1

Nicolae Mavrodin

Ani de adolescență și tinerețe

2

3

Nicolae Mavrodin

Ani de adolescență și tinerețe

editura pim

4

Tehnoredactare / corectură: Silviu Cristache

Coperta: Silviu Cristache

Editura Pim

Editură acreditată CNCSIS – 66 / 2010

Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt, Nr. 4, Iași – 700497

Tel: 0730.086.676 ; Fax: 0332.440.730

ISBN

5

În viața fiecărui om, care a trecut prin diferite cicluri de învățământ, anii de liceu, sunt cei mai nostalgici.

De ce? Fiindcă, fiorii pe care adolescența ți-i dau, sunt foarte mari. Niciodată, nu te rezumi la rememorarea perioadei studenției, ci, la anii, când, copilul de 14 ani, pășește pragul liceului, care va reprezenta pentru el, un punct de reper în formarea sa ca om, ca viitor cetățean.

Colegii de liceu, mulți dintre ei, proveniți din aceeași localitate, foști elevi de gimnaziu, se învârt în jurul aceluiași cerc. Nu este un cerc vicios, ci, unul al colegialității.

În primii ani ai cursului secundar, apar și fiorii primii iubiri. Deja, colegele sunt mai mature, decât cele de la gimnaziu, au o viziune proprie despre viață, care le oferă perspective.

Ochii adolescentului sunt mai strălucitori decât Luceafărul de dimineață. Liceanul are emoții, atunci când zărește în banca de alături, o fată cu părul prins de fundițe albe și în uniformă de școală. Ochii lui nu se dezlipesc de la sarafanul fetei, care îi produce palpitații, îi mărește pulsul.

La începutul anilor 1960, când am intrat în clasa a – VIII-a, adică în anul I de liceu, am simțit rigoarea și ordinea școlară, chiar dacă nu eram în perioada interbelică, când

6

instituțiile de învățământ aveau regulamente draconice. În primul rând, se impunea o uniformă, care avea cusută pe mânecă la băieți și pe bluză la fete, numărul matricol și unitatea școlară. Obligativitatea purtării acestor însemne distinctive, reprezenta un obiectiv al muncii de educație din acea vreme.

Parcă mă văd, într-o bancă de lemn, veche și purtând patina timpului, alături de un coleg, bun matematician, care tocmai intrase în grațiile profesoarei, o doamnă exigentă, care vroia ca toți să fim magicieni ai cifrelor. Era un copil slăbuț, cu o figură blajină, care venea dintr-o localitate, aflată pe șoseaua Oltenița – Călărași. Avea un nume, care era frecvent în rândurile aromânilor , Chirea.

Prietenia ce m-a legat de acest coleg, bun matematician, se datora în primul rând blândeții acestui băiat, zâmbetului său seducător.

Încă din gimnaziu am îndrăgit limbile străine, în special franceza și, apoi și italiana. Limba rusă, deși era obligatorie, datorită situației politice a României, nu-mi plăcea, cu toate că știam bine să citesc și să traduc din această limbă. Întâlnirea cu franceza, pe care o îndrăgeam nespus, a avut loc în prima săptămână de liceu, când, a apărut în clasă o doamnă slabă, micuță de statură și cu un

7

accent străin. Doamna Farca, ne-a făcut întotdeauna surprize, uneori plăcute, fiindcă, lipsea foarte des și noi, copii fără minte ne bucuram, pentru că stăteam singuri și ne jucam. Cel mai frecvent joc era ”telefonul fără fir”, pe care-l îndrăgeau și fetele.

Nu pot să nu-mi amintesc, cu multă plăcere, de colegele noastre, unele considerate muzele permanente, cea mai frumoasă, o blondă cu un surâs fermecător, pe care o chema Nela. Cânta foarte frumos mai ale canțonete. Profesorul de sport, un fost boxer profesionist, o ruga să cânte ”O, sole mio”, compoziția lui Di Capua. O interpreta cu multă măiestrie, luând notele acute într-un mod impecabil.

Nela era adorată de toți colegii, dar, ea nu vedea pe nimeni în fața ochilor săi, decât buchea cărții. În acea perioadă, cu mai bine de 50 de ani în urmă, fetele erau sfioase, când un băiat se uita galeș la câte una din ele, aceasta se înroșea până la urechi.

Nu mai vorbim de părinții fetelor, care veneau periodic la liceu, interesându-se cum se prezintă odraslele lor la învățătură, dar, mai ales, cum se comportă în relațiile cu băieții. Cea mai exigentă în această privință, era profesoara de biologie, doamna Elena Bulhac. Observa

8

dintr-o privire, cum erau îmbrăcate fetele, dacă erau fardate, rimelate, apoi le trăgea o săpuneală de le pierea cheful, de a mai veni așa la școală. De multe ori, folosea cuvinte, care nu erau tocmai adecvate pentru un intelectual.

În viața de licean, există momente de reverie, mai ales, atunci când zărești chipul unei colege, care îți fură liniștea și îți ridică tensiunea. Așa se întâmpla și cu colegii noștri, care la vârsta de 17 sau 18 ani, se fâstâceau, atunci când le apăreau în față fetele pe care le adorau.

În mintea noastră era un amalgam de sentimente, care încerau să coabiteze, dar, în realitate, ele se respingeau. Sentimentul datoriei, adică al însușirii cunoștințelor predate la orele de curs, nu făcea o casă bună cu al iubirii. Învățam la limba română, la matematică, dar, gândul fugea la chipul celei îndrăgite. De multe ori, vedeam teorema lui Pitagora, prin ochii iubitei, care erau plini de catete și ipotenuze.

Directorul liceului, profesorul Horia Nicolae, considerat un om foarte rău, fiindcă, nu ierta pe nimeni, atunci când greșea, la orele de matematică le dădea pe colegele noastre cu capul de tablă, când nu știau să rezolve probleme de algebră sau de geometrie.Uneori, colegele

9

noastre, se trezeau cu capul spart, cu obrajii înroșiți de lovituri. Noi, băieții, îl consideram un tiran, făcând legătura între tiraniile antice, începând cu cea a lui Pisistrate și cea introdusă de directorul Horia în liceul nostru.

Anii de liceu, cu emoțiile primelor ore, într-o clasă cu colegi noi, veniți din alte localități, nu se pot uita. Parcă și acum, mă văd în oglinda timpului, un tânăr slăbuț, înalt, cu părul negru, emotiv, dar, și cu râsul gata oricând să mă podidească, atunci când vedeam o situație comică.

Lipsind profesoara de franceză, doamna Farca, profesorul de biologie, Bajdechi Traian, care avusese poliomielită în copilărie, rămânând cu o invaliditate, a intrat val – vârtej în clasa noastră, și a intrebat o colegă, pe care a îmbrâncit-o, unde este directorul adjunct, fiindcă, a fost informat că a intrat la noi. Colega a inceput să plângă, și domnul Bajdechi, care era um om foarte amabil și generos cu fetele, a ținut-o de mână, a îngenuncheat și apoi și-a cerut iertare. Pe noi ne-a pufnit râsul, toată ora de franceză, fiind un moment de veselie generală.

Anii de liceu, ”cu emoții la română”, cum spun si versurile cântecului interpretat de Stela Enache, au fost cei mai apropiați de sufletele noastre. Eram niște copii, cu visele și aspirațiile noastre, strânse în baierile inimii.

10

Diriginta mea, profesoara Cecilia Nănculescu, devenită Nicolau, prin căsătorie, era o femeie frumoasă, dar, și de o inteligență sclipitoare. În clasa a VIII-a, se făcea teoria literaturii, o materie pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Doamna Nănculescu ne plimba prin universul mirific al versificației, genurilor literare, ale ritmului și rimei.

Când vorbea, parcă se autoasculta, producându-ne de fiecare dată mirare, dar, și interes deosebit pentru orele de română.

N-am fost un matematician, dar, n-am urât acest obiect, deși uneori aveam sentimentul că mă voi impotmoli în calcule și în teoreme, pe care trebuia să le învăț și să le aplic.

Doamna, Melania Georgescu, era foarte exigentă, deși aflase că o parte din elevii clasei a –IX-a, vor merge la secția umanistă. N-o interesa acest lucru, ba, ne cerea aceleași lucruri, ca acelor care optau pentru real. În schimb, profesorul de istorie, care va deveni soțul doamnei Georgescu, era un om tolerant, cu simțul umorului, care preda acest obiect în mod teatral. Își schimba tonalitatea vocii, în raport de ideea pe care o scotea in evidență. Se apleca deasupra unei bănci din rândul întâi, făcând unele grimase, ca în spectacolele de pantomimă. Îl apreciam mult,

11

pentru documentarea pe care o avea de fiecare dată, când, ne prezenta o nouă temă. A părăsit liceul nostru, și a găsit un post de bibliotecar la Academia Română. Avea timp să se documenteze în vederea scrierii unor lucrări de specialitate, fiind liniștit în sala de lectură a Bibliotecii Academiei Române. Din păcate, bunul și eruditul nostru profesor, Dragoș Dumitrescu, a plecat în lumea de dincolo, prea devreme. Amintirile din liceu nu se pot uita, deși, au trecut de atunci, mai bine de o jumătate de veac.

După o săptămână, de la începutul clasei a –VIII-a, surprizele au inceput să se țină lanț. L-am cunoscut și pe taciturnul profesor de geografie, domnul Budacu. Nu l-am văzut râzând în anul școlar 1961 / 1962 decât de două ori. Mereu încruntat , în costumul său negru, arăta ca un inchizitor din Evul Mediu; dădea note mici, foarte rar îl puteai mulțumi, ca să iei o notă mai mare.

După un an, de la intrarea mea în liceu, domnul Budacu, a plecat la București, unde a găsit un post la Institutul Astronomic. Ne-a părut rău, că ne-a părăsit, fiindcă, ne obișnuise, cu felul său de a fi. L-am revăzut, acum 13 ani, cu ocazia aniversării a 150 de ani, de la constituirea orașului Oltenița.

12

Era ceva mai bătrân, față de cum îl știam eu, cu toate că, nu-i mai rețineam figura. Eu trecusem de 50 de ani, dumnealui de 60, poate chiar mai mult.

Despărțirea de colegii mei, din primii ani de liceu, după separarea noastră în cele două secții, real și uman, s-a făcut într-o atmosferă lacrimogenă. Noi, băieții, n-am fost prea afectați, ori n-am vrut să arătăm acest lucru, dar, fetele au plâns, unele cu lacrimi de crocodil.

Am nimerit într-o clasă de umaniști, în care fetele dețineau ponderea. Băieții erau numai 7, din totalul de 32 de elevi. Eram răsfățații clasei, mai ales că fetele noastre, voiau să-și aleagă la unele reuniuni dansante, parteneri, de ce nu, chiar prieteni statornici.

Eu am fost mereu un copil timid, mai ales în relațiile cu fetele, care mă tulburau de fiecare dată. Una dintre colege, la începutul clasei a –XI-a, voia să-mi propună prietenie, dar, eu n-aveam ochi decât pentru blonda frumoasă, care cânta în limba italiană canțonete.

Frumusețea anilor de liceu, va fi evoată de mulți scriitori, dar, cei mai reprezentatici au fost Mihail Drumeș, cu acea scriere despre adolescenții visători, ”Elevul Dima dintr-a șaptea”, și, Ionel Teodoreanu, cu romanul în mai multe volume ”La Medeleni”. Întotdeauna, cei care au scris

13

despre adolescență, au simțit acel fior, care te subjugă, mai ales când ai 16 sau 17 ani.

