APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII ......si al Primăriei Bacău pagina 2 VOCILE UNIRII Mihai...

Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XIV, noiembrie 2018, nr. 140 * Redactor [ef: Constantin Dram

APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]ia Cultural\ „Octavian Voicu“ Bac\u

În acest număr:

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate

autorilor

Bac

ăul d

e al

tăd

ată-

imag

ini d

in c

ole

cția

„M

IHA

I CE

UC

Ă”

Par

cul „

LIB

ER

TĂȚ

II”

Revista PLUMB apare cu sprijinul Consiliului

Municipal Bacău si al Primăriei Bacău

pagina 2 VOCILE UNIRII Mihai Buznea

pagina 3

Elena Condrei într-un dialog de pomină

cu academicianul Mihai Cimpoi Ioan Țicalo

pagina 5 Bacăul, promotor al performanței

și excelenței în cultură Romulus Dan Busnea

paginile 8-9 Scriitori din Filiala Bacău a U.S.R.

pagina 10

Note de lectură

CONSTANTIN T. CIUBOTARU, MEMORII APROAPE OBLICE

Domnița Neaga

pagina 11 Cinci decenii publicistice şi cultural literare

în viziunea lui Florentin Popescu* Grigore Codrescu

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 140

Un veac de normalitate. Doar câteva zile ne mai despart de eveni-mentul istoric astral al românilor: Centenarul Unirii. Al înfăptuirii României Mari, visul de secole al tu-turor celor trăitori de-o parte şi de cealaltă a Carpaţilor. S-a şters, atunci, marea nedreptate a istoriei, s-a împlinit un ideal măreţ şi s-a purces la configurarea unei naţiuni moderne clădită pe demnitate şi re-spect. Ţara Ardealului – atât de patetic descrisă de Nicolae Bălcescu în a sa lucrare “Românii subt Mihai Voievod Viteazul” reve-nea la pieptul-mumă al Patriei graţie jertfelor de sânge ale fiilor ei, dar şi marilor săi oameni politici care-şi făcuseră din Unire crezul nobil al vieţii lor. Făptuită sub aura celui supranumit Întregitorul, regele Fedinand I.

Iată de ce am socotit că cele

mai de preţ mărturisiri sunt să le dau cuvântul acelor iluştri înaintaşi fără de care, astăzi, am fi fost cu totul altceva: “Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăs-tioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri în-tunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile min-erale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului”. Aşadar, astăzi vă voi vorbi prin

citate, apelând la memoria iluştrilor dispăruţi, dar ale căror voci se fac pe mai departe auzite pe câmpiile de la Blaj şi Alba Iulia. Voci ale acelor înaintaşi care au făcut o Ţară şi ne-au lăsat-o moştenire în vecii-vecilor. Cuvintele lor continuă să răsune în inimile şi conştiinţa noastră naţională, făcându-ne piep-turile să vibreze şi să ne hrănească speranţele pentru viitor. Un crez

mărturisit cu claritate şi de istoricul Silviu Dragomir Ionescu:

„Adunarea de la Alba Iulia va rămâne de-a pururea piatra de hotar a istoriei române şi va reprezenta, din veci în veci, sim-bolul biruinţei noastre definitive. Ea a fost rezultatul logic al evoluţiei is-torice, fructul luptelor de emanci-pare a poporului românesc şi triumful strălucit al ideilor generoase pentru care s-a vărsat cu atâta prisosinţă sângele scump al fraţilor noştri”. Pentru ca ilustrul savant şi patriot Nicolae Iorga să ne spună: „Când un neam întreg gândeşte cu singur gând şi inimile a milioane de oameni palpită de o singură simţire – oare, este putere omenească care să-i stea împotrivă? Chiar de-ar fi o astfel de putere vrăjmă-şească, înaintea voinţei suverane a milioane de suflete înfrăţite într-un cuget şi o simţire trebuie să se în-chine”.

De dincolo de Prut, de pe malul

stâng al apei Nistrului despărţitoare de destine, un alt fruntaş al românilor, Toma Jalbă, rostea un cuvând de credinţă şi de dorinţă la Congresul Ostăşesc Revo-luţionar de la Chişinău: „Dar vă în-

treb, fraţilor, care sunteţi t o ţ i m o l d o v e n i , cum ne lăsaţi pe noi, mol-dovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al N i s t r u l u i ? Noi rămânem ca şoarecele în gura mo-tanului? Dar să ştiţi că de

ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom întrepta apa dincolo de pământurile noastre! Mai bine să-şi schimbe râul cursul decât să rămânem noi rupţi unii de alţii”. La rândul său, marele om politic arde-lean Iuliu Maniu, spunea: „E necesară o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Datoria noastră este să fondăm statul naţional, dacă nu vrem să fim acoperiţi de dispreţul lumii civilizate. Cu atât mai mult avem dreptul să preţuim unirea, cu cât ştim sigur că aici a fost leagănul românismului”. Şi: „Eram datori să venim noi la voi, azi, când voi trăiţi zile atât de grele. Noi am pornit din ţară străină, dar am pornit cu un sin-gur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru nu era decât unul singur, înainte. Şi mergând înainte vom birui! Vom birui, pentru că nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt inimile de înălţate!” – cu-vinte rămase la fel de vii şi de adevărate acum, în anul o sută al împlinirii, rostite de un alt înaintaş şi martor al acelor vremi pline de glo-rie - Victor Deleu. Ca, de altfel, şi cele ale scriitorului şi omului politic Ion Ghica: „Istoria românilor ne arată că unirea a fost totdeauna ţelul cel mai dorit al lor. Ori de câte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de la a aspira către unire”. Care s-a înfăptuit, iată, într-o atmosferă de entuziasm cuceritor şi înălţător, aşa cum ne-o descrie Tiron Albani, unul dintre cronicarii acelui moment: „În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, oraşul Alba Iulia, de la gară până în vârful cetăţii era ticsit de mulţime. Şi tot mai veneau

trenuri încărcate cu ţărani şi şoselele erau împestriţate de căruţe, călăreţi şi pietoni. În fruntea fiecărui grup erau drapelele naţionale tricolore. Nici nu-ţi puteai închipui că în aceste zile de încheiere a războiului şi a unei epoci de persecuţie a tot ce era românesc, cum au putut răsări ca din pământ atâtea flamure tricolore româneşti. Dar însufleţirea ome-nească ce nu poate crea?”

Dar poate că una dintre cele

mai vibrante mărturisiri patriotice din epocă îi aparţine scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu: „Moldova, Transilvania şi Muntenia nu există pe faţa pământului. Există o singură Românie: există un singur corp şi un singur suflet, în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul către altul”. Crez împărtăşit cu toată convingerea şi de fruntaşul politic Vasile Goldiş: „O naţiune, ori-care, este suflet şi conştiinţă. Sufle-tul dat prin actul de naştere, conştiinţa dobândită de istoria ce şi-o făureşte orice popor prin afirmaţia sa în lumea neamurilor de pe pământ. Naţiunea este o celulă a civilizaţiei şi a culturii, amândouă îmbinate, sinteza posibilităţilor de progres uman”. Este, şi aceasta, o strălucită confirmare a celor spuse cu câteva decenii înainte de George Bariţ: „Tăria şi puterea unui popor, vaza sa, politica sa cumpănită, nădejdile sale, prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională… Iubiţi-vă şi apăraţi-vă unul pe altul, cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi aceasta e naţionalitatea”. Da, şi am cunos-cut, iată, marele adevăr rostit şi de o altă voce a timpului – politicianul liberal Dimitrie C. Brătianu: „Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru; fără dânsa, ce se va clădi va fi clădit pe nisip”. Confirmând în chip strălucit încrederea mărturisită de fiecare român în parte că „Unirea face puterea”. Ştiind că „Unirea tuturor românilor într-un singur regat şi într-un nedespărţit stat, este nu numai un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti, ci este şi un drept indis-cutabil al nostru, în baza fiinţei noastre unitare” – spre a-l cita încă odată pe Iuliu Maniu.

Şi s-a împlinit un drept istoric spre care năzuisem încă de la Mihai Viteazul, şi chiar de dinaintea lui. 1918 fiind piatra de hotar a devenirii noastre moderne şi libere şi operă a tuturor românilor. Războiul de reîntregire a neamului, purtat sub însufleţitoarele devize „Biruinţă prin Jertfă” şi „Demnitate prin Unire”, a însemnat sacrificiul suprem pentru 600 000 de ostaşi – soldaţi şi ofiţeri care au luptat sub stindardele ar-matei române, dar şi al celor 50 000 de ostaşi transilvăneni înrolaţi îm-potriva voinţei lor în armatele aus-tro-ungare şi obligaţi să lupte împotriva fraţilor lor de dincolo de Carpaţi.

Alţi 250 000 de civili şi-au pier-dut viaţa în bătăliile purtate pe fron-turile marilor bătălii ale celei dintâi conflagraţii mondiale a începutului de secol XX, dar şi ca urmare a prigoanei sălbatice la care i-au supus pe români autorităţile maghiare din Transilvania. Unirea de la 1 Decembrie 1918 a venit, aşadar, ca un reqviem pentru viaţă şi o pe deplin dreaptă reparaţie istorică pentru destinele noastre de atunci, de acum şi de mai târziu. Luând drept pildă şi cuvintele pro-fetice ale lui Ion Antonescu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe dea-supra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată”.

România sub aura Centenarului Unirii

VOCILE UNIRIISelecţie,

prezentare şi comentarii

de Mihai BUZNEA

DE LA UN GÂND LA

ALTUL

CENTENARUL LA RAPORT

Du

mit

ru B

răn

ean

u

O toamnă ca o doamnă binevoitoare,

îmbrăcată în culori pastelate, bogată, zâm-bitoare și caldă, în ciuda unei maturități aflată la începutul unui asfințit de aramă, care pregătește iarna ninsorilor rebele. O toamnă a centenarului bogată în produse agricole, dar și culturale. Manifestări dintre cele mai diverse dedicate Centenarului Marii Uniri, pe întreg cuprinsul Daciei străbune, de la expoziții ale artiștilor plas-tici, manifestări literare, până la cele de muzeistică sau simpozioane, dedicate ex-pres personalităților care au făcut posibilă unirea din 1918. Toamna aceasta, cu blândețe, a adus multe bucurii agricultorilor, fiindcă producțiile au fost bune și foarte bune la toate sortimentele și, mai ales, la fructe. Producția de prune și struguri foarte bună în multe zone ale țării va asigura con-sumul de țuică și vin din perioada sărbătoririi centenarului. Va fi o sărbătoare stropită din plin cu licoarea euforiei, care îi va face și pe cei mai rezervați, iubitori de țară! Vor lipsi doar o parte din porcii pentru mici, care sunt decimați. Din motive sa-nitare sau economice? Premisele pentru o sărbătoare națională, care să omagieze așa cum se cuvine pe eroii din tranșeele războiului sau ale politicii pentru realizarea dezideratului întregirii în granițele istorice ale neamului românesc, par a exista. Din păcate, la aceste momente de omagiere, politica românească actuală a intrat în tranșeele luptei pentru putere. Nimic nu poate tulbura idioțenia liderilor politici în a-și arăta mușchii prin intermediul procuro-rilor. Am impresia că, parcă, se bălăcăresc într-o mlaștină, din care lipsește tot mai mult oxigenul conștiinței naționale, amenințată să fie asanată de căldura excesivă la care este turată politica la cel mai înalt nivel. Crocobaurii, rămași cu tot mai puțină apă, se luptă pe viață și moarte pentru preluarea controlului și a puterii în mlaștina care i-ar putea lăsa pe uscat. Din afara mlaștinii, unii șmecheri externi pompează apă, ca niște corbi din povești, din izvorul propriilor in-terese. Nimeni și nimic nu-i poate face pe acești infantili politicieni să înțeleagă că in-teresul național trebuie să fie deasupra in-tereselor de mlaștină, că soarta și starea poporului sunt sacrosante, că nu există un proiect de țară clar la preluarea presedenției uniunii europene. Se dorește ca mandatul președinției să fie marcat de întărirea coeziunii regionale și europene. Culmea ipocriziei! Să vorbești de funie în casa spânzuratului! A vorbi de coeziune când nu suntem în stare să asigurăm coe-ziunea internă e ca și cum ai construi o casă fără niciun proiect și cu constructori adunați de prin crâșme. Fiindcă politicienii noștri sunt într-o puternică beție a puterii, alimentată de spiridușii sistemului paralel care tot bagă bățul prin gardul politichiei, făcându-i să se comporte ca niște drogați. Blestematul slogan ,,merge și așa" pare să ne fi paralizat mințile! Lipsa unor leaderi politici cu viziune și predictibilitate ne-a pus în situația să nu avem nici un proiect mare pentru sărbătorirea Centenarului. Se știa cu siguranță acum 20 de ani că va veni o zi a adevărului, a momentului istoric numit Cen-tenar și că este necesar un proiect național de anvergură care să fie realizat ca un sim-bol de unitate și mândrie națională. Un ast-fel de proiect ar fi putut fi o autostradă care să unească toate provinciile istorice ale României. Mai precis, o autostradă București – Bacău – Iași – Cluj – Alba Iulia- Arad – Timișoara – Craiova – Pitești – București. În douăzeci de ani putea fi construită în condiții normale. Nu lipsa ba-nilor a fost problema realizării unui astfel de proiect. Lipsa responsabilității și a coeziunii între partidele politice pentru mari proiecte de țară.

(Continuare în pag. 7)

PLUMB 140

pagina 3revistă de atitudine

Elena Condrei, Doamna Teilor de aur și de argint de la Botoșani, reușește, în 2018, o performanță, publi-când, la Editura Geea, o a doua carte de interviuri, în colecția „Emi-

nescu nestins”, de data aceasta cu academicianul Mihai Cimpoi, binecu-noscutul eminescolog de la Chișinău. Volumul poartă titlul inspirat Cu fața spre universalitate. Eminescu și emi-nescologia azi. Cum Elena Condrei are știința și a(ma)bilitatea provocării inter-locutorului, suntem în fața unei impre-sionante bogății de informații, un superb evantai care dă seamă de fap-tul că Mihai Cimpoi are predilecția de a săpa dezinvolt în textul eminescian, operând totodată comparații binevenite și docte cu poezia marilor ceatori, mai ales din Europa. Răspunsurile acade-micianului de la Chișinău sunt absolut convingătoare, reprezentând o perma-nentă meditație asupra operei emines-ciene, sub multiplele ei aspecte, după ce Domnia sa a cernut ideile prin sita celor mai avizați eminescologi, ro-mâni ori străini. Lectura volumului creează convin-gerea că cel ce și-a asumat uriașa sarcină de a ne oferi Dicționarul Enciclopedic Mihai Eminescu a trecut cu ochi critic peste tot ce s-a scris despre Luceafăr, ideea definitorie fiind aceea că „Eminescu este un mare poet al ființei (o afirmase și Dan Mănucă), impunându-se prin ceea ce Heidegger denumea rostire esențială a ființei. Meditația existențială este elementul definitoriu al poeziei și prozei sale. (s.a.) Provocat elegant de E. Condrei referitor la încadrarea lui Eminescu în curentul romantic, răspunsul domnului M. Cimpoi e cât se poate de limpede și tranșant, în același timp, prin reluarea tipologiei din Dicționar. Ca atare, Poe-tul poate fi încadrat tot așa de bine la clasicism, dar și la baroc (poemul Me-mento mori), ca să nu-i fie străin nici simbolismul (cu trimitere la N. Davi-descu), atrăgând atenția că cele două afirmații, cea a lui Șerban Cioculescu privitoare la „eșecul eminescian” în ca-drul romantismului european și cea a Poetului însuși (Eu rămân ce-am fost, romantic) au fost făcute „în contexte polemice conjuncturale”. Poate că ar trebui să subliniem că afirmația poetică a lui Eminescu reprezintă, polemic, o detașare (nu chiar conjuncturală) de zvârcolirile orizontalității, în vreme ce el, geniul, se poziționează pe axa ver-ticală, în interiorul Adevărului, unde nu are ce căuta… declinarea cotidiană. Domnul academician Mihai Cimpoi

aduce la cunoștința cititorului două idei esențiale venite din spații culturale di-ferite. E vorba de criticul cubanez Sal-vator Bueṅo, care îl califică pe Eminescu drept „cel mai mare poet ele-giac al lumii” (având în vedere că dl academician ne invită să pătrundem în miezul poeziei eminesciene, declarând că Poetul „își simte ființa deschisă Tai-nicului” (s.a.), e de observat că armo-niile tăinuite, necesare păstrării echilibrului interior, se destramă, lă-sând loc elegiei) și concluzia Domniei sale, alături de cea a lui Theodor Co-dreanu, că „personalitatea lui Emi-nescu corespunde noțiunii de «geniu canonic», folosită de Harold Bloom în multdiscutata la noi carte a sa Canonul occidental”. Abordarea operei poetice eminesciene nu se poate dispensa de o cercetare atentă asupra „limbajul(ui) său po(i)etic”, una din teme aflate în atenția d-lui Mihai Cimpoi, a cărui pă-

rere autorizată e de reținut: „Universul eminescian se întemeiază pe un uni-vers al cuvântului, pătruns până în «subsensuri», în semnificațiile rezo-nante”, genialul Poet desăvârșind „pro-cesul de autonomizare a limbajului poetic, început în prima jumătate a se-colului al XIX-lea. (s.a.)” Alături e dez-bătută și concepția lui Eminescu privitoare la cultura lumii, ideea cen-trală fiind aceea că autorul Glossei „vede culturile particulare ca niște cer-curi interactive care constituie un În-treg: un Mare Cerc. Cartea Lumii și Cartea Vieții (cei doi topoi pe care-i în-tâlnim la el aparțin marilor poeți), la care interesează în primul rând tot ce e general uman, munca stilistică a universalității.” Eseurile prezente în carte, ca și

C.V.-ul, conceput în același fel și intitu-lat Drumul spre altarul adevărului, atestă complexitatea personalității aca-demicianului format la școala călines-ciană, la care s-a adăugat modelul lui Constantin Noica, „Heideggerul nos-tru”, cel ce nu a obosit să militeze pentru fotocopierea tezaurului manus-criselor eminesciene. Impresionantă

rămâne trăirea sentimentu-lui patriotic la cotele cele mai înalte. Ca cel ce s-a simțit exilat în interior, trăind sub teroarea secerei și ciocanu-lui, Mihai Cimpoi n-a încetat nici un moment „cultivarea strategică a rădăcinilor” care s-a încheiat cu un moment de fericire superlativă, mo-mentul sublim al „redobândi-rii Patriei culturale a românismului”. În acest con-text e de la sine înțeles că nu putea fi evitată o discuție privitoare la Basarabia și

Eminescu, intransigentul gazetar nici-când împăcat cu răpirea teritoriului de dincolo de Prut de către ruși la 1812, iar convingerea fermă a domnului aca-demician e perfect valabilă și, bineînțeles, în spirit eminescian: „Marea Unire din 1918 a fost un act ju-ridic neanulat de niciun guvern, de nicio țară, de nicio reuniune internațională. Ceea ce trebuie să facem este Reunirea Basarabiei în vir-tutea acestui act, asigurat valid și de dreptul internațional. Cu cât mai multă retorică patriotardă (goală, vorba lui Eminescu), cu atât actul concret al Reunirii se va îndepărta.” (s.a.) În sfârșit, ultima parte a volumului

conține aprecieri critice privind opera bogată și de mare profunzime ideatică a celui ce s-a declarat „soldat al limbii și culturii românești”. Din multitudinea de citate, am ales doar unul singur aparținând universitarului german Klauss Heitmann: „…Noua carte Esența Ființei. (Mi)teme și simboluri existențiale eminesciene se înșiră ar-monios în lista impresionantă a contribuțiilor academicianului Mihai Cimpoi la studiile despre marele poet. Găsesc foarte originală și stimulantă inițiativa de a-l vedea pe Eminescu te-matic pe fundalul diferitor tradiții ale gândirii filosofice europene de la Platon până la Heidegger. Mai găsesc remar-cabilă și competența autorului în mate-rie de filozofie, care reieșea deja din alte lucrări ale sale.” Sunt pagini ilus-trative ale unui îndreptățit magna cum laude, iar, ca vibrația energetică să atingă valoare maximă, epilogul e re-prezentat de poezia regretatului Gri-gore Vieru Ridică-te: „Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc și sabie,/ Bătută ca vita, pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!”. Este, de bună seamă, și în-demnul academicianului Mihai Cimpoi, al fostului soldat, la care bastonul din raniță a odrăslit, Domnia sa adjude-cându-și gradul de… mareșal al culturii românești.

Elena Condrei într-un dialog de pomină cu academicianul Mihai Cimpoi

Ioan

Țic

alo

Profesoara de limbă română

din Slobozia, Silvia Ioana Sofineti a publicat recent o carte despre cul-tura vampirică, la editura Editgraph. Vorbim despre o lucrare amplă cu un ridicat nivel documentaristic. Mai ales după epoca postmodernă, artele au excelat în readucerea la viață a unor personaje care au murit înviidu-se sângeroase, devenite ne-muritoare, dar mitul este vechi, pe plaiurile noastre fiind suficient să ne gândim la celebrul Dracula. Lite-ratura vampirică, precum cine-matografia vampirică, înregistrează succese fulminante.

Prin acest volum, Silvia Ioana Sofineti face o cercetare literară și de artă în demersul său teoretic. Ea pornește de la ideea că odată cu evoluția omenirii noi generațiile ac-tuale înțelegem din zi în zi că reali-tatea poate fi altfel decât o vedem, că sunt și alte realități, “în afara lumii oamenilor obișnuiți“, doar că specia umană își folosește un mic procent din capacitatea sa cerebrală. Și-atunci? Literatura și arta propun un alt mod de-a privi și a înțelege reali-tatea, pentru că “sunt lucruri dincolo de noi, pe care doar le intuim“.

Bibliografia studiului cuprinde atât lucrări scrise, de la Vampirul lui John Stagg, la Strigoiul lui Vasile Alecsandri și Costaghe Negri, de la Vampirismus lui E.T.A. Hoffman, la Domnișoara Christina a lui Mircea Eliade, cât și filme și benzi desenate. Adăugăm o multitudine de surse de pe internet și rezultă un studiu mono-grafic complex care are, de altfel, subtitlul relevant: “Mutații funcționale și estetice de la motivul literar la mo-tivul din Pop Culture. Filmografia.”

Divizată în patru mari capitole: -Demoni, duhuri și spirite cu atribute vampirice: considerații asupra universalității vampirului -Vampirul în literatura universală -Vampirul în cinematografie -Vampirul în animație, în benzi dese-nate și în jocuri video, lucrarea glisează expunerea istorică și monografică pe comentariul științific, pe demonstrație, căci autoarea nu face numai o recenzie a literaturii vampirice, ci își anunță demersul de la începutul lucrării: referindu-se la mitul vampirului, în universalitatea lui, Silvia Ioana Sofineti se angajează pe itinerariul unei între-bari incitante: „cât adevăr există în acest mit? Putem spune cu mâna pe inimă că nu există vampiri cu adevărat? Știm că există oameni care au anumite „daruri”, „haruri”, (...) există oameni care văd mai mult, simt mai mult. Și dacă toate acestea există, și multe altele asemenea (locuri pline de energie mistică, por-taluri etc.) de ce n-ar exista și Dum-nezeu, de ce n-ar fi și extratereștri, de ce nu ar putea fi și vampiri printre noi?” Așa că autoarea consideră că putem afla răspunsuri urmărind per-sonajul literar și cinematografic în evoluția lui, de la vechile mitologii până în zilele noastre.

