Anul XIV (serie nouă), nr 2 (54) 2017 Mesager bucovineanproiect al intelectualilor bucovineni de pe...

Bucovina multiculturală: istorie și actualitate



MesagerbucovineanMesagerbucovinean

Revistă de cultură pentru bucovinenii de pretutindeni

CERNĂUȚI – BUCUREȘTI – RĂDĂUȚI – CHIȘINĂU

Anul XIV (serie nouă), nr 2 (54) 2017

C U P R I N S

EditorialȘtefan HOSTIUC, Bucovina multiculturală, istorie și actualitate ....................... 1Demografie & IdentitateConstantin UNGUREANU, Românii din spațiulistoric al Bucovinei (1774-2002)........................................................................... 2Bucovina multiculturalăAnastasia DUMITRU, Bucuria de a aparţine culturiisau despre căutarea ,,urmei româneşti” la Cernăuţi .............................................. 9Teme, probleme, dilemeDoina CERNICA: Bucovina reîntregită cultural, cel mai importantproiect al intelectualilor bucovineni de pe ambele părți ale frontierei (II) ......... 13Poe i bucovineniMircea LUTIC, Eminescu e flamura noastră ..................................................... 15Galina TARASIUK, Eternul miraj .................................................................... 16MementoDragoș OLARU, Primarul Traian Popovici, salvatorul a 20 000 de evrei cernăuțeni sortiți deportării în Transnistria în toamna anului 1941 ..................... 17MemoriiLiviu FENDRIHAN, O istorie de familie. Amintiri răzlețedespre Cernăuțiul cosmopolit de altă dată ........................................................... 21Oglindă retrovizoareMircea A. DIACONU. Cernăuți. Obiecte pierdute ............................................ 25InterviuDumitru BALAN: „Am făcut școală la cel mai vechiliceu românesc din Bucovina, care a produs întotdeaunavalori, pentru că întotdeauna a avut profesori de elită” ....................................... 26ProzăLiliana COROBCA, Bucovina (fragment) ........................................................ 30Monumentele BucovineiIoan VELEHORSCHI, Mănăstirea Humorului (Humorul)în cultura și istoria Bucovinei ............................................................................. 32Via a bisericeascăVladimir ACATRINI, Satul Băhrinești și bisericile sale. Familia de preoți români Mandicevschi .............................................................. 35Reviste cernău eneAlis NICULICĂ, „Junimea literară”, revista scriitorilor din Bucovina interbelică (II) ..................................................................................... 38RememberLucia OLARU NENATI, Colonelul George Galan, un elocvent exemplu de devoțiune bucovineană ................................................. 41File de dicţionarMircea IRIMESCU, Universitari bucovineni în lumea largă. Israel ................. 43In memoriamȘtefan HOSTIUC, Cuvânt de adio pentru Ilie Luceac ...................................... 47

Editor: Societatea pentru Cultura şi

Literatura Română în Bucovina, în parteneriat cu Centrul Cultural

Român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți” și Asociația Social-

culturală ”Bucovina” din ChișinăuDirector onorific:

acad. Dimitrie VATAMANIUC

Director: prof. Carmen ANDRONACHI

Redactor sef: Ştefan HOSTIUC

Colegiul de redacţie: prof. univ. dr. Dumitru BALAN prof.univ. dr. Dumitru CURCĂ

ec. dr. Liviu CABARIU avoc. dr. Eugen PATRAŞ

prof. Antoaneta LUCASCIUC prof. Paraschiva TRANDAFIR

ing. Mihai ONCIUL ing. Oltea REUS (Bucureşti) acad. Vasile TĂRÂȚEANU

jurnalist Maria TOACĂ (Cernăuţi) scriitor Arcadie SUCEVEANU (Chişinău)

dr. Ion BOTOŞ (reg. Transcarpatică) jurnalist Vadim BACINSCHI (reg. Odesa)

Design/Tehnoredactare: Miroslava IURIICIUCVitalie RUDCOVSCHI

Adresa redacţiei: Str. Mureşana nr.7, bl.51A, sc.A, et.4, ap.12,

c. p. 031842, sector 3, Bucureşti, România

Adresa electronică: [email protected]

Bun de tipar: 2017

Apărut: 2017

Tipărit la: DRUK-ART

Tiraj: 500 exemplare

ISSN 1841-0499

Această revistă a fost tipărită cu sprijinul Ministerului pentru Românii de Pretutin-deni, www.mprp.gov.ro.

Conţinutul acestei reviste nu reprezintă po-ziţia oficială a Ministerului pentru Românii de Pretutindeni.

revistă de cultură pentru bucovinenii de pretutindeniAnu l XIV (s eri e nou ă) , nr 2 (54) , 2017

S E D I F U Z E A Z Ă G R A T U I T

Răspunderea pentru conţinutul textelor publicate în revistă aparţine în exclusivitate autorilor.

Sponsor 10% din proiect:Ec. Liviu CABARIU

МС Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 2 (54), 2017 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.2 (54), 2017 1

Editorial

Multiculturalismul bucovinean:un fapt real sau doar un mit?

Ștefan HOSTIUC

Ne-am obișnuit să defilăm cu vorbe frumoase, dar fără acoperire. Ne place să spunem că

Cernăuțiul a fost și rămâne un oraș multicultural. Da, a fost. Dar mai este oare? Dovezi că a fost avem din abundență, dar dovezi că mai este, nu se prea găsesc. Sau poate greșesc? Poate cineva le deține? Numai să nu arate cu degetul spre casele naționale, pentru că nici una din ele, cu excepția celei ucrainene, nu aparține prezentului. Toate sunt niște vestigii ale tre-cutului. Acum, în ele se face orice numai nu cultură națională. Una e curte de apel (Palatul Național al Românilor), alta e școală de muzică (Casa Polonă), una e cămin cultural municipal (Casa evreiască), alta, în genere, e transformată în spațiu locativ (Casa Germană). Comunităților li s-au redat, din fostele proprietăți, prin asociațiile lor culturale, mici spații unde desfășoară sporadic simbolice activități.

Multiculturalismul la Cernăuți trage să moară. Dacă nu e chiar mort de-a binelea. Mă refer la multiculturalismul real, din viața de toate zilele, nu la cel exotic, țopăit pe scenele improvizate în piețe publice de ziua orașului sau de alte sărbători calendaristice. Unde s-a mai văzut multiculturalism fără instituții multiculturale? Or, multiculturalismul este el însușii o instituție. Pentru ca această instituție să fie viabilă, ea trebuie să fie respectată, întreținută, protejată, nu șubrezită, subminată, distrusă. Spiritul multicultural trebuie să fie cultivat, nu îngropat prin hotărâri care-i sunt potrivnice, prin legi care-i sunt dușmănoase, prin practici care-i grăbesc dispariția.

În ultima vreme, spectrul bilingvismului bântuie, în hlamidă de proiect european, prin școlile românești din Bucovina nordică. Cele ucrainene n-au nevoie de bilingvism. Dar de ce oare? Nu sunt și ele parte a unui ținut multicultural? Dacă suntem cu adevărat multiculturali, ar trebui să încurajăm multiculturalismul peste tot. În realitate, acest „bilingvism didactic” e o pacoste, o nenorocire pentru elevul român. În loc să învețe să comunice corect într-o limbă sau alta (fie română, fie ucraineană, fie engleză), el este încurajat să vorbească amestecat, folosind un limbaj macaronic. Cu astfel de

experimente școlare ne autodistrugem ca etnos, ne ducem de râpă.

Dacă ar exista dorința sinceră ca multiculturalismul să funcționeze cu adevărat într-o urbe care se proclamă multiculturală, el ar trebui să fie stimulat instituțional. Municipalitatea trebuie să cultive multiculturalismul, nu doar să-l declare de sărbători sau să-l exploateze ca idee cu care poate câștiga proiecte internaționale. O cetate multiculturală e o cetate care stimulează plurilingvismul, o cetate în care prosperă învățământul în mai multe limbi, în care copiii au posibilitatea să învețe în limba lor maternă, să frecventeze instituții preșcolare în care educația să se desfășoare în limba părinților lor, o cetate care respectă tradiția bucovineană a dialogului interetnic.

Bucovina nu are nevoie de forme fără fond. Ea are imprimat multiculturalismul în propria ființă. Unicitatea portului popular, aproape identic la românii și ucrainenii din regiune, e cea mai convingătoare dovadă a acestui fapt. Secole de-a rândul cele două etnosuri au viețuit împreună pe acest pământ, s-au respectat și s-au îmbogățit reciproc, au creat o tradiție a bunei înțelegeri și a competiției sănătoase, și e păcat ca această ecuație identitară să dispară tocmai acum, când Ucraina e mai hotărâtă decât oricând să facă parte din marea familie europeană. Trăim într-o lume care tinde spre globalizare și uniformizare, care îi apropie pe oameni, dar care comportă și riscul asimilării, riscul dispariției tradițiilor culturale ale unor țări, darmite unor regiuni. Segmentarea provinciei prin cele două războaie care, de fapt, au fost unul singur, cel de al doilea constituind o recidivă a celui dintâi, a zdruncinat din temelii edificiul ei multicultural, încurajând politic monoculturalismul și monolingvismul. Astfel, Bucovina și-a pierdut statutul de teritoriu central-european pe care dorește acum, prin eurointegrare, să-l recâștige. Și e de datoria oamenilor politici să înțeleagă acest lucru și să acționeze în consens nu doar cu interesele țării, ci și cu respect pentru specificul multicultural al acestei provincii istorice.

2 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 2 (54), 2017

Demografie & Identitate

Românii din spațiul istoric al Bucovinei (1774-2002)

Constantin UNGUREANU

Evoluția numerică a românilor din Bucovina, până la mijlocul sec. al XIX-lea

Anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic constituie un moment de cotitură pentru dezvoltarea ulterioară a provinciei. Până la răpirea din 1774, acest teritoriu era parte integrantă a Moldovei și avea o populație majoritar românească. La ocuparea Bucovinei, autoritățile austriece, constatând că nu există o diferență etno-demografică distinctă între acest spațiu și restul Moldovei, au motivat anexarea prin necesitatea obținerii unei legături mai convenabile între Transilvania și Galiția.

Până la anexarea Bucovinei de către Austria nu s-a efectuat un recensământ al populației care să reflecte structura etnică a locuitorilor. Nici informațiile de ordin confesional nu sunt de mare folos, câtă vreme toți moldovenii (românii) din Bucovina și marea majoritate a rutenilor și huțulilor (ucrainenilor) erau de religie ortodoxă. Având o poziție geografică periferică, nordul Moldovei (în special ținuturile Cernăuți și Hotin) a fost cel mai puternic afectat, de-a lungul secolelor, de mișcările de populație. Românii de aici s-au aflat în contact permanent cu ucrainenii, în special cu cei din Galiția și Podolia, iar în multe localități populația era mixtă.

Istoricii austrieci și germani din sec. al XIX-lea, pornind de la observațiile făcute pe teren și de la unele evaluări statistice, erau unanimi în convingerea că, inițial, românii au constituit populația cea mai numeroasă în Bucovina. Situația etno-demografică a Bucovinei a fost cercetată și de istorici români. Ion Nistor, spre exemplu, face două evaluări puțin diferite despre numărul românilor din Bucovina către anul 1775, afirmând că la momentul anexării, în acest spațiu trăiau cca. 71.750 de locuitori, dintre care cca. 52.750 (73,5%) sau 55.495 (77,3%) erau români1. Nicolae Ciachir susține că teritoriul cedat cuprindea 226 de sate și 52 cătune, cu o populație de cca. 70.000 locuitori, dintre care 47.860 (68,4%) erau români2. Dar toate

aceste surse și evaluări nu conțin date concrete despre amplasarea numerică a românilor pe zone sau localități.

De o mare valoare sunt recensămintele rusești din anii 1772/73 și 1774 efectuate în Moldova, care în cazul ținuturilor Cernăuți și Câmpulung-Moldovenesc conțin informații concrete privind numele și prenumele capilor de familii. Analiza antroponimică a acestor recensăminte a permis o evaluare mai exactă a structurii etnice a populației din spațiul Bucovinei, în ajunul anexării. În baza acestor recensăminte, cercetătorul român Pavel Țugui constată la sfârșitul secolului trecut că din 84.514 locuitori ai Bucovinei, 54.284 (64,2%) erau români3, iar sociolingvistul cernăuțean Ion Popescu estimează numărul locuitorilor Bucovinei, în 1774, la 82.809 persoane, dintre care 54.174 (65,4%) erau români4. Ambii cercetători includ în calculele făcute de ei și un șir de sate (din zona Herța și din ținutul Suceava), care, inițial, au fost ocupate de trupele austriece, dar ulterior au fost retrocedate Moldovei și nu s-au aflat în componența Bucovinei.

După evaluările noastre, structura etnică cea mai diversă a populației din teritoriul anexat de Austria o avea ținutul Cernăuți. În 1774, în acest ținut existau 105 localități (fără satele din zona Herței), în care locuiau 6.373 de familii (cca. 31.865 persoane), dintre care 2.652 erau familii de români (13.260 persoane – 41,6%). Elementul românesc domina doar în ocolul Târgului. În ocolul Nistrului românii constituiau mai puțin de un sfert din populație. În Ocolul Prutului de Jos, preponderența românilor era evidentă la sud-est de linia Cernauca – Șerăuți – Zadobriuca – Jucica. La apus de această linie, românii mai constituiau cca. 20-40% în diferite sate. În Ocolul Nistrului, ponderea populației românești era mai însemnată în sud-estului ocolului, fiind concentrată în 7 sate, la hotar cu ținutul Hotin.

În 1774, populația românească era majoritară la Cernăuți și în suburbiile acestuia, precum și în majoritatea satelor din vecinătatea târgului. Atunci românii încă mai erau majoritari într-un șir de sate

2 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 2 (54), 2017 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.2 (54), 2017 3


de pe valea Ceremușului (Costești, Cabin, Carapciu, Stănești, Hlinița, Vilaucea, Berbești și altele) și din stânga Prutului (Cernauca, Ivancăuți, Nepolocăuți, Rarancea, Șubraneț, Toporăuți, Zadobriuca, Boianciuc, Dobronăuți, Horoșăuți și altele). Mai târziu, românii din toate satele acestea au fost asimilați ori s-au mutat în alte localități.

În ajunul ocupării austriece, românii predominau în partea centrală și de sud a provinciei (ținuturile Suceava și Câmpulung-Suceava). În 13 sate din sud-vestul Bucovinei locuiau 1.447 familii, din care 1.196 familii (5.980 persoane – 82,6%) erau românești. Din ținutul Suceava au trecut la Austria 2 târguri și 104 sate, în care locuiau 4.632 familii (23.160 persoane). Majoritatea covârșitoare a populației din acest ținut era românească (3.936 familii sau 19.680 persoane, reprezentând 85%). În ajunul anexării Bucovinei, pe acest teritoriu existau 3 târguri și 231 de sate, în care locuiau 67.914 persoane, din care 39.814 (58,6%) erau moldoveni (români).

În doar 12 ani, cât a durat perioada administrației militare (1774-1786), numărul populației Bucovinei s-a dublat (de la 67.000-73.000, la 135.000). Treptat, a scăzut și ponderea locuitorilor de naționalitate română. Imediat după anularea autonomiei Bucovinei (1786), un număr mare de bucovineni au emigrat în Moldova. Procesele de migrație s-au desfășurat cu aceeași intensitate și în următoarele decenii. Concomitent cu exodul românilor avea loc infiltrarea rutenilor

din Galiția, fapt care a contribuit la diminuarea ponderii populației românești în favoarea celei ucrainene5.

În urma unor calcule și estimări, reieșind din diferite informații și surse directe și indirecte, am constatat că, în 1791, în Bucovina locuiau 153.790 persoane, dintre care 88.090 (57,3%) erau români. În nord-vestul Bucovinei, românii erau deja în minoritate în 1774, ponderea lor în acest teritoriu continuând să scadă. Fostul ocol Câmpulung-Cernăuți era populat în întregime de huțuli. Partea centrală și de sud a Bucovinei era locuită în majoritate de români. Totuși, datorită diminuării procentului locuitorilor evrei și țigani, ponderea românilor din Bucovina s-a redus nesemnificativ în acest interval (de la 58,6%, în 1774, la 57,3%, în 1791). Dar în deceniile următoare, datorită numărului mare de imigranți, cu precădere din Galiția, numărului crescând de coloniști din regiunile vestice ale imperiului și numărului mare de emigranți români în Moldova și Basarabia (după 1812), ponderea populației românești a continuat să scadă. Modificări de structură a populației în al treilea

pătrar al secolului XIXPână la mijlocul sec. al XIX-lea, autoritățile

austriece nu au realizat recensăminte ale populației care să înregistreze și structura etnică a locuitorilor Bucovinei. Istoricul Ion Nistor afirmă că, în 1848, în Bucovina locuiau 209.293 români și 108.907 ruteni6. O altă sursă, valabilă pentru anul 1846, estimează că românii constituiau 4/5 din populație în districtele Cernăuți, Gura Humorului și Storojineț, mai mult de 3/5 în Suceava, Rădăuți și Câmpulung, 1/2 în Sadagura și 2/5 – în districtul Siret7. Astfel, la mijlocul sec. al XIX-lea, românii constituiau circa 80% din populația districtelor Cernăuți și Storojineț, iar în districtul Sa da gura, din stânga Prutului, românii și rutenii erau în proporție aproximativ egală.

Recensămintele și evaluările statistice pentru anii 1850, 1857 și 1869 arată o reducere treptată a populației românești în Bucovina. În cursul a circa 100 de ani de stăpânire austriacă, evoluția numerică și procentuală a românilor bucovineni a fost următoarea:

Românii din Bucovina, în perioada 1774-1869

Locuitori 1774 1791 1850 1857 1869Total 67.914 153.790 380.826 456.920 511.964Români 39.814 88.093 184.718 202.655 209.116În % 58,6% 57,3% 48,5% 44,3% 40,8%

Surse: 1774 și 1791 – evaluări proprii; 1850 - Karl Czoernig, Ethnographie der österreichischen Monarchie, p. 74-80; 1857 - Hauptbericht und Statistik Români din Bahrinești, în cojoace bucovinene, numite mintene

(perioada austriacă).


der Handels- und Gewerbekammer des Herzogthums Bukowina nebst topographisch-statistischer Darstellung des Kammerbezirkes mit Schlusse des Jahres 1861, Czernowitz 1862, p. 104-105; 1869 - Hauptbericht und Statistik über das Herzogthum Bukowina für die Periode 1862-1871, Lemberg 1872, p. 65-67.

În 1857, în partea nordică a Bucovinei românii reprezentau: în districtele Cernăuți (rural) și Storojineț – 71-72%, în districtul Sadagura – 39,5%, în orașul Cernăuți – 34,8%, în districtul Stănești – 22,8%8. Din 1857 până în 1869, ponderea populației românești s-a redus cel mai mult în capitala Bucovinei și în districtele Cernăuți (rural), Storojineț și Siret. În 1869, în Cernăuți locuiau 33.884 persoane, dintre care doar 5.999 (17,7%) români. Districtul Cernăuți rural (împreună cu Sadagura) avea 74.367 locuitori, dintre care 28.315 (38,1%) erau români. Districtul Storojineț avea 54.344 locuitori, dintre care doar 27.127 (49,9%) erau români. În districtul Siret locuiau 46.929 persoane, dintre care 14.339 (30,6%) erau români. Dincolo de Prut, ca și în zona muntoasă de nord a Bucovinei, situația demografică a românilor era următoarea: în districtul Coțmani (împreună cu Zastavna) – 1.021 (1,3%) români, în districtul Vijnița (împreună cu Putila) – 1.281 (2,6%) români9.

Așadar, în decurs de aproape un secol, proporția românilor din Bucovina s-a micșorat de la cca. 58,6%, în ajunul anexării, la 40,8%, în anul 1869.

În intervalul 1850-1869, acest proces s-a accelerat mai ales din cauza asimilării etnice și lingvistice a unui număr mare de români din partea de nord și centrală a Bucovinei. Totuși, statisticile din 1850, 1857 și 1869 sunt contradictorii, iar din cauza lipsei unor informații mai detaliate pe localități este dificil de apreciat evoluțiile etno-demografice din anumite spații ale Bucovinei.

Românii bucovineni conform recensămintelor austriece din 1880-1910

Începând cu anul 1880, recensămintele austriece s-au făcut după criteriul limbii de comunicare. În Bucovina, unde mai multe localități aveau populație mixtă, cu locuitori care vorbeau mai multe limbi, acest criteriu de organizare a recensămintelor nu a fost cel mai reușit pentru determinarea naționalității populației. Situația cea mai delicată era în satele mixte româno-ucrainene, unde s-au înregistrat și cele mai mari diferențe de la un recensământ la altul.

În 1880, din totalul de 568.453 de locuitori, doar 190.005 (33,4% din total) s-au declarat vorbitori de română10. Față de anul 1869, recensământul din 1880 a constatat o modificare bruscă privind românii și rutenii din Bucovina. Sate întregi, mai ales din apropierea orașelor Cernăuți, Storojineț și Siret, care în 1869 erau considerate ca fiind populate în majoritate de români, în 1880 au fost apreciate drept sate ucrainene. Populația românească era dominantă în districtele din sudul Bucovinei: Câmpulung, Rădăuți și Suceava. În două districte din partea centrală a Bucovinei, nicio naționalitate nu avea o majoritate covârșitoare. În districtul Storojineț, 48% din totalul de locuitori erau români, iar 37,4% erau ruteni, pe când în districtul Siret rutenii constituiau 38%, iar românii 29,9%.

Totodată, în nord-vestul Bucovinei au mai fost înregistrate comunități importante de români la Cernauca (188 persoane), Hlinița (172), Verbăuți (134), Piedecăuți (120), Berhomet pe Siret (108), Nepolocăuți (80), Stănești pe Ceremuș (51) etc. În aceste sate românii erau minoritari. În următoarele decenii ei vor fi complet asimilați. În mai multe sate situate la nord-vest de Storojineț, un număr mare de locuitori s-au declarat români. Astfel, românii erau încă majoritari la Banila Moldovenească, Davideni și chiar la Comarești. În alte sate din această zonă (Jadova, Panca, Căbești, Costești), românii mai constituiau o minoritate importantă. În următoarele decenii, în toate satele respective s-a produs o diminuare importantă a ponderii populației românești. Tot atunci (1880), târgul Storojineț era locuit de 5.115 locuitori, inclusiv 2.014 (39,4%) români11.


Familie de români bucovineni (perioada austriacă)


Următoarele două recensăminte, din 1890 și 1900, nu au arătat o modificare însemnată în privința populației românești. La începutul sec. al XX-lea a fost modificată legea electorală privind alegerile în Dietă și în Parlamentul din Viena, fiind create curii electorale pe criterii etnice. Aceasta a făcut să crească importanța politică a structurii etnice a provinciei, fiindcă în funcție de rezultatele recensămintelor cutare sau cutare localitate era atribuită unei curii electorale românești sau ucrainene. În preajma recensământului din 1910, elitele politice și culturale românești au efectuat o amplă campanie de iluminare în zona rurală spre a-i convinge pe țăranii români din satele cu populație mixtă să se înscrie drept vorbitori de limbă română. Rezultatele nu au întârziat să apară. În multe sate mixte din nordul Bucovinei s-a produs o adevărată redeșteptare națională, au fost deschise școli particulare românești, iar mulți români s-au înscris la recensământ ca vorbitori de limbă română. În decursul anilor 1880-1910, numărul românilor din Bucovina s-a modificat în felul următor:

Românii din Bucovina, după limba de comunicare, în perioada 1880-1910

Locuitori 1880 1890 1900 1910Total locuitori 568.453 642.495 723.504 794.929Locuitori de limbă română 190.005 208.301 229.018 273.254În % 33,4% 32,4% 31,6% 34,4%

Sursa: Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece ..., p. 251.

În primul deceniu al sec. al XX-lea, ponderea populației românești a crescut de la 31,6% la 34,4%. Față de 1900, sporul populației românești a fost de 44.236 persoane, iar cea mai însemnată modificare a raportului dintre români și ucraineni s-a produs în districtele Cernăuți (rural), Siret, Storojineț și Suceava. Cele mai senzaționale modificări, comparativ cu anul 1900, s-au produs în satele Cuciurul Mare, Mihalcea, Ceahor, Corovia, Molodia, Chicera (districtul Cernăuți rural), Banila Moldovenească, Broscăuții Noi, Broscăuții Vechi, Corcești, Davideni, Panca (districtul Storojineț), Tărășeni, Stârcea, Hliboca, Chindești (districtul Siret), Călinești Cuparencu, Călinești Ienachi, Danila, Hatna, Iacobești, Ipotești, Măreței, Mitocul Dragomirnei, Pătrăuți (districtul Suceava), Milișeuții de Sus (districtul Rădăuți) etc. Totuși, chiar potrivit recensământului din 1910, populația românească din multe sate din nordul Bucovinei era mai mică față de anul 1880. În trei decenii, populația românească s-a redus în Banila

Moldovenească, Căbești, Comarești, Corcești, Davideni, Huta Nouă, Jadova, Panca, în orașul Storojineț, la Tărășeni, Volcineț etc.12. Majoritatea acestor sate se aflau în vecinătatea orașului Storojineț care, lărgindu-se rapid la sfârșitul stăpânirii austriece, a atras mulți imigranți, dintre care unii s-au stabilit în satele din apropiere.