Vorba cântecului, pe care Ioana Radu îl interpreta cu multă sensibilitate ”De ce n-am anii tinereții / Și mintea mea de-acum”.

În adolescență ai multă vigoare, gingășie, poftă de viață, dar, imaturitate în gândire. Ceea ce făceam în liceu, mi se pare, acum, la vârsta a treia, că sunt copilării, lucruri puerile , lipsite de profunzime. Îmi amintesc, elev fiind, în al doilea an de liceu, de frumoasele ore de limba si literatură română, pe care dirigintele nostru, profesorul Traian Păun, le făcea, spre satisfacția noastră. Nimeni nu mișca, se auzea musca în pod, iar noi eram ochi și urechi.

Se enerva foarte greu, știind să-și păstreze calmul. Avea afecțiuni cardiace, de aceea, profesorul și eruditul Traian Păun, căuta să nu se supere.

Noi aflasem de suferința dirigintelui, de medicamentele pe care le lua, de aceea , căutam în permanență să nu-l supărăm. Când, totuși, se mai supăra pe câte un elev, singurul lucru pe care-l făcea, era să se încrunte și apoi să zică: ”Ia uite, bre, tembelelul!”.

Când auzeam aceste cuvinte, făceam o liniște profundă și lăsam capetele în jos.

14

Domnul profesor, Traian Păun, ne-a învățat să facem o analiză literară după toate regulile, pe care trebuia să le respectăm în acest sens. Într-o oră, în ultimul trimestru al clasei a-IX-a, domnul diriginte, răcit fiind, a strănutat aproape o oră întreagă, ochii i s-au înroșit, , iar batista era în permanență la nasul, care i se înroșise.

Unii colegi, începuseră să râdă pe înfundate, dar, șefa clasei, o colegă autoritară, i-a certat, spunându-le că n-au bun simț. Din păcate, în anul al treilea de liceu, ne-am despărțit de colectivul pe care l-am avut în clasele a –VIII-a și a –IX-a, când a trebuit să optăm pentru una din cele două secții, uman și real.

Nu l-am mai avut profesor de română pe domnul Traian Păun, colegul de facultate al poetului și istoricului literar, Alexandru Raicu, ci, pe domnișoara Câtu Georgeta, o femeie slăbuță, nu prea înaltă, și cu un stil de a preda, total diferit față de cel al magistrului precedent.

Se plimba prin clasă, fixa un punct pe unul dintre pereți și vorbea, uneori minute în șir, fără întrerupere. Cel mai des verb, la diateza reflexivă, pe care-l folosea în timpul orelor de limba si literatura română, era, ”se pronunța”.

Când analiza romanul ”Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, caracterizându-l pe Apostol Bologa,

15

personajul principal, spunea că, acesta ”se pronunța pentru dreptate și adevăr”.

Era o profesoară bine pregătită în domeniul specialității, dar, cam deficitară la capitolul metodică.

Domnul profesor, Păun, făcea un dialog între dânsul și elevii clasei, apoi trăgea unele concluzii, pe unii dintre noi, care nu citiserăm lecturile recomandate, prinzându-ne imediat prin metodele pe care le folosea.

Își dădea seama că n-am citit romanul sau volumul de versuri, făcând analiza literară, fie din studiul introductiv al cărții, fie din referințele criticilor, care erau atunci la modă, precum Ovid. S. Crohmălniceanu, Cornel Regman, Eugen Simion, Alexandru Piru.

Domnișoara Câtu Georgerta, în schimb, ne lăsa să vorbim, nu ne întrerupea, și nici nu ne întreba dacă am citit, sau nu, cărțile recomandate. O interesa numai cunoașterea subiectului cărții, mai puțin interpretarea acestuia sau opiniile personale referitoare la opera si autorul ei. Cu toate că, în gimnaziu, la matematică am avut note mari, în liceu, acest obiect va reprezenta pentru mine, și pentru alți colegi, o piatră de incercare. Am trecut de la operațiuni simple, folosind adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea, la ecuații, logaritmi și teroreme, unele destul de greoaie.

16

În clasa a –VIII-a și a –IX-a, profesoara noastră, domnișoara Melania Georgescu, n-a făcut nici un fel de distincție între cei care aveam aptitudini pentru părțile literare, umaniste, și cei buni la cele științifice. De aceea, noi, viitorii umaniști, trăgeam din greu să obținem note de cinci, șase, sau câte un șapte, să ne asigurăm promovarea. Atunci, o consideram pe profesoara noastră de matematică o femeie rea, foarte pretențioasă.

Țin minte, că atunci când am luat un patru la acest obiect, am plecat pe jos, de la Oltenița la Curcani, deși stăteam la gazdă, pentru a opri venirea bunicii mele la Oltenița, pentru a se interesa de notele mele. O știam de frică pe bunica maternă, absolventă a Școlii Normale din Arad, prietenă cu mai mulți profesori care au predat și la Curcani. Printre aceștia se numărau domnii Bajdechi Traian, Silescu Cezar, Bulhac Alexe, Mitică Popescu.

Domnul Popescu Dumitru, cunoscut de toți sub numele de domnul Mitică, era un vlăjgan de 2 metri, dar, cu un suflet mare. Ne-a scăpat din multe situații, mai ales, că, fiind adolescenți, ne mai săreau ochii după câte o fetiță, care învăța la Scoala de Menaj, aflată lângă liceul nostru. Aceste eleve, învățau să facă cele trebuincioase pentru un cămin, în momentul căsătoriei. A face menajul, înseamnă a sti să pregătești masa pentru familie, a aranja patul, a călca lenjeria și a face curățenie. La Școala de Menaj veneau fete,

17

care nu aveau note prea mari, și erau conștiente că nu vor intra la liceu.

În afară e această unitate de învățământ profesional, în Oltenița, mai exista și Școala de Arte și Meserii, la început numindu-se de tractoriști, fiindcă, pregătea în special mecanizatori pentru Cooperativele Agricole de Producție. Aici, se va forma, ca muncitor calificat, și cel care va deveni director general al Șantierului Naval, deși, liceul ”Alexandru Sahia”, era teoretic.

În perioada studiilor mele liceale, unitatea de învățământ se numea Școală Medie.

Pentru că eram profilat pe materii umaniste, am ajuns la Șantierul Naval, la secția lăcătușerie. Țin minte, că am efectuat pentru sfârșitul anului școlar o serie de obiecte, de la cuiere, clanțe de ușă, până la cuțite cu mâner de lemn. La secția lăcătușerie, pentru prima dată l-am văzut pe inventatorul Victor Zagăr, cel care brevetase multe inovații, aducând venituri importante unității constructoare de nave.

Teoria meseriei de lăcătuș mecanic era asigurată de doi ingineri, care lucrau în Șantierul Naval, Pavel Petre și Vasile Cioroiu, dar, și de doi maiștri, Bujicov Vasile și Pavel Ștefan. Mai exista un maistru, care pregătea profesional elevii de la liceul nostru, Tăbărana, pe care, mai târziu, îl voi avea coleg la Corul Sindicatelor din Învățământ.

18

O maximă veche românească, spune, că, ”aducându-ți aminte de anii copilăriei și ai adolescenței, îți prelungești viața”, așa să fie?

O altă maximă apropiată ca idee, spune că: ”dacă vrei să trăiești mult, scrie-ți memoriile”. Este adevărat, unii oameni își aduc aminte intâmplări din fragedă copilărie, chiar din perioada preșcolară, alții nu-și mai rememorează fapte petrecute în urmă cu câțiva ani.

Petrecându-mi peste 44 de ani la catedră, am cosntatat, că unii elevi de-ai mei, uitau chiar și noțiuni învățate cu câteva luni in urmă. Mă uitam în ochii lor și le spuneam cu zâmbetul pe buze, fără nicio urmă de ironie, că, ei pricep greu și uită repede.

Cobor din nou în tunelul timpului și văd o scenă petrecută în clasa a –X-a de liceu, la ora de muzică, unde veselia era în deplinătatea forțelor sale.

După doi ani de muzică, avându-l ca profesor , pe domnul Alexandru Moise, fost dascăl de biserică, pe care copiii îl botezaseră ”Colivarul”, tocmai pentru că îndeplinise această funcție ecleziastică, ne-a sosit, în noul local de școală, de pe strada Cuza Vodă, un magistru, cam în vârstă, slab și ciolănos, brunet, care stâlcea cuvintele mai abitir ca prințul Paul Lambrino. Nu s-a prezentat, deși ar fi trebuit să facă acest lucru, dar, am aflat numele misteriosului profesor

19

de muzică. Se numea Garabet Artiunian, și era armean de origine. De-abia atunci ne-am dumirit în legătură cu accentul său, și stâlcirea cuvintelor românești. Un coleg de-al nostru, pus mereu pe glume, ne-a înveselit într-o dimineață, când ne-a spus că am schimbat un ”Colivar” cu un ”Armean”.

Domnul Garabet, având același prenume cu marele scriitor și critic literar, Ibrăileanu, ne făcea să râdem în permanență. Îi aflasem slăbiciunea, naivitatea pe care o avea și făceam tot ceea ce doream în ora de muzică. Unii mâncau, alții vorbeau între ei, iar bietul profesor, vorbea de unul singur, nimeni nu-l asculta.

În clasa noastră, exista o tablă, formată din două părți, care se putea muta, când în sus, când în jos. Într-o zi, domnul Garabet a venit mai devreme în clasă, și ne-a spus că vom da un extemporal. Nu prea eram noi obișnuiți cu lucrări la muzică, obiectul în sine, intrând în categoria dexterității, ca educația fizică și desenul. Nu ne-a dat un subiect de teorie muzicală, ci, de istoria muzicii: să vorbim despre viața și activitatea marelui compozitor austriac Wolfgang Amadeus Mozart. Noi aflasem că vom da lucrare de la elevii unei clase paralele, cărora le și corectase extemporalele. Subiectul îl știam, de aceea, ne-am apucat să-l scriem pe tablă. Domnul Garabet ne-a dat subiectul și noi ne-am apucat să scriem cu febrilitate, uitându-ne pe tablă, spre stupoarea profesorului, care n-a observat nimic. De-abia

20

când a strâns lucrările, și-a aruncat ochii către tabla neagră, unde era scris textul despre Wolfgang Amadeus Mozart. A vrut să anuleze extemporalele, dar, am sărit toți elevii pe el și l-am înduplecat să ne corecteze lucrările. De teamă, săracul bătrân a trebuit să accepte acest lucru. Mai târziu, am aflat că directorul l-a mustrat pe domnul Garabet, că-și bat joc elevii de dânsul, neavând autoritate și nici tact pedagogic.

Anii aceștia, în care ne-am format ca tineri ai unei societăți, care se dorea, nouă, diferită de cea interbelică, au fost frumoși, plini de emoții, dar, și de satisfacții si împliniri. În primul rând, s-a cimentat sentimentul de prietenie, de colectivitate. Eram așa de uniți, încât orice fapt care era o abatere de la regulamentul școlar, era acoperit de toți colegii noștrii. Deviza noastră era ”Toți pentru unul, unul pentru toți”. Mai târziu, când am devenit maturi, și am luat viața în piept, am înțeles că am greșit, ascunzând aceste lucruri, făcând front comun, cu cei care încălcau regulamentul școlar.