Oricum ar privi omul postmo-dern problematica milenară a vampi-rului, arhetip sau subiect științific, cert este că “mortul viu“ are apariții incontestabile iar preocuparea speciei noastre sapiens nu s-a delăsat de-a lungul mileniilor. În mi-tologia românească (S.I. Sofineti face și relația cu mitologia universală) Zburătorul sau incubus, sau crâsnic, un personaj ase-

mănător vampirului are relevanța unui demon erotic, întâlnit la Ion He-liade Rădulescu, la Vasile Alecsan-dri, Cezar Bolliac și capodopera eminesciană Luceafărul, dar și în Călin (file de poveste). S-au scris mii de pagini, trecute ori prezente, însă distincția mit-realitate are conotații mai mult literare de poveste auzită, oralitatea nefiind chiar argument științific. Dimitrie Cantemir în Des-criptio Moldaviae folosește orali-tatea ca sursă de informare: “ei zic că...“, “iar noi am auzit că unii bărbați mai inimoși au prins asemenea Zburător...“

Opera care este considerată punct de plecare în literatura vampi-rului este Lenore, balada lui Bürger, secolul al XVIII-lea, lucrare gotică multitradusă (la noi Șt. O. Iosif) cu multe variante în țările europene și influențe în operele literare ulte-rioare. Autoarea își continuă periplul documentat literar și cinematografic frumos organizat cu Vampirul în lite-ratura universală, apoi cu Dracula lui Bran Stoker, literatura de după Dra-cula, până la momentul de cotitură Anne Rice, seria de autor care a schimbat viziunea asupra vampirilor, făcându-i frumoși, puternici, plini de viață, seducători pentru prada lor hrănitoare. Cine nu s-a îndrăgostit de bunul și umanul Edward din pre-miata Twilight Saga?

Jurnalele Vampirilor au uma-nizat conceptul de vampir, i-au expli-cat trăsăturile de caracter, modul de viață, metamorfozările, nemurirea, cum poate fi exterminat, dar mai ales cum se poate conviețui cu un vam-pir. Dacă ideea iubirii dintre oameni și vampiri nu este nouă, ci, mai degrabă, un laitmotiv al literaturii SF, în speță vampirică, de-a lungul sec-olelor existența în sine, realitatea acestei posibile forme inteligente de viață după moarte rămâne la nivel de ficțiune. Nu știm a dezlega taine sau le refuzăm existența. Însă, posi-bilitatea minții omenești a demon-strat că imaginația creativă umană a intuit, a permis mereu dezvăluirea adevărurilor ascunse și a constituit motorul progresului speciei, e-adevărat, nu întotdeauna și binele speciei. Partea întunecată a evoluției noastre ne-a făcut adevărați vampiri omenești. În continuare, intuiția noastră, visul, imaginația ne spun că nu suntem singura specie inteligentă pe pământ...și acesta este și sunetul deșteptător al volumului de față. Mi-amintesc clar, din copilăria mea de acum jumătate de secol, că unul din tratamentele bolnavilor consta în a bea sângele animalelor sacrificate pentru hrană. De când și din ce neam vampiric cobora această știință ancestrală? Mi-amintesc de poveștile bătrânilor de pe strada mea cu înfiptul țărușului în pieptul ca-davrelor care se transformau noaptea în moroi, în strigoi dușmănoși și canibali. Adevărul nu este deslușit științific, iar asta nu înseamnă să negăm o altă realitate.

Silvia Ioana Sofineti s-a docu-mentat amplu și a scris o lucrare bună, istoric-documentară, dar și interpretată artistic merituos. Subiec-tul este vast, autoarea însă a demonstrat prin volumul “Mortul viu“ o putere de selecție, de structurare teoretică aparte și, ca atare, relevanță.

Un plus al volumului, bogat ilustrat color cu imagini și afișe cine-matografice, coperți de cărți, este și o copertă la volum sugestivă aparținând lui Florin Comăniță.

Conchid cu aprecirea acestei cărți, expozeu de cultură nouă, la zi, într-o problematică cumulativă artei și științei, literaturii și evoluției sale.

Vampirii vin doar din imaginația oamenilor?

Silvia Ioana Sofineti-MORTUL VIU

Cri

stin

a Ș

tefa

n

PLUMB 140

pagina 4 revistă de cultură

“CUM SĂ SCRIU UN ESEU”

Supoziții critice cordiale Motto: “Omul este singura ființă

care își pune întrebări asupra existenței și, încă de mic, începe

cu întrebarea fundamentală <de ce>” (Vasile Anton).

“Cum să scriu un eseu”

(Vasile Anton – Editura PIM, Iași 2011), nu este nici pe departe ceea ce și-ar putea imagina orice cititor, luând cunoștință doar de titlul cărții; și nu este nici pe departe ceea ce și-ar putea imagina, nici acel cititor dornic să afle, din paginile cărții, cum să scrie un eseu! Pentru ca volumul, în toate subtitlurile care îl alcătuiesc, cum să scriu un eseu este doar un pretext pentru a aborda teme fundamental exis-tențiale, îmbinând filozofia cu teori-ile, cu interpretările înaintașilor, asupra cărora Vasile Anton face un popas secvențial covârșitor prin profunzimea și nivelul juxtapuner-ilor, în esența aceleași, dar cu o acerbă insuflare de noutate.

Și totuși, cine ar fi cu adevărat interesat să afle cum să scrie un eseu, va descoperi cu ușurință în paginile cărții câteva teorii funda-mentale care pot încuraja (sau de-scuraja!!?) satisfacția unei inițieri cu aplicabilitate în domeniu, dacă reușește să depășească clasificările de categorii eseistice și ajunge la înțelegerea esenței declarate față de cititor… Autorul sclipește prin definițiile înnoitoare cu care vine prin investigațiile sale în lumea intelectuală, iar faptul că fiecare capitol al cărții sfârșește prin a sur-prinde cititorul într-un moment de liberă meditație, este deja clipa marii împliniri pe care și-a propus-o și autorul…

Așadar, cartea emană încă de la primele pagini caracterul de document, ceea ce o face inabordabilă cititorului obișnuit să citească o carte în tramvai, într-un parc sau înainte de a adormi, având un target dincolo de acest nivel, aceasta însemnând cel puțin un cititor avizat, dacă nu unul in-teresat de complexitatea devenirii materiei vii sau nevii în alcătuirea legilor care mențin și renasc Uni-versul. Altfel spus, dacă n-ai trecut măcar prin liceu cum se cuvine, este mai mult decât greu să de-scifrezi, să reții și să fii stimulat să analizezi într-o cheie proprie orizon-turile deschise de această carte.

Cartea este susținută în stilul tezei și antitezei, printr-o prezentare permanent dialectică între două sau mai multe fenomene, două sau mai multe idei, judecăți, etc., însă doar un cititor domestic se poate aștepta să fie clarificat cu certitu-dine până la finalul cărții asupra chestiunii preexistențiale pentru că drumurile spre Divinitate nu pot avea capăt, iar dacă ar avea, noi n-am mai fi nevoiți să explorăm într-o eternă căutare!...

Cu alte cuvinte, filonul central al cărții dezbate cu eleganța cunoașterii și analizei minuțioase, aceeași milenară întrebare: cine a fost mai întâi, oul sau găina?, re-spectiv, “momentul când spațiul și timpul sunt zero” – și, cu toate că, pe parcurs, excursul pare să-și de-voaleze intențiile exhaustive, rămâne doar un alt mod prin care putem răspunde la această între-bare și care stimulează cititorul gânditor să-și pună întrebări în con-tinuare ca să afle ce este și de ce este așa cum este istoria evoluţionară a lumii (“Renunțarea la a gândi este echivalent cu a muri”- pag.17).

Volumul face parte dintre acele cărți care trebuie citite cu pixul în mână, subliniind cuvinte si revenind asupra unor fraze pentru că, o serie întreagă de cuvinte și sintagme uzuale doar în context sau chiar necunoscute publicului larg (de pildă: entropie sau negen-tropie, bauplan-ul speciei, cititorul trebuie să fie familiarizat cu legile termodinamicii, ale fenologiei, cu studiile cercetătorului Chandra-sekhar, cu teoria Darwin-iană a transformismului evoluționist, cu teoria stringurilor, a procesului mi-tozei, a mutațiilor melanice, ș.a.m.d. ) – deși explicate etimo-logic în bună măsură, necesită reluări și meditații proprii pentru a avea satisfacția unor concluzii inter-active cu autorul. Însă, meritul autorului este cu atât mai strălucit cu cât în acest hățiș al teoriilor, teo-

remelor și noțiunilor specifice, citi-torul este condus cu răbdare în așa fel încât acesta să-și realizeze pro-priile sale revelații în parcurgerea textului.

O serie întreagă de afirmații ale autorului stimulează cititorul mai mult sau mai puțin avizat, să ela-boreze propriile sale concluzii, nu întotdeauna identice cu ale autoru-lui. Critic vorbind, pornind de la principiul negării negației, în baza legii fundamentale a unităţii şi luptei contrariilor, iată un paragraf de la pag. 18 cu o asemenea consistență: „Confuzia pe care o fac materialiștii constă în a crede că formele de viața sunt generatoare de spirit, dar uită, deliberat sau nu, că orice formă de viață este generată de codul genetic, care este de natură spirituală. (...). Cum, informația codului genetic este de natură spirituală, cred că un Spirit (o Rațiune) a programat materia în Univers.” Păi, dacă este așa, de ce vorbim de o confuzie a materialiștilor?! Matematic vorbind, dacă am admis că formele de viață sunt generatoare de spirit, iar orice formă de viață este de natură spirituală, - atunci, care este con-fuzia pe care o fac materialiștii?! În fond, informația programată, acest cod genetic, este rotița care pune în mișcare tot angrenajul formei de viață și care, observăm că, atât informația programată cât și forma de viață rezultată, sunt de natură spirituală!... În acest caz, nu putem vorbi de un obiect sau un fenomen care se neagă pe sine pentru că nu se transformă în contrariul său!

De asemenea contrapunerea unor afirmații bulversează rațiunea cititorului superficial: ”Până în prezent nu putem cunoaște cu cer-titudine dacă marile structuri cos-mice sunt ordonate și puse în mișcare de o informație programată (...) dar modul de funcționare a marilor structuri și mișcarea aces-tora conduc spre ipoteza programării materiei cosmice” - pag. 19. Însă, ipoteza programării materiei cosmice devine o certitu-dine la pag. 20: ”Fără informație

programată nu poate exista mișcarea și devenirea organizată a materiei cosmice”! - iar, de această certitudine luasem deja cunoștință puțin mai înaintea acestor afirmații: ”Cum informația codului genetic este de natură spirituală, cred că un Spirit (o Rațiune) a programat ma-teria în Univers” ...

După principiul constatării cunoscutului astronom și as-trofizician american Carl Sagan, conform căruia “apa pe care o bem noi azi a mai fost băută odată”, - și Vasile Anton dezvoltă în manieră eseistică idei și concluzii primor-diale reluate în forma narativă, sin-tetizând adevăruri care, uneori, “scapă” și către cititorul cu înțelegeri mai puțin pretențioase: “Mișcarea vieții este o eterna rotație în spirală; această mișcare în spirală face ca viața să fie și fără în-ceput, și fără sfârșit (…) o istorie care se repetă mereu în alt plan temporal”; altfel zis, o astfel de con-cluzie ne reamintește de prima lege a conservării materiei a lui Lavoisier, - “în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transforma” - către care facem analogii involuntare…

Dezvoltând premise și ipoteze ale lui Newton, Maxwell, Einstein, Dawkins etc., Vasile Anton conchide că ”Contestatarii (inteligenței materiei, n.n.) zeului creator nu explică și nu pot explica cum materia, prin sine, a reușit să creeze un asemenea program, ce determină ca Universul și lumea să funcționeze programat la marginea haosului, într-un etern echilibru al determinismului și al hazardului ce face posibilă viabilitatea acestei lumi”! Dar, un proverb francez deja ne spune că ”le hasard c’est la volonté de Dieu” (hazardul este voința lui Dumnezeu) - iar astfel, ne-am întors de unde-am început… Interesant, nu?

Cititorul va lua cunoștință și de alte lucruri interesante privind, de pildă, propriul său metabolism, propria sa devenire, rolul și necesi-tatea reproducerii, prioritățile sexu-lui, a degradării și reciclării materiei, rolul nașterii și al morții etc., toate acestea circumscrise în progra-marea ce a avut/are loc la mar-ginea haosului, în repetarea multiplicată a nepătrunsului mo-ment zero!

Odată ieșit din hățișul imper-ativului meditativ după un îndelung excurs filozofic al temelor si noțiunilor și revenit în aura cititoru-lui, lectura următoarelor capitole devine ca o eliberare spre cer!; pentru că, după ce am încheiat cu fantezia propriei noastre întoarceri în timp, urmează să traversăm des-tinul cu întrebări despre cum ne trăim viața, căci, în funcție de ceea ce alegi, poți fi un supraviețuitor care o duce confortabil sau un ratat care are probleme de supraviețuire. Descrierea alternează între op-țiunea pesimistă și cea optimistă, însă autorul nu uită să ne amintească mereu faptul că există mereu și o fericire a înfrângerii.

Cartea „Cum să scriu un eseu” a autorului Vasile Anton este o carte-document de gândire și analiză care transmite cititorului provocarea de a pătrunde în pro-priul său nivel de cunoaștere și autocunoaștere, de aspirații medii către piscurile nepătrunse ale lăuntrului omenesc, contribuind, astfel, la cărămizirea culturii românești, ca o bijuterie într-un colier de nestemate ce se vor mereu șlefuite.

Florentin Lian-Larian

Pt. conformitate, Valentin Cuțitaru

Inscripții băcăuane

ÎNSEMNĂRI DESPRE

PROFESORUL AL. PIRU

Biografia istoricului și criticului literar, eseistului și prozatorului Al. Piru (22 august 1917, com. Mărgineni-Răzeși, jud. Bacău – m. 6 noiembrie 1993, București) se completează, fericit, cu cea a profesorului de emoții estetice.

Discipol al profesorului G. Călinescu, care a marcat formația și evoluția tânărului studios, Al. Piru a fost, cu unele nedorite în-treruperi, timp de șase decenii, dascăl în învățământul secundar și universitar din București.

A instruit, a format și a îndrumat generații de studenți, care, în timp, au de-venit profesori, cercetători, istorici și critici lit-erari, publiciști și specialişti în editologie.

Unul dintre cei pe care i-a instruit și susținut, permanent, a fost și Pompiliu Marcea (1928–1985), istoric și critic literar, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Documentul literar, ce se publică acum întâia oară, nu e decât o radiografie exactă a activității didactice și extracatedratice a uni-versitarului Pompiliu Marcea.

Se relevă, în sintagme convingătoare, contribuțiile științifice, literare, didactice și metodice ale lui Pompiliu Marcea, care, cum era și firesc, au condus la obținerea titlului de profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din București.

Referat

la concursul pentru ocuparea postului

de profesor de la catedra de istoria literaturii române, poziția 10 din statul de funcțiuni

Subsemnatul prof. dr. doc. Al. Piru,

cercetând dosarul unicului candidat înscris la concurs, am constatat următoarele:

Tovarășul conferențiar dr. Pompiliu Marcea, licențiat al Facultății de Filologie din București, are o vechime în învăță-mântul superior de 24 de ani și datorită meritelor sale, de care vom vorbi îndată, ar fi putut fi profesor cel puțin de zece ani, adică de la data de când a fost numit conferențiar, în 1968.

La această dată era doctor în filologie, avea trei volume pu-blicate și câteva sute de articole în presa de specialitate, o bogată activitate didactică, fusese un an lector la Sorbona, era încă din anul al doilea de studenție membru de par-tid, un activist neobosit, prețuit.

Ulterior a fost profesor de limba și lite-ratura română trei ani în R[epublica] F[ederală] Germania, a publicat încă patru cărți și alte zeci de articole, fiind unul dintre cei mai prestigioși membri ai catedrei de literatură română, văzut de toți ca un adevărat profesor.

Repet în acest referat, pe scurt, ceea ce am spus în caracterizarea pe care i-am făcut-o în calitate de șef de catedră.

Din punct de vedere didactic, profe-sorul Pompiliu Marcea are o bogată experiență, cunoaște întreg spațiul literaturii române, a predat cursuri generale și spe-ciale. Lecțiile sale sunt problematizate, merg pe sinteze și pe idei, fără a elimina amănuntul semnificativ. Seminariile au as-pectul unor dezbateri sau sunt analize de texte, oferind studenților o metodă de inter-pretare critică, modernă.Este demn de știut că tovarășul Pompiliu Marcea a fost apreciat pozitiv și în lecțiile de literatură română pe care le-a ținut la Paris, Köln, Bonn, Aachen și Düsseldorf.

(Continuare în pag. 14)

Nic

ola

e S

curt

u

PLUMB 140


Director economic: LOREDANA D|NIL|

Redactori:

prof. univ. dr. IOAN HOLBAN conf. univ. dr. IOAN DĂNILĂ,

conf. univ. dr. VICTORIA FONARI (Chișinău) EmILIAN mARCU, VIOREL DINESCU,

VALERIA mANTA-TĂICUȚU TINCUȚA HORONCEANU-BERNEVIC PETRUȘ ANDREI, Doru CIUCESCU,

GHEORGHE UNGUREANU

prezentare grafică: IOAN BURLACU

Corectură: mIHAI BUZNEA, EUGEN VERmAN

CRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE;

Adresa: 22 Decembrie 38/B/ 7- Bac\u

E-mail: [email protected]

Ilustrații revistă: Radu mihai

Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

Consiliul editorial:

Președinte: DUMITRU BRĂNEANU

membri: OVIDIU GENARU

CALISTRAT COSTIN VIOREL SAVIN

GHEORGHE NEAGU GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN Red. șef. adj. P. Scutelnicu

Secretar de redac]ie: Nicolae Mihai

Festivalul Național ,,George Ba-covia”, Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, Reuniunile Culturale ,,Alecsan-driada”, Festivalul Internațional ,,Enescu-Orfeul Moldav” (Bacău -Tescani), Festivalul Internațional ,,Zi-lele Muzicii Contemporane” (primul de acest gen din România), Festiva-lul Internațional al Recitalurilor Dra-matice ,,Bacău Fest -Monodrame”, Rezidența Internațională Artistică de Sculptură ,,Albastru” (de la Centrul de Cultură ,,George Apostu”), Festivalul Internațional de dans ,,At-titude Ballet Festival”, Festivalul Internațional de Teatru, Muzică și Dans pentru Copii și Tineri ,,Neghiniță”, Expoziția - Concurs de Artă Contemporană ,,Saloanele Mol-dovei” (România - Republica Mol-dova), Simpozionul Național ,,Vasile Pârvan”, Simpozionul Național de Estetică, Festivalul Național de Fol-clor ,,Ion Drăgoi”, Festivalul Geto-Da-cilor ,,Tamasidava”, sunt printre cele mai importante manifestări cultural-artistice care se desfășoară anual în municipiul de pe Bistrița. Și pentru că este unic în plan național și recunoscut internațional,

iar ecourile lui nu s-au stins încă, Simpozionul Național de Estetică, desfășurat în perioada 17 - 19 octom-brie la Centrul de Cultură ,,George Apostu” din Bacău, este poate mani-festarea culturală băcăuană cu cea mai largă deschidere spre valorile culturii române, spre dezbaterile teo-retice și aplicațiile practice în diferite ramuri ale creației artistice, căci după cum spunea și profesorul universitar băcăun Ștefan Munteanu, reputat fi-losof și eminescolog, ,,de fiecare dată, tema simpozionului reprezintă genericul sub care sunt reunite creația plastică și literatura, repre-zentările teatrale și concertele simfo-nice, mese rotunde și lansări de carte etc”. Însuși scopul programului îl con-stituie reuniunea anuală a unui larg colectiv de profesori universitari, aca-demicieni, esteticieni, oameni de şti-inţă din diverse domenii, istorici, scriitori, poeți, artişti plastici, actori, regizori, muzicieni şi critici de artă, în vederea punerii la dispoziția publicu-lui larg a celor mai noi tendințe și abordări în domeniul gândirii estetice, într-o strânsă relație cu reprezenta-rea fenomenului artistic de înaltă ţi-nută. Printre invitații speciali ai ediției din acest an s-au numărat acad. Ale-xandru Boboc, fondator al Simpozio-nului Național de Estetică, acad. Eugen Simion, conf. dr. Ion Cris-tescu, director al Muzeului Naţional al Literaturii Române, regizorul Alexa Visarion, actorul Dorel Vișan, violo-nistul Alexandru Tomescu, Grupul

vocal de pop-opera „Ad Libitum Voi-ces” (Cluj-Napoca). Din Republica Moldova au participat Ion Hadârcă, poet, traducător, mem-bru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Tudor Zbârnea, artist plastic, director al Mu-zeului de Artă din Chişinău, poetul Leo Butnaru, artiştii Tudor Stănilă, Dumitru Bolboceanu, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, iar din ,,dul-cele târg al Ieșilor” au fost prezenți prof. univ. dr. Petru Bejan, cercetător dr. Cătălin Turliuc, prof. univ. dr. Ge-orge Bondor, prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. De asemenea, nume cunoscute ale culturii băcăuane au onorat acest eveniment: Gheorghe Popa, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, fost director al Centrului de Cultură ,,George Apostu” Bacău (amfitrionul și mode-ratorul manifestărilor), criticul și isto-ricul literar Constantin Călin, scriitorul, traducătorul, criticul și isto-ricul literar Gheorghi Iorga, lect. univ. dr. Adrian Jicu, directorul Bibliotecii Județene ,,Costache Sturdza” Bacău, publicistul și criticul literar Ma-rius Manta, scriitorul, jurnalistul și pu-blicistul Ion Fercu, actrița Daniela Vrânceanu. Aflată la cea XXIII-a ediţie, ma-nifestarea din acest an a fost dedi-cată Centenarului Marii Uniri și s-a desfășurat în cadrul programului ,,Un an cât un veac”, sub genericul ,,Timp şi ficţiune”, propunându-și să mar-cheze drumul formării statului naţio-nal unitar român şi să recunoască marile personalităţi ale României prin promovarea culturii şi artelor româ-neşti în spaţiul academic, în rândul oamenilor de cultură, al artiştilor plas-tici, în mediul de afaceri atât din Bacău, cât şi din întreaga ţară. Una dintre temele abordate a fost „Procesul de formare a statului naţional unitar român (1821 - 1918)”, iar sub această egidă s-au derulat o serie de activităţi precum expoziţia artistului plastic Tudor Zbârnea, unul dintre cei mai importanţi pictori con-temporani, Conferinţa Naţională de Estetică cu tema „Timp şi ficţiune”, ti-părirea albumului de artă „Dispersie temporală” semnat de Tudor Zbâr-nea, tipărirea numărului 49 al revistei ,,Vitraliu”. recunoaşterea excelenţei în domeniul teatrului prin acordarea marelui Premiu „George Apostu” pentru anul 2018, actorului, poetului și omului de spirit Dorel Vișan, acor-darea a patru premii Centenar în ca-drul unor festivităţi de înaltă ţinută cultural - artistică, spectacole extra-ordinare susţinute de renumitul actor Dorel Vişan la Teatrul Municipal ,,Ba-covia”. Evenimentul a fost organizat de Ministerul Culturii și Identității Naționale - Centrul de Cultură ,,Ge-orge Apostu” Bacău, în parteneriat cu Teatrul Municipal ,,Bacovia”, Univer-sitatea ,,Vasile Alecsandri” din Bacău, Universitatea ,,George Baco-via” din Bacău, Consiliul Județean Bacău (în calitate de finanțator). Romulus - Dan Busnea Foto: Centrul de Cultură „George Apostu”

Bacăul - promotor al performanței și excelenței în cultură

V o c a ț i a literară de prozator (îndeosebi) a lui Emil Simion stă pitită sub umbrarul unei modest i i exemplar de... păguboase, atât în contul personal cât și în acela public, scriitorul luându-și

cam târziu rolul în serios, abia după ce acest hobby a pus stăpânire pe în-treaga lui ființă. Deși mai rar întâlnit, nu e un caz singular, marele Creangă fiind exemplul cel mai clasic în acest sens.

