"When a pine needle falls in the forest, the eagle sees it; the deer hears it, and the bear smells it."

- American Indian saying

Urs vs OmCum eviţi întâlnirea cu ursul ?Cum procedezi în situaţia unei întâlniri nedorite ?Ce spun statisticile ?Pentru o abordare mai apropiată de realitate…

Solitar si predominant nocturn, trăieşte in pădurile mari de fag si brad, de la munte sau de la poalele acestora. Îşi face bârlog in peșteri, pe sub arborii căzuţi sau in desiș, in care, iarna se adăpostește permanent, căzând intr-o stare de letargie. In acest timp, ursul nu mănâncă nimic.

Ursul este un animal inteligent si foarte oportunist. Nu are o vedere prea buna, este miop, însă are un miros foarte fin, apreciat a fi de 300 de ori mai acut decât al omului. Poate alerga rapid pe distante scurte (~40 km/h), se caţără cu mare îndemânare si este un foarte bun înotător.

Animal omnivor, este un mare amator de jir sau ghinda, pentru care face uneori deplasari destul de lungi. Mănâncă cu plăcere ciuperci, pere, mere pădureţe, făcând mari pagube in livezile cu arbori fructiferi. Coacăzele, murele, zmeura sunt, de asemenea, in meniu, alături de porumb si ovăz. Marea lui slăbiciune este mierea albinelor, pe care o fura de cate ori are ocazia, in ciuda înţepăturilor. Ursii consuma, de asemenea, insecte, mici animale si cadavre, foarte rar vânând animale de talie mare. Uneori dau iama prin Stâni, căzându-le prada oi, cai sau măgari.

Ursul este periculos în câteva situaţii bine determinate. Cele mai multe întâlniri cu acest animal se soldează, însă, cu o sperietură, de ambele părţi. Mai mult, ar trebui spus că, de cele mai multe ori, întâlnirea este evitată chiar de urs, care are o acuitate olfactivă superioară. Totuşi, întâlnirea cu Berilă poate fi periculoasă când:

•este rănit

•are pui

•este surprins hrănindu-se

Ursului nu-i plac oamenii...Sub nicio forma, nici ca musafiri, nici ca adversari, nici ca hrană. În marea majoritate a

apropierii de om, urşii evită întâlnirea cu acesta, ocolindu-l. Ca dovadă, puţini se pot lăuda că au văzut ursul în timpul unei drumeţii, deși au trecut prin zone pline de urme.

Ursul caută, întotdeauna, de mâncare... Astfel, va fi atras de cele mai fine mirosuri, nu numai de mâncare, dar şi de produse

cosmetice sau gunoaie. În cazul campării, în zone vizitate de urşi, o soluţie, aproximativă, este suirea alimentelor în copac, sau în perete, ori pe stânci. Ținute in cort, ele sunt un adevărat magnet pentru nasul antrenat al veșnicului fomist. De altminteri, aceasta situaţie generează cele mai multe neplăceri turiștilor.

Ursului nu-i plac surprizele...Prin urmare, fără a face zarvă, drumeţii trebuie să-şi semnaleze prezenţa, vorbind

îndeajuns de tare, mai cu seama în zonele cunoscute ca populate de urşi. Contactul cu ursul trebuie evitat, chiar daca acesta este calm şi, aparent, inofensiv, ocolindu-l la depărtare, pentru a nu încălca cea de a patra regulă...

Ursului nu-i place înghesuiala...Unii sunt mai toleranţi, dar majoritatea au un spaţiu "personal", dincolo de care,

prezenţa umană este percepută ca ameninţare. Un potenţial periculos îl are situaţia în care ursul dorește sa se retragă, iar omul îi blochează calea.

Ursul evita grupurile...Analizând cazurile de atac, experţii au ajuns la concluzia că ursul nu atacă grupuri mai

mari de trei persoane. Sigur, aceasta este doar o constatare statistica, nicidecum un adevăr fundamental. Observaţia poate, totuși, sa-i liniștească pe cei care tremură în grup de teama moșului Martin.

Pe lângă situaţiile, cele mai numeroase, in care întâlnirea cu ursul tine de frumuseţea unei drumeţii pe munte, se întâmpla si cazuri nefericite in care ursul, din diferite cauze, ataca. In mod evident, orice om aflat intr-o astfel de situaţie se teme. Teama, însă, nu trebuie sa se transforme in panica, pentru ca aceasta duce, in cele mai multe cazuri la decizii greșite. Nu exista o reţeta pe care sa o aplicam in aceasta eventualitate, părerile, asupra celei mai potrivite tactici fiind împărţite.