Un alt om exigent, care ne controla fiecare mișcare, era directorul adjunct, domnul Trifan. Acesta ne urmărea în fiecare moment și nu puteam să facem niciun pas. Cuplul Nicolae Horia – Vasile Trifan, era sperietoarea liceului.

21

În curând, s-a creat o tripletă a durilor, adăugându-se celor doi zbiri și profesoara de fizică, Mircea Virginia. La orele de fizică era tăcere de mormânt, uneori, noi, cei de la uman, ori plecam din clasă, ori stăteam pitiți, cu capetele plecate, să nu intrăm în raza de vizibilitate a profesoarei. Doamna Mircea, era o femeie mică de statură, dar, de o exigență ieșită din comun, parcă voia să facă din materia pe care o preda, un obiect mai ceva decât limba română sau limba latină, pentru care aveam afectate patru ore.

Mai târziu, când am devenit profesor de istorie, i-am dat dreptate doamnei Mircea Virginia, fiecare educator ținând mult de obiectul său, căutând să-l impună elevilor ca primordial.

Făcând comparație între exigența doamnei Melania Georgescu, profesoara de matematică din clasele a –VIII-a și a –IX-a, și a doamnei de fizică, am înclinat balanța, în favoarea celei de-a doua.

În anii de liceu, ne-am confruntat și cu unele vicii ale educatorilor noștri. În ultimele clase de liceu, studiam și un obiect care n-avea nicio legătură cu instruirea tinerilor, care treceau prin învățământul secundar, mai degrabă cu pregătirea pentru armată. Acest curs îl aveam odată pe săptămână și se numea Apărarea Locală Antiaeriană (A.L.A.). Profesorul de fizică, Traian Lungu, preda acest

22

curs, dar sistemul său de expunere , era defectuos, noi fiind puși în situația de a nu înțelege mai nimic.

Domnul profesor, își fixa privirea într-un punct anume, ca și doamna Câtu Georgeta și vorbea minute în șir. Când termina, aproape de a se suna pentru recreație, noi eram ca la începutul orei, adică nu aveam nimic în minte, din ceea ce ne preda.

Un coleg de-al nostru, cu simțul umorului, spunea că domnul Traian Lungu se aseamănă cu un poet sau prozator, cu stil abscons. Era la modă, prin anii´80, cu vreo 15 – 16 ani după absolvirea liceului, acest stil, care nu se adresa maselor de cititori de literatură, ci, unui număr restrâns. Ermetismul profesorului nostru ne punea în dificultate, mulți dintre noi uram acest obiect, dar, nu acesta era motivul repulsiei, ci, modul omului de la catedră de a ne prezenta aceste teme.

Cu băieții, domnul Lungu era drastic,rareori le dădea acestora o notă de 8 sau 9, în schimb, fetelor, pe care le complimenta și nu-și mai lua ochii de la ele, le dădea numai 9 și 10. Unii dintre noi, cu mânie proletară, doream să spunem acest lucru dirigintelui clasei, chiar directorului. Ne-am lăsat păgubași, deoarece profesorii erau mână-n mână unii cu alții.

23

Pentru că, în timpul războiului, domnul profesor Traian Lungu, fusese prizonier în Germania, era privit într-o lumină mai puțin favorabilă de către autorități. Cele mai grele munci, pe tărâm didactic, i se încredințau și chiar colegi de-ai săi îl porecliseră ”Fascistul”. Unui elev, care l-a înfruntat, considerând că nu i s-a dat nota pe care o merita, i-a adresat cuvinte grele și apoi s-a răstit la el, numindu-l ”năpârcă burgheză”.

Mai târziu, am aflat că domnul Traian Lungu, interesându-se din ce familie provine acest tânăr, va cunoaște situația materială a părinților, care aveau pământ mult și erau considerați chiaburi.

Mai târziu, după ieșirea la pensie, domnul profesor, a devenit un pasionat al scrisului, frecventând cenaclul din Oltenița, condus de I.C.Popescu, apoi de juristul Valeriu Grecu .

În viața noastră de liceeeni și adolescenți visători, am învățat multe lucuri, dar, în primul rând, respectul față de cei care ne educau, ceea ce astăzi nu se mai observă. Când treceam pe holul liceului, pentru a ieși în curte, sau a intra în clasă, ne întâlneam cu profesorii noștri. Niciodată nu treceam înaintea dumnealor, nici nu dădeam buzna, pentru a produce busculadă. Ne dădeam la o parte, salutam pe profesorul întâlnit, și apoi ieșeam afară.

24

Țin minte, că un coleg de-al nostru, a ieșit val-vârtej din clasă, pentru a ajunge la poarta liceului, unde un turc, pe nume Ali, vindea halviță, susan și baclava. În viteza lui, colegul nostru era să o doboare la pământ pe o doamnă profesoară. Tocmai atunci, domnul Mergiani Iancu, profesorul de educație fizică, intra în clădire. A observat scena, l-a chemat pe elevul respectiv și l-a pălmuit de față cu mai mulți educatori de-ai noștri.

Nimeni n-a scos o vorbă, iar vinovatul a fost dus în cabinetul directorului, care i-a mai aplicat o papară zdravănă.

Domnul profesor Mergiani, de origine aromână, fusese un timp, sportiv de performanță. Făcuse box, dar, abandonase acest sport, dedicându-se muncii de catedră. Înjghebase două echipe de handbal, atât de băieți, cât și de fete, pe care le pregătea pentru campionatul raional și cel regional. Țin minte, că echipa de băieți a liceului nostru, a jucat cu formații valoroase din regiune, dar, și din alte zone ale țării. O finală s-a desfășurat laTurnu Măgurele, unde echipa noastră a câștigat trofeul pus în joc. Am jucat și eu handbal, atât în atac, cât și ca portar, dar, nu mă pot lăuda că am fost un sportiv foarte valoros. Din echipa de handbal a liceului nostru, făceau parte elevi de clasa a –IX-a, a –X-a și a –XI-a. pe cei de clasa a –VIII-a, nu-i selecționau în lot, ci , îi pregăteau pentru viitorii ani.

25

Un bun sportiv, era Pană Anghel, mai mare decât mine cu doi ani, care, pe lângă aceste calități sportive, avea și un mare viciu, acesta diminuându-i potențialul de care dispunea, era violent. Bătăile cu colegii se țineau lanț, lucru care-i aducea mereu pedepse, de la eliminări și până la chemarea periodică a părinților la școală.

În schimb, Chiriță Olimpian, era și un bun sportiv, dar, în același timp, un elev disciplinat și bun la învățătură.

Fetele aveau o ambiție teribilă să învingă orice echipă întâlnită.

În parcul central, se amenajase un teren de handbal, cu zgură foarte măruntă, de culoare roșiatică, unde se disputau atât întreceri ale seniorilor, cât și ale elevilor de liceu. Fetele noastre, au jucat cu o națională de juniori, pe care au învins-o, deși, nu aveau nici pregătirea celor de la București, nici condițiile de antrenament ale acestora. Una dintre cele mai bune handbaliste ale liceului nostru era Geta Pironea, dar, și altele completau acest lot deosebit. Acum doi ani, aflându-mă în casa domnului Nicu Zlate, împreună cu prietenul și colegul meu, Alexandru Oblu, care avea legături mai vechi cu gazda, am observat-o pe soția proprietarului, o altă handbalistă a liceului nostru, pe numele de domnișoară, Aurica Zaharia. Am întrebat-o dacă-și mai amintește întâmplări din liceu, în special cele referitoare la sport și

26

rezultatele în acest domeniu. Aurica, vorbea cu o emoție vădită, despre meciurile de handbal, victoriile obținute și colegele sale de echipă.

Unde sunt vremurile de odinioară, când lucrurile se aflau în stadiul de normalitate. Încerc să-mi imaginez, ce ar fi însemnat pentru noi, elevii unui liceu, dintr-un oraș de provincie, aceste vicii ale societății de azi. Un proverb latin, pe care noi îl știa, încă din prima clasă de liceu, se referea la timpuri și moravuri. Oare, acum, peste 50 de ani, nu există vicii? Ba, bine că nu, însă, acestea erau minore, în comparație cu cele de azi.

În acea perioadă, un viciu destul de mare, era considerat fumatul. Dacă un licean era prins cu țigara în gură, fie pe strada, într-un magazin, ori, Doamne ferește, în toaleta școlii, suporta rigorile reglamentului. Ori era eliminat pentru două săptămâni din școală, după ce era scos în careu, unde suporta oprobiul public, ori i se scădea nota la purtare, în cel mai fericit caz.

În primele două clase de liceu, când nu ne definitivasem opțiunile, orele de științe, fiind cam egale cu cele umaniste, am avut colegi din oraș, dar, și din localitățile învecinate.

O colegă considerată etalon pentru toți tocilarii clasei, Ionescu Anișoara, originară din Ulmeni, avea obiceiul să

27

spună, la sfârșitul orei, indiferent că profesorul ne dădea teme, ori nu, că este foarte mult. Ea punea aceeași placă mereu, formându-se anumite automatisme, care avea să se păstreze până la sfârșitul liceului. Din acest motiv, noi am poreclit-o ”Abraziva”, fiindcă, tocea mereu, la orice obiect de învățământ, exact cum faci cu un obiect metalic, pe care-l polizezi cu multă îndemânare.

Această învățare mecanică, îi dădea mereu dureri de cap, foarte multe sincope în gândire. Să nu mai vorbim de suprasolicitarea creierului, care, de multe ori n-o ajuta cu nimic. În aceeași situație, se afla si colegul nostru, Stoica Ion, pe care îl porecliserăm Herodot, fiindcă, inregistrase o sumedenie de date istorice, reprezentând un exemplu de statistician în domeniul acestei științe.

Dacă-l întrebai să-ți explice fenomenul istoric în sine, nu reușea acest lucru, el memorând numai date, scoase dintr-un context evenimențial. Colegul nostru, era fiu de milițian, tatăl său lucrând ca șef de post, într-o localitate limitrofă orașului dunărean. Râdea foarte mult, uneori fiind văzut de profesori și scos la tablă, unde nu mai scotea un cuvânt. Curios, a urmat școala de ofiteri de miliție, apoi, va fi numit la secția Moravuri, din cadrul Inspectoratului Județean Ialomița. Nu credeam că, acest coleg, iubitor de istorie, de date în acest domeniu, se va dedica ordinei publice.

28

Probabil, tatăl său, a avut o contribuție însemnată în alegerea acestei profesiuni.

N-a stat prea mult în miliție, întorcându-se în comuna sa, Gângiova, aproape de Bechet, unde se va căsători și va lucra la primăria din localitate, ca secretar. L-am văzut, în urmă cu aproape 20 de ani, când a venit la mine, să-l ajut într-o problemă foarte delicată.

În clasa noastră de uman, in care fetele detineau ponderea, unul dintre cei mai buni la învățătură, era verișorul meu, Valerică Stoicescu. Era o fire sociabilă, mic de statură, brunet, cu zâmbetul pe buze în permanență. Cele mai mari note , le avea la limba franceză, obiect căruia i se va dedica, până la sfârșitul vieții, destul de scurte. Va trece în luma de dincolo, la numai 51 de ani, răpus de o boală cruntă. Nimeni n-ar fi gândit, că veselul și iubitorul de viață, Valerică, se va stânge ca o lumânare în bătaia vântului. Totuși, Valerică, trăiește prin noi, colegii săi de generație, ajunși în pragul vârstei a treia.

