din 2 vase: un vas cu presiune mare,
reprezentat de o arteră, și un vas cu presiune joasă reprezentat de o venă, o fistulă
arteriovenoasă care este realizată chirurgical; tubulatura – reprezintă sistemul prin care
sângele circulă de la calea de acces vascular la dializor și de la dializor la bolnav. Partea
prin care sângele circulă de la dializor se numește convențional ”linie arterială”, iar partea
13
prin care sângele circulă de la dializor la bolnav poartă numele de ”linie venoasă”;
dializorul – este dispozitivul care permite schimbul de substanțe dintre sânge și lichidul
de dializă, separate printr-o membrană semipermeabilă prin care trec molecule mici, dar
nu și molecule mari.
Circuitul dializantului – soluția de dializă este o soluție hidroelectrolitică cu o compoziție
apropiată cu cea a serului normal, care circulă în dializor, asigură mediul de schimb prin
membrana semipermeabilă a dializorului, cu sângele bolnavului dializat. Sângele este
astfel ”detoxifiat” de substanțe retenționate și totodată sunt corectate sau ameliorate
tulburările hidroelectrolitice și acido-bazice (M. Babeu, 2001).
Primele hemodialize se efectuaează zilnic și de durată mică (2 ore pe zi timp de 3 zile,
după care se trece la programul de 3 ori pe săptămână). Pot apărea o serie de complicații acute
dar și cronice ale hemodializei. Complicațiile acute ale ședinței de hemodializă sunt:
hipotensiune arterială, hipoxemie, crampe musculare, reacții alergice, prurit, hemoliză, aritmii,
crize hipertensive, sindrom de dezechilibru de dializă. Complicațiile cronice ale hemodializei
sunt: complicații cardiovasculare, tulburări gastrointestinale, modificări pulmonare, tulburări
metabolice și endocrine, funcția gonadală, metabolismul vitaminic, tulburările hematologice,
infecții virale.
Dializa peritoneală (DP)
Metodă de tratament a insuficienței renale cronice în care cavitatea abdominală a
bolnavului este folosită ca dializator, rolul de membrană dializantă revenind peritoneului.
Cavitatea peritoneală este un spațiu natural aflat în abdomenul persoanei. O căptușeală subțire,
fină, îmbrăcă membrana peritoneală. Membrana peritoneală funcționează ca un filtru. Printr-o
intervenție chirurgicală minoră, se introduce în partea inferioară a abdomenului pacientului un
tub flexibil, moale, de grosimea unui pai, numit cateter. Cel mai utilizat pentru aborul peritoneal
este cateterul de tip Tenckhoff, confecționat din silastic sau din poliuretan. Cateterul de tip
Tenckhoff are trei segmente: segmentul intraperitoneal, lung de 15 cm, prevăzut la capătul distal
cu numeroase perforații cu diametrul mic; segmentul subcutanat, de circa 7 cm, delimitat de două
inele cu dacron texturat; sehmentul extern, lung de 10 cm, având la capătul extern dispozitivul de
conectare la sistemul de perfuzie. Soluția DP este introdusă în cavitatea peritoneală, realizându-
se astfel o ascită artificială pe toată durata tratamentului.
14
Există câteva aspecte de care trebuie să se țină cont în dializa peritoneală. În primul rând,
dializa peritoneală este o terapie continuă. Pacientul se bucură de un program flexibil dar sunt
necesare vizite regulate la clinică. O asistentă medicală specializată în DP instruiește și sprijină
pacienții în manevrele care trebuesc ralizate. Timpul de instruire durează cam două săptămâni și
nu ridică probleme. În împrejurări speciale, un membru de familie sau o altă persoană poate să
învețe să acorde ajutorul la nevoie. Este nevoie de un spațiu de depozitare în casă, iar pentru
funcționarea cycler-ului poate fi necesară schimbarea prizelor electrice. Trebuie urmată
prescripția medicului în ceea ce privește dializa, medicația și dieta. Aceasta include: urmărirea
procedurilor în timpul istruirii, supravegherea cateterului, controlul greutății și tensiunii arteriale,
o ambianță curată pentru realizarea schimburilor. Băile în cadă și cu apă fierbinte nu sunt
recomandabile în astfel de situații.
Când se începe dializa?
Controversa privind momentul începerii dializei areprezentat și reprezintă încă subiectul
a nenumărate discuții. Majoritatea nefrologilor pledează pentru începerea cât mai precoce a
dializei, la un clearence cu creatinină de 10-25 ml/min, deoarece aceasta ar oferi supraviețuirea
cea mai lungă, un fapt care nu este surprinzător, fiindcă mulți pacienți nu necesitau încă dializă.
Decizia presupune o bună cunoaștere a evoluției insuficienței renale, ceea ce este dificil, evoluția
fiind în multe cazuri imprevizibilă. Maher și colab., au urmărit evoluția insuficienței renale după
detectarea creatininei serice de 10 mg/dl (I. Maher, CW. Bryar, DJ. Ahern : ”Prognosis of
chronical renal failure. Factors affectig survival”, apud. Iancu Szabo, Ovidiu Golea, 2006).
Media supraviețuirii până la prima dializă a fost de 55 de zile, însă cu o variabilă largă de până la
1522 de zile. La 23 din 122 de pacienți tratamentul complicațiilor au dus la ameliorarea funcției
renale. Media de supraviețuire a fost mai lungă la pacienții cu pielonefrită, rinichi polichistic și
nefropatie obstuctivă, mai scurtă la pacienții cu glomerulonefrită, nefropatie diabetică și
nefroangioscleroză și cea mai scurtă la pacienții cu mielom.
Față de aceste observații făcute cu 20 de ani în urmă, când pacienții se prezentau într=o
fază avansată a bolii, astăzi pacienții sunt mai bine urmăriți și tratați mai corect, în funcție de
necesitățile fiecăruia. Posibilitățile actuale de a trata factorii care produc agravarea și
complicațiile insuficienței renale pot amâna cu luni sau chiar ani legarea pacientului de mașină.
Terapia conservatoare actuală poate preveni și ameliora anomaliile chiar și din faza avansată a
15
bolii, ceea ce permite startul tardiv al dializei. Hipertensiunea arterială poate fi stăpânită azi,
tulburările hidroelectrolitice controlate și prevenite, terapia cu eritropoietină recombinată poate
duce la ameliorarea până la dispariție a anemiei cu toate consecințele ei nefaste: regimul dietetic
cu restricție de proteine și fosfat a dus la întârzierea progresiunii declinului funcției renale și la
corecția multor tulburări endocrine.
Date obiective determinând startul hemodializei sau dializei peritoneale includ pericardia,
malnutriția, tulburări cardiovasculare, neuropatia periferică și nivelele de filtrație glomerulară. Se
recomandă, în general, ca dializa să înceapă atunci când pacientul poate fi asigurat că se va simți
mai bine cu aceasta decât cu terapia conservatoare, și că fără dializă riscul complicațiilor severe
este iminent. Întârzierea începerii dializei duce la dializa de urgență, asociată cu o mortalitate
crescută și spitalizări prelungite. Începerea tardivă a dializei este mai frecventă la vârstnici,
bărbați, diabetici și pacienți vasculari. Trebuie să se aibă în vedere că atât dializa cât și
transplantul își au părțile lor negative, așa încât fixarea momentului startului trebuie bine
cântărit. Un index extrem de util este perioada când performanța pacientului scade în așa măsură
încât activitățile de orice fel devin obositoare și neplăcute pentru acesta.
Tulburările organice care apar în timpul dializei
Dezechilibrul dialitic - sindrom denumit de Peterson și Swanson, Rosen și colaboratorii,
Kenedz și colaboratorii, se dezvoltă în timpul hemodializei și se caracterizează prin crampe
musculare, dureri de cap, agitație amețeli, dezorientare, delir. Acesta a fost foarte mult timp
studiat în legătură cu tulburările electrilitice.
Encefalopatia de dializă – debutează cu simptome nespecifice: indispoziție, crampe
musculare, pierderea poftei de viață, anemie, hipertonie.După câteva săptămâni la toți pacienții
se dezvoltă simptome ca: tulburări de vorbire, încetinirea vorbirii. Apar: aparxia, care este o
tulburare a îndemânării conceptuale, și tulburări psihologice ca: teama, axeitatea, halucinațiile
vizuale, tulburări psihomotorii, tulburări de concentrare. În stadiul final apar: spasme miotonice,
tulburîri de respirație, disfagie (în pneumonii de inhalație din come uremice) până la deces. Apar
și simptome neurologice: reflexe musculare anormale, hemipareze.
În etiopatogenia encefalopatiei dialitice sunt implicați mai mulți factori, rolul principal
avându-l absorbția și distribuția aluminiului (dieta constă în administrarea unor compuși de
aluminiu).
16
Alfey și colaboratorii arată că numai în eventualul transplant renal poate stopa evoluția
intoxicației cu aluminiu (American Psychiatric Association, 1994).
Uremia (IRC) reprezintă un sindrom complex ce cuprinde tot organismul, inclusiv
substanța cerebrală. Se disting prin această contaminare unele simptome neuropsihice precum:
modificarea memoriei de lungă durată și de scurtă durată, dificultăți în concentrarea gândirii,
modificarea coordonării vizuale și motorii.
Gil și colaboratorii săi (American Psychiatric Association, 1994) au inițiat cele mai bune
teste predictive pentru a surprinde modificările intelectuale din dializă, testele inteligenței
practice. S-a observat modificarea aptitudinilor intelectuale măsurate cu scala WAIS și WMS
(Wechster Memorz Scale) la 48 de luni de la începerea dializei. Rezultatele acestor teste sunt
modificate în special la pacienții dializați care suferă de depresie.
Polineuropatia uremică – intoxicația uremică a sistemului nervos central determină
tulburări neuropsihice. Acestea se observă la începutul dializei la 25% dintre pacienți și ulterior
la 27%-57% dintre pacienți. Tulburările polineuropatice se manifestă clinic prin: crampe
musculare, neliniștea picioarelor. Simptome ce apar devreme sunt: tulburarea sensibilității
profunde, modificarea reflexului, atrofia musculară. Terapia acestor tulburări constă în dializă și
transplant renal.
Ținta tratamentului de hemoldializă în faza finală a bolii renale, este de a corecta
complicațiile (ex: supraîncărcarea cu lichid și hipertensiunea arterială).
Diagnosticarea tulburărilor psihice la bolnavii cu IRC este greu de realizat deoarece
simptomele uremiei și depresiei sunt foarte asemănătoare. Din cauza instalării progresive sau a
intensității lor mai marcante, în insuficiența renală cronică, tulburările, inclusiv cele psihologice,
alarmează mai puțin. Ele evoluează insă tinzând spre accentuarea progresivă. La acțiunea toxică
produsă asupra creierului de modificările compoziției sângelui și tendința la edem cerebral din
IRA, se adaugă retenția masivă aunor compuși azotați foarte toxici (indican, fenol) al căror nivel
în sânge este indicat fidel de creșterea ureei. Tulburările de conștiență în această situație devin
devin durabile, iar în unele situații se instalează coma azotemică (uremică), având un prognostic
întunecat. La rândul ei, retenția azotată este capabilă să producă în creier leziuni difuze,
provocând așa-numitele encefaloze azotemice.
Semnele acute care apar la pacientul cu boală renală pot duce la apariția unor semne
psihologice importante. Simptomele nu sunt spuse de pacient, ci se revăd în prezența produselor
17
toxice din sânge, care afectează funcționarea sistemului nervos și a creierului în general. De
multe ori medicii pot greși în privința simptomelor care preced episodul psihotic acut al
pacienților. Ei consideră că aceste semne , dureri de cap, somnolență, incoerență, sunt datorate
urgenței medical. Dar aceste simptome pot să dispară în urma tratamentului (M. Madincea,
2005).
18
Capitolul 2. Abordarea Psihosomatică
2.1 Introducere în psihosomatică
Cercetările au arătat că medicina practică de succes a fost de la bun început
psihosomatică în esența ei. În această privință, psihiatrul american O. S. English a definit
cuvântul ”psihosomatic” ca fiind un termen relativ nou care desemnează una din cunoștințele
elementare de medicină, tot atât de veche ca însăși arta medicală.
Ideea ca este imposibil să se despartă sănătatea corpului de cea a minții a fost exprimată
încă de timpuriu în opere cum este Cartea lui Iov.
De asemenea, Platon a formulat acest punct de vedere în Charmides: ”Vindecarea multor
boli este necunoscută doctorilor Greciei, deoarece ei neglijează întregul, care trebuie de
asemenea studiat, pentru că partea nu se poate simții bine dacă întregul nu se simte bine”.
Sunt bine cunoscute sctructurile contrastante ale școlii lui Hipocrate din Kos, bazată pe
concepțiile dinamic, umoral și psihic (deci și psihosomatic), precum și școala Knidos, cu viziune
mecanică și organică.
Cei trei mari filizofi ai secolului al XVII-lea s-au preocupat de asemenea de problema
relației dintre minte și corp: Descartes, Leibniz, Spinoza.
Descartes (1596 - 1650) a edificat o teorie complexă despre interacțiunea lumii corporale
(extensio) și conștiință sau suflet (cogitatio). El trece drept unul dintre cei mai importanți
exponenți ai dualismului trup – suflet.
În opera sa de antropologie, Spinoza (1632 - 1677) a emis teza că toate evenimentele din
trup au evenimente paralele în minte, ceea ce nu era altceva decât ideea corpului real
(ideoplastie).
Leibniz (1646 - 1716) a ănlocuit interacțiunea psihifizică printr-o armonie prestabilită: un
acord predeterminat există între fiecare din evenimentele care au loc în trup și în suflet.
Inventatorul termenului ”psihosomatic” este considerat a fi medicul german Johann
Christian Heinroth (1773 - 1843), care a devenit mai târziu profesor de psihiatrie la universitatea
din Leipzig. În 1818 Heinroth declară: ”Insomnia are de regulă o origine psihică și somatică, dar
orice fază a vieții poate constitui ea însăși cauza tulburării”. În 1882, Jacobi a introdus termenul
19
”somato - psihic” cu scopul de a sublinia predominanța factorilor somatici în evoluția anumitor
boli.
Groos a adoptat de asemenea un punct de vedere psihosomatic, scriind în 1824: ”Dacă
vom căuta cauza primară a celor mai diferite boli, o vom găsi în influența direct dăunătoare a
pasiunilor trupului”. El a lucrat în presupunearea că ”esența bolii mintale este de natură
psihosomatică” și a adoptat ceea ce el socotea a fi o poziție conciliatoare în vechea controversă
dintre ”psihiciști” și ”somatociști”.
O mostră clasică de autoobservație, o prezintă clinicianul francez Trousseau în 1830,
care-si descrie experiența astfel: ”Cel mai grav atac de astm pe care l-am avut vreodată s-a
petrecut în următoarele împrejurări: bănuiam că vizitiul meu fură din ovăz și pentru a lămuri
lucrurile am mers la hambar ca să măsor rezerva de ovăz. În vreme ce se proceda la măsurătoare,
am suferit un atac de astm extrem de puternic care, în mod evident a fost produs de starea mea
emoțională provocată de gândul unui furt mărunt din gospodărie”.
O concepție foarte modernă a fost exprimată de Maudsley încă din 1876: ”Dacă emoția
nu se descarcă într-o activitate fizică exterioară sau într-o acțiune mintală adecvată, ea va acționa
asupra organelor interne și le va tulbura funcțiile; tristețea se descarcă imediat pe cale pasională
prin jelire și plânset...”.
Totuși termenii ”bolii psihosomatice” și ”medicină psihosomatică” și-au găsit accepția
generală doar în ultimele decenii, după ce adjectivul ”psihosomatic” a fost din nou introdus în
1992 de psihanalistul vienez Felix Deutsch. El a definit medicina psihosomatică ca ”psihanaliză
aplicată în medicină”.
Deși alți psihanaliști precum Groddeck (1961), Ferenczi (1965) și Jeliffe (după Alexander
în 1948) au acordat atenție tulburărilor somatice cu zece ani înainte, ei le-au definit ca nevroze
de organ sau psihoze de organ (Meng, 1934, 1935).
În mod deosebit Groddeck, a încercat în cursul discuțiilor sale animate și strălucite cu
Freud să sublinieze că bolile organice au în cele din urmă o natură psihologică. El a susținut că
boala este într-un mod în relație cu ID-ul (sau Es – termen pe care l-a inventat el însuși), cu
”forța care ne dirijează viețile, în vreme ce credem că noi conducem”.
Von Krehl, von Weizsäcker și von Bergmann trebuie socotiți printre pionierii medicinii
psihosomatice care s-au delimitat de domeniul medicinii interne.