O buna parte dintre cunoscători, recomanda "capitularea totala", in poziţia culcat, cu fata spre pământ si cu mâinile deasupra capului, pentru a proteja zonele vitale. Poziţia trebuie menţinută pana când ursul se îndepărtează, altfel existând posibilitatea reluării atacului. In anumite situaţii, grave, ursul poate percepe omul ca pe o prada. Când atacul nu se oprește relativ repede, iar ursul continua sa muște, este necesara folosirea forţei, prin aplicarea unor lovituri, preferabil, in zonele sensibile (nas).

Alţii sunt de părere ca, in situaţia atacului, cea mai eficienta este intimidarea. Ursul trebuie "convins" ca ataca un adversar puternic, prin producerea unor zgomote puternice sau prin agitarea mâinilor in aer. Sub nici o forma nu trebuie lovit, cu pietre, crengi, obiecte ascuţite.

Statistica, se pare, lucrează pentru noi. Deși subiectul este de cele mai multe ori abordat emoţional, cu lozinci stupide de genul: "Daca vrei sa te ferești de urs, stai acasă !", faptele arata clar ca

URSUL NU CONSTITUIE UN REAL PERICOL PENTRU TURIŞTI !In SUA, in ultima suta de ani au fost înregistrate aproximativ 60 de atacuri soldate cu

moartea victimelor. In comparaţie, doar intre anii 1980 si 2000, in aceeași tara, au fost înregistrate aproximativ 200 de atacuri fatale produse de câini, cei mai buni prieteni ai omului... Cel mai curios este ca, deși in accidentele de circulaţie, mor in aceeași tara, anual, aproximativ 40.000 de oameni, oamenii percep ursul ca pe un pericol atunci când merg in sălbăticie...

Prin comparaţie, în România sunt ucişi (vânaţi) anual între 150 – 200 de urşi …

Lup vs OmCum eviţi întâlnirea cu lupul?Cum procedezi în situaţia unei întâlniri nedorite ?Ce spun statisticile ?Pentru o abordare mai apropiată de realitate…

Lupii sunt animale solide , cu o cutie toracică mare, abdomene suple şi gâtul puternic şi musculos. Membrele sunt lungi şi robuste, comparativ cu labe mici. Labele din fata au cinci degete fiecare, în timp ce labele din spate au patru. Lupii posedă o rezistenţă suficientă pentru a căra cadavrul unui cal sau al unui cerb. Sunt, de asemenea, capabili sa alerge cu viteze de 56-64 km pe oră, mai mult de 20 de minute.

Lupii adulţi măsoară 105 - 160 cm în lungime şi 80-85 cm în înălţime la greabăn umăr. În medie, lupii europeni, pot cântări 38.5 kg , faţă de cei africani, care ating doar 13 kg . Femelele cântăresc, de obicei, cu 5-1o kg mai puţin decât masculii. Recordul de cel mai greu lup , vânat în perioada celui de al doilea război mondial, cântărea 86 kg.

Mirosul este relativ slab dezvoltat în comparaţie cu cel al unor rase de câini de vânătoare, fiind capabili, totuşi, să detecteze prada în direcţia opusă vântului de la 2-3 km. În schimb, percepţia lor auditivă este foarte ascuţită, mai mare decât cea a vulpilor, fiind capabili să audă până la o frecvenţă de 26 kHz. Auzul lor este suficient de ascuţit încât să înregistreze căderea frunzelor, în perioada de toamnă. Vederea lor nu este la fel de puternic ca a câinilor, deşi pe timp de noapte au cel mai avansat văz din specia Canidae.

Lupii sunt adesea portretizaţi în structuri sociale stricte, ierarhice, cu o reproducere "alfa" de cuplu, urmat de lupii subordonaţi "beta” şi, pe ultimul nivel, de individul "omega ", care poartă greul agresiunii întregii haite. Această terminologie este bazată foarte mult pe comportamentul haitelor de lup captive , compuse din animale care nu au legătură de sânge, şi care concurează acerb unele împotriva celorlalte, pentru statut. În salbaticie, haitele de lup sunt puţin mai compacte şi unificate. Haita medie se compune din 5-11 animale ; 1-2 adulţi, 3-6 tineri,1-3 pui, deşi au fost înregistrate şi haite cu 42 de lupi. Foarte rar, haitele adoptă lupi străini. De obicei, acest lucru se întâmplă doar cu lupi tineri, cei adulţi fiind ucişi.