În primul an de liceu, am avut un profesor de istorie, care mi-a lăsat o amintire deplorabilă. Nu pentru că era evreu, ci, pentru atitudinea sa față de noi, majoritatea copii veniți din mediul rural. Făceam istoria antică, dar, domnul profesor Paul Vătărăscu, în loc să ne predea teme, care să prezinte societatea precreștină, în toată complexitatea ei, nu

29

făcea altceva decât să ne jignească, să desconsidere pe români. Datele pe care ni le scria pe tablă, în loc să aibă la urmă prescurtarea î.e.n. (de la ”înaintea erei noastre”), avea î.e.v (adică ”înaintea erei voastre”). Este adevărat, era noastră, a românilor, nu ea și a evreilor, care numărau anii în alt mod.

Profesorul Vătărăscu a urât România, deși, această țară, l-a format ca intelectual, l-a hrănit cu spiritul Daciei străbune.

Era un pasionat șahist, jucând cu persoane competente, de fiecare dată câștigând. Se enerva des, uneori manifestându-se grotesc. Acea accese de furie, cel mai des supărându-l băieții. Spre deosebire de profesorul Traian Lungu, îi trata în același fel atât pe băieți, cât și pe fete.

După 1970 a emigrat în Israel, statul său de obârșie etnică. În călătoria sa, pentru a ajunge acolo, a stat un timp în Franța și Elveția, unde a urmat numeroase cursuri, pentru a se specializa în probleme de istorie a acestor țări.

L-am stimat pe domnul profesor Paul Vătărăscu pentru cultura lui solidă, spiritul enciclopedic, dar, nu pentru metoda de a preda istoria. Din punct de vedere metodic, era pe dinafară, lucru pe care l-am constatat, atunci când am devenit cadru didactic.

30

Nu l-am înțeles, de ce avea atâta înverșunare pe români, chiar un sentiment de dispreț față de aceștia, deși s-a format ca om, cetățean și intelectual, aici,pe plaiurile mioritice.

O figură impunătoare a liceului nostru, era profesorul de limba franceză, Gheorghe Constantin.

În porecliserăm Molière, deoarece vorbea în limba marelui dramaturg, cu un accent autentic, uneori venind cu fragmente din piesele de teatru ale acestui clasic francez.

Avea multe calități, lucru recunoscut de toți elevii, dar, și defecte, unele chiar majore. De la profesorul Gheorghe Constantin, autentic dascăl, am învățat această limbă, pe care o cunoșteam încă din gimnaziu, dar, perfecționarea am realizat-o în liceu. Știind că am un accent foarte bun, lectura în limba franceză desfășurându-se fluent, mă simpatiza foarte mult, chiar îndemnându-mă să dau admiterea la facultatea de limbi moderne. I-am ascultat sfatul, la vârsta de 18 ani, am dat admitere la limba italiană, unde erau numai zece locuri si șaptezeci de candidați.

Examenul scris l-am dat la limba franceză, italiana fiind agreată de mine, dar, încă necunoscută. Stiam câteva cuvinte, le pronunțam cu accent toscan, cel literar italian, și mai cunoșteam faptul că regula, principiile acestei limbi din punct de vedere gramatical, erau cuprinse în așa zisul

31

”troncamento”. Mai știam, ca în limba germană, ca să vorbești corect, va trebui să ți însușești regula lui der,die,das, cele trei articole ale substantivelor, pentru masculin, feminin și neutru.

Din păcate, am luat o notă ,mai mică la proba scrisă, atât la franceză, cât și la istoria modernă universală, insuficientă pentru a putea fi admis, iar la oral, ar fi trebuit să iau 9 sau 10, lucru care nu s-a realizat.

Făcusem pregătire la limba fraceză , după absolvirea liceului, cu doamna profesoară Maria Pătrășcanu, cumnata marelui om politic, Lucrețiu Pătrășcanu. La această pregătire, mergeam cu prietenul și ruda mea, Valerică Stoicescu, dar și cu Nela Balaban, frumoasa noastră colegă de clasă.

La limba și literatura română, pregătirea o făceam cu profesorul universitar Valeriu Grecu, fost dascăl de latină, la liceul unde am învățat, un om foarte exigent, însă, extrem de corect. Analizele gramaticale, pe care le făceam cu acest mare profesor, erau un exemplu de tehnică, și sinteză lingvistică. Din păcate, profesorul Valeriu Grecu, n-a apucat vârsta adevăratei senectuți, din cauza unor afecțiuni, care-i vor grăbi sfârșitul.

Dirigintele nostru, în ultimii doi ani de liceu, Gheorghe Valentin, poreclit de noi ”Gâgă”, deși era profesor

32

de matematică al unei clase de umaniști, era cam greoi în explicații, de multe ori greșea calculele de pe tablă, relua exercițiu, transpirând până la sfârșitul orei. Se ștergea ci batista pe față, pe gât, transpirând în permanență. Unii dintre colegii noștrii, făceau haz pe seama lui, deși, nu s-ar fi cuvenit.

Într-o vacanță, din clasa a –XI-a, s-a organizat o excursie la Sinaia de două zile. Au fost si din clasa noastră vreo zece – doisprezece elevi, completându-se grupul, cu alții, din clase mai mici. Printre ei, se afla și prietenul și ruda mea, Valerică Stoicescu. El avea o soră în Sinaia, care stătea în gazdă la o bătrână. Era asistentă medicală la spitalul TBC osos, din Azuga.

Ajuns în Sinaia, Valerică, poznaș cum îl știam toți din clasa noastră, a părăsit grupul, spre disperarea lui Gheorghe Valentin, care a început să transpire abundent, făcând cămașa leoarcă. Mai mult, Gâgă al nostru, întreba pe fiecare om, care trecea pe lângă grupul nostru, dacă a văzut un elev mic de statură, cu puțină burtică și brunet. Oamenii se opreau în loc și-l compătimeau pe bietul diriginte, pentru pierderea elevului său.

Ba, o bătrână, care făcuse niște cumpărături, a scos două șervețele de masă, pe care le-a oferit profesorului, să se șteargă de nădușeala, care-i șiroia pe gât, pe față și pe piept.

33

Fetele din grup, deși erau și ele îngrijorate de dispariția lui Valerică, își dădeau coate, și una dintre ele l-a poreclit pe paniatul diriginte, ”Gâgă Transpiroiu”.

De-abia spre seară a aflat că dispărutul avea o soră în Sinaia, și ar putea să fie la ea. Una dintre fetele noastre avea relații de pritenie cu Valerică, acesta dându-i și adresa surorii sale din Sinaia. Tot grupul, cu profesorul diriginte gâfâind ca o locomotivă, când urcă panta către gara Predeal, a plecat la domiciliu surioarei lui Valerică. L-am găsit pe dispărut, cocoțat în vârful patului, citind un roman e dragoste. Sora lui, era în tură la Spitalul din Azuga, urmând să sosească peste câteva ore.

Transpiroiu s-a proptit în pragul camerei unde Valerică citea pe rupte și a stat câteva secunde , până ce l-a zărit pe elevul său. Valerică a încercat să se scuze, fiindcă, a uitat să ceară voie, să plece pentru câteva ore la sora lui. Dirigintele a început să-i facă teoria chibritului, dojenindu-l în fața celorlalți colegi, care râdeau pe înfundate.

Valerică nu mai putea de râs, pufnind din când în când, apoi izbuncnind într-un hohot permanent, mai ales, că bietul Gâgă nu se mai putea apleca și se va prăbuși la picioarele celui certat, aterizând pe mușchii fesieri.

A doua zi, la școală, profesorul diriginte, într-un costum gri-închis, în carouri, la ora educativă, va ține un

34

discurs, bâlbâindu-se, așa cum făcea de obicei, spre satisfacția celor șapte băieți din clasă, dar, și a câtorva fete, cu simțul umorului mai ridicat.

Cea mai veselă față din clasa noastră de uman, Gabi, cu un nume amintind de un celebru fotbalist brașovean, din anii ´70, pur si simplu râdea cu hohote, în timp de dirigintele transpirase tot , atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Auzind râsetele elevilor din clasa a –XI-a B, directorul liceului, profesor de istorie, dar, și fost teolog, a intrat în clasă și a rămas tablou. Râsul era în deplinătatea sa, elevii erau roșii la față, iar bietul diriginte, avea lacrimi în ochi.

În pauză, după ora de dirigenție, transformată în circ de prost gust, conducătorul clasei noastre a fost chemat în cancelarie și făcut cu ou și cu oțet de director, directoarea adjunctă și secretarul organizației de partid.

Stiindu-se vinovat, fiindcă n-a reușit să țină clasa în frâu, după un discurs presărat cu bâlbâieli și greșeli de exprimare, profesorul de matematică a cerut un pahar cu apă, apoi a început să plângă ca un copil, pe care tatăl l-a urecheat că n-a fost cuminte. De-abia după 10 ani, de la absolvirea liceului, am putut să aflăm cauza absenței dirgintelui nostru de la întâlnirea promoției noastre. Circul pe care l-au făcut colegii noștrii, în cele două clase terminale, l-au determinat să nu răspundă prezent la

35

chemarea noastră. Nu va veni niciodată la aniversările clasei sale, constatând, că a fost ținta ironiilor unor tineri fără minte.

Mulți dintre noi vom regreta aceste lucruri, mai ales,cei care, vom îmbrățișa cariera didactică. Mulți dintre colegii noștrii n-au urmat cariera didactică, unii devenind ingineri, alții medici sau economiști. Fiecare și-a urmat destinul care i-a fost hărăzit, deși, în acea perioadă, orintările în carieră erau mult influențate de părinți.

Mi-aduc aminte, când eram în ultimul an de gimnaziu, bunicul meu matern, fost subofițer de jandarmi, m-ar fi dorit în armată, ca ofițer, pentru că eram înalt și slăbuț, așa cum îi stă bine unui militar. Numai că, eu fugeam de armată, considerând cariera militară, cea mai nepotrivită pentru mine. Viața cazonă mi se părea un supliciu, militarul fiind mereu la ordin, uneori consemnat în cazarmă, când erau misiuni periculoase și în primul rând, speciale. Deci, nu m-am dedicat acestei profesiuni, deși ar fi fost un privilegiu pentru mine, mai ales prin prisma banilor care ar fi putut să intre în buzunarul meu.

M-am simțit atra întotdeauna de profesiunile care nu necesitau ordine și nici dispoziții venite din anumite direcții. am fost întodeauna un spirit libertin, obtuz la tot cea ce înseamnă ordin, venit indiferent de la cine.

36

Un bun prieten și coleg de liceu, stabilit la Sibiu, deși, era oltenițean get-beget, Costin Ionescu, n-a mai fost văzut prin orașul său natal de aproape 30 de ani. Murindu-i mama, a trebuit să-l aducă și pe tatăl său, Jean, contabil de profesie, la Sibiu, împreună cu cei doi frați, Valentin și Nicu. Întâlnirea cu vechiul meu coleg de clasă, din ultimii ani de liceu, a fost emoționantă. Costin a rămas același om zâmbitor, elegant, și în același timp tandru cu fetele, pe care le privea cu multă gingășie. Avea acea noblețe sufletească, pe care n-o aveau alții, mai ales că părinții săi erau foarte stilați, cu maniere elegante.