20
Deutsch (1939) a emigrat în Statele Unite, unde a devenit fondatorul unei medicini
psihosomatice americane, care în stadiile de început era orientată predominant psihanalitic.
Printre ceilalți pionieri au fost Dunbar (1947, 1948) și Alexander (1939, 1948).
Judecând după numărul de publicații, interesul în medicina psihosomatică a crescut de
atunci în mod extraordinar. Încă în 1954, Dunbar a listat nu mai puțin de 5000 de publicații în
acest domeniu în cartea ei ”Emoțiile și modificările organice”. Numărul acesta este astăzi mai
mult decât dublu, iar autorii nu se mai recruteză doar din rândurile psihanaliștilor. Conexiunile
psihosomatice sunt recunoscute ca o realitate clinică în cele mai multe domenii ale medicinii.
Medicul și psihanalistul Franz Alexander (1891 - 1964) a prezentat o teorie independentă
și acoperitoare pentru explicarea relațiilor psihosomatice. Prin abordarea psihosomatică el
înțelegea utilizarea simultană a metodelor și noțiunilor fiziologice și psihologice. Premisa de
bază era că examenele psihosomatice cer o descriere tot atât de detaliată și de precisă a
proceselor psihologice ca și observațiile făcute asupra proceselor fiziologice însoțitoare. El
considera că în dezvoltarea unei tulburări psihosomatice trebuie presupus un ”factor
constituțional X” (Alexander, 1951).
Urmând diferențierea făcută de Freud între relațiile de conversie și simptomele vegetative
însoțind nevrozele reale, Alexander a facut o distincție între relația de conversiune isterică și
modificările adaptative ale funcțiilor vegetative produse de tensiuni emoționale. Ca și Freud, ele
vede relația de conversiune ca fiind expresia simbolică a unei emoții care putea fi nominalizată ,
dar este respinsă și refulată datorită sentimentelor de vinovație sau de rușine. Trupul devine
atunci instrumentul acestei exprimări.
După Alexander, simptomele nevrozei vegetative nu reprezintă o încercare de a exprima
o emoție reprimată, ci sunt mai degrabă simptome fiziologice concomitente ale unor stări
emoționale. În acest sens, ele tinde să urmeze ideile lui Cannon, afirmând: ”Creșterea tensiunii
arteriale la furie, de exemplu, nu descarcă tensiunea emoțională, ci este o componentă fiziologică
a întregului tablou de evenimente. Furia crește secreția sucurilor gastrice sub influența dorinței
instinctive de a mânca, ceea ce nu este expresia sau descărcarea unor stfel de stări; este
pregătirea adaptativă a stomacului să primească hrană”. Alexander vorbește despre nevroza
vegetativă când simptomele fiziologice ce însoțesc tensiunile emoționale persistă datorită
absenței unei acțiuni externe capabile să descarce aceste efecte. În stadiul următor, simptomele
funcționale reversibile conduc la modificări fizice ireversibile.
21
Motivul blocării unei acțiuni declarate este considerat de Alexander ca derivând din
tipurile conflictuale care duc la actualizarea conflictelor din epoca preverbală a individului.
Faptul că astfel de conflicte își au originea într-o perioadă de diferențiere limitată a structurii
emoționale favorizează – împreună cu factorii constituționali - conversiunea fizică. Potrivit lui
Alexander, aceste tipuri de conflictuale pot fi adesea clarificate doar printr-o îndelungă
psihanaliză.
S-a făcut o clasificare inițială conform funcțiilor diferite ale sistemului nervos autonom.
Alexander a facut o distincție între stările simpatice și parasimpatice ale pregătirii
(Bereitstellungen). Acele stări produse de sistemul simpatic sunt într-o oarecare măsură
zadarnice dacă tendințelor agresive li se neagă exprimarea. ”Oricând se inhibă în mod inteționat
posibibilitatea atitudinilor competitive, agresive și ostile, sistemul simpatic – adrenergic cade
într-o stare de excitație continua. Simptomele autonome provin dintr-un stimul simpatic
împiedicat, care continuă deoarece nu se descarcă într-o reacție de luptă – fugă”.
Dacă dorim să fim ajutați și tendințele pasive similare sunt negate, rezultattul este o stare
de pregătire parasimpatică inutilă; aceasta afectează în primul rând tractul gastointestinal, ceea ce
Alexander a arătat că este cazul în particular la bolnavii de ulcer.
Distincția strictă între influențele simpatice și parasimpatice a fost criticată de interniști,
ca și cea trasată între boala cauzată de reacții de conversiune isterică și nevroza vegetativă. De
asemenea, s-a exprimat îndoiala asupra teoriei specificității (care leagă conflictele emoționale
specifice de sisteme organice specifice). Cercetarea psihosomatică este totuși îndatorată studiului
de început al lui Alexander care cuprinde investigații foarte atente și corelații între trăirea
emoțională și reacțiile fiziologice. Aceste eforturi au avut un efect de durată asupra dezvoltării
acestui domeniu numit psihosomatica.
M. Schur (1897 – 1969), medic și psihanalist, a fost doctorul lui Freud începând din anul
1928, a elaborat un model pentru explicarea bolii psihosomatice. Acesta s-a bazat pe cercetări
asupra bolilor de piele și a devenit cunoscut mai târziu sub denumirea de ”desomatizare -
resomatizare”.
Freyberger (1976) vorbește despre perderea de obiect, care este frecventă î fazele inițiale
de boală psihosomatică. Acesta o descrie ca fiind apariția unei veritabile pierderi , iminente sau
închipuite. Prin obiect înțelegem factori animați sau neanimați ai mediului (ex: familia,
persoanele percepute ca fiind importante din familei). Există o relație între subiect și factorii de
22
mediu, care pot lua forma unui atașament puternic. Un exemplu tipic de pierdere de obiect este
absența unei persoane față de care pacientul a devenit puternic atașat. Acest lucru este adevărat
atât în cazul pierderii legăturii temporar sau permanent cu lucrurile importante pentru pacient (de
la o rudă până la situații de pierder a serviciului).
Pacienții psihosomatici sunt rău plasați în ceea ce privește rezolvarea eficientă a pierderii
obiectului, datorită sentimentului lor labil de autoapreciere, această situație luând forma unei
traume narcisice, iar pierderea ca atare nu este depășită. Urmarea poate fi o formă de boală
depresivă în care pacientul este dominat de complexul giving up – given up (Engel și Schmale,
1968). Depresia poate fi urmată la rândul ei de dezorganizări fizice. Folosind rezultatele lui
Engel și Schmale ca punct de plecare, Freyberger (1976) citează următorii factori psihodinamici
ca fiind caracteristici bolnavilor psihosomatici:
- depresie reactivă după pierderea obiectului și trauma narcisică;
- elemente de regresiune orală;
- apărare împotriva agresiunii;
- introspecție insuficientă.
Acestea au fost rezumate sub titlul ”tulburare a maturizării pregenitale” în scopul de a
descrie factorii ce predispun la boala psihosomatică. Freyberger a trasat concepția sa privind
evoluția psihosomatică, care atribuia următoarele cuvinte cheie pentru titlurile ”simptom”,
”conflict” și ”personalitate”:
Simptom
- epuizare emoțională;
- depresie de epuizare.
Conflict
- pierdere de obiect;
- traumă narcisică;
- apărare împotriva agresiunii;
Compunerea personalității
- slăbiciunea Ego-ului, adică introspecția insuficientă, atingerea ”încrederii
primare”, rezistența redusă la frustrare, nevoile de dependență crescute,
capacitatea foarte limitată de a învăța un nou comportament emoțional;
23
- ”vid emoțional” datorat conștientizării reduse a percepțiilor și tendința către
procesele de gândire automată, la care se adaugă o capacitate redusă de a rezolva
emoțional problemele din cauza relației interioare neadecvate cu fantasmele
inconștientului. Paralel cu această caracteristică este și trăsătura compensatorie de
a retrăi senzațiile fizice și elementele ipohondrice;
- Tulburarea oral – narcisică, cu tendința marcată de a retrăi pierderea obiectului,
care nu poate fi depășită;
- Comportamentul defensiv, îndeosebi modul reclamant – acuztor care cuprinde o
mare nevoie de dependență de figurile cheie, cu scopul de a recupera obiectele ce
implică dezamăgire și de a compensa boala.
Personalitatea bolnavului cronic dializat
Personalitatea poate fi definită ca fiind un set dinamic și organizat de trăsături și
caracteristici aparținând unei persoane, trăsături care o influențează pe aceasta într-un mod unic
la nivel cognitiv, motivațional și comportamental în diverse situații mai mult sau mai puțin
stresante de viață.
Personalitatea primește o lovitură puternică atunci când persoana se îmbolnăvește dincolo
de speranța vindecării. Bolnavul cu insuficiență renală, nu face excepție, acesta fiind un suferind
prin excelență. Suferința lui se traduce în nenumărate aspecte ale vieții lui cotidiene prin
restricții, neputințe și dependență. Boala în acest caz este resimțită nu doar ca o sărăcire fizică și
spirituală, ca o suferință ci și ca o nenorocire. Nenorocirea constă în faptul ca boala cronică roade
corpul din interior, punând astfel pacientul bolnav în fața pierderilor multiple de tip fatalist.
Pentru unii indivizii îmbolnăvirea cronică are semnificația unei raniri narcisice grave.
Pe plan psiho-social, boala poate duce la un complex de inferioritate, de la a simți rușine față de
oameni până la ocolirea acestora, la însingurare.
Datorită aspectului de îngrădire pe care îl presupune boala cronică, în cadrul pacienților
suferinzi de insuficiența renală se constată apariția în manifestarea personalității a unor trasături
și atitudini ce amintesc de vârsta copilăriei. Dintre acestea se manifestă cu precădere:
- reducția temporo – spațială – bolnavul trăind în ”aici și acum” suportă cu greu așteptările
și amânările;
24
- egocentrismul – rezultă din restângerea preocupărilor în jurul celor legate de boală,
incluzând ”restrângerea orizontului” și ”creșterea cenesteziei, centrul atenției devenind
dieta și digestia” (Morton);
- dependența – bolnavul are nevoie de alții care sa-l îngrijească. Pe de altă parte, așa cum
remarcă Delay și Pichot, în cadrul dependenței bolnavul primește, ca beneficiu secundar
al bolii, satisfacția pe care o atrage diminuarea responsabilități;
- predominanța afectelor – a emoțiilor primare caracterizate prin mare intensitate,
expresivitate, durata redusă, dezvoltare unipolară și exprimarea nemijlocită prin
comportament (Popescu – Neveanu).
- agresivitatea – deși este adesea integrabilă în comportamentul de tip egocentric, îsi are
originea în situația de dependență a bolnavului și este cuprinsă în cadrul regresiei de tip
infantil. Agesivitatea este manifestată de cele mai multe ori împotriva personalului care
îngrijește bolnavul și a familiei;
- anxietatea – este sinonimă cu starea de neliniște, de teamă, chiar frică motivată de
existența unui pericol real. Anxietatea, indiferent dacă atinge sau nu forma de angoasă
sau de limita sa extremă a atacului de panică, este însoțită de un cortegiu bogat de acuze
somatice.
- depresia – constituie la omul bolnav o reacție firească, în plan afectiv, caracterizată
printr-o dispoziție disforică, o stare de deprimare și se concretizează în plan psihic prin
senzații de neputință, de astenie, mergând până la tulburări de concentrare a atenției.
Caracteristice stărilor depresive sunt: lipsa de interes pentru activități placute pană atunci
pacientului, autoreproș, scăderea apetitului sau din contră, la polul opus creșterea
exagerată a apetitului (cauza depresiei joacă un rol important în acest simptom), insomnia
sau hipersomnia, pierderea energiei, cefalee;
- modul de gândire magic – bolnavul crede orbește în puterea medicului, a medicamentelor
și chiar a bolii.
Când vorbim de acuzele corporale, putem asista la o dedublare a personalității (în care
regăsim conflictul între instanțe) și anume că, individul se plânge de o parte a lui insuși, care
devine astfel o prezență străină, care este de tip sadomasochist: subiectul se plânge de organul
său, dar totuși nu renunță să se gândească la el. Ca orice relație sado-masochistă, acuza depresivă
este adesea foarte tenace: datorită agresivității conținute de relație, a înceta să te gândești la
25
această relație ar însemna să pierzi și să o distrugi definitiv și trebuie, prin urmare, ca permanent
să te asiguri că ea continuă să existe (V. Perciun, 2001).
2.2 Somatizarea și bolile de rinichi – interpretarea holistică
Fiecare dintre noi este stăpân pe gândurile sale. Acest lucru reprezinta puterea
miraculoasă prin care toate lucrurile devin posibile. Emitem negativ, atragem dezechilibre
energetice și deci, boala; emitem gânduri pozitive, primim starea de bine și de sănătate. Trebuie
să învățăm să deținem controlul absolut asupra mecanismului nostru de gândire, supraveghindu-l
în permanență.
Marea putere a gândului ne poate vindeca bolile și astfel, ne face fericiți din nou, plini de
viața și de forță. Puterea vindecătoare infinită își are rădăcinile în subconștientul nostru, al
oamenilor. Schimbându-ne radical modul de a gândi ne vom influența benefic drumul vieții.
Gândurile noastre sunt active și constituie semințele pe care le-am plantat. Subconștientul nu este
interesat dacă gândurile noastre sunt bune sau rele, ci pur si simplu răspunde în deplină
conformitate cu natura acestor ganduri. El nu ne va contrazice niciodata, ci va accepta mereu
ceea ce afirmăm în mod conștient. Prin urmare, trebuie sa fim deciși să alegem viața, sănătatea și
iubirea. Renuntând la vechile tipare înrădăcinate în subconștient, vom caștiga o viață sănătoasă.
Gândul este viață. Gândurile noastre creează mediul înconjurător și lumea noastră. Dacă
avem gânduri sănătoase, ne putem păstra sănătatea. Dacă întreținem gânduri de boala, nu vom
avea niciodată o sanatate bună și nici frumusețe și armonie. Nu trebuie să uităm: corpul este
produsul minții și mintea noastră îl controlează. Daca ne menținem pe poziția gândurilor
viguroase, la fel ne va fi corpul. Gândurile de iubire, pace, mulțumire, puritate, perfecțiune
promoveaza o sănatate radioasă. Corpul este asociat minții. Dacă ne doare dintele sau stomacul,
mintea este imediat afectată.
A înceta să gândim corect, înseamnă a fi perturbați. Dacă exista o stare depresivă în
minte, nici corpul nu poate funcționa corect. Sănătatea mentală este mai importantă decat cea
fizică. Dacă mintea este sănătoasă, corpul va fi sănătos. Dacă mintea emite gânduri pure, bolile
vor părăsi corpul. Fiecare gând, cuvânt sau emoție provoacă o vibrație în fiecare celulă a
corpului și lasă acolo o impresie adâncă. Tebuie să învățăm să înlocuim gândul nociv cu gânduri
26
bune. De exemplu: gândul de curaj va servi imediat drept antidot puternic contra urmărilor
gândului de frică.
Este foarte important de știut că fiecare celula a corpului crește, suferă, primește un
impuls de viață sau de moarte la fiecare gând care ne trece prin minte. Intoxicarea corpului fizic
nu este doar consecința unei alimentații dezechilibrate, cum se crede, ci și rezultatul unor factori
emoționali. Supărarea, furia, nemulțumirea sunt trăiri care modifică funcționarea corectă a bilei,
a ficatului și inflameaza mucoasa intestinului subtire. Teama transformă mucoasa intestinului
gros. Drept urmare, abdomenul se balonează apărând disconfortul fizic, insomniile, dereglările
metabolice. Toate aceste modificări determină o reacție imunitară anormală. Gândurile negre
sunt direct răspunzătoare de “otrăvurile” din mental, apoi se răsfrâng asupra corpului fizic. Așa
iau naștere bolile. Sentimentele negative reprezintă otravă și stress pentru întregul organism.
Furia, mânia, razbunarea, duc la dereglarea echilibrului acido- bazic și deci pe termen
lung duc la apariția bolilor rinichilor. Pe de altă parte tensiunea nervoasă blocheaza intestinele,
făcându-le inactive. Dacă omul continuă să fie nervos, încărcătura emoțională devine cronică, iar
dezechilibrele nutriționale specifice devin mai pronunțate. Sodiul și apa sunt reținute în
organism, în timp ce potasiul, vitamina C, magneziul și vitamina B sunt epuizate.