Lupul reprezintă un element important şi absolut necesar în menţinerea echilibrului dinamic, în autoreglarea si asigurarea integrităţii biocenozelor terestre. În final, manifestările sale au ca rezultate asigurarea vigurozităţii speciilor din mediul în care trăieşte, eliminând indivizii supranumerari, degeneraţi, bătrâni, bolnavi, sau curăţind biotopurile de sursele de răspândire ale diferitelor boli infecto-contagioase sau parazitare.

Din Europa Vestică, lupul a dispărut complet pe la jumătatea secolului 19, în urma unei lupte furibunde, dusă aproape de paroxism, întinsă pe durata mai multor secole. Urmare a acestui fapt, ecosistemele, din care a fost eliminat vânătorul de top, au avut de suferit mari si grave dereglări. Astăzi, urmare a înţelegerii importanţei sale ecologice, se fac eforturi considerabile pentru reintroducerea speciei în ţările europene, mergând până la despăgubirea victimelor (in 2007 s-a platit o despagubire de 80.000 Euro pentru 330 oi), respctiv stricta protecţie prin tratate şi convenţii internaţionale.

Cercetatorul italian Luigi Boitani, specialist al speciei, care a studiat evolutia populatiilor de lup, pe o perioada de o suta de ani in muntii Abruzziei (Italia), a apreciat efectivul de lupi din 2007 intre 100-150 exemplare. In anul 1980 se semnala primul lup in Germania, iar la inceputul anului 1990 cativa depaseau granita Frantei si se apropiau de parcul national Mercantour. In acest ritm, puteau sa apara in anul urmator in Elveţia.

În Romania, efectivele de lup sunt foarte bine reprezentate, statisticile oficiale indicând peste 3000 exemplare de lup, depasind „cu generozitate” efectivele optime. Țara noastră a aderat la Convenţia de la Berna privind protecţia prădătorilor încă din anul 1993. Din 1996, lupul s-a bucurat însă de o protecţie reală, fiind trecut, prin prevederile Legii nr. 103/1996, şi ulterior ale Legii nr. 407/2006 privind vânătoarea si protectia fondului cinegetic, in categoria speciilor strict protejate, care se mai impusca doar limitat ca numar, in perioadele si in conditiile stabilite de autoritatea publica centrala care raspunde de protectia mediului. Nici vorba de capturarea cu capcane, de otravire sau de prindere a puilor la culcus, metode care s-au practicat intens mai înainte.

Lupii domina de obicei alte specii canide în zonele în care apar ambele. În America şi Eurasia, lupii ucid frecvent coioţi, mergând până la, săparea vizuinilor acestora şi uciderea puilor. Ei mănâncă rareori coioţii pe care-i ucid. Lupii ucid, de asemenea, vulpile roşii, arctic şi cosace, de obicei, în disputele asupra cadavrelor.

Urşii bruni sunt întâlnite atât de lupi în Eurasia şi America de Nord. În general, rezultatul de astfel de întâlniri depinde de context: ursul brun, de obicei, câştigă în litigiile carcaselor, în timp ce lupii biruie atunci când apără vizuinile. Ambele specii îşi ucid reciproc tinerii. Lupii mâncă urşii bruni pe care-i ucid, în timp ce ursul brun par sa mănânce numai lupii tineri.

Populaţiile mari de lup limitează numărul de feline mici şi mijlocii. Deşi interacţionează foarte rar, lupii şi pumele se ucid reciproc. De asemenea atacă pisicile sălbatice, fiind o ameninţare la adresa leoparzilor de zăpadă şi de râşi.

În afară de oameni, tigrii par a fi singurii prădători ai lupilor. Interacţiunile dintre lupi şi tigri sunt bine documentate în Sikhote-Alin, regiune care, până la începutul secolului 20, deţinea foarte puţine exemplare de lup. Tigrii scad numărul de lupi, fie la punctul de extincţie, fie la un numar atat de mic încât reprezintă o componentă funcţional nesemnificativă a ecosistemului.