Autor a peste o duzuină de cărți - versuri (2), memorialistică (2) și dra-maturgie (1), cele mai multe (vreo 10) de proză ficțională - din care câteva au izbândit să treacă, încununate cu lauri, pe sub furcile caudine ale unor concursuri naționale de proză, precum cel de la Focșani („Vrancea literară”) sau de la Bistrița (acesta așezat sub emblema autoritară a lui Liviu Rebre-anu!), scriitorul nostru a funcționat vreme de câteva decenii ca profesor de limba și literatura română (fiind și director coordonator) la școala de centru din Udești, localitate rurală bucovineană acreditată cu cel mai mare număr de scriitori „pe metrul pătrat”, după cum aprecia, într-o glumă... serioasă, un șugubăț istoriograf literar lo-calist. Căci matricea creatoare a locului, cu reflectorul pus pe cei care s-au îndeletnicit cu „d-ale literaturii”, include, într-o ordine aproximativ cronologică, nume precum: Gavril Rotică, Eusebiu Cami-lar, Magda Isanos, Valeria Boiculesi, Constantin Călin, Elisabeta Isanos, Constantin Ștefuriuc, Valeriu Cimpoeș, Constantin T. Ciubotaru, Mircea Motrici, Liviu Popescu și, bineînțeles, Emil Simion – autor de proze (relativ) scurte, unele de o den-sitate lirică emoționantă, ca Furtună în liniștea gândului din volumul Ba-lans pe pânza retinei (Suceava, Edi-tura George Tofan, 2013, 200 p.), intrat în moștenirea literară udeșteană mai ales prin modul cum autorul este preocupat și reușește să valorifice es-tetic resursele literare ale anecdoticu-lui, amintind parcă de volumul Nopți udeștene al lui Eusebiu Camilar (vezi, în special, Cătănie, cătănie, în vol. cit., p. 61-88.). Acestora li se adaugă câțiva iluștri deservenți din domenii conexe, cum ar fi lingvistica, ilustrată prin lucrări de anvergură academică de Haralambie Mihăescu, etnografia, acoperită prin lucrări de reală densi-tate de către Mihai Camilar și istoria locală cu care s-au îndeletnicit monografiști ai localității precum Dio-nisie Udișteanu, Valeriu Cimpoeș și Ion Marțolea.

Volumul lui Emil Simion la care cercăm să facem referire (Balans pe pânza retinei) însumează un număr de 11 (unsprezece) povestiri, în care harul narativ epic (discret contrapunc-tat cu accente lirice) al autorului, iese în evidență indiferent dacă prozele sale sunt marcate preponderent liric

ca Furtună în liniștea gândului, în care, pe parcursul lecturii ne cearcă părerea de rău că totuși „toate au un sfârșit pe lumea asta”, sau preponde-rent epic - celelalte 10 (zece). De reținut, de la prima și până la ultima filă citită, că vocația creatoare a lui Emil Simion stă sub semnul povestirii, specie literară pe care un teoretician literar de calibrul clujeanului Ion Vlad o plasa la temelia literaturii. Iar lui Emil Simion această așezare i se potrivește am zice necondițioat, cu atăt mai mult cu căt, venind el din Preuteștii Fălticenilor, fiind, așadar, moldovean până în măduva oaselor, n-ar avea cum să se sustragă acestei fatalități, fără să rămână nesuspicionat că-și trădeazeă obârșiile fabulatorii. . Poate că de aici și tentația instinctivă a expresivității poetice de tipul: „... ascult cum greierii mușcă din trupul nopții” (p.15), sau „... o corabie într-un ochi de femeie” (p. 31) ș. a.

Chiar și de la o simplă lectură fugară iese în evidență faptul că au-torul desfășoară și în aceste eșantioane prozastice o claviatură mai largă de posibilități creatoare, în-

cepând cu specimene în care ficționalizarea re-alului nu pare a fi ajuns să fie pe deplin asimilată (v. Cu plecăcine, dom-nule Chipăruș!, p. 51-60 și Curcubita, p. 153-166, două compo-ziții narative alcătuite totuși cu evident mește-șug literar) și până la eșantioane prozastice în care orice urmă de ex-punere gen jurnalistică (precum în bine ticluita Pilvaluta) se pierde complet în magma

emanată de puterea de construcție ficțională a autorului, rezultând proze de reală literaturitate în care suspici-unea inspirației nemediate din reali-tatea palpabilă, imanentă, nu-i poate trece nicicum prin minte cititorului, care rămâne absorbit de forța captivantă a celeilalte realități, cea din planul (jocul) secund propus, nu fără o anume dibăcie studiată, de autor. Dar până acolo trebuie să poposim pe la o proză mai amplă (aproape o nuvelă) de inspirație cazonă (ca să zicem așa), intitulată Cătănie, cătănie, în care iese în evidență între altele tehnica ligaturilor narative, mânuită cu o anume dexteritate, care conferă uni-tatea necesară unor structuri narative aparent disparate. Și aici i se va fi impus lui Emil Simion recursul involun-tar, poate, la Eusebiu Camilar cel care în Nopți udeștene, merge, cum s-a ob-servat, cu picioarele lui călcând pe urmele lui Mihail Sadoveanu (cel din Hanu Ancuței). Arta spontană a pove-stirii, bine jucată, după părerea noastră, ne întâmpină îndeosebi în două povestiri (Ghiță și Ochiuiț) în care autorul pare a-l urma pe un anume moș Costan (personaj din cartea de față) care „deșira meșteșugit, din ghemul lui fermecat, povești și întâmplări care de care mai atrăgătoarte” (v. p. 128)

. (Continuare în pag. 14)

E M I L S I M I O N, UN SCRIITOR DE SORGINTE UDEȘTEANĂ

Nic

ola

e C

ârla

n

PLUMB 140


În Metronomul de apă/ The Water Metronome, piesa de teatru, în două părţi, scrisă de dramaturgul Dumitru Velea (Timişoara, Ed. Helicon; ediţie bilingvă, traducere în engleză de Barbara Rogers şi Eugenia Buioca), întâlnim drama existențială a omului aflat în captivitate, în expresie sce-nică, după o alunecare de teren noroios. Omul cu flori și Omul alunecat, doi sinistrați, ajung împinși de forța apei într-un cavou de unde nu pot să iasă la lumină, fiind înconjurați de lespezi de piatră şi de apa ce se strecoară de sus. Lumea în întregul ei pare cuprinsă de un potop pedepsitor şi poate eliberator. Această lucrare filo-sofică, dedicată scenei, începe cu un citat din Evanghelia după Luca 8. 54-55: ,,Dar El, după ce i-a scos pe toți afară, a apucat-o de mână și a stri-gat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Iisus a poruncit să i se dea să mănânce”, care ne duce inevi-tabil cu gândul la viața de apoi, la învierea omului după jude-cata dumnezeiască. Piesa este dedicată Daimonului Odette, care este şi personaj, şi prietenilor autorului, care îl aşteaptă dincolo: V. G. Paleo-log, Nicolae Novac, Romulus Guga, Ion D. Sîrbu, Ladislau Schmidt, David Maniu, Mircea Ciobanu şi Marin Sorescu.

Lupta pentru supra-viețuire şi salvare a celor două personaje este aici, totodată, o dramă a eliberării. Omul cu flori şi Omul alunecat caută să iasă la lumină prin orice mij-loace, folosind obiectele din jur: o găleată uitată într-un colț al cavoului, ce nu-i ajută să ajungă la capacul ușiței de de-asupra, prinsă și ea sub mlaștina venită odată cu vii-tura. Astfel ei, în disperare, in-ventează soarele, căutând crăpături în pereți, așteptând o licărire de undeva, iar când descoperă o dâră de lumină amândoi se închină la ea ca la o minune. Aud continuu şuvo-iul apei curgând în spatele pe-reţilor de beton, de sus zgomotul apei ce picură peste ei într-un ritm de metronom in-suportabil, ca o ucigătoare pe-deapsă, până când disting voci de afară: groparii pregătesc noua locuință a unei femei „ce-a închis ochii ieri, pe la prânz, în spital. A adormit și nu s-a mai trezit”. La început amândoi cred că groparii fac glume, dar aud glasul preotului: „Doamne, vecinicele tale bunățăți, învrednicește-o pe cea ce s-a mutat de la noi, odihnind-o pe dânsa întru fericirea cea neîm-bătrânită”. Apoi aud şi văd cum groparii coboară sicriul și scapă funia în groapă, făcând glume că de mâine nu le mai trebuie și realizează cu dispe-rare că peste ei a fost îngro-pată o femeie, la fel ca Odette, un personaj născut din iubire pentru o femeie ce moare la o vârstă fragedă, răpusă de can-cer. Şi în această dramă a eli-berării scriitorul Dumitru Velea își expune gândurile prin per-sonajul Omul cu flori: ,,Doamne, bucată cu bucată

carnea i-ai aruncat... Odette, ți-au rămas numai ochii și sufle-tul! Ce-a fost pentru viermi s-a dat viermilor”; „ce-a fost pentru Domnul a rămas Domnului!”, reușind să creeze o piesă im-presionantă, demnă de marii scriitori ai Greciei Antice.

Teama de a nu-i înghiți viitura îi face pe cei doi să se ascundă în mormântul devenit închisoare. Se spune că de ce ți-e frică nu scapi; iată că acest adevăr predomină obsesiv piesa, mormântul fiind năpădit de firicele de apă prelinse prin crăpăturile cavoului. Acolo, în închisoarea mortuară, prota-goniștii acestei drame își fac glume grotești sau povestesc despre clișee din viața lor, cum ar fi fost cea cu pomul uscat din fața casei. Se aminteşte astfel de parabola Măslinului uscat din Biblie, aşteptat să scoată lăstari și să înflorească, pom pe care niciodată nu-l tă-iase Omul cu flori, trăind mereu cu această speranță – un prun ce se uscase după ce la rădăcină i se turnase scăldă-toarea bunicii moarte. Foa-mea, setea, oboseala psihică, frigul, umezeala ne duc cu gândul nu doar la viaţa de zi cu zi, ci la închisorile comuniste de la Aiud, unde, de pildă, Radu Gyr scrisese poeme me-morabile în astfel de condiții, alături de colegii lui suferinzi. Sau la poetul Marin Sorescu: ,,În moarte se respiră greu/ În schimb, e veşnică. Mereu voi respira şi tot mai greu/ Această stare de ne-eu”. Ori, tot el: „Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță”. Referitor la timp şi spaţiu, autorul precizează, încă de la început, că timpul este „ca un hoţ, fără timp”, locul – „oriunde mai există oa-meni”, iar acţiunea – „mai reală decât omul”, toate acestea ca şi cum am fi în Apocalipsă.

Dumitru Velea adaugă tragicului umor, fiindcă altfel ar fi greu de suportat; personajele vorbesc, din acest cavou strânse în disperare şi cu zâm-betul pe buze, despre moarte ca despre un vals vienez, în care omul este legănat în brațele morții. La o astfel de replică, Omul alunecat este apostrofat de Omul cu flori: ,,Nu mai glumi în brațele morții!” Sau, așezat pe grătarul de scurgere a apei, chiar sub picurii de sus, se lasă purtat de femeia invizibilă într-un dans amețitor, imaginându-se ,,plu-tind peste o pășune cu iarbă verde, peste o livadă cu pomi înfloriți”, dar sfârșește între-bându-L pe Dumnezeu unde este, unde este stupul cu ,,fa-gurele ceresc”. Apoi, căzut în genunchi, cere clemență Ma-relui Creator, doar să oprească zgomotul curgerii apei, acest metronom cu clipocitul picătu-rilor ce-i invadează mintea. Așa se face că apare stafia Zinei ce aduce cu ea alte per-sonaje şi o seamă de descân-tece de însoţire a dalbului de pribeag: „Să nu te înspăimânți,/ frate bun să-l prinzi/ că lupul mai știe seama codrilor și-a potecilor./ Și el te va scoate din miezul de noapte,/ la drumul de plai”.

În partea a doua a pie-sei, toate se dimensionează ca semnificaţii, de la drama celor două personaje –care de fapt sunt dedublarea unuia singur: o ipostază materială şi alta spi-rituală – se trece la cea a so-

cietăţii şi lumii supuse unui ni-micitor rău, ipostaziat de autor în Administratorul cimitirului. Doar descrierea apariţiei sale şi a reacţiei celor doi, şi avem limpede imaginea răului şi a morţii: „Brusc, se ridică grăta-rul. Urcă pe scară, cu un diplo-mat în mână, Administratorul cimitirului. Este îmbrăcat într-un veşmânt făcut din solzi de oglinzi. Mănuşi albe, şi un bas-ton, semănând a sceptru. Cei doi, la început îngroziţi, apoi ui-miţi, se privesc uluiţi şi cu un râs lipit pe buze încep să bată din palme. Se retrag cât mai departe de strălucitorul ins, lo-vindu-se de sicriu”. Ca un con-trapunct acestei dimensiuni sociale vine cea spirituală, a eliberării şi salvării omului. Sta-fia Zinei apare într-un mod straniu şi cei doi descoperă, cutremuraţi, prezenţa lui Moș Ilie, care vede ce-a mai rămas din lumânarea pe care o tot aprindea Omul alunecat, lumâ-nare aprinsă și de data aceasta la cererea mortului, în timp ce acesta povestește că l-a visat pe Omul cu flori în „Bisericuța dintr-o zi”, unde se întâlnea cu Odette, cum se cu-nuna cu aceasta, singuri, doar cu câte o lumânare în mâini, în fața lui Iisus, loc în care cineva a strigat: „Ai grijă! Ai grijă de mireasa ta!”, dar acesta n-a putut face nimic, iar lumânarea s-a stins odată cu ea, Odette sfârșindu-se după ce pierduse lupta cu cancerul de stomac. Omului cu flori i-a rămas doar drumul către cimitir cu 44 de garoafe în brațe, ele simboli-zând vârsta daimonului, flori ce le așeza la orice cruce în nu-mele ei (Odette era înmormân-tată departe de iubirea ei, undeva prin Germania).

Moș Ilie îl sfătuiește să o strige pe nume, de trei ori, pre-cum Iisus pe Lazăr, pe Fiica lui Iair, înaintea Învierii. Acesta strigă: „Talitha cumi! Odette, Scoală-te!” şi aceasta apare într-o rochie alb-albastră, translucidă, cu brațele întinse ca o mireasă ce așteaptă mi-rele la altar. Acesteia i se dă să mănânce pește și fagure de miere, fagure ceresc. Ea îi în-tinde şi Omului cu flori, pentru a gusta, şi-l invită, spre a se salva şi el, în barca ei (sicriul ce începe să plutească pe apa ce a cuprins întregul cavou). Şi Odette îl sfătuieşte să arunce apa mizerabilă, toate „aminti-rile intrate în putrefacție”, dure-rea, înlocuindu-le cu lumina: „Eu te aștept, dragule! Vino lângă mine! Deasupra apelor, până la al nouălea cer!” Toată această secvenţă a durerii vin-decătoare se sfârșeşte odată cu dispariția ei în înalt, Omul cu flori strângând în brațe veșmântul de in rămas în urma ei, cu miros de mir și de aloe... Cortina se trage peste Omul alunecat ce, cu apa până la gură, Îl roagă pe Dumnezeu să-l ajute să-i cioplească Duhul din ape și cer, în timp ce Omul cu flori îi spune să-i cio-plească crucea pe care să scrie „ODETTE și VELEA”. Piesa se sfârșește cu un bocet odată cu ridicarea bradului din apă: „Eu, dacă știam,/ nu mai răsăream;/ eu, de-aș fi știut,/ n-aș mai fi crescut”. Vocea Cio-plitorului de cruci nu întârzie să se audă: „Fii răbdător, trecăto-rule!/ Vânătoarea abia începe,/ vița de vie ți-a atins picioarele/ Încă o clipă, și din numele tău/ va țâșni o flacără”.

An

a P

od

aru

Despre Camelia Arde-lean am aflat târziu şi, vorba poetului, absolute din întâm-plare. M-a surprins plăcut lejeritatea cu care găseşte drumul spre esenţa unui fenomen literar şi uşurinţa cu care sesizează spontanei-tatea şi ineditul imaginilor dintr-o poezie. Are, orice s-ar spune, aptitudini critice şi-mi place să cred că va deveni o voce ascultată în peisajul nostru literar. La abudenţa de critici care aglomerează literatura noastră actuală, mulţimea poeţilor apăruţi în peisajul nostru literar, criticii cu nerv, cu acribie şi rigoare sunt mult prea puţini. O vreme, a mai descurajat avalanşa de lirism Alex Ştefănescu în cadrul epi-sodicei sale emisiuni tele-vizate, Tichia de mărgăritar, dar acum, că autorul a în-chis-o, fenomenul a rămas fără un ochi critic avizat şi vitrina cărţii de poezie mediocră şi submediocră a proliferat cu şi mai nereţinută ardoare.

Nu spun, Doamne fereşte, c-ar fi ceva rău în această inflaţie de poeţi, nu sunt un adept al ideii lui Pla-ton care cerea, nici mai mult, nici mai puţin decât alun-garea poeţilor din cetate. Într-o societate este loc pen-tru toate abilităţile, dar ceea ce mă intrigă este faptul că tineri, sau chiar mai în vârstă, afişând în cv-ul lor câte 15-20 de premii pe la diferitele Festivaluri de poezie, afişează o aroganţă

de genialitate şi scot plachetă după plachetă, deşi n-au auzit de Goethe, de Hordelin, de poetul scoţian Ossian, sau de Emily Dick-inson. N-am crezut niciodată în destinul scriitorului care a scris mai multe cărţi decât a citit în toată perioada formării lui intelectuale. Nu oricine care cunoaşte literele alfa-betului poate deveni scriitor, e nevoie şi de altceva, în primul rând de o cultură rafinată, de o ucenicie îndelungată prin cenaclurile literare, de cunoaşterea tendinţelor din poezia contemporană şi de un minim de teorie literară.

De asta spun, e nevoie de critici şi mă bucur ori de câte ori pot să constat apariţia unei voci noi în crit-ica noastră literară. Prea a proliferat diletantismul, prea s-a manelizat actul poetic şi prea s-a aglomerat vitrina cu cărţi de poezie de valoare îndoielnică. Nu mă gândesc, desigur, la descurajarea dile-tantismului invadent, dar toată avalanşa aceasta nouă

de poeţi cu un deficit de cultură îngrijorător are nevoie de o îndrumare, iar creaţia literară - fie că vorbim despre poezie, de proză sau teatru - trebuie reaşezată în noime şi principii estetice re-zolubile.

Camelia Ardeleanu a descins în această lume a criticii cu acest volum de co-mentarii asupra unor vo-lume de poezie semnate de confraţii săi din Deva şi din alte localităţi, în general colegi de cenaclu, care bat la porţile consacrării. Se-nţelege că fiind o carte cu prieteni actul critic este edul-corat, glazurat, autoarea in-sistând mai mult (să nu zic exclusiv) pe ceea ce consideră că poate caracter-iza travaliul lor poetic şi mai puţin pe elementele facile din poeziile lecturate. Cum autoarea este ea însăşi poetă, actul critic se decontează, cu precădere, din seriozitatea lecturii, din abilitatea cu care decupează spontaneitatea şi ineditul imaginilor întâlnite şi din lejeritatea cu care ajunge la esenţă, la grăuntele de mărgăritar dintr-o partitură lirică.

Poetului Nelu Preda, bunăoară, îi prefaţează volu-mul Poeme pentru tine, iar pe scriitorul octogenar Grig-ore Haşa – un nume impor-tant în arealul hunedorean, cultivând deopotrivă poezia, proza şi dramaturgia - îl prezintă cititorilor, la o întâl-nire publică, ca pe un scriitor polivalent şi-l recomandă în cuvinte calde, mângâietoare şi pline de substanţă oximoronică.

La Daniel Marian apreciază modul poetic în care umple intervalul dintre tristeţe şi cuvânt, iar la Stejărel Ionescu co-mentariul se converteşte într-un fel de medalion, autoarea referindu-se, la-conic, fireşte, la întreaga sa creaţie poetică.

Rândurile con-sacrate Ilenei-Luciei Flo-

ran poartă semnul albatrosului prea curând răpus, iar actul critic seamănă mai mult a necrolog, iar cele referitoare la Dora Pascu resorb spaţiul inefabil dintre dor şi vis. Poezia lui Nicolae Scheianu este privită ca un potop de cuvinte, iar cea semnată de Mirela Ianuş Dinga i se pare că se răzvrăteşte în dansuri cadenţate. Nu mai insistăm. Comentăm în aceste rânduri apetenţa pentru critică a Cameliei Ardeleanu, nicide-cum volumele supuse actu-lui critic. Judecând însă după versurile cu care şi-a exemplificat textele îmi dau seama că absenţa unui ton mai abraziv este deplin justi-ficat.

Poeţii pe care îi comentează în această carte cu cronici de întâmp-inare chiar merită o dis-punere crocantă şi plină de gratitudini. Îi urez autoarei un călduros bun venit în rândul criticilor şi cred că vocea sa va fi una avizată în co-mentarea cărţilor de poezie.