Românii din Bucovina aflată în componența României (1918-1940, 1941-1944)

În perioada Primului Război Mondial și în primii ani postbelici, în Bucovina s-au înregistrat importante schimbări etno-demografice. În 1919, autoritățile române au făcut o estimare a numărului populației Bucovinei. Potrivit acestei estimări, provincia era populată de 811.721 persoane, dintre care 378.859 (46,7%) erau români. Față de recensământul oficial austriac din 1910, populația Bucovinei se mărise cu numai 11.623 de lociuitori, constatându-se o creștere a numărului românilor cu 105.605 persoane. Cele mai mari deosebiri în numărul de români și ucraineni s-au consemnat în județele cu populație mixtă Cernăuți, Siret, Storojineț și Vașcăuți. Aceste mari deosebiri de date înregistrate înainte de război, în 1910, și după război, în 1919, se explică prin aplicarea unor criterii diferite de apreciere a etniei locuitorilor. În 1919, mulți locuitori conștienți de trecutul lor românesc au fost clasificați drept români, chiar dacă nu erau vorbitori de limba română. Potrivit estimărilor respective, în 1919 românii constituiau 67,7% în județul Storojineț, 65,9% în Siret, 51,8% în Cernăuți, 22,9% în Vașcăuți. Tot atunci, orașul Cernăuți avea 91.852 de locuitori, dintre care doar 12.639 (13,8%) erau români13.

În 1930, în teritoriul istoric al Bucovinei locuiau 839.519 persoane, inclusiv 368.539 (43,9%) români. În partea de nord a Bucovinei, populația românească era concentrată în sudul județului Cernăuți (68,6% în plasa Cosminului, 29% în plasa Prutului și 27% în municipiul Cernăuți) și în sudul județului Storojineț (63,2% în plasa Flondoreni, 18,7% în plasa Ceremușului și 39% în orașul Storojineț). Populația urbană număra 228.056 persoane (26,7% din totalul populației provinciei), românii reprezentând 33%. În localitățile rurale, românii reprezentau 48,7%14. Rezultatele recensământului sunt sensibil diferite dacă repartiția pe națiuni se face după criteriul limbii materne. În localitățile din Bucovina istorică, 340.106 (40,5%) persoane considerau româna drept limbă maternă.

În multe localități din Bucovina, un număr important de locuitori se declarau români dar considerau ucraineana drept limbă maternă. Cele



750 mii de locuitori din spațiul istoric al Bucovinei, românii constituiau majoritatea (cca. 425 mii locuitori, reprezentând 56-57%).

Românii din teritoriul istoric al Bucovinei, după anul 1944

Revenirea armatei sovietice, în anul 1944, a provocat un nou exod al populației înspre România. După unele estimări, atunci s-au refugiat în România 32.958 de bucovineni. Totodată, zeci de mii de bărbați au fost mobilizați pe front sau au fost trimiși la muncă în diferite regiuni ale URSS. După încheierea războiului s-a consemnat o creștere continuă a numărului de locuitori, atât în regiunea Cernăuți (nordul Bucovinei), cât și în județul Suceava (sudul Bucovinei). Totodată, în partea de nord a Bucovinei a crescut constant ponderea populației ucrainene, dar și în sud s-a mărit procentul locuitorilor de naționalitate română.

În decurs de trei decenii (1959-1989), numărul locuitorilor regiunii Cernăuți a crescut cu 166.680 de persoane. În aceeași perioadă, ponderea populației românești s-a menținut la cca. 19,6-19,7%. Românii (moldovenii) locuiau preponderent în 4 raioane din sudul regiunii

mai mari discrepanțe privind numărul românilor și ucrainenilor, după neam și limba maternă, au fost înregistrate în satele Camena, Cuciurul Mare, Mihalcea - județul Cernăuți; Adâncata (Hliboca), Banila pe Siret, Bobești, Broscăuții Noi, Căbești, Comarești, Costești, Davideni, Dumbrava Roșie, Panca, Petriceni (Camenca) – județul Storojineț; Bălcăuți, Cerepcăuți, Milișăuți, Negostina, Rogojești, Cândești, Gârbăuți, Volcineț – județul Rădăuți; Călinești Ienachi, Danila, Dărmănești (Hatna), Ipotești, Mărăței, Șerbăuți – lângă orașul Suceava. Cele mai multe din satele menționate formau zone compacte situate la nord-vest de Storojineț, la sud de Cernăuți, la nord de Suceava sau în apropiere de Siret. Și recensămintele austriece din anii 1880-1910 au consemnat, în multe din satele respective, mari diferențe între numărul de vorbitori de limbă română și numărul de vorbitori de limba ruteană.

Evenimentele tragice din vara anului 1940 au avut o influență directă asupra structurii etnice a Bucovinei. În primul an de stăpânire sovietică, un număr mare de bucovineni s-au refugiat în România, mulți au fost victime ale represiunilor sovietice sau au fost deportați în Siberia și Kazahstan. În consecință, numărul total al populației s-a micșorat semnificativ, iar procentul românilor din această provincie s-a redus considerabil. După calculele Institutului de Statistică din România, la 1 ianuarie 1940, în teritoriul din nordul Bucovinei, locuiau 549.947 persoane, inclusiv 166.095 (30,2%) români15. Potrivit recensământului românesc din toamna anului 1941, în nordul Bucovinei locuiau 456.322 de persoane, inclusiv 141.898 (31,1%) români. În orașul Cernăuți au fost înregistrate doar 78.825 de persoane, inclusiv 18.608 (23,6%) români16. Comparativ cu estimările pentru luna ianuarie 1940, populația din nordul Bucovinei s-a diminuat cu 93.625 locuitori, iar numărul etnicilor români s-a redus cu 24.197 persoane.

Schimbări importante s-au produs și în partea de sud a Bucovinei. După calculele noastre, la 6 aprilie 1941, în teritoriul istoric din sudul Bucovinei, locuiau 320.722 persoane, inclusiv 265.755 (82,9%) români17. Așadar, potrivit recensămintelor românești din aprilie/septembrie 1941, în teritoriul istoric al Bucovinei locuiau 777.044 persoane, dintre care 407.653 (52,5%) români. La sfârșitul lui 1941, potrivit unor estimări noi, în 5 județe din Bucovina istorică locuiau 763.718 persoane, inclusiv 438.766 (57,4%) români18. În aceste calcule erau incluse și 11 sate din județele Câmpulung și Suceava, care nu erau din teritoriul istoric al Bucovinei. Așadar, din cca.


Românaș din Ropcea la o manifestare românească. Cernăuți, 2017. Foto: Vlad ACATRINI


(Herța, Hliboca, Noua Suliță, sudul raionului Storojineț) și în orașul Cernăuți. În județul Suceava, numărul locuitorilor s-a mărit, în decurs de 35 de ani, cu 194.156 persoane. Ponderea românilor din județ a crescut de la 92,3% (în 1956) la 96,7% (în 1992).

După calculele noastre, în 1989, în nordul Bucovinei locuiau 656.445 de persoane, dintre care 74.475 (11,3%) declarați români și 32.612 (5%) declarați moldoveni. Locuitorii de naționalitate română locuiau compact la sud de orașele Cernăuți și Storojineț, constituind 55,2% în raionul Hliboca, 37,5% în Storojineț și 45,4% în satele bucovinene din raionul Noua Suliță. În comunele Boian și Mahala, din raionul Noua Suliță, aproape toți locuitorii s-au declarat moldoveni, iar în mai multe sate de lângă Cernăuți au fost înregistrați mai mulți moldoveni decât români19. În 1992, din cca. 700 mii de locuitori din județul Suceava, aproximativ 500 mii locuiau în teritoriul istoric al Bucovinei. Localitățile urbane din sudul Bucovinei aveau 217.119 locuitori, dintre care 211.792 (97,5%) erau români. În zona rurală locuiau 283.641 persoane, dintre care 268.038 (94,5%) erau români.

În anii 1989/1992, în spațiul istoric al Bucovinei locuiau 1.157.205 persoane, inclusiv 586.917 (50,7%) români. Comparativ cu recensămintele din aprilie / septembrie 1941, numărul locuitorilor a crescut cu cca. 200 mii în nordul Bucovinei și cu cca. 180 mii în partea de sud. În decurs de jumătate de secol structura etnică a populației s-a modificat semnificativ în ambele părți ale Bucovinei dezmembrate. În partea de nord, în intervalul 1941-1989, populația românească a scăzut de la 31,1% la 16,3%. Numărul românilor din nordul Bucovinei s-a micșorat semnificativ și în cifre absolute (de la 166.095, în ianuarie 1940, sau 141.898, în toamna 1941, la 107.087, în 1989). În sudul Bucovinei, în perioada 1941-1992, proporția românilor a crescut de la 82,9%, la 95,8%. În decurs de 50 de ani, numărul locuitorilor din teritoriul istoric al Bucovinei s-a mărit cu cca. 380 mii de persoane (de la 777.044, în aprilie/septembrie 1941, la 1.157.205, în 1989/1992). În 1941, în teritoriul istoric al Bucovinei locuiau 407.653 (52,5%) români. În 1989/1992, în același teritoriu locuiau 586.917 (50,7%) români, în partea de nord fiind divizați în 74.475 români și 32.612 moldoveni.

Lipsa învățământului în limba maternă – cauză principală a asimilării etnice

Destrămarea Uniunii Sovietice, în anul 1991, și proclamarea independenței Ucrainei au provocat noi evoluții demografice în nordul

Bucovinei. În perioada 1989-2001 a crescut numărul locuitorilor din toate cele patru raioane cu populație românească, precum și numărul locuitorilor din raioanele Putila și Vijnița (sud-vestul regiunii). Dar cu toate că în intervalul 1989-2001 în majoritatea satelor românești din nordul Bucovinei numărul populației a crescut, numărul populației românești s-a micșorat. Față de anul 1989, ponderea populației românești a crescut în raionul Herța, s-a diminuat puțin în raioanele Noua Suliță și Storojineț și s-a redus semnificativ în raionul Hliboca (de la 56,9%, la 51,4%). După calculele noastre, în 2001, în localitățile regiunii Cernăuți aflate pe teritoriul istoric al Bucovinei, locuiau 644.447 de locuitori, inclusiv 80.131 (12,4%) declarați români și 14.839 (2,3%) declarați moldoveni, după criteriul limbii materne. În 2002, în sudul Bucovinei locuiau în total 486.185 persoane. În același an, 464.078 persoane (95,4%) se considerau români ca naționalitate, iar 471.167 (96,9%) se considerau români după limba maternă. Așadar, în perioada 1930-2002, în teritoriul Bucovinei s-au produs modificări etno-demografice importante.

Românii din teritoriul istoric al Bucovinei, după naționalitate sau limba maternă

Locuitori1930 1941 1989/

19922001/2002

neam limba maternă etnie etnie limba

maternăTotal 839.519 839.519 777.044 1.157.205 1.130.632Români 368.539 340.106 407.653 586.917 566.137În % 43,9% 40,5% 52,5% 50,7% 50,1%

Comparativ cu anii 1989/1992, numărul locuitorilor din spațiul Bucovinei s-a micșorat cu 26.573 persoane. În decurs de un deceniu a continuat să se modifice structura etnică și lingvistică a populației din teritoriul istoric al Bucovinei. În 2001/02, numărul românilor declarați după criteriul lingvistic (ca vorbitori de limbă maternă) e cu 20.780 mai mic decât al românilor din 1989/92 declarați după criteriul etnic. În consecință, proporția românilor s-a micșorat (de la 50,7% - la 50,1%). Cele mai importante modificări s-au produs în partea de nord a Bucovinei. În 1989, din 656.445 locuitori din acest spațiu, 16,3% erau români (74.475 declarați români și 32.612 declarați moldoveni). În 2001, după criteriul limbii materne, doar 14,7% din locuitorii nordului Bucovinei se considerau români (80.131 locuitori au declarat ca limbă maternă limba română, iar 14.839 locuitori, limba ”moldoveneasca”). Numărul vorbitorilor de română s-a redus cel mai mult în orașul Cernăuți, în centrele raionale Storojineț și Hliboca și în mai multe sate cu populație mixtă. Lipsa învățământului



în limba maternă este cauza principală a asimilării etnice a unei părți a locuitorilor români din satele cu populație mixtă, dar și din centrele raionale sau din orașul Cernăuți.

Note(Endnotes)

1. Ion Nistor, Românii şi rutenii în Bucovina. Studiu istoric şi statistic, Bucureşti 1915, p. 156; Idem, Istoria Bucovinei. Ediție și studio bio-biografic de Stelian Neagoe, București 1991, p. 17.

2. Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775-1944), București 1993, p. 38.

3. Pavel Țugui, Populația Bucovinei între anii 1772-1774, în Academica, Bucureşti 1992, nr.4 (16), p. 4-5.

4. Ion Popescu, De ce românii din Țara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphy: adevărul învinge totdeauna în 3 din 7 cazuri, în Glasul Bucovinei, Cernăuţi – Bucureşti, 2/1994, p. 17.

5. Constantin Ungureanu, Exodul populaţiei din Bucovina între anii 1814-1816, în Glasul Bucovinei, 4/1998, p. 12-28.

6. Ion Nistor, Românii şi rutenii în Bucovina …, p. 147. 7. Mihai-Ştefan Ceauşu, Evoluţii etno-demografice în

Bucovina la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, în Codrul Cosminului (serie nouă), Suceava, nr. 3–4, 1997–1998, p. 103.

8. Hauptbericht und Statistik der Handels- und Gewerbekammer ..., p. 104-105.

9. Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece 1774-1918, Chişinău 2003, p. 251.

10. Leopold Waber, Die zahlenmäßige Entwicklung der Völker Österreichs, în Statistische Monatschrift, 41 Jg., Wien, p. 706-707.

11. Special Orts-Repertorien der im oesterreichischen Reichsrathe vertretenen Königreiche und Länder, Bd. XIII, Bukowina, Wien 1885, p. 3-4, 8, 10, 17-19, 24.

12. Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece ..., p. 171, 254, 263.

13. Minorităţile naţionale din România 1918-1925. Documente, coord. Ioan Scurtu, Liviu Boar, București 1995, p.185.

14. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. II, partea I, Bucureşti, 1938, p. 120–123, 430–433.

15. Nicolae Enciu, Tradiționalism și modernitate în Basarabia anilor 1918-1940. Populația Basarabiei interbelice, aspecte demografice, Chișinău, 2013, p. 394.

16. https:/ /ro.m.wikipedia.org/wiki/Recensământul_populației_din_1941_(România)

17. Recensământul general 1941 (date provizorii), p. 73-74, 213-214, 243-244; Viorel Achim, Evreii în cadrul recensământului general al României din 6 aprilie 1941, Bcurești 2008, p. 68.

18. Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți, fond P-307, inv. 1, dosar 4099, fila 95; Constantin Ungureanu, Populația Bucovinei în anii 1940-1945, în Mișcări de populație și aspecte demografice în România în prima jumătate a secolului XX, Cluj-Napoca, 2007, p. 235.

19. Constantin Ungureanu, Populația regiunii Cernăuți între 1989 și 2001 (evoluție etnică și lingvistică), în Glasul Bucovinei, 1-4/2013, p. 155-158.

La hora, în sat (perioada austriacă). Ruteni bucovineni, în port țărănesc similar portului românesc (cămăși albe de cânepă, izmene, mintene, catrință etc.).



Bucovina multiculturală

Citind cu atenție cartea lui Dorin Popes-cu, Figuri ale textului anteic, Bucureşti,

Editura Ideea Europeană, 2016, am retrăit – a câta oară! – bucuria de a aparţine culturii ro-mâne. Mi-am amintit de clipele petrecute la universitatea constănţeană, în anii ’90, când, la seminarii ori la Cenaclul de Marţi, coordonat de Marin Mincu, încercam, ca tineri începători în ale scrisului, „nărăviți la vis”, ca să-l citez pe cernăuțeanul Mircea Streinul, nu atât să citim din creaţiile proprii, cât să-i înţelegem în misterioasa lor profunzime pe Eminescu, Noica și pe mulți alții de calibrul acestora. Atunci l-am cunoscut și pe Dorin Popescu. Era membru al cenaclu-lui literar de la Academia Militară. Se pregătea pentru a pluti pe mări și oceane, dar îi plăcea să plutească și pe apele visului. De aceea s-a în-scris și la noi, la litere, iar la un moment dat a dispărut din Constanța. Nu l-am mai văzut vreo 15 ani, răstimp în care nu s-a despărțit de poezie, de Noica, și-a aprofundat lecturile, a explorat opere esenţiale, ziditoare de fiinţă. Am aflat că a obţinut mai multe premii literare (la Festivalul de poezie şi critică literară Porni Luceafărul…, Bo-toşani; premiile revistelor ieşene Timpul, Dacia literară, Contrapunct, Convorbiri literare), din care înţelegem că devenirea şi omologarea cultu-rală a tânărului autor ţine de Eminescu. Pe lângă activitatea de critic, publicist şi eseist, a efectuat misiuni diplomatice în Federaţia Rusă (2002-2006), Ucraina (2007-2011), Bosnia şi Herţego-vina (din 2012). În octombrie 2012, a reuşit să-și finalizeze, la Suceava (Universitatea Ştefan cel Mare), sub coordonare profesorului Mircea A. Diaconu, teza de doctorat Paradigma constitui-rii discursului literar la Constantin Noica, înce-pută la Constanța, cu Marin Mincu, înainte de a îmbrățișa cariera diplomatică. Teza a fost publi-cată în 2013, cu titlul Noica. Bătălia continuă.

Îndemnul mentorului Marin Mincu

Și iată că, după o absență de un deceniu și jumătate din Constanța, l-am reîntâlnit, în noiembrie 2016, la Universitatea Ovidius, unde îl comemoram pe Profesorul nostru, Marin Mincu, cel care ne-a învăţat nu numai literatură română şi folclor, ci ne-a dat și lecții de demnitate și de luptă pentru dreptate şi cultură autentică. Mi-a spus atunci că finalizează o carte. S-a ţinut de cuvânt şi, în decembrie, ne-a invitat la Muzeul de Artă să fim alături de el la evenimentul de lansare. Cartea se numește, Figuri ale textului anteic. Mircea A. Diaconu apreciază, în prefață, că lucrarea lui Dorin Popescu este ,,consecinţa unei angajări personale… a încrederii în forţa mentoratului, a antrenamentului cultural, a sensului întemeietor al cuvântului.” Volumul este o antologie de eseuri, texte critice, articole culturale și civice publicate la Constanța, București, Iași, Botoșani, Moscova, Cernăuți, Sarajevo etc., în care evocă iubirile culturale: Eminescu (la care identifică, prin relectură, ca ispită a întoarcerii permanente, arta desăvârşirii și a purtătorului de cruce, văzut ca înaintemergător al generației creștine interbelice), Noica (urmărit pas cu pas, de la școala paideică până la modelul ontologic şi hermeneutic al operei), Mincu (,,un eres neînţeles”, un ,,spadasin”, un ,,muschetar cultural”, cu o uriaşă statură morală, o ,,conştiinţă superioară”, critică, lucidă, care a construit în urbea de la malul mării o solidă instituţie culturală). Autorul recunoaşte că Noica şi Mincu au fost ,,antrenorii culturali” de la care a învăţat că singurele bătălii oneste se dau în picioare, pentru că ,,în bătăliile pe care le duci în genunchi eşti a priori

Bucuria de a aparţine culturii sau despre căutarea ,,urmei

româneşti” la Cernăuţi

Anastasia DUMITRU



învins.” ,,Profesorul Marin Mincu a fost un antrenor spiritual din categoria lui Constantin Noica, profund devotat ideii de şcoală şi de creştere paideică, profund devotat căutării de discipoli.” (p. 144).

Dorin Popescu îşi aminteşte că, atunci când s-au văzut ultima oară, în capitala istorică a Bucovinei (la Simpozionul Paul Celan, organizat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, cu deplasare la Cernăuți), Marin Mincu l-a îndemnat să scrie o carte despre ,,urma românească a Cernăuţiului, care se pierde, care se stinge.” Dintre toposurile culturale evocate de urmaşul lui Mincu, Cernăuțiul este sub semnul ,,urmei româneşti”, iar Tomisul este prezentat ca eșec ontologic. Nu sunt uitate nici simbolurile podurilor de flori sau cele de la Sarajevo etc. Nu mă voi referi la toate aceste subiecte, lectorul nu este interesat să afle despre ratările culturale ori despre blestemul lui Ovidius, ci voi aduce în prim-plan destinul zbuciumat al conaționalilor noștri din segmentul septentrional al Bucovinei.

Drama românilor din Cernăuţi

Unul dintre cele mai incisive eseuri, intitulat Eminescu la Cernăuţi: singur printre străini, dezvăluie o cruntă şi crudă realitate despre românii din afara graniţelor, sortiţi deznaţionalizării din cauza unor politicieni care nu vor să respecte dreptul etnicilor români la identitate unitară, nefragmentată. Cităm din carte: ,,Oricât aţi vrea să îi găsiţi pe Eminescu, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu etc. pe pereţii cabinetelor de limbă română ai şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi (numărul acestora scade cu spor în fiecare an), oricâtă bunăvoinţă aţi avea căutând cu răbdare pe aceşti pereţi (pe care se opresc ochii dornici de cultură ai copiilor românilor nord-bucovineni, urmaşii celor care au făcut Unirea din 1918) portretele de scriitori români dăruite de Guvernul României în urmă cu mai mulţi ani şcolilor amintite mai sus, truda vă va fi zadarnică” (p. 61). Sunt adevăruri dureroase care îndeamnă nu numai la cugetare şi gândire critică, ci şi la acţiune. Nu putem rămâne indiferenţi când auzim că sutele de mii de cărţi, donate bibliotecilor româneşti din regiunea Cernăuţi de către românii din

Ţara-mamă, nu au ajuns la cititori pentru că ele sunt ,,marfă prohibită în Cernăuţi”. Orice român de bună-credinţă nu poate fi nepăsător când aude că la Herţa, în biblioteci, 90 % din fondul bibliografic este carte ucraineană sau că la Hliboca, în noaptea de 13 spre 14 iunie 2013, a fost decapitată statuia lui Eminescu. În articolul publicat în revista Hyperion din Botoșani, în ianuarie 2016, Dorin Popescu scria: ,,soarta lui Eminescu la Cernăuţi… trădea ză drama românului exemplar.” Pentru a fi mai convingător, autorul susţine că nici Ştefan cel Mare, al doilea mare român al micii galaxii în care cred românii nord-bucovineni, nu are o soartă mai bună: ,,Nu veţi găsi o statuie a acestuia în toată regiunea, un monument, o efigie, un nume pe o placă, o stradă, un nume de şcoală, o urmă publică”. (p. 62). Cu toate aceste realităţi neprielnice românilor, cei care nu şi-au uitat rădăcinile se adună şi acum la stejarul lui Ştefan cel Mare din codrii Cosminului pentru a continua tradiţiile strămoşeşti. În pofida trudei nesfârşite a unora de a-l decapita în locurile în care el a scris primele sale poezii, Eminescu rezistă; el e singur doar „printre străini, nicidecum singur printre români.” Românii din Nordul Bucovinei citesc nu numai poezia, ci și publicistica eminesciană, ,,unul din balsamurile cu care s-au alinat (înainte şi) după decapitarea statuilor sale”. (p. 63).

Virtuţile traumaturgice ale Bucovinei

Deşi Dorin Popescu regretă că nu a scris o carte despre urma românească de la Cernăuţi, eseurile incluse în acest volum sunt probe ale preocupărilor pentru identificarea amprentei româneşti din Nordul Bucovinei. ,,A scrie despre urma românească de la Cernăuţi, care se atrofiază cu fiecare an, care se destramă chinuit, departe de ochii tulburi ai funcţionarilor de stat plătiţi să-i tempereze destrămarea şi chinurile, reprezintă un pariu colosal pentru înzestraţi. A scrie despre urma românească de la Cernăuţi, aflată în nesfârşită şi mută suferinţă acolo, este, da, o provocare pentru aleşi”, afirmă autorul (p. 148-149). În capitolul Bucovina - de la nord extrem la drumul către sine al culturii române, autorul mizează pe rolul regenerator al periferiei care va înlătura ceea ce se numeşte „mal de


siecle”. ,,Periferia culturală” sau ,,geografică” poate să vindece excesul, comoditatea, oboseala şi bătrâneţea culturii, susţine fostul diplomat. ,,Există o busolă a culturii române spre Nord, născută din nostalgia unei culturi hiper-mediteraneene. Există o nostalgie a celerităţii şi raţiunii nordice, pe care pasiunea şi febrilitatea felului sudic şi temperamental de a fi al românului o invocă în ceasurile de maxim exces.” (p. 209). Bucovina ar putea fi soluţia culturală a crizei pentru că acest spaţiu cultural a stat sub semnul tragic al vocaţiei perpetue de „a fi întru cultură”. ,,Bucovina n-a încetat să rămână un spaţiu al întâlnirilor ontologice, al întâlnirilor autentice, din care fiinţa culturală iese nu amputată, ci sporită. Sporită prin rigoarea clasică împrumutată de la Viena, prin blândeţea şi împăciuirea Moldovei, prin duritatea de stâncă de munte şi prin foşnetul duios al fagului, prin temperanţa cu care sudul o tot cheamă la masa culturii, prin neîncetata „luptă cu trânta” specifică unei istorii care se tot aşează, neastâmpărată, peste falii tectonice. De aici, din Bucovina, vine mereu infuzia de sânge tânăr a culturii române”. Astfel gândește analistul Dorin Popescu, cel care face din interior, ca fost membru al misiunii diplomatice române la Cernăuți, un portret spiritual al Bucovinei, considerată a avea virtuţi traumaturgice.