Lupii nu sunt, în general, periculoşi pentru om, atât timp cât sunt în număr redus şi au hrană suficientă. Numărul de persoane atacate şi ucise de lupi variază geografic. În Franta, înregistrările istorice indică faptul că în perioada 1580 - 1830, 3069 persoane au fost ucise de lupi, dintre care 1857 au fost ucise de către lupi sănătoşi. În Italia, 440 oameni au fost ucişi de lupi în timpul secolelor 15 şi 19. Rusi europeană înregistrează, de asemenea, numeroase atacuri, în special în perioada pre-revoluţionară şi după al doilea război mondial. Între 1840 şi 1861, 273 atacuri au avut ca rezultat moartea a 169 copii şi 7 adulţi loc în întreaga Rusie, în timp ce între 1944 şi 1950, 22 de copii cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani au fost ucişi de lupi.

O problemă aparte este cea a lupilor turbaţi. Înregistrarea incidentelor cu lupi turbaţi în Eurasia merge încă din secolul al 13-lea. Numărul de cazuri de lupi turbat este, însă, redus în comparaţie cu alte specii. Lupii dezvoltă, aparent, faza furioasă de rabie la un grad foarte ridicat. Acest lucru, împreună cu mărimea şi puterea lor, fac lupul turbat, probabil, cel mai periculoas animal turbat, muşcătura de lup turbat fiind de 15 ori mai periculoasă decât cea de câine turbat.

Lupul turbat este solitar şi călătoreşte distanţe mari, muşcând un număr mare de oameni şi animale domestice. Cele mai multe atacuri de lup turbat apar în perioadele de primăvară şi toamnă. Spre deosebire de atacurile de pradă, victimele lupilor turbaţi nu sunt consumate, iar atacul, în general, durează numai o zi. De asemenea, victimele sunt alese la întâmplare, deşi marea majoritate a cazurilor implică barbaţi adulţi. Animalul turbat nu simte frică faţă de oameni, manifestând un comportament neliniştit, agresiv, anormal (animalul mănâncă lucruri necomestibile) sau schimbător în intervale foarte scurte (animalul agresiv se calmează dintr-odată sau invers). Salivarea abundentă şi mersul împleticit sunt alte semne specifice.

Întâlnirile cu acest animal sunt extrem de rare, datorită, pe de o parte, caracterului său timid, pe de altă parte, simţurilor sale foarte bine dezvoltate. Sunt puţini cei care se pot lăuda că au văzut, în sălbăticie, un lup. Pentru a evita neplăcerile cauzate de posibile întâlniri nedorite, trebuie manifestată prudenţă la camparea în zonele populate de lup, respectarea potecilor și a marcajelor turistice, pentru a nu pătrunde în zonele de bârlog, unde s-ar putea găsi pui.

Vulpe VS Om

În ce situaţii vulpile sunt un pericol ?

Pentru o abordare mai apropiată de realitate…

Vulpea (Vulpes vulpes) aparţine familiei canidelor, fiind înrudită cu lupul, sau cu câinele domestic. Dimensiunile ei sunt considerabil mai mici, cântărind, în medie, între 7 şi 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă cca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidenţă datorită cozii lungi şi stufoase, care are vârful alb. Blana este roşcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: şoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veveriţe, iepuri, având un rol important în reglarea acestor populaţii.

Un motiv pentru care oamenii se pot teme de vulpi este faptul că acestea răspândesc câteva boli foarte grave, printre care şi turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă şi omului, fie direct prin muşcătură, fie prin intermediul altor animale cu care aceasta intră în contact.

Vulpea turbata este un animal agresiv. Ataca în orice împrejurare, mergând în zig-zag cu gura deschisa. Deși boala îi atrofiază simţul echilibrului si văzului, mai păstrează însa pe cel al mirosului. O putem evita prin ocolire, venind sub vânt, adică vântul sa bata dinspre vulpe spre noi, pentru ca sa ne piardă mirosul.

Eliminând cazurile, neplăcute, în care cumătra se serveşte din bucatele noastre, vulpea nu poate fi considerată un pericol pentru drumeţii montani.

Porcul MistreţÎn ce situaţii sunt mistreţii periculoşi ?

Mistreţul (Sus scrofa) este un animal sălbatic, mamifer şi omnivor, în general nocturn. Vierii adulţi măsoară, în medie, 120 - 180 cm în lungime şi au o înălţime la greabăn de 90 cm. În medie, greutatea lor este de 50-90 kg , dar mistreţii din România pot atinge greutăţi de până la 300 kg . Masculii adulţi dezvoltă colţi, în continuă creştere, măsurând, în mod normal, aproximativ 6 cm .

În România populează pădurile, începând cu Delta şi Lunca Dunării, până în desişurile Carpaţilor. Este colorat negru – cafeniu, iar puii prezintă dungi mai deschise la culoare. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile şi culturile agricole de la marginea acestora.