ECOUL MORMÂNTULUI VIU

Ion

el N

ecu

la Camelia Ardelean în ipostază de cronicar


PLUMB 140

O astfel de autostradă ar fi asigurat șansa dezvoltării echilibrate a tuturor provinciilor românești. În lipsa unui ast-fel de proiect, dezvoltarea se face inechitabil în defavoarea regiunilor extracarpatice Ce imbold puternic ar fi fost pen-tru toți românii dacă un astfel de proiect și-ar fi găsit fi-nalizarea de Ziua Națională, și toți factorii de conducere ai acestei țări ar fi tăiat panglica într-o horă a unității și re-spectului reciproc. In locul unui astfel de proiect ce avem?! În schimb, avem valize cu documente acuzatoare la adresa unora și altora dintre politicieni, care cresc pe câmpiile pa-triei mai ceva decât cucuruzul. Se pare că toamna se numără, în locul bobocilor, valizele cu documente acuza-toare. Este o nouă modă prin care politicienii noștri își exprimă respectul față de evenimentele ce vor avea loc în mai puțin de o lună. Și ca tacâmul să fie complet, să mai amintim o realizare a regimului nostru democratic - original. Macii sângerii cresc peste mormintele ostașilor români, care, cu piepturile lor, au apărat pământul acesta strămoșesc de a lungul veacurilor și, mai ales, acum o sută de ani. Generația noastră poate să raporteze, cu mândrie capitalistă la sărbătorirea Centenarului, că peste 40% din acest pământ l-am vândut străinilor și incredibil ne importăm propria producție. Parcă nu poți să nu fii de-acord cu marele filozof Petre Țuțea, care spunea: Noi am luat de la ei halloweenul...Ei au luat de la noi aurul, petrolul, lem-nul, gazele, zăcămintele, apele și terenurile...,,Popor de idioți". Nu mai este nimic de comentat. Să fim onești, dar corecți cu noi înșine, și să amintim și proiectele de suflet care s-au realizat, s-au sunt în curs de realizare în acest an al Centenarului. Amintim de monumentalul act de cultură realizat de istoricul N. Scurtu cu un grup de istorici, la Iași și intitulat ,,Documentele unirii". O lucrare de excepție alcătuită dintr-o sută de titluri și 160 de volume de-spre tot ce s-a scris înainte și după Marea Unire, prefațată de documentele Tratatului de pace de la Trianon. Și asta pentru ca generațiile actuale și cele viitoare să cunoască adevărul, așa cum l-au trăit cei care l-au creat la acel mo-ment istoric. Un moment de suflet și de un curat patriotism și umanism a fost Simpozionul Național de Estetică de la Bacău, la care au participat personalități de prim rang a culturii și scenei teatrale românești. Amintim și de pregătirile în curs de desfășurare ale reeditării Zborului Marii Uniri Bacău- Blaj și retur, prin care documente foarte importante au ajuns de la Iași la Consiliului Național Român la Arad și Sibiu, acolo unde se pregătea Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918.Toate manifestările culturale din acest an - locale, regionale sau naționale - s-au desfășurat sub egida Centenarului. Cu siguranță că și partea pragmatică și tradițională, tipic românească, va da savoare și multă bucuriei sărbătoririi Marii Uniri, fiindcă de ziua națională manelele, berea și micii vor fi din abundență

și vor face deliciul celor care vor sărbători cu entuziasm. Să fim încrezători în viitorul patriei, căci vom reuși să tre-cem de stadiul de colonie cu bine și, asemenea exemplului unora dintre vecinii noștri, să devenim din nou stăpâni în propria țară, defilând cu tricolorul în față, amintindu-ne mereu de versurile marelui poet Adrian Păunescu: Atâtea imperii au fost și s-au dus/ Și cine le știe, doar biblioteca,/ Dar noi știm să mergem cu inima sus,/ Spre Alba, spre Alba, spre Mecca.../.Veniți, frați români, unde vechii martiri/ Au dat României eterne contururi, / În Sfânta Cetate a Marii Uniri, /Spre Alba, spre Alba, de-a pururi. /Acolo sunt Horea și Iancu Avram/ Și oasele noastre sunt trase pe roată,/ Acolo e inima-ntregului neam,/La Alba în veci luminată. La mulți ani! tuturor celor cu inima română și să nu uităm că avem o țară pe care am împrumutat-o de la copiii noștri și trebuie să le-o restituim: mare, puternică și bogată. La mulți ani, România!

Romanul Mi-a plăcut culoarea, subintitulat Pe urmele unei românce din

Gabon, Africa denotă o stilizare în planul narațiunii și al arhitecturii textului, Ioana Heidel remarcându-se prin capacitatea uluitoare de a se substitui personajului cărții. Dacă în Dincolo de orizont ne-am raportat la analiza unui roman memorialistic propriu-zis, autoarea identi-ficându-se în planul narațiunii cu eroina cărții, de această dată avem de-a face cu o altă marcă a epicului narativ în ceea ce privește ra-portul dintre autor și narator. Scrisă la persoana întâi, dintr-o perspectivă subiectivă, cartea se remarcă prin înlănțuirea episoadelor epice într-un mod elegant, simplu, element specific lite-raturii memorialistice.

Personajul central al romanului este Olimpia Zdrenghea, o artistă (pictor), cu un destin aparte, cu o viață fascinantă. E intere-sant modul în care autoarea se substituie per-sonajului, relatarea făcându-se în formă subiectivizată, planul narațiunii surprinzând instanța comunicării din interior, din perspectiva personajului cărții: Olimpia. E vorba de un de-mers curajos, autoarea instaurând astfel pro-cedeul mărturisii autentice (se substituie vocii personajului-narator), iar cartea devine astfel romanul autobiografic al Olimpiei.

Personajul feminin central are de la bun început un statut aparte: artistă plastică, ea per-cepe lumea prin prisma sensibilității și a culorii, înlăturând orice formă de prejudecată, acționând liber și intuitiv. Olimpia are o copilărie fericită în sudul Olteniei, în Goicea, spațiul care a stat sub însemnul tradiției (este prezentat un obicei specific zonei: Mumulița, un ritual de in-vocare a ploii). Traseul de formare în domeniul picturii e realizat cu devotament și pasiune, la București (în perioada studenției), remarcându-se prin restaurările efectuate în diferite zone ale țării.

Se îndrăgostește de un tânăr gabonez, Jean, luptând cu toată convingerea pentru relația lor, fără să țină cont de prejudecăți. Are o tărie de caracter uimitoare, fiindcă învinge gândirea stereotip a unei societăți comuniste. Sistemul potrivnic (securitatea interzisese orice tip de relație cu străinii, un mod de a înlătura efectul de spionaj extern) nu a fost nicidecum un factor care să ducă la ruperea legăturii, ba din contră, relația a devenit puternică: doi oa-meni care aparțin unor lumi diferite, dar care se iubesc. Se remarcă importanța sentimentului de dragoste în planul evoluției narațiunii, dragostea fiind energia care declanșează dorința de a cunoaște o nouă lume, o nouă civilizație: Africa.

Aici începe adevărate odisee a Olimpiei. Cei doi tineri, împreună cu rodul dragostei lor, Cleopatra, ajung în Gabon, țară africană cu o cultură interesantă, cu un fond spiritual aparte, cu o viziune tradiționalistă, și în același timp, cu o deschidere spre nou. Contactul cu această civilizație declanșează în sufletul Olimpiei nevoia de cunoaștere, de aprofundare a noii lumi. Gabon devine spațiul revelației sensului existențial al eroinei: conservarea și pro-movarea patrimoniului cultural (în cazul de față, cel african). Libreville, capitala Gabonului, reprezintă diversitatea materială și spirituală: lux și sărăcie deopotrivă, eleganță și kitsch, simplitate și complexitate, tradiție și inovație. Acest spațiu al contradicțiilor valorice devine pentru Olimpia sursa inepuizabilă a menținerii curiozității și a nevoii de înțelegere a Africii.

Cleopatra, fetița celor doi, reprezintă interferența a două culturi: românești și africane. Pe de-o parte, ea asimilează valorile spațiului african în care trăiește, iar pe de altă parte poartă în gena sa amprenta spațiului spi-ritual românesc matern. Așadar, Cleopatra este purtătoarea a două straturi culturale diferite, pe care și le asimilează, dar în același timp, va fi permanent în căutarea propriei identități. Cert este că ea va reprezenta simbioza a două mentalități și civilizații opuse, o ființă care va încerca mereu să dea definiția potrivită concep-tului „acasăˮ.

Evenimentul nunții tradiționale din satul

de baștină al lui Jean, Assok-Medzeng, coin-cide cu prezentarea mentalității africane pri-mordiale, esența vieții spirituale a acestui popor. Din acest punct de vedere, paginile ro-manului formează o a adevărată lucrare etnografică, luând contact cu tot ceea înseamnă Africa. Autoarea cărții reușește să surprindă atât datinile și obiceiurile specifice acestei țări, cât și date concrete, istorice. Clasi-ficarea tipurilor de africani gabonezi (bantu și pigmei), enumerarea triburilor (fang, eshira, adouma), descrierea detaliată a ritualurilor din satele africane atestă o documentare riguroasă, o cercetare amănunțită a culturii gaboneze. Autoarea realizează astfel un roman care surprinde în totalitate societatea gaboneză; e o carte care evidențiază particularitățile gândirii și vieții africanilor. Altfel spus, romanul este rezultatul unei lungi cercetări, aproape științifice. Reprezentarea minuțioasă a mentalității și specificului gabonez valorifică romanul din perspectiva conținutului informațional oferit.

Olimpia se identifică la un moment dat cu spiritualitatea africană, este pasionată de valo-rile culturale ale acestui popor, ceea ce explică evoluția sa rapidă în plan social. Pasionată de culoare, cu deschidere spre nou și înzestrată

cu inteligență și jovial-itate, Olimpia ajunge director de patrimoniu în cadrul Ministerului Culturii din Gabon. Acest fapt explică pe de-o parte caracterul puternic, fără preju-decăți (niciodată nu a ținut cont de mentali-tate, origine etnică sau culoare), iar pe de altă parte, structura sufletească nobilă, capabilă să pro-moveze specificul și tradițiile unui popor pe

care l-a iubit din prima clipă. Chiar dacă legătura cu Jean s-a rupt (cei doi au divorțat din cauza comportamentului lui Jean), Olimpia își continuă odiseea pe pământ gabonez.

Legătura cu familia din România a fost în-totdeauna păstrată, scrisorile și vizitele fiind regulate. Olimpia nu și-a uitat niciodată rădăcinile, însă a preferat să rămână în Africa, fiind spațiul libertății depline, simbolizând ținutul diversității, un ținut în care nu există idei preconcepute.

Romanul captivează atât prin conținut, cât și prin stilul narativ. Aspectul memorialistic e dat de narațiunea de tip confesiune; person-ajul feminin rememorează traiectoria vieții, ob-servând și analizând totodată legăturile intrinseci dintre om și destin. În viziunea per-sonajului-narator, pașii fiecărui individ sunt prestabiliți de o forță divină, exterioară percepției noastre.

La nivel compozițional, cartea se remarcă prin consistența epicului, narațiunea însumând momente dinamice, aspecte auten-tice de viață, episoade și secvențe încărcate de semnificații. Substituirea autoarei cu personajul presupune perspectiva narativă subiectivă, ceea ce asigură autenticitatea poveștii și în același timp oferă cititorului posibilitatea să trăiască aventura cunoașterii împreună cu per-sonajul.

Dincolo de stilistica textului, trebuie să remarcăm bagajul informațional vast cu privire la mentalitatea și tradiția gaboneză, ceea ce conferă acestui roman un caracter monografic. Exactitatea științifică a datelor imprimă cărții un aer livresc, lectorul asistând astfel la o frumoasă lecție cu substrat etnografic.

Ioana Heidel scrie un roman puternic sub raportul viziunii artistice, are o iscusință aparte în distribuirea naratologică a evenimentelor, dezvoltă o poveste fascinantă despre o româncă aflată în ținuturi africane, o femeie care a învins mentalități diferite și și-a asumat, valoric, destinul. Ioana Heidel e o scriitoare care știe că poveștile reale de viață sunt cele mai frumoase subiecte de roman, iar dacă ai capacitatea să le surprinzi esența în plan artis-tic literar poți cunoaște succesul. Ea a reușit să se impună în peisajul romanului românesc con-temporan prin notele distincte ale narațiunii memorialistice și prin autenticitatea poveștii.

Revelația unui destin prin ochii scriitorului Mi-a plăcut culoarea de Ioana Heidel

dr.

Mih

aela

Răd

ule

scu De la un gând la altul

CENTENARUL LA RAPORT (continuare din pag. 2)

PLUMB 140


SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R. Alexandru Dumitru

Născut la 7 06 1950 în Deleni, com. Helegiu, jud. Bacău. Premiat în copilărie în Taberele de creație “Tinere Condeie“ Bușteni și Gâlma, debutează editorial cu volumul ARENA,1995. Publică apoi cărțile de poezie UNIVERS ÎN COLIVIE în 1998, ȘAH LA METAFORĂ în 2000, POEMUL MANECHIN / THE PUPPET POEM în 2001, SECUNDE ÎN FURTUNĂ / SE-CONDES DANS L’ORAGE în 2003, MA-TRICEA DE ONOARE în 2005 , POEME CU ZESTRE în 2008, ALBIA SOARELUI în 2012, UNIVERS APPOLINIC antolo-gie în 2012, LABIRINT PENTRU EDEN în 2016. În anul 1973 este membru fondator al Fundației Naționale G. CĂLINESCU din Onești iar în 2004 devine membru al U.S.R. Este laureat al Premiului anului 2012 la poezie al Filialei Bacău a U.S.R. și i se acordă Diploma de excelență a Fundației Culturale GEORGETA ȘI MIRCEA CANCICOV în 2017 pentru cartea LABIRINT PENTRU EDEN. Un poet barbilian, cerebral, apollinic, cu o dimensiune dionisiacă, unde cuvântul este dominant.

BUCHETUL

Mireasa mea poezia. Jur împrejurul ei roiesc muze inedite. Ele se zbat uneori detonând închipuirile, crezul , existența. Cele mai colorate se multiplică între ele și întrețin dansul ielelor cu celelalte muze. Pentru marea nuntire nu mai înțeleg ce flori să culeg din grădina miresei…. Doamne, ajută-mă să aleg cele mai frumoase flori iar voi cititorii prindeți buchetul aruncat peste cer de mireasă. MAGNETISM Picură emoția, Doamne!... aprinsă-n iubire precum ploile sângelui… Ușor potirul se umple cu pronii, simțuri…. matostat stingher, veghe și melancolie. Ce ascunde oare poetul în solfegii de necântat ?... Clipele virtuoase redeschid nervii crinilor, adorm nebunii Seducția tulbură liantul dintre meduze, permanent plătim chiria secundelor neîmblânzite!.

ALUNEC De unde atâta naturalețe sub mantia nebuniei?... știe cineva cum să se trezească în sine?.... N-am nevoie de necuprins, cerul inimii își recunoaște soarele după Credința pe catapeteasma iubirii. Patimile au croazieră din lăuntrul meu, risipesc fără grație pierzania, incertul, renașterea și ca din întâmplare prezic metamorfozele ce-mi ating orbirea

și în afară amurgul desfrunzește….. Cu soarta nu mă împac nicicând, Dumnezeu are desenul tălpilor mele. Mă apropiu de gheață sub podul secundelor îngerii mă recunosc și-mi ascut patinele să lunec ușor și alunec, alunec….. DANSUL MUZELOR Florile de la ferestre se-ncumetă uneori la dragoste și ofilire… Înfloresc continuu, au farmec se hrănesc doar cu lumină, argintul din petale fiind risipit cu gingășie numai noaptea…. În preajmă secundele au voia rotirii eterne. Aerul admiră setea parfumului de nalbă și levănțică, desferecă privirea și toate cele câte sunt ale inimii. Muzele se dezlănțuie la dans în comuniune cu inspirația. ELEPATII Se pot odihni gândurile sub țepușe rebele. Viața lucrurilor e de întreținut chiar dincolo în subconștient. Cine spune că nu are teamă își vindecă emoția cu dragoste. Sub conicitatea unor fire se unesc suspinele. Eu mă înfățișez dedublat între plăcere și suferință. Pipa nopții , menuiet pentru spiridușii de scrum, fărâmele din odisee îmbată trandafirii, pulverizează petale.

PICTURAL Ecluzele luminii sunt pleoapele închid și deschid albia plină cu stele. Cenușiul brumează licuricii înnoirea spre ziuă să fie ușoară. Soarele își face menajul invazia de raze amanetând întunericul în peșteri și fântâni. La orizont adulmecă neliniștea, uimește-o până va trece prin tine nu te mai gândi la nereușite măsoară doar distanțele dintre gene. Armonizăm sunetele, muzica iscată de vânt menține drama culorilor, fiorii ascunși. ÎNTRE OGLINZI Eu deja știu cine a inventat biciul absenței de dragul unor idei printre cuvinte. Rugăciunile mele scot sunete fabu-loase ecou în memorie. Uneori îmi las dorințele să facă ce vor de-aceea ochii nu-i deschid niciodată cu viclenie. În același timp secundele își consumă suferința pe aripile unor vorbe rostite magic. Apăsați vă rog ușor adevărul mă veți găsi devorat între oglinzi.

HAIMANAUA Profitând de o clipă de

neatenție din partea lui, m-am strecurat pe ușă, am făcut semn unui taxi care tocmai trecea pe acolo și, peste câteva clipe, cobo-ram maiestuos în fața celui mai luxos restaurant din oraș.

Mi-am lăsat pardesiul – cum cerea eticheta – la garderobă și, oprindu-mă în ușă într-o poziție bine studiată am aruncat înăuntru o înceată privire de ansamblu, după care m-am instalat comod și impunător în același timp la o masă.

Orchestra, risipită pe ici pe colo prin sală, se repezi la instru-mente și, rupându-se de mijloc în-spre mine, atacă ,,allegro vivace” una din melodiile mele preferate; câțiva cunoscuți, înainte de a avea eu timp să-i observ, veniră degrabă și-mi strânseră mâna cu respect, iar frumoasa actriță care ne onora cu prezența de câteva zile, deși înconjurată de un întreg stat major de donjuani, îndreptă spre mine, ca spre o dulce am-intire, divinu-i zâmbet și-n minunații ei ochi sclipiră pentru o secundă mii de promisiuni.

Chelnerul, cum era de așteptat, mă remarcă imediat și zbură înspre masa mea.

– Bună seara, domnule, mă salută el politicos, înclinându-se până la pământ, cu ce vă pot servi?

– Servește-mă, i-am spus eu privind prin el, undeva foarte de-parte, cu ceea ce am mai fost servit odată tot într-o schiță a dom-nului A. Sper că nu-i nevoie să-ți mai amintesc preferințele mele.

– Dar... da, desigur, îngăimă el, mai degrabă înspăimântat decât surprins, veți fi servit îndată. Și plecă. Cu coada ochiului l-am văzut șoșotind cu șeful localului și arătându-mă discret cu capul.

Șeful, la rândul lui, i-a șoptit

și el ceva și, cât ai bate din palme, chelnerul era din nou lângă mine; ținea-ntr-o mână un platou plin ochi cu cartofi pai și-n jurul lor nimic altceva decât trandafiri bine prăjiți; alături, un bol de argint aurit făcea exalații , îi țineau com-panie o farfurioară pe care trona pe picior mare un coniac autohton și o salatieră în care roșeau de timiditate câteva felii de harbuz murat.

Calm și manierat am atacat simfonia gastronomică ,,Allegro ma non troppo”.

Tocmai pregăteam un ,,Fine majestuoso” când, cu pași elastici de balerin, chelnerul sosi în stânga mea cu o sticlă aburită și la gât, învelită într-un șervet de o albeață spitalieră.

– Cotnari, nu? am întrebat eu distant.

– Grasă veritabilă, îmi răspunse el înclinându-se încă o dată și umplându-mi ochi paharul.

În așteptarea cafelei, reze-mat confortabil de speteaza scaunului, mi-am pus, așa de fan-tezie, în colțul gurii filtrul unei țigări superlong rotind prin sală priviri care nu vedeau nimic.

După cafea, ridicându-mă să plec, i-am spus chelnerului, în treacăt, în loc de ,,Buona notte”:

– Plata? – Ca-n schița domnului A.,

mi-a răspuns el cu o ultimă plecăciune.

– În regulă, atunci, am spus eu și luându-mi pardesiul de la garderobă am ieșit.

Odată ajuns acasă, deși de-schid cu grijă ușa și caut să pășesc în vârful picioarelor, totuși domnul A. pe care-l văd, în sfârșit, la masă învăluit într-un nor de fum, se în-toarce spre mine și-mi zise:

– Umbli haimana, mă ceartă el cu glas stins, ți-am spus de atâtea ori să n-o mai iei razna.

Și, făcându-mi-se milă de el, am intrat la locul meu, ca orice gând nesăbuit, așteptând cuminte să mă trimită el în altă parte.

Petruș AndreiAndrei I. Petru, născut în 1946, 1iunie, în satul Bărc, com. Români, jud. Neamţ. Membru al Uni-unii Scriitorilor din România din 2011. Volume publicate: ,,Descântece de inimă rea” -1995; DEBUT EDI-TORIAL ,,Floarea de jar”-1996; ,,Flacăra de veghe”-2000; ,,Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit” -2002; ,,Cântecul toamnei”-2003; ,,Mierea din trestii de cuvânt”-2005; ,,Poeme târzii”-2006; ,,101 sonete”-2007; ,,Taina feciorului de împărat”-

2010 (în ,,Poveştile de la Bojdeucă”; ,,Crepusculul de miere”-2010; ,,Oul fermecat”-2011; ,,Şi vremea nu mă vremuieşte” -2011; ,,Cumpănind cu-vinte”-2011; ,,Fântâna și izvorul”-2012; ,,Femeia, vinul, aurul și cântul” -2013; ,,Mihai Eminescu – Eterna fascinație”-2013; ,,Într-un crâng de neuitări”-2013; ,,Zâmbet de primăvară” -2014; ,,Lecturi empatice” – 2015 (Critică literară); ,,Călător prin timpul vieții mele” – 2016; ,,Un dor nestins de nemurire” - 2016; ,,Fabule, satire, parodii...” – 2016; ,,Când la stânga... Când la dreapta” – 2017; ,,Nemărginita iubire” – 2018

Floare de pelin Iubirea mea, tu, floare de pelin, Înmiresmându-mi toată luna mai, Ai dat aroma stropului de vin Cu care altădată mă-mbătai. Aveai atât de parfumat buchet Și limpezime pură de cristal Că dintr-odată-am devenit poet Precum un menestrel medieval. Tu mi-ai turnat dulceață-n vorbe dragi

Și-n sufletu-nsetat de dor nespus, Arome dulci de zmeură și fragi Pe buzele iubitei mi le-ai pus. Iubirea mea, tu, floare de pelin, Și flacără de cremene și-amnar Abia ai mai rămas într-un suspin Și-n amintiri crenguța de amar.

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 140

SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.Theodor George Calcan

(n. 7 noiembrie 1950 la Tg. NEAMȚ). Debutează

publicistic în 1980 în CONVORBIRI LITERARE“. Este membru fondator al Fundațiilor Literare și Culturale “LU-MINA“ si “ION CREANGĂ din Tg. Neamț “. A activat în grupul de poeți cunoscut sub numele de „ȘCOALA DE POEZIE de la NEAMȚ”.

S-a afirmat publicistic în “Convorbiri, Dacia Literară, Cronica, Ateneu, Contra-PUNCT, Antiteze, România Literară, Argeș, Viața românească, Plumb, 13 Plus, Spații Culturale, Hyperion, Scriptor etc.

A publicat volumele: “Statui Albastre “ (1987), “Con-fesiuni despre Neamț“ (1996), „Bărbierindu-l pe Kafka“ (2002), “Atelierele lui Belphegor“ (2009), “Anul Șarpelui“, “Glykon“ (2015). Figurează în Antologiile: “Carte pentru Copii și Adolescenți” și „Sub semnul lui BACOVIA“. Este membru al UNIUNII SCRIITORILOR din 1995.