. Decalogul ontologic

al literaturii bucovinene

O altă secţiune, Decalogul ontologic al literaturii Bucovinei. Ipoteză de lucru: Bucovina, poema polimorfă a însingurării, cuprinde un diagnostic al autorului care operează cu minuţiozitate de chirurg pe

„cordul deschis” al literaturii române din Bucovina (integrând Bucovina istorică, Nordul şi Sudul acesteia). Printre atributele esenţiale ale literaturii bucovinene, înscrise în „fişa ontologică”, sunt identificate caracterul multietnic şi multicultural, diversitatea ,,Eurilor literare şi a fizionomiilor etnice şi culturale”, polifonia culturii, „generată de polimorfismul etnic al regiunii (manifestat mai cu seamă în Nord)”. Disputarea culturală a spațiului bucovinean, „gâlceava proprietăţii culturale asupra Bucovinei”, provoacă nevroze şi nervi care ţin atent şi viu „trupul” literaturii din Bucovina. Autorul stăruie asupra acestei dispute culturale a „spaţiului de periferie”, care este, prin excelență, și „nordul extrem al culturii române”, cu foarte interesante conotaţii. Literatura și cultura bucovineană sunt produsul unui spaţiu pe cât de tolerant, pe atât de contradictoriu, polemic şi conflictual – un topos sui-generis, care vrea să ,,împace” două axe culturale şi ontologice opuse, în perpetuă ceartă a identității cu alteritatea: rigoarea austriacă versus spontaneitatea/impredictibilitatea/joaca neaoş-românească; predispoziţia pentru construcţie culturală solidă şi academică versus înclinația spre superficial, oralitate şi metaforă. ,,Cultura bucovineană a dizolvat contrarietăţile într-un amestec cultural propriu, cu elemente constitutive recognoscibile numai în ceasuri de criză existenţială”. Prin punerea în prim-plan a acestor atuuri ale toposului cultural, Dorin Popescu arată de ce literatura bucovineană rămâne şi astăzi o soluţie salvatoare şi miraculoasă pentru întreaga cultura română, mai ales că acest spaţiu cultural este unul tânăr, ,,nemacerat de formule şi dogme.” Tot în studiul prezentat la Cernăuţi, în 20 mai 2008, la Simpozionul „Fenomenul bucovinean în literatura romană”, Dorin Popescu consideră că Bucovina este și un spațiu „al fugii, al căutării identităţii, al omologării, al apartenenţei; un spaţiu al crizei, neaşezat şi neastâmpărat”. Acest topos mai aparține și unor entități/mecanisme culturale colective (comunitatea, şcoala, cercurile culturale, cenaclurile, asociaţiile culturale etc.), este şi o arie a culturii instituţionalizate, dar şi un ,,spaţiu dezinhibat, liber, lejer, exotic, cu un colorit specific şi profund, o mixtură culturală


Consulul Dorin Popescu (misiunea diplomatică română din Cernăuți), la Adunarea Generală a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (în prezidiu, al doilea de la tribună). Rădăuți, Biblioteca municipală „Tudor Flondor”, 5 aprilie 2008.


boemă, un spaţiu uşor exaltat şi trist.” (p. 214). Sintetizând, autorul reduce la esenţă Decalogul ontologic al Bucovinei, remarcându-l ca pe „poemă polimorfă a însingurării”.

La Cernăuţi ,,pulsează aorta culturală a României”

Interesant este și interviul luat de Ion Creţu consilierului diplomatic Dorin Popescu, pe vremea când lucra la Consulatul General al României la Cernăuţi. ,,Bucovina - spune intervievatul, - nu a avut vreme să fie macerată de malaxorul care destramă eroi şi tradiţii, din moment ce aici ,,pulsează aorta culturală a României” (p. 221). Omul de cultură se simte în Bucovina ca acasă, de aceea, el are efectiv ,,bucuria de a fi acasă”. Dorin Popescu apreciază tenacitatea românilor din Bucovina de a rămâne fideli fiinţei lor etnice şi culturale: ,,Sunteţi cei mai frumoşi români din lume, frumoşi în modul de a fi, în modul de a rămâne fideli matricei noastre spirituale, în modul în care aţi apărat limba română şi valorile culturale româneşti şi europene. Orice naţiune din lume ar fi onorată să aibă parte de iubirea pe care o purtaţi pentru tot ceea ce vă este specific.” (p. 224). Autorul „Decalogului” îi îndeamnă pe românii localnici să se organizeze în instituţii pentru că viitorul este unul al proiectelor culturale de echipă. Pentru a promova în Nordul Bucovinei ideea europeană, este nevoie de profesionalism şi excelenţă, de forţa generaţiei tinere, de respectul pentru Celălalt şi de efortul sisific al tuturora, pentru a reuşi.

Cartea lui Dorin Popescu vine să confirme ceea ce ştiam deja: Eminescu este mai iubit de românii din afara României. În Nordul Bucovinei, iubirea pentru poetul ,,nepereche” se împacă bine cu mitul. Românul din Cernăuţi ,,crede netulburat că încrederea în Eminescu şi în Ştefan cel Mare este de ajuns pentru a potoli istoria hoaţă”. Cel care a trecut pe acolo ştie că, în casele de români din Bucovina, Eminescu este un autor foarte citit și că la serbările şcolare Doina eminesciană este o constantă, fiind simbolul rezistenţei în faţa tăvălugului deznaționalizării. Casa Limbii Române, Casa lui Aron Pumnul, revista Mesager bucovinean, sunt alte urme ale spiritualităţii româneşti la Cernăuţi. Scriitorul

Ştefan Hostiuc trage clopotele pentru a vesti că de pe frontispiciul catedralei ortodoxe, cu o vechime de aproape un secol și jumătate, s-a înlăturat la restaurare, în anii de independență a statului ucrainean, inscripția în limba română neaoșă: ,,Unul în trei ipostasuri – Dumnezeu”. Din editorialul Mesagerului bucovinean, nr. 51, anul XIII (serie nouă) (nr. 3/2016), aflăm cum li se fură românilor simbolurile, cum li se profanează monumentele. Revista face cunoscut publicului larg fenomenul dramatic al pierderii identităţii nu numai în contextul globalizării, ci şi al abuzurilor locale.

Volumul Figuri ale textului anteic publicat de profesorul Dorin Popescu, scriitor militant, angajat în căutarea sensului profund şi întemeietor al cuvântului, îndeamnă la cugetări şi acţiuni concrete. La finalul evenimentului de lansare, care a avut loc la începutul acestui an la Constanța, autorul cărţii i-a îndemnat pe participanți să nu rateze şansa la cultură şi adevăr, să-și exercite în permanență dreptul la supravieţuire ca neam, sprijinindu-i în acest sens și pe conaționalii din afara granițelor, mai ales că în 2018 se vor împlini o sută de ani de la Marea Unire. Între timp, în octombrie 2017, Dorin Popescu, trecând la acţiune, a lansat volumul colectiv, Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis, coordonat şi editat de acest harnic autor, în cadrul proiectului multianual România citește al Fundației Ideea Europeană din București (proiect derulat în premieră la Tomis). ,,Ne răzbunăm pentru soarta crudă a poeziei în această lume de împărați goi și privim îndelung, alături de Ovidiu, la marea care i-a adus poezia și lira la Tomis”, preciza Dorin Popescu. Dincolo de toate vicisitudinile istoriei ,,hoaţe”, poezia ovidiană sau eminesciană dăinuie pentru că adevărul învinge mereu. Noi trebuie doar să credem în valorile spirituale şi identitare. Să rămânem figuri anteice, înrădăcinate în pământul strămoşesc, pentru a supravieţui timpurilor tumultoase, neprielnice, care vor să ne desfiinţeze. Fiind oameni de litere, condeiul trebuie să ne fie vârful de lance, de aceea ,,cavalerii Cuvântului” au misiunea istorică de a rămâne slujitorii Adevărului şi Mesagerii Lui, nu ai cezarilor pieritori.



Teme, probleme, dileme

Bucovina reîntregită cultural, cel maiimportant proiect al intelectualilor

bucovineni de pe ambele părți ale frontierei Stefan HOSTIUC (Cernăuți)

în dialog cu Doina CERNICA (Suceava)(II)

„Vin la Cernăuți, scriu despre românii cernăuțeni și mă gândesc la ei cu un

sentiment de răspundere pentru soarta lor și a limbii române în nordul Bucovinei”

Ștefan HOSTIUC: Dragă doamnă Doi-na Cernica, ca om de condei, nu cred să

fi existat vreun eveniment românesc important la Cernăuți, la care dvs. să nu fi participat și, ceea ce bucură și mai mult, despre care să nu fi scris în presa din Suceava. În acest sens nu prea aveți egal între colegii dvs. publiciști sau scriitori. Poate doar Mircea Motrici, regretatul nostru prieten, să vă fi făcut concurență la acest capitol.

Doina CERNICA: Ar fi minunat pentru mine să nu fi ratat niciun eveniment românesc important la Cernăuți, dar din păcate au fost destule la care nu am putut să ajung. În această privință, a evenimentului de nepierdut ca participant, martor și cronicar al său, Mircea Motrici rămâne până acum neegalat. A avut și avantajul conducătorului auto, și al microfonului Radio România și, multă vreme am crezut, al rezistenței fizice. Dar boala nemiloasă care l-a răpit prea devreme dintre noi a dovedit limita acestei rezistențe. Sau poate greșesc, poate că doar a trăit ani mai mulți într-un timp mai scurt. În ceea ce privește instituția pe care a reprezentat-o strălucit, Radio România, aceasta a fost o prezență familiară în mediul românesc de la Cernăuți și înainte de Mircea Motrici, și înainte de 1990. Numai că până la Mircea Motrici a însemnat un buchet de glasuri, cu Mircea Motrici a căpătat un chip. Plăcut, prietenos și, după cum se vede, de neuitat. Eu nu am mașină, nu șofez, de aceea depind de bunăvoința altora în drumurile mele la Cernăuți.

Șt.H.: Am observat de mai mult timp că

veniți aici nu doar din obligație, ca reporter al ziarului „Crai nou”, dar și din plăcere, ca bucovineancă atașată sufletește de partea nordică a provinciei. Prin ce vă atrage atât de mult Cernăuțiul?

D.C.: Vin la Cernăuți de drag. Niciodată nu am venit din obligație, nici când lucram în redacția cotidianului „Crai nou” Suceava, în virtutea vreunei misiuni primite, ci doar solicitate, nici acum, când, de destui ani, continui să scriu pentru „Crai nou”, realizând săptămânal cele două pagini de Literatură și Artă, în regim, în exclusivitate, de voluntariat. Vin de drag, dintr-un atașament afectiv moștenit pe linie maternă, dintr-o admirație vie pentru Eminescu, vin pentru că este imposibil să nu te îndrăgostești de Cernăuți și pentru că am aici prieteni vechi și buni. Dar „de drag”, nu e un răspuns complet. Vin la Cernăuți, scriu despre românii cernăuțeni și mă gândesc la ei și cu un anume sentiment de răspundere pentru soarta românilor și a limbii române în nordul Bucovinei. Sunt fiica părinților mei, veterani de război, sunt fosta elevă a Liceului „Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, a unor profesori cu studii la Cernăuți, crescută, educată, așadar, în spiritul acelui patriotism care făcea parte din valorile durabile ale familiei, ale școlii. Puțin proclamat, adânc trăit. Și, firește, vin cu un interes care nu e doar al profesiei, ci și foarte asemănător cu cel care ne ține aproape, cu bucurii, îngrijorări, preocupare, de ai noștri, părinți, copii, neamuri, neam. Cred că într-o măsură sau alta sunt sentimente nutrite de aproape orice bucovinean din sudul Bucovinei pentru cei de pe pământul înstrăinat de mai sus, de aproape orice român pentru românii de pretutindeni, doar că nu toți își conștientizează și își trăiesc aceste sentimente la puterea de


Teme, probleme, dileme

care sunt capabili. Câtă energie pozitivă se irosește astfel, câte creații se usucă în proiect, câte construcții se amână până le trece clipa și timpul!

Șt.H.: Aveți mulți prieteni la Cernăuți, dar cea mai apropiată e, fără îndoială, Maria Toacă. Cu ea ați scos împreună o carte, „Dulce de Suceava/Amar de Cernăuți”, pe care revista noastră a și comentat-o anul trecut. Ce v-a îndemnat să scoateți această carte, care este o premieră în istoria colaborării lumii intelectuale bucovinene din nord și din sud?

D.C.: Da, este o prietenie de decenii, de când Maria, absolventă a Facultății de Litere și Jurnalism din Chișinău, se număra între cei mai tineri ziariști ai „Zorilor Bucovinei”. Mai târziu, cu sprijinul major al Mariei, soțul ei, ziaristul Tudor Andrieș, avea să-mi traducă în ucraineană o carte de povești, „Fetița și Broasca Țestoasă – Divcinka i Cerepaha”, despre care s-a spus că este prima carte a unui scriitor român contemporan din România tradusă integral în limba ucraineană. Scriind apoi uneori amândouă despre aceleași evenimente, ne-am dat seama și de afinitățile de condei, nu numai sufletești, și de șansa unui tablou al acestora mai bogat,

întregitor. Așa că, nu știu exact de când, oricum de multă vreme, am început să visăm la o carte împreună despre Cernăuți, despre Bucovina, un document sensibil care să spună viitorului că la începutul secolului XXI, în nordul Bucovinei mai exista o lume care gândea, visa și se ruga în limba română. Dar când în estul Ucrainei a început să bată crivățul, am avut atât de intens simțământul urgenței, încât i-am dat prioritate absolută, gândind-o ca o construcție pașnică, opusă urgiei războiului pe care îl anunța. Mame, toate trei, nu puteam să concepem viitorul decât în termenii păcii, pentru care orice contribuție, dintotdeauna, este importantă. Am spus toate trei, fiindcă Maria și cu mine am avut-o alături pe sora mea mai mică, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, primul artist plastic profesionist din România cu o expoziție personală după mai mult de jumătate de veac la Cernăuți, autoarea „Crucii” de pe copertă. Cartea, despre care chiar dv. ați scris de bine, s-a bucurat de premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și de Marele Premiu „Bucovina” al Societății Scriitorilor Bucovineni, numai că a trebuit să înfrunt singură ceremoniile de decernare ale distincțiilor amintite, Dany aflându-se prea repede dincolo de granița care desparte și leagă viața de moarte, iar Maria întârziind prea mult dincolo de granița care desparte Bucovina, legând-o, poate, și mai tare. Sperăm un nou volum împreună, „Dulce-amar de Bucovina”, partea noastră de suflet și condei la Centenarul Unirii.

Șt.H.: Observ că mai curând se leagă prieteniile „transfrontaliere”, de la om la om, decât colaborările instituționale. De ce oare?

D.C.: Prieteniile sunt sincere, directe, curajoase, antrenează partea cea mai bună din noi. Instituțiile se încurcă în hârtii, se sufocă în birocrație, sunt lipsite de seva idealismului. Există, desigur și excepții, excepția asigurată de voința și cutezanța omului din fruntea instituției și de echipa sa. Prima care îmi vine în minte este, colaborarea consecventă cu Biblioteca Științifică Regională „M. Ivasiuk” din Cernăuți, Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, cu doctorii în istorie Gheorghe Gabriel-Cărăbuș, manager, Alis Niculică și Alexandru Ovidiu Vintilă, toți tineri, dar atașați de ideea Bucovinei întregi, cu sistemul circulator al cărții permanent hrănit de entuziasmul lor.

Un roman bucovinean cu rădăcini poloneze, Matei Vișniec, poet și dra-maturg stabilit la Paris, și un român bucureștean, actorul Ion Carami-tru, cu rădăcini macedonene.


Eminescu Zvon de bronz peste vremi se frământăși prefiră-n tării neprihană.Eminescu e Dacia Sfântă,Eminescu-i columna TraianăStrăbuneștile noastre lăstareOdrăslesc în al datinei sfeșnic.Eminescu e Marea cea Mare,Eminescu-i Carpatul cel VeșnicPiere tot ce-i tenebră și ceațăCând pe zariște zorii se-ngână…Eminescu-i izvorul de viață,Eminescu e Limba RomânăVersul lui ca un dar euharisticNe revarsă balsamuri pe rană.Eminescu e spiritul cristic,Eminescu e-a Proniei geană.Veghetorul său suflet e teafărȘi ne-arată făgașu-nainte.Eminescu e crez și luceafăr,Eminescu e domn și părinte.Tutelar, el ne-ndeamnă și-așteaptăSăvârșirea din veacuri, măiastră.Eminescu e cuget și faptă,Eminescu e flamura noastră.Geniul său ne așează destinulÎn lumină de posteritate.Eminescu-i Poetul-divinul,Eminescu-i Stăpân peste toate!

ЕминескуДзони бронзи крізь пам’ять нетлиннуТак бентежаться нам осіянно.Еминеску - це даків святині,Еминеску - колони Траяна.Де наш рід у віки проростає,Сяють свічі незгасно на чатах.Еминеску - це море безкрає,Еминеску - вершина в Карпатах.Гасне темінь і світ промениться,Коли зірка встає світанкова.Еминеску - для спраглих криниця,Еминеску - вітчизна і мова.Від болінь і страждань народних,Наче лік, його слово кожне.Еминеску - божествений подих,Еминеску - дарунок Божий.Дух його, як молитвенний предок,Стереже майбуття благовісно.Еминеску - наш промінь і кредо,Еминеску - наш батько провісний.Оборонець, він кличе до діїПід чертоги свободи священні.Еминеску - це шлях і надія,Еминеску - і честь, і знаменно.Геній наш, він віщує нам знову,Щоб нащадкам у щасті зажити.Еминеску - Всевишній у слові,Еминеску - души повелітель.

Переклад Віталія КОЛОДІЯ

Eminescu e flamura noastră

Mircea LUTIC

Cernăuți. Vedere panoramică de pe Dealul Viilor, astăzi inexistent (perioada austriacă)

Poeti bucovineni


Eternul miraj

Galina TARASIUK

Вічний міраж

Це море таке неприкаяне, що й назви йому немає…Це море таке свавільне, що зветься, як собі схоче…Це море таке самотнє, що його обминають птиці,зорі тремтять від страху, злякавшись його пустелі,і покидають риби темні його глибини,і збиваються в гирлі річки, як в горлі слова молитви…Це море таке безмежне, як страх перед Усевишнім,Як відчай спраглого тіла, як смута гріховна душі…Це море – з єдиним берегом, де тільки єдиний камінь,не перетертий часом на гальку дрібну і сіру,камінь, білий від солі й солоний від болю, чекає щоранку жінку,самотню, як море жінку, якій не дізнатись ніколи, що вона не птиця, не риба, не зірка… а просто самотня жінка,забута на березі моря невідомо ким і навіщо…Вітриська північні підступно щоночі трощать на скалкисмарагдове дзеркало моря, а хвилі, лукаві шептухи,змивають з піску прибережного миттєве її віддзеркаленняі топлять у товщах теменних на радість голодним крабам…А жінка сидить на камені, безмежна й самотня, як море,що ластиться псом бездомним до її молодих ще ніг,і бачить за горизонтом золоті береги Візантії,одинокого схимника, прикутого до човна…І тільки одному Небу відомо, скільки їй ще чекати,сивіючи разом з каменем від солі морської і сліз,щоб потім до смерті дивитися, як скинувши пута єресі ,у власяниці покути, осяяний промислом Божим,Святий її оминатиме, як первородний гріх…

Eternul miraj

De neastâmpărată ce e, marea aceasta nu are nici nume…De absurdă ce e, își spune cum îi trăsnește prin cap…O ocolesc zburătoarele de nebună ce eși tremură stelele înspăimântate de pustiiciunea din valuri,peștii o părăsesc îngroziți de-întunecimea adâncurilor,încremenite stau râurile în gurile lor de vărsare, cum stau în gât, când n-au aer, cuvintele din rugăciune…Nemărginită e marea aceasta, ca frica de Preaputernicul, ca deznădejdea trupului pătimaș, ca revolta spiritului păcătos…Un singur țărm are marea aceasta și o singură stâncă,nemăcinată de vreme, nespartă în pietre colțoase și sure;stă albă de sare și suferință și zilnic așteptă în zori o femeie,o femeie ca marea de singură, o femeie ce seamăn nu are pe lume: nu e nici pasăre, nu e nici pește, nici stea, e un sufletstingher, o femeie uitată pe țărm nu se știe de când și de cine…Vântul din nord face țăndări smaraldul narcisic al mării,valuri viclene-i duc chipul răsfrânt, cu nisipul de-a valma, și o bagă la fund, o îneacă spre bucuria înfometaților crabi… Iar femeia stă dârză pe stâncă, nemărginită și solitară ca marea ce se gudură ca un maidanez la picioarele ei încă tinere,și privește în zare, spre țărmuri de aur din vremi bizantineși ce vede? – o velă și-n velă un schimnic legat de catargCel din Ceruri doar poate să știe cât va mai aștepta în tăcere,cu stânca de-a valma-nsurind de la sare și lacrimi,cu ochii în zări chemând moartea s-o ducă spre Sfântul ei schimnic eliberat de eresuri, ce-n albă dulámă de pocăințăurcând către ceruri, o va ocoli, aidoma păcatului originar.

Traducere din ucraineană de Ștefan HOSTIUC

Poeti bucovineni


Memento

Primarul Traian Popovici, salvatorul a 20 000 de evrei

cernăuțeni sortiți deportării în Transnistria în toamna anului 1941

Dragoș OLARU

Există în istorie momente de restriște, marca-te de maximă disperare, când mii de persoa-

ne nevinovate sunt victima unor agresiuni cumpli-te, cu urmări grave și căderi psihice nemaipomeni-te care conduc la o adevărată nebunie colectivă. În aceste momente de maximă tensiune, din care se pare că nu există nicio ieșire, se mai întâmplă să se găsească și oameni cu suflet mare, fideli valorilor și principiilor general-umane, care nu întârzie să vină în ajutor celor loviți atât de crunt de soartă, să pro-testeze împotriva acestor nedreptăți, încercând să-i scoată din nevoi sau chiar să-i salveze de la moar-te. Unul dintre aceștia a fost primarul municipiului Cernăuți, Traian Popovici, care în toamna anului 1941 a făcut tot posibilul pentru a salva viața miilor de evrei expuși prigoanei și exterminării.

Privite prin prisma evenimentelor din Europa acelor vremuri, soldate cu crime abominabile față de populația evreiască, suferințele bucovinenilor par a fi mai puțin îngrozitoare. Dar e de ajuns să facem o analiză mai atentă a situației de atunci ca să ne convingem de adevărata tragedie a familiilor de evrei ridicate de la casele lor și duse în lagăre situate la sute de kilometri de Bucovina natală. Multe din ele au dispărut, fie că au fost omorâte în detenție, fie că s-au prăpădit din cauza bolilor, mizeriei sau foametei.

De la 9 iulie până la 1 august 1941,Traian Popovici ocupă funcția de viceprimar al municipiului Cernăuți, primari fiind medicul Octavian Lupu și colonelul Brăiescu. În scurt timp, conducătorul statului îl propune, „pentru prestigiul bucovinean”1, în funcția de primar. Astfel, la 1 august 1941 Traian Popovici devine primar al municipiului Cernăuți.

Primul contact cu orașulPrimul contact cu municipiul pe care trebuia să-l

administreze a fost teribil. „Momentul eroic cum

îl cunoaște antichitatea mă așează dintr-o dată în miezul vieții publice a municipiului, în laboratorul de experiențe al ideologiei rasiale, determinându-mi faptele și controlându-mi conștiința”2, mărturisea el mai târziu. Pe lângă grijile care rezultă direct din funcția de primar, T. Popovici se vede nevoit să rezolve și alte probleme impuse de momentul istoric. Astfel, el fusese pus încă din primele zile în fața unor evenimente care necesitau luarea unor decizii mai speciale, de care atârna viața mai multor mii de orășeni. Guvernatorul de atunci al provinciei, colonelul Alexandru Rioșanu, avea ordin din București să înființeze un ghetou în Cernăuți, în care să fie concentrați mai mult de 50.000 de evrei locali. Colonelul Rioșanu, unul dintre puținii care împărtășeau indignarea primarului în această privință, ca să mai câștige timp, l-a sfătuit pe Popovici să se adreseze conducerii de la București cu pretextul că e nevoie să trimită o misiune în Germania sau în Polonia pentru a studia experiența naziștilor în organizarea ghetourilor. Din nefericire, A. Rioșanu a murit subit în urma unei intervenții chirurgicale nereușite, iar postul de guvernator a fost ocupat de generalul Corneliu Dragalina, mult mai puțin îngăduitor în problema evreiască decât predecesorul său. Sub noua conducere a guvernământului a slăbit foarte mult influenţa primarului asupra hotărârilor luate în legătură cu soarta evreilor locali. Cabinetul şi noul guvernator l-au înlăturat pe primarul Popovici de la luarea oricărei decizii privind tratamentul aplicat evreilor din oraş, ținând în secret tot ce puneau la cale.