Tatăl său, nenea Jean, cum îl numeam noi, fusese și arbitru de fotbal, chiar în Divizia Națională, având contact direct și cu cei care nu erau manierați, folosind expresii birjărești.

Costin a moștenit de la tatăl său multe lucruri, care fac parte din arsenalul manierelor elegante.

În școala românească, din perioada interbelică, se preda Codul Manierelor Elegante, mai ales la pension, unde viitoarele domnișoare, trebuiau să cunoască modul de a se comporta în relațiile cu tinerii, cu vârstnicii, chiar și cu cei mici. De fapt, manierele elegante, ar trebui să fie învățate în familie, atât de către fete, cât și de către băieți.

37

Din păcate, în momentul actual, societatea noastră, trece printr-o perioadă de criză morală, felul de a te purta elegant, este văzut ca un lucru exagerat, ieșit din tiparele vieții cotidiene.

Astăzi, fetele preferă băieții care n-au maniere eleganate, considerați șmecheri de cartier, cu bani în cont, obținuți de la firma ”Să trăiască tata”. Cu cât băiatul are mai multe tatuaje pe corp, inele în urechi și chiar în pleoapă, cu atât este mai agreat de fete. Cei care frecventează acele localuri, numite ”de fițe”, sunt adorați de ”gâsculițele” societății de azi.

La începutul deceniului al șaselea, al secolului trecut, fetele care intrau la liceu, erau controlate săptămânal de doctorul Basu, de la spitalul orășenesc, pentru a se constata gradul de moralitate al adolescentelor, dar, și dacă mai pot rămâne în instituția de învățământ secundar.

O colegă de-a noastră, dacă nu și-ar fi păstrat virginitatea până la sfârșitul liceului, n-ar fi putut să termine studiile, fiind exmatriculată. Au fost multe exemple în acest sens, mai ales în perioada 1959-1970. Nu pot face o comparație intre ce a fost în perioaa mea de studii liceale și ce este astăzi. Este o diferență ca de la cer la pământ. Băieții generații mele erau niște domni în comparație cu cei de acum.

38

Valorile morale sunt inversate, cunosc în continuare degradări alarmante. Nu caut să cercetez cauza acestor sincope, in sistemul educațional, vorba lui Coșbuc: ”nu cerceta aceste legi, că esti nebun de le-nțelegi”.

Anii de liceu, au fost frumoși ca zilele de vară, când auzi păsările cântând în crângul înverzit.

Privesc din nou în tunelul timpului, și văd cu ochiul minții, imaginea sălii de clasă, unde învățau elevii clasei a –XI-a B – uman, având în ultima bancă, pe rândul de la fereastră, pe colegul nostru, Ionel Țone, un bun sportiv, fotbalist în lotul de juniori a echipei Șantierului Naval Oltenița, divizia B. Cu toate că nu excela la învățătură, totuși, era un coleg săritor, cu spirit de echipă. Cel mai dificil obiect pentru Ionel, o adevărată piatră de încercare pentru el, era limba latină.

Profesoara, o tânără absolventă a Facultății de Limbi Clasice, Teodora Vasilescu era în permanență cu simțul umorului. Când l-a ascultat prima oară pe Ionel, s-a amuzat copios. Totuși, după o perioadă de timp, văzând că a mai reținut câte ceva, din tainele limbii latine, l-a lăudat pe colegul nostru, apreciindu-i aportul hotărâtor la reușita orei.

Un adevărat monument de timiditate, îmbinată cu un soi de finețe de tip medieval, era colega noastră, Georgeta Enciulescu. Niciodată n-am văzut-o agitată, nervoasă,

39

grăbită în a întreprinde ceva. Avea un aer de fată crescută la pension, provenind dintr-o familie aristocratică.

Așa erau colegele noastre din deceniul al șaselea al secolului al –XX-lea, cu mult caracter, cu maniere elegante și cu mult rafinament. N-aș putea să le compar cu niciuna din fetele de la liceul actual. Bunul simț, teama de părinți, care ar fi putut să le pedepsească, dacă ar fi călcat strâmb, erau principalele atribute ale acestor colege, pe care, de câte ori le întâlnesc, simt fiorul adolescenței.

Una din cele mai vesele si exuberante fete din clasa a–X-a B – uman, era Gabi Năftănăilă. Nu stiu de ce, făceam întotdeauna analogie între numele său și al unui mare fotbalist de la ”Steagu Roșu” din Brașov. Am întrebat-o dacă nu cumva este rudă cu acest celebru sportiv, dar, mi-a răspuns că –i numai o coincidență de nume. Veselia de care dădea dovadă această colegă, pe care n-am văzut-o niciodată tristă, ne provoca întotdeauna dispoziție si dragoste de viață.

Am reîntâlnit-o, după 30 de ani, găsind-o în aceeași ipostază, ca în urmă cu peste cinci decenii, adică o ființă veselă, spirituală, cu simțul umorului, cu toate că , patina timpului, își pusese amprenta pe chipul său. Pur si simplu a venit la mine, m-a luat de gât și s-a uitat fix în ochii mei. Apoi, m-a întrebat, dacă o mai recunosc. Am început să râd,

40

fiindcă, n-aș fi putut uita o asemenea ființă, care-ți inspira bună dispoziție și o stare de relaxare.

Mă gândeam, la o maximă, pe care o știam încă din adolescență care spunea că, ”sunt tineri cu inimă bătrână și bătrâni cu inima tânără”. Este o realitate de necontestat, mai ales astăzi, când tineretul pare îmbătrânit prematur, uneori, datorită vieții dezordonate pe care o duce.

În fond, tineretul de astăzi, nu mai are motivația muncii, după terminarea studiilor, mulți intră în șomaj. În perioada adolescenței și tinereții noastre, a face studii înalte, era o aspirație a fiecăruia. Unii reușeau să termine studii superioare, alții nu, fiindcă, examenele de admitere în facultate erau destul de dificile, în condițiile unei concurențe mari.

Nu vreau să fac apologia generației mele, a anilor 1960 și 1970, din secolul trecut, dar, lucrurile stăteau altfel, în acea perioadă.

Într-o zi, cu mult soare și fiind în gând mai mult cu colegii mei de școală, mi-am amintit de unul dintre aceia, dotați cu multă inteligență, răbdare și un pronunțat spirit de echipă. Este vorba de mereu tânărul și neschimbatul Nicu Săvulescu, pe care l-am văzut într-un interval de timp, de mai multe ori, mai ales, că, avea o soră în Oltenița, aproape de Turnul de Apă.

41

În primii ani de liceu, acest băiat înalt și subțirel, cu un zâmbet permanent, care te molipea de fiecare dată, se remarcase prin blândețe și multă sensibilitate. Ajuta pe oricine îi cerea un sfat, ori îl ruga să-i împrumute vreo carte, chiar mici sume de bani. Era foarte bun la matematică și la fizică. Nu întâmplător, elevul Săvulescu, va deveni inginerul respectat la locul de muncă, dar, și omul nostalgic,după anii copilăriei și ai adolescenței. Incă din anii de liceu urmărea atingerea unui scop final, în ceea ce privește cariera. Cu posibilitățile sale intelectuale, în special la științe, a reușit să facă lucruri deosebite în viață. Din punct de vedere fizic, Nicu Săvulescu, are aceeași vârstă biologică cu a adolescentului de acum 50 de ani. Spiritul de conservare, pe care fiecare dintre noi îl avem, la acest coleg, a fost cât se poate de pronunțat.

Mi-aduc aminte, că în primii ani de liceu, savuram vestitele baclavale, pe care un turc, pripășit în orașul dunărean le făcea, cu multă nucă și însiropate. Ali era prietenul liceenilor, unora mai săraci, cu bani puțini în buzunar, le dădea uneori, câte o prăjitură gratis. Când copilul se plângea, că n-are de unde să-i mai dea bănuții pe delicioasa prăjitură, Ali, îi răspundea cu zâmbetul său permanent, că turcul plătește.

În anii de liceu, am văzut mai multe piese de teatru, la televizorul, marcă cehoslovacă, pe care tatăl meu, îl avea în

42

biroul său, la Cooperativa, Agricolă de Producție. Una dintre aceste capodopere ale dramaturgiei românești, a fost ”Tache, Ianche și Cadâr”, de Victor Ion Popa.

Îl asemănam pe Ali, vânzătorul de prăjituri din fața liceului nostru, cu negustorul Cadâr. Mai târziu, am conștientizat că nu există nicio asemănare între cei doi, singurul lucru comun, era etnia.

Turcul Ali, știa să-și vândă marfa, el fiind și producător și cel care-și făcea reclamă, dar, în același timp și încasator. Uneori încasa bani, chiar sume consistente, în acel timp, moneda națională având valoare, dar, și înjurături și picioare în fund de la oamenii de ordine. și de data asta, bietul turc, plătea cu vârf și îndesat.

În orașul dunărean, unde am făcut studiile liceale, există un parc, cu alei betonate, unde cânta și o fanfară, mai ales duminica și în sărbătorile religioase și cele laice. Se numea fanfara lui Găvozdei, după conducătorul și dirijorul acesteia.

Parcul, unde aveau loc evenimentele mondene în perioada interbelică și în perioada studiilor mele liceale, se numea ”La nouă luni”. Fiind copii, veniți din comunele limitorfe, nu știam la inceput de ce a fost denumit acest loc de destindere pentru locuitori, așa. Mai târziu, am aflat semnificația denumirii, legată de venirea, în acest interval de

43

timp, a unui copil, pe această lume. Într-adevăr, parcul era și un locușor pentru nebunii erotice.

În perioada copilăriei și adolescenței mele, în parc nu puteai să dormi, să faci mizerie, ori să practici unele lucruri obscene, cum se întâmplă astăzi. explicația este cât se poate de logică. În aceste ”oaze” de liniște și recreere, umblau forțe de ordine publică, uneori chiar echipaje formate din acești reprezentanți ai Ministerului de Interne. Pe cei, care săvârșeau abateri de la comportament în locurile publice, îi aduceau la secțiile de specialitate, unde completau anumite acte și primeau amenzi, care variau, în funcție de gravitatea faptei. Mâna lungă a legii funcționa bine în acea perioadă, în comparație cu ceea ce este în momentul de față, pe această linie.

În parcul orașului exista biblioteca și Casa Pionierilor, unde se desfășurau periodic acțiuni educative și culturale. Libertinismul din societatea actuală, nu era posibil în timpul copilăriei, adolescenței și tinereții noastre.

Să nu mai vorbim de relațiile dintre băieți și fete, care eram incompatibile cu cele existente astăzi. Libertinismul acestor relații, face notă discordantă cu ceea ce se dorește la inceputul acestui mileniu, din care a trecut un deceniu si jumătate. Fetele din generația nostră se gândeau la o terminare a studiilor cât mai onorabilă, apoi la o carieră

44

strălucită și o căsătorie reușită. Cele de astăzi, trăiesc din plin clipa, speculând fiecare moment trăit, după voința lor, care nu era și a celor din perioada adolescenței noastre.

Este adevărat, fiecare generație are caracteristicile sale, modul de gândire propriu, în conconrdanță cu evoluția societății. din păcate, societatea de astăzi, prea bolnavă, în faza de metastaze politico-sociale, nu oferă nimic bun tinerei generații.

Îmi aduc aminte, că, în perioada armatei, pe care am efectuat-o la Brașov, în intervalul februarie 1966, iunie 1967, în unitatea militară unde am fost trimis, nu erau decât 20 sau 30 de recruți cu liceul terminat, restul aveau șapte clase,ori școală profesională. Cei care aveam liceul, eram recrutați la servicii speciale, atât la Marele Stat Major al unității, cât și în alte sectoare.