Suferinzii neglijează adesea anumite semne particulare de încetinire a funcțiilor unor
organe, apărând astfel: indigestia, colita, constipația, circulația sanguina deficitară, etc. Pe fondul
acestor dereglări, stresul, furia, teama, nervozitatea, nemulțumirea, neliniștea, dezamăgirea
accentuează starea de boala și de îmbătrânire prematură.
Când gândirea se purifică, afirmând binele, nu se produc asemenea blocaje. Imediat ce ne
creăm imaginea noului mod de viață și de gândire în minte și inimă, înseamnă că dorim o
schimbare interioară. În funcție de cum gândim, declanșăm în propriul organism reacții și
mecanisme ale căror urmări le vom suporta.
Una din legile Divine la care este supus omul este legea cauzei și a efectului, care este
cunoscută și sub numele de Legea Karmei. La fel cum acționează în planul fizic, Legea Karmei
acționează și în planul mental și în cel spiritual. Deci, bolile au cauze fizice, mentale și spirituale.
Omul, ca să-și ia toate examenele din școala vieții, trebuie să coreleze vindecarea fizica cu cea
mentală și cea spirituală. Nu întotdeauna toate examenele vieții sunt trecute, și pentru asta
revenim la viață într-o noua incarnare (încercare). Numai astfel progresăm și ne înălțăm spiritual,
pentru că totul este evoluție.
27
Deci, orice boală are și o cauza mentală. Gândurile rele, grijile, fricile, toate răutățile și
negativitățile noastre produc boli în planul mental, care, în timp se manifestă în plan fizic. De
aceea, pentru a trata o boală, este necesar să-i cunoaștem originea, cauza.
Atunci când vorbim despre rinichi, despre disfuncțiile și tulburările localizate la nivelul acestora, este
benefic sa avem în vedere și cauzele emoționale care le declanșează. Rinichiul în abordarea holistică este
sinonim cu criticism, dezamagire, nereusita, rusine, reactii ca cele ale unui copil mic, regresive. Astfel:
- calculii renali, colica nefritică, litiaza renală - traduc prezența unei fixații a
credințelor/convingerilor. Această cristalizare poate să rămână necunoscută, nedureroasă
și persoana să-și continue drumul în viață cu convingerile și certitudinile ei. Suferința
poate apărea atunci când individul se confruntă cu necesitatea de a le schimba, de a trece
la alte convingeri, voluntar sau nu;
- hematuria - este prezența sângelui în urină, prezență care poate fi interpretată ca fiind
viața care pleacă împreună cu ceea ce e mort (toxinele); hematuriile vorbesc despre faptul
că persoana se devitalizează prin eliminare, fie pentru ca a făcut destul, fie pentru că
acele cristalizări care s-au instalat o rănesc în interior;
- nefrita, uretrita, ureterita - nefrita este o inflamație a rinichiului, ureterita o inflamație a
ureterei și uretrita, iar inflamația poate soimboliza prezența unor emoții negative, de furie
reținută, înăbușită, nerezolvată ce pot să țină de amintirile vechi și profunde, credințele
fundamentale;
- reținerea apei, edemul - reprezintă un dezechilibru, care apare mai des la femei, și se
manifestă prin umflarea țesutului și luarea în volum și greutate. Această reținere
semnalează o stare mai mult sau mai puțin conștientă de insecuritate legată sau nu de o
pierdere (pierderea obiectului), de teamă în legatură cu viața și fundamentele ei, de teama
de a fi judecat, în special de cei apropiați;
- ureea, uremia - semnalează prezența excesiva a ureei în sânge iar prezența sa anormală în
sânge indică o disfuncție renală și vorbește despre dificultatea pacientului de a face triajul
în interiorul lui: oboseala, uzura, vârsta, determină persoana să nu mai știe adesea unde
este cu adevarat, ce este bun și rău pentru ea, toate acestea generând o stare de confuzie și
neapartenență.
28
Capitolul 3. Abordarea Transgenerațională
3.1 Abordarea Tansgenerațională – analiză și intervenție
psihoterapeutică
În cadrul acestor abordărilor transgeneraţionale, locul cel mai important îl ocupă teoria
lui Murray Bowen, denumită, după numele său, teoria (şi terapia) boweniană.
Murray Bowen, medic cu specializare în psihiatrie, şi-a făcut rezidenţa la faimoasa
clinică Menninger (Menninger Clinic), recunoscută pentru orientarea sa psihanalitică. Aici,
Bowen a devenit din ce în ce mai nesatisfăcut de conceptele psihanalitice, care nu puteau fi
validate prin metode ştiinţifice acceptate în mod convenţional. Ca urmare, el a început să
dezvolte o nouă teorie „concepută să corespundă în mod precis cu principiile evoluţiei şi cu
omul ca fiinţă evolutivă” (Kerr & Bowen, 1988, p. 360). Bowen şi-a perfecţionat teoria şi după
mutarea sa la Institutul Naţional pentru Sănătate Mentală (INSM) în Bethesda, Maryland, în
1954. La INSM, Bowen a admis familii întregi în secţia de cercetare psihiatrică. Cercetarea
acestor familii a fost ghidată de teoria boweniană, şi, astfel, teoria a fost extinsă şi modificată de
fiecare dată când specialiştii se confruntau cu informaţii noi sau incompatibile. În timpul celor
cinci ani la INSM, cercetarea lui Bowen s-a centrat pe familiile cu copii schizofreni şi, în
particular, pe relaţia simbiotică observată între mame şi copiii lor. În final, teoria s-a dezvoltat
pentru a include întreaga familie, adresându-se şi altor tipuri de familii.
Esenţa teoriei boweniene este alcătuită din opt concepte fundamentale. Aceste concept
interrelaţionate construiesc „piatra de temelie” (Walsh, Mc Grow, 1996) a teoriei, şi anume,
sistemul emoţional. Sistemul emoţional include „forţa pe care biologia o defineşte ca instinct,
reproducere, activitate automată controlată de sistemul nervos autonom, stări emoţionale
subiective şi sentimente şi forţele care guvernează sistemele de relaţie… În termeni largi,
sistemul emotional guvernează «dansul vieţii» în toate lucrurile vii” (Bowen, 1975, p. 380). Un
alt termen-cheie de la începutul muncii lui Bowen este masa de ego familial nediferenţiat.
Acesta se referă la „unitatea emoţională intensă într-o familie care produce emoţionalitate ce
interferează cu gândirea şi împiedică diferenţierea individului de familie” (Bowen, 1978). Hall
notează că Bowen nu mai utilizează această terminologie, termenul de „fuziune” fiind cel
preferat în mod curent. Astfel, teoria boweniană face o distincţie între indivizii care sunt
29
fuzionaţi şi cei care sunt diferenţiaţi. Caracteristica preferată este cea de diferenţiere. Mai jos
sunt prezentate cele opt concepte esenţiale ale teoriei boweniene, în care diferenţierea sinelui este
considerată foarte importantă.
1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui
reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce rămâne în
relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcende nu doar propriile emoţii, ci şi cele
ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane diferenţiate sunt mai flexibile,
adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de
conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt capabile să menţină un grad de obiectivitate şi
distanţă emoţională faţă de problemele emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră
că indivizii înalt diferenţiaţi au un eu solid („solid self”), mai integrat. Acesta reprezintă pentru
Bowen conceptul de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau
lua decizii pe baza unor judecăţi raţionale. Indivizii cu niveluri scăzute de diferenţiere tind să fie
mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind direcţionat mai
degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul („pseudo-self”) lor. Acesta este un
concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale.
Astfel de persoane vor lua decizii bazate pe sentimente, nu pe principia logice, raţionale. De
aceea, deciziile luate în momente diferite de timp nu vor fi în acord unele cu altele, dar indivizii
cu pseudo-eu nu sunt conştienţi de această situaţie. Bowen (1976) descrie pseudo-eul ca un eu
pretins, adică un eu fals, după cum ar spune Winnicott, pe care persoana îl poate simţi ca fiind
real, deşi nu este. În terapia de familie boweniană se urmăreşte gradul diferenţierii sinelui la
fiecare membru al familiei şi, în special, al copiilor (mai ales dacă aceştia sunt adolescenţi sau
chiar maturi). Este mult mai probabil ca persoanele cu un grad mic de diferenţiere a sinelui faţă
de membrii familiei care dezvoltă anumite simptome să prezinte şi ele, la rândul lor, alte, sau
chiar aceleaşi, simptome, comparativ cu persoanele cu un grad mare de diferenţiere. De aceea,
unul dintre scopurile terapeutice va fi creşterea gradului de autonomie a membrilor familiei, unii
faţă de alţii. Mai mult, conceptele de diferenţiere şi fuziune sunt foarte importante pentru Bowen
(ca şi pentru oricare alt terapeut) şi în ceea ce priveşte ipotezele intergeneraţionale sau
transgeneraţionale. Bowen consideră că persoanele care părăsesc familia de origine cu un
pseudo-eu sau cele care sunt fuzionate cu familiile lor de origine tind să se căsătorească cu
persoane cu care vor putea, de asemenea, să fuzioneze. Astfel, două persoane nediferenţiate tind
30
să se găsească unele pe altele. Rezultatul va fi separarea emoţională de familia de origine şi
fuzionarea soţilor. Asta presupune că pseudo-eul unuia dintre soţi se va baza pe pseudo-eul
celuilalt, adică se vor uita unul la celălalt pentru a detecta diferite indicii în scopul alegerii
modului de reacţie emoţională şi de luare a deciziilor. În felul acesta, „procesele familiale
neproductive trec de la o generaţie la următoarea prin astfel de mariaje” (Becvar şi Becvar,
1996).
2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri
relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme utilizate de
familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în familia nucleu. Toate cele
patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie, mai ales dacă este fuzională, utilizează
în mod predominant unul sau mai multe:
– Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu niveluri înalte de anxietate, un
membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate face
faţă reactivităţii emoţionale (Bowen, 1978). Frecvent, aceasta poate determina o distanţă mai
mare decât doreşte, de fapt, individul.
– Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de
fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare (Papero, 1991). Poate avea loc un
proces ciclic, în care conflictul este urmat de distanţă emoţională, o perioadă de apropiere caldă,
apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi, astfel, ciclul se perpetuează.
– Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi
şi anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii. Cel
mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa emoţională pe un
copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între mamă şi copil), în timp ce
tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe care părintele se concentrează îi
sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului
intelectual şi emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.
– Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional,
iar celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce.
Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei dezvoltă o
maladie fizică sau mentală cronică.
31
3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei
probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a
interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă, adică un sistem de două
persoane, este stabilă atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină
creşterea nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă
atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor doi. De
exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din cei doi părinţi şi
copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela la mama sa pentru a-şi
reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu soţul; în felul acesta, apare
triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile într-o familie pot fi latente şi să nu
se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în
timpul perioadelor de stres. Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru
destabilizarea diadei este în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi.
4. Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere
al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit, un copil
dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi. Această
supraimplicare poate varia de la
părintele care e în mod excesiv îngrijorat de ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este
extrem de ostil acţiunilor copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a
funcţiona eficient în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în
familie determină intensitatea procesului proiectiv al familiei.
5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei
diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins se pot
distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional. Deşi individul care întrerupe poate părea
că face faţă relaţiei cu familia, individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Kerr (1981)
sugerează că întreruperea emoţională indică o problemă – fuziunea dintre generaţii –, rezolvă o
problemă – scade anxietatea asociată cu contactul familial – şi creează o problemă – izolează
indivizii care ar putea beneficia de contact. Ca rezultat al separării emoţionale, individul rămâne
prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai puţin capabil să răspundă eficient la
situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia consecventă se poate manifesta şi în alte moduri,
32
cum ar fi relaţii superficiale, boală fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh, 1980,
apud Walsh şi McGrow, 1996).
6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-
urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu nivelurile
scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere. Bowen
consideră că indivizii la niveluri echivalente de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se
găsesc unul pe altul şi se căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute
de diferenţiere. De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai
accentuate la copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod
succesiv niveluri mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul culminează cu un
ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau distanţările emoţionale care
determină apariţia diferitelor simptome care fac ca persoana sau familia să recurgă la terapie.
7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi
generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului. Cercetările lui Walter Toman (1969)
descriu roluri diferite pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de
origine, cum ar fi copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil. De exemplu, într-o
familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate să fie cu totul ignorat din punct de vedere
afectiv, din cauza preocupării şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei.
Bowen sugera, de asemenea, că patternurile interactive dintre cuplurile maritale pot fi legate de
rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen
are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în interacţiunile la
nivel social. De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu, cauzate de
crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către reactivitate emoţională şi o probabilitate
scăzută a individului de a-şi utiliza eficient procesele emoţionale. Bowen observa că istoria
recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de regresie, adică societatea poate face faţă
cu succes unor factori stresori situaţionali acuţi, dar eşuează când factorii stresori se
cronicizează. Din pricina stresului cronic, atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu
principiile sistemului lor intelectual şi vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi
obiectivitatea.
33
3.2 Genograma
Genograma sau sociogenograma. Așa cum preferă să o numeasca Ancelin
Schützenberger, a fost dezvoltată ca tehnică de Henry Colomb, avand la bază ideile lui Jacob
Levi Moreno. Ea permite o reprezentare sociometrică, afectivă, conținând nume, locuri, date,
repere, legături și principalele evenimente de viață: nașteri, nunți, decese, boli, accidente, etc.
Genograma familială permite terapeutului să gândească într-o manieră sistemică relațiile
și evenimentele din viața pacienților lor. Ea face parte dintr-o evaluare sistemică globală,
furnizând un rezumat clinic și eficace prin care terapeutul poate avea acces la informații asupra
unui caz cu care nu este familiarizat (McGoldrick, 1990). Informația structurală, relațională,
funcțională a familiei poate fi citită orizontal, în contextul familial, și vertical, de-a lungul
generațiilor. Pe baza acestor informații se pot formula ipoteze în legatura cu dinamica familială
și în legătură cu modalitățile de intervenție terapeutică, pentru că examinarea contextului familial
actual permite clinicianului să stabilească legaturile care exista între membrii familiei, implicați
direct în drama familială, și ceilalți membrii ai sistemului familial. Genograma familială poate
aduce în prim plan informații pe care un chestionar sau un protocol le poate trece cu vederea. Ea
ofera un tablou al evenimentelor care au avut loc într-o familie pe cel puțin trei generații.
Reprezintă, astfel, o modalitate de a identifica mecanismele repetitive în dinamica familiala, o
modalitate de a lua contact cu partea de Umbră a familiei, cu teme, mituri care întrețin diversele
tipuri de relație și scenarii între parteneri. Rememorarea evenimentelor și schemelor de viață ale
familiei în cauza pot avea o semnificație recurentă asupra tratamentului familial în curs.
Genograma rămâne un instrument subiectiv de interpretare, cu ajutorul căruia terapeutul poate
emite ipoteze în vederea unei evaluari sistemice ulterioare (McGoldrick, 1990). Conceptul de
genosociograma a fost dezvoltat la Dakar de profesorul Henry Collumb, bazându-se pe studiile
lui Moreno. „Genosociograma este o reprezentare a arborelui genealogic comentat (genograma),
cu punerea ân evidență, prin repere sociometrice, a diferitelor tipuri de relații ale subiectului... și
a legăturilor între diferitele personaje: coprezența, coabitare, acțiune comună, diade, triunghiuri,
excluziuni...” (Schützenberger, 1993). Este foarte importantă identificarea repetițiilor, a
membrilor familiei care locuiesc sub același acoperiș. A injustițiilor, excluderilor, si
autoexcluderilor care se intampla la un moment dat în istoria familiala.
Analiza genogramei în contextul Terapiei Unificării a generat ceea ce se numește
dramagenograma (I. Mitrofan, D. C. Stoica, 2005). Aceasta reprezintă un mod de a lua contact
34
cu harta personală internă prin intermediul reconstiturii istoriei familiale, vizând confruntarea cu
Umbra personala si familiala, cu scopul integrarii acelor elemente care devin manifeste în viața
prezenta a individului. Se face referință cu precadere la acele fenomene „regizate” inconștient,
cripta psihică (presupune antrenarea unor fantasme de încorporare, care reprezintă o magie
ocultă pentru recuperarea "obiectului plăcere" pierdut și interzis, instalându-l ân interiorul
Sinelui, ca o compensare pentru plăcerea pierdută și lipsa introiecției, N. Abraham și M. Torok)
și fantoma psihică (o formațiune a inconștientului care nu a fost niciodată conștientă și care se
transmite din inconștientul părintelui în inconștientul copilului, N. Abraham și M. Torok). A-ți
recunoaște rădăcinile asigură continuitatea filonului experențial transgenerațional și umanitar, iar
prin schimbarea perspectivei și reutilizarea filonului energetic repus în circulație i se redeschide
persoanei drumul blocat și se stopeaza „programele” de autodistrugere, autoanihilare si
autoeliminare (atât de frecvente în comportamentul majorității semenilor noștrii, asociate cu
blocaje de cunoaștere și neclarități pe axa timpului. (I. Mitrofan, 2003).