La 10 octombrie 1941, guvernatorul Calotescu emite ordinul

de înfiinţare a ghetouluiCu toate acestea, crearea ghetoului a fost

amânată până la începutul lui octombrie. La 9 şi 10 octombrie au sosit la Cernăuţi generalul


Memento

Topor, cu funcția de mare pretor şi locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, care i-au transmis guvernatorului dispoziţii „verbale” (căci „asemenea subiecte nu pot fi așternute în scris pentru a nu lăsa probe”3). În consecință, la 10 octombrie 1941, guvernatorul Calotescu emite ordinul de înfiinţare a ghetoului și alte câteva ordine privind confiscarea averilor evreilor și deportarea acestora peste Nistru, în ciuda opoziției primarului Traian Popovici. Aceste acțiuni urmau să fie realizate sub conducerea primăriei și sub controlul pretoratului armatei.

Constituirea ghetoului, trierea şi apoi deportările în Transnistria reprezintă un episod distinct al tragediei evreilor din Cernăuţi. Operaţiunea de aducere a evreilor în ghetoul înființat în perimetrul cartierului evreiesc, o zonă situată în proximitatea actualei străzi Sahaidacinyi, a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie. Străzile prevăzute pentru ghetou alcătuiau un cartier nu prea mare în care locuiau înghesuiți sub zece mii de oamneni. Se preconiza popularea acestui spațiu cu aproximativ cincizeci de mii de suflete. Noii veniți urmau să se alăture vechilor locatari ce rămâneau în casele lor4. După mutarea evreilor în ghetou, s-a dispus împrejmuirea acestuia cu sârmă ghimpată şi instalarea în locurile de acces a unor porţi de lemn, păzite de soldaţi.

Primarul Traian Popovici ia atitudinela conferința specială din 12 octombrie 1941

Problema deportării evreilor cernăuțeni în Transnistria a fost discutată cu autoritățile din provincie la o conferință specială din 12 octombrie 1941, convocată de guvernator. La această conferință, primarul Traian Popovici a venit cu argumente care arătau clar că, în cazul deportării tuturor evreilor din oraș, producția de război a Cernăuțiului va fi grav afectată. El a cerut ca evreii botezați, intelectualii evrei, oamenii de artă de această naționalitate, funcționarii evrei care au servit statul român, pensionarii, ofițerii, invalizii, specialiștii din industrie, medicii, inginerii, arhitecții evrei și personalul de origine evreiască din sistemul judiciar sa fie scutiți de la deportare. În acest demers, primarul a fost susținut de profesorul universitar Teofil Sauciuc-Săveanu5. Deși argumentele aduse în favoarea nedeportării evreilor erau imbatabile, singura concesie pe

care Popovici a reușit să o obțină a fost scutirea de la deportare a evreilor botezați și a evreilor cu merite speciale pentru națiune (100-120 persoane)6. Acest rezultat nu-l putea mulțumi pe Traian Popovici și el apelează indirect la alte mijloace de influență.

Descifrarea unei enigme din „Spovedania” fostului primar

În memoriile sale scrise imediat după război și numite „Spovedanie”, fostul primar mărturisește: „Nu este oportun încă să arăt prin ce mijloace și cu ajutorul cui am încercat să influențez indirect voința Mareșalului pe care nu-l cunoșteam și care era așa de departe de Cernăuți”7. Suntem tentați să credem că Popovici se referă aici la intervenția consulului german din Cernăuți, Fritz Gebhard Schellhorn, care a avut o audiență la Calotescu în ziua de 15 octombrie 1941. Schellhorn s-a opus deciziei de deportare a tuturor evreilor care erau strict necesari pentru refacerea vieții economice din Cernăuți, îndeosebi pentru procesarea și exportarea produselor lemnoase, cea mai importantă industrie locală. Acţiunile de ghetoizare şi planificările deportărilor au atras atenţia autorităţilor germane, care considerau că măsurile luate împotriva populaţiei evreieşti din Cernăuţi vor duce la prăbuşirea totală a vieţii economice a orașului și chiar a provinciei în ansamblu. Analiza activităţii economice a evreilor din Cernăuţi în acele timpuri arată clar importanţa deosebită a acesteia. Evreii cernăuțeni dețineau aproape în totalitate controlul asupra comerţului şi industriei locale. Ei constituiau un procent însemnat din totalul meseriaşilor şi muncitorilor din fabrici.Traian Popovici îl înduplecă pe Antonescu.

20 000 de evrei cernăuțeni scapă de urgia transnistreană

Indiferent care vor fi fost motivele intervenției lui Schellhorn (de natură umanitară, cum va arăta peste ani în memoriile sale fostul consul german, sau de ordin economic, cum le vom găsi consemnate în memorandul acestuia către guvernator), e de reținut faptul că mareșalul Antonescu, în urma implicării pe mai multe direcții a lui Traian Popovici, „a admis rămânerea la Cernăuți a unui lot de până la 20 000 evrei”8.


Imediat după adoptarea acestei hotărâri, anunțată guvernatorului într-o convorbire telefonică, s-a trecut la înființarea unei comisii pentru trierea evreilor, alcătuită din generalul Vasile Ionescu, primarul Traian Popovici, vice-primarul Pop, maiorul Tarnavețchi, sublocotenentul Popovici, sublocotenentul Lunguleac şi secretarul primăriei, Bucevski9. În urma acestor insistenţe, evreii calificați ca meşteri în tot felul de industrii sau care aveau calificarea de medici, ingineri, magistraţi sau avocaţi au scăpat de la deportare.

Acţiunile întreprinse de primarul Popovici, de susținătorii lui şi de membrii comisiei de triere au generat suspiciuni. Într-o notă a Serviciului Secret de Informații din 2 octombrie se aduce la cunoștință guvernământului că printre locuitorii orașului apar nemulțumiri privind abuzurile ce se fac la repartizarea locuințelor, aducându-se ca exemplu 8 cazuri de presupuse fraude în acest domeniu10. La ordinul confidențial al guvernatorului din 8 octombrie, primarul Traian Popovici cercetează cazurile și la 17 octombrie răspunde printr-un raport, în care arată că locuințele cu pricina au fost distribuite cu forme legale, iar „informațiunile ce au fost date, au la bază nu buna credință, ci numai micimea de suflet a unora care nu cunosc realitățile”11.

Disputa dintre primar și guvernator pe tema evreiască

Starea devine și mai tensionată în urma unui raport făcut de primar, referitor la situația evreilor din Cernăuți, după ce au fost oprite deportările acestora în Transnistria. Spre regret, raportul lui T. Popovici adresat guvernatorului nu a putut fi găsit în fondurile arhivei din Cernăuți. Totuși, date importante din acest raport descoperim în răspunsul lui Corneliu Calotescu către primar. În raportul său către conducătorul țării, guvernatorul Bucovinei semnalează că la observațiile sale, „Dl. Primar a găsit de cuviință să facă Guvernământului un raport pe care-l găsesc cu totul deplasat și în care, în rezumat, se face apologia dreptului evreilor în Țara Românească – adăugând în plus că actul Guvernului de evacuare a fost ilegal”�.

La 14 decembrie 1941, guvernatorul Calotescu face un raport către I. Antonescu în care îi cere conducătorului statului demiterea din funcție a primarului12. Guvernatorul îl

propune ca primar pe Dr. Ion Nandriș, șeful Spitalului central din Cernăuți, „care după toate referințele luate ar fi în măsură să conducă Primăria”13. Ion Nandriș nu a fost însă numit primar, neacceptând, probabil, funcția, aceasta revenindu-i lui Dimitrie Galeș, care semnează documentele primăriei cu începere din luna februarie 1942. Demiterea lui Traian Popovici în luna ianuarie 1942 este constatată și de cunoscuta cercetătoare de la Centrul de Cercetări Franceze din Ierusalim, Florence Heymann14.

Avocatul Traian Popovici pledează în favoarea evreilor

După demitere, Traian Popovici revine la munca sa de avocat, unde continuă să-și ajute concetățenii în diferite probleme, inclusiv pe evrei, care în acea perioadă trebuiau să facă față multor greutăți.

La începutul anului 1944, când trupele germane au început să se retragă din Cernăuți și când mulți evrei „s-au așteptat la ce era mai rău”15, îl găsim pe fostul primar al Cernăuțiului intervenind din nou în favoarea evreilor. În această perioadă, Traian Popovici pledează pentru libertatea evreilor de a alege locul de domiciliu, dar, spre regret, fără rezultate deosebite.

Trebuie să menționăm că în perioada războiului, alături de Traian Popovici a fost întotdeauna unchiul său, Dori Popovici, fapt mai puțin cunoscut de cercetători. Abia în anul 1996 a fost descoperit un memoriu amănunțit de 74 pagini, semnat de Dori Popovici, care „radiografiază caracterul autorităţii statale româneşti în Bucovina”16.

După război, Traian Popovici s-a refugiat în România unde în anul 1945 publică cartea sa de memorii „Spovedanie”17, reeditată într-o ediție bilingvă româno-engleză în anul 2002 de Fundația Dr. W. Filderman din București. Moare la 4 iunie 1946, în satul Colacu din comuna Fundu Moldovei, în împrejurări destul de misterioase. E înmormântat în curtea bisericii din sat.

Eternizarea memoriei lui Traian Popovici în Israel, ca „Drept între Popoare”

La 2 ianuarie 1969, Institutul Yad Vashem îl proclamă pe Traian Popovici „Drept între

Memento


Popoare”, pentru contribuția definitorie la salvarea a mii si mii de evrei. Astfel, el este primul român ale cărui merite deosebite din perioada războiului sunt recunoscute de statul Israel. Conform statisticii de la 1.01.2017, printre cei 60 de români ce s-au învrednicit de această nobilă distincție, oferită pentru faptul de a fi ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului, se mai află avocatul Simion Hîj din Storojineț, Regina Mamă Elena, pictorul Gheorghe Rusu, scriitorul Raoul Șerban și mulți alții. În Ucraina, această distincție a fost acordată la 2573 de persoane, statul ucrainean situându-se pe locul patru în lume, la acest indicator, după Polonia, Olanda și Franța.

La Cernăuți, Traian Popovici existăca erou pentru comunitatea evreiească,

nu și pentru autoritățile localePentru prima dată la Cernăuți, cinstirea

memoriei lui Traian Popovici a avut loc la 21 aprilie 2009, când, la inițiativa evreilor supraviețuitori ai Holocaustului, între care și Miriam Taylor (SUA), a fost dezvelită, cu susținerea autorităților locale, o placă comemorativă pe casa din strada Zankovețka nr. 6, în care a trăit cândva primarul. Placa din marmură neagră, scrisă în trei limbi – română, ucraineană și engleză – are următorul text: „Aici a locuit Traian Popovici (1892-1946). În 1941, ca primar al orașului Cernăuți, a salvat de la deportare în Transnistria și, probabil, de la moarte, 19 600 evrei. Recunoștință veșnică și amintire eternă. Evreii cernăuțeni.”

Tot din acel an încep să apară în Ucraina și primele articole despre fostul primar al Cernăuțiului, majoritatea semnate de jurnalistul Serghei Voronțov18. În anul 2016 a fost realizat filmul documentar „Adeverință pentru viață”, având ca autor pe Iurie Levcic, directorul Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești „Ciprian Porumbescu” din Cernăuți, film în care este evocată viața lui Traian Popovici.

Cinstirea fostului primar al Cernăuțiuluiîn România postdecembristă

În România, fostului primar al Cernăuțiului i se acordă mai multă atenție. În luna iunie 2002, la solicitarea Ministerului Culturii și Cultelor,

primăria sectorului 3 a Municipiului București, a elaborat o hotărâre prin care a schimbat denumirea străzii „Unității” în cea de strada „Dr. Traian Popovici”, cinstind astfel pentru prima dată memoria vestitului primar al Cernăuțiului. În anul 2008, din inițiativa profesorului de istorie Florentin Lehaci, a fost înființată, în comuna bucovineană Fundul Moldovei, Asociația pentru Educație, Democrație și Toleranță „Traian Popovici”, care are drept scop promovarea toleranței active sub toate aspectele ei. În acelaș an, prin finanțarea Ministerului Culturii și Cultelor din România, a fost dezvelit, în fața școlii din satul Colacu, un bust de bronz în memoria fostului primar cernăuțean, realizat de sculptorul Bogdan Breza. În incinta școlii din satul natal, care-i poartă numele lui Traian Popovici, a fost înființat un muzeu în care au fost adunate și expuse documente, cărți, ziare, fotografii din viața ilustrului consătean, considerat un erou.

(Endnotes)Note

1. Traian Popovici, Spovidania – Testimony, ediție îngrijită de Th. Wexler, Fundația Dr. W. Filderman, București, 2002, p. 12.

2. Ibidem, p. 15.3. Florance Heymann, Cernăuți în ciclonul istoriei, 1940-1945, sau

„Memoria locului”, în Carol Iancul (coordonator), Permanențe și rupturi in istoria evreilor din Romania (secolele XIX-XX), București, 2006, p. 231.

4. Ibidem, p. 33.5. Daniel Hrenciuc, Dilemele conviețuirii: evreii în Bucovina

(1774-1947), ediția a doua, revăzută și adăugată, Iași, 2013, p. 445.

6. Traian Popovici, op. cit., p. 37.7. Ibidem, p. 38.8. Ibidem, p. 39.9. Liviu Cărare, Consideraţii privind ghetoizarea evreilor din

Cernăuţi (1941), în Anuarul Institutului de Istorie “George Barițiu”, Series Historica, Cluj-Napoca, 2010, p. 107.

10. Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (ASRC), F-R-307, Guvernământul provinciei Bucovina, inventar 3, dosar 5, fila 16-17.

11. Ibidem, f.20.12. Ibidem.13. Ibidem, f. 232.14. Ibidem, f. 233.15. Florence Heymann, op. cit., p. 234.16. Mariana Hausleitner, Evreii și antisemitismul în Bucovina între

1918-1944, în „Studia et Acta. Historiae Judaerum Romaniae”, VIII, București, 2003, p. 205.

17. Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001, citat după: https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/04/30/soarta-evreilor-din-bucovina-de-nord-in-timpul-regimului-antonescian/

18. Traian Popovici, Spovedanie, București, f. a.19. Vezi Сергей Воронцов, Буковинский Шиндлер, în «Зеркало

недели», 30 ianuarie 2009.

Memento


Memorii

O istorie de familie. Amintiri răzlețe despre Cernăuțiul

cosmopolit de altă dată

Liviu FENDRIHAN

M-am născut în iarna anului 1926, la un-sprezece februarie, în orașul Cernăuți,

în care am trăit până la vârsta de paisprezece ani. Tata, George Fendrihan se născuse în Bălăcea-na, într-o enclavă de români transilvăneni origi-nari din comuna Feldru, Bistrița, care, nu se știe din ce pricină, au trecut munții și s-au stabilit în Bucovina. Mama, Maria Fendrihan, e născută în Cernăuți într-o familie de răzeși. Ambii părinți au urmat cursurile școlii normale din Cernăuți. Tata, după ce s-a întors din război, de pe frontul italian, și-a continuat studiile la universitate.

Vechiul târg moldovenesc devenit capitală de ducat austriac a rămas

și în interbelic o urbe în care se vorbeau toate limbile locului, iar cetățenii

se respectau ca niște adevărați domni

Cernăuțiul, orașul meu natal, a fost și orașul copilăriei mele. Știam de la părinți că a fost atestat documentar în 8 octombrie 1408, într-un hrisov emis de Domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432), prin care se acordau anumite privilegii negustorilor nemți și armeni din Lemberg (azi Lvov). Știam de asemenea, că începând cu anul 1775, Bucovina a fost încorporată de Austria. Imediat, la recensământ, s-a constatat că localitatea avea doar 338 de familii. Odată cu autoritățile, aici au sosit și coloniști din apus, vorbitori de limbă germană, în majoritate germani și evrei. M-ai întâi s-a aflat sub administrație militară, apoi a fost centru districtual al regatului polon, cum se numea atunci Galiția. Urmare a constituției Austriei din anul 1849, Bucovina a devenit Ducat imperial subordonat direct Împăratului. În 1875, a fost înființată Universitatea din Cernăuți, o instituție de învățământ superior renumită în tot imperiul.

Orașul s-a dezvoltat în mai multe stiluri, ultimul fiind Art Nouveau, cu case cam de aceeași talie. Ca o mărturie a calibrului noii puteri guvernante, stă gara de cale ferată, gară de graniță a unui mare imperiu, dotată cu hypocaust și cu elegante mozaicuri interioare, iar la exterior, masivă, în cărămidă roșie aparentă. Casa mea părintească, situată in Cartierul vilelor, pe strada Matei Basarab nr. 9, avea patru nivele: demisol, mezanin, etaj și pod, și era înconjurată de o grădină cu pomi fructiferi, de soi, în care se afla și o fântână, plasată pe un izvor cu apă rece și plăcută la gust, de 19 metri adâncime.

Cernăuțiul era un oraș cu un farmec deosebit. Și trebuie să vă spun că străzile pe care pășeam atunci, mă impresionau nu doar prin arhitectura deosebită a caselor, ci și prin eleganța cetățenilor, care se distingeau prin

Străjerul Liviu Fendrihan. Cernăuți, sfârșitul anilor 30 ai sec. XX.


Memorii

maniere distinse, specifice stilului central-europenean. Vechiul târg moldovenesc devenit capitală de ducat austriac a rămas și în interbelic o urbe în care lumea vorbea frumos și civilizat în toate limbile locului, iar cetățenii se respectau reciproc, ca niște adevărați domni.

Iarna, începea de la a doua jumătate a lunii noiembrie și dura până la jumătatea lunii aprilie, perioadă când, spre marea delectare a noastră, a copiilor, cădeau cantități generoase de zăpadă, care facilita practicarea sporturilor de iarnă, în special al săniușului, ce era la îndemâna oricui. Străzile orașului, în mare parte în pantă, îngreunau circulația autovehiculelor, și permiteau accesul săniuțelor noastre. Caracteristic orașului nostru, era faptul că, odată cu noi, copii, participau la săniuș și părinții, și nu de puține ori chiar bunicii. Traseele fiind bine iluminate, săniușul era o plăcere și o gimnastică bine primită de toți.

„Fiecare națiune, școală în limba maternă, așa că pe stradă auzeai

vorbindu-se mai multe limbi”

Climatul de toleranță instaurat de admi-nistrația austriacă a făcut ca cele cinci etnii conlocuitoare, română poloneză, germană, evreiească și ucrainiană să-și desfășoare viața în

condiții idilice, fiecare etnie având casa proprie de cultură, un teren de sport, o echipă de fotbal și alta de hockey, fiecare cult avea biserică proprie, fiecare națiune, școală în limba maternă, așa că pe stradă auzeai vorbindu-se mai multe limbi. Cernăuțiul era, în acele vremuri, o urbe a cosmopolitismului și a toleranței reciproce.

În afară de săniuș, un alt sport de iarnă practicat la scară mare, era patinajul. Îmi amintesc de patinoarul amenajat în Grădina publică (redenumită Parcul lui Kalinin, în timpul sovieticilor, iar mai apoi Parcul lui Șevcenko, în Ucraina independentă). El era chiar lângă casa noastră, avea gheață artificială, pe care o producea o instalație special, avea garderobă, bufet (unde se serveau crenvurști fierbinți, bere, vin fiert, și multe altele). Patinoarul era luminat feeric și era dotat cu instalație de sunet cu difuzoare, care făcea să treacă orele mai plăcut. Orașul avea linii de tramvai, moștenite de la austrieci, și autobuze. În anul 1937 au fost puse în circulație și troleibuze MAN, cea ce reprezenta o premieră națională.

A venit și timpul să merg la scoală. Dar mai întâi am umblat la grădinița de copii situată în cartier, unde am învățat cântece și poezii. Țin minte că aveam vecină o fetiță Rodica, blondă, pe care o însoțeam de acasă la grădiniță și retur, ca un cuplu de amorezi (cam prematur).

Școala primară am început-o tot în cartier. În prima clasă am avut-o ca învățătoare pe domnișoara Martin, care ne acompania la vioară, când învățam un cântec nou. Astfel am luat contact cu lumea necunoscută a alfabetului și a cifrelor. Pe atunci nu erau pixuri, aveam o tăbliță din ardezie, liniată cu roșu, pe o parte pentru dictando, și pe cealaltă parte, cu pătrate, pentru aritmetică. Se scria cu un condei de ceruză (carbonat bazic de plumb), iar erorile se ștergeau cu un burețel umed, legat cu o sfoară de tăbliță. Ca echipament, aveam un ghiozdan, care cuprindea pe lângă cărți, caiete și penar și câteva sandvișuri, puse de mama pentru recreația mare de douăzeci de minute, de la ora unsprezece. Începerea cursurilor ca și pauza erau marcate de un clopoțel, mai târziu de o sonerie acționată electric. Programul începea la ora 8 și lua sfârșit la ora 13, cu pauze de câte zece minute după fiecare oră, excepție făcând cea de ora 11:00, denumită pauza mare.

Clasa a doua am făcut-o la școala de aplicație

Casa în care s-a născut Liviu Fendrihan. Cernăuți, cartierul Vilelor, construit sub administrația românească.


de la Școala Normală de băieți, unde am avut norocul să am un învățător de legendă, Mihai Bucur, care a rămas profund ancorat în memoria mea ca simbol al institutorului. Mai păstrez și astăzi fotografii făcute în clasă cu dumnealui și cu colegi de clasă. Purtam un costum de marinar, aveam părul tuns cu breton, și o curtam pe colega mea Leia, care părea încântată de atenția mea. Treptat am început să trecem la lecturi particulare, corespunzătoare vârstei noastre. Îmi amintesc de „Aventurile submarinului Dox”, „Aventurile celor trei cercetași”, etc. Recitarea poeziilor era făcută anume pentru a ne antrena memoria și a ne obișnui cu scena în calitate de ucenici artiști.

„La sfârșit de an, am obținut premiul întâi cu cunună, la limba ebraică”

Clasa a treia am urmat-o la o școală denumită „Elite”, ai cărei elevi erau în mare majoritate evrei. Aceștia, o dată pe săptămână aveau curs de limba ebraică, timp în care noi ceilalți eram liberi. Cum la ora 13 aveam întâlnire cu tatăl meu, până atunci mă jucam în grădina scolii. Într-o zi în care ploua, am cerut voie celui ce preda să asist la oră, ceea ce mi-fost permis. Mi-a plăcut și ca atare am cerut tatălui meu, dacă e de acord, să mă lase să frecventez și eu orele de ebraică. Nu puteau fi frecventate gratis. Se plătea suplimentar pentru orele de limba ebraică. Tatăl meu, fiind un om cu deschidere largă, a fost de acord și, ca urmare, la sfârșitul anului am obținut premiul întâi cu cunună la limba ebraică. Am avut un institutor Scorpan Dumitru, era un om de mare calibru, care a introdus moda excursiilor în afara orașului,

pentru vizitarea unor repere turistice ca Cetatea Țețina, cu pădurea din jurul ei, râul Prut, pădurile din preajma orașului.

Clasa a 4 a din școala primară nu mi-a lăsat o amintire bine definită, probabil că umbra examenului de intrare în liceu a estompat unele bucurii ale copilăriei. Unii dintre colegii mei, Ticu Zgăvârdici, Nicușor Zuzuleac, și alții, au optat pentru Liceul Militar. Eu am optat pentru Seminarul Pedagogic Universitar, care era un liceu ca multe altele, unde la ore asistau studenți, pe specialități, fiecare la materia sa. Aveam niște profesori aleși pe sprânceană. La liceu uniforma era de rigoare și eram mândru s-o port, cu număr matricol pe mâneca stângă și cu șapcă.

În clasa a 3-a îmi amintesc de profesorul de română, Ipolit Tarnavski, urmaș al unei ilustre familii din Bucovina, printre care și un episcop, si care aplica o măsură originală de îmbogățire a vocabularului. Elevilor li se propunea să dezlege cuvinte încrucișate pe care el însuși le concepea. Cu această ocazie, tatăl meu mi-a cumpărat Dicționarul enciclopedic al limbii române, de Candrea, ediția 1934.