Un coleg de-al meu din Oltenița, Valerică Ganciu, a fost trimis la transmisiuni, fiind unul dintre cei mai buni în cadrul acestui sector al unității, altul va fi furier în cadrul Marelui Stat Major, alții la Biroul de Contrainformații.

În acea perioadă de început, a regimului lui Ceaușescu, cine avea liceul era considerat un element valoros al armatei române. Astăzi, toți au liceul terminat, cu chiu , cu vai, peste 80% sunt agramați, elitele sunt numărate pe degete.

45

În clasa a XI-a, simțind mirosul proaspăt al absolvirii, noi, cei 33 de elevi de la secția umană, am început să ne abatem puțin câte puțin de la regulamentul școlar, destul de drastic. Nu prea mai purtam uniforma, în special, noi, băieții, chiuleam de la unele ore, în special de la fizică și chimie, obiecte pe care le consideram chinuitoare pentru o clasă de uman.

Profesoara de fizică, o doamnă micuță de statură, însă durdulie, ajunsese spaima liceului. La obiectul predat de dumneaei, curgeau notele de 2 și 3. Spectrul corigenței la fizică, cu tot cortegiul său de nenorociri, culminând cu imposibilitatea de a intra în examenul de maturitate, așa cum se numea el atunci, ne făcea să fugim în oraș la aceste ore, pe care le ignoram, în ciuda absențelor pe care le primeam.

Eu mai scăpam se de orele de limba rusă, când profesorul Adrian Dinescu, promovat ulterior inspector școlar județean, mă trimitea după revista ”Contemporanul”, în fiecare zi de vineri. Citea săptămânal această revistă, pe care o editase la finele secolului al XIX-lea Constantin Dobrogeanu Gherea, un evreu sosit în România, după expulzarea sa din Rusia.

De-abia așteptam să vină ziua de vineri, ca să chiulesc de la două ore, cea de fizică și de limba rusă. Adevărul este,

46

că, de la rusă chiuleam motivat, fiindcă, eram trimis de profesor, sosind cu 10-15 minute, înainte de sfârșitul orei.

Într-o zi, doamna Mircea Virginia, profesoara de fizică a dat cu ochii de mine, ieșind din clasă. M-a țintuit cu privirea și apoi m-a întrebat, de ce n-am haina de elev pe mine, cu matricola cusută pe mâneca dreaptă. Am respirat ușurat, fiindcă, mă așteptam să mă întrebe de ce nu prea veneam la orele de fizică, mai ales că nu le aveam decât vinerea. I-am explicat doamnei profesoare, că, am lăsat haina pe spătarul scaunului, în clasă, fiindcă, afară era prea cald. Nu știu cât de convinsă a fost de explicația mea, cert este, că am reușit să trec peste acest moment greu.

Mi-am amintit, peste mulți ani, care au trecut de atunci, de un banc cu evrei. Îțic era ofiter de grăniceri, la fontiera cu Jugoslavia. Prietenul său, Ștrul, trecea în fiecare zi prin zona de frontieră, cu o motocicletă, având în spate un rucsac plin cu nisip. Îțic îl oprea de fiecare dată și-l controla în rucsac, unde găsea nisip, după care, îl lăsa să treacă frontiera, având permis de mic trafic. După un timp, cei doi se întâlnesc într-o berărie și ciocnesc o halbă de bere. Ițic, râzând , i-a spus că n-a văzut în viața lui un traficant așa de prost. Atunci, veni replica celui vizat, lăsându-l perplex pe Ițic. Acesta îl controla pe Ștrul numai în rucsac, fără să observe că trecea în zona jugoslavă, cu altă motocicletă, în fiecare zi.

47

Acest banc, se potrivea de minune cu ceea ce mă întreba doamna Mircea Virginia, deoarece n-avea nicio legătură cu spaima ce mă cuprinsese. Am fentat orele de fizică în permanență, până la urmă, am reușit să obțin o medie onorabilă, față de cunoștințele pe care le aveam. Recunosc, la matematică și la fizică, am fost un vânător de note, pentru a putea scoate o medie, cu putin peste limita permisă pentru a putea promova..

Obiectul pe care l-am îndrăgit cel mai mult în liceu a fost limba franceză, apoi, în ordine, limba și literatura română și, istoria.

Cu toate că, profesoara de latină, Teodora Vasilescu, m-ar fi văzut student la limbi clasice, am urmat istoria, obiect pe care l-am predat la gimnaziu, peste 40 de ani. Destin, hazard? Și una și alta.

De mic, nici nu împlinisem nouă ani, am îndrăgit teatrul. După ce, părinții mei, au racordat locuința la iluminatul electric, la câteva luni, am avut parte și e un aparat de radio, marca ”Pionier”, cu o scală pe orizontală. Cea mai îndrăgită emisiune, pe care o audiam toți cei din familie, era, ”Teatru radiofonic”. La acest mic aparat de radio, am auzit pentru prima data glasul unor monștri sacri ai scenei românești, precum: George Vraca, Clodi Bertola, Ion Manolescu, Lucia Sturdza Bulandra, George Calboreanu,

48

Nineta Gusti, Alexandru Giugaru și al inegalabilului Grigore Vasiliu Birlic.

La sfârșitul piesei, prezentatorul emisiunii, anunța regia muzicală, tehnică și artistică. În acea perioadă, a anilor 1960, trei mari regizori pregăteau emisiunile de teatru radiofonic: Dan Puican, Alexandru Moruzan și Paul Stratilat.

După terminara liceului, am avut ocazia , în perioada cât am fost bibliotecar comunal, să cunosc personal pe doi regizori, care erau idolii mei, în perioada adolescenței, pe Paul Stratilat, care a regizat două piese de teatru , unde am jucat și eu ca amator, ”O glumă de doi bani” și ”Cocoșul cu două creste”, de Gheorghe Vlad.

Cu Paul Stratilat, prietenia a fost de lungă durată, ca si aceea cu Dan Puican, originar din orașul dunărean, unde am frecventat cursurile liceale. Dacă regizorul Paul Stratilat a trecut de peste două decenii, în lumea umbrelor, Dan Puican, trăiește, este octogenar, și nu uită să vină periodic în orașul natal, pentru a-și revedea rudele, puține la număr, care mai sunt în viață.

Dragostea pentru teatru, m-a adus de foarte multe ori în incinta unor prestigioase instituții de profil, unde am văzut piese din repertoriul românesc și internațional, cu distribuții valoroase. Mai târziu, voi cunoaște personal

49

dramaturgi, ca Paul Everac, Dan Tărchilă, Lucia Demetrius, actori de calibru, ca Dina Cocea, George Motoi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Alexandru Rapan, Rodica Mandache, Tora Vasilescu, George Mihăiță.

Îmi pare nespus de rău, că nu m-am dedicat scenei, având vocație în acest domeniu artistic. Poate , nu mi-ar fi adus bani prea mulți, această profesie, dar, glorie si satisfacție morală, sunt sigur.

Un prieten de familie, actor la Teatrul Dramatic din Brașov, mă sfătuia, în perioada stagiului militar, efectuat în orașul de la poalele Tâmpei, să nu dau admitere la Institutul de Artă Dramatică și Cinematografică, fiindcă, n-am șanse de reușită. Venea cu argumente destul de convingătoare, mai ales din punct de vedere al relaților în acest domeniu, pe care eu nu le aveam, spre deosebire de Irina Gărdescu, fiica marelui actor, sau de nepoata lui Radu Beligan, ori, fiul lui George Calboreanu.

În al doilea rând, meseria de actor, îmi spunea prietenul de familie, originar din Valea Stânii, sat aparținător de comuna Luica, era foarte stresantă, cu mari riscuri profesionale.

Am avut ocazia, mergand la Teatrul Dramatic din Brașov, în perioada stagiului militar, să asist la repetiții, pentru pregătirea unor premiere, să cunosc actori ai acestui

50

așezământ artistic. În acea perioadă, erau în vogă, Ludovic Peterfi, un fel de june prim al scenei brașovene și Geta Grapă, o actriță de o frumusețe răpitoare, dar, și talentată.

În anii liceului, cei mai frumoși, dar și cei mai febrili din viața mea, am putut să cunosc, în măsura cunoștințelor mele, la acea vârstă a adolescenței, potențialul intelectual pe care-l aveau cadrele didactice, rafinamentul si tactul pedagogic al acestora. Unii, mă fascinau, alții, îmi produceau o stare e plictiseală.

Profesoara de economie politică, doamna Cornelia Săvoiu, avea un dar pe care Dumnezeu i l-a dat, acela al elocinței. Vorbea, apăsând pe anumite grupuri de silabe, folosind în multe cazuri accente străine. Era o încântare să o asculți, mai ales când ne vorbea despre ”plusvaloare”, ca legea fundamentală a economiei capitaliste.

Fiind elev în perioada de început a regimului comunist, studiam în liceu economia socialistă. Profesoara critica virulent economia capitalistă, bazată pe exploatarea muncii proletariatului, generatoare de inegalități sociale.

Se entuziasma, în momentul când ne explica diferența dintre forțele și relațiile de producție. Doamna Săvoiu, n-a stat prea mult în liceul nostru. Am aflat, că s-a stabilit în Giurgiu, predând economia politică și filozofia marxistă, la unul dintre liceele giurgiuvene. Doamna Săvoiu, femeie

51

înaltă, suplă, brunetă, avea alura unei mulatre, de tipul fostului de stat american, Condoleza Rice. Era o femeie inteligentă, cam prea mândră și, uneori pedantă. A fost invitată de mai multe ori la aniversări de la absolvirea liceului, dar, de fiecare dată, n-a răspuns afirmativ la aceste chemări.

Colega sa de catedră, Elena Voicu, era deosebită, nu aveau nici un fel de lucruri în comun. Poate că, singura asemănare între cele două profesoare de economie politică și filozofie era aceea că fumau, cea ce, în acea perioadă pentru femei, era un lucru mai puțin întâlnit.

Doamna Voicu, va rămâne o fumătoarea pasionată, și în acest moment, cand a ajuns al o vârstă înaintată.

Chiar dacă nu aveam vocație pentru științele exacte, în ultima clasă de gimnaziu, precum și în prima de liceu, am fost interesat de chimie, în special de cea anorganică. În clasa a –VIII-a, profesorul de specialitate era clujean, jucase fotbal la Universitatea și avusese un accident la picior, care l-a făcut să abandoneze acest sport, atât de indrăgit.

Toni Pavel, n-a stat decât un an în liceul nostru, dar, prin felul său de a preda chimia, făcând în fiecare oră experiențe în laborator, ne-a insuflat dragostea și interesul pentru acest obiect. Eu mi-am dat seama că acest obiect este

52

strâns legat de matematică, pentru care nu aveam nici un fel de vocație.

După plecarea profesorului Toni Pavel, un ardelean liniștit, calm și cu tact pedagogic, ne-a preluat o doamnă mică de statură, dar, de o exigență ieșită din comun. Era munteancă, lucru reieșit din comportamentul său. Era o femeie nervoasă, foarte iute, uneori folosind cuvinte mai puțin adecvate profesiunii de educator. De foarte multe ori, când vedea un elev, că tremură de frica ei si a notei, pe care o lua, folosea expresia: ”ce mama dracului, vă sperii eu așa de mult? Nu vedeți că sunt o mână de om?”.