Masculii adulţi sunt, de obicei, solitari în afara sezonului de împerechere, dar femelele şi progeniturile lor (atât masculi sub-adulţi, cât şi femele), trăiesc în grupuri numite turme. Turmele numără aproximativ 20 de animale, deşi grupuri de peste 50 au fost observate, fiind alcătuite din 2-3 scroafe, dintre care una este va fi femela dominantă.

Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb şi cartofi.

Dacă este surprins sau încolţit, mistreţul (în special scroafa cu purcei), poate şi se va apăra viguros. Masculii atacă cu capul coborât şi apoi taie în sus cu colţii lui proeminenţi. Femelele , ale căror colţii nu sunt vizibili, atacă cu capul sus,cu gura larg deschisă şi muşcă. Astfel de atacuri nu sunt decât rareori fatale pentru oameni, dar pot duce la traume severe, dezmembrarea sau pierderea de sânge.

Întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată, iar dacă se produce

Roiurile de viespi pot avea scorburile lângă traseele montane. Răscolite de ursi si iritate ele pot ataca drumeţii din zona. Mai mult de zece înţepături pe nas, gură sau pleoape vă pot imobilizează (nu se mai poate vedea sau respira), punându-vă viaţa în pericol ! De aceea trebuie sa fim atenţi când vedem roiul agitat. Este de preferat sa facem un ocol, evitând astfel un potenţial pericol. Nu aruncam pietre în viespar si nu-l răscolim cu băţul.

Turmele de oi sunt însoţite de câini ciobăneşti, foarte mobili în paza lor şi foarte agresivi faţă de drumeţi. Este periculos să circulam mai ales noaptea pe poteci ce trec prin preajma stânelor.

În situaţia unui atac nu le vom întoarce spatele, cu atât mai puţin să fugim, orice semn de slăbiciune amplificându-le agresivitatea. Ne grupam spate în spate, cu rucsacul în faţă şi aşteptăm intervenţia ciobanilor, singurii de care ascultă. Daca aceştia nu sunt în preajmă, apărându-ne cu rucsacul si, eventual, băţul din mâna, ne retragem ușor din zona lor.

Eventuala mușcătura trebuie tratata antirabic.

ŞERPII

Specii periculoaseCum să le recunoştiCum eviţi întâlnirea cu viperele ?Cum procedezi în situaţia unei muşcături ?

În România, singurii şerpi veninoşi sunt viperele, reprezentate prin 3 specii: vipera comună (vipera berus), vipera cu corn (vipera ammodytes), respectiv vipera de stepă (vipera ursini). Viperele sunt raspandite in intreaga tara, din Delta Dunării şi Dobrogea (vipera de stepă), până la Herculane (vipera cu corn), trecând peste SubCarpaţi şi înălţimile mari ale Carpaţilor (vipera comună).

Sunt destul de usor de recunoscut, datorita benzii maro-inchis, uneori neagra, in zig-zag, de pe spate si literei V (sau X) desenate pe capul ei; ceea ce este partial adevarat caci varietatea coloristica a speciei este destul de mare: de la cenusiu-argintiu la cenusiu-brun, iar un aspect poate mai putin cunoscut este ca se intalnesc, mult mai des decat s-ar crede, exemplare afectate de melanism (pigmentarea excesiva a tesuturilor), absolut negre.

Trăiesc, în special, prin locuri însorite, pietroase, mărăcinoase, în zmeurişuri. Se hrănesc cu lăcuste, broaşte, şopârle, păsărele şi puii acestora, cu şoareci de pădure şi de câmp. Vipera comună este, în general, activă ziua şi în amurg. Speciile care trăiesc în regiunile cu climă temperată cad iarna într-o stare de amorţire. Vipera comună nu este considerată ca fiind extrem de periculoasă. Şarpele nu este agresiv şi musca, de obicei, numai atunci când este deranjat. Ocazional, şarpele îşi va face simţită prezenţa printr-un şuierat, puternic şi susţinut.

Mușcătura viperei este foarte dureroasa; regiunea afectata se umflă, se învineţeşte, iar persoana muscata are simptome de greaţă si vărsături, eventual dificultăţi de respiraţie. Relativ vorbind, muşcătura acestei specii nu este extrem de periculoasă. În Marea Britanie au existat doar 14 decese cunoscuta încă din 1876, ultimul fiind un copil de 5 ani, în 1975. Chiar şi aşa, ajutor medical profesionist ar trebui să fie căutat întotdeauna cât mai curând posibil după orice muşcătură. Foarte ocazional muşcăturile poate fi viaţa în pericol, în special la copii mici, în timp ce adulţii pot experimenta disconfort şi handicap mult timp după mușcătura. Durata de recuperare variază, dar poate dura până la un an.