Cercetaș și străjer, la Cernăuți

În acel timp luase amploare o organizație de tineret, Cercetașii României, afiliată la organizația internațională Boys Scout, inițiată de generalul englez Sir Baden Powell. Organizația avea o structură cvasimilitară, cu patrulă din 6 membri, cu centurie (o clasă) și cu cohortă (liceul). Uniforma era compusă din cămașă din pânză de in de culoare kaki, cu mânecă lungă și cu două buzunare cu clapă la piept, cu un fular

Memorii

Cernăuți, partea veche a orașului. Carte poștală de la începutul sec. XX


triunghiular legat ca o cravată, pantaloni scurți până la genunchi, din catifea reiată maro, cu o centură de piele cu paftale, la care era atașat un cuțit de vânătoare în teacă din piele, ciorapi trei sferturi, bocanci, o pălărie de ranger Canadian, și un alpenstock. Se organizau cursuri de orientare pe teren, cu hartă și busolă, ridicarea unui cort și desfacerea lui, cum să aprinzi un foc de tabără fără să provoci un incendiu de pădure. Pe atunci, pe zece mai, aveau loc serbări cu defilarea armatei. La Cernăuți se afla sediul Diviziei a 8-a, Regimentul 8 Vânători, Regimentul 11 Roșiori, Regimentul 4 Pionieri, Regimentul 19 Artilerie și Regimentul 17 Obuziere. Toate aceste regimente cu efectivul complet, în uniforme de paradă, defilau în această zi aniversară, după care veneau rândul cercetașilor și altor eșaloane. Seara avea loc o retragere cu torțe. După o vreme cercetășia a cedat locul altei organizații de tineret – Străjeria, Mare Străjer fiind chiar Regele Carol al II lea. Diferența consta în uniformă și în faptul că avea caracter național. Un lucru nou în viața noastră de elevi a constituit faptul că, odată pe săptămână, participam cu întreaga clasă la matinee la Teatrul Național, unde se prezentau piese clasice din repertoriul național și internațional, la care erau prezenți elevi și eleve de la toate liceele din oraș. Astfel ne alcătuiam bagaje de cunoștințe generale necesare unui viitor intelectual.

„Nu știam că peste câtva timpvom împărți și noi soarta Poloniei”

Pe când se petreceau aceste fapte, descrise mai înainte, pe cerul Europei apăreau nori negri prevestitori de război. În 1938, anexarea Austriei, apoi invadarea Cehoslovaciei și Poloniei au determinat Puterile Occidentale să intre în război contra Germaniei agresoare. Am asistat în calitate de vecin la tragedia Poloniei. Timp de trei zile și trei nopți, pe aerodromul din Cernăuți au aterizat avioane poloneze, iar orașul s-a umplut de vehicule militare și civile, unele purtând urme de proiectile și având în interior răniți cu bandaje sângerânde. Abia atunci am văzut ororile războiului. Mulți cetățeni ai orașului au sărit în ajutor, oferindu-le găzduire, mâncare și apă. Atunci nu știam că peste câtva timp vom împărți soarta Poloniei, când, în urma

pactului Ribbentrop Molotov, am luat și noi calea bejeniei în condiții destul de grele.

Ziua de 28.06.1940 a rămas adânc întipărită în memoria mea, care atunci împlinisem 14 ani și patru luni. Era cam ora 11 când am auzit la aparatul de radio un comunicat care aducea la cunoștință ascultătorilor faptul că Basarabia și Bucovina fusese cedate URSS. Bunicii mei au declarat că rămân acasă. Intr-o jumătate de oră am împachetat o parte din lucrurile mobile într-o căruță rechiziționată pe stradă, pe are eu și mama am însoțit-o până la gară. Aici ne-am întâlnit cu tata, care împreună cu alți colegi de serviciu evacuaseră arhiva Inspecției 7 CFR. Am urcat coletele într-un vagon de marfă, în care mai era dirigintele poștei cu familia. Am auzit că mecanicul și fochistul locomotivei dispăruseră, așa că, în final, a urcat pe locomotivă dl. inspector Galbenu, care, cu alte ajutoare, a pus trenul în mișcare și l-au dus până în stația Burdujeni. Aici am petrecut prima noapte pe pardoseala sălii de așteptare. Cam dură realitate.

„Din proprietari am devenit chiriași”

În continuare am fost preluați de orfelinatul CFR și cazați în dormitoarele respective, hrana fiind asigurată conta cost la cantina instituției. Așa au trecut câteva zile, timp în care bărbații și cei care aveau servicii au primit repartiții în teritoriile neocupate ale țării. Noi am plecat spre Craiova unde cei care ce ne purtau de grijă (căci refugiul nu a fost unul haotic, cum ar putea să creadă unii) ne-au cazat la o gazdă ce avea o cameră liberă mobilată, cu acces la bucătărie. Iată cum, din proprietari am devenit chiriași. Venind începutul anului școlar, m-am înscris în clasa a 5 a la Colegiul National „Carol I”. Am făcut cunoștință cu noii mei colegii de clasă și cu profesorii nostru, dintre care am reținut o figură luminoasă în persoana profesorului de latină Tudor M. Ștefănescu. El tradusese din limba latină viața lui Iuliu Cezar, și a fost un om căruia i-am scris până a dispărut din această lume .Ziua de 22.06.1941 ne-a găsit în orașul ce ne oferise găzduire și care reprezintă sfârșitul unei etape și începutul unei noi etape din viața mea, trăite mult prea departe de locurile copilăriei cernăuțene.

Memorii


Mircea A. DIACONU

Invitat de redactorul șef al revistei „Mesa-ger bucovinean” să particip cu un text la

realizarea ediției speciale „Bucovina multicul-turală: istorie și actualitate”, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să transcriu dintr-o carte aflată, cel puțin așa aș vrea să cred, sub tipar, care ar trebui să se numească „Cernăuți. Obiecte pier-dute”: o carte care reconstituie ceva din atmo-sfera cernăuțeană interbelică.

Așadar, să trăim puțin în anul 1923. Obiecte găsite /Strada Stelelor/. În oficiul obiectelor găsite al Prefecturei de

Poliţie au fost depuse în decursul lunii ianuarie 1923 următoarele obiecte găsite, ai căror proprietari nu le-au reclamat până în prezent şi anume: un Certificat de indigenat, un index dela Universitatea Cernăuţi, un Certificat de maturitate, un Testimoniu de naştere şi alte documente şcolare pe numele Heinrich Hermann, recte Hersch; un portmoneu de ţirată cu 62 lei, un certificat şi 3 buletine de la primăria Cernăuţi; 15 lei bani gata; o mănuşă de culoare cafenie pentru dame, o lornetă încadrată cu aur; 20 lei bani gata; un portmoneu de carton negru cu 21 de lei, un creion şi două scrisori, o geantă de piele neagră pentru dame cu 14 lei; o geantă de piele roşie pentru dame cu 3 lei şi două chei; o bluză albă de marchizetă; două chei la o verigă; 120 lei bani gata; un manşon vechiu de blană neagră, căptuşit cu satin negru; un galoş de damă; un galoş de domni; o căciulă de blană laie, căptuşită cu blană de ied; un hârleţ fără coadă; 20.000 mărci poloneze bani gata; o pungă cu 22 lei; o cheie dela uşă; o cheie mare dela poartă; o cheie mare; un galoş pentru dame; un portmoneu de piele neagră cu 12 lei şi un bilet de identitate pe numele Vladimir Kubit; un portmoneu de piele galbenă

cu 93 lei, un calendar mic, două recepte, mai multe cedule şi două chei. Aceste obiecte pot fi ridicate de păgubaşi în timpul orelor obişnuite de oficiu la Prefectura Poliţiei, camera 8.

Afară de aceasta, au fost prinse animale fără stăpân şi se află: un câne (fugar) de coloare sură la Valeria Popovici, strada Nicolaie No. 4; un râmător (masculin) cam de 3 luni, de coloare albă, în Spitalul central; un câne rasă lup cam de un an – la Olga Evtischieff, strada 11 Noembrie No. 2; 2 gâşte de coloare sură – în pripasul orăşenesc; un câine mare pentru vânătoare, de coloare mohorâtă, cu pui albi, coada ratezată – la Bruno Screhuneţ, strada Alt No. 1; 1 porc (necurăţit) cam de 8 luni, de coloare albă – la Alexi Soroceanu, strada Stelelor No. 8.

Aceștia erau cernăuțenii la numai cinci ani după Marea Unire – diverși ca nume și, bineînțeles, ca etnie, limbă și cultură, domni ca educație, europeni ca civilizație. Și acum dați-mi voie să vă întreb, parafrazându-l pe Gregor von Rezzori, inspirat și el de François Villon: Unde-s Cernăuții de-altădată?

Cernăuți. Obiecte pierdute

Oglindă retrovizoare

Municipiul Cernăuți, Piața Dacia (fosta Rudofsplatz), cu hotelul Bristol în față


Reporter „Mesager bucovienean”: Domnule profesor Dumitru Balan,

vorbind despre monumentele istorice ale Bucovinei, nu putem să ocolim două școli de elită: Gimnaziul Superior Greco-orien-tal din Suceava, deschis în 1860, și Școala Reală Superioară Ortodoxă din Cernăuți, deschisă în 1862. Dar în sediile lor moder-ne, aceste două instituții finanțate de Fon-dul religionar ortodox-oriental s-au mutat mai târziu – școala din Cernăuți, în 1870, iar gimnaziul sucevean în 1895. Școala din Cernăuți, deși Societatea pentru Cultură a insistat mereu ca învățământul acolo să se desfășoare, ca și în celelalte țări din Cis-leitania austriacă, în „limba țării”, a fost dintru început germană, pe când gimnaziul din Suceava a avut o soartă mai bună, fiind din primii ani de existență „un foarte bun, dacă nu cel mai bun, institut secundar ro-mânesc” din Bucovina. Nu o spunem noi. A spus-o Eminescu. Știm că biografia dum-neavoastră este legată de această școală suceveană, despre care românii din nordul provinciei, de când cu despărțirea Bucovi-nei în două părți distincte, nu prea știu mul-te lucruri. Ați mai vorbit în revista noastră despre această instituție, anul trecut. Am vrea să reluăm subiectul.

Prof. univ. dr. Dumitru Balan: Am fost elev la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, care astăzi e colegiu național, iar în trecut, la înființare, în 1860, se numea Gimnaziul Superior Greco-oriental. Părinții m-au înscris acolo imediat după ce s-a terminat războiul. Pe atunci instituția se numea Liceul de Băieți din Suceava. Am învățat acolo șapte ani, din clasa a V-a, anul școlar 1945/46, până în clasa a XI-a (1951/52).

„O memorabilă galerie de profesori care mi-au iluminat traseul şcolar”

Rep.: Era după război, vremuri grele, alt regim, probabil și școala era în schimbare…

D.B.: Da și nu. Doi ani nu am simțit mari diferențe. Iar când au venit schimbările, le-am simțit. Totuși, profesorii fiind de școală veche, ne-au protejat cât au putut de masivul val de ideologizare comunistă care a invadat țara. Destinul mi-a hărăzit norocul să fiu instruit și educat de iluștri profesori, să am directori excelenți în persoana lui Mihai Cărăușu, Alexandru Obadă și Nicodim Ițcuș, să mă bucur de diriginți de excepție, ca Gheorghe Doroftei și Dimitrie Loghin. Cei mai mulți dintre ei erau născuți încă pe timpurile Austro-Ungariei, cu școală în perioada interbelică la Cernăuți, Viena, Paris, București, Iași, Chișinău… În momente de cumpănă ale adolescenței mele, toți mi-au acordat ajutor dezinteresat, au manifestat înțelegere deplină față de elevul nevoiaș, provenit dintr-un mediu țărănesc pauper. Cu o nostalgică și neostoită emoție port în memoria afectivă secvențe aleatorii din distincția aristocratică a spiritului bine cultivat, din înaltul comportament etic și din iscusita măiestrie ale dascălilor de excepție de la un liceu cu vechi și trainice tradiții în învățământul preuniversitar din Bucovina. Toți profesorii mei, absolut toți, au înrâurit definitoriu devenirea mea ulterioară de intelectual, de viitor cadru didactic și slujitor devotat al condeiului.

Rep.: I-ați numit pe câțiva dintre ei. Ați putea să completați lista, consemnând celelalte nume?

D.B.: Îi am notați într-o agendă, aranjați în ordine alfabetică, memorabilă galerie de profesori care mi-au iluminat traseul școlar sucevean: Teodor Alaci (geografie),

Interviu

Prof. univ.dr. Dumitru BALAN: „Am făcut şcoală la cel mai vechi liceu românesc din

Bucovina, care a produs întotdeauna valori, pentru că întotdeauna a avut profesori de elită”


Ion Buciuceanu (limba rusă), Vasile Bujdei (matematică), Mihai Cărăușu (fizică și chimie), Gheorghe Doroftei (educație fizică), Grigore Foit (limba latină, istorie), Israel Hopmeier (biologie), Nicodim Ițcuș (geografie), Dimitrie Loghin (desen), Grigore Macovei (muzică, dirijor al corului liceului), Ion Nimițan (matematică), Alexandru Obadă (limba română), Adrian Petroaie (franceză), Ion Sbiera (chimie), Dumitru Socoliuc (limba franceză), Ioan Ștefănescu (limba română) și unica profesoară-femeie, din acea perioadă, de la Liceul nostru de băieți, Varvara Ursache. Frumusețea acestei profesoare ne înflăcăra imaginația adolescentină și ne impulsiona să învățăm cât mai bine la Istorie, iar statura ei minionă ne inspira s-o gratulăm cu cognomenul „Păpușica”, preluat și de colegii din promoțiile următoare. Personalitatea unora dintre profesorii liceului a fost evocată sau invocată, ocazional, în presa suceveană, îndeosebi în ziarul „Crai nou”, în „Anuarele Colegiului Național Ștefan cel Mare” din Suceava din anii 2011 și 2012, în articolele colegilor mei, din promoția 1952, Dragoș Pentiuc, Octavian Simu, Grigore Mariniuc, ș.a. În colectivul redacțional al Anuarelor apar nume notorii, precum Rodica Belțea, Carmen Bocăneț, Corina Dominte și Iulia Moraiu și alte profesoare care reprezintă cu demnitate instituția.

Rep.: Există vreo monografie a liceului?D.B.: O merituoasă lucrare, aparținând

profesorului Florin Moraru, a apărut la Suceava, în anul jubiliar 2010, cu titlul Colegiul Național Ștefan cel Mare, Suceava 1860-2010. De la fondare până în prezent. Ediție Jubiliară. E, deocamdată, cea mai amplă și documentată monografie din perioada postcomunistă. Dar informații privind corpul profesoral aflăm și din alte surse. Regretatul bibliograf și cercetător Emil Satco i-a inclus în monumentala sa operă Enciclopedia Bucovinei ( vol. I și II, Suceava, 2004) pe profesorii Mihai Cărăușu, Grigore Foit, Dimitrie Loghin, Grigore Macovei, Ion Nimițan, Ion Sbiera și Nicodim Ițcuș, ultimul prezent și în investigația biobibliografică semnată de Mircea Irimescu, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (vol. II, Rădăuți, 2013). Într-un masiv volum de evocări, mai noi sau mai vechi, Când amintirea începe să vorbească… (Suceava, Editura „Mușatinii”, 2010), realizat de

profesoara Rodica Belțea, sunt reunite și pagini de memorialistică ale absolvenților din diferite promoții ale liceului (Nicolae Moscaliuc, fost și el, la rândul său, profesor la același liceu, Grigore Mariniuc, Doina Florea, Corneliu Orezeanu) despre venerații profesori D. Loghin, Al, Obadă, M. Cărăușu, A. Petroaie).

Liant interuman: profesori – elevi

Rep.: Vorbeați despre nivelul ridicat de pregătire al profesorilor dvs. Ați putea să detaliați?

D.B.: Mai întâi, trebuie să vă spun că majoritatea profesorilor noștri proveneau din Bucovina sau din regiuni limitrofe, din familii modeste, unde cultul muncii și tradiția bine însușită a respectului față de părinți, rude și, în general, față de semeni, constituiau piloni centrali ai existenței lor. Adversari ai rutinei și conformismului, au urmărit cu persistență aprofundarea studiilor efectuate și perfecționarea cunoștințelor de specialitate, în țară și, în măsura posibilităților, în străinătate. De exemplu, Dumitru Socoliuc avea bacalaureat susținut la Viena, diplomă de absolvire a Facultății de Litere a Universității din Cernăuți și doi ani de studii la Sorbona. Mihai Cărăușu, era absolvent al Facultății de Științe a Universității din Iași, dar mai avea și un an de studii la Universitatea din Brmingham (Anglia). Ca titulari ai catedrelor respective de la liceu, profesorii participau la întruniri științifice, colaborau la revistele de specialitate și inițiau pentru elevi concursuri profesionale și colocvii științifice. Nivelul de calitate a cunoștințelor predate elevilor de către profesori erau atât de înalte, încât până și absolvenții cu medii foarte

Interviu

Liceeni suceveni din 1923


mici, îndeosebi de la științele exacte sau reale, reușeau la examenele de admitere la facultățile cu profil tehnic să se situeze pe locuri fruntașe. Ca fapt divers, din promoția 1952, care este promoția mea, doar cinci colegi au ales, dacă nu mă înșel, facultăți umaniste, incluzând aici pe cei doi absolvenți care au optat pentru medicină.

Dar în general, profesorii noștri, cu mici excepții, au urmat cursurile universitare la facultățile de la Universitatea din Cernăuți, care în perioada interbelică era una dintre cele mai competente și cu autoritate, din punct de vedere științifico-pedagogic. E suficient să amintesc aici numele matematicienilor de prim rang S. Stoilow, Miron Nicolescu și Gheorghe Vrânceanu sau ale eminenților naturaliști Eugen Botezat, Orest Marcu, Nicolae Florescu ș.a.

Rep.: Ați avut și profesori care au absolvit liceul dvs.?

D.B.: Trebuie să vă spun că, după război, profesorii noștri au dovedit un patriotism local care, pur și simplu, m-a impresionat. Mulți din ei s-au refugiat, în timpul războiului, în diverse regiuni din țară, în zone mai îndepărtate de noua graniță, stabilită arbitrar, prin forța armelor, de Uniunea Sovietică, dar, imediat după ce s-a făcut pace, au revenit cu drag la liceul absolvit. S-au întors la vechiul loc de muncă de la liceul sucevean. Apoi, și mulți dintre fiii dascălilor noștri au învățat la liceul de băieți, unde profesau tații lor. Iar puținii profesori care n-au avut prilejul să-l cunoască în calitate de elevi, s-au atașat la fel de puternic de acest așezământ școlar. Realul patriotism al mentorilor noștri, izvodit din dragostea pentru plaiurile natale, din aderența comunitară la adevărata istorie a României, s-a reflectat viguros în captivantul proces instructiv-educativ de la orele de clasă, dar și în bogata activitate așa-zisă extrașcolară (voluntariat, de exemplu, la plantarea de puieți pe colina Zamca din Suceava, organizarea de spectacole teatrale și muzical-artistice în cadrul liceului, dar și pe scena orășenească de la „Dom Polski” (cea mai mare sală suceveană de spectacole de pe vremea aceea).

Rep.: Promoția dvs a fost martora mai multor schimbări în sistemul de învățământ. Vă mai aduceți aminte de ele?

D.B.: Am învățat o perioadă de timp, relativ scurtă, când se mai preda la clasă religia, când se mai intona Imnul regal și când fotografia

regelui Mihai I mai putea fi văzută pe pereți sau în manuale. Dar au survenit, după primii doi ani de școală, schimbări majore. Regele a fost silit să plece, regatul s-a transformat peste noapte în republică „populară”, s-a făcut reforma învățământului în 1948, în urma căreia sistemul educațional a avut de suportat pierderi mari, îndeosebi programele școlare și manualele de la ramura umanistă. Astfel, la materia „Literatura română”, Eminescu era redus la doar cinci texte poetice, iar alături de el trona Ion Păun-Pincio. Pe criteriul valențelor social-protestatare, din Eminescu au fost selectate, spre exemplu, Viața, Poet și proletar, dar nu se amintea nimic de Luceafărul. Interziși total au fost Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu și lista ar putea continua cu alte nume referențiale ale tezaurului cultural român.

Rep.: Deci, la literatură, cel puțin, a trebuit să studiați niște nonvalori…

D.B.: Nu chiar așa… În pofida restricțiilor impuse de un dogmatism proletcultist, profesorii noștri au șerpuit cu inteligență printre Scyla și Charybda, îndrumându-ne individual să includem în lecturile particulare capodoperele interzise, nu arareori ne reciteau la lecțiilor lor versuri, devenite deja populare, din poeții blamați de regim (e adevărat, numele acestora nu erau menționate la clasă).

„Nu era o formă de disidență, ci, pur şi simplu, un ataşament normal față de valori”

Rep.: Să înțeleg că făceau disidență?D.B.: Nu era o formă de disidență, ci, pur și

simplu, un atașament normal față de frumos, față de valorile artistice perene. Spre cinstea lor, dascălii noștri au evitat să implice politicul în procesul de învățământ, iar noi, elevii, nu le cunoșteam simpatiile pentru regimul monarhic sau pentru cel republican. În ultimii ani de studenție, la îndemnurile repetate ale unui coleg de facultate de a mă înscrie în rândul candidaților în Partidul Muncitoresc Român (poate depune mărturie și persoana în cauză, care între timp a devenit universitar la Timișoara), m-am deplasat, în 1957 la liceul sucevean să obțin o recomandare de la foștii mei profesori și, cu mare dificultate, am găsit un membru de partid, și anume, pe profesorul Nicodim Ițcuș, majoritatea celorlalți la care am

Interviu


apelat nefiind încadrați politic în „unica forță conducătoare din România”

Rep.: Ați ținut legătura, după absolvire, cu foștii profesori?

D.B.: Cum să nu. Dar și profesorii au urmărit, cu nedisimulat interes și admirație, evoluția și realizările notabile ale foștilor elevi, primind cu căldură vizitele sporadice ale acestora, iar în călătoriile la București, Iași sau alte orașe din țară, nu evitau întâlnirile de suflet cu aceștia. La agapele noastre de după absolvire, organizate din cinci în cinci ani, am avut bucuria de a-i avea ca invitați de onoare pe minunații pedagogi V. Bujdei, I. Buciuceanu, Al. Obadă, I. Nimițan, I. Sbiera ș.a. Treptat, numărul profesorilor invitați s-a tot micșorat, venerabilii noștri îndrumători părăsindu-ne definitiv, prin trecerea la cele veșnice, dar lăsând, în urma lor, amintiri durabile și modele de înalt profesionalism, plăsmuire inovatoare și comportament civic și etic deosebit (o simbioză paradoxală între toleranță și exigență) pe care, într-un fel sa altul, ni le-am însușit și, la rândul nostru, le-am transmis și celor cu care am conviețuit.

Ca tânăr cadru didactic, l-am revăzut cu drag pe fostul meu profesor de educație fizică și diriginte Gheorghe Doroftei (stabilit la București, din păcate, el a decedat prematur la cutremurul din 1977). De câteva ori l-am avut ca oaspete în apartamentul meu pe profesorul Ion Buciuceanu, atunci când acesta venea în vizită la fiicele sale Iulia și Tamara, ambele născute la Tighina. Emil Satco le-a inclus în Enciclopedia Bucovinei. Poate, un portret aparte merita si tatăl lor, menționat, în treacăt, doar ca profesor de muzică și dirijor, omițându-se catedra sa de bază, limba rusă, disciplină de studiu pe care ne-o preda, e adevărat, cântându-ne la vioară admirabile melodii rusești. Despre trecutul său evita să vorbească, într-o perioadă tulbure din țara noastră, el fiind refugiat de pe teritoriul Basarabiei, cu loc de naștere la Tatarovca Nouă, Soroca, la 15 iulie 1897. Undeva am scris că, înainte de a deveni profesor, a îndeplinit funcția de contabil, când în realitate a fost avocat. De altfel, în urma rapturilor teritoriale ale Basarabiei și ale nordului Bucovinei de către fosta Uniune Sovietică, mulți refugiați au ales ca profesie limba rusă, având și eu, la catedră, câțiva originari din ținuturile răpite.

„S-ar impune alcătuirea unui dicționar al cadrelor didactice”

Rep.: Credeți că sunt suficient de bine mediatizați acești valoroși dascăli ai generației dvs.?

D.B.: Spre regretul nostru al tuturor, nu toți profesorii renumitului liceu sucevean au beneficiat de prezentări biobibliografice sau de substanțiale evocări în textele publicate până azi. Dar chiar și în acestea se mai întâlnesc inadvertențe factice sau omisiuni inexplicabile. S-ar impune alcătuirea unui dicționar al tuturor cadrelor didactice care au profesat la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, demarând lucrarea, posibil, cu perioada de după cel de al doilea Război Mondial, deoarece încă mai pot fi operate utile rectificări și precizări, și pot fi colectate date și momente inedite din arhivele personale, deținute de urmașii în viață ai inegalabililor pedagogi.