Construcția și analiza dramagenogramei presupune următorii pași:
- colectarea și structurarea informațiilor;
- delimitarea nivelurilor intergeneraționale;
- identificarea temelor familiale și analiza sensului existențial:
- identificarea pattern-urilor repetitive și a scenariilor de viață;
- analiza rolurilor manifeste (în plan conștient și inconștient) și a celor latente;
- analiza relațiilor între membrii familiei;
- analiza mecanismelor care întrețin manifestarea rolurilor și a relațiilor repetitive;
- restructurarea scenariului de viața.
Există 4 repere în construcția și analiza dramagenoramei:
- Statutul socioprofesional, care permite analiza profesiilor.
- Firea membrilor familiei, explorată cu ajutorul unor întrebări de genul: „Cum l-ai descrie
pe X ca fire?, Ce se spunea despre X?”.
- Evenimentele-metaforă din viața membrilor familiei, necesare identificării polaritaților la
nivel familial transgenerațional.
- Informațiile în legătură cu bolile somatice, pe baza cărora se conturează
somatogenograma. Este foarte important să fie explorat contextul familial în care a apărut
boala unuia dintre membrii familiei, este foarte important să fie explorate și perioadele
35
care corespund repetiției unei boli, precum și legăturile între acei membrii ai familiei care
au in comun o boală.
Tema transgenerațională a fost abordată în toate marile concepții mitice si religioase. În
1909, Freud s-a preocupat pentru prima dată de transmisia psihică din generație în generație, în
ceea ce el a definit „roman familial”. Aici sunt explicate fantasmele prin care subiectul modifică
inconștient legăturile cu parinții săi (imaginându-și de exemplu că este un copil adoptat), fiind
definită astfel nevroza de destin.
Jung a introdus termenul de inconștient colectiv, care include toate conținuturile experienței
acumulate la naștere (de la antecesori) și în timpul vieții, apoi transmise din generație în
generație. El leagă astfel perspectiva inconștientului familial de cel colectiv.
In anii 1960-1970, N. Abraham si M. Torok au studiat transmisia transgenerațională a
conflictelor nerezolvate, a secretelor si a relațiilor amoroase problematice. Ulterior, în anii 1990,
A. Schützenberger a ilustrat fenomene ce aparțin transmisie transgeneraționale, precum
sindromul de aniversare și loialitatea invizibilă familiala, concepte care sunt utilizate azi în
practica psihoterapeutică.
Genosociograma oferă un grafic al unei constelații familiale pe mai multe generații al unei
perspective personale, profesionale, culturale și spirituale. Este realizată așadar o somato-psiho-
genogramă, ca bază a aprofundării și integrării semnificațiilor bolii, înțeleasă ca „expresie și
soluție metaforă” a situațiilor de blocaj în dezvoltare. De multe ori, situându-se inconștient în
mitul familiei care păstrează nerezolvări ale provocărilor antecesorilor, succesorii își vor „însuși”
răspunsul metforic sau il vor îmbogăți și transforma dacă vor eșua ei înșiși în fața propriilor lor
provocări evolutive în ințelegere, conștientizare, autotransformare și spiritualizare.
Această interpretare nu desconsideră predispozițiile genetice ale repetării unor maladii
specifice arborilor familiali, dimpostrivă, consideră că „zestrea” energetică și informatională care
se transmite asociate acestor riscuri patologice este mult mai completă, extinsă, adâncă și subtilă.
Ea este chiar matricea psihospirituală necuantificabilă deocamdata, dar identificabilă la nivelul
transmiterii dinamicilor inconștiente, depășind cadrul unei gândiri biologice și biochimice
mecaniciste și relativ controlabile (C. D. Godeanu, A. S. Godeanu, 2009).
Logica „matematică” a devenirii filonului transgenerațional, ca și a colectivității este impecabilă.
Ea privește semnificația îmbogățitoare și coerența procesului dezvoltării umane, extinderea
36
nivelului de cunoaștere și integrare spirituală, conștientizarea de sine și unificarea dinamică
transfamilială.
Somatogenograma – componentă a genosociogramei prin care sunt analizate diferitele tipuri de
boli și afecțiuni somatice, ca modalitate repetitivă de transmisie a inconstientului familial.
Somatofantoma este un concept care se referă la manifestarea somatică a fantomei. Boala poate
fi o modalitate de readucere în prezent a unei persoane dispărute în legătură cu care, încă, există
relaţii neclare. Neacceptarea dispariţiei acestei persoane, neclaritatea în legătură cu unele dintre
evenimentele-metaforă care au implicat-o poate genera un proces identificator inconştient care se
manifestă prin boala pe care a avut-o acea persoană. Identificarea endocriptică poate fi asociată
fenomenului de somatofantomizare.
Cuvinte cheie:
Obiectul transgenerațional. A. Eiguer introduce conceptul de obiect transgeneraţional. Când
vorbeşte despre obiectul transgeneraţional A. Eiguer se referă la un înaintaş, un bunic sau un
părinte, un unchi, o mătuşă care generează fantasme şi provoacă identificări la unul sau la mai
mulţi membri ai familiei.
„Somatofantoma”. Acest concept se referă la manifestarea somatică a fantomei. Boala poate fi o
modalitate de readucere în prezent a uei persoane dispărute în legătură cu care, încă, există relaţii
neclare. Neacceptarea dispariţiei acestei persoane, neclaritatea în legătură cu unele dintre
evenimentele-metaforă care au implicat-o poate genera un proces identificator inconştient care se
manifestă prin boala pe care a avut-o acea persoană. Identificarea endocriptică poate fi asociată
fenomenului de somatofantomizare.
37
Capitolul 4. Obiectivele şi ipotezele cercetării
Această parte a lucrării este dedicată cu precădere definirii premiselor şi obiectivelor
cercetării, exemplificării eşantionului participant la studiu, definirii etapelor cercetării,
identificării metodelor şi tehnicilor folosite în adunarea datelor şi informaţiilor, definirii
metodelor folosite şi explicarea sarcinii subiecţilor. De asemenea voi inventaria, prelucra şi
analiza rezultatele obținute în urma aplicării testelor.
4.1 Obiectiv general:
Studiul își propune să investigheze unele aspecte psihosomatice la bolnavul dializat.
Obiectiv specific:
Identificarea diferențelor de autoevaluare a simptomelor la bolnavii dializați care fac
psihoterapie și la bolnavii dealizați care nu frecventează ședințele de psihoterapie.
Depistarea unor trăsături de personalitate la bolnavii dializați care fac psihoterapie prin
comparație cu bolnavii dializați care nu fac psihoterapie.
Detectarea diferențelor de autoevaluare a simptomelor bolii la femeile dializate care fac
psihoterapie și la bărbații dializați care fac psihoterapie.
4.2 Ipoteze:
Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați în program de dializă
care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie în ceea ce privește
autoevaluarea simptomelor bolii.
Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați în program de dializă
care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie în ceea ce privește unele
trăsături de personalitate.
Există diferențe semnificative statistic între femeile și bărbații dializați care fac
psihoterapie în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii.
38
Capitolul 5. Metodologia Cercetării
5.1 Eşantion
Studiul a fost realizat cu ajutorul unui eșantion de 60 de subiecți, bărbați și femei cu
vârste cuprinse între 35 și 60 de ani. Toți participanții la studiu urmează tratament prin
hemodializă dintre care 30 merg și la ședințe de psihoterapie individuală și de grup de peste șase
luni, iar ceilalți 30 nu participă la întâlnirile ce presupun un demers psihoterapeutic cu psihologul
centrului. Aceste ședințe de psihoterapie sunt conduse de către psihologul centrului de dializă.
Lotul țintă cuprinde pacienții care participă la ședințele de psihoterapie, dintre care 15 sunt femei
iar 15 sunt bărbați, proporțiile se păstrează în ceea ce privește lotul de control.
Bolnavii cu insuficiență renală au fost recrutați, dându-și acordul de a participa la acest
studiu, din cadrul Spitalului Județean din Timișoara, Secția de Hemodializă și Transplant Renal
și din cadrul clinicii private Nefromed Dialysis Centers.
5.2 Probe
Inventarul de autoevaluare a simptomelor SCL-90
SCL-90 este un inventar multidimensional de autoevaluare a simptomelor dezvoltat de
Derogatis (1977). Din punct de vedere istoric, SCL-90 a derivat din Hopkins Symptom Checklist
(HSCL) care fusese destinată să măsoare disconfortul și bunăstarea psihologică ca un criteriu de
eficacitate a psihoterapiei. Astfel, scala servește mai mult pentru măsurarea deznodământului și
nu este deloc un instrument diagnostic (15). Ea a fost revizuită față de prototipul originalul și
această versiune, cea folosită, poartă indicativul SCL-9-R. Scala cuprinde 90 itemi aleși în
special din scala Cornell Medical Index și din alte scale, itemi care acoperă 9 arii
simptomatologice (somatizare, obsesie-compulsie, senzitivitate interpersonală, depresie,
anxietate, ostilitate, fobie-anxietate, ideație paranoidă și psihoticism) și 3 indici globali de
suferința psihologică. Scala se administreaza subiectului ca un auto-chestionar și completarea ei
ia in jur de 15 minute
39
. Scopul principal al versiunii actuale a scalei SCL-90-R este de a fi folosită ca un
instrument de screening pentru determinarea tipului și severității unor variate simptome mentale.
Ea poate fi utilizată și pentru aprecierea evoluției simptomelor în timp sub o intervenție
terapeutică sau recuperatorie.
Scala furnizeaza trei indici globali:
- Indicele general de severitate care reflecta atat numarul cat si intensitatea simptomelor;
- Totalul simptomelor pozitive, un total al simptomelor cotate ca prezente;
- Indexul suferintei simptomelor pozitive, o masura a intensitatii simptomelor in functie
de numarul simptomelor prezente.
Inventarul de personalitate Freiburg (F.P.I.)
Inventarul de Personalitate Freiburg (FPI, Freiburger Persönlichkeitsinventar) este un
instrument de evaluare omnibus, elaborat de Jochen Fahrenberg, Herbert Selg si Rainer Hampel
dupa modelul multifazic, pentru a evalua dimensiuni ale personalitatii adulte.
FPI este disponibil in Romania atât in versiunea FPI-G, aceasta fiind forma cea mai
generala a chestionarului, utilizata pe larg in Romania, cât si in forma sa ultima, finala, FPI-R,
care este a saptea versiune, revazuta, a celebrului chestionar. FPI-G are 212 itemi si 9+3.
FPI a fost dezvoltat în anii ’60, perioada în care în Germania nu existau inventare de
personalitate indigene, ci doar traduceri dupa testele autorilor anglo-americani. Astfel, FPI este
un chestionar multifazic, construit prin combinarea unui sistem psihologic clasic cu unul extras
din nosologia psihiatrica. FPI poate fi utilizat atât în domeniul clinic, cât si în cel neclinic. A fost
conceput ca urmare a intereselor teoretice avute de autori cu referire la anumite dimensiuni de
personalitate. Chestionarul ALNEV, publicat în 1968 de catre aceiasi trei autori, care continea
dimensiunile emotionalitate (nevrotism), extraversie-introversie, agresivitate si labilitate
psihovegetativa, a fost precursorul FPI. Aceasta forma timpurie a chestionarului a avut scopul
clar de a servi autorilor în cercetarile lor. Fiecare construire a unei scale aferente a reprezentat în
acelasi timp si un studiu de operationalizare pentru constructul teoretic masurat de ea si pentru
subconstructele aferente, aceste elementele fiind urmarite, în parte, si în lucrari ulterioare
(Fahrenberg, 1975, 1994a; Hampel & Selg, 1975).
Sub numele actual, FPI a fost publicat pentru prima data în 1970, aceasta publicare fiind
urmata în 1973 de o a doua si în 1978 de o a treia editie, adaugita. Editia a patra, din anul 1984, a
40
fost si prima care a fost însotita de o cercetare aprofundata realizata pe un esantion reprezentativ,
aceasta cercetare servind de asemenea ca baza pentru dezvoltarile si reviziile ulterioare, din 1989
(a cincea editie), 1994 (a sasea editie) si 2001 (a saptea editie).
Forma originala a FPI cuprinde 212 itemi, grupati în noua scale, la care - pentru a obtine
o imagine mai completa a personalitatii celui investigat - s-au mai adaugat înca trei scale
secundare. Pornind de la forma completa a chestionarului (FPI-G), au mai fost construite, în scop
de triere rapida sau examinare repetata a acelei persoane, înca trei forme: forma scurta FPI-K
(„kurze Form”, 76 itemi), si formele paralele FPI-A (numita si FPI-HA, „Halb-A”, 114 itemi) si
FPI-B (numita si FPI-HB, „Halb-B”, 114 itemi).
5.3 Descrierea procedurii
Investigația s-a desfășurat pe o perioadă de 3 luni, timp în care a avut loc aplicarea
testelor, atât la Spitalul Județean din Timișoara, secția de Hemodializă și Transplant renal, cât și
în cadrul clinicii Nefromed Dialysis Centers. Pe parcursul investigației psihologice a fost făcut
cunoscut atât instructajul, tuturor participanților la studiu (bolnavii de insuficiență renală), cât și
scopul general al cercetării. Tuturor participanților li se vor pune la dispoziție, la cerere,
rezultatele studiului și rezultatul propriu la testele utilizate.
Fiecare probă aplicată a fost însoțită de instructajul specific atât verbal cât și în scris,
oferindu-le posibilitatea subiecților de a pune întrebări legate de eventuale nelămuriri. Aplicarea
testelor s-a realizat cu pauze atunci când era necesar din cauza dificultăților impuse de boală
pacienților participanți la studiu. În cazul persoanelor care nu aveau autonomie să scrie din cauza
programului de hemodializă, li se citeau întrebările pentru a răspunde verbal, iar răspunsurile au
fost notate de evaluator.
Ședințele de psihoterapie din cadrul centrului de dializă sunt conduse de către un
psihoterapeut a cărui abilitare este în psihoterapie experiențială, iar bolnavii participanți la studiu
beneficiază de aceste servicii de mai mult de 6 luni de zile.
În cadrul acestei cercetări toți participanții și-au dat consimțământul, iar dreptul la
intimitate și confidențialitate a fost și este respectatată.
41
Capitolul 6. Prezentarea și interpretarea datelor
Ipoteza 1 Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați
în program de dializă care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie
în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii.
Pentru ipoteza 1 avem un studiu comparativ. Variabila independentă este reprezentată de
participarea la psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu
participă), iar variabila dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scalele inventarului
SCL-90.
a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila primei scale: somatizarea.
În tabelul 1 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 1: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea somatizare
Grup pacienți N Mean Std. Deviation Std. Error Mean
Somatizare Pacienți care fac
psihoterapie
30 .8660 .32309 .05899
Pacienți care nu fac
psihoterapie
30 1.4823 .58263 .10637
Tabelul 1 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea somatizare ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 0.8660 la o valoare
a abaterii standard de 0.32309, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 1.4823 la
o abatere standard de 0.58263 pentru dimensiunea somatizare.
Tabelul numărul 2 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea somatizare.
42
Tabelul 2: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea somatizare
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std. Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Somatiz
are
Equal variances
assumed
11.548 .001 -5.067 58 .000 -.61633 .12163 -.85981 -.37286
Equal variances
not assumed
-5.067 45.29
5
.000 -.61633 .12163 -.86127 -.37139
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=11.548,
p=0.001˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -5.067,
p=0.000<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala somatizare.
Aceste cifre indică faptul că pacienții care nu fac psihoterapie au o tendință mai
mare de somatizare a afectelor negative care succed diagnosticarea bolii și tratamentul
acesteia, majoritatea, nefiind echipați pentru a-și gestiona eficient aceste emoții. Prin
comparație, pacienții care fac psihoterapie, reușesc un control mai bun asupra propriilor
emoții negative în baza achizițiilor pe care le presupune cura psihoterapeutică, și deci o
tendință mai scăzută spre a acuza disconfort psihosomatic.