Al treilea profesor de chimie, pe care l-am avut în ultimul an de liceu, soția dirigintelui meu din clasa a –IX-a, era o femeie care ne vorbea mai mult de fetele dânsei, una dintre ele pregătindu-se pentru medicină, mai puțin de hidrocarburile ciclice.

Suferea de inimă, ca și soțul ei, având în permanență, în geantă, flacoanele de medicamente, în cazul unei crize cardiace.

În perioada liceului, fiind un copil timid, n-am putut să-mi etalez talentul pe care-l aveam, în special compoziție, dar, și la interpretarea unor poeme din diverse genuri literare.

53

În ultimul an, când nu împlinisem vârsta maturității, am participat la un dialog la distanță , o emisiune culturală, care se dorea o întrecere între orașe, dar, și regiuni, pentru a se vedea potențialul artistic al fiecărei zone a țării. În cadrul acestui dialog, între artiști amatori din Regiunea București și Regiunea Craiova, am participat cu un monolog pe care nu mi l-am ales întâmplător. Autorul era poetul meu preferat, în acea perioadă a adolescenței, cel, care a cântat așa de frumos toamna, în ale sale ”Rapsodii...”. vă dați seama, este vorba de George Topârceanu. Am recitat ”In jurul unui divorț”, care-l avea ca personaj , pe faimosul Mișu Șt. Popescu. Am dat interpretării acestui monolog, o nuanță aparte, care va impresiona juriul, ce-mi va acorda punctaj maxim. Nu pot spune acă am influențat victoria echipajului ilfovean și bucureștean, în comparație cu cel oltean, ci, faptul că am contribuit la totalul punctelor acumulate.

La început, când am apărut pe scena unui renumit teatru bucureștean, am avut ceva emoții, nefiind acomodat cu prezența mea in fața unui public numeros, dar, încetul cu încetul, emoțiile s-au risipit, recitarea ieșind ața cum mi-am dorit. Mi-au ajutat foarte mult cunoștințele de artă declamativă, pe care le-am acumulat, încă din primii ani de liceu, de la o rudă, actor renumit la Teatrul Dramatic din Brașov, pe care aveam să-l întâlnesc în perioada stagiului militar, aproape zilnic.

54

Anii de liceu, cu emoții la română, vorba cântecului, devenit șlagăr, interpretat de Stela Enache. De fapt, în perioada studiilor liceale, n-am avut emoții, la limba și literatura română niciodată, având note de la 7 în sus. Emoțiile, veneau totdeauna, de la orele de matematică, pe care nu le-aș fi dorit niciodată. Nu m-aș fi văzut în postura unul ”homo matematicus”, în ruptul capului. Totuși, mi-aș fi dorit să fiu un bun matematician, fiindcă, un mare învățat spunea că: ”natura este creată într-un limbaj matematic”. Este un adevăr de necontestat.

Când eram copil, încă neinițiat în tainele cărții, visam să devin inventator. Făceam tot felul de scheme, pe foi de maculator, reprezentând machete de rachete cosmice. Când am auzit de trimiterea în spațiul cosmic a unei rachete sovietice, prin anii 60, am început să întreb în stânga și-n dreapta, pentru a afla câte ceva despre tainele spațiale. La puterea mea de înțelegere de atunci, n-am putut asimila pra multe cunoștințe in domeniu. Cu timpul, interesul pentru Univers, mi-a dispărut, apărând alte preocupări în domenii total diferite.

Dacă aș caracteriza pe colegii mei de clasă, ori, pe cei din seria mea, adică absolvenții promoției 1965, aș avea multe de spus. Mă voi rezuma la câteva aprecieri în legătură cu câțiva dintre ei, care mi s-au părut mai apropiați de mine, din multe puncte de vedere. Matematicianul seriei noastre a

55

fost Iulian Chirea un băiat brunet, slăbuț, foarte sensibil, având în permanență emoții, atunci când răspundea la vreo întrebare a profesorului.

Era dintr-o comună așezată pe drumul județean, care lega Oltenița de Călărași. Din primele zile de liceu, Iulian, a fost remarcat de profesoara de matematică, doamna Melania Georgescu, datorită răspunsurilor bune și perspicacității sale. A fost colegul meu până în clasa a –X-a, când seria noastră a optat pentru cele două secții: uman și real. Era normal, colegul nostru, Chirea, să meargă la real, datorită calităților sale de bun matematician.

Odată cu opțiunile noastre, am fost duși în alt local, unul nou, care nu va mai purta denumirea de ”Școala Alexandru Sahia”, ci, ”Nicolae Bălcescu”. În această locație, funcționează școala gimnazială ”Lucian Pavel”, pe strada Cuza Vodă.

Aici, nu l-am mai văzut pe Iulian Chirea, matematicianul clasei, nici pe Cornel Obilișteanu, sau pe Nicu Săvulescu. Aceștia se vor duce la real, unde se vor ”îndopa” cu matematică și fizică, pregătindu-se pentru cariera de ingineri.

În acea perioadă, ingineria era la modă, aducea bani frumoși, mai ales prin construcțiile megalomanice făcute de Nicolae Ceaușescu, în domeniul industrial.

56

Poate că, n-am să greșesc, atunci când afirm, că, cel mai realizat dintre colegii mei, cel cu care am împărțit camera timp de doi ani, perioadă în care am stat în gazdă, a fost Nicu Toncea. Fiu de medic veterinar, colegul meu va urma secția reală a liceului nostru, apoi se va înscrie la Politehnică, urmând Facultatea de Aeronave. O facultate grea, dar, plină de satisfacții pe linie profesională și în special pecuniară.

Brunet, înalt, cu un aer de superioritate, care-l detașa e alți colegi, Nicu Toncea și-a creat o carieră demnă de invidiat. Nu cunosc alt coleg, care să se fi realiat în viață, mai bine decât el. Ne-am întâlnit la 10, 20 apoi 50 de ani de la terminarea liceului. A rămas neschimbat, cu același aer de superioritate, care inspiră mult respect, dar, în același timp, un om cu un suflet nobil.

În momentul actual, Nicu Toncea este acționar majoritar în cadrul unei firme ce realizează componente pentru avioane, dar și președinte al Patronatului din Industria Aeronautică.

Tată a doi băieți, cu care se poate lăuda, fiind realizați profesional, a devenit si bunic, datorită unuia dintre ei, nu uită niciodată să vină în satul copilăriei și adolescenței sale, unde tatăl său, ca medic veterinar, acorda asistență de specialitate animalelor , pe care locuitorii de aici le dețineau.

57

Moștenitor, împreună cu cele două surori mai mici, Mihaela și Carmen, a unei locuințe părintești, la 13 km de Oltenița, Nicu Toncea păstrează legătura cu satul natal, cu locuitorii acestuia.

Principalele calități ale colegului nostru, generozoitatea sufletească și colegialitatea, au făcut din el un om deosebit, apreciat de toți cei din jur. Chiar si atunci când face un lucru deosebit, pentru semenii săi, dorește să rămână în anonimat, ceea ce îi dă o aură deosebită.

În tinerețe, a cochetat si cu sportul, iubind fotbalul, pe care l-a practicat, iar, în ultima parte a activității, în acest domeniu, a arbitrat meciuri de divizie națională.

Ar fi putut să devină un om orgolios, mai ales prin funcțiile deținute, cifra de afaceri pe care o controlează în calitate de manager al unei mari companii. A rămas același om siplu, modest, jovial, cu cei care i-au fost colegi și prieteni din copilărie. Această calitate este observată la oameni cu mari valențe morale, lipsiți de prejudecăți. Din păcate, asemnea oameni, sunt din ce in ce mai puțini, în momentul de față. De ce? Fiindcă, generațiile din ultimii 20 de ani, în loc să preia virtuțile trecutului, au preluat viciile prezentului. La aceste generații, nu se mai pune problemna dacă trăiesc într-un mediu virtuos, ori unul viciat. Totul trece prin filtrul intreselor materiale.

58

În afară de bunul nostru coleg, Nicu Toncea, în pleiada tovarășilor noștri de zburdălnicie, dar, și de studii, se înscriu și alții. Printre ei, Antonel Cernea, fiu de medic veterinar, tatăl său fiind și un păstrător al tradiției din perioada interbelică, posesor al unei biblioteci impresionante, dar și al unor albume cu fotografii de epocă. Antonel, era un copil slăbuț, brunet și foarte sfios. Când vorbea, fie că era scos la tablă de către profesor, în discuțiile cu colegii, în pauzele dintre ore, trebuia să ciulești bine urechile, pentru a înțelege ceea ce spune. Vorbea foarte încet, uneori credeai că șoptește câte ceva. Datorită acestui lucru, atât colegii, cât și profesorii îl considerau timid, incapabil de a-și lua soarta în propriile mâini.

Și totuși, s-a realizat în viață, terminându-și studiile, stabilindu-se la Sibiu, împreună cu alți doi colegi, Costin Ionescu și Cornel Obilișteanu.

Se observa, în gesturile sale, în mimica feței, o eleganță și un aer aristocratic. Sora lui Antonel, Cristina, cu un an mai mare, era o fată frumoasă, bună la învățătură și cu simț practic. A urmat Facultatea de Medicină și s-a specialiat în oncologie. S-a stabilit la Cluj-Napoca, unde l-a cunoscut pe arhitectul Ionel Vitoc, cu care se va căsători.

Familia Cernea a dat oameni de valoare pentru urbea dunăreană, unul dintre membrtii săi, fiind profesor de limba

59

germană la liceul ”Constantin Alimănișteanu”, apoi și primar, în perioada războiului.

Un coleg charismatic, a fost Gulan Narcis, provenind dintr-o familie de vază din Oltenița. Unchiul său, Aurelian Gulan, a fost un eroul al celui de-al doilea război mondial, căzut prizonier pe frontul sovietic, internat în teribilul lagăr de la Vorkuta.

Narcis, era un băiat înalt, cu fața albă, parcă niciodată arsă de soare, bine legat și manierat, atât în raporturile cu fetele, cât și cu băieții. A făcut studii superioare, a reusit să se realizeze profesional și familial. Învăța foarte bine, având aptitudini pentru științe. Era tocmai contrariul meu, care nu aveam vocație pentru matematică și alte științe.

La întâlnirea de 50 de ani, de la absolvirea liceului, n-a putut să vină, fiind la Los Angeles, dar, a transmis printr-un coleg de an, câteva cuvinte emotionate adresate atât colegilor, cât și profesorilor noștri.

Anii de liceu, prin încărcătura lor emoțională, au însemnat cea mai dragă perioadă a vieții fiecăruia dintre noi.

Îmi aduc aminte, eram în clasa a –X-a, de-abia începuse anul școlar și am fost îmbarcați în două autocamioane ”Steagu Roșu” dotate cu bănci, pe care să stăm, și am fost duși la Ceacu, o comună lângă municipiul

60

Călărași, unde trebuia să sosească Nikita Hrusciov, președintele Uniunii Sovietice, împreună cu Gheorghe Gheorghiu Dej, conducătorul României.

Au fost mobilizate forțe importante din toaă regiunea București. pe lângă elevi de liceu, de la Oltenița, Călărași, Slobozia, Urziceni și alte orașe, au fost aduși și membri iai cooperativelor agricole de producție.