Rep.: Poate cineva deja lucrează la un asemenea dicționar…

D.B.: M-aș bucura să fie cum ziceți dvs. Acești virtuoși dascăli, pe care i-am avut, ca elev, în perioada 1945-1952, chiar merită să rămână în memoria colectivă a societății bucovinene. De aici și de dincolo. Cel mai vechi liceu românesc din Bucovina a produs întotdeauna valori, pentru că întotdeauna a avut profesori de elită. Cred că nu greșesc, considerându-i pe toți, ca și colegul Florin Moraru, „oameni de un înalt profesionalism”, persoane cu suflet nobil care, în momente extrem de dificile din viața elevilor lor, nu au pregetat să le vină în ajutor. Un exemplu dintre multe altele: atunci când merituosul nostru coleg, Mihai Cazachievici (mereu premiant), a fost exmatriculat, sub învinuirea că e fiu de chiaburi (în realitate, părinții săi, refuzând dă se înscrie în gospodăria colectivă, au fost trecuți de la categoria de țărani mijlocași la chiaburi), profesorii, in corpore, i-au luat apărarea, iar până la urmă, acesta a fost reînmatriculat, spre imensa satisfacție a întregii noastre clase. De toleranță și înțelegere am beneficiat personal, într-un moment de răspântie, când profesorii, în aprecierile și deciziile luate, mi-au evaluat, probabil, sârguința și respectarea disciplinei școlare. Dar despre aceasta, altă dată.

Rep.: Vă mulțumesc, domnule profesor pentru interviu.

D.B.: Și eu vă mulțumesc.

Interviu


Proză

Copchilița aceea care plângea în vagonul vecin era probabil chiar verișoara mea,

fiica cea mică a Sancirei, sora mamei. Cine s-ar fi gândit că vom merge în același tren. Sancira avea trei copii, toți mai mici decât mine, o fată de șase ani, un băiat de trei și Năstica, de doar câteva luni. Nu vreau să-mi închipui cum a fost aruncată din tren acea verișoară a mea. Sigur, nana Sancira nu a aruncat-o prin umblătoare. Nu, sigur, nu. Apoi, când am ajuns la capătul pământului, femeile cu copii mici nu erau așa de căutate, așa că mai întâi au fost luate mamele fără copii, apoi pe acelea cu copii mari și buni de pus la treabă, iar pe celelalte cu copii mici și plângăcioși sau cu bunici bătrâni și bolnavi care abia se țineau pe picioare i-au luat mai târziu, poate cu camioanele care așteptau, poate cu că-milele acelea mari și urâte. Ne-au despărțit. Mai ajungea de la ea câte o veste cam o dată pe an, aflam că e în viață și ea, și cei doi copii ce i-au mai rămas. Lucra la un colhoz.

Nu știu de ce la cazahi colhozurile și sovhozurile erau atât de departe de sat, de locuințele oamenilor. Dacă mergeai pe jos, făceai mai mult de două ore. La noi, doar o oră, dar în satul Sancirei era mai departe. Îi lua pe oameni o mașină dimineața și îi aducea seara înapoi sau veneau pe jos. Seara femeile aduceau și ceva de mâncare la copii. În satul acela și apa de băut era departe și fata Sancirei, Dochița, mergea cu o căldărușă la fântână, în fiecare zi, iar Zânelu, fratele cel mic, aștepta acasă.

Într-o zi, când mama era departe, la fermă, Dochița era și ea departe, după apă, a venit în sat o comisie nu știm de unde, cu o mașină, în care a strâns toți copiii singuri acasă ca să-i ducă la orfelinat, ca fiind „besprizornâie”, adică fără adăpost și fără părinți. Pe unii îi luau de pe drum, pe alții de prin bojdeuci, alții nu erau singuri

acasă, ci cu bunicii, care alergau plângând și țipând după mașina blestemată, dar degeaba, mașina s-a umplut cu copii și a dispărut. A aflat tot satul. Se întoarce Dochița, nu-i fratele. Se întoarce Sancira, nu-i fiul iubit. Bani de drum nu are, să lase lucrul și să plece, nu poate, unde să-și caute copilul, nu știe. Dochița era și ea mică și mamă-sa se temea să nu i-o fure cineva, într-o zi.

După ce mi-a murit mama, m-am dus la ea și împreună l-am căutat pe Zenobie al nostru. Mai erau și alte mame care căutau, se ajutau între ele, mai schimbau informații, a găsit Sancira, în cele din urmă, orfelinatul, a dat de urmele celor cu mașina, dar să cauți un copil era atunci mai greu decât să vezi un ac într-un car cu fân. În listele și în actele lor, nu figura niciun bucovinean, toți copiii fiind împărțiți în două nații: cei cu ochii înguști – cahazi, ceilalți – ruși. Băieții erau toți Ivanov sau Petrov, cu prenumele Vanea, Costea, Ghena, Grișa, puse la întâmplare, că nimănui nu-i păsa cum s-au chemat ei acasă, iar ei să spună cum îi cheamă nu puteau, că nu știau o boabă rusește… Nici vârsta nu era pusă ca lumea, ci tot din gând. Mulți erau slabi și păreau mai mici. Când a văzut asta Sancira, a hotărât să-i vadă pe toți, ca să-și recunoască ea singură copilul la față. A luat la rând ea copiii, dar pe al ei nu l-a găsit. Apoi de, îi ziceau șefii de-acolo, nu am avut unde ține atâția copii și o parte au fost duși la orfelinatul din orașul X. Mai lucrează vreun an Sancira, mai strânge niște bani, acum o ajut și eu și ea se bucură că o păzesc pe Dochița, în timp ce ea lipsește. Pe băiat îi luaseră cam pe la sfârșitul războiului, trecură vreo câțiva ani de atunci și încă nu-l găsisem, dar nici Sancira nu pierdea nădejdea.

La unul din aceste orfelinate, o femeie mai bătrână, o educatoare, când a auzit povestea

Bucovina(fragment)

Liliana COROBCA


Proză

noastră, i-a zis Sancirei: avem aici un băiat Bucovina, ia-l pe el, că pe al tău nu-l mai găsești, au fost împrăștiați prin tot Soiuzul, ca să li se piardă urmele și, dacă-l găsești, n-o să mai știe nici cine ești, n-o să te mai recunoască, nici limba n-o să ți-o mai înțeleagă. Ia-l pe băiatul acesta, care doar un cuvânt știe și-l spune din când în când, fie la supărare, fie la bucurie. Ia-l că moare aici, printre ceilalți. Ia-l c-o fi de-al vostru, dacă știe acest cuvânt. Ce era să facă Sancira? Vremurile nu mai erau atât de grele ca în timpul războiului, o coajă de pâine o avea ea să-i dea copilului străin. S-a gândit că undeva, la fel ca ea, o mamă își caută fiul sau poate părinții i-au murit, dar are niște neamuri undeva, prin Bucovina și o să-l ajute să le găsească. Și dacă nu, îl va crește ea, ca pe feciorul ei. Cică băiatul rostise cuvântul „Bucovina” atunci când l-au adus la orfelinat și altă vorbă nu mai scotea. Era mic, slab și părea să nu aibă mai mult de patru ani, dar putea avea și șase. Într-adevăr, înțelegea românește. Când i-a spus Sancira, hai strângeți lucrurile și mergem s-o căutăm pe mama ta, imediat a fugit și s-a întors repede cu ochi strălucitori. Nici după ce l-am luat cu noi nu a vorbit, dar dacă-i spuneam: pune cana pe masă sau vino aici, înțelegea și așa făcea. Cuminte era, nu se zbenguia, nu plângea, dar rămăsese tot speriat nu se știe de ce.

Sancira nu s-a lăsat însă și a mers și la alte orfelinate în căutarea fiului ei, am ajuns așa până la Habarovsk, unde ea îl căuta pe Zinuțul ei, eu pe Eugen al meu. Pe băiatul adoptat, care nu vorbea nimic, nu scotea niciun cuvânt, l-am numit și noi tot Bucovina, deși Bucovina e mai mult nume de fetiță decât de băiat. De cine întrebam și cui îl arătam, nimeni nu-l recunoștea. Dar mulți bucovineni erau deja întorși la baștină, poate acolo aflăm al cui este? Și iată că după atâtea căutări, într-o zi însorită și binecuvântată, Sancira nu s-a mai întors singură, ci de mână cu Zânelul mamei, care a recunoscut-o, a vorbit cu ea românește, deci nici limba nu a uitat-o, și-a recunoscut și sora. Pe mine nu mă mai cunoștea, dar am devenit repede prieteni. Iar copilului adoptat i-a zis, chiar de la început, că precis că-n Bucovina îl așteaptă părinții lui și Bucovina se lumină la față când auzi. Așa că erau nedespărțiți, deși băiatul acela tot nu vorbea nimic. Atunci ne-am pregătit de plecare. Nimic nu ne mai ținea

în acele Siberii, și nimeni. Înapoi călătoria a fost mai scurtă, am ajuns în sat, la rude, ce s-au bucurat toți! Iată, suntem în Bucovina acum, repetam noi, în sfârșit ne-am întors! Lumea a întrebat, uitându-se la băiatul cel străin: acesta cine este? Nu știm, e un băiețel mut, pe care vrem să-l ajutăm să-și găsească părinții, l-am luat de la un „ghidom” din Siberia. Că așa spun rușii la casa de copii – ghidom. Când ne auzi copiulul, se uită la noi lung și spuse răspicat în limba noastră: Eu sunt Puiu Grigoraș din satul Poieni-Bucovina!

În grabă mare ne-am dus cu toții în satul lui să-i găsim rudele, și i-am găsit și mama, și bunica. Casa noastră devenise punct medical, iar a Sancirei nu mai era deloc, cică fusese distrusă în război. Iar în satul acela Sancirei i-au găsit o casă rudele băiatului și i-au propus să rămână acolo și mare cinste i-au purtat. Mama lui Grigoraș s-a întors singură, fără bărbat, fără copii, pe băiat îl credea mort, că i-a găsit numai șapca plutind pe râu și ce minune, ce bucurie să i se aducă acasă fiul viu și nevătămat!

Când noi ne-am întors în Bucovina, Eugen plecase în Siberia, să facă bani ca să răscumpere casa părinților și să mă caute. Dar eu eram în Bucovina și nu știam nimic, nu aveam nicio veste de la el, îl credeam mort. Apoi, pentru că nu puteam sta pe capul oamenilor acelora, că tuturor le era greu, m-am dus la lucru în Moldova, în satul prietenei mele, acolo m-am măritat și mi-am făcut casă. N-am mai rămas mulți români în Bucovina, că tare ne-au împuținat deportările, și războaiele, și foametea, și viața grea. Iaca despre băiețelul Bucovina nu mai știu prea multe, atâta doar că nu i-o mai tăcut gura când s-o văzut la mă-sa în brațe și nimeni nu ne credea că n-a zis niciun cuvințel prin Rusiile friguroase și că îl credeau mut. Zicea Sancira că tare bine a învățat la școală, apoi la facultate, că bun băiat era, și deștept. Iar mătușa Sancira a trăit mult, a trecut de 90 de ani, a dansat și la nunta nepoților și poate și a strănepoților. Apoi a murit și ea de bătrânețe, au plâns-o rudele toate și au îngropat-o creștinește, în Bucovina noastră cea dragă. Domnul a fost milostiv cu ea, la înmormântare am fost și eu, că eram încă în putere.


Monumentele Bucovinei

Fiu devotat al Humorului, universitarul Leon Buburuzan, doctor în economie, a

dezvoltat în ultima perioadă o pasiune specia-lă pentru istoria locului natal. Astfel se explică apariția, în 2015, la editura Mușatinii, Suceava 2014, a monografiei sale Mănăstirea Humorului (Humorul) în cultura și istoria Bucovinei (352 pag.). Lucrarea este consacrată împlinirii a șase veacuri de existență documentară a localității și a mănăstirii din preagma acesteia.

În introducere, autorul își propune să ia în dezbatere aspecte mai puțin sau chiar deloc cunoscute din viața comunității rurale, pe care o reprezintă de când a ieșit la pensie, punând accentul pe latura antropologică, social-istorică și pe raportul acesteia cu instituția monahală din preajmă.

Pornind de la relația strânsă dintre humoreni și mediul natural de viață, autorul acordă o atenție deosebită comuniunii localnicilor cu natura înconjurătoare. Se observă, încă de la început, preocuparea pentru înțelegerea acestor fenomene și munca migăloasă de cercetare pe care o desfășoară, explicând pe înțelesul tuturor aspectele legate de cadrul social-istoric și antropologic.

Autorul este un Ion Neculce contemporan, care-și întemeiază discursul nu doar pe izvoare istorice, ci și pe realități trăite, ca fiu al acestor plaiuri, cunoscând încă din copilărie oamenii, meleagurile, obiceiurile și datinile locale. El tratează viața satului în strânsă interconexiune cu viața zonei Humorului și a Bucovinei în ansamblu. Folosind un stil curgător, autorul dovedește reale calități de literat și istoric, expune cursiv evenimente și demonstrează temeinice cunoștințe lingvistice. Impresionează amplele explicații pe care le dă etimologiei unor cuvinte, în special celor legate de toponimie.

Cartea este structurată pe capitole și

subcapitole, cuprinzând date, locuri și oameni, din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Cadrul natural și geografic poziționează satul ca pe un imens amfiteatru, înconjurat de cele două Obcini la poalele cărora șerpuiește Humorul, pârâul care a dat și nume localității. Autorul îi explică astfel denumirea: toponim de origine maghiară, care se traduce prin Repede, Grabă, Iute, și care a apărut după înființarea de către regele maghiar a Comitetului de Frontieră în scopul apărării împotriva tătarilor. Acest cuvânt, socotește autorul, s-ar fi suprapus pe toponimul românesc Săliștea lui Dobrin, luându-i acestuia locul. Sunt explicate și alte toponime legate de formele și însușirile reliefului, ca Gura Humorului, Larga, Lunga, Dulcea, Pleșa.

Istoria satului și a comunei în ansamblu e urmărită în strânsă legătură cu istoria Văii Humorului. În trecut această vale îngustă, împădurită și cu sol sărăcăcios era mereu afectată de inundații. Aici, la un moment dat, apare un schit care se transformă cu timpul în Mănăstire. Oamenii care deservesc Mănăstirea pun temelia localității din preajmă. În perioada în care Bucovina se află sub stăpânire Habsburgică, aici au loc mai multe reforme și modernizări de tip occidental. Se realizează primul recensământ, se elaborează proceduri și reguli de înregistrare scriptică a numelor de persoane, se introduc ștampile și peceți, se adoptă și se implementează legi privind construcția de case, secularizarea averilor bisericești, dezrobirea țiganilor, etc. Dar tot în această perioadă, pe valea Humorului mai au loc și revolte sociale. Totodată aici sosesc și coloniști din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului.

Autorul arată că, la începutul secolului XX, satul se dezvoltă intens în toate planurile vieții

Mănăstirea Humorului (Humorul) în cultura şi istoria Bucovinei

Ioan VELEHORSCHI



materiale (agricultură, creșterea animalelor, comerț) și spirituale. Dar începe războiul și asupra satului se abate o adevărată catastrofa. La 2 august 1914, începe mobilizarea bărbaților cu vârstă între 21 și 42 de ani, care pleacă imediat pe front. Trupe militare rusești atacă garnizoana austriacă din Gura Humorului. Descrierea vieții sub ocupația primei invazii ruseștii, cu urmări tragice pentru comunitate, precum și descrierea, în ansamblu, a războiului, cu atrocități, pierderi de vieți omenești, distrugeri de familii și alte nenorociri, e o adevărată lecție de istorie. Autorul prezintă și o listă a humorenilor căzuți pe câmpul de bătaie. Bucură însă deznodământul acestei lupte, care ne aduce Marea Unire. Urmează descrierea perioadei interbelice, cu speranțele și inerțiile ei. Începutul Celui de-al doilea Război Mondial aduce noi nenorociri pe capul humorenilor, iar sfârșitul, un bilanț tragic de pierderi de vieți omenești. Astăzi, pe Troița din centrul satului, ridicată în cinstea și veșnica amintire a celor ce și-au dat viața în ultimul război pot fi citite nume celor 59 de eroi ai Humorului căzuți la datorie.

Un alt capitol al monografiei tratează aspecte din viața satului în timpul regimului comunist. Autorul face o radiografiere a evenimentelor, începând cu perioada anilor de după război, marcată de mari lipsuri și greutăți, de groaza represaliilor politice, de confiscarea pădurilor și a moșiilor, de crearea în forță a așa-ziselor întovărășiri. Nu sunt trecute cu vederea și realizările din această perioadă: construcția masivă de blocuri de locuit, asfaltarea drumului spre oraș, dezvoltarea turismului cultural-religios.

După evenimentele din Decembrie 1989, în viața Humorului intervin schimbări pozitive cu caracter social, economic și politic. Sub conducerea unor edili, s-au realizat importante proiecte edilitar-gospodărești, turistice, culturale și religioase.

Așa cum era de așteptat, Mănăstirea ocupă un loc central în textul monografiei. Prezentarea ei începe cu un scurt istoric, de la înființarea locașului în perioada anilor 1400-1410 până în prezent. La începutul secolului al XV-lea stăpân peste aceste locuri era vornicul Oană, ce făcea parte din familia domnitoare a lui Petru Mușat. Acesta a înzestrat nou înființata instituție monahală cu moșii importante. A urmat o scurtă perioadă de înflorire. În anul 1527, prima

biserică a Mănăstirii se prăbușește din cauze necunoscute. Sub domnia lui Petru Rareș se construiește o nouă biserică, ctitorită de marele logofăt. În anul 1530, se pune piatra de temelie a noului locaș, pe care îl zidesc meșteri iscusiți. Autorul monografiei atrage atenția asupra particularităților stilistice și artistice ale picturii, care încântă spiritul și mângâie sufletul. Pictura exterioară va face Mănăstirea celebră peste ani. Cei dintâi care și-au manifestat interesul pentru această pictură N. Iorga, Mihai Costăchescu, Teodor Balan, Aurel Onciul.

Un alt capitol este consacrat aspectelor demografice. Autorul analizează structura și evoluția populației, pe ani și familii, cercetând dinamica nașterilor și a deceselor, răspândirea afecțiunilor, inclusiv a celor cauzate de bătrânețe, cauzele mortalității, activitatea sanitară, mișcarea populației, starea ocupațională, etc. O atenție deosebită autorul acordă metodelor de cercetare etimologică și genealogică. Familiile sunt grupate după mărime, origini, după clase de încadrare a neamurilor. Astfel, apare clasa I, cu neamuri foarte mari, clasa a II-a, cu neamuri mari,

Dezvelirea bustului lui Ștefan cel Mare la Oprișeni, regiunea Cernăuți. Vorbește Grigore Timiș, deputat român în Rada Supremă a Ucrainei,. Foto: Vladimir ACATRINI



clasa a III-a, cu neamuri mijlocii, clasa a IV-a, cuneamuri mici, clasa a V-a, cu neamuri foarte mici. Se insistă pe originea locuitorilor, precum și a caracteristicilor acestora, ceea ce dovedește o reală cunoaștere a mărimii, valorii sociale și a originii lor. Sunt prezentate unele porecle ale locuitorilor, majoritatea vizând aspecte (în special defecte) fizice sau morale ale acestora.

Urmează capitole care se referă la activitatea economică (agricultură, creșterea animalelor, pomicultură, albinărit, silvicultură, comerț, turism) și la viața religioasă.

Învățământul, ca mai peste tot, a fost puternic influențat de Mănăstire. Călugării s-au aflat mereu în contact cu satul. Astfel au luat ființă școlile populare mănăstirești de la Voroneț și Humor. Prin 1882, în chiliile mănăstirii se deschide prima școală publică.

Un capitol separat este dedicat obiceiurilor și tradițiilor locale legate de ciclurile vieții (naștere, botez, căsătorie, nuntă, cununie, înmormântare) de pregătirea pentru lumea cealaltă, de îngrijirea mormintelor, de sărbătorile religioase (Crăciunul, Paștele, Hramul bisericii). Nu sunt trecute cu vederea nici obiceiurile păgâne. În acest sens, autorul aduce un bogat material ilustrativ.

Viața culturală ocupă, de asemenea, un loc important în această monografie. Ea este prezentată în diacronie, începând cu aportul ardelenilor și continuând cu transformările din perioada habsburgică, cu influențele occidentale, dar și cu menținerea caracterului neaoș românesc și înflorirea spiritului popular după Marea Unire.

După al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, începe propagarea unei culturi proletare, de tip sovietic, cu activități artistice care proslăvesc noul regim.

Este analizat și limbajul localnicilor, lexicul humorean, accentul dulce al graiului local, fonetismele specifice locului (consoane înmuiate), inteligența cu care sunt folosite verbele în povestiri și dialoguri. Particularitățile lingistice sunt analizate din punct de vedere lexical, fonetic, morfologic, cu depistarea influențelor ardelenești, germane (termeni tehnici, termeni privind alimentația, bucătăria, construcțiile, vestimentația, activitatea forestieră, etc.).

Vorbind despre comuna Mănăstirea Humo-rului (Humorul), autorul se oprește și asupra satelor aparținătoare, așezate în lungul văii Humorului, începând de la izvoare (Poiana Micului și până la intrarea în centrul de comună (Pleșa), lămurind toponimele, originile locuitorilor și ocupațiile lor.

În ultimele două capitole, autorul încearcă să creioneze o perspectivă de dezvoltare a comunei natale. Tot aici el explică metodele de cercetare folosite (cercetarea bibliografică, cercetarea pe teren, observația directă, dialogul, caracteristica loturilor de subiecți intervievați sau investigați). În opinia noastră, aceste aspecte privind metodologia de cercetare ar fi trebuit să fie obiectul unui capitol sau paragraf de la începutul lucrării.

În concluzie, lucrarea reprezintă o oglindă veridică a istoriei și unei localități de la origini până în prezent. Autorul pornește din cele mai vechi timpuri și urmărește evoluția satului natal și a Mănăstirii din preajma acestuia, de la o simplă Seliște și un mic schit, până la un important centru cultural-turistic bucovinean și o prestigioasă instituție monahală românească.

Parcurgând ampla bibliografie, îți dai seama de truda omului de cultură, care a dorit să cuprindă o gamă largă de aspecte istorice, geografice, etnografice, demografice, social-umane, de mediu. Scopul autorului a fost să insufle cititorului dragostea de satul său, Humor, de istoria acestuia, de oamenii locuri și de sfântul locaș, cu picturi monumentale ce l-au făcut cunoscut în lumea întreagă.

Cartea se citește ușor. Stilul științific al cercetării se împletește organic cu stilul literar al expunerii. Autorul dă dovadă de vaste cunoștințe de lingvistică și de capacitatea folosirii diverselor registre ale limbajului. Prof. dr. Leon Buburuzan își manifestă prin scrisul său dragostea fierbinte pentru satul natal și pentru Bucovina în ansamblu. Cartea se adresează, deopotrivă, cercetătorilor istoriei Bucovinei și publicului larg dornic să afle lucruri noi despre o localitate și un monument de istorie și cultură națională, cum e Humorul, precum și iubitorilor de drumeții și excursii. Ea se poate citi și ca un veritabil ghid turistic, din care cei pasionați pentru pictura murală a mănăstirilor din Bucovina, vor afla multe informații noi.


Satul Băhrineşti şi bisericile sale. Familia de preoți români

Mandicevschi

Vladimir ACATRINI

La 31 august 1458, domnul Moldovei Ştefan cel Mare scuteşte printr-un uric

slobozia Bahrineşti a mănăstirii Moldoviţa „de podvor, posad, de munca la morile domneşti, de căratul vinului, de desetină, de stupi şi porci, de urmărirea hoţilor, de munca la cetatea Sucevii, vor merge la război numai dacă domnul va mer-ge”. Aşa, cu semnătura marelui Domn începe istoria scrisă a satului Băhrineşti. Dar există și o istorie nescrisă a localității. Se zice că Dragoş Vodă, îndreptându-se dinspre Baia spre miază-noapte, a găsit la 20 km depărtare de Rădăuţi şi Volovăţ nişte localnici care vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceleaşi obiceiuri, port şi religie.

Nu se știe când a apărut prima biserică în sat. Dintr-un document din 15 aprilie 1803 aflăm prin Vasile Vasilco, că locuitorii din Baineţ, neavând biserică proprie veneau la biserica din Bahrineşti. Din actul sub nr.139 din „Documente bucovinene»”, [vol.VI (1760-1833), p.414]) de Teodor Balan aflăm că la 5 februarie 1814 Antohi Stroici lasă moștenire copiilor săi Gheorghe, Manolachi, Petrachi, Mihalachi si Neculai moşia sa Bahrineşti. Și, în continuare: „La această diată m-am întâmplat şi eu, Ioh. Mandetschewski, pastor local”. În cimitirul vechi al satului este și o cruce pe care scrie cu litere chirilice: „Aici zace paroh Ivan Mandicevschi”. Deci în 1814, satul avea biserică, iar parohul ei era preotul Iohan (Ioan) Mandicevschi, român. Acesta a murit la 75 de ani.