Așa cum am afirmat în partea teoretică, bolnavul de insuficiență renală este un suferind
prin excelență. El suferă pe mai multe planuri: autonomie motorie, alimentație, sexualitate, toate
acestea provocând stres suplimentar unui bolnav cu toleranță scăzută la frustrare. Atunci când
distresul ce apare ca urmare a percepției disfuncției corporale, nu este gestionat, se formulează
acuze ce sunt centrate pe sistemul gastrointestinal, sistemul respirator, discomfortul muscular, iar
complianța la tratamentul prin hemodializă devine o provocare.
Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului, aducându-i un plus de mult râvnită relaxare și
înțelegere, atât din partea celuilalt (a psihoterapeutului în acest caz, familiei) cât și din partea
propriei persoane și de ce nu speranța împăcării cu sine, deoarece ” boala nu evocă numai o
43
disfuncţie biochimică şi anatomo-fiziologică, ci şi un conflict interior, provocat de o problemă
existenţială acută, încă nesoluţionată” (A. Munteanu, 2008).
b) Pentru cea de-a doua dimensiune din cadrul primei ipoteze s-a utilizat comparația celor
două grupuri de pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la psihoterapie
(un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila dependentă
este reprezentată de scorurile obținute la scala obsesiv-compulsiv (SCL-90).
În tabelul 3 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 3: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea obsesiv/compulsiv
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
ObsesivCompulsi
v
Pacienti care fac
psihoterapie
30 .3480 .29014 .05297
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .6867 .64846 .11839
Tabelul 3 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea obsesiv-compulsiv ce
reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți
care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 0.3480 la o valoare
a abaterii standard de 0.29014, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 0.6867 la
o abatere standard de 0.64846 pentru dimensiunea obsesiv/compulsiv.
Tabelul numărul 4 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea obsesiv/compulsiv.
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=20.493,
p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.611,
p=0.013<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala
obsesiv/compulsiv.
44
Tabelul 4: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea obsesiv/compulsiv
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
ObsesivCo
mpulsiv
Equal variances
assumed
20.493 .000 -
2.611
58 .011 -.33867 .12970 -.59830 -.07904
Equal variances
not assumed
-
2.611
40.16
4
.013 -.33867 .12970 -.60077 -.07656
Având în vedere rezultatele de mai sus putem afirma că există într-adevăr diferențe
din punct de vedere statistic între grupul de pacienți dializați care frecventează ședințele de
psihoterapie și grupul de pacienți dializați care nu frecventează nici o formă de
psihoterapie pe scala ”obsesiv-compulsiv”. Pacienții care fac psihoterapie au înregistrat
scoruri mai mici din punctul de vedere al autoevaluarii simptomelor pe dimensiunea
”obsesiv/compulsiv” ceea ce se traduce la nivel de comportament printr-o toleranță
crescută la frustrare în comparație cu pacienții care nu fac psihoterapie, aceștia din urmă
înregistrând scoruri mai mari și deci un comportament care trădează o toleranță mai
scăzută la frustrare.
Scala obsesiv/compulsiv a testului SCL-90 se referă la gânduri, impulsuri, acțiuni care
sunt percepute ca fiind irezistibile.
Bolnavul în etapa diagnosticării cu insuficiență renală și a începerii tratamentului prin
hemodializă, regresează psihologic, acesta împrumutând adesea din atitudinile unui copil în ceea
ce privește spațiul temporal, urmarea cu strictețe a unui regim alimentar, a asumării
responsabilității: nu are răbdare, îi este greu să renunțe la anumite mâncăruri deși știe că îi fac
rău, împarte responsabilitatea tratamentului cu familia, devenind dependent de aceasta.
Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului, în acest caz prin realizarea tehnicilor de suport,
care ajută bolnavul să crească, oferindu-i acestuia un spațiu securizant pentru un astfel de
travaliu. Scopul este ca bolnavul să redevină responsabil pentru el însuși.
45
c) Pentru cea de-a treia dimensiune din cadrul primei ipoteze s-a utilizat comparația
celor două grupuri de pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la
psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila
dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scala senzitivitate interrelatională
(sociabilitate) (SCL-90).
În tabelul 5 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 5: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea senzitivitate interrelaționară
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Senzitivitate
Interrelationala
Pacienti care fac
psihoterapie
30 .5623 .25859 .04721
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .8767 .67315 .12290
Tabelul 5 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea senzitivitate
interrelațională ce reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila
independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .5623 la o valoare a
abaterii standard de .25859, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .8767 la o
abatere standard de .67315 pentru dimensiunea senzitivitate interrelaționară.
Tabelul numărul 6 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea senzitivitate interelațională.
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.775,
p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -2.388,
p=0.022<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala senzitivitate
interelationară.
46
Tabelul 6: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea senzitivitate
interrelaționară
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Senzitivitate
Interrelatională
Equal variances
assumed
19.775 .000 -
2.388
58 .020 -.31433 .13166 -.57787 -.05079
Equal variances
not assumed
-
2.388
37.37
6
.022 -.31433 .13166 -.58100 -.04766
Astfel putem afirma că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic
între grupul de pacienți dializați care frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți
dializați care nu frecventează nici o formă de psihoterapie pe scala ”senzitivitate
interrelațională”. Pacienții care nu fac psihoterapie înregistrează scoruri mai mari decât
pacienții care fac psihoterapie pentru dimensiunea senzitivitate relațională prin prisma
autoevaluării simptomelor, ceea ce înseamnă că pacienții care nu fac psihoterapie se văd ca
fiind mai sărăciți, li se conturează sentimente de inferioritate, de autodepreciere și de jenă,
pe când pacienții care fac psihoterapie reușesc să își accepte mai ușor condiția.
Condiția de om bolnav presupune o lovitură puternică în Ego-ul persoanei, zdruncinând
din temelii sentimentul de invincibilitate al acesteia. Îmbolnăvirea obligă la privirea în sine, la
introiecție, iar unele din primele concretizări ale bolnavului în fața propriei boli este sentimentul
de neputință. Din acesta derivă o stimă de sine scăzută și o imagine de sine ce se conturează în
jurul autodeprecierii. Psihoterapia vine ca sistem de suport pentru bolnav. Însoțit de
psihoterapeut, bolnavul poate să își dea voie să cadă, pentru ca apoi să se reconstruiască mai
puternic și ”mai întreg”.
d) Tot în cadrul primei ipoteze, utilizând testele t, am comparat cele două grupuri de
pacienți. Variabila independentă este reprezentată de participarea la psihoterapie (un grup
participă la ședințele de psihoterapie, iar celălalt nu participă), iar variabila dependentă este
reprezentată de scorurile obținute la scala depresie (SCL-90).
47
În tabelul 7 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 7: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie (SCL-90)
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Depresie
(SCL90)
Pacienti care fac
psihoterapie
30 .7657 .28086 .05128
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .8086 .56163 .10254
Tabelul 7 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie ce reiese din
compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac
terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .7657 la o valoare a
abaterii standard de .28086, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .8086 la o
abatere standard de . 56163 pentru dimensiunea depresie (SCL-90).
Tabelul numărul 8 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea depresie.
Tabelul 8: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie (SCL-90)
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Depresie
(SCL90)
Equal variances
assumed
8.032 .006 -3.187 58 .002 -.36533 .11464 -.59482 -.13585
Equal variances
not assumed
-3.187 42.651 .003 -.36533 .11464 -.59659 -.13408
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=8.032,
p=0.006˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
48
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -3.187,
p=0.003<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala depresie.
Având în vedere rezultatele de mai sus putem afirma că există diferențe
semnificative din punct de vedere statistic între grupul de pacienți dializați care
frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți dializați care nu frecventează nici o
formă de psihoterapie în ceea ce privește dimensiunea depresie. Pacienții dializați care nu
fac psihoterapie au înregistrat un scor mai mare decât pacienții dializați care fac
psihoterapie la scala depresie, mai exact pacienții care nu fac psihoterapie prezintă și acuză
mai multe simptome caracteristice stărilor depresive (oboseala, somn agitat, insomnie,
inapetență, tristețe, agitație, dificultăți de concentrare, senzația de vină și inutilitate,
pierderea încrederii în sine) decât pacienții care fac psihoterapie.
Depresia este însoțitoarea îmbolnăvirii cronice. Caracteristice îî sunt lipsa interesului,
motivației, pierderea energiei, starea disforică, însingurarea, sentimentele de neajutorare,
gândurile suicidale. Conform unui studiu efectuat în Elveția, 1,73 % dintre bolnavii dializați au
decedat ca urmare a suicidului, iar 4,25 % au avut tentative de suicid. De asemenea depresia este
un factor de risc foarte mare în ceea ce privește complianța la tratamentul prin hemodializă și nu
numai. Bolnavul se confruntă adesea, în situațiile de depresie severă, cu dorința de a renunța, în
special atunci când familia nu face parte din recuperarea acestuia. Pacienții care participă la
ședințele de psihoterapie reușesc să rezolve parte din conflictele interne, lucru care le oferă un
control mai bun asupra propriilor emoții, pe când pacienții care nu participă la nici o formă de
psihoterapie se confruntă cu dificultatea furtunii emoționale.
e) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri de pacienți pentru variabila scalei: anxietate.
În tabelul 9 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
49
Tabelul nr. 9: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxietate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Anxietat
e
Pacienti care fac
psihoterapie
30 .5877 .24111 .04402
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .9153 .54375 .09927
Tabelul 9 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxietate ce reiese din
compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac
terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .5877 la o valoare a
abaterii standard de .24111, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .9153 la o
abatere standard de .54375 pentru dimensiunea anxietate.
Tabelul numărul 10 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea obsesiv/compulsiv.
Tabelul 10: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxietate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Anxiet
ate
Equal variances
assumed
2.916 .093 -3.017 58 .004 -.32767 .10860 -.54505 -.11029
Equal variances
not assumed
-3.017 39.980 .004 -.32767 .10860 -.54715 -.10818
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=2.916,
p=0.93˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -3.017,
p=0.004<0.05, duce la confirmarea ipotezei din punct de vedere statistic pentru scala anxietate.
50
Există diferențe semnificative statistic în ceea ce privește scala anxietate între cele
două grupuri. Anxietatea este o dimensiune care se păstrează în organizarea psihică a
pacientului, cu mențiunea că acel pacient care face psihoterapie reușește să gestioneze cu
mai mult succes sentimentele de panică și tensiune asociate anxietății, în comparație cu
pacientul care nu participă la ședințele de psihoterapie și nu este echipat pentru a face față
situațiilor care îi provoacă stres suplimentar.
Pacienții care fac psihoterapie au înregistrat un scor mai mic la scala anxietate a
chestionarului de autoevaluare a simptomelor în comparație cu pacienții care nu fac terapie.
Această situație poate fi explicată prin prisma faptului că pacienții care fac psihoterapie au reușit
un control mai bun asupra stresului asociat bolii de insuficiență renală cronică, pe când pacienții
care nu fac psihoterapiei rămân prizonierii fricii de a nu se întâmpla ceva rău cu ei. Mulți dintre
pacienții cronic dializați ajung până la a experimenta atacuri de panică. Psihoterpia în acest caz
presupune restructurare gândurilor și resemnificarea emoțiilor.
f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri de pacienți pentru variabila scalei: ostilitate.
În tabelul 11 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 11: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ostilitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Ostilitate Pacienti care fac
psihoterapie
30 .4833 .22457 .04100
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .6783 .49332 .09007
Tabelul 11 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ostilitate ce reiese din
compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac
terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
51
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .4833 la o valoare a
abaterii standard de .22457, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .6783 la o
abatere standard de .49332 pentru dimensiunea ostilitate.
Tabelul numărul 12 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea ostilitate.
Tabelul 12: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ostilitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std. Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Ostilit
ate
Equal variances
assumed
19.241 .000 -1.970 58 .054 -.19500 .09896 -.39309 .00309
Equal variances
not assumed
-1.970 40.52
4
.056 -.19500 .09896 -.39493 .00493
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.241,
p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -1.970,
p=0.056˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala ostilitate.
Nu există diferențe semnificative statistic în ceea ce privește scala ”anxietate” între
cele două grupuri. Ostilitatea se caracterizează prin apariția gândurilor și caracteristicilor
negative, a furiei care poate să fie manifestată prin agresivitate. Ostilitatea este parte a
comportamentului bolnavului dializat chiar dacă participă sau nu la ședințele de psihoterapie și
vine ca răspuns comportându-se ca un un mecanism de apărare la condiția de ”lezare” a Eu-lui pe
care o impune boala. Ambele grupuri studiate au resurse de furie polarizate negativ care la nivel
comportamental se manifestă prin agresivitate îndreptată spre ceilalți, spre îngrijitori.
52
g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri de pacienți pentru variabila scalei: anxios-fobic.
În tabelul 13 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 13: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxios-fobic
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
AnxiosFobi
c
Pacienti care fac
psihoterapie
30 .2933 .30608 .05588
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .5923 .64718 .11816
Tabelul 13 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxios/fobic ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .2933 la o valoare a
abaterii standard de .30608, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .5923 la o
abatere standard de .64718 pentru dimensiunea anxios-fobic.
Tabelul numărul 12 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea anxios-fobic.
Prin analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=7.150,
p=0.010˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.288,
p=0.027<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala anxios-fobic.
53
Tabelul 12: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxios-fobic
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
AnxiosF
obic
Equal variances
assumed
7.150 .010 -2.288 58 .026 -.29900 .13071 -.56064 -.03736
Equal variances
not assumed
-2.288 41.355 .027 -.29900 .13071 -.56290 -.03510
Rezultatul din SPSS vine să confirme că există diferențe din punct de vedere statistic
între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie prin prisma scalei
”anxios-fobic”. Scala ce măsoară tendința anxios-fobică se referă la manifestări ale fobiei față de
obiecte, manifestarea irațională și disproporționată față de stimul de unde rezultă un
comportament de evitare.
Pacienții care nu fac terapie au obținut scoruri mai mari decât pacienții care fac
psihoterapie pentru această scală, ceea ce se traduce prin prismă comportamentală în
atitudine evitantă, exprimă fondul pentru un posibil atac de panică datorat nesiguranței
privind tratamentul prin hemodializă la care dacă se renunță este fatal bolnavului,
nesiguranței privind viitorul din pricina prognosticului asupra bolii.
h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri de pacienți pentru variabila scalei: ideație paranoidă.
În tabelul 15 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate.
Tabelul 15 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ideație paranoidă ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
54
Tabelul nr. 15: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ideație paranoidă
Grup pacienți N Mean Std. Deviation
Std. Error
Mean
IdeațieParanoidă Pacienți care fac
psihoterapie
30 .1513 .21913 .04001
Pacienți care nu fac
psihoterapie
30 .3647 .48190 .08798
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .1513 la o valoare a
abaterii standard de .21913, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .3647 la o
abatere standard de .48190 pentru dimensiunea ideație paranoidă.
Tabelul numărul 16 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea ideație paranoidă.
Tabelul 16: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ideație paranoidă
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
IdeatieParan
oida
Equal variances
assumed
19.776 .000 -2.207 58 .031 -.21333 .09665 -.40680 -.01986
Equal variances
not assumed
-2.207 40.501 .033 -.21333 .09665 -.40860 -.01807
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=19.776,
p=0.000˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.207,
p=0.033<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala ideație
paranoidă.
Observăm că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic pentru scala
”ideație paranoidă” între bolnavii care fac psihoterapie și cei care nu fac psihoterapie. Se
55
constată că pacienții care nu fac psihoterapie au o medie mai mare a scorurilor pentru
variabila ideație paranoidă decât pacienții care fac psihoterapie, ceea ce înseamnă un nivel
mai crescut al lipsei încrederii ca adaptare comportamentală.
Scala ideația paranoidă se referă la existența unui mod distorsionat de gândire, grandoare,
suspiciune, pierderea autonomiei, a încrederii.
Astfel pacienții care nu fac psihoterapie au o gândire distorsionată asupra propriei
condiții, componentă ce duce la creșterea neîncrederii în ceilalți, inclusiv în personalul medical,
lucru care are consecințe nefaste asupra tratamentului cu hemodializă datorită tensiunilor
resimțite de către pacient, pe când pacienții care fac psihoterapie au ocazia să își clarifice
aspectele care i-au făcut poate să fie la un moment dat neîncrezători.
h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri de pacienți pentru variabila scalei: psihoticism.
În tabelul 17 sunt prezentate prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 17: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea psihoticism
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Psihoticism Pacienti care fac
psihoterapie
30 .1140 .17951 .03277
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 .17951 .57307 .10463
Tabelul 17 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea psihoticism ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de .1140 la o valoare a
abaterii standard de .17951, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de .17951 la o
abatere standard de .57307 pentru dimensiunea psihoticism.