Lacrima nu se poate decide Cum să râvnească culoarea, Stai așezat peste drum De Sângele meu: „Te știu, te cunosc îmi strigi Aș putea să-ți întind liniștit pielea Pe marginea unei oglinzi – Frunzele de pe gură Eu ți le-am rupt Ori, despre ploile galbene Căzute în visele tale,eu am vorbit Povestindu-le din-preună cu penele Păsărilor din zori poposite În zbor așezate pe umerii tăi – Pământul însă rămâne același Nu se dizlocă din el Decât zborul acelor păsări Despre care tu, nu știi încă Nimic Pământul acoperit de cuvinte Rămâne compact În ciuda succesivelor năruiri Fiindcă ceea ce împrumută Firavelor noastre trupuri I se întoarce după noi sporit Și chiar dacă mută vremelnic Lemnul în calcar Și ideile în corăbii cu pânze Pare că e fericit – Bărbatul din mine Are o cumpănă relativ sigură Pe care o ține-n balans Între oase și sânge Și asta fiindcă Flăcările cu care M-ați fost răpus Au fost împietrite Și fiindcă mișcarea Pare să fie un fruct feminin Toate ființele pasagere din mine Se smulg din înfățișare Și singure, femeile sunt în stare Să ia totul de la-nceput Sau să potrivească lucrurile Ca la-nceput – Și Napoleon s-a putut crede A fi Un Don Quijote – Dar! O Coza mentale râvnită, Nu ia putut fi nebunia cea blândă – Inventațimi-l așadar Pe noul Botticelli Ca să poată da curs Formei plastice a unei mări Care mi se naște pe mâini Chiar în momentul de față Când vă spun liniștit Toate astea – Și recunosc cu nerușinare Am ademenit Numai lucrurile despuiate Care se pot îmbrăca Doar cu razele ochilor tăi Și daca aș ține totul în mine N-aș putea fi decât Caldarâm Ascultând în derivă pulsul pașilor tăi Aorta mea s-a deschis în afară Înfigându-se cu destulă putere Alături de iarba pustie Ea hrănește cu bună știință Un pământ de cuvinte Dans pe nisip Picioarele tale vin de departe Au învăţat destul de devreme

Drumul mărginit pe de-o parte De dragoste Pe cealaltă de îndoită durere Cel ce zvârle cu suliţa în verigă La Halcă Deşi, poartă coif, cămaşa de zale subţiri Şi oţel în privire Nu mai este demult Don Quijotte La Mancha Un braţ anonim, de erou Rotindu–şi totuşi în aria timpului spade Sub aripa somnului şi sub nepăsarea seninului Nu va lăsa urme mai apăsate În fabulos Decât cele patru bătăi bărbăteşti auzite În simfonia destinului – Coloane dorice cândva scufundate De pe marginea mării Între cuvintele silabisite Pe buzele tale Îşi înscriu lovite În memoria lumii ecoul Nu mai adânc decât hexametrii din Odiseia Şi cât ne-nsoţeşte stă, merge cu noi Şi linge pământul Umbră ciclopilor Deşi fugind de suprapusele chipuri totemice

Mă îngrozesc şi caut un ins omenesc Căruia să-i pot întinde o mână – Şi iată că pot recunoaşte, Tulbure, tulbure totul Privit cu ochii albi De burgrafii graşi ai oraşului Ca la Hamburg Într-un oraş, într-un loc Clarobscur În anul purtat de rău şi rune Pe undele sale verdo În corăbii moarte m–au legănat Ca să pot pierde Tot ce am de pierdut - Un fulger, în orizontul sever Despică câteva capete de copii Care privesc scurgerea colorată A ploii Mâna ta începe să scrie Şi privit prin lucarna lăsată în zid Pas cu pas pământul se luminează Parându-ne poate-un Diamant nestemat Mişcându-se fără umbră Sufletele se vor căuta imitând Tremurul fin al genunchilor apropiaţi Fluxul memoriei arse va aprinde Cu siguranţă o stea Lăsând în impas întunericul nopţii Care poate fii nemişcat Şi poate nu ştii dar visez O planetă curată şi cât mai naşpa Deşi simt peretele acestui poem Cum se surpă uşor, uşor în absurd.

Cecilia Moldovan (n. 1950, Bacău). Absolvă Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, șefă de promoție la secția română-engleză (1972). Membru USR. A publicat poezie, proză, tra-duceri, recenzii şi articole în reviste literare locale şi naţionale. În volum: Ages/ Vârste (Dram Art, 2006), Non-virtual (Psihelp,2007), Piruetă după cursuri (file de jurnal (Ateneul scriito-rilor, 2010), Înger din oficiu ( Princeps edit, 2012), Mersul pe cant (Semne, Bucureşti, 2012), Cartea de identitate a privighetorii (Junimea, 2013), Stele de import (Ateneul scriitorilor, 2014) Și cerul ne era așa aproape (Limes, Cluj, 2015), Simfonia mea albastră (Eikon, București,2018). imnele dimineții pământul primește alintul soarelui pe fața nevăzută, din pâcla nopții renaște gândul cad cuvinte de sub pleoapa lui adormită se ascund printre ierburile dimineții, cine zice că femeia nu e-n stare să apuce coasa și să răpună florile de câmp?! întorc fânul cosit pe toate părțile, o dată, de două ori... încep clăditul căpiței așez strat cu strat iarba uscată, mă trezesc cu picioarele zidite dedesubt, pământul toarce astrul amiezii în jurul propriei axe compania unei cărți în lanțuri „Lasă-te pusă în lanț, frumoaso, să te poată gusta oricine” – o binecuvântă creatorul. Trenul intercities tocmai a plecat în direcția… sud în fața mea o femeie cu obloane trase mâini împreunate a rugăciune stă pierdută în sine, de după cortina unui ziar șoapte de îndrăgostiți curtează înserarea. cu rochița șifonată, o carte atârnă de un lănțișor prins de piciorul măsuței dintre noi „călătorule, călătorule, oprește-te!. lanțul rău mă strânge, mijlocul mi-l frânge!” în ritmul roților de tren ore înșirate se topesc într- o clipă, la coborâre, știrile serii informează: „Companie de trenuri falimentară – agent cultural” un ziar de scandal titrează: „Cărți puse în lanțuri și trimise la produs”

scâncete demografice târzii (II) copiii uciși de mame pe valuri lasă blestem peste mitre ai noștri, pe avioane în lume caută loc călduț pentru muguri peste noapte le intră în case pe uși, prin geamuri, strigoi nici nepoftiții mânați de-acasă de bombe nu vor masă (de) la noi, pe-n șfanț, venetici mușcă din talpă de țară o digeră funest și așa sângerândă o cară, pe bucăți, neopriți, afară, puținii ce își simt strămoșii sub tălpi se cuibăresc pe unde mai este loc ies de sărbători de prin munți și râpi în ițari și opinci să tragă clopotul „pe-aici suntem prea rari și fără prunci” scuturându-și fustele înflorate una strigă „noi i-am născut suntem mamaie patrioate da’ le-am pus lesă de milogi și i-am mânat departe, departe”, zeci de miri și mirese în drum spre ultimul rock „colectiv” -requiem- ne-au împuținat neamul cu scrum, întârzie ploile care potopesc duplicități în inconștiințe scump remunerate... la uşă vin vremuri anapoda, frate

*** am depășit vederea panoramică a tinereții mă îndop cu amănunte sisifice ori fără diferență specifică în sfârșit am eliberat îngerul captiv al îngăduinței care ține stelele la locul lor înscenez două imagini pe secundă și mă las fugărită de „varianta cea mai bună“ Le-am găsit pe toate de-a gata Mulţumesc, Doamne, că nu mi ai arătat soarele cu un mileniu mai devreme, le-am găsit pe toate de a gata, îţi mulţumesc că, fără nici un merit, am parte la tot pasul de bucurii rafinate, adevăruri tot mai limpezite sau tot mai mascate... Orice are o istorie încărcată, şi credinţa şi furculiţa, traversând combustii seculare iar eu – în ultima întruchipare dăruită – culeg fructele coapte departe de fierberile din alambicuri mereu revizuite de minţi adumbrite, de un duh iubitor de oameni prelins în sângele albastru al lui da Vinci, Shakespeare, Newton, doctor Fleming. Limbile pământului – cele din turnul Babel – dictate din văzduh s-au cernut în secole atât de felurite şi meşteşugite că fiii tăi nu se pot înţelege ca fraţii în nici una din ele

Cec

ilia

Mol

dova

n

PLUMB 140


Constantin T. Ciubotaru, au-torul a peste douăzeci şi cinci de cărţi, îşi surprinde încă o dată cititorul, de data aceasta cu o carte de memorii afec-

tive, de peste patru sute de pagini, carte apărută la Editura Grinta, Cluj-Napoca, la începutul anului 2018, Colecţia ECreator, coordonată de talentatul şi noncon-formistul poet, Ioan Romeo Roşiianu.

Memorii aproape oblice, aşa cum arată şi incitantul titlu, pare o cronică memorialistică vastă, scri-itorul inserând, pe lângă pagini evocatoare despre locurile, vre-murile şi oamenii copilăriei sale (cu toată cohorta de amintiri mai mult sau mai puţin fericite), şi o gamă largă de portrete contemporane, figuri reprezentative din lumea sat-ului bucovinean, profesori şi colegi din facultate, colegi de catedră de prin şcolile unde autorul a predat limba şi literatura română, oameni de cultură, scriitori, artişti, personalităţi ale căror destine s-au intersectat, pentru un timp, cu acela al autorului. Despre mulţi, C.T. Ciubotaru vorbeşte cu dragoste şi reală simpatie, despre câţiva, rece, distant, critic... Este demnă de apreciat căldura sufletească cu care scriitorul aminteşte despre unii confraţi, alături de care a participat la diferite evenimente culturale de-a lungul anilor, şi care acum nu mai sunt printre noi.

Cronica, în sine, poate fi artă sau document. Constantin T. Ciub-otaru face din ea artă, literatură, îi dă viaţă, o înnobilează artistic şi o înveşmântează într-o filosofie existenţială proprie.

Cartea aceasta, ca aproape toate cărţile distinsului scriitor bu-covinean, „rătăcit” în ţinuturile su-dice şi trăitor de o jumătate de veac ca teleormănean, stă sub semnul postmodernismului, ca formă, iar, prin conţinut, este o scriere autobiografică, accentele vizibile predominând în partea de început. Jocul cu limbajul, observaţia ironică, jocul cu modelele presti-gioase, colajul de sintagme, paro-dia, dialogul intertextual, parafraza, construcţia ludică... sunt mărci clare ale scrierilor postmoderne.

Jocul de cuvinte, pe care C.T.Ciubotaru îl cultivă în vorbirea de zi cu zi (că uneori, dacă nu l-ai cunoaşte, ai avea impresia că îşi ia în zeflemea interlocutorul!), cât şi în scrierile Domniei Sale, este o adevărată artă.

S-a susţinut frecvent de către cei care i-au comentat cărţile, de critica literară în general, că umorul este o caracteristică definitorie a prozatorului C.T. Ciubotaru. Hegel spunea că umorul adevărat este de neimaginat fără nesfârşita bună dispoziţie. Nu ştiu dacă pe scri-itorul despre care vorbim îl stăpâneşte o astfel de stare sufletească, cert este că de pe poziţia pe care s-a situat, C.T. Ciubotaru a urmărit eterna prostie umană, de care a râs uneori în ho-hote, alteori, cu mult amar...

Relatând experienţe la per-soana întâi, sau experienţe rapor-tate la martori, avem sentimentul autenticităţii evenimentelor de viaţă povestite. Întâlnim pasaje tulburătoare în care se vede de de-parte că imaginaţia scriitorului este hrănită de evenimente trăite direct,

în anumite perioade ale copilăriei şi adolescenţei. Alteori observăm, fără voie, o breşă între durata normală şi timpul inaccesibil celorlalţi, timpul ascuns, criptic. Acolo se inserează o ţesătură de stări alunecoase, deşi tulburător de dramatice în esenţa lor, explicabile totuşi, având în vedere timpul real, când s-au petrecut. Alteori, întâmplările se succed între zone de realitate (verificabile istoriceşte) şi aproximaţii, atenţia cititorului în-dreptându-se spre nelămurit, spre o zonă ceţoasă...

Vorbind despre înaintaşii săi bucovineni, C.T.Ciubotaru creează portrete memorabile. Cel al tatălui său este de departe cel mai bine realizat şi cred că în realizarea lui scriitorul a pus multe caracteristici ale felului său de a fi. „Şi mai avea (tatăl-n.n.) uluitorul dar de a pleca de la lucruri serioase, pe care le

ducea în derizoriu, adică, mai pe româneşte, făcea băşcălie de tot şi de toate”.

Autorul realizează în partea de început a cărţii un adevărat tablou de epocă, de o tulburătoare frumuseţe, dată de obiceiurile locu-lui, de tradiţii, de portul popular car-acteristic zonei. Nu lipsesc credinţele vechi, superstiţiile, de-scântecele şi vrăjile, blestemele şi mijloacele de contracarare a aces-tora. Această lume veche este surprinsă în tot ce are ea mai special.

Şi cum să nu crezi în toate aceste lucruri de necrezut când însăşi credinţa noastră ne induce teama că avem de tras blesteme vechi, până la al nouălea neam, încât uneori ajungi să-ţi blestemi şi să-ţi urăşti strămoşii, că ţi-au lăsat o atât de grea „moştenire”! Cum să nu duci războaiele declanşate de interese internaţionale obscure, sub pretextul apărării pământului străbun, şi să te înrolezi, lăsând acasă copiii fără niciun Dumnezeu! Cum să nu-ţi fie abătută atenţia, prin diverse tertipuri, de la lucrurile grave existenţiale, precum sărăcia şi mizeria în care oamenii trăiau, foametea şi bolile, lipsa banilor, „oul fiind valuta forte a ţăranilor săraci”! „Cu două ouă, capul fami-liei îşi cumpăra un pachet de tutun...”; „copiii îşi cumpărau o îngheţată cu un ou...”. Sunt pagini pline de dramatism, dar şi de o duioşie care te înlăcrimează. Neavând oul pentru a cumpăra o îngheţată, mama scoate din colţul boţit al năframei sale un leu pe care i-l dă copilului... Cutremurătoare sunt mărturisirile despre „Trenul Foamei, trenul fantomă” (care l-a dus spre Muntenia ca spre un El Dorado), despre anii de şcoală, când este scos din internat pe motiv că tatăl său nu se înscrisese în colectiv, despre drumurile tatălui la oraş, ca să-i aducă cele nece-

sare elevului merituos care se dovedeşte a fi fost C.T. Ciubotaru...

Urmând sugestia „unui mare prieten”, precum că în memorii nu se fac compromisuri şi că acela care le scrie trebuie să aibă curajul să spună obiectiv părerea despre cei în preajma cărora a trăit, scri-itorul C.T.Ciubotaru realizează episoade de o înaltă frumuseţe, pline de trăiri curate, autentice („Un mărţişor pentru mama”; „Bunicii”...), dar şi episoade mai puţin inspirate, în care autorul se dovedeşte neîndurător cu bârfa, prostia, viciile în care alunecă unii oameni (lucruri condamnabile, desigur!), dar pe care le exemplifică prin colegii de cancelarie (bărbaţi, femei), prin pri-etenii apropiaţi, sau scriitorii fără chemare (în opinia subiectivă a autorului)...

Partea a doua a Memoriilor, deşi nu se constituie ca un capitol separat, cuprinde o radiografie a fenomenului literar teleormănean, cu deschidere spre cel naţional, şi, prin scriitorii din diaspora, spre cel mondial.

Apariţia, după 1989, la Roşiorii de Vede a ziarului „Drum”, în serie nouă; constituirea Asociaţiei cultu-rale „Mileniul 3”; apariţii editoriale; lansări de cărţi; schimburi de experienţă cu scriitori din alte judeţe; drumurile scriitorilor roşioreni la târgurile de carte; evo-carea personalităţii literare a auto-rilor teleormăneni (fiecăruia acordându-i-se rânduri bune în arhitectura cărţii)... sunt eveni-mente culturale la care C.T. Ciubo-taru a participat direct şi cărora le acordă atenţia cuvenită, într-o carte de memorii, precum aceasta.

Ieşirile Domniei Sale în spaţiul european pentru lansarea cărţilor traduse în limba spaniolă, întâlnirile cu oamenii de cultură spanioli, călătoriile prin ţară, participarea la Festivalurile de literatură, unde a fost invitat, constituie prilejuri fericite de a cunoaşte oameni noi despre care vorbeşte cu patos în paginile cărţii. Nu sunt uitate nici întâmplările tragi-comice legate de apariţia vreuneia dintre cărţile sale, nu sunt uitate revistele în care i-au apărut cronici literare la cărţi, sem-nate de scriitori şi critici de renume, personalităţile recunoscute pe plan naţional. Frumoase pagini dedică scriitorul confraţilor bucovineni, scriitorilor de la Filiala U.S.R. Bacău..., acelor oameni care l-au apreciat şi l-au publicat în reviste literare, evocând întâlniri, eveni-mente comune, trăiri...

Cartea „Memorii aproape oblice” se citeşte pe nerăsuflate, nu fiindcă are o acţiune continuu ascendentă, pe care o urmăreşti şi doreşti să ştii ce se întâmplă până la urmă, ca în operele clasice, ci pentru că autorul trece repede de la o situaţie la alta inedită, interesantă, captivantă..., apoi revine, luând lucrurile de unde le lăsase, dar dintr-o altă perspectivă, totul într-o dezordine organizată, caracteristică definitorie a stilului ciubotarian.

Dincolo de aspectul memorial-istic, prin care facem cunoştinţă cu două lumi diferite, una aparţinând trecutului şi alta, prezentului, cartea este o meditaţie profundă asupra condiţiei umane, o meditaţie asupra timpului care dăruieşte, dar şi răpeşte... Personajul, narator şi autor, este un arhetip al condiţiei umane, un etalon axiologic, erou principal într-o poveste proprie de viaţă, pe care cu generozitate ne-o pune la dispoziţie, însoţită de un gând nerostit: „Luaţi aminte!”...

Note de lectură

CONSTANTIN T. CIUBOTARU - MEMORII APROAPE OBLICE

Do

mn

ița

Nea

ga

Mihaela Aionesei

Sisifa Ducea pe umeri un balon cu apă. În el peștii se zbenguiau fericiți de parcă ar fi fost stăpânii planetei. Planeta de cauciuc era roz brăzdată de ploi roz. stele roz și bufnițe roz atârnate în noaptea la fel de roz. Uneori balonul dădea pe dinafară din buza nestrânsă la gură un tunet răzleț despica inima două râuri porneau să doinească de-a stânga și de-a dreapta cerul îngenunchea să vadă cu ochii lui cum din pântecul ei se ridicau păduri prin care alergau păsări cu pene roz. Un penel nevăzut îi ascundea ridurile într-o scorbură de copac inima ei mirosea a cireașă amară coaptă în sânul iadului, doar lumea de deasupra rămânea un balon uriaș și roz unde ea Sisifa nu avea loc. Viața îmi ține calea sub un tei În pieptul meu ploi cărunte se iau la întrecere cu vântul. Dau pinteni și stele armăsarului să-mi țină treaz sufletul. În sânul unui măr ascund dorul de ducă. O nălucă îl mușcă. Toamna sfâșie apusuri. Frunzele se usucă de înțelesuri. E ora când păcatele gem în cuiburi de lemn. Al tău e de fag are gust de frag, tare mi-i drag. Al meu e de nuc și locuit de un cuc. Unde, Doamne, să mă duc lacrima să mi-o usuc ? O pasăre sparge triluri în cer. Pământul urlă de mister. În mine e toamnă ba e ger… La căpătâiul fiecărei dimineți O lacrimă abia respiră lângă focurile stinse până noaptea târziu visul desprins de realitate fuge cu tălpile goale pe dealul dintre vii. Acolo se ascund ca iepurii frigul frica nesomnul dorul împletește coronițe din flori nemuritoare pentru înmormântarea din zori când alerg prin pumnul de țărână încă vie. Tablou Într-un castel de sare locuit de vânt nu pot zbura decât lacrimile păsărilor dezbrăcate de aripi din trupul lor boabe de grâu împart lumina în cele patru puncte cardinale, o lamă de cuțit dă startul unei zile ploioase ca niște muguri căzuți din cer mieii Domnului îmblânzesc brazdele spovedite. Iubirea seamănă cu o cârtiță cârtița ca un ciobănaș suflă în fluier să vindece lumea de bube.

PLUMB 140


Cartea buzoianului pe care am primit-o recent şi pe care am parcurs-o cu mare interes, atât pentru calităţile scriiturii, dar şi pentru sinceritatea con-fesiunii, inclusiv pentru diversitatea lumii, fran-cheţea cu care evocă şi interferenţele cu o lume pe care şi nouă ne este familiară, poate fi socotită una din cele mai interesante în acest gen. Departe de partizanatele din lumea de azi, cu deschideri către valorile literaturii naţionale şi europene, Florentin Popescu propune o ediţie a II-a, revizuită şi completată cu texte şi ilustraţii noi, cu o bibliografie adusă la zi şi cu o multitudine a perspectivelor rară, din moment ce compoziţia cărţii constă dintr-o succesiune de interviuri ale unor publicişti versaţi care au ştiut să pună şi întrebări incomode, precum şi din acelea care vizează psihologia creaţiei literare, sociologia lecturii, sau raportul dintre ideologie şi estetică literară. N-am pomenit nimic despre orizonturile de cunoaştere ale poetului, prozatorului şi publicistului născut la 3 aprilie 1945 în satul Lera al comunei Corbu din fosta regiune Ploieşti (din 1968 sat compo-nent al comunei Chiojdu – jud. Buzău), primul dintre cei trei copii ai Floricăi, descendentă din moşneni, şi ai lui Octa-vian Popescu, tehnician veterinar şi fiu de învăţător. (...) Expansiunea socialis-mului în plan social-cultural şi relativele lui deschideri spre lume, în deceniul al şaptelea, îl favorizează şi pe tânărul licenţiat de la Facultatea de Limba şi Literatura Română, care, din 1967 va colabora la revistele Viaţa Studenţească şi Amfiteatru (red. Ion. Băieşu), primeşte premiul pentru poezie şi colaborează in-tens la noile publicaţii judeţene. Mai im-portant e că în 1970 debutează editorial cu volumul Obsesia păsărilor în colecţia „Luceafărul”. Intră şi în lumea editurilor, a unor redacţii şi e titularizat în Uniunea Scriitorilor în 1975.

Nu acolim faptul că, statutul de

student i-a prilejuit cunoaşterea unor profesori de notorietate şi cultură pre-cum Alexandru Piru, Ov. Croh-mălniceanu, George Macovescu şi alţii, precum Savin Bratu, Matilda Caragiu, Şerban Cioculescu. Generaţia sa, mărturiseşte Fl.P., a fost mai mult una de jurnalişti şi mai puţin de scriitori. Redacţiile Vieţii Studenţeşti şi cea a Am-fiteatrului au fost cele mai plăcute pentru tânărul colaborator. Dintre scriitorii bu-zoieni, cel mai drag i-a rămas Vasile Voiculescu, căci în scrierile sale s-a regăsit, fapt pentru care i-a dedicat şase cărţi şi a participat la amenajarea casei memoriale „Vasile Voiculescu”. Pentru Fl.P., scrisul este „mod de viaţă şi destin” – declară unui reporter.