În Anuarele Bisericii Ortodoxe din Bucovina (Schematismus) găsim informații valoroase despre bisericile din sate. Aici se specifică numele preoților, al patronilor bisericii, numărul de locuitori, se dau informații despre școlile din sate. În 1841, îl găsim paroh pe Joann Mandaczewski (Iwan Mandetschewski, Ioan Mandicevschi), iar patron pe Erben Stroici. Satul avea atunci 614

locuitori. În 1849 găsim Bahrineștiul consemnat alături de Cetăţuia. Din documentul de la 11 iulie 1791 (Băhrineşti) aflăm despre învoiala făcută între Antohi Stroici şi Toader Dobrovolschi de Borăuţi și mănăstirea Cetăţuia din Iaşi privind împărțirea în două a satului Băhrineşti. S-a făcut odgon de 20 stânjeni şi s-a măsurat moşia pe 13 locuri. În mijlocul moşiei s-au ridicat 26 movile, tot câte două movile alăturea, cât de un stânjen împărătesc departe. Partea de sus care se hotărăşte cu moşia Moiseni în Varniţă şi cu Baineţ a rămas a lui Antohi Stroici, iar partea de jos care se hotărăşte cu moşiile Volcineţului, Ciripcăuţii, Vascăuţii, Muşeniţa şi Bănceşti, a rămas a mănăstirii Cetăţuia. De față au fost: „Costantin Teliman căpitan şi canţelist, şi Antohi Teliman nobel”. În 1849, patroni ai bisericii sunt Nicolay Edler von Gaffenko și Erben Stroici. Satul avea atunci 654 locuitori. Paroh era Joann Mandaczewski (Iwan Mandetschewski, Ioan Mandicevschi). În 1856, paroh e Vasilie Mandicevschi, fiul lui Ion Mandicevschi, patron – Baron Mustatza. Satul avea 730 locuitori.

Vasilie Mandicevschi s-a născut în Bahrinești în 1824 și a murit la 7 noembrie 1896. El este tatăl renumiților compozitori Euzebie, Gheorghe și Constantin Mandicevschi.

Vechea biserică din Bahrinești

Viata bisericească


A făcut studiile la Cernăuți, iar în 1850 este hirotonit preot. Din revista „Candela” aflăm că Vasilie Mandicevschi a slujit 46 de ani în satele Băhrinești și Molodia. A fost menționat de arhiepiscopul Teofil Benbela în 1873, iar arhiepiscopul Silivestru Morariu i-a conferit în 1880 titlul de exarh. Mai tîrziu a fost ales în postul de egumen al mănăstirii Putna, dar moartea nu l-a lăsat să intre în acest post.

Din “SILVESTERUL”, act de reconstruire a bisericii emis de Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici (Din îndurarea lui Dumnedeù dreptù-credinciosul Arhiepiscopù şi Mitropolitùl al Bucovinei şi Dalmaţiei), care se păstreaza în biserică, aflăm că la 9/21 decembrie 1857, biserica a ars, iar în 1883 bahrineștenilor li s-a dăruit biserica de lemn din Vicova de Jos. Băhrineștenii au împodobit-o cu icoane, vase, cărți, veștminte.

Din anuarul 1862 aflăm că în sat exista școală trivială națională. Locuitori erau în număr de 770; paroh - Vasilie Mandicevschi. În 1864, găsim aici o școală trivială, cu postul de învățător neocupat. Probabil copiii erau educați de așa-numiții „dascali ambulanți”. Patroni îi avem pe Ignatz Donnersberg și Erben Stroici, numărul de locuitori – 866. În 1868 paroh e Ioann Mironovici. În 1876, patroni ai bisericii din Bahrineşti, cu 972 enoriaşi, erau Ioann von Mustazza şi Christofor von Jakubowicz. Paroh era Georgie Mironovici, născut în anul 1833.

În anul 1883, în documente apare o biserică, numită astăzi de bahrineșteni biserica veche. În același document, SILVESTERU, „Din îndurarea lui Dumnedeù dreptù-credinciosul Arhiepiscopù şi Mitropolitùl al Bucovinei şi Dalmaţiei», de la 2/14 Iuniu 1883 găsim «…evlăvioşiǐ parochieni de locǔ, simţind lipsa unuǐ locaşǔ dumnedeesc pe lăngă lmnul din biserica vechie din Vicovǔ de josǔ, mai adunănd materialulu receruţ şi contribuind mână şi oferte de banǐ nu numaǐ că aǔ constuitǔ acesta biserică ci aǔ şi provedut-o cu icoane, vase, cărţi, veşminte şi cele lalte lucruri trebuincioase, după care Neam aflat îndemnaţǐ, de a înputernici pre Prea Cuvioşia

Sa, părintele Archimandritǔ Mivonǔ Calinescu ca înpreună cu Prea Cucernicia Sa, părintele Protopresviterǔ Dimitrie Onciul şi Cucernicia Sa, parochul localǔ Georgiu Mironovicǐ şi ajutoriul unor cucernicǐ preuţǐ învecinaţǐ, Sêmbătă întral 4/16 Iuniu anul curent. se sevîrşiască după tiptcul prescris pentru delegatul arhieresc ţêrnosierea şi sânţierea meseǐ altariului şi a Bisericeǐ acestia a Prea Sâânteǐ Treimǐ aşedând pe ş. mesă şi s. antiminsǔ cu s. mosce după care sě se sevărrşiască şi s. litugie spre mângăiarea sufletéscă a poporenilor cărora precum şi

tuturora celor ce-aǔ ostenitǔ şi aǔ confeut pentru acest s. locasǔ, le înpărtăşim a Nόstră arhieréscă Binecuvêntare». Despre acestă biserică, în copia A a inventarului bisericii întocmit la 3 (16) iunie 1905, când parohul Isidor Paşcanu a dat biserica în seama parohului Ştefan Cepişca, citim: „Biserica aceasta a zidit-o comuna, în anul 1880, din lemnul bisericii veche din Vicovul de Jos, carele l-a cumpărat cu 100 cor. pe cheltuiala proprie şi din colete, şi s-a sânţit cu hramul Preasfintei Treimi în 4 (16) iunie 1883), când vornicul satului era Mihai Isopescu (1837-1907) numit Morozac. Mai ştim că la Vicovul de Jos biserica a fost construită cu ajutorul episcopului Dositei Herescu (1710-1789) în anul 1777. Peste un an la Băhrinești a fost contruită şcoala. Din anuarul 1887 găsim informații despre școală și numărul de bărbați și femei. În 1888 postul de paroh este vacant, iar în 1889 îl găsim paroh pe Ștefan Seleski, născut în 1842. Numărul de locuitori - 1030. În 1894 învăţător de religie şi inspector şcolar devine preotul local Ştefan Seleski. Din Protocolul visitaţiei canonice protopres-viteriale pentru anul 1904, făcut în 19 martie (1 aprilie) 1905, aflăm că paroh era Isidor Paşcanu, iar începând cu data de 3 (16) iunie 1905 paroh este Ştefan Cepişca. Numărul de locuitori în 1905 era 1233. În 1907, când patroni ai bisericii erau obştea din Volcineţ şi Johann Hermann, paroh era Ştefan Cepişca, născut în 1870, preot din anul 1898, paroh din 1905, iar cantor era, din anul 1884, Ismail Siretean. Numărul de locuitori – 1255.

Tatăl compozitorului Eusebie Mandicevs-chi, preotul Vasile Mandicevschi, paroh la Bahrinești (1856-1867) și Mologhia (1868-1891).

Viata bisericească


Tot din copia A a inventarului bisericii întocmit la 3 (16) iunie 1905, aflăm că parohul Isidor Paşcanu a dat biserica în seama parohului Ştefan Cepişca. În adaosul sub nr.392 şi 93 din 1891 găsim două icoane a Mântuitorului şi a Maicii Domnului pictate de renumitul Epaminonda Bucevschi (1843 - 1891), pe care Mihai Eminescu l-a numit «Rembrandt al Bucovinei».

Din articolul „Frătăuţii Noi, colţ de rai bucovinean” publicat în gazeta „Crai nou” la 29 noembrie 2015 aflăm că: „…preotul Ioan Gramatovici (1897-1909) aesta este de origine rusă, dar de o blândeţe proverbială. A fost paroh timp de 13 ani. Meritul acestuia este de a începe zidirea bisericii celei noi, pe care a avut bucuria să o vadă terminată, dar nu şi să slujească în ea. Fiind bolnav a fost nevoit să se retragă la Ştefan Capişca din Băhrineşti, unde a murit la 2 ianuarie 1909, tot acolo fiind înmormântat”. Din Schematismus pentru anul 1914 aflăm că paroh este Ştefan Capişca, iar cântăreț bisericesc Michail Cucerca,. Locuitori –1325.

Nicio provincie europeană nu a avut de suferit, în vremea Primului Război Mondial, atât de mult cât a îndurat Bucovina. Nu știm nimic despre istoria satului în timpul Primului Război Mondial. Primul anuar de după război e din 1921 și se numește Șematismul (scris în limba română). Din el aflăm că paroh este Mihail Corduș, născut în 1885, cantor Vasile Baloș. Avem informații și despre locuitori, care erau în număr de1198. În sat erau 286 familii, 551 bărbați și 647 femei. În 1923 parohului Mihail Corduș i se dă titlul de cavaler al ordinului „Coroana României”; suflete avem 1313. Din 1928, paroh e George Belei, născut în 1898. În sat se deschide școală de 4 clase. Există 330 familii, cu 1409 suflete. În 1934, postul de paroh este vacant; administrația parohială e asigurată de Maximilian Mitric, născut în 1903; cantor este tot Vasile Baloș; În sat există scoală de 7 clase: Satul are 1580 suflete. Din toamna anului 1934 paroh este Nistor Popescu. Se pare că el a păstorit până când Bucovina a fost ocupată de URSS.

În jaloba scrisă de Constantin Broască, Nicolai Tofan, Samuil Biliuseac, Dionizie Cijevschi pe data de 31 mai 1939 către Mitropolia Bucovinei, găsim scris următoarele: „puteţi vedea că în această parohie au fost Pr. Mandicevschi 30 de ani, Pr. Mironovici 21 de ani, Pr. Seleschi 18 ani, Pr. Cepişca 17 ani...”.

Mai cunoaştem din documente că în anul 1939 epitropi ai bisericii erau Constantin Broască, Tofan Nicolai, Dionizie Cijevschi, epitrop contabil şi director şcolar Ioan Cărşmaru, epitrop casar Gheorghe Cornea, cantor Vasile Baloş.

De asemenea, aflăm din jalobele bahrineştenilor din anii 30 că preoţii Cepişca şi Mitric, după ce au slujit în Băhrineşti, au devenit persoane importante în viaţa religioasă a Bucovinei. Părintele Mitric era în serviciu la Mitropolie.

Câteva informații despre construcţia bisericii noi

Din Protocolul visitaţiei canonice protopresviteriale pentru anul 1912, făcut în 11 (23) aprilie, «Biserica e de lemn, foarte mică, cu un acoperemânt atât de defectuos, încât la ploaie cât de mică, curge chiar pe masă... a zidi o biserică nouă, cu atât mai mult fiindcă pregătirile referitoare s-au făcut, deja în anul 1907». Într-un document, găsim că în 1911 se va începe zidirea bisericii noi. Se pare că s-a făcut doar o reparaţie, fiindcă din anii 20 nu mai găsim pomenire despre biserica nouă. În anii 30 s-au început a strânge materiale pentru biserica nouă, paroh al bisericii fiind preotul Mitric.

Lucrând în Arhiva regională, am găsit o mapă sub numărul 73 din 1937 a Mitropoliei Bucovinei, serviciul arhitecturii, cu denumirea «Dosar privitor la construcţia bisericii noi din comuna Băhrineşti, judeţul Rădăuţi».

Biserica nouă nu a fost zidită din pricina conflictelor dintre oameni, a războiului și a nedorinței noii stăpâniri.

În timpul de față, preot în sat este Constantin Ciobotar, care slujește atât la biserica cea nouă, sfințită în anul 1999, în prezența regelui Mihai I, precum și la biserica cea veche.

Noua biserică din Bahrinești, târnosită în 1999, cu participarea discretă a Regelui Mihai al României, invitat de săteni. A fost prima vizită a regelui în Bucovina nordică (ca simplu cetățean) după 1944.

Viata bisericească


Junimea literară”, revista scriitorilor din Bucovina interbelică (II)

Alis NICULICĂ

Primul număr: decembrie 1903. Programul revistei

Momentele premergătoare apariţiei re-vistei aveau să fie rememorate într-o

formă romanţată de către profesorul Ion I. Nis-tor (profesor în 1903, dar fost membru, biblio-tecar şi apoi preşedinte al societăţii studenţeşti „Junimea”), după 30 de ani:

„Era într-o seară posomorâtă de Decemvrie 1903, când, împreună cu profesorul Victor Morariu și cu neuitatul prieten George Tofan, după discuţii aprinse, dădusem redactarea definitivă articolului program din primul număr al „Junimei Literare”, care apăru la 1 Ianuarie 1904”1. Revista purta titulatura „Junimea literară. Revistă literară știinţifică”.

Din păcate jurnalul lui Victor Morariu, cu însemnările din anii de început ai „Junimii literare”, nu s-a păstrat2.

Programul generos şi ambiţios al revistei, purtând semnătura lui Iancu I. Nistor a fost publicat, fără titlu, pe prima pagină a primului număr al revistei: „Dorinţa noastră cea mai vie, de care suntem însufleţiţi la edarea acestei reviste, este ca să deşteptăm în publicul romîn gustul pentru lucrări literare romîneşti de valoare şi ca să facem ca ideile întrupate în ele, să pătrundă în toate păturile sociale româneşti. Căci numai astfel ne vom emancipa de înrâuriri străine, care pot înăduşi orice desvoltare liberă a particularităţilor noastre naţionale. […] Această revistă aspiră să devie centrul stabil în jurul căreia să se grupeze toţi literaţii din ţară, care ar voi să contribue la realisarea măreţei opere, care ni-am propus-o. […] Prin aprecierea lucrărilor după merit şi prin încurajarea unor tinere talente, cari promit mult însă care pînă acuma nu s-au putut validita în mod corespunzător lipsindu-le organul pentru publicare, sperăm a inaugura o mişcare literară în ţară, care singură

va fi în stare să ne scoată din indiferentismul şi letargia în care ne aflăm.

Pe lângă aceste urmăreşte revista şi scopul de a oferi publicului informări esacte despre starea cea mai nouă a cercetărilor ştiinţifice mai ales din literatura şi istoria romînă. Noi vom şi atrage atenţia publicului asupra scrierilor celor mai valoroase, demne de a fi cetite în fie-care familie românească”.

Cenzura austriacă suprimă revistaDebutul plin de „entuziasm juvenil” a fost

repede tăiat de mult prea vigilenta cenzură austriacă. Comitetul de redacţie a tipărit un al doilea tiraj al numărului al doilea, având scris pe frontispiciu: Ediţia a doaua după confiscare. Explicaţia gestului de confiscare avea să vină în editorialul lui Nistor, Un popas la o răspântie. Aniversarea de treizeci de ani de la apariţia „Junimei Literare”3: „Regretatul nostru colaborator Sever Beuca Costineanu închinase societăţii academice «Junimea», cu ocaziunea jubileului ei de 25 de ani, un Marş festiv, căruia noi îi făcusem cu plăcere loc în fruntea revistei. Strofa ultimă din marşul festiv cuprindea

Reviste cernăutene

Palatul Național al Românilor situat în Piața Centrală a municipiului Cernăuți.


versurile: „Neghina rea a gintelor mărunte / Din zi în zi mereu a odrăslit; / La coasă, fii, ca-n vremile cărunte, / Că-n pulsul vostru Roma s-a trezit!”

Cuprinsul acestor versuri a avut darul să alarmeze peste măsură organele cenzurei austriace, care vedea în ele o aţâţare la răscoală, un atac îndrăzneţ la siguranţa împărăţiei habsburgice! Versurile au fost suprimate de cenzură, apariţia revistei suprimată, iar noi chemaţi în faţa parchetului ca să răspundem pentru cutezanţa noastră. Numai cu mari greutăţi am putut scăpa teferi din încurcătura aceasta și asigura continuitatea apariţiei revistei, care după concluziile parchetului nu ar face literatură, ci propagandă naţională și încă foarte primejdioasă. Scopul adevărat al revistei era să desvoltăm o aprigă propagandă naţională, învesmântată în formă literară”. Era prima și ultima oară când „Junimea Literară” era cenzurată. Redactorul Iancu I. Nistor, căruia i s-a alăturat pe copertă, din 1908, și George Tofan, a făcut tot posibilul pentru a menţine revista, până în 1914, în limitele decise de cenzura austriacă. Probabil că și din această cauză Leca Morariu o va cataloga, în 1912, drept „banală” (numerele 5 din mai 1912 și 9 din septembrie 1912).

Iancu I. Nistor, sufletul „Junimei literare”În primul deceniu de existenţă al revistei,

Iancu I. Nistor a fost sufletul acesteia. Pentru a se putea ocupa îndeaproape de ea, o mută, în toamna anului 1904, la Suceava, acolo unde s-a stabilit, proaspăt căsătorit, și unde a activat ca profesor la Liceul Clasic. Redacţia revistei va reveni la Cernăuţi, după numirea lui Nistor ca profesor la Liceul Real din capitala Bucovinei.

Obiectivele stabilite în 1904, de cultivare a gustului pentru literatura română, pentru cultura naţională, de stabilire a unor legături durabile cu celelalte spaţii românești au fost urmărite cu grijă, cu încăpăţânare chiar. Mărturie stă numărul mare de publicaţii periodice și volume de literatură și știinţă care vor ajunge în Bucovina, la membrii colegiului de redacţie, fiind prezentate publicului român din Bucovina. Astfel, trebuie să apreciem faptul că, deși provincie aflată sub stăpânire străină, Bucovina devenea parte activă a spaţiului cultural românesc. Bucovinenii sunt acum la curent cu evenimentele majore care se petrec în Regatul României, cunosc tot ce se publică de valoare în ţară și chiar sunt încurajaţi să cumpere cărţi, să facă abonamente la reviste. În plus, „de dragul unităţii culturale a românilor de pretutindeni”, Iancu I. Nistor anunţa, în numărul din ianuarie 1908, decizia de a se conforma, fără rezerve, ortografiei Academiei Române.

Revista a apărut, până la numărul dublu din septembrie-octombrie 1908, „sub direcţiunea unui comitet de redacţie”, având ca unic editor

Reviste cernăutene

Casa Națională a Ucrainenilor aflată pe strada Ucraineană din Cernăuți.

Casa Națională Germană de pe Herrengasse (Iancu Flondor, Olga Kobileanska) din Cernăuți


și redactor responsabil pe Iancu I. Nistor. Preocupările de natură știinţifică îl îndepărtează pe Nistor de Bucovina pentru câţiva ani, ani în care își va pregăti doctoratul și apoi docenţa. Va fi sprijinit însă de bunul său prieten, George Tofan. Situaţia aceasta avea să devină una permanentă în perioada interbelică. Obligat să stea departe de Bucovina, din cauza funcţiilor politice pe care le-a exercitat, pentru o vreme, în statul român, Ion I. Nistor a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ţine vie această unică revistă literară a Bucovinei. L-au ajutat personalităţi importante ale vremii, care au devenit, pe rând, secretari de redacţie: Leca Morariu (1923-1928), Vlad Pașchivschi (nr. 1-3, ianuarie-martie 1925), Traian Chelariu (1935-1939).

„Entuziasm pentru bunele idealuri”În cuprinsul revistei se vor regăsi, în egală

măsură, versuri, proză scurtă, fragmente din romane aflate în curs de apariţie, note de călătorie, studii literare și știinţifice, folclor, recenzii și dări de seamă, aniversări și comemorări ale personalităţilor culturii române. Pentru rubrica Dări de seamă (mai târziu și Cronica), profesorul George Tofan, cel care va fi responsabil de aceasta până la prima dispariţie a „Junimii Literare”, în 1914, va oferi câteva precizări în primul număr din 1904: „La rubrica aceasta vom publica mai des recensiuni, dări de seamă despre cărţile apărute și primite la redacţie. Scopul nostru e mai mult utilitar: voim să informăm pe cetitorul romîn bucovinean asupra mersului literaturii precum și asupra valorii opurilor apărute, ca nu cumva trezindu-se din letargia în care doarme de cîtva timp încoace, să cadă victimă unei literaturi care i-ar putea numai învenina sufletul nimicind și puţinul entuziasm, ce-l are pentru bunurile

ideale ale poporului din care face parte”.Entuziasmul începutului se va extinde și

asupra publicului căruia i se adresa revista. În finalul numărului al doilea pe 1904, redacţia adresa mulţumiri cordiale „tuturor acelora ce ni-au adresat cuvinte de încurajare la apariţia revistei noastre”, dovadă a faptului că, încă de la început, revista a fost percepută la modul pozitiv.

„Junimea Literară” va publica numere festive, care cuprindeau articole ample despre anumite personalităţi. Astfel, nr. 7 și 8/1904, avea scris pe frontispiciu: Număr festiv închinat memoriei marelui Ștefan; nr. 6 și 7, iunie și iulie 1907: Număr festiv închinat memoriei lui Simion Florea Marian; nr. 2, ianuarie 1908: Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici; nr. 7 și 8, iulie și august 1909: În amintirea lui Mihai Eminescu; nr. 1-4, ianuarie-aprilie 1930, Număr festiv închinat memoriei lui Constantin Berariu. „Junimea Literară”, nr. 4, din aprilie 1925, ce avea menţiunea Număr închinat vizitei A.S.R. Prinţului Carol în Bucovina, în zilele de 14 și 15 iunie 1925, cuprindea, în cele 31 de pagini ale sale, un singur articol, cel al lui V. Pașchivschi dedicat vizitei A.S.R. Principele Carol în Bucovina, cu fotografii realizate de Kleinberger. Au mai existat două astfel de numere cu dedicaţie, fără însă ca acest lucru să fie menţionat pe copertă: nr. 7-9, 1911, număr dedicat lui Nicolae Iorga și nr. 4, aprilie 1912, număr dedicat memoriei lui Petru Liciu, actorul atât de îndrăgit în Bucovina.

Reviste cernăutene

Note:

1. Ion I. Nistor, Un popas la o răspântie. Aniversarea de treizeci de ani de la apariţia „Junimei Literare”. În: „Junimea Literară”, an XXII, nr. 10-12, 1933, an XXIII, nr. 1-6, 1934, p. 1-7.

2. În Jurnalul său, Leca Morariu consemna în ziua de vineri, 7 ianuarie 1944: „Victor cu vioara: repetiţie Upu Tachi – noul concert de Viotti. Mi se plânge că şi-a pierdut carnetul din 1904, cu amintirile despre „Junimea Literară”. Păcat! Aşa ni se părăduiesc toate”. Leca Morariu, Opere, vol. III: Jurnal vâlcean (1944-1948). Ediţie îngrijită şi note de Liviu Papuc şi Constantin Poenaru. Iaşi, Editura TipoMoldova, 2012, p. 21.

3. Vezi „Junimea Literară”, an XXII, nr. 10-12, 1933, an XXIII, nr. 1-6, 1934, p. 1-7.

Casa Polonă din Cernăuți, aflată pe Herrengasse

Casa Evreiască din Cernăuți, aflată în Piața Teatrului,


Au trecut iată, ca vântul, nişte ani, destul de mulţi, de când printre noi nu se mai

manifestă energia debordantă a colonelului George Galan, activist de vază şi de valoare al ideii de cultură şi identitate românească în Bu-covina şi, tocmai de aceea, multă vreme preşe-dinte al filialei bucureştene a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română in Bucovina.

Dar nu numai la Bucureşti acţiona acest personaj pozitiv al lumii bucovinene a vremii noastre, ci în oricare spaţiu unde se întâmpla ceva important aferent acestui domeniu. Adică, la Cernăuţi şi în toate localităţile nordului, unde venea călătorind cu trenul sau cu orice alt mijloc de locomoţie, nu o dată precar şi inconfortabil, aspect pe care el nu părea a-l resimţi ca atare. Dar nu lipsea nici de la şedinţele şi congresele SCLRB de la Rădăuţi unde, la fel ca în orice alt conclav, lua cuvântul cu mult aplomb şi patos, ridicând problemele atât de grave şi spinoase ale românilor bucovineni de o parte şi de alta a sârmei ghimpate care a fost înfiptă în inima acestui teritoriu, rămânând acolo până acum, în ciuda speranţelor fierbinţi ale locuitorilor din zonă.