56
Tabelul numărul 18 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea psihoticism.
Tabelul 18: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea psihoticism
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Psihotici
sm
Equal variances
assumed
11.540 .001 -2.116 58 .039 -.23200 .10964 -.45147 -.01253
Equal variances
not assumed
-2.116 34.637 .042 -.23200 .10964 -.45467 -.00933
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=11.540,
p=0.001˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t= -2.116,
p=0.042<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala psihoticism.
Există diferențe statistic semnificative între cele două grupuri de pacienți
comparate. Pacienții care nu fac psihoterapie au obținut scoruri mai mari pentru această
scală de autoevaluare a simptomelor spre deosebire de pacienții care fac psihoterapie.
Acest rezultat se datorează incomplianței la tratament. Au fost incluse în eșantionul studiat
doar pacienți care nu sunt diagnosticați cu o tulburare psihopatologică de factură psihotică.
Variabila psihoticism se referă la distresul asociat cu relația interpersonală, sentimentul
de izolare, halucinații, experiențe care nu sunt străine bolnavului dializat. Astfel de tulburări
precum teamă, anxietate, halucinații, tulburări psihomotorii, tulburări de concentrare apar
constant în tratamentul cu hemodializă. Simptomele nu sunt spuse de pacient, ci se revăd în
prezența produselor toxice din sânge, care afectează funcționarea sistemului nervos și a
creierului în general. (M. Madincea, 2005).
Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat
parțial.
57
Ipoteza 2 Există diferențe semnificative statistic între pacienții aflați
în program de dializă care fac psihoterapie față de cei care nu fac psihoterapie
în ceea ce privește unele trăsături de personalitate.
Pentru a susține ipoteza 2 s-a făcut un studiu comparativ. Variabila independentă este
reprezentată de participarea la psihoterapie (un grup participă la ședințele de psihoterapie, iar
celălalt nu participă), iar variabila dependentă este reprezentată de scorurile obținute la scalele
inventarului FPI.
a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila primei scale: nervozitate (tulburat psihosomatic sau netulburat
psihosomatic).
În tabelul 19 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 19: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea nervozitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Nervozitate
Pacienti care fac
psihoterapie
30 11.17 3.914 .715
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 17.30 4.466 .815
Tabelul 19 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea nervozitate ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 11.17 la o valoare a
abaterii standard de 3.914, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 17.30 la o
abatere standard de 4.466 pentru dimensiunea nervozitate.
58
Tabelul numărul 20 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea nervozitate.
Tabelul 20: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea nervozitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std. Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Nervozitate
Equal variances
assumed
.679 .413 -
5.658
58 .000 -6.133 1.084 -8.303 -3.963
Equal variances
not assumed
-
5.658
57.01
9
.000 -6.133 1.084 -8.304 -3.962
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.679,
p=0.413˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -5.658,
p=0.000<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala nervozitate.
Observăm că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic pentru scala
”nervozitate” între bolnavii care fac psihoterapie și cei care nu fac psihoterapie. Nivelul de
nervozitate al pacienților care nu fac psihoterapie fiind semnificativ mai mare decât nivelul
de nervozitate al pacienților care fac psihoterapie.
Ca dimensiune a structurii lui de personalitate, nervozitatea, tulburarea psihosomatică,
râmâne prezentă datorită rolului important pe care il are în viața bolnavul. Nivelul de nervozitate
la bolnavii de insuficiență renală este influențat mai ales de tratamentul prin hemodializă care are
un impact major asupra calității vieții, provoacă discomfort psihosomatic tulburări de somn,
dureri și stări generale proaste, fatigabilitate, fenomene de epuizare, neliniște, iritabilitate.
Suportul terapeutic, așa cum reiasă din studiul comparativ, este benefic pentru bolnavi,
oferindu-le posibilitatea descărcării suferinței care însoțește tratamentul prin hemodializă într-un
mediu specializat și securizant.
59
b) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a doua scală: agresivitate.
În tabelul 21 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 21: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea agresivitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Agresivitat
e
Pacienti care fac
psihoterapie
30 4.03 2.942 .537
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 4.97 3.987 .728
Tabelul 21 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea agresivitate așa cum
reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți
care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 4.03 la o valoare a
abaterii standard de 2.942, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 4.97 la o
abatere standard de 4.466 pentru dimensiunea agresivitate.
Tabelul numărul 22 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea agresivitate
Tabelul 22: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea agresivitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Agresivi
tate
Equal variances
assumed
2.544 .116 -1.032 58 .306 -.933 .905 -2.744 .877
Equal variances
not assumed
-1.032 53.357 .307 -.933 .905 -2.747 .881
60
Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=2.544,
p=0.116˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.032,
p=0.0.306˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala
agresivitate.
De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele
două grupuri comparata în ceea ce privește variabila ”agresivitate”.
Agresivitatea se caracterizează prin comportamente manifeste sau predispoziția spre acte
spontane de agresiune verbală, fizică sau imaginativă. Comportamental, persoana este impulsivă,
nestăpânită, sadică uneori, se bucură de răul altora, face glume grosolane sau lipsite de sens, se
amuză la glume puerile. Structural individul este neliniștit cu pregnantă nevoie de schimbare.
Lipsa autocontrolului și imaturitatea emoțională îi sunt caracteristice.
Agresivitatea face parte din profilul psihologic al bolnavilor de insuficiență renală și nu
este influențată de cura psihoterapeutică. Se poate prin lucrul profund, care adesea nu este posibil
cu bolnavii cronici (deoarece psihoterapia în situația lor gravitează în jurul terapiei de suport) să
se reușească controlul impulsurilor, comportamentelor agresive, dar fără să existe o modificare la
nivel structural.
c) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a treia scală: depresie.
În tabelul 23 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 23: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
DepresieFPI Pacienti care fac
psihoterapie
30 9.57 5.117 .934
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 12.40 5.437 .993
61
Tabelul 23 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie ce reiese din
compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care fac
terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 9.57 la o valoare a
abaterii standard de 5.117, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 12.40 la o
abatere standard de 5.437 pentru dimensiunea depresie.
Tabelul numărul 24 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea depresie.
Tabelul 24: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Depresie
FPI
Equal variances
assumed
.161 .690 -2.079 58 .042 -2.833 1.363 -5.562 -.105
Equal variances
not assumed
-2.079 57.788 .042 -2.833 1.363 -5.562 -.105
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.161,
p=0.690˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.079,
p=0.042<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala depresie.
Constatăm că există diferențe semnificativ statistice între grupul de pacienți
dializați care frecventează ședințele de terapie și grupul de pacienți dializați care nu
frecventează nici o formă de psihoterapie în ceea ce privește variabila depresie. Depresia
este o tulburare a stării afective care duce la apariția unei trăiri de tristețe sau de pierdere pentru o
perioadă îndelungată, iar cu sindromul depresiv se confruntă toți bolnavii dializați, așa cum
reiese și din alte cercetări. În faza de predializă bolnavul este informat că necesită efectuarea
unor ședințe săptămânale de susținere a funcției renale. Aceasta determină o varietate de reacții
62
psihologice precum negarea bolii, iritabilitate, disperare, sentimente de neputință, ură, frică de
moarte, agresivitate, simptome anxioase, simptome depresive.
Psihoterapia vine în sprijinul bolnavului astfel încât, pacienții care participă la ședințele
de psihoterapie reușesc să rezolve parte din conflictele interne legate de boală, lucru care le oferă
o mai bună înțelegere și o oarecare acceptare a propriei condiții, pe când pacienții care nu
participă la nici o formă de psihoterapie se confruntă cu dificultatea gestionării sentimentelor de
teamă și de incertitudine asociate reorganizării vieții în funcție de boală și de tratamentul
acesteia.
d) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a patra scală: emotivitate.
În tabelul 25 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 25: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea emotivitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Emotivitat
e
Pacienti care fac
psihoterapie
30 6.37 3.653 .667
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 9.60 3.692 .674
Tabelul 25 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea emotivitate ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 6.37 la o valoare a
abaterii standard de 3.653, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 9.60 la o
abatere standard de 3.692 pentru dimensiunea emotivitate.
Tabelul numărul 26 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea emotivitate.
63
Tabelul 26: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea emotivitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Emotivi
tate
Equal variances
assumed
.053 .819 -3.410 58 .001 -3.233 .948 -5.131 -1.335
Equal variances
not assumed
-3.410 57.994 .001 -3.233 .948 -5.131 -1.335
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.053,
p=0.819˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -3.410,
p=0.001<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala emotivitate.
Conform rezultatelor mai sus evidențiate, există diferențe statistic semnificative
între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie pentru scala
emotivitate. Pacienții care nu fac terapie au un scor mai mare pentru variabila emotivitate
explicat de starea de tensiune și nesiguranță a acestora. Hiperemotivitatea se manifestă
comportamental prin iritabilitate, creșterea frecvenței respiraței și pulsului, susceptibil și emotiv,
cu o toleranță scăzută la frustrare, este nerăbdător și neliniștit. Acesta poate deveni ușor irascibil
și furios. Prin intermediul psihoterapiei se reușește, așa cum reiasă din calculul testelor t,
realizarea unui control mai bun asupra propriilor afecte ale pacientului.
e) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a cincea scală: sociabilitate.
În tabelul 27 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
64
Tabelul nr. 25: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea sociabilitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Sociabilitat
e
Pacienti care fac
psihoterapie
30 17.50 4.392 .802
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 15.27 3.581 .654
Tabelul 25 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea sociabilitate care
reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți
care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 17.50 la o valoare a
abaterii standard de 4.392, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 15.27 la o
abatere standard de 3.581 pentru dimensiunea sociabilitate.
Tabelul numărul 28 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea sociabilitate:
Tabelul 28: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea sociabilitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Sociabili
tate
Equal variances
assumed
.109 .742 2.159 58 .035 2.233 1.035 .162 4.304
Equal variances
not assumed
2.159 55.738 .035 2.233 1.035 .160 4.306
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.109,
p=0.742˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.159,
p=0.035<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala sociabilitate.
65
Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 28, există diferențe statistic
semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie
pentru scala sociabilitate, pacienții care fac psihoterapie obținând un scor mai mare pe
această dimensiune în comparație cu pacienții care nu fac psihoterapie.
Dimensiunea sociabilitate se caracterizează prin dorința de a stabili noi contacte, relații,
prietenii, precum și posibilitatea și disponibilitatea de a le întreține.
S-a constatat în rândul pacienților dializați care frecventează grupurile de terapie și
participă și la ședințe individuale, deschiderea față de a cunoaște și dorința de a stabili noi
contacte, spre deosebire de pacienții care nu frecventează ședințele de psihoterapie. Aceștia din
urmă ori au tendința de a rămâne distanți, nemanifestându-și într-un mod clar dorința de a stabili
noi contacte, ori, așa cum am arătat în rândurile de mai sus, îi împiedică încrederea în sine
scăzută spre a face un pași înspre ceilalți.
f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a șasea scală: caracter calm.
În tabelul 29 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 29: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea caracter calm
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Caracter
Calm
Pacienti care fac
psihoterapie
30 12.17 3.705 .677
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 11.57 2.956 .540
Tabelul 29 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea calm/iritabil care
reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți
care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
66
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 12.17 la o valoare a
abaterii standard de 3.705, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.57 la o
abatere standard de 2.956 pentru dimensiunea caracter calm.
Tabelul numărul 30 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea caracter calm:
Tabelul 30: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea caracter calm
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Calm
Iritabil
Equal variances
assumed
.051 .822 .693 58 .491 .600 .865 -1.132 2.332
Equal variances
not assumed
.693 55.270 .491 .600 .865 -1.134 2.334
Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.051,
p=0.822˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.693,
p=0.491˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala
calm/iritabil.
De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele
două grupuri comparate în ceea ce privește variabila caracter calm.
Dimensiunea caracter calm se referă pe de-o parte la trăsături precum încredere în sine,
buna dispoziție, ”sângele rece”, iar pe de altă parte se referă la trăsături precum iritabilitatea,
susceptibilitatea, persoana este decepționată, descurajată, ia lucrurile în serios, este îngrijorată.
Caracterul calm al bolnavului dializat este influențat de tratamentul prin hemodializă și
de durata acestuia, iar bolnavii, indiferent daca participă sau nu la psihoterapie, își manifestă
caracterul calm în funcție de factorii specifici care îl influențează, factori ce țin de tratament și de
67
dispoziția contextuală. Boala influențează caracterul, dar în aceeași măsură, potrivit
cercetătorilor și caracterul influențează starea de sănătate, de bine, implicit și boala.
g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a șaptea scală: tendința de dominare.
În tabelul 31 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 31: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea tendința de
dominare
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Dominant Pacienti care fac
psihoterapie
30 4.77 3.170 .579
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 6.83 3.119 .569
Tabelul 31 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea tendința de dominare
care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă
”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 4.77 la o valoare a
abaterii standard de 3.170, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 6.83 la o
abatere standard de 3.119 pentru dimensiunea tendința de dominare.
Tabelul numărul 32 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea tendința de dominare:
68
Tabelul 31: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea tendința de
dominare
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Tendin
ța de
domina
re
Equal variances
assumed
.000 .994 -2.545 58 .014 -2.067 .812 -3.692 -.441
Equal variances
not assumed
-2.545 57.98
5
.014 -2.067 .812 -3.692 -.441
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.000,
p=0.994˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.545,
p=0.014<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala tendința de
dominare.
Conform rezultatelor evidențiate în tabelul de mai sus, există diferențe statistic
semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu
privire la scala tendința de dominare. Pacienții care nu fac psihoterapie au un nivel mai mare
al tendinței de dominare față de grupul de pacienți care face psihoterapie.
Tendința de dominare exprimă o concepție egocentrică și capacitatea de a-și impune
interesul propriu, suspiciune și neîncredere față de ceilalți, gândire autoritar-conformistă și
rigiditate în acceptarea opiniilor celorlalți. Se pare că scorurile mai mici obținute la această scală
de către pacienții care fac terapie sunt o consecință a acesteia.
Nivelul mai ridicat al celuilalt grup de studiu portretizează încă o dată caracterul reactiv,
agresiv (verbal, fizic sau imaginar), concepția egocentrică, atitudinea de suspiciune și
neîncredere față de ceilalți care vin să întregească tabloul psihologic la bolnavului cronic dializat
care nu participă la nici o formă de psihoterapie.
69
h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a opta scală: inhibiția.
În tabelul 33 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 33: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea inhibiție
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Inhibitie
Dezinvoltura
Pacienti care fac
psihoterapie
30 8.00 3.322 .606
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 7.87 3.857 .704
Tabelul 33 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea inhibiție care reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți care
fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 8.00 la o valoare a
abaterii standard de 3.322, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 7.87 la o
abatere standard de 3.857 pentru dimensiunea inhibiție.
Tabelul numărul 34 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila inhibiție.
Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.525,
p=0.472˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.143,
p=0.886˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.
70
Tabelul 34: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea inhibiție
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Inhibitie
Dezinvoltura
Equal variances
assumed
.525 .472 .143 58 .886 .133 .929 -1.727 1.994
Equal variances not
assumed
.143 56.751 .886 .133 .929 -1.728 1.995
De aici putem concluziona că nu există diferențe semnificative statistic între cele
două grupuri comparate în ceea ce privește variabila ”inhibiție”.
Inhibiția nu depinde în mod categoric de situația de boală sau de participarea la
psihoterapie, ci de multe alte cauze: sexul persoanei, caracterul, temperamentul persoanei, iar
frecventarea ședințelor de psihoterapie nu influențează dimensiunea inhibiție în rândurile
pacienților bolnavi de insuficiență renală.
i) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea fire deschisă.
În tabelul 35 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 35: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea fire deschisă
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Fire
deschisă
Pacienti care fac
psihoterapie
30 5.97 1.903 .347
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 6.97 2.076 .379
71
Tabelul 35 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea fire deschisă care
reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă ”pacienți
care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 5.97 la o valoare a
abaterii standard de 1.903, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 6.97 la o
abatere standard de 2.076 pentru dimensiunea fire deschisă.
Tabelul numărul 34 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila fire deschisă.
Tabelul 36: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea fire deschisă
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Fire
deschisă
Equal variances
assumed
.327 .569 -1.945 58 .057 -1.000 .514 -2.029 .029
Equal variances
not assumed
-1.945 57.56
4
.057 -1.000 .514 -2.029 .029
Tabelul numărul 36 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila fire deschisă.
Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.327,
p=0.569˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.945,
p=0.057˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.
Prin prisma rezultatelor prezentate mai sus este adevărat dacă spunem că nu există
diferențe semnificative statistic între cele două grupuri comparate în ceea ce privește
variabila ”fire deschisă”.
Scala fire deschisă se referă la simțul autocritic sau dimpotrivă, la lipsa acestuia. Bolnavii
de insuficiență renală, fie că fac sau nu terapie au simț autocritic pozitiv constructiv, sau din
72
contră negativ. Relevanța acestei scale depinde în mod direct de istoria de viață și evoluția
fiecărui pacient în parte.
j) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea extraversiune/introversiune.
În tabelul 37 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 37: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea extraversie/introversie
Grup pacienți N Mean Std. Deviation Std. Error Mean
Extraversiune
Introversiune
Pacienti care fac
psihoterapie
30 12.33 3.273 .598
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 11.97 3.243 .592
Tabelul 37 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea
extraversie/introversie care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de
variabila independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 12.33 la o valoare a
abaterii standard de 3.273, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.97 la o
abatere standard de 3.243 pentru dimensiunea extraversie/introversie.
Tabelul numărul 38 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila extraversie/introversie.
Din analiza tabelulului cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.094,
p=0.760˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= 0.436,
p=0.665˃0.05, ceea ce nu confirmă ipoteza din punct de vedere statistic.
73
Tabelul 38: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea
extraversie/introversie
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Extraversiune
Introversiune
Equal
variances
assumed
.094 .760 .436 58 .665 .367 .841 -1.317 2.051
Equal
variances not
assumed
.436 57.9
95
.665 .367 .841 -1.317 2.051
Prin prisma rezultatelor prezentate mai sus nu există diferențe semnificative
statistic între cele două grupuri comparate în ceea ce privește variabila
extraversiune/introversiune.
Observăm în urma analizei statistice că variabila extraversiunea/introversiunea, mai cu
seamă dimensiunea introversiune, nu se leagă în mod direct de frecventarea ședințelor de
psihoterapie, ci stă mai cu seamă la baza factorilor de risc declanșatori de boală. Cercetările de
specialitate au relevat, ceea ce părintele psihanalizei S. Freud a intuit cu mult timp înainte, că
persoanele introvertite (nesociabile, necomunicative) sunt mai expuse diferitelor boli printre care
și insuficiența renală, datorită faptului că ele își ascund nemulțumirile, eșecurile, frustrările, ceea
ce le afectează atât fizic cât și psihic.
Să nu uităm că grupurile în studiu sunt alcătuite din bolnavi de insuficiență renală, iar
această adaptare a vieții psihice, de tip introvertit, este bine cimentată în atitudinea lor, de aceea
chiar și bolnavilor dializați care fac terapie le este foarte greu să depășească acest blocaj.
k) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea labilitate emoțională.
74
În tabelul 39 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 39: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea labilitate emoțională
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Labilitate
Emotionala
Pacienti care fac
psihoterapie
30 8.73 4.209 .769
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 11.03 4.382 .800
Tabelul 39 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea labiliate emoțională
care reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila independentă
”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 8.73 la o valoare a
abaterii standard de 4.209, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.03 la o
abatere standard de 4.382 pentru dimensiunea labilitate emoțională.
Tabelul numărul 40 indică valorile testului Levene și a Testului t pentru cele două grupuri
privind variabila labilitate emoțională.
Tabelul 40: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea labiliate emoțională
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Labilitate
Emotionala
Equal variances
assumed
.003 .958 -
2.073
58 .043 -2.300 1.109 -4.521 -.079
Equal variances
not assumed
-
2.073
57.90
6
.043 -2.300 1.109 -4.521 -.079
75
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.003,
p=0.958˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t= -2.073,
p=0.043<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala testată.
Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 40, există diferențe statistic
semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu
privire la scala labilitate emoțională. Pacienții care fac psihoterapie au din punct de vedere
statisctic o dispoziție stabilă, echilibrată, sunt mai rabdători, au capacitate de concentrare, iar
pacienșii care nu fac psihoterapie și au obținut un scor mai mare pentru dimensiunea labilitate
emoțională prezintă indispoziție, sunt susceptibili, ușor agitați, mereu în tensiune.
Labilitatea emoțională este caracterizată de o dispoziție oscilantă sau proastă dispoziție,
tristețe sau stări preponderent depresive, vulnerabilitate și iritabilitate la frustrare, tensiune
interioară permanentă. Pacienții au adesea dificultăți în a stabili contacte, frecvent se simt greșit
înțeleși și nedreptățiți. Deși boala și tratamentul prin hemodializă au nenumărate implicații în
buna funcționare a individului, psihoterapia bolnavului dializat își propune, și iată că și reușește,
să-l scoată pe bolnav din lumea tenebroasă a invalidității psihologice.
l) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila celei de-a noua scală, dimensiunea masculinitate/feminitate.
În tabelul 41 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 41: Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea masculinitate/feminitate
Grup pacienți N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Masculinitate
Feminitate
Pacienti care fac
psihoterapie
30 13.53 3.309 .604
Pacienti care nu fac
psihoterapie
30 11.57 3.559 .650
76
Tabelul 41 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea
masculinitate/feminitate așa cum reiese din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de
variabila independentă ”pacienți care fac terapie” și ”pacienți care nu fac terapie”.
Se observă că media celor 30 de pacienți care fac psihoterapie este de 13.53 la o valoare a
abaterii standard de 3.309, iar media celor 30 de pacienți care nu fac terapie este de 11.57 la o
abatere standard de 3.559 pentru dimensiunea masculinitate/feminitate.
Tabelul numărul 42 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila masculinitate/feminitate.
Tabelul 42: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea
masculinitate/feminitate
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Masculinitate
Feminitate
Equal variances
assumed
.444 .508 2.217 58 .031 1.967 .887 .191 3.743
Equal variances
not assumed
2.217 57.69
4
.031 1.967 .887 .190 3.743
Analizând tabelul cu date obținute din SPSS, observăm că valoarea lui F (F=0.444
p=0.508˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat indică faptul că
cele doua dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.217,
p=0.031<0.05, ceea ce confirmă ipoteza din punct de vedere statistic pentru scala testată.
Conform rezultatelor evidențiate în tabelul nr. 42, există diferențe statistic
semnificative între pacienții care fac psihoterapie și pacienții care nu fac psihoterapie cu
privire la scala masculinitate/feminitate. Pacienții care fac psihoterapie au obținut scoruri mai
mari decât pacienții care nu fac terapie în ceea ce privește variabila masculinitate.
Scala masculinitate/feminitate se referă la polaritatea trăsăturilor care concretizează
tabloul comportamental specific masculin și cel specific feminin.
77
Persoanele cu masculinitate accentuată relatează o autoafirmare activă, eventual chiar
corporală, sunt conștiente de valoarea proprie, întreprinzătoare, încrezătoare, oricând gata să
intre în acțiune. Se pare că pacienții care participă la întâlnirile cu psihoterapeutul reușesc să
găsească, atât cât este posibil, un echilibru interior care să le resemnifice existența.
În ceea ce privește bolnavul dializat care nu face psihoterapie, acesta se confruntă în
continuare cu stări confuze, având o atitudine de rezervă, este timid, inhibat, abătut, ușor
descurajat. În organizarea lui psihică își fac mai ușor apariția acuzelor somatice pe fond
emoțional negativ.
Scala masculinitate/feminitate depinde așa cum îi spune și numele de sex și nu de vârstă,
gradul de cultură și numărul locuitorilor. Nu doar sexul subiectului este important în această
ecuație, identificarea sex-rol este mai cu seamă grăitoare în ceea ce privește comportamentul
subiectului indiferent de condiția lui fizică. Identificarea sex-rol se face de timpuriu, iar modelele
sunt din familie. Intervenția psihoterapeutică, în speță analiza transgenerațională, oferă un tablou
foarte clar al tipurilor de identificări sau contraidentificări dintr-o familie și propune intervenția
pentru a soluționa un conflict interior existent, sau pentru a desconspira un mecanism de
transmisie intrafamilial.
Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat
parțial.
Ipoteza 3 Există diferențe semnificative statistic între femeile și
bărbații dializați care fac psihoterapie în ceea ce privește autoevaluarea
simptomelor bolii.
Pentru ipoteza 3 s-a utilizat testul t pentru eșantioane independente. În ipoteză îmi propun
să aflu dacă există diferențe în modul de percepția al barbaților asupra bolii față de modul de
percepție al femeilor asupra bolii. Acest studiu se compune din variabila etichetă barbați și femei
și variabila dependentă, scalele inventarului de autoevaluare a simptomelor SCL-90.
78
a) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila primei scale: somatizarea.
În tabelul 43 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 43 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea somatizare
Grup N Mean
Std.
Deviation Std. Error Mean
Somatizare Barbati 15 .7807 .24156 .06237
Femei 15 .9513 .37721 .09739
Tabelul 43 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea somatizare ce reiese
din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și ”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .7807 la o valoare a
abaterii standard de .24156, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .9513 la o abatere
standard de .37721 pentru dimensiunea somatizare.
Tabelul numărul 44 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea somatizare.
Tabelul 44: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea somatizare
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Somatiz
are
Equal variances
assumed
3.700 .065 -1.476 28 .151 -.17067 .11565 -.40757 .06624
Equal variances
not assumed
-1.476 23.830 .153 -.17067 .11565 -.40945 .06812
79
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=3.700,
p=0.56˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.476,
p=0.151˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei somatizare între femeile și bărbații comparați.
Ca bolnavi de insuficiență renală atât femeile cât și bărbații au acuze psihosomatice. În
ceea ce privește angajamentul lor psihoterapeutic, un eventual progres nu poate fi exprimat
statistic, acesta fiind individual, măsurându-se prin îmbunătățirea calității vieții.
b) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: obsesiv/compulsiv.
În tabelul 45 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 45 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea
obsesiv/compulsiv
Grup N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Obsesiv-
Compulsiv
Barbati 15 .4533 .33335 .08607
Femei 15 .2427 .19869 .05130
Tabelul 45 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea obsesiv/compulsiv
așa cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă
”bărbați” și ”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .4533 la o valoare a
abaterii standard de .33335, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .2427 la o abatere
standard de .19869 pentru dimensiunea obsesiv/compulsiv.
80
Tabelul numărul 46 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea obsesiv-compulsiv.
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=2.093,
p=0.159˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene. Luându-se în considerare valoarea primului t=2.102,
p=0.045˂0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza se confirmă pentru această scală.
Tabelul 46: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea
obsesiv/compulsiv
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std.
Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Obsesiv
Compulsiv
Equal variances
assumed
2.093 .159 2.102 28 .045 .21067 .10020 .00542 .41592
Equal variances
not assumed
2.102 22.83
3
.047 .21067 .10020 .00330 .41803
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”obsesiv/compulsiv” între femeile și bărbații comparați. Se pare că bărbații au un nivel
mai ridicat al tendinței obsesiv-compulsive decât femeile. Scorul mai mic înregistrat de femeile
dializate corelează cu o toleranță la frustrare ridicată, în special în ceea ce privec cenzurile pe
care le impune tratamentul prin hemodializă, pe când bărbații au o toleranță mai scăzută la
frustrare, afirmație susținută și de cercetări anterioare.
Așadar este adevărat dacă afirmăm că bărbații dializați, chiar și participanți la
psihoterapie sunt mai susceptibili spre a avea gânduri, impulsuri, acțiuni care sunt percepute ca
fiind irezistibile decât femeile dializate participante la psihoterapie. Bărbaților cu insuficiență
renală în program de dializă le este mai dificil să respecte strictețea regimului de viață decât
femeilor de condiție similară.
81
c ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: senzitivitate interelațională.
În tabelul 47 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 47 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea senzitivitate
interelațională
Grup N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Senzitivitate
Interrelatională
Barbati 15 .5413 .24724 .06384
Femei 15 .5833 .27647 .07139
Tabelul 47 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea senzitivitate
interelațională așa cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila
etichetă ”bărbați” și ”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5413 la o valoare a
abaterii standard de .24724 , iar media celor 15 femei care fac terapie este de .5833 la o abatere
standard de .27647 pentru dimensiunea senzitivitate interelațională.
Tabelul numărul 48 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea senzitivitate interelațională.
Tabelul 48: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea senzitivitate
interelațională
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Senzitivitate
Interrelationala
Equal variances
assumed
.051 .823 -.439 28 .664 -.04200 .09577 -.23817 .15417
Equal variances
not assumed
-.439 27.65
7
.664 -.04200 .09577 -.23828 .15428
82
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.051,
p=0.823˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -0.439,
p=0.664˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluare simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”senzitivitate relațională” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală
comparați.
În general, studiile afirmă că femeile sunt mai predispuse resimțirii sentimentelor de
inferioritate și autodepreciere decât bărbații. Totuși în situație de boală se pare că oamenii,
indiferent de sex, trăiesc sentimente de inferioritate și au o atitudine de autodepreciere vizavi de
propria persoană la nivel corporal, psihic, iar spirtual, trăiesc abandonul.
d ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: depresie.
În tabelul 49 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 49 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea depresie
Grup N Mean
Std.
Deviation
Std. Error
Mean
Depresie Barbati 15 .6973 .27896 .07203
Femei 15 .8340 .27490 .07098
Tabelul 49 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea depresie așa cum
apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și
”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .6973 la o valoare a
abaterii standard de .6973, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .8340 la o abatere
standard de .27490 pentru dimensiunea depresie.
83
Tabelul numărul 50 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea depresie.
Tabelul 50: Testul Levene și Testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea depresie
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Depresie Equal variances
assumed
.000 .999 -
1.351
28 .187 -.13667 .10112 -.34381 .07048
Equal variances
not assumed
-
1.351
27.99
4
.187 -.13667 .10112 -.34381 .07048
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.000,
p=0.999˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.351,
p=0.187˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”depresie” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.
Depresia trebuie privită prin intercondiționarea factorilor psihologici, neurologici,
imunologici, având cauze multiple și fiind înfluențată de o serie de aspecte ce țin de tratamentul
prin hemodializă, de aspecte personale de viață și familie a pacientului.
Depresia reprezintă simptomatologia psihopatologică care face de cele mai multe ori
obiectul de lucru al psihoterapeutului cu bolnavii dializați, aceasta fiind de multe ori precedentă
condiției fizice, mai ales la bolnavii mai vârstnici (deși aceasta nu este o regulă)
e ) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: anxietate.
84
În tabelul 51 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 51 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxietate
Grup N Mean
Std.
Deviation Std. Error Mean
Anxietat
e
Barbati 15 .5127 .22432 .05792
Femei 15 .6627 .24093 .06221
Tabelul 51 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxietate așa cum
apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și
”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5127 la o valoare a
abaterii standard de .22432, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .6627 la o abatere
standard de .24093 pentru dimensiunea anxietate.
Tabelul numărul 52 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea anxietate.
Tabelul 52: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxietate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std. Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Anxiet
ate
Equal variances
assumed
.031 .862 -1.765 28 .089 -.15000 .08500 -.32411 .02411
Equal variances
not assumed
-1.765 27.85
8
.089 -.15000 .08500 -.32415 .02415
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.031,
p=0.862˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t= -1.765,
p=0.089˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
85
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”anxietate” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.
Atât femeile cât și bărbații se manifestă prin nervozitate, tensiune și sentimente de
panică în momentul confirmării îmbolnăvirii și începerii tratamentului, iar psihoterapia este
benefică pentru ambele categorii. Femeile și bărbații care fac dializă și se preocupă de igiena lor
mentală, participând la ședințele de psihoterapie, reușesc să gestioneze cu mai mult succes
sentimentele de panică și tensiunea asociate anxietății.
f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: ostilitate.
În tabelul 53 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 53 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ostilitate
Grup N Mean
Std.
Deviation Std. Error Mean
Ostilitate Barbati 15 .5493 .20023 .05170
Femei 15 .4173 .23460 .06057
Tabelul 53 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ostiliate așa cum
apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și
”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .5493 la o valoare a
abaterii standard de .20023, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .4173 la o abatere
standard de .23460 pentru dimensiunea ostilitate.
Tabelul numărul 54 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind dimensiunea ostilitate.
86
Tabelul 54: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ostilitate
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differenc
e
Std. Error
Differenc
e
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Ostilit
ate
Equal variances
assumed
.189 .667 1.658 28 .109 .13200 .07964 -.03113 .29513
Equal variances
not assumed
1.658 27.32
6
.109 .13200 .07964 -.03131 .29531
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=0.189,
p=0.667˃0.05) nu este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t=1.658,
p=0.109˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”ostilitate” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.