Lumea cultural-literară de azi nu-ţi oferă doar bucurii. Sunt şi destule situaţii neplăcute, ori de-a dreptul strâmbe, sau paradoxale. De pildă se scrie mult şi se publică şi cărţi fără va-loare, revistele de cultură şi literatură se menţin foarte greu, reţeaua de difuzare

a lor, dar şi a cărţilor s-a pierdut, colabotrările la reviste nu se mai plătesc de loc. Nişte domni istorici literari cu ştaif şi titluri academice au publicat istorii literare pentru a fixa canoane, dar într-o viziune ori elitistă, ori ciupitativă; marii scritori români circulă prea puţin în spaţiul european, căci Eminescu, Blaga, ori Creangă şi Arghezi sunt ocoliţi din motive greu de decelat. Premiile literare continuă să se acorde, însă în jurii prestabilite, ori de interese. Învrăjbirea din tagma literară a ajuns la tensiuni maxime. Peste tot literaţii au ceva de împărţit. Fl.P., poet, prozator, publicist şi istoric literar, ajuns acum în pragul a şapte decenii de viaţă, arată şi o nestăvilită energie creativă. În 2011 a fondat, împreună cu poetul Coman Şova, revista lunară Bucureştiul literar şi artistic, al cărei redactor-şef e, sem-nâd editoriale, cronici literare, interviuri sub genericul Scriitorii literaturii noas-tre. Din când în când năvălesc din me-morie imagini din lumea rurală: „văd curtea casei cu porţile ei mari de unde privea bunica mea, cu lacrimi în ochi, doar l-o vedea pe bunicul revenind din depărtările frontului, da minunea asta nu s-a întâmplat!... Peste gârla Lerii se afla un mic deal unde era biserica satului şi clopotniţa, înconjurate de crucile cimiti-rului, nu departe astăzi este troiţa, cu un Christ răstignit, ridicată de una din suro-rile mele, Agripina, alintată de noi: Puşa!...” (p. 221). Ceea ce impre-sionează în personalitatea lui Fl.P. este legătura lui intimă cu vatra strămoşilor, cu lumea din care s-a ivit. În această agresivă globalizare este impresionant să citeşti confesiunile unui scriitor român adevărat, în care coexistă armonios val-orile clasice cu cele contemporane, dar şi cu cele europene. Am întârziat con-templând imaginile din albumul ataşat spre finalul cărţii în care zâmbesc, ne fac cu ochiul, ori ciocnesc un pahar oameni cu mare putere creatoare, pe care unii dintre noi îi ştim doar din cărţi şi reviste: Valeriu Râpeanu, Dan Grigorescu, Du-mitru Micu, Petre Ghelmer, Gabriela Voiculescu (fiica scriitorului), Fănuş Neagu, Mircea Horia Simionescu, Du-mitru M. Ion, Romulus Vulpescu, Artur Silvestri, autorul cărţii ajuns în Babilon (1995), Leo Butnaru, Radu Cârneci, Cezar Ivănescu, Mihai Cimpoi, Ion Dodu Bălan, Iuliana Paloda Popescu (soţia,

plasticiană de prestigiu), Ion Gheorghe, L.I. Stoian, Adam Puslovič şi mulţi alţii. Acest capitol imagistic bogat spulberă prejude-cata că literatura română e reprezentată şi susţinută doar de o elită alcătuită din opt-zece aleşi. Fl. Popescu este, orice s-ar spune, tipul de scriitor care apropie creaţia literară de oameni, de lume, de tineri şi adolescenţi, de generaţiile acestui pământ, de cititori.

Recunoaştem că de unele din cărţile sale – vreo câteva zeci,

auzisem, dar despre altele nu, şi sper să le mai găsesc; sunt cărţi cu titluri insolite, ori seducătoare, cu aer academico-teo-retic: O istorie anecdotică a literaturii române (1995), Viaţa lui V. Voiculescu, Necunoscutul Macedon-ski, Divinităţi, simboluri şi mistere orientale, Dicţionar de mitologie orientală (2005), Peregrin la Ninive (1998); altele sunt de creaţie poetică, ju-rnalism şi monografii ale unor clasici precum Al. Odobescu. Cărţile născute din călătorii, reportaje şi obligaţii redac-ţionale nu prea le-am înregistrat.

Autoironic, inteligent şi bine infor-mat, apreciat de buzoienii săi, Fl.P. constată că i s-au recunoscut, cel puţin deocamdată, talentul şi hărnicia. Noi regretăm doar un singur lucru: că a făcut, în această carte, prea puţine evaluări ale unor scrieri literare semnate de contemporani. Dar şi aşa, tumultul epocii literare parcurse se simte din plin. L-a evocat şi d-sa la Bacău atunci când a răspuns la invitaţii.

Cinci decenii publicistice şi cultural-literare în viziunea lui Florentin Popescu*

Gri

go

re C

od

resc

u

Departe de Țară, în Canada, Oana Andrei trăiește o dramă existențială care o face să găsească în poezie o confidentă, o prietenă , o soră, un umăr pe care să plângă atunci când are răgaz. Tatăl și fiica, amândoi poeți, își plâng deopotrivă deziluziile și dezamăgirile (sociale și familiale) și își pun speranțele în Cel de Sus, care îi iubește, dovadă că le-a dat har și voință.

Poezia Oanei Andrei este spovedanie, este cuminecătură pentru sănătatea inimii și-a minții: „Poezia este-un fel de stare/ Ca atuncea când săruți altarul,/ Este un cuvânt de alinare/ Când te-neacă, uneori, amarul/ Este o dovadă de iubire,/ Ce-o trimite, din înalturi, cerul,/ E un dor nestins de nemurire/ Care depășește efe-merul./ Poezia-i fulgerul din minte,/ Ceea ce inima ta spune,/ Cuminecătura din cuvinte/ Fiindcă poezia-i rugăciune” (Petruș Andrei).

Născută la Bârlad pe 24 sep-tembrie 1976, a absolvit liceul ,,Gh. Roșca Codreanu” secția informatică, apoi a urmat cursurile facultății de matematică, transfe-rându-se la Informatică, debutează în anul 1996 în paginile revistei „Sympozion” din Iași. Până acum au văzut lumina tiparului volumele de versuri: „Sărutul curcubeuluI” - 2008; „Sărutul mării” (română – engleză), 2014; „A Kind of Insight” (engleză) - 2015; (apărută în S.U.A.); „Cartea a cincea a celor trei săruturi” - 2016 ; „Cartea a șasea a celor patruzeci de poezii de dragoste” – 2017 și în curs de apariție „Sărutul cerului” (română –engleză”.

După lectura acestui volum „Un fel de înțelegere/A Kind of In-sight” iubitorii de poezie vor de-scoperi în versurile sale duioșie, credință, dor, speranță, umanism, căldură sufletească, dragoste față de aproape, indiferent de națiune, religie, sex, simpatii politice etc.

Multe dintre poeziile sale conțin cuvântul „rugă”: Rugă pentru iertarea păcatelor; Rugă pentru lumină; Rugă pentru curaj; Rugă pentru adevăr; Rugă pentru pace; Rugă pentru pâinea cea de toate zilele.

Doamne, fă-mă spumă albă de cascadă prin care doar lumina Ta să cadă. (,Rugă pentru lumină”) Mai ales când este Întoarsă

pe dos, poeta ne face câte o Destăinuire:

Nu mă cheamă Oana, mă cheamă picătura

de lumină din mine ce cuprinde totul. Arghezian, poeta se roagă

unui Dumnezeu milostiv, când în „Tăcere”, când mai vocală, în-doindu-se, uneori, de sine iar alte-ori fiind „Nesperat de încrezătoare”:

Chiar și atunci când plâng fără vreo speranță, lumânările încă licăresc Lumina Ta dansează divin prin perdeaua de lacrimi, ani și ani de-a rândul. (p.81) „Ars Poetica” vine să ne

aducă ,,Un fel de înțelegere” altfel: Citesc poezii ca să-mi clătesc sufletul de mizeria vieţii; Scriu versuri pentru că acesta este singurul mod de a-mi spăla otrava de pe gânduri Ascund în scoici fire de nisip pentru ca înotători temerari să descopere cândva tainice perle. (p.69) Atunci când se întoarce în

țară, izbucnește în „Emigrantă” dragostea de viață:

Doamne, fă-mă ploaie de april, fă-mă vioaie ca un copil, dă-mi bălți de sărit pe drum și bucuria de-a fi aici și-acum. („Rugă pentru dragostea de

viață) Unele poezii au alături frag-

mente din Cartea Cărților, din Psalmii lui David, mai cu seamă: ,, Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă.”

Iar a doua poruncă este să iubești poezia ca pe aproapele tău și ca pe tine însuți. Și acest volum face dovada că Oana iubește ,,și flori și ochi și buze și morminte” (Lu-cian Blaga).

Fetița noastră duioasă, pe care, în copilărie o dezmierdam Oanabella, s-a maturizat. Păpușile ei s-au transformat în copiii pe care îi crește singură, departe de noi.

Dumnezeu s-o ajute să scrie în continuare poezii de suflet pen-tru cei cu suflet.

Petruș Andrei

Oana Andrei – Terapia prin poezie

Un fel de înțelegere/A Kind of Insight (Editura „Sfera”, Bârlad, 2018)

Alexa Pașcu Despre Justiție

O fi ea la ochi legată, Să judece cum se cuvine. Dar când e mereu „fardată”, Nu mai dă sentința bine. Legat de Președinția U.E. Urmăm la Președinție,

Să conducem Europa, Dar c-un stat de drept în vrie Există riscul de... hopa! Constatare Indiferenți la semne viețuim Sub haina greului păcat, Uitând mereu cum trebuie să fim Chiar de când Lumea s-a creat.

Despre copiii din viitor Cum să n-avem a ne teme Că vor fi altfel de fiice și fii, Când nu peste multă vreme Din magazin vom cumpăra copii?


PLUMB 140

CALUL, PORUmBELUL ȘI PSIHANALIZA

La facerea lumii, Dumnezeu a lăsat un spațiu

destul de mare înt re ce le două v ie țui toare amintite. Doar la capitolul inteligență voi încerca o apropiere, deși există -și aici- riscul să mă îm-potmolesc în analize ce unora le pot părea bizare. Nu sunt în căutarea acului în carul cu fân și nici a cailor verzi pe pereți, câtă vreme privirea nu mă înșeală și auzul e un timpan acordat pentru lungi spații.

Așadar, calul Mircea, cu coama strălucind în soare, ia masa de prânz (iarbă proaspăt cosită) din căruța la care trage supus, de ani de zile. De undeva, din apropiere, apare stăpânul său, Sylvester (nu și Stallone), adică Silvestru Golea, rus-mănăstirean-udeștiano-bucovinean și gospo-dar de primă mână. ,,Hai, Mircea, avem multă treabă azi !", sunt cuvintele celui ce îl are în grijă pe patrupedul cu ,,ținuta" mereu impecabilă, grație unei îngrijiri de care nu se pot bucura multe animale. De bici, nici pomeneală! ,,Eu merg pe unde scurte cu calul meu, prin cuvinte, biciul îl folosesc doar proștii !", spune dom' Sylvester, mângâindu- și tacticos chimirul din piele naturală, ticsit cu bancnote pentru vremuri grele. După un scurt și răspicat ,,Să trăiți" (semn că omul nostru reacț ionează rapid la tot ce î l înconjoară), îi răspund cu ,,Stima noastră, dom' Sylvester!". Zâmbetul său, crescut în inimă, e semn sigur că-i priește apropierea de marile ecrane și de un actor celebru.

După plecarea stăpânului (era evident că acesta i-a dat ragaz calului să-și termine masa), încerc ,,o conversație ca la botul calului". Pentru început, strig scurt și răspicat: ,,Mircea !". Răspunsul vine iute către mine sub forma unui sforăit prelung și a unei priviri în ceață, binevoitoare. La a doua și a treia strigare, primesc același sforăit plăcut, însoțit de o altă privire, ca la topirea ghețarilor. S-a cosumat și ultima fază a acestei acțiuni, când după sforăit și privire a urmat o mișcare amplă a capului în plan vertical. Această ultimă manifestare a calului s-a vrut a fi un mod de protest la insistențele mele ? Ceva de genul: ,,Lasă-mă să mănânc, nu-ți ajunge să pui mereu aceeași placă ?".

La ,,o aruncătură de băț" de Ruși

Mănăstioara, la Slatina, dincolo de Fălticeni, un pensionar, Gheorghe Lungu, în răstimpul dintre două munci: cea din gospodărie și cititul din Freud, vorbește cu porumbeii lui pe îndelete, simțindu-le mai profund apropierea atunci când i se așează pe umeri sau cap. ,,Din stimă și considerație", micile zburătoare mai scapă, din când în când, câte un găinaț pe onorabilul lor stăpân. Dar nu-i bai, bucuriile vin mai pe urmă, odată cu ,,intrarea în scenă" a lui Puiu, un zburător mereu pus pe șotii. Locul lui preferat, pentru a se da în spectacol, este palma iubitorului de psihanaliză. Aici ciugulește ce are de ciugulit și face lungi demonstrații de mers ca la paradă, cu picioarele perfect întinse. După ce gușa îi atârnă greu, simte nevoia de odihnă. Ar pleca, dar insistențele stăpânului, tot mai clare, îi dau planul peste cap. ,,Ce faci Puiule, nu săruți mâna stăpânului ?" În fața întrebării, pusă cu ceva forță, Puiu dă semne de nervozitate: încearcă să ciupească marginile cărții de psihanaliză, dar știe că nu are nici o șansă de scăpare. Când palma ce-l susține e mișcată cu repeziciune cu fața în jos, se simte învins. Știe că urmează ritualul sărutului de mulțumire de pe cealaltă parte a mâinii: ,,Finalul care încununează opera". Nu-și stăpânește furia și, cu o repeziciune nebună, ciupește cu putere pielea, până la sânge. Cel osândit reușește imediat să scape. ,,Nu pleci până nu săruți corect!". Vorbele au avut imediat efect.Dintr-o dată, parcă cerându-și iertare, Puiu imită sărutul mâinii, ocolind, cu prudență rănile trecutului. Nici urmă de trufie sau aroganță! ,,Așa Puiule, vezi că se poate ?". În aceeași clipă, iu-bitorul de psihanaliză și porumbei atinge cu buzele creștetul zburătorului Puiu. E semn că deja a fost semnat un tratat de pace. Cât va dura, rămâne de văzut. Față de toate acestea, mă în-treb: de ce, de cele mai multe ori, ura este mai puternică decât iubirea ? Răspunsul ni-l dă Freud, prin glasul unchiului Gheorghe Lungu: ,,Ura, ca relație cu obiectul, este mai veche decât iubirea".

Liv

iu P

op

escu

Mai rar femeie ca mătuşa

Ana! Hotărâtă, neînduplecată, dar, mai ales, aprigă. Până şi bunica mea - adică soacra ei, şi se ştie cam cum sunt soacrele, cel puţin aşa umblă vorba -, o laudă: "Ăsteia îi şedea mai bine să fie om... Că molâului de bărbat-su îi mânâncâ javrele din traistă..." Aici trebuie să fac două precizări: Mai întâi că, în sat, dar şi, din câte mi s-a părut mie, cam peste tot prin împrejurimi, cuvân-tul "om" desemnează bărbatul, adică soţul, capul familiei. Toate muierile, atunci când se referă, cu diferite ocazii - iar ocaziile sunt multe - la bărbatul lor, zic "omul meu", iar omul spune, clar, convingător şi apăsat, "muierea mea" sau, în cel mai frumos caz, "femeia mea". Pe aici, ca şi prin alte părţi, femeia nu e "om", ci fe-meie şi atâta tot. Doar Cel de Sus a vrut aşa. Pur şi simplu a făcut-o pe femeie din coasta bărbatului şi, dacă aţi urmărit cu atenţie, şi la cununie preotul aminteşte asta şi mai aminteşte că femeia trebuie să se supună omului ei... Cât priveşte "molâul", acesta nu-i ni-meni altul decât unchiul meu, Toma, soţul prin cununie al Anei, fratele "unic" al mamei mele, cum îi place lui să zică prin vecini, cu gura mare, că-i "unic" între copiii lui Vasile şi ai Ecaterinei Aanei, restul, de trei, fiind fete. Revenind la ceea ce vă spuneam mai sus,

pe parcursul acestei povestiri o să vedeţi că, de fapt, "omul" s-a dovedit a fi cu mult în "umbra" fe-meii lui. Căci Ana - cum spunea şi bunica mea, pe vremea când eu eram, încă, un ţânc, era făcută dintr-un aluat aparte, Dumnezeu îi dăduse forţa şi glagoria care aveau s-o ridice în faţa oamenilor din sat şi nu numai din sat, ci chiar din toată ţara... Eu am fost la nunta lor. Nu-mi mai amintesc ce vârstă aveam, eram, cred, pe la începuturile şcolii primare... Dar îmi amintesc totul, sau aproape totul, despre nuntă, mai cu seamă că nu mai participasem la un ast-fel de eveniment. Tot pe atunci, aflasem - eram în bucătărie când bunica discuta asta cu mama mea -, că Ana mai fusese măritată, dar cică ar fi fost tot fată mare, că bărbatul acela, bolnav, fără să ştie nimeni, de epilepsie, a fost înşfăcat de criză chiar în noaptea nunţii.

- Săriţi, îmi moare soţul...!, ieşi, ţipând, din cameră, mireasa, dezgolită aproape de tot, nemaisimţind gerul de ianuarie... Săriţi, mamă, tată, naşilor..., moa-reee...!

Au sărit cu toţii, şi mama ei, şi tatăl ei, şi nuntaşii - căci petre-cerea era în toi -, şi l-au găsit pe omul acela tânăr inconştient, zbătându-se şi chircindu-se, cu balele curgându-i din gură... Chiar atunci l-au luat şi l-au dus cu

sania la spitalul din Războieni şi nu s-a mai întors la nevasta lui... Au trecut doi ani de zile de la nunta aceea nemaipomenită şi, la hora din sat, Ana l-a cunoscut pe Toma, viitorul ei bărbat "de-al doilea", i-a plăcut de el, era înalt, bine clădit, tocmai venise din război, dar pe faţa sa prelungă se citea, încă suferinţa unor ani cumpliţi, fusese şi rănit, la Cotu Donului, dar scăpase ca prin ure-chile acului - "Dumnezeu e mare şi mă iubeşte", avea el obişnuinţa să zică -, avea vreo treizeci de ani, iar Ana cu vreo şapte mai puţin. Atunci, din mijlocul acelui iad, îl scăpase Alistir Calara, consătean - în plutonul lor se nimerise să fie mai mulţi de aici, din Crucea Veche -, despre care se auzea, acum, că ar fi ajuns ştab mare pe la partid... Au jucat vreo două sârbe, s-au distrat, ca tinerii, l-a simţit că lui îi arde de însurătoare, şi chiar în ziua aceea şi-au jurat credinţă... Ce mai, în vreo două săptămâni s-a stabilit totul şi nunta a durat vreo două zile, el s-a dovedit bărbat adevărat, şi după un an li s-a născut singurul lor copil, o fetiţă, căreia i-au dat numele Maria, nu-mind-o ca pe mama lui Iisus, de-spre care citise câte ceva din Biblie, chiar pe front, o avea un camarad, Tache Matache, oltean, care, tot acolo, la Cotu Donului, a căzut chiar lângă el, răpus de un glonte rătăcit... Vă spuneam că am fost şi eu la nunta lor...

... Da, îmi aduc aminte mai ales episodul când unchiului Toma îi fusese furată mireasa, s-a cam supărat atunci, deşi aşa era obiceiul, a căutat-o şi a găsit-o în grajdul animalelor, păzită de doi foşti camarazi, care i-au cerut, ca să i-o dea înapoi, o găleată plină cu vin...

A fost haz mare, auzi cât poate face o mireasă tânără..., o găleată cu vin...!

Eu

gen

Ver

man

MĂTUŞA ANA

VARA ȘOARECILOR Greu s-a mai făcut fânul la noi

din pricina vremii ploioase. Dacă în alți ani campania era deja terminată acuma la începutul toamnei, după aspectul vremii, mai sunt suprafețe mari de recoltat. Iarba e totuși rumenită bine ca si culoarea spicelor de grâu în pârg, nu din cauza soarelui ce nu le a fost prea îngăduitor, ci pentru că a întârziat sezonul lor. N-aș fi reusit să aflu de unde pisi-cile mele,aproape zilnic, apăreau din iarba necosită cu ditamai șobolani în gură Le-am urmărit, evident, curios de unde găsesc atâtea rozătoare apoi observând pe unde mișunau intrasem in iarbă. Dar vai! Pe unde călcam doar de șobolani dădeam. Nu nimeream peste șerpi, șopârle sau broaște ca în alte veri târzii din alți ani. Nu! Le auzeam chițcăitul și în visele mele, îmi pricinuiau coșmaruri chiar dacă nu mai pătrundeam printre ierburi. Era suficient să-mi zăresc mâțele prin ogradă cu șobolani în gură și mă retrăgeam scârbit în casă. Pur și simplu de greață abia așteptam să se isprăvească făcutul fânului.

Pe bune, cele povestite au fost întâmplări reale și nu pentru a crea senzație! Cum s-a terminat cositul ierbii de pe terenul meu, în

fine, am răsuflat ușurat! POMUL NEUITĂRII Sunt ani de când acesta a fost

sădit în ograda din vecinătatea unei porți de intrare a școlii. Cu gând de om bun, iubitor de arbori, de munte, de pajiști înflorate, sen-sibil la susurul izvoarelor și îndrăgostit până peste poate de meleagul său drag, pe care a ales să se stabilească.

Dintr-o tulpină subțire albă și delicată, din trupul căreia s-au lăsat pradă vremii, ca niște raze de lumină, firavele crenguțe îm-podobite cu frunzulițe verzi pomișorul, încă fragil, a început a crește treptat ca într-o frumoasă poveste, pe măsura trecerii impla-cabile a timpului... Devenind tot mai semeț, sporind farmecul privirii celui care i-a dat viață dar și admirația celor care treceau pe lângă el. Și tot înălțându-se prin rămurișul deja bogat abia lăsând să se strecoare bănuții soarelui, ademenea la umbra sa, în clipe de răgaz, doritorul de răcoare în verile caniculare. Nelipsindu-mi din câmpul privirii copacul a crescut o dată cu vârsta mea prin frumusețe rivalizând deja cu confrații săi molizi și brazi înșiruiți în fața instituției. Ajuns la maturitate, pomului sădit de acel om cu gând bun, într-una din dimineți, au început să-i prindă aripi frunzulițele, sărăcindu-l de podoaba sa de neprețuit, la vestea că inima stăpânului său s-a oprit brusc! Atunci m-am apropiat de tulpina mesteacănului îmbrăți-șând-o pentru neuitarea celui care cu ani și ani în urmă l-a plantat, re-gretatului meu unic prieten con-deier-loco-profesorul Ion Aflorei.

(fragmen

t din

p

ov

est

ire

a -

rev

ăz

ută

și

ad

ău

git

ă-

Z

ĂP

EZ

I

MURDARE)

Decebal Alexandru Seul

Petruș Andrei

Focul și cenușa

(aforisme în versuri) 1. Un aforism e cuget clar, Succint, și scurt, și lapidar. 2 .În Unirea noastră stă puterea, Ca în trestii de cuvinte mierea. 3. Sfinții noștri-s vii în calen-dare:EMINESCU și ȘTEFAN cel MARE. 4. Pe moldovean l-au răstignit ca pe Iisus Și-un pui de moldovean voia să fie rus. 5. Toți mercenarii și condotierii Se bucură de drama sfâșierii. 6. Basarabia trăiește-o dramă: Neostoita dragoste de mamă. 7. Numai dragostea de frate Taie sârmele ghimpate Și seacă apele toate. 8. Sora noastră Bucovina – Inima și cu lumina – Se gătește cu năframă, C-o cheamă Patria-mamă. 9. Țara codrilor de fagi Și a oamenilor dragi, Dulce, mândră Bucovină, Plânge mama și suspină, C-a rămas fără lumină.

PLUMB 140


Să ne amintim

de...