Lider al bucovinenilor din BucureștiCa preşedinte al filialei bucureştene,

făcea mereu planuri de activitate interesantă şi variată, manifestând o adevărată pasiune pentru latura culturală a vieţii, considerând că acest domeniu menţine treaz spiritul oamenilor şi, mai ales, că mai mângâie dorul după viaţa normală din acea „acasă” de multă vreme părăsită. Tot felul de simpozioane, evocări, manifestări culturale şi artistice se petreceau la Bucureşti în beneficiul şi în prezenţa substanţială a membrilor societăţii, dar nu numai, dovedind mereu că preşedintele este un factor coagulat al energiilor spirituale de cea mai autentică factură. Fie că umbla în uniforma militară sau în civil, el avea o tinuta martiala si emana o prestanţă specială ce

Remember

Colonelul George Galan, un elocvent exemplu de devoțiune

bucovineană

Lucia OLARU NENATI

O seară de cultură consacrată lui Eminescu la Montreal, unde s-au întâlnit doi bucovineni veniți din România pe căi diferite – scriitoarea Lucia Olaru Nenati din Botoșani și colonelul George Galan din București

Corespondență din Montreal, de George Galan


amintea de gloria de odinioară a aristocraţiei noastre militare, drept care saloanele interbelice aveau ca piese de preţ prezenţa unor galanţi ofiţeri spirituali şi eleganţi despre care amintea şi colonelul Galan prin toată conduita sa si de aceea i se spunea uneori, mai în glumă, mai în serios, „Colonelul Galan(t)”

Ne lipseşte acum colonelul cu energia, patosul, tonusul şi veselia lui atât de sincer devotate cauzei bucovinene în beneficiul căreia a contribuit şi a iniţiat şi apariţia prezentei publicaţii pentru care a luptat considerabil şi care iată, continuă să apară şi în paginile căreia am simţit nevoia să evoc figura lui atât de pregnantă şi care a lăsat un gol aproape palpabil în lumea aceasta a bucovinenilor, dar nu numai.

Un mesager al Bucovinei la MontrealIntru o mai plastică evocare a imaginii

sale, trebuie să povestesc aici un episod foarte interesant şi insolit care exprimă, cred, elocvent felul lui de-a fi.

In anul 2004 am străbătut Canada de la vest la est, venind de la Calgary si Edmonton - unde sustinusem niste manifestari culturale dedicate lui Eminescu - spre a răspunde invitaţiei românilor din Montreal de a-l evoca şi acolo pe marele poet. Ajunsa in marele oras, am susţinut o întâlnire culturală la sala unde fusese amenajată, de către plasticianul Mark Marinescu, o expoziţie tematică dedicată lui Eminescu.

Colonelul Galan se afla şi el în Canada, la fiica lui din Otawa de unde, aflând despre eveniment, a „uneltit” în aşa fel încât l-a determinat pe ginerele său francez să-l ajute să ajungă în acea zi la Montreal. Călătorind împreună cu maşina prin nemărginirea canadiană, cei doi, care nu ştiau nici unul limba celuilalt, au reuşit în chip miraculos să se înţeleagă cumva în aşa fel încât la ora începerii menţionatei manifestări distinsul şi falnicul colonel a apărut în uşa sălii cu pricina, spre uimirea noastră năucitoare. Despre cum a participat şi el activ la desfăşurarea întâmplării am, din fericire, mărturii concrete – o fotografie grăitoare a momentului şi un articol redactat „la cald” de directorul „Mesagerului bucovinean” şi publicat ulterior în presă. Nădăjduiesc că acest reportaj scris de regretatul patriot bucovinean, preşedinte timp de mai bine de zece ani, și toți înfloritori, al filialei bucureştene a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, venit special de la Ottawa la Montreal, cale de sute de kilometri, să participe la o manifestare eminesciană, redă cât se poate de convingător atmosfera acelui eveniment. Anexându-le în continuare aici, închei sperând că şi prin aceste mărturii am reuşit cât de puţin să trezesc la viaţa amintirii persoana atât de plină de energie luminată care a fost colonelul George Galan.

Remember

La Rădăuți, pe timp de ploaie, după Adunarea Generală din 5 aprilie 2008 a Societății pentru Cultură (de la stânga la dreapta): prof. univ. dr. Dumitru Balan, poetul Vasile Tărâțeanu, col.(r.) George Galan, poeții Ilie Zegrea și Ion Beldeanu. Foto: Ștefan HOSTIUC

Președintele George Galan, prezidând o ședință a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina – Filiala București. Foto: Ștefan HOSTIUC


File de dicţionar

Universitari bucovineni în lumea largă. Israel

Mircea IRIMESCU

BARASCH, Mo-she (Moses),

10.10.1920, Cernăuţi – 7.07.2004, Ierusalim. Fiu al unui activist al mişcării sio-niste din Bucovina, îşi tră-ieşte copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe în locali-tatea natală, unde se remar-că ca un pictor precoce. În

1948 a emigrat în Palestina, unde s-a înrolat în armata evreilor (Hagana) angajată în războiul care va conduce la proclamarea statului Israel. Autodidact, cu stagii de documentare la Institu-tul Warburg din Londra şi la Princeton. Istoric de artă. Fondator al departamentului de istoria artei la Universitatea Ebraică din Ierusalim (1958), pe care-l va conduce, în calitate de profesor, începând din 1964. Preşedinte al Institutului de Arte Plastice de pe lângă Universitatea Ebrai-că din Ierusalim (1971-1975). A susţinut con-ferinţe la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton (1967-1968), Universitate Harvard University, la Centrul de Studii privind Renaş-terea Italiană de la Florenţa (1969), la universi-tăţi din New-York (1970-1979), Cornell (1981), Philadephia, Berlin (1982) şi Yale (1986-1988). Membru al Academiei de Ştiinţe din Heidel-berg (1996). Publicaţii: Das Glaubens schwere Wege, Cernăuţi, 1935; Michelangelo, 1961; The Image of Man in the History of Art, 1967; In-troduction to Renaissance Art, 1968; Crusader Figural Sculpture in the Holy land Twelfth cen-tury examples from acre Nazareth and Belvoir Castle, 1971; Gestures of Despair in Medieval and Early Renaissance Art, 1976; Approaches to Art 1750-1950, 1977; Light and color in the Italian Renaissance Theory of Art, New-York, 1978 (coautor); Theories of Art: 1. From Plato

to Winckelmann, New-York, 1985; Giotto and the Language of Gesture, New-York / Londra, 1987; Modern Theories of Art 1, From Winckel-mann to Baudelaire, 1989; Modern Theories of Art 2: From Impressionism to Kandinsky, 1990; Luce e colore nella teoria artistica del Rinas-cimento, 1992; Icon: Studies in the History of An Idea, 1993 (coautor); Imago Hominis. Stu-dies in the Language of Art, New-York, 1994; Icon. Studies in the History of An Idea, 1993 (coautor); The Language of Art: Studies in In-terpretation, 1997; Das Gottesbild. Studien zur Darstellung des Unsichtbaren (Bild und Text), 1998; Modern Theories of Art 2. From Winckel-mann to Baudelaire, New-York, 1990; Langua-ge Art, 1997; Modern Theories of Art 2. Blind-ness: The History of a Mental Image in Western Thought, 2001; La ceguera: historia de una imagen mintal, 2003.

EISENSCHER, Jacob, 5.01.1896, Cernăuţi – 1980. Combatant în primul război mondial pe fronturile din Galiţia și Italia. Component al unui grup de tineri intelectuali artiști evrei din Cernăuţi (I. Manger, E. Steinbarg, B. Reder ș.a). Studii de arte plastice la Academia

de Artă din Viena. Pictor, trăiește în mediul picturii moderne, la Paris, fiind influenţat de cubism (1929-1934). Se reîntoarce în Bucovina, iar în 1935 emigrează în Israel și se stabilește la Tel Aviv. Profesor la Academia de Arte și Desen Bezalel din Ierusalim (1952-1967). Participant la expoziţii internaţionale de pictură. Expune la Cernăuţi (1927), București (1929), Paris (1935); Tel Aviv (1944, 1954, 1955, 1964, 1970,


File de dicţionar

1974, 1979), Ierusalim (1950, 1957), Ramat Gan (1960).

GATON, Edith Filomene, 27.04.1924, Cernăuţi - ?. Fiica lui Jacob Merdinger. Absolventă a Facultăţii de Medicină din București (1949). Medic pediatru în București (1951-1960). Din 1961 se stabilește în Israel. Medic în Jaffa (1961-1966) și la Rechvot (1972-1984). Cercetător la Institutul de Histochimie din Paris (1966-1970). Lector la Facultatea de Medicină din Tel Aviv (1970-1974), apoi la New-York și Ramat Gan (1980-1990). Membră a Academiei Internaţionale de Patologie și a Societăţii Israeliene de Patologie. Autoare a numeroase articole tipărite în lucrări colective și în presa de specialitate. Publicaţii: Patologie generală, 1987 (lb. ebraică); Patologie, 1994 (lb. ebraică).

LANDAU, Jacob, 1894 – 1974, Ierusalim. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena. Medic (șeful departamentului de oftalmologie) și director (1943-1944) al Spitalului Evreiesc din Cernăuţi. Emigrează în Israel (1944), unde ajunge profesor de oftalmologie la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

LARON, Zvi, 1927, Cernăuţi - ?. Din anul 1933, familia sa se stabilește la Rădăuţi. Urmează cursurile secundare la Liceul „E. Hurmuzachi”. Trăiește drama deportării în Transnistria (1941-1943). În perioada 1944-1945, împreună cu familia sa, alege să rămână în URSS, la Cernăuţi. Ulterior, se repatriază în Rădăuţi (1945). Studii superioare la Facultatea de Medicină din Timișoara (1945-1947), apoi în Israel, la Universitatea Ebraică din Ierusalim (licenţa în 1952). Specializare la Boston și Pittsburgh (SUA, 1954-1957). Medic pediatru israelian, specialist în endocrinologie. Director al Clinicii de Endocrinologie Pediatrică și Boli Metabolice (din 1958) și profesor la Facultăţii de Medicină (din 1971), ambele în Tel Aviv. Doctor Honoris Causa al Universităţilor de medicină din Cluj-Napoca (1998) și Timișoara (2000). Membru de onoare al Academiei Române (1995). Autor a numeroase și valoroase studii de medicină tipărite în prestigioase reviste de specialitate internaţionale. Publicaţii: Long Term Consequance of Early Feeding, 1995 (coautor).

LAUFER, Alexandru, 1917 - ?. Originar din Bucovina, emigrant în Israel. Licenţiat și doctor în medicină. Medic în timpul războiului

cu arabii din 1947 și în cadrul taberei de refugiaţi evrei din Cipru (1948-1949). Profesor de anatomie patologică la Universitatea din Ierusalim.

LOCKER (Schachter), Mizzi, 14.01,1917, Rădăuţi - 12.09.2014, Tel Aviv, Israel. Urmează cursurile primare și liceale la Storojineţ. Studii muzicale, în particular, la Cernăuţi, cu profesorul Althaim Feler. Deportată în Transnistria (1942). În anul 1945 se refugiază la București, unde studiază la

Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. Solistă a orchestrei simfonice a radioului român. Emigrează în Israel (1950), unde se consacră ca solistă de operă. Profesoară de canto la Conservatorul Israelian de Muzică (1961-1976).

MENCZEL, Efraim, 22.07.1920, Cernăuţi - ?. Urmează cursurile primare și secundare în localitatea natală. Împreună cu familia, din 1933 se stabilește în Palestina. Licenţă în farmacie la Universitatea Americană din Beirut (1943). Doctorat în filozofie la Universitatea Ebraică din Ierusalim (1962). Farmacist-șef al Spitalului Hayarkon din Tel Aviv (1941-1948) și la Zrifim. Director în Ministerul Sănătăţii al Israelului (1943-1964). Conferenţiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim (1964-1977). Lector la Școala de Asistenţă Medicală din Holon (Israel, 1994-2000). Activitate știinţifică în articole tipărite în presa de specialitate. Publicaţii: The Hypoglycemic Effects of Eragrostis Bipinnata, Opuntia Ficus Indica and Vulgaris, Teucrium Polium, Trigenella Foenum-graecum und Zea Styles, 1961.

PAGIS, Dan, 16.10.1930, Rădăuţi – 29.07.1986, Ierusalim. Suportă deportarea în Transnistria (1941-1944). În 1946 emigrează în Israel. Scriitor în limba ebraică, istoric și traducător. Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi moderni ai Israelului. Studii secundare la Qiryat

Gat. Licenţă și doctorat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Profesor de limba


ebraică medievală la Ierusalim. Publicaţii: The Shadow Dial, 1959 (limba ebraică); The Poems of Levi Ibn Al-Tabban, 1968 (limba ebraică); Transformation, 1970 (limba ebraică); Secular Poetry and Poetic Theory: Moses Ibn-Ezra and his Contemporaries, 1970 (limba ebraică); Oul care s-a deghizat, 1973 (limba ebraică); Brain, 1975 (limba ebraică); Change and Tradition in Secular Poetry: Spain și Italy, 1976 (limba ebraică); Selected Poems, 1976 (limba engleză, coautor); The Scarlet Thread – Hebrew Love Poems from Spain, Italy, Turkey and the Yemen, 1979 (imba ebraică); Double Exposure, 1982 (limba ebraică); Twelve Faces, 1984 (limba ebraică); A Secret Sealed, 1986 (limba ebraică); Last Poems, 1987 (limba ebraică); Variable Directions: The Selected Poetry of Dan Pagis, 1989 (limba engleză); Points of Departure, 1989 (limba engleză); Collected Poems and „Father”, 1991 (limba ebraică); Hebrew Poetry of the Middle Ages and the Renaisance, 1991 (limba engleză); Poetry Aptly Explained – Studies and Essays on Medieval Hebrew Poetry, 1993 (limba ebraică); Erdichter Mensch: Gedichte, 1993 (în limbile ebraică și germană); The Selected Poetry of Dan Pagis, 1996 (limba engleză, editor și traducător S. Mitchell); Out of Line: Essays on Modern Hebrew Poetry, 2003 (limba ebraică); An beiden Ufern der Zeit: Ausgewählte Gedichte und Prosa, 2003 (limba germană); Poetul cu cerneală secretă, București, 2013 (în limbile ebraică și română); Papà, Florenţa, 2014 (proza în limba italiană).

REINER, Markus, 5.01.1886, Cernăuţi – 25.04.1976. Studii superioare la Școala Tehnică Superioară din Viena (1903-1909). Inginer constructor la administraţia căilor ferate din Cernăuţi (1911-1922). Activist în cadrul organizaţiilor sioniste

locale. În 1922 emigrează în Palestina, unde lucrează ca inginer la departamentul de lucrări publice în Ierusalim. Profesor la Lafayette College, Eaton, Pennsyvania, SUA (1931-1933). Din 1948 este numit profesor la Institutul Israelian de Tehnologie de la Haifa (președinte al instituţiei în perioada 1950-1965). Specialist

în reologie. Editor al revistei Journal of Rheology. Membru al Consiliului Cercetării al statului Israel (din 1948). Laureat al Premiului de Stat al Israelului (1958). Opera: Ten Lectures on Theoretical Rheology, 1943; Deformation Strain and Flow, 1949; Agricultural Rheology, Londra, 1957 (coautor); Deformation, strain and flow: an elementary introduction to rheology, Londra, 1960; Physics Today, 1964; Advanced Rheology, Londra, 1971; Selected Papers on Rheology, Amsterdam, 1975.

SCHILLER, Medad, 10.12.1933, Gura Humorului. În anul 1951 familia sa se stabilește în Israel. Studii superioare de medicină la Universitatea Ebraică din Ierusalim (licenţa în 1962). Doctorat în medicină (Ierusalim, 1963). Specializat în chirurgie infantilă. Medic la Spitalul universitar din Ierusalim (1964-1969). Chirurg la Spitalul de Copii al statului Ohio (SUA, 1969-1971). Lector (1971-1975), profesor asociat (1975-1978) și profesor (din 1978, prodecan 1988-1992) la Universitatea Ebraică din Ierusalim. A ţinut cursuri de chirurgie infantilă la universităţile americane Harvard și Columbia, la Institutul Karolinska din Stockholm, la Universitatea din Londra, la Universitatea Jutendo din Tokio și la universităţile elveţiene Berna și Zürich. Autor a numeroase studii de specialitate tipărite în prestigioase reviste din Israel și SUA. Publicaţii: Pedriatic Surgery of the Liver, Pancreas, and

Spleen, 1991.SHEBA (SCHEIBER),

Chaim, 1908, Frasin, districtul Gura Humorului – 10.07.1971. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena (1932). În anul 1933, împreună cu familia, se stabilește în Palestina.

File de dicţionar


File de dicţionar

Medic. Comandant al Corpului Medical al Forţelor de Apărare al Israelului (1948-1950). Director general în Ministerul Sănătăţii al statului Israel (1950-1953). Membru fondator al Centrului Medical „Sheba Chaim”. A contribuit la înfiinţarea facultăţilor de medicină din Tel Aviv, Ierusalim și Haifa. Profesor la Facultatea de Medicină din Ierusalim (din 1949, o perioadă prorector al Universităţii Ebraice). Laureat al Premiului „Israel” pentru medicină (1968).

SPERBER, Alexander, 15.09.1897, Cernăuţi – 15.07.1970, Ierusalim. Urmează cursurile gimnaziale la Viena. Studii teologice la seminariile evreiești din Viena și Berlin. Absolvent al universităţilor din Viena și Berlin. Doctorat în filozofie (Bonn, 1924). Cercetător de manuscrise vechi în biblioteci engleze (1925-1928) și la Academia de Studii Judaice din Berlin. Cadru didactic de exegeză biblică la Universitatea din Bonn (1928-1933). În 1933 emigrează în Palestina. Activează la Universitatea Ebraică din Ierusalim (1933-1934), apoi se stabilește în SUA. Predă la Seminarul Teologic Evreiesc din New York (1934-1938) și la Philadelphia. Din 1960 revine în Israel. A editat lucrarea The Bible in Aramaic: Based on Old Manuscripts and Printed Texts, vol. I-III, 1959-1962.

WINNIK, Heinrich Zvi, 29.07.1902, Nepolocăuţi, districtul Coţmani – 10.11.1982, Ierusalim. Urmează cursurile secundare la Cernăuţi și Viena. Studii de medicină la Praga. Doctorat în medicină la Breslau (1926).

Specializare în psihanaliză la Viena. Medic în Chemnitz, Leipzig și Berlin. Specialist în psihanaliză, stabilit la București (din 1938). Emigrant în Palestina (1941). Director al Spitalului Talbiah din Ierusalim (1951-1973). Profesor la Facultatea de Medicină din Ierusalim (din 1954). Președinte al Societăţii Israeliene de Psihanaliză (1961-1964), membru al Asociaţiei Americane de Psihiatrie și al Colegiului Regal de Psihiatrie din Marea Britanie. Fondator și editor al reviste The Israel Annals of Psychiatry. Publicaţii: Psychological bases of war, New York, 1973 (coautor); Milestones of the Development of Psychoanalysis in Israel, în The Israel Annals of Psychiatry & Rel. Disc., nr. 15, 1977.


In memoriam

Ne-a părăsit Ilie Luceac. Neașteptat de repede. Discret, deși până la ultima suflare prezent în viața publică. Cred că nici el nu și-a dat seama că pleacă. Seara fusese la teatru, la un spectacol românesc, iar dimineața, când au venit ai săi să-l vadă, era deja plecat către stele.

Am fost prieteni, iar într-un timp am împărțit, împreună cu familiile, același spațiu de locuit, pe strada Rusească, la „pani doctorova”, pentru care Ilie era copil de suflet și reazem la bătrânețe. De la „pan doctor Zufluct” și „pani doctorova”, polonezi de obârșie, a moștenit Ilie apartamentul în care a murit. Am fost colegi de grupă la facultate, colegi de serviciu la Radiodifuziunea republicană, iar mai târziu și la revista „Glasul Bucovinei”, unde, în fond, Ilie a deprins meșteșugul scrisului. În două decenii a făcut un salt enorm, în carieră. Și-a susținut la București teza de doctorat, în istorie, a publicat două cărți (una pe baza tezei de doctorat, despre Hurmuzăchești, în 2000, pentru care a primit premiul Academiei Române, alta, despre Eudoxiu Hurmuzaki, scrisă cu prilejul deschiderii, în mai 2015, a Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”). A editat „Discursurile lui Eudoxiu Hurmuzaki în Dieta Bucovinei” (2007) descoperite de el în arhive.

Am polemizat cu Ilie pe marginea doctrinei politice a lui Eudoxiu Hurmuzachi, am avut un schimb de replici în „Libertatea cuvântului” și urma să ne mai duelăm în „Glasul Bucovinei”, dar cum redacția n-a catadicsit să publice replica mea la recidiva lui Ilie, duelul n-a mai avut loc. Dar nici eu nu am insistat. Și bine am făcut. S-ar fi lăsat cu scandal și mi-ar fi părut rău astăzi. Așa, am rămas cu imaginea împăcării (deși lupta ideilor, oricât de dură, chiar și între doi vechi prieteni, n-ar trebui să se lase cu mari supărări), ciocnind un pahar de vin la lansarea volumului prietenului Nicolae Spătaru, în vara anului 2016, la Centrul Cultural Român din Cernăuți. Nu mai țin minte să ne fi văzut de atunci.

Ilie ar fi putut intra mult mai devreme în viața științifică a Bucovinei, dar destinul i-a fost potrivnic. Mai în tinerețe, profesorul Bostan l-a invitat la catedră pe un post de preparator. Dar nu a reușit să funcționeze decât două săptămâni în acest post, până s-au prins cei de la KGB-ul local că a venit la catedră un nesupus mai vechi de-al lor. Atunci decanul Zveriev l-a chemat pe șeful de catedră și l-a somat să-l plece „de bună voie” pe noul venit. Îmi povestea Ilie cu câtă jenă i-a adus profesorul Bostan la cunoștință această veste.

A lucrat în învățământul secundar fără întrerupere. Chiar și atunci când funcționa redactor de emisie la radiodifuziune avea ore în

Cuvânt de adio pentru Ilie Luceac

Foto: Vasile PALADEAN

Colegi de facultate, împreună cu profesorul de literatura română, poet-ul Vasile Levițchi: (de la stânga la dreapta) Ștefan Hostiuc, Ilie Luceac, Arcadie Suceveanu, Vasile Levițchi, Simion Gociu, Arcadie Opaiț. Cernăuți, 1 Mai 1970.


școală. A predat româna, muzica și, mai târziu, istoria. De la radiodifuziune a plecat în semn de protest că nu dorește să lucreze condus de un șef de redacție (Denis Gorbatiuc) pe care-l prinsese cu zeci de pagini plagiate din „Scânteia” și „România liberă”. Fusese în persoană la „Pravda” și la Comitetul Central, dar zadarnic. I-am fost complice în această istorie și ne miram împreună cât de puternică e solidaritatea nomenclaturistă. Atunci, pentru prima dată, i s-a ridicat zahărul în sânge.

Ilie a avut două mari iubiri – Mămuța și Muzica. Crescut fără tată (care murise înecat într-un iaz), Ilie își iubise mama cu toată dăruirea de care poate fi capabil un fiu iubitor. A trăit o viață cu grija să nu i se întâmple ceva rău (căci mereu avea puseuri de panică letală) și nu a îndrăznit să se depărteze prea mult geografic de Sinăuți. De aceea, probabil nu a urmat, după școala pedagogică, conservatorul. Iar când a vrut să plece la Chișinău să se înscrie la Conservator, KGB-ul a băgat iarăși strâmbe.

Întors acasă și slăbindu-i oarecum atenția pentru Euterpe, i-a ieșit în cale Clio. Astfel, îndemnat și de necesități practice (în școală orele de română și muzică erau mai puține decât cele de istorie), s-a înscris la a doua facultate, la istorie, prin corespondență. Cu istoria a mers mai departe, la doctorat. Cu ea a făcut carieră. Cu ea va rămâne în memoria științifică. Iar noi îi vom duce dorul, fără să-l mai putem provoca la o luptă de idei cu floreta polemicii.

Ștefan HOSTIUC

In memoriam

În anul jubiliar Eminescu, 1989, la bustul poetului din Ipotești. Prima vizită de după 1944 a unui grup de intelectuali români la baștina Luceafărului poeziei române. Ilie Luceac, al patrulea din stânga, rândurile din spate.

În biblioteca „Glasul Bucovinei” din Cernăuți, cu Alexandrina Cernov și Nadina Ciobanu. Foto: Nicolae HAUCA

Anul XIV (serie nouă), nr 2 (54), 2017Mesager bucovinean

ISSN 1841-0499 [email protected]

Anul XIV, nr. 2 (54), 2017Mesager bucovinean

PE COPERTĂ:

Pag. 1 – Constantin Flondor, Cernăuți-Czernovitz, 2010, ulei pe pânză, 150x200 cm, colecția artistului. După acuarela lui Franz Xavier Knapp, Văzuta Cernăuțiului /Landes Haupt Stadt Czernowitz, din albumul „Illustrierte Bukowina” (Bucovina ilustrată) din 1867. Vedere panoramică a orașului, de pe drumul ce vine dinspre Hotin.

Pag. 3 – Tineri din Bucovina în port țărănesc, specific întregii regiuni. Carte poștală din perioada austriacă.

Pag. 4 – Parada portului popular românesc din Bucovina, În prim plan – primarul orașului Cernăuți, Olexii Kaspruk, împreună cu liderii Centrului Cultural Români „Eudoxiu Hurmuzachi” (organizator al manifestației). Cernăuți, Strada Domnească, 14 mai 2017. Foto: Nicolae HAUCA

Anul XIV (serie nouă), nr 2 (54) 2017 Mesager bucovineanproiect al intelectualilor bucovineni de pe...

Documents

Transcript of Anul XIV (serie nouă), nr 2 (54) 2017 Mesager bucovineanproiect al intelectualilor bucovineni de pe...