Ostilitatea se caracterizează prin apariția gândurilor și caracteristicilor negative, a furiei
care poate sau să fie manifestată prin agresivitate. Ostilitatea este parte a comportamentului
bolnavului dializat și nu este influențată de sexul bolnavul. Atât barbații cât și femeile
experimentează sentimente negative puternice, acestea nefiind doar o consecință, dar și o
premisă a bolii.
f) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: axios-fobic.
În tabelul 55 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
87
Tabelul nr. 55 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea anxios-fobic
Grup N Mean
Std.
Deviation Std. Error Mean
Anxios-
Fobic
Barbati 15 .3253 .17406 .04494
Femei 15 .2613 .40196 .10378
Tabelul 55 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea anxios-fobic așa cum
apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și
”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .3253 la o valoare a
abaterii standard de .17406, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .2613 la o abatere
standard de .40196 pentru dimensiunea anxios-fobic.
Tabelul numărul 56 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila anxios-fobic.
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=5.572,
p=0.025˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele două dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t=0.566,
p=0.576˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Tabelul 56: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea anxios-fobic
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Anxios
Fobic
Equal variances
assumed
5.572 .025 .566 28 .576 .06400 .11310 -.16767 .29567
Equal variances
not assumed
.566 19.072 .578 .06400 .11310 -.17266 .30066
88
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”anxios-fobic” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.
Scala anxios-fobic se referă la manifestări ale fobiei față de obiecte, manifestarea
irațională și disproporționată față de stimul de unde rezultă un comportament de evitare.
Literatura de specialitate vorbește de frici față de obiecte, dar mai ales de forma extremă a
acestora, și anume atacurile de panică, mai degrabă în cazul femeilor decât a bărbaților.
Observăm însă că în fața bolii cronice atât femeile cât și bărbații au un fond anxios-fobic, dar
care este cu succes gestionat prin intermediul psihoterapiei.
g) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: ideație paranoidă.
În tabelul 57 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 57 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea ideație paranoidă
Grup N Mean
Std.
Deviation Std. Error Mean
Ideație
Paranoida
Barbati 15 .2293 .27784 .07174
Femei 15 .0733 .09612 .02482
Tabelul 57 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea ideație paranoidă așa
cum apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați”
și ”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .2293 la o valoare a
abaterii standard de .27784, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .0733 la o abatere
standard de .09612 pentru dimensiunea ideație paranoidă.
Tabelul numărul 58 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila ideație paranoidă.
89
Tabelul 58: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea ideație
paranoidă
Levene's Test for
Equality of
Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Differen
ce
Std.
Error
Differen
ce
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Ideatie
Paranoida
Equal
variances
assumed
6.614 .016 2.05
5
28 .049 .15600 .07591 .00051 .31149
Equal
variances not
assumed
2.05
5
17.3
04
.055 .15600 .07591 -.00394 .31594
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=6.614,
p=0.016˂0.05) este semnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul că
cele două dispersii sunt eterogene, luându-se în considerare valoarea celui de-al doilea t=2.055,
p=0.055˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește autoevaluarea simptomelor bolii din punctul de vedere al
scalei ”ideația paranoidă” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală
comparați.
Scala ideația paranoidă se referă la existența unui mod distorsionat de gândire, grandoare,
suspiciune, pierderea autonomiei, a încrederii. Ținând cont de prima ipoteză, unde s-a demonstrat
că există diferențe de bună stare și disconfort la nivel de grupuri în ceea ce privește dimensiunea
”ideație paranoidă”, în acest caz, când persoanele investigate aparțin grupului de bolnavi dializați
care fac psihoterapie, iar singurul criteriu de comparație este sexul, observăm că nu se
înregistrează diferențe pe această bază. Deși procesul psihoterapeutic este individual, iata că și la
nivel de grup este relevantă eficacitatea acestuia.
90
h) S-a utilizat în valorificarea din punct de vedere statistic a datelor obținute în urma
aplicării testelor, Testul t pentru două eșantioane independente. S-a realizat comparația celor 2
grupuri pentru variabila scalei: psihoticism.
În tabelul 59 se prezintă prelucrările statistice rezultate:
Tabelul nr. 59 Comparația celor 2 grupuri de subiecți pe dimensiunea
psihoticism
Grup N Mean Std. Deviation Std. Error Mean
Psihoticism Barbati 15 .1680 .23162 .05980
Femei 15 .0600 .08281 .02138
Tabelul 59 indică mediile și abaterile standard privind dimensiunea psihoticism așa cum
apare din compararea celor două grupuri împărțite în funcție de variabila etichetă ”bărbați” și
”femei”.
Se observă că media celor 15 bărbați care fac psihoterapie este de .1680 la o valoare a
abaterii standard de .23162, iar media celor 15 femei care fac terapie este de .0600 la o abatere
standard de .08281 pentru dimensiunea psihoticism.
Tabelul numărul 60 indică valorile testului Levene și a testului t pentru cele două grupuri
privind variabila psihoticism
Tabelul 60: Testul Levene și testul t pentru cele două grupuri privind dimensiunea psihoticism
Levene's Test for
Equality of Variances t-test for Equality of Means
F Sig. t df
Sig. (2-
tailed)
Mean
Difference
Std. Error
Difference
95% Confidence
Interval of the
Difference
Lower Upper
Psihotici
sm
Equal variances
assumed
3.002 .094 1.701 28 .100 .10800 .06351 -.02209 .23809
Equal variances
not assumed
1.701 17.522 .107 .10800 .06351 -.02569 .24169
Analizând tabelul cu date obținute în SPSS, observâm că valoarea lui F (F=3.002,
p=0.094˃0.05) este nesemnificativă din punct de vedere statistic. Acest rezultat ne indică faptul
91
că cele două dispersii sunt omogene, luându-se în considerare valoarea primului t=1.701,
p=0.100˃0.05, ceea ce înseamnă că ipoteza nu se confirmă pentru această scală.
Conform rezultatelor exprimate în tabelul de mai sus, nu există diferențe statistic
semnificative în ceea ce privește percepția asupra bolii din punctul de vedere al scalei
”psihoticism” între femeile și bărbații bolnavi de insuficiență renală comparați.
Când este asociată cu distresul privind relațiile interpersonale și sentimentul de izolare,
halucinații, observăm că din punct de vedere al diferențelor nesemnificative la nivel de grup,
psihoterapia reușește să vină în sprijinul bolnavul dializat indiferent dacă este femeie sau bărbat,
în ceea ce privește dimensiunea ”psihoticism”. Deși este posibil ca în unele cazuri
simptomatologia să fie de natură psihopatologică, caz în care este mai dificil de intervenit, de
cele mai multe ori în cazul bolnavului cu insuficiență renală halucinațiile apar în urma intoxicării
sângelui. Importanța complianței la tratament, chestiune care se lucrează în ședințele de terapie,
este cea care face diferența pentru acești bolnavi atunci când vine vorba de ”psihoticism” în ceea
ce privește disconfortul sau bună starea pacientului.
Conform rezultatelor exprimate mai sus, putem spune că ipoteza s-a confirmat
parțial. Ipoteza se confirmă parțial prin prisma scalei ”obsesiv-compulsiv” unde calculul testelor
t au relevat semnificație statistică între femei și bărbați.
92
Capitolul 7. Concluziile Studiului
Studiul de față și-a propus să investigheze existența și relevanța elementelor
psihosomatice la bolnavul cronic dializat, precum și identificarea diferențelor de percepție asupra
bolii și manifestare a personalității în rândul bolnavilor dializați pentru a vedea eficacitatea
ședințelor de psihoterapie. În plus m-a interesat depistarea eventualelor diferențe dintre bărbații
și femeile bolnavi de insuficiență renală care fac psihoterapie.
În urma comparării eșantionului de bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie cu
eșantionul de bolnavi cronic dializați care fac psihoterapie prin prisma scalei de autoevaluare a
simptomelor SCL-90-R am realizat că există într-adevăr diferențe pe scalele somatizare, obsesiv-
compulsiv, senzitivitate interrelațională, depresie, anxietate, anxios-fobic, ideație paranoidă,
psihoticism. În urma studierii rezultatelor putem concluziona că bolnavii cronic dializați care fac
psihoterapie reușesc control mai bun asupra emoțiilor negative și prin urmare sunt mai puțin
expuși eventualelor complicații psihologice și somatice pe care le presupune tratamentul prin
hemodializă și incomplianța la tratament. Reușind o gestionare psihică mai bună, pacienților cu
insuficiență renală cronică care fac psihoterapie, le este mai ușor să urmeze un stil de viață mai
restrictiv, impus boală. Pacienții bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie au înregistrat
scoruri mai mari în ceea ce privește somatizarea, tendința obsesiv-compulsivă, senzitivitatea
interrelațională, depresia, anxietatea, tendința anxios-fobică, ideațiș paranoidă, psihoticismul,
ceea ce este îngrijorător prin prisma expectanțelor asupra calității vieții. O gestionare mai puțin
eficientă a greutăților cu care se confruntă bolnavul atrage după sine complicații de natură
psihologică și somatică care nu fac decât să adauge dificultăților suplimentar.
În urma comparării eșantionului de bolnavi cronic dializați care nu fac psihoterapie cu
eșantionul de bolnavi cronic dializați care fac psihoterapie prin prisma inventarului de
personalitate Freiburg, au reieșit diferențe semnificativ statistice și pentru o serie de trăsături
psihice: nervozitate, depresie, emotivitate, sociabilitate, fire calmă, tendință de dominare,
lebilitate emoțională, masculinitate/feminitate. Rezultatele obținute aici vin să confirme
rezultatele obținute la prima ipoteză, subliniind impotanța psihoterapiei pentru bolnavul cu
insuficiență renală cronică.
93
În privința celei de-a treia ipoteze, studiul s-a axat pe diferența dintre sexe în ceea ce
privește stausul psihologic, acesta fiind un criteriu sugestiv pentru a demostra eficacitatea
terapeutică. În urma studieri datelor nu au ieșit diferențe semnificative între bărbații și femeile
care fac psihoterapie dintre bolnavii cronic dializați. Excepție face scala ce vizează dimensiunea
”obsesiv-compulsiv” unde scorurile au relevat existența diferențelor semnificativ statistice între
femeile și bărbații bolnavi dializați care au participat la studiu, în sensul că bărbații au obținut
scoruri mai ridicate decât femeile la această scală. Explicația pentru această diferență este că
bărbaților cu insuficiență renală în program de dializă le este mai dificil să respecte strictețea
regimului de viață impus de condiția de boală, datorită toleranței scăzute la frustrare, în
comparație cu femeile dializate care tolerează mai bine schimbările restrictive pe care le
presupune tratamentul prin hemodializă.
7.1 Limitele studiului
În cadrul acestei cercetări, una dintre limite o poate constitui lipsa comparației aceluiași
lot de bolnavi cronic dializați înainte de începerea psihoterapiei și după începerea psihoterapiei.
De asemenea, în acest context variabila vârstă ar putea juca un rol important.
O altă limită a cercetării s-ar datora faptului că inventarul de personalitate Freiburg nu
este des folosit ca metodă de investigare a bolnavului cronic dializat și prin urmare nu există
numeroase cercetări anterioare de acest gen cu acest instrument, cercetări care ar putea oferi
informații suplimentare despre problematica simptomatologiei bolnavului de insuficiență renală
cronică aflat în program de hemodializă. Motivul pentru care acest instrument nu este folosit se
poate datora și nu mărului mare de itemi din cadrul inventarului, fapt ce poate determina
bolnavul să renunțe la completarea lui sau să realizeze o completare de formă, datorită pierderii
răbdării sau a stării de oboseală, lucru care ar duce la obținerea unui profil insuficient de acurat.
7.2 Valoarea aplicativă
94
Acest studiu scoate în evidență importanța psihoterapiei și a psihoterapeutului în evoluția
bolnavului cronic dializat. Acesta prezintă o simptomatologie complexă care interferează la toate
nivelurile ființei, fizic, psihic și spiritual. Fără a neglija ”dimensiunea relaţională care iese în
avanscenă, fiind important nu numai dialogul dintre minte şi corp (care comunică neîncetat pe
filieră inconştientă), dar şi relaţiile interpersonale” (Munteanu A., 2008), rolul terapeutului ca
însoțitor este de a ”institui o relaţie de cooperare cu pacientul, acesta devenind un coautor activ
în efortul de vindecare” (Munteanu A., 2008).
95
Bibliografie:
Baltă Georgeta Aurelia (1983) – Tehnici speciale de îngrijire a bolnavilor, Editura
Pedagogică, București,
Berbari A.E., Mancia G. – Cardiorenal Syndrom: Mechanism, Risk and Treatment,
Springer, 2010,
Babeu M. Madincea, coord. Științific Munteanu A. – Disfuncția renală la bolnavul
dializat, 2004,
Cloringer C. R., von Kouring A. L., Sigvardsson S., Bohman M., Conneally P. M. –
Symptom patters and causes of somatization in men. Genetic and environmental
independence from somatization in women, Genetic Epidemiology, Vol. 3, 1986,
Fukunishi et all – Psychological Problems of Kidney Transplantation: Satisfaction with
Dialysis Therapy and Desire for Transplantation in Hemodialysis Patients, Tokyo
Institute of Psychiatry 63 (1), 1993,
Godeanu C. D., Godeanu A. S. – Vocabularul analizei transgeneraționale, Editura
SPER, Colecția ”Alma Mater”, București, 2009,
Godeanu C. D. – Relații – capcană în familia toxicomanului, Editura Sper, București,
2002
Ionescu G. – Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Editura Asklepios, București,
1995,
Jinaru A., Munteanu A., - Le role de practiques spirituelles dans l’assistance complexe
du malade, Revista de psihoterapie experienţială SPER, Nr. 41, pg.51-55, 2008,
Kaplan A., Shaltiel L., Gzaczkes J. W. – Emotional Reactions of Patients on Chronic
Hemodialysis, American Psychosomatic Societ, 1968,
Kaplan A., Shaltiel L., Gzaczkes J. W. – Personality Factors in Chronic Hemodialysis
Patients Causing Noncompliance with Medical Regim, American Psychosomatic Societ,
1972,
Kidachi R., Kikuchi A., Nishizawa Y. Hiruma T., Kaneko S. – Personality Types and
Coping Styles in Hemodialysis Patients – Psychiatry and Clinical Neuroscience Journal,
Nr. 61, 2007,
96
Leung K. C. – Psychosocial Aspects in Renal Patients, Perytoneal Dialysis International,
Vol. 23, 2002,
Levy B. – Psychological Problems of Dialysis, British Medical Journal, 63 (4), 1978,
Lidbeck J. – Group Therapy for Somatization Disorders in General Practice:
Effectivness of a Short Cognitive-Behavioural Treatment Model, Acta Psychiatrica
Scandinavica, Vol 96, Nr. 1, 1997,
Mitrofan I., Stoica C. D. – Analiza transgenerațională în terapia unificării, Editura Sper,
Colecția ”Anim”, București, 2005,
Mitrofan I. – Psihoterapie (repere teoretice, metodologice și aplicative), Editura Sper,
Colecția ”Alma Mater”, București, 2008,
Munteanu, A. – Psihologia vârstelor adulte și a senectuții, Editura Eurobit, Timișoara,
2004,
Munteanu, A. - Boala ca şansă sau despre mesajul ei spiritual, Revista de psihoterapie
experienţială SPER, Nr. 41, pg.42-50, 2008,
Neveanu P.P. – Dicționar de Psihologie, Editura Albatros, București, 1978,
Odoul M. – ”Spune-mi ce te doare” Lexic, Editura Dervy, 1999,
Perciun V. – Psihologie medicală, Editura Eurostampa. Timișoara, 2000,
Ploza-Luban B., Poldinger W., Kroger F. – Bolile psihosomatice în practica medicală,
Editura Medicală, București, 2000,
Rădulescu D., David C., Ciocâlteu A., Mocanu B, Costache D. M. - Insuficiența
renală cronică, Tratat de Nefrologie sub redacția Alexandru Ciocâlteu, Editura Național,
București, 2006,
Tae O. – Psychological Problems in Dialysis Patients, British Clinical Journal, 2000,
Ursea N. – Tratat de Nefrologie, Editura Artprint, București, 1994,
Vasile D. L. – Introducere în Psihologia Familiei și Psihosexologie, Editura Fundației
Române de Mâine, București, 2007,
Sava F. A. - Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare,
Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004