MIHAIL SADOVEANU

Născut pe pământ moldav în Paşcani la 5 noiembrie 1880, an în care se recunoaşte Independenţa României de către Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Germania şi se înfiinţează Banca Naţională, Mihail Ursachi este primul fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu, un oltean de prin părţile Gorjului şi al Profirei Ursachi răzeşoaică din Verşeni. Din cauză că părinţii nu erau căsătoriţi primeşte numele de familie al mamei, ulterior prin 1891 este recunoscut cu numele de Sadoveanu. În şcoala primară îl are învăţător pe Dl. Busuioc, care devine mai târziu în scrierile sale „Domnul Trandafir”. Parcursul său şcolar nu este lin. În anul şcolar 1884-1895, an în care îi moare şi mama, rămâne repe-tent, apoi în martie 1900 este exmatriculat din liceu. La sfatul tatălui său, cu avânt tineresc, o porneşte spre capitală cu gândul de a se înscrie la facultatea de drept, dar boema literară este mai atrăgătoare şi o frecventează. În anul următor se stabileşte la Fălticeni, unde neavând ceva mai bun de făcut se însoară cu Ecaterina Bâlu, care îi va dărui unsprezece copii. Interesant este că aceste sincope existenţiale nu l-au împiedicat să ajungă „Ceahlăul Literaturii Române” cu aproape o sută de opere publicate. A fost pe rând funcţionar la Casa Şcoalelor, inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare (numit de Spiru Haret-ministru al Instrucţiuni), vicepreşedinte (în 1908 la înfiinţare) al Societăţii Scriitorilor, director al Teatrului Naţional din Iaşi, membru al Aca-demiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi, vice-preşedite al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948), Erou al muncii Socialiste (1955). Colaborează la nenumărate re-viste sub diverse pseudonime, ulterior înfiinţează sau conduce (Adevărul, Dimineaţa) diferite publicaţii. Anul 1904 este „Anul Sadoveanu”, când debutează cu patru volume: Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu. În anul următor datorită unui raport fa-vorabil al lui Maiorescu primeşte Premiul Academiei Române. Sadoveanu este unul dintre cei mai controversaţi scriitori din perioada interbelică, dar şi din perioada Republicii. Şi dacă viaţa sa publică a fost foarte activă şi nu tocmai liniştită se spune că a avut şi o viaţă secretă zbuciumată. A fost francma-son şi Mare Maestru în Marea Lojă Naţională din România şi din această cauză a avut mari necazuri cu legionarii care l-au atacat sistematic şi virulent în organul lor de presă „Porunca Vremii” pe tot parcursul anului 1937 cu mesaje de genul: „Mihail Sadoveanu, fruntaş între masoni, exemplu tipic de trădător al cauzei naţionale”, „Scoateţi din biblioteci toate operele sufle-tului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări, care trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s-a săvârşit vreodată Neamului Românesc...”. Şi, da, opera sa a fost arsă de legionari în public, ca de altfel şi operele altor mari scriitori. Şi... vorbeşte lumea că de aici i s-a tras şi moartea şi că povestea cu atacul de cord a fost de ochii lumii, căci în realitate Sadoveanu ar fi fost găsit în comă în com-partimentul trenului ce-l ducea la Iaşi, lovit la cap, iar lângă el s-ar fi găsit o hârtie cu însemne masonice. Intervenţia medicilor a fost ineficientă, spunându-se că spionul gâde trimis de la Paris îşi îndeplinise misi-unea cu succes. Alţii spun că „maestrul” avea un apetit sexual deosebit şi pentru a face faţă onorabil cererilor a solicitat ajutorul unor „tovarăşi” din ţara „soldaţilor de teracotă”, şi se pare că substanţa folosită în

supradoză i-a adus sfârşitul. Vorba aia: „Foaie verde lobodă/Gura lumii-i slobodă”. A fost şi un antifascist recunoscut! Când au venit comuniştii la putere a fost acuzat că a făcut pact cu ei. A fost considerat chiar „trădător cu diplomă” pentru că a fost răsplătit cu funcţii înalte în stat pentru ser-viciile aduse bolşevicilor. Se spune că până şi Gheorghe Gheorghiu Dej i se adresa cu apelativul „Excelenţă”. „Sadoveanu cel Mare şi Mut a împrumutat glasul apostolilor sovietizaţi” în vreme ce naţiunea aştepta „eroism de la spiritele artistice de mare anvergură”. Aşa cum aminteam într-o vreme a relativei mele tinereţi, Sadoveanu, cel despre care G.Călinescu spunea la apariţia volumului de debut „Povestiri”, că: „avea probleme în dezvoltarea naraţiunii”, reuşeşte să rupă gura târgului când publică „capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare” (Hanu Ancuţei). Ridicat în slăvi de unii şi înjurat vârtos de alţii, Sadoveanu a fost acuzat şi de furt în cazul „Mitrea Cocor”, lucrare premiată cu Premiul Lenin pentru Pace. Romanul i-a fost atribuit lui Dumitru Ciurezu, un poet care în tinereţe cochetase cu „Mişcarea legionară”, şi căruia Sadoveanu i-a donat în întregime banii primiţi din drepturile de autor. Niciodată sărac, Sadoveanu a avut o avere considerabilă. Cu toate acestea nu umbla niciodată cu portofelul la el şi îşi plătea cu greu datoriile, drept urmare finul său Păstorel Teodoreanu, căruia îi era dator cu sumă frumuşică, i-a dedicat o epigramă care suna aşa:

„De ţi-ai face testamentul, Tu să nu-mi laşi mii de franci! Naşule, să-mi laşi obrazul, Ca să-mi fac din el bocanci!”

În vremea în care Sadoveanu avea atitudine manifestă faţă de URSS, finul îl taxează din nou:

„Naşu’ sfătuit de-un rus Întoarse curu’ la Apus Şi arătă Apusului Care-i faţa rusului...”.

Iubitor de frumos, lui Sadoveanu cică i se cam aprindeau călcâiele după urmaşele Afroditei. Ar fi avut relaţii cu multe femei frumoase printre care şi celebra Natalia Negru, care ar fi avut proiecte de mariaj cu „maestrul”, dar a fost refuzată din motive care nu se vor proba ulterior. Căci la niciun an de la decesul Ecater-inei, Conu Mihail la şaizeci de ani se îndrăgosteşte lulea de secretara sa de la ziarul „Adevărul”, Valeria Mitru, o tânără de douăzeci de ani, căreia îi dedică şi un volum de

poezii DAIM (Doamnei alese a inimii mele). Doamna Valeria i-a stat alături permanent, l-a iubit şi îngrijit cu devotament până în ul-timele clipe de viaţă. Iată una dintre poezii: „Iartă-mă că-mi eşti prea dragă” „Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbești. Știu că-mi atârnă iertarea În cornițele zâmbetului tău. Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă. Iertarea mea e-n boiul tău de farmec, În ondularea mijlocului tău subțire, În grația cu care te miști, O, mlădios punct de-ntrebare. Iartă-mă pentru suferințele mele, Iartă-mă că-mi ești prea dragă, Că mor când te duci Și-nviu când apari. Iartă-mă, Domniță-a-inimii-mele! Cuprinde-mă de după grumaz, Apleacă-ți spre mine Fața de soare, gene de ceață. Gura ta, gura ta să-mi dea iertare Pentru toate cele știute și neștiute, Pentru nebuniile abia trecute Și pentru cele imediat viitoare”. Acum, din „Ţara de dincolo de negură” trece uneori peste „Apa morţilor” cu gândul la „Neamul Şoimăreştilor” şi „Fraţii Jderi”, apoi cu „Ochi de urs” priveşte peste „Morminte” până departe în „Ostrovul lupi-lor”. Şi în fond şi la urma urmei putem a spune ce ne-o veni la gură, cert este că „Geniul românesc în expresie moldavă s-a încarnat cel puţin în trei variante: Eminescu, Creangă şi Sadoveanu”.

Mir

cea

Bo

stan

Dr. Jules Cohn-Botea Rememorare

S-a născut în Bucureşti la 1 noiembrie 1928. Ar fi împlinit anul acesta aşadar, 90 de ani.

În anul 1953 termină Facultatea de Pediatrie a Insti-tutului Medico-Farmaceutic din București.

A fost medic specialist, membru al SMSPR (Societatea Medicilor scriitori şi publicişti din România), membru al SRH (So-cietatea Româna de Haiku), membru al Clubului de Artă Fotografică al Medicilor. A înfiinţat pentru prima oară clase de recuperare pentru copilul cu intelect liminar şi a publicat 24 de articole de specialitate.

Ca activitate literar artistică a scris teatru, proză, epigrame, poezie, haiku, tanka şi senryu şi de fiecare dată a făcut-o foarte bine.Dealtfel era un perfectionist, nu îi plăcea să facă un lucru doar de dragul de a-l face.

Un astfel de exemplu sunt cele 7 piese pentru teatru de păpuşi pe care le-a pus în scenă la teatrul de copii „V. Go-moiu” din Bucureşti. Acest teatru a funcţionat timp de 14 ani, dând zeci de spectacole în spitalele de copii, grădiniţe şi şcoli. Spectacolele au fost pre-miate în concursuri pe ţară de cinci ori cu premiul II şi odată cu premiul I, precum şi titlul de lau-reat. Textele au fost publicate în anul 2006 în volumul “Hai la teatru”. Scrie piese de teatru, publicând în 2000 volumul de teatru scurt “Puf de păpădie”, iar în anul iar în anul 2001 volu-mul “Doi într-o barcă”. Din cele 9 piese, cinci au fost puse în scenă de artişti amatori sau profesionişti, unele fiind premi-ate la concursurile de gen.

În cadrul Societăţii Naţionale de Haiku i se publică în anul 1995 primul foto-haiku. În anul 2000 publică volumul de haiku “Licurici ai gândurilor mele”, iar în anul 2001 publică “Imagini în boabe de rouă”, fo-tohaiku şi tanka. În anul 2003 publică “Reverberaţii”, poeme haiku şi tanka comentate. În 2006 publică un eseu despre senryu într-un volum împreună cu Vasile Moldovan. E prezent şi în volumul colectiv “Lumina din oglindă” şi în numeroase an-tologii de haiku.

A organizat şi prezentat şi expoziţii de foto-haiku la Constanţa în cadrul Conferinţei Internaţionale de Haiku, la Fa-cultatea de Medicină, la Centrul Cultural din Haifa(Israel).

Amintim şi câteva dintre

premiile obţinute: premiul Orion pentru cel mai bun senryu pe anul 1997,premiul III la concur-sul de haiku, Slobozia, 1998, premiul III la concursul Ad visum, Maramureş, Menţiune de Onoare la The 7th contest haiku and The 9th contest haiku Mainichi Japon, locul I la con-cursul Romanian Kukai iulie 2007 şi locul I.

A fost un mare medic, o personalitate unică, complexă şi ludică şi un scriitor adevărat.

A murit la Bucureşti, în 26 decembrie 2017, la vârsta de 89 ani.

Nu cred că există ceva mai nimerit pentru a încheia acest foarte scurt remember decât cuvintele domnului doctor ca răspuns la multele şi fru-moasele urări de la mulţi ani

scrise cu prilejul ultimei sale aniversări: „Doamne, cât mă emoţionează urările voastre dar şi ce bine îmi fac. Este grozav să ţi se confirme că nu ai trecut degeaba prin viaţă. Îmi revin din memorie versurile lui Al.Filipide: Trăim în grabă şi nerăbtători,/ Zburăm prin timp ca pasărea prin ceaţă,/Atât de iute-ncât de multe ori,/Alunecăm alăturea de viaţă. Sper că versurile acestea nu mi se potrivesc şi am trăit aplicând un singur principiu :să-ţi pese . . .de cei care au nevoie de tine. Vă mulţumesc!.”

şi ”Există un loc cu cerul mereu senină la capăt de drum. Trebuie să crezi asta doar aşa îl poţi găsi”

(tanka de Jules Cohn-Botea din Reverberaţii (2003).

Făcând o analogie cu ver-surile de mai sus, sperăm ca Jules Cohn-Botea să îşi fi găsit odihna binemeritată, în „loc lu-minat, în loc cu verdeaţă, (…), de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea” .

„A pomeni pe cineva înseamnă a trimite spre acela un curent de viaţă” spunea pr. Florin Botezan şi, prin această scurtă rememorare, ne dorim ca Jules Cohn să rămână viu în amintirile noastre.

Pentru că, fără nici o urmă de îndoială, o merită pe deplin.

Mih

aela

B

ăbu

șan

u

Lansare de carte

În ziua de 6 noiembrie 2018 a avut loc lansarea volumului CÂND TOTUL ERA VERDE, volum semnat de poeta TINCUȚA HORON-CEANU BERNEVIC.

..................... Afișul evenimentului a

fost realizat de pictorul Mihnea Baran.

PLUMB 140

revistă de culturăpagina 14

Lupii orbi

Am auzit urletul lupului pornit de

pe creasta împădurită. A înconjurat în spirală cătunul pierdut printre stânci și s-a oprit lângă coliba din capăt. Femeia și-a luat pruncul în brațe și s-a ascuns în colțul dinspre miază-noapte. Copilul s-a lipit de sânul mamei și asculta cu luare aminte sunetele înalte și notele grave, care aminteau de momentul nașterii sale, când cordonul ombilical n-a vrut să se rupă decât după ce vraciul a invocat pricoliciul de lup. Bărbatul a întețit focul. A apucat arcul și tolba cu săgeți și s-a așezat în fața ușii. Corpul său atletic îmbrăcat în blană de lup a rămas înțepenit în poziție de luptă. Obrajii vineții ai lunii îi aminteau că se apropia ziua lupului. Fiara înfometată aștepta jertfa. Venise rândul celor doi soți să împlinească tradiția și să potolească setea de sânge a animalu-lui. Cum nu aveau vite, trebuia să se sacrifice unul dintre ei. Și, pentru că nu voiau să lase pruncul orfan de tată sau de mamă, s-au hotărât să țină piept di-haniei.„Apropie-te, fiară, abia aștept să-ți străpung inima cu săgeata otrăvită pe care ți-am pregătit-o.” a gândit bărbatul privind spre ochii trandafirii ai astrului ce aștepta înfruntarea. „Ai grijă să nu dai greș”, i-a strigat femeia ghicindu-i gân-dul. După ce a ucis lupul, bărbatul s-a îndreptat spre păduricea de pini. A găsit bârlogul unde lupoaica flămândă tocmai alăpta puii cu puținul lapte ce i se scurgea din mameloanele roșii și crăpate. Cu săgeata otrăvită i-a străpuns ochiul stâng. Când a văzut că nu mai mișcă, vânătorul a luat cei trei pui fără ochi și i-a băgat în traista pe care o purta la brâu.

Ajuns acasă, obosit și plin de su-doare cleioasă din cap până în picioare, bărbatul a așezat lupii orbi lângă Kaia, cățeaua bătrână care le păzea coliba de mai mulți ani. Aceasta născuse de curând un cățeluș pricăjit pe care mama sătulă să-l vadă cum se chinuie să trăiască l-a sfâșiat și l-a îngropat împreună cu oasele pe care nu a mai putut să le roadă. Scheunatul celor trei pui de lup flămânzi, dar viguroși, i-a stimulat lactația. Cu țâțele umflate s-a așezat lângă ei și i-a hrănit ca o mamă bună și iubitoare.

*** Căzuse prima zăpadă. Din holul

pensiunii Palla priveam dealul ce urca spre clinica de psihiatrie de unde mă externasem în urmă cu două zile. Nu aveam curaj să mă întorc acasă. În nopțile cu lună plină auzeam încă urletul lupilor orbi.

Mi-am coborât privirea spre poalele coastei. Un bloc în culori pământii se acoperea treptat cu mantia albă. În fața clădirii, care parcă ținea dealul în spate, un bărbat și o femeie însărcinată încărcau bagaje într-un automobil. Se pregăteau de plecare. Vremea rea părea să nu-i deranjeze. „Suntem abia la începutul lui noiembrie. Nu cred că ninsoarea ne va opri din drum, i-a spus bărbatul femeii înainte de a ambala mo-torul”. „Sper să ajungem cu bine. Fa-milia mea ne așteaptă să sărbătorim împreună nedeia lupilor”.

Am văzut mașina pornind. Pufăia

pe nări cu farurile aprinse ca ochii unui lup flămând. „Să ne grăbim! Să trecem de pădurea de pini până nu se înserează i-a spus bărbatul femeii sale privindu-i cu drag pântecul umflat ce se profila pe sub pelerina cărămizie din cașmir”. I-am urmărit străbătând orașul până la ieșire. I-am văzut intrând pe drumul îngust, mărginit de o parte și de alta de chipuri întunecate,care se legănau lovindu-și brațele unele de al-tele. Sperau să poată trece de pădure, dar viscolul s-a întețit reducând vizibili-tatea la zero. Bărbatul a frânat. Comen-zile mașinii nu l-au ascultat și s-au oprit brusc în hățișul de lângă lizieră. A încer-cat să repornească motorul. A învârtit cheia în contact odată, de două, de trei ori, dar nu s-a auzit decât un hârâit răgușit.

Am zărit femeia neliniștită mângâindu-și pântecul. Încerca să-și liniștească fătul care lovea din picioare. Nu scotea niciun cuvânt, ca de fiecare dată, când soțul său se afla la ananghie. Îl lăsa să se concentreze și să încerce să rezolve problema fără sfaturi de prisos. Bărbatul a coborât și, după ce a văzut dezastrul, s-a întors mormăind nemulțumit în barbă. „Nu cred că pot să scot singur mașina din hățișul în care s-a împotmolit, iar tu nu ai cum să mă ajuți. Avem nevoie de un utilaj care să ne tracteze, dar nu știu unde să-l găsim.

Nici semnal la telefon nu avem, așa că, nu pot să-ți ascund faptul că suntem într-o situație grea”. „Avem combustibil suficient în rezervor? a întrebat timid fe-meia încercând să sugereze o soluție”. „Da, dar motorul nu mai pornește, așa că e inutil O să încercăm să rezistăm

p â n ă d iminea ță. Poate se mai potolește vis-colul. Bine că nu tre-buie să naști. Am mai avea o grijă în plus”. „Nu încă, dar se poate întâm-pla oricând. Sunt în 28 de săptămâni, iar micuțul

este foarte agitat” i-a spus femeia scoțând un suspin după ce a simțit o durere scurtă, dar puternică în dreptul ombilicului, durere ce s-a repetat după câteva minute.„ Cred că am contracții” l-a atenționat pe soțul îngândurat, ce-și masa ușor fruntea cu degetele de la mâna stângă. „ Să plec după ajutor? și-a întrebat soția a cărei față a început a se schinomosi de durere și teamă.

L-am văzut deschizând portiera și fără să aștepte răspuns a pornit în grabă pe drumul de întoarcere.

*** Ai simțit cum durerile facerii te

încolțeau din toate părțile. Nu-ți găseai locul. Te-ai rezemat de portieră încer-când să-ți întinzi mai mult picioarele. Aceasta s-a deschis și ai căzut pe stratul rece de zăpadă. Ți-ai revenit pentru o clipă și ai privit în jur. O coroană împletită din luminițe sângerii închidea cercul în jurul tău. Aburi calzi cu miros de fiară sălbatică îți invadau nările ce se dilatau în încercarea de a respira profund și des. Ai închis ochii și, după un ultim țipăt, ai simțit cum din trup ți-a alunecat povara. Deși erai ostenită, ai zărit cum lupoaica alfa s-a apropiat de mica făptură și i-a rupt cor-donul ombilical cu dinții.

Lupoaicele doici au înșfăcat fătul și ți l-au strecurat aproape de sân.

Zgomotul de motor și lumina puternică a farurilor unei ambulanțe a alungat haita care s-a retras tăcută în hățișul întunecat. „Aici trebuie să fie”.

Ai recunoscut vocea soțului tău și ai adormit cu pruncul moșit de lupi în brațe.

Nin

a-E

len

a

Plo

pea

nu

EMIL SIMION... (Continuare din pag. 5)

Nu numai datorită subiectelor

originale, cât, mai cu seamă datorită stilului simplu și de o cursivitate lină, Emil Simion face parte din familia fi-ului său, moș Costan, care, în tinerețe, trăgea la mustață „de usca teiul, nu alta”.În fine, prin Tunarii și Veteranul, Emil Simion cearcă a practica un anume fel de proză inițiatică, menită să ilustreze nece-sitatea benefică a transmiterii armo-nioase a experienței de viață de la o generație la alta, pentru ca în Ba-lans pe pânza retinei să ne pună în față un soi de conflict între generații, încărcat de dramatism, în contextul căruia perdantă este generația vârstnică, perntru că, înțelegem, n-

a știut să gestioneze corect, cu zgârcenie bine calculată trans-miterea experienței dobândite în plan material și mai ales afectiv. Prin această carte, ca și prin altele, care meritau a fi menționate măcar (dar criza de spațiu...), Emil Simion ne pune în situația de a constata că un autentic talent literar nu trebuie să stea așa de mult ascuns între cutele unui lințoliu decorat cu florile modestiei. Desigur, ar mai fi de pre-cizat și faptul care se vede cu ochiul liber că ceea ce-i lipsește autorului nostru, ca și atâtor altora, este acti-vitatea / experiența cenaclieră, lab-oratorul unde se descoperă și se șlefuiesc filoanele de talent, exclu-sivitatea turnului de fildeș neputând fi o soluție în măsură să garanteze sută la sută desăvârșirea absolută a performanței.

Ozana Kalmuski Zarea

Spectacolul cărţii, muzicii, picturii

La Târgul de carte din vara

acestui an, la Piatra Neamţ îl ascul-tam pe Nicolae Dabija şi ... astăzi îmi cânta Cristofor Aldea Teodo-rovici.

La Simpozionul Naţional de Estetică, ediţia a XXIII-a, desfăşurat sub emblema Timp şi ficţiune, am fost alături de alţi creatori din Re-publica Moldova. Ion Hadârcă a lansat la Spectacolul cărţii „Perfec-tul (des)compus” şi albumul artistu-lui plastic Tudor Zbârnea a fost prezentat de Maria Bilasevschi.

S-au lansat „Prin subte-ranele dostoievskiene” a lui Ion Fercu, „Ficțiunea jurnalului intim” a lui Eugen Simion şi „Rainer Maria Rilke. Epifanii dintr-o bi-ografie interioară” de Gh. Iorga.

„Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.

Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.

O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi

Şi pe alei va rătăci acolo şi în-coace

Pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşnind prelung.”

La Teatrul Municipal „Ba-covia”, Dorel Vişan care a primit Marele Premiu „George Apostu” a creionat, suspinat, renegat, îmbrăţişat veacul acesta în „Vai, epoca mea!”

Sotto voce, în dialog cu vio-lonistul Alexandru Tomescu, care, pe vioara Stradivarius Elder Voicu, a trezit la viaţă, sublime sonuri de Johann Sebastian Bach, Fritz Kreisler, Niccolò Paganini, George Enescu şi a încheiat cu Balada lui Ciprian Porumbescu.

I-am întâlnit pe Filomena şi pe Daniel Corbu şi mi-am adus aminte de vorbele lui Doru Kalmuski din ro-manul Gara Milano, tipărit la Prin-ceps Edit din Iaşi în anul 2004:

„Lumea, cea încărcată de erori şi orori mă aştepta liniştită, sigură pe ea, pe certitudinile ei provizorii, pentru a-mi injecta, ca măsură igienică, dispreţul ei ipocrit (...) Fericirea, bucuria, idealurile, nu puteau fi atinse decât în măsura în care renunţam să le împărţim cu alţii. Ele, toate, devenind în acest fel nedemne de a fi acceptate ca daruri ale divinităţii”.

„Un an cât un veac!” Frunze de toamnă, păcat că nu poţi să-i mai întorci!

INSCRIPȚII BĂCĂUANE (Continuare din pag.4) Cele șapte volume publicate

până acum de Pompiliu Marcea totalizează peste 2500 de pagini. Ele sunt solide monografii, fie că este vorba de studiul despre Alexandru Sahia din 1961, de lu-crarea de doctorat despre Ioan Slavici apărută în trei ediții între 1965–1978 și au o versiune în limba franceză, distinsă cu premiul Aca-demiei Române „B.P. Hasdeu“ în 1965, fie că ne referim la mono-grafia doctrinei literare a revistei Convorbiri literare din 1972, la cele două studii despre Lumea operei lui Mihail Sadoveanu din 1976 și 1978, din care prima distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor sau la culegerea de articole intitulată Lecturi fidele, cu titlu polemic, replică la lecturile grăbite ale unor critici de azi.