Accidentatul se întinde in poziţie orizontală, aplicându-i garou strâns deasupra locului mușcăturii. Rana trebuie stoarsa până la sângerare. Eventual, poate fi aplicată o ventuză (sau o persoana fara răni în gura va suge puternic mușcătura după ce va face o deschidere a rănii). Zona se spală bine pentru a elimina orice urma de venin din jurul rănii. Victima trebuie sa fie transportata la spital cât de repede posibil. Veninul de viperă este hemotoxic, distrugând hematiile şi ţesuturile cu care vine în contact (rezultatul fiind necroze), având totodată o acţiune anticoagulantă, printr-o acţiune neurotoxică poate produce paralizii.

Ca măsuri de precauţie, purtaţi îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată (bocanci şi pantaloni lungi), iar dacă purtaţi pantaloni scurţi, puteţi să vă luaţi nişte jambiere/parazăpezi care să vă protejeze gambele împotriva unei posibile muşcături. Evitaţi tufişurile şi aveţi grijă pe unde păşiţi.

În niciun caz, dacă observaţi o viperă, nu o provocaţi !

Celelalte specii de şerpi care trăiesc pe teritoriul României nu sunt considerate periculoase.

Totuşi, precauţia este necesară, iar muşcăturile trebuie evitate.

Șarpele de casă (Natrix natrix) este total inofensiv pentru om. Nu este nici veninos si nici constrictor si cu toate astea este omorât frecvent. Singura lui arma de apărare este camuflajul foarte bun dar si fuga,fiind cunoscut ca un șarpe foarte agil si vioi. Este vânat de animale ca bursucul,ariciul,șacalul,diferite păsări de pradă şi de apă.

Șarpele lui Esculap (Zamesis longissimus sau Elaphe longissima), zeul medicinei, este un şarpe care a reușit sa intre in legenda încă de pe vremea romanilor, fiind prezentat încolăcit in jurul toiagului zeului Esculap (caduceu), simbolistică folosită şi de medicii de astăzi.

Balaurul (Coluber jugularis) trăieşte prin stepe, silvostepe, pe malurile pietroase şi abrupte ale râurilor, prin păduri defrişate şi grădini. În munţi nu urcă mai sus de 1400 m. Vânează ziua şopârle, şerpi, rozătoare mici, păsărele şi puii lor, lăcuste, broaşte. La noi, prezenţa sa este semnalată în Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banat.

Șarpele de apa (Natrix tessellata) se aseamănă mult la aspect si comportament cu șarpele de casa cu care de altfel împarte de multe ori același habitat. Prima diferenţă vizibila ar fi ca la șarpele de apa nu găsim acel inel galben din spatele capului de la șarpele de casă. Mai este denumit si șarpele de balta.

Șarpele rău (Dolichophis caspius) este cel mai lung șarpe din Romania putând ajunge la lungimi de peste 2m. Cel mai des poate fi întâlnit in zonele sudice ale tarii si in special in zona deltei. Îl putem vedea in zonele stepice in apropierea tufișurilor sau a pietrelor si in zone populate de popândăi si șopârle care reprezintă hrana lui favorita. Șarpele rău este un șarpe foarte agresiv si poate ataca oamenii care trec prin apropierea lui. Din acest motiv este un șarpe greu de observat si fotografiat. Nu trebuie însă sa uitam ca nu este un șarpe veninos iar eventuala lui mușcătura trebuie doar dezinfectata.

Şarpele de alun (Coronella austriaca) este un şarpe discret cu o largă răspândire în Europa şi în ţara noastră. Preferă locurile cu vegetaţie arborescentă, margini de păduri, poieni, taluzuri. Este un şarpe agresiv care pufăie şi sare, însă total inofensiv. Muşcătura lui este cel mult o simplă înţepătură. Categoric unul din cei mai frumoşi şerpi de la noi, coloritul de fond este marocafeniu cu tentă de roz, pătat sau brăzdat de două dungi mai închise cu dispoziţie longitudinală.

http://www.agvps.rohttp://wikipedia.orgPrevenirea accidentelor turistice în munţi - SALVAMONT BraşovFauna României - I. Simionescu

Bibliografie