A mai publicat o culegere selectivă din opera lui Tudor Vianu și o antologie pe tema Național și universul, 16 ediții comentate din clasici, 8 studii de istorie literară apărute și în extras din revistele de specialitate, peste 500 de articole în presă din 1956 și până astăzi, când este un critici reputat, ales de altfel de multă vreme membru al Uniunii Scriitorilor.

Intervențiile sale la diverse simpozioane peste hotare (Freiburg, 1972, Giessen, 1973, Paris, 1975, Nisa, 1978) au fost de ecou și se înscriu printre contribuțiile apreciate de pro-pagandă a culturii românești peste hotare.

Tovarășul Pompiliu Marcea are o vechime în partid de 26 de ani și o activitate obștească recu-noscută în Facultate și Universitate, secretar al comitetului UTM pe Fa-cultate, membru al BOB între 1958–1960, secretar BOB – română între 1967–1968, secretar al Comitetului de partid al Universității și membru în Biroul Centrului Universitar București între 1968–1970, este din 1974 secretar al Comitetului de ran-gul II de la Facultatea de Limba și Literatura Română și membru al Comitetului de partid al Universității, distins cu șase medalii jubiliare, cu Ordinul muncii clasa a III-a din 1964 și Ordinul Steaua R.S.R. din 1967.

S-a achitat întotdeauna de sarcinile care i-au revenit în chip ireproșabil, fiind un activist de răspundere, de încredere și de nădejde.

Toate îl îndreptățesc să ocupe postul de profesor, poziția 10, din statul de funcțiuni pentru care candidează și-l recomand cu toată căldura în acest sens.

Prof. dr. doc. Al. Piru


PLUMB 140

Îmbogățiților (indiferent cum) Au palate și-s bucuroși enorm, Au averi și cu ele să fălesc Și? pân᾽ la urmă tot pe-un pat dorm Și tot cu-o pătură se învelesc. Și amicul meu Romeo G. Secbac Au hambare și cămări pline încă, Alimente-adunate cu anii… Și? pân᾽la urmă tot o pâine mâncă, Restul îl mănâncă șobolanii. Așa ar trebui (ce-ar mai fi!) Când unul la șef s-ar duce, Ca un os mai bun s-apuce Și-ar încerca să dea mită, Să-l demită! Tot mai trist Întreb pe un amic ce-l văd ades Tot mai trist și plin de mâhnire: -Ce ai frate? -Eh, sunt într-un proces… -Un proces? - Da, de-mbătrânire! Rezolvare parțială M-am tratat mult, intens, în fine, Am făcut tot ce s-a putut, Dar, chiar dacă acum văd bine, Nu-s, însă, și bine văzut. Gură mare Ce durere? Ce strigare? Ce, la distanță dialog? Gura o caști cel mai tare Când te-afli la stomatolog!

Romică C.

Ghica

Vremea trece, vremea vine... și astfel iată-ne înmănuncheați sufletește în cea de a unsprezecea lună a Anului Centenar al Marii Uniri, în parcursul căruia, de această dată vă vom reaminti cu aleasă mândrie alte câteva nume, datele, viața și activitatea unor mari personalități ale neamului, afară de cele despre care s-a făcut vorbire în paginile precedente:

* Vasile Goldiş Născut la data de 12 noiembrie

1862, în localitatea Mocirla, județul Arad, actualmente satul purtându-i numele, om politic, istoric, publicist, membru în Marele Sfat Naţional care a înfăptuit Unirea, ministru al Culturii, membru de onoare al Academiei Române, a decedat la data de 10 februarie 1934, în orașul de reședință a ținutului în care a văzut lumina zilei.

* Grigore Antipa Naturalist, biolog darwinist, zo-

olog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar; savantul care a renovat total și a înființat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care îi poartă numele, în București,

s-a născut la data de 27 noiembrie 1867, în Botoșani. După lunga sa carieră științifică a decedat la data de 9 martie 1944, în capitală.

* Emil Racoviță Născut la data de 15 noiembrie

1868, în Iași, decedat la data de 17 noiembrie 1947, în Cluj-Napoca, președinte al Academiei Române în perioada 1926 – 1929, a fost savan-tul-explorator, speolog și biolog, con-siderat fondatorul biospeologiei.

* Gheorghe Petrașcu Pictorul și academicianul fonda-

tor al curentului artelor plastice carac-terizat printr-un colorit grav, concentrat prin forța de evocare a obiectelor și priveliștelor, s-a născut la data de 20 noiembrie 1872 (s.n. 2 de-cembrie), în Tecuci. În vârstă de 77 de ani a decedat la data de 1 mai 1949, în București.

* Ioan Flueraș Născut la data de 2 noiembrie

1882, în localitatea Chereluș, comi-tatul Arad, membru în Consiliul Diri-gent al Transilvaniei și Banatului, în care a deținut portofoliul de ministru al sănătății, cel care a redactat ziarul Tribuna Socialistă, fostul președinte al Confederației Generale a Muncii, are-stat de autoritățile comuniste în iunie 1948 și condamnat la 15 ani temniță grea, a decedat, prin moarte violentă, la data de 7 iunie 1953, în peninten-ciarul Gherla.

* Aurel Vlaicu Inginer, absolvent al Universității

de Tehnologie și Economie din Bu-dapesta și al Universității Tehnica din München, inventator și pionier al aviației române și mondiale, s-a născut la data de 19 noiembrie 1882, în localitatea Binținți, Orăștie, județul Hunedoara. În urma accidentului avi-atic din data de 13 septembrie 1913, a decedat în comuna Bănești, Câm-pina.

* Eugen Ionescu Cunoscut în afara României sub

numele de Eugène Ionesco, născut la data de 26 noiembrie 1909, în mu-nicipiul Slatina, scriitor, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze, a decedat la data de 28 martie 1994, în Paris.

* George Emil Palade Medic și om de știință american

de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziolo-gie și medicină, s-a născut la data de 19 noiembrie 1912, în municipiul Iași. La vârsta de 96 de ani, în data de 7 octombrie 2008, a decedat în locali-tatea Del Mar, California.

* Dumitru Stăniloae Preotul născut la data de 16/29

noiembrie 1903, în localitatea Vlădeni, județul Brașov, decedat la data de 5 octombrie 1993, în București, a fost profesorul universi-tar, dogmatistul-traducător, scriitorul și ziaristul considerat unul dintre personalitățile proeminente ale teolo-giei europene și cel mai mare bo-goslov român din secolul XX.

MARI PERSONALITĂȚI

Gh

eorg

he

U

ng

ure

anu

Povestea cărţii tipărite

la Bacău

Cum te poate îmbolnăvi o carte

În anul 1979, la Întreprinderea

Poligrafică din Bacău (cunoscută pe plan naţional ca o mare producătoare de carte), a fost adusă spre tipărire o lucrare aparţinând profesorului dr. Petre Brânzei, directorul Spitalului Universitar „Socola” din Iaşi intitulată „Itinerar Psihiatric”. Prin această carte autorul a intenţionat crearea unei baze de lansare comună pentru medici şi psihologi, pedagogi şi soci-ologi, jurişti, activişti obsteşti, vizând

p r o m o v a r e a sănătăţii mintale. Lucrarea i-a fost încredinţată spre culegere unuia dintre cei mai buni culegători, linotipistul Petre D. Odată cu tre-cerea la exe-cutarea culegerii nu era zi în care Petrică, cum îi ziceau colegii, să

nu ne cheme şi să ne arate în manu-scris ce a păţit cutare bătrân, sau cutare tânăr, o femeie sau un bărbat cu diferite afecţiuni psihice, despre efectele fumatului şi ale alcoolului la femeile însărcinate, cauza şi efectele acestor boli. Uneori ne amuzam, alte-ori ne înspăimântam, dar în acelaşi timp ne îmbogăţeam cunoştinţele până atunci foarte vagi, despre multi-plele boli psihice de care putem suferi mulţi din noi, dar care sunt tratate cu indiferenţă. Pe acest coleg al nostru îl observam tot mai absorbit de cazurile relatate de autor – o mare somitate în bolile psihice - în paginile cărţii. Înce-puse să compare unele cazuri cu existenţa sa, sau cu comportamentul unora dintre colegi, ba mai mult, la unii dintre noi dându-le şi diagnostic. În afara autorului, Petrică, prin natura meseriei de tipograf şi mai cu seamă de linotipist a citit lucrarea din scoarţă în scoarţă. Şi, nu era puţin – cartea având în final 560 de pagini -, linoti-pistul acuza tot mai des frământări, dureri de cap, fiind nevoit într-un final să se prezinte la medic urmând mai apoi internarea sa la neurologie fiind în acelaşi timp şi consiliat de un psi-holog. A stat internat o perioadă destul de lungă în spital acordându-i-se multă atenţie din partea medicilor datorită cărora a reuşit să depăşească această etapă neplăcută din viaţa sa. Cartea a apărut în condiţii grafice ireproşabile şi se află în biblioteca fiecărui medic specialist. Dacă până atunci, tipografii ştiau că duşmanul lor numărul unu era plumbul care dădea viaţă literelor dar dacă nu erau condiţii de aer condiţionat şi dacă nu luai zilnic anti-dotul – laptele - puteau să le dea se-rioase probleme de sănătate, iată că, pe parcursul vieţii profesionale pot apărea unele probleme imprevizibile.

Vio

rel R

om

an

Comportament de ajutorare, tip de comportament prosocial ori-entat către sprijinirea conștientă și dezinteresată a persoanelor aflate în nevoie. .1. Omul s-a făcut unul pentru

altul; de aceea unul cu altul să vă ajutați. 2. Firea pe om a făcut să se ajute

unul pe altul; cel mai mare pe cel mai mic, cel mai tare pe cel mai slab, ca o însoțire omenească. 3. Cei cu putere datori sunt să

ajute pe cei slabi. 4. Tot omul trebuință de altul are;

de aceea niciodată să nu zici: ,,Ce-mi pasă mie” 5. Lumea se ține ajutând unul pe

altul, cu ceea ce fiecare poate ajuta, că altfel toți ar pieri. 6. Trebuințele ne leagă unul de

altul ca un lanț, de aceea unul pen-tru altul trebuie să ne sârguim. 7. Când vei osteni în orice lu-

crare, cere ajutor de la cel ce l-ai ajutat. 8. Trebuințele omenești, plăcerile

și interesul, ne adună pe toți într-o locuință ca într-o familie; de aceea fiecare trebuie deopotrivă, să ajute la ale lor trebuințe. 9. Unul de altul suntem legați

după trebuințele noastre, de aceea unul pe altul să ajutăm la a lui trebuință, după a noastră putință. 10. Când unul cu altul bine se

ajută, atunci la toți deopotrivă o dreptate se socotește. 11.Trebuințele omenești împre-

ună om cu om; această împre-unare dragoste ne aduce către

omenire. 12. Trebuința ne face să ne iubim

unii pe alții. 13. Unul pe altul când se ajută,

atunci dragoste mai multă (se naște). 14. Mână pe mână spală, și

amândouă obrazul. 15.Toți dăm sau primim ajutor.

Datorită precarității consttuției sale bio-psiho-intelectuale, omul este ,,condamnat” să caute și să cultive societatea semenilor săi. ,,Nimeni – remarca Erasm din Rot-terdam, nu-i până într-atât de dotat cu toate, trupește și sufletește, încât să n-aibă niciodată nevoie de serviciul altora, chiar al unora mai umili decât el”. De aici, două consecințe: 1) dispoziția naturală a indivizilor umani de a se articula în diade, triade, microgrupuri și grupuri sociale care să le faciliteze interacțiunea în scopul satisfacerii trebuințelor de percepere și cunoaștere interpersonală, de co-municare, de afecțiune, de apartenență și de poziție socială, dar și a celor materiale în situații de criză; 2) pledoaria conjugată a înțelepților anonimi și a scrierilor culte pentru transformarea orientării către altul, dintr-o predisoziție, într-o trăsătură stabilă de personalitate, cu mare semni f ica ț ie va lor ică și u m a n i s t ă . Comportamentul prosocial este, prin definiție, complet dezinteresat, lipsit absolut de orice recompensă exterioară. În schimb, cei care îl practică se bucură de aspectele socio-emoționale care îl însoțesc: mulțumire morală și stimă de sine, afecțiune față de oameni și față de lume în general, o stare generală de liniște și securitate, iar în cazurile când ajutorul a fost acor-dat în urma trăirii ,, ca și cum” a nenorocirii celuilalt, gestul con-duce, nu doar la atenuarea durerii celui ajutat, ci și a suferinței resimțite de binefăcătorul său.

Vir

gil

Mo

can

u

PRO

VERBIU

M


140-plumb Un român aproape de cer plumb-140

JURNAL DE HIMALAIA. MAKALU (1)

VIAŢA LA

MARE ÎNĂLŢIME

Motto

“Sunt unele lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuţi. Iar eu...

o să mor neştiutor. N-am cum să ştiu ce e viaţa” Adrian LAZA

Odată încheiată expediţia din

Aconcagua ne-am întors în Men-doza, unde m-am odihnit două zile înainte de a pleca spre următoarea destinaţie: Patagonia. Ne aşteaptă o expediţie de maxime solicitări ce vor dura 33 de zile, acoperind două luni – aprilie şi mai 2018. Din bogatul jur-nal de expediţie voi selecta mo-mentele şi situaţiile de maximă solicitare fizică şi psihică, dar răsplătite generos de bucuria de a fi cucerit masivul patagonez cu vârful său de 8481 de metri. Aşadar, Makalu pregăteşte-te! Venim!

Primele zile ale expediţiei noastre sunt consacrate pregătirilor,

acomodării cu terenul şi condiţiile de escaladare. Ne apropiem de Makalu zburând cu avionul spre Tumling-ham, de unde parcurgem drumul spre satul Nune cu un fel de maşină de teren antediluviană. Asta, în prima zi. Următoarea este rezervată ascen-siunii în satul Shedira, situat în munţi la altitudinea de 1850 de metri. Este ziua de Anul Nou, la nepalezi, local-nicii îl sărbătoresc bând un fel de bere produs autohton. Mâncarea care ni se serveşte, spre seară, nu e de mâncat, aşa că ne culcăm şi ne trezim flămânzi. Dimineaţa plecăm devreme, avem de mers vreo patru ore spre a urca la altitudinea de 2200 de metri. Ajungem şi suntem cazaţi într-o baracă de tablă, unde nu e deloc cald şi bine. Plouă. Rămân fără semnal la telefon şi laptop.

Vine şi noaptea. Stau cu ochii deschişi şi tremur de frig. Ziua a

cincea: plecăm devreme, ne aşteaptă o ascensiune de 6 – 7 ore şi un urcuş de 1400 de metri. Izolată în munte, dăm peste o clădire, tot din tablă, unde campăm peste noapte. Plouă şi ninge în acelaşi timp. Dimineaţa pornim pe o ploaie rece cu zăpadă, pe o ceaţă densă. Urcăm până la 4200 de metri şi ne instalăm la un popas despre care ştia şerpaşul nostru. Dawa Sherpa. E ceva mai bine, ne uscăm hainele, mâncăm ceva mai omeneşte, avem parte şi de odihnă, iar în zori pornim pe un traseu plin de dificultăţi, pentru ca la altitudinea de 4000 de metri să dăm de un loc sfânt budhist numit Yange Karka. Ne reculegem şi-apoi pornim mai departe, spre a poposi la un tea house modest, unde ne petrecem noaptea, 17 oameni într-o singură încăpere. Pornim dis-de-dimineaţă, vremea ţine cu noi şi, spre seară, ajungem la Makalu basecamp. Avem parte de o zi de odihnă şi de o seară cu cântece de tabără. Şi am ajuns, iată, la ziua a 10-a. Dimineaţă pornim spre Baruntze basecam şi urcăm până la 5600 de metri. Traseu greu, solicitant. Instalăm corturile şi dormim la – 15 grade. Dimineaţa, înainte de a porni la drum, şerpaşii amenajează un altar din piatră drept ofrandă adusă muntelui pentru a fi îngăduiţi spre a-i călca crestele înzăpezite. Atmosferă caldă şi liniştită. Se menţine aşa chiar şi în următoarea zi. Urcăm până la 6200 de metri, de unde mâine vom ajunge la pasul Sherpani Col. Alt traseu difi-cil, care solicită folosirea corzilor de escaladare. Cea de care sunt agăţat se rupe şi am parte de un moment ce s-ar fi putut transforma într-un acci-dent urât. Alunec pe gheţar, sub mine se cască hăul unei prăpăstii, dar reuşesc să mă agăţ la timp de un colţ de stâncă. Ajungem, în sfârşit, în tabără, ne instalăm corturile şi pregătim escalada de a doua zi.

Ziua 15 - E deja 4:30 şi Peme

nu dă vreun semn că ar vrea să se trezească. Mă ridic. Un strat gros de chiciură îmi cade pe faţă şi pe mâini. Acelaşi strat cade şi pe Peme, care începe să mormăie, nemulţumit. Time to get up, zic eu. Dawa se trezeşte şi el şi începe să topească zăpadă. Facem un plan scurt pentru ziua pe care o avem în faţă; recapitulăm, de fapt, ce am discutat aseară. Pregătim echipamentul, ne îmbrăcăm, bem un ceai şi mâncăm o tsampa (făină de porumb şi orz, prăjită, peste care se toarnă apă fierbinte). Are consistenţa unui por-ridge simplu, numai că are un gust mai deosebit. Ieşim din cort. Urmele pe care le făcuserăm aseară sunt acoperite cu totul. E 6:30. Soarele încă nu a ajuns la cortul nostru şi frigul e pătrunzător. Cu toate că am mănuşi duble de mare altitudine mâinile îmi îngheaţă. Pun degetele grămadă şi le mişc încontinuu ca să

se dezmorţească. În acelaşi timp mişc şi degetele de la picioare la fiecare pas. Cărarea şerpuieşte printre crevase şi după vreo oră în-cepe să urce abrupt. Teoretic, ar tre-bui să avem corzi fixe, întrucât panta e de peste 45 de grade, dar nu avem timp pentru asta. Peme urcă primul şi rupe zăpada, care îi trece de mi-jloc. Ne oprim din când în când şi ne tragem sufletul. Urcăm pe panta asta de vreo două ore, când Peme ne face semn să ne oprim. Tăiem zăpada şi ne facem fiecare câte o platformă mică. Peme bate un picket şi ne facem fiecare asigurare, după care ne punem colţarii şi hamul. În-cepe o porţiune şi mai abruptă, unde zăpada e spulberată şi trebuie să urcăm pe gheaţă. Mă uit în jos. Am urcat cam două sute de metri, pe o pantă de peste 45 de grade, la liber, fără asigurare. Peme urcă la liber următoarea lungine de coardă. Dawa îl asigură. Ajunge la limită, bate un picket, după care urcăm şi noi. Sun-tem în vârful pantei. De acolo începe un urcuş ceva mai lin, pe care-l par-curgem în vreo jumătate de oră na-vigând printre crevase. Ajungem la un perete uriaş de gheaţă de înălţimea unui bloc cu patru etaje. Practic, muntele se fragmentează aici. Pe perete se văd corzi vechi, din anii trecuţi, când peretele de gheaţă nu exista. În timp, partea de jos a gheţarului a tot alunecat şi peretele s-a înălţat. Traversăm gheţarul de la stânga la dreapta să vedem dacă nu e vreo cale să-l ocolim. Prin dreapta nu se poate. E o prăpastie de câteva sute de metri şi peretele de gheaţă. Ne întoarcem spre partea stângă. Navigăm printre mici crevase asiguraţi unul de celălalt. Colţarul mi se agaţă de o bucată de gheaţă şi fac un pas în dreapta. Piciorul drept intră în zăpadă, după care şi stângul. Încep să mă afund într-o crevasă. Deschid mâinile ca să opresc căderea. Mă jută şi rucsacul. Strig la Dawa, care e în faţa mea. Se trânteşte la pământ şi-mi opreşte alunecarea. Se întoarce şi Peme şi încet-încet mă extrag din crevasă. Mă scutur de zăpadă şi pornim mai departe. Crevasa principală e lată şi podul de zăpadă e destul de subţire. Dawa bate un picket şi Peme încearcă o traversare. Asigurăm, şi eu, şi Dawa. Când părea că a trecut de partea cealaltă podul de zăpadă cedează şi Peme dispare. În câteva secunde şocul căderii îl resimţim în asigurare. Ţinem coarda strâns şi Peme încearcă să găsească sprijin în peretele de gheaţă ca să începem să-l extragem. Îşi strigă comenzi în nepaleză şi încet-încet îl tragem afară. E alb la faţă şi plin de zăpadă. Ajuns pe marginea crevasei respiră precipitat. Aşteptăm câteva minute şi ne gândim la un alt plan. Încercăm să ocolim toată crevasa prin stânga şi să găsim o rută ocolitoare. Coborâm vreo sută de metri şi o luăm la

stânga. Dăm de o altă crevasă. Ne întoarcem şi coborâm şi mai jos. Tre-cem printre două crevase şi urcăm. Norocul nu ne surâde. Dăm de aceeaşi crevasă mare care practic taie muntele în două. Nu avem soluţie. Între timp şi vremea s-a înrăutăţit. Ninge şi o ceaţă deasă s-a aşternut pe tot muntele. Ne retragem în cărarea pe care am urcat, facem un depozit unde punem două corzi de 150 m fiecare şi vreo 7-8 pickets. Nu ne rămâne decât să coborâm şi să căutăm o scară pe care să o punem peste crevasă. Şansele sunt minime întrucât pentru Makalu nu se folosesc scări ca pentru Everest. Ne gândim să facem noi o scară din frânghie. Încă nu ştim ce decizie vom lua, dar de coborât trebuie să coborâm pentru că nu mai e nimic de făcut. Altitudinea e de 6800 m şi mai avem 300 m până în vârf. Coborâm prin ceaţă şi ninsoare. Pe porţiunea de gheaţă facem asigurare, după care coborâm la liber cu faţa la munte. În vreo oră şi jumătate sun-tem la cort. Zăpada cade în diverse forme, când fulgi mari, când măzăriche, când boabă de porumb. Vântul suflă cu putere. Incredibil cum s-a schimbat vremea de la cer senin

la furtună doar în două ore. Lăsăm echipamentul afară: ham, colţari, pi-olet, ne scuturăm de zăpadă şi ne strecurăm în cort. Dawa porneşte primusul şi bem apă caldă. Dezamăgirea ni se citeşte pe chipuri. Hotărâm să plecăm mâine dimineaţă spre basecamp, să încercăm să găsim o scară sau să construim o scară din frânghie cu care să încercăm să traversăm crevasa. Sunt destul de obosit şi adorm vreo două ore fără să mă schimb. Mă trezesc înfrigurat, beau nişte ceai şi mă schimb de hainele ude ce aproape s-au uscat pe mine. Dawa si Peme sporovăiesc pe limba lor. Peme încearcă să mă convingă să renunţăm la ideea de a mai încerca o dată. Că e greu, că e zăpadă mare... Nici nu-mi trece prin cap să renunţ, sunt destul de furios şi încerc să-i explic că n-am venit până aici ca să văd muntele, vârful şi să accept că nu se poate. No summit, no bonus! Nu i-a prea convenit, dar aşa am simţit atunci. Mănânc o supă de noodles cu gust de cauciuc, beau nişte apă fiartă şi înapoi la somn. .. (Sfârşitul primei părţi)

Jurnal de Adrian LAZA

Prezentare şi adaptare text Mihai BUZNEA

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII ......si al Primăriei Bacău pagina 2 VOCILE UNIRII Mihai...

Documents

Transcript of APARE SUB EGIDA FILIALEI BACĂU A UNIUNII ......si al Primăriei Bacău pagina 2 VOCILE UNIRII Mihai...