L-am așteptat pe marele conducător din răsărit, mai bine de 7 ore, făcându-și apariția, de-abia spre seară. Eram înfometați, fiindcă, ne luasem puține merinde în trăistuțele noastre. Să nu mai vorbim de setea care ne cuprinsese, fiindcă, era o zi călduroasă, de sfârșit de septembrie, a anului 1963. Cuvântarea lui Hrusciov, nu ne-a aentuziasmat, dimpotrivă, ne-a indignat, fiindcă, ceea ce spunea conducătorul sovietic și cum se traducea, erau într-un contrast evident. Noi învățasem binișor limba rusă, mai ales că o studiam din clasa a –IV-a, și ne dădeam seama ce spunea Nikita Hrusciov, adică niște fleacuri, folosind un vocabular de troglodit, si ceea ce traducea ”tovarăsul” de la București.

Deși eram copii, ne dădeam seama, cum putea fi prostit un popor, care avea mulți oameni lipsiți de pregătire, să nu le zicem analfabeți.

61

Ne-am întors aproape de miezul nopții, în camioanele descoperite, chirciți de frig, însetați, dar, cu simțul umorului. Am spus glume pe tot parcursul drumului, de la Ceacu și până la Oltenița, pentru a trece vremea mai repede.

Așa era atunci, acum mai bine de 50 de ani în urmă. După 2 ani, avea să treacă Styx-ul Gheorghe Gheorghiu Dej, lucru ce avea să ne afecteze si pe noi, elevi în clasa a –XI-a. In acel martie din 1965, colectivul nostru avea să verse o lacrimă după ”mărețul conducător” al României, care întorsese spatele marii Uniuni Sovietice, semnase Declarația din Aprilie 1964, criticând poziția Moscovei, față de China și conducătorul ei, Mao Tze Dong.

Într-adevăr, lacrimile noastre, după aflarea veștii că a încetat din viață ”tătucul României”, au fost firești, pentru tineri de 18 ani, care făceau filozofie marxistă, cu doamna Elena Voicu.

Mai târziu, am înțeles de ce l-am plâns pe Gheorghe Gheorghiu Dej, după ce Nicolae Ceaușescu, urmașul său nelegitim, cocoțat în vârful piramidei socialiste, prin jocul întâmplării, a început să strângă baierile pungii fiecărui român.

Despărțirea decolegii noștri, cu care împărțisem vreme de 4 ani și bucurii, dar, și necazuri, a fost destul de dureroasă. Fetele noastre, au dat ”apă la șoareci”, așa cum

62

ziceam noi, fiind mai sensibile decât băieții și mai atașate de colectiv. Ziua banchetului de sfârșit al celor 34 ani de liceu, cu câteva zile înaite de a intra în examenul de maturitate, astăzi bacalaureat, a fost o adevărată sărbătoare.

Toți am fost prezenți, cei 33 de elevi absolvenți, la această sărbătoare, considerată unicat în viața noastră de foști liceeni. Băieții, în costume inchise, cu cravată, pentru prima dată părăsind uniforma de elev, cu matricola pe mâna dreaptă, erau entuziasmați și în același timp emoționați, de importanța evenimentului.

Primul dans, cu acele colege pe care le îndrăgeai pe ascuns, în visele nopților de atunci, a însemnat un prilej de mari emoții, dar, și de satisfacție deplină.

Îmi amintesc, cum m-am schimbat la față, atunci cand am dansat un tango , la modă în anii 1960, cu profesoara de latină, pe care o admiram, o îndrăgeam ca femeie, și o stimam ca profesoară. Simțeam inima zvâcnind, atunci când, i-am cuprins mijlocul cu mâna dreaptă, neștiind ce să mai spun, atunci când profesoara mă întreba în legătură cu ceea ce vreau să urmez, după terminarea liceului.

Mă uitam la colegii mei de clasă, atât la fete, cât și la băieți, și vedeam îngrijorarea de pe fețele lor, emoția trăirii ultimelor momente din viata de liceu.

63

În anii facultății, la sfârșitul anilor 60 și la începutul celor următori, nu m-am bucurat atât de mult de revederea cu colegii și profesorii, așa cum m-am entuziasmat în perioada liceului. La facultatea de istorie, am avut colegi mai puțin atașați de mine, din toate colțurile țării, fiecare cu concepțiile lui.

Unul dintre colegii de facultate, cu care am rămas prieten, din mai multe motive, este Vintilă Purnichi. Originar din Câmpulung Muscel, cu un suflet mare, Vintilă mi-a devenit apropiat din mai multe considerente. În primul rând era câmpulungean, zonă pe unde mama și bunica mea trecuseră de mai multe ori, având rude în acel spațiu geografic, în al doilea rând era un om blajin, tipul munteanului din zona Muscelului, si apoi, după spusele părinților, eram și cam înrudiți, bunia mea, vorbindu-mi mereu de familia Purnichescu.

Era în perioada facultății un tânăr slăbuț, potrivit ca talie, dar, cu multă curiozitate, de a cunoaște multe lucruri în toate domeniile. Am apreciat la Vintilă, interesul pentru tot ceea ce este nou in domeniul culturii.

Ca muscelean, reprezentant al unui vechi ținut mioritic, acea un adevărat cult pentru plaiurile sale, un patriotism local deosebit. A cochetat un timp cu câteva gazele locale, unde a publicat articole de istorie, în special

64

referitoare la perioada feudală. L-a preocupat si istoricul schitului de la Cetățeni, situat la înălțime, într-o zonă stâncoasă. A scris o cărticică referitoare la acest lăcaș de cult, destul de bine documentată și cu un aparat bibliografic bogat.

Cu Vintilă Purnichi am avut si legături pe linie turistică, mai ales că pasinea mea pentru expediții și tabere școlare, era destul de mare.

Prin 1977, am condus un grup de elevi din județul Ilfov, într-o tabără de profil, fiind cazați la căminul unei întreprinderi din Câmpulung Muscel. Acolo eram ancorați într-un program zilnic, care cuprindea activități cultural sportive, dar și drumeții. Vintilă, era delegat din partea Consiliului Județean Argeș al Pionierilor, pentru a acorda sprijin elevilor veniți din județul Ilfov. Atunci, am vizitat Curtea de Argeș, hidrocentrala de la Vidraru și frumusețile celor mai falnici munți ai României, Făgăraș.

Un alt coleg de facultate, care fusese chelner la diferite restaurante din Bucureștri, cu un nume ce amintea de zborul în formă de ”V” al unor păsări călătoare, s-a împrietenit cu mine, și chiar m-a ajutat într-o vară, când am mers într-o expeditie cu un grup de elevi. În acel an, colegul meu, Cocorăl, era chelner în restarantul Gării de Nord. Când a dat cu ochii de mine, având un rucsac în spate cât

65

toate zilele, și cu grupul de 10 expediționari, în șir indian, m-a îmbrățișat și ne-a invitat să servim ceva înainte de plecarea trenului. Nu l-am refuzat, mai ales că, aveam aproape o oră până la plecarea acceleratului către Alba Iulia.

L-am întrebat, de ce a mai făcut facultate de istorie, dacă lucreză tot în domeniul servirii in restaurant. Mi-a spus, că, în Capitală , n-a găsit un post convenabil și salariul în restaurant este mai bun, câteodată ciubucul este foarte substantial. Cu alte cuvinte, dacă nu curge, tot pică. Prefera să facă ture de 8 si 10 ore, într-un restaurant, decât să aibă 5 la catedră, într-o școală din București sau din provincie.

N-aș fi putut să fac acest lucru, mai ales, că, meseria de educator, mi se părea nobilă, și care-ți aducea și satisfacții.

Intr-adevăr, Cocorăl intrase la facultate mai tîrziu, fiind cu vreo 8 ani mai mare decât mine. Lucrase în restaurante mult timp și chiar in perioada cursurilor universitare, făcea ture de noapte în aceste localuri, unde era cunoscut de țoti șefii de unitate.

Era un om vesel, pus pe glume in permanență, mereu cu zâmbetul pe buze. Fiind o persoană comunicativă, m-am atașat imediat de el, mai ales, că ne asemănam din acest punct de vedere. Nu l-am mai văzut din acea vară fierbinte, plecase de la restaurantul Gării de Nord. Am întrebat pe

66

șeful de local, dacă știe unde s-a mutat cu serviciul, dar, n-am primit niciun răspuns pozitiv.

Anii de facultate, n-au avut farmecul si splendoarea celor de liceu. Mi-am dat seama, că acei ani ai copilăriei si adolescenței, nu se pot compara cu alții. In perioada studiilor universitare, au apărut alte preocupări, care nu mai erau copilărești, sincere, ci, cu mare încărcătură emoțională.

Aveam 25 de ani, când am terminat facultatea, mă gândeam la injghebarea unei familii și la crearea unei cariere strălucite.

Iubărețul grupei mele din perioada facultății era Cornel Gheorghiu, un tânăr cu mustață neagră, brunet, destul de chipeș, originar din Jirlău, județul Brăila. Cornel, îmbina în mod strălucit învățătura cu amorul. Avea un dar deosebit de a suci mintea fetelor, nu numai a colegelor noastre de grupă, dar și ale altora. În 5 ani de studii universitare a schimbat iubitele ca pe ciorapii pe care îi purta. Ultima achiziție, a fost o colegă de grupă, căsătorită, cu tenul alb, cu părul negru și lung, lăsat pe spate.

Ce s-a întâmplat cu legătura sa amoroasă cu această femeie frumoasă, nu pot să spun. Poate că a mers, cei doi întâlnindu-se ca amanți, ori, unul dintre ei a divorțat, fiindcă și Cornel era căsătorit.

67

Nici pe Cornel nu l-am mai întâlnit, probabil, că a intrat în învățământ, ori in munca de cercetare istorică.

Aveam deja un coleg, tot cu mustață, ardelean de origine, care va deveni director al Muzeului Foișorului de Foc, din București. Va face muncă de cercetare, publicând cărți si articole în reviste de specialitate. Este vorba de Neculai Moghior, cunoscut astăzi în lumea cercetătorilor științifici.

Printre colegele de facultate nu pot să nu o amintesc si pe fiica decanului Facultății de Istorie, Alina Berciu, care a rămas după alsolvire în cadrul instituției de învățământ superior, ca asistent preparator. Era o colegă adevărată, care ajuta pe mulți, atât la examene, cât și în anumite împrejurări ivite.

Deși era fiica decanului, profesorii o tratau la fel ca pe ceilalti studenți, ba, uneori, erau chiar mai drastici cu colega noastră. S-a căsătorit, luând numele de Drăghicescu, continuându-și activitatea didactică în cadrul Facultății de Istorie.

Dacă vorbim de anii stundenției, să vedem și care au fost profesorii noștri, îndrumătorii în perioada sesiunilor. Unul dimn cei mai exigenti profesori, din cadrul facultății, care preda cursul de Comună Primitivă, deci se ocupa cu cea mai veche perioadă a umanității, era Ion Nestor. Considerat

68

cel mai mare specialist in domeniu, asistent al lui Vasile Pârvan, cel care a pus bazele arheologiei românești, profesorul Nestor era de o exigență ieșită din comun. În primul rând, trebuia să ai un vocabular elevat, să fi citit cărți de specialitate în limba franceză sau germană. De cele mai multe ori, profesorul ieșea din sfera subiectelor, de pe biletul de examen, învârtind studenții prin toate ”hrubele” preistoriei, ca până la urmă să le dea o notă de cel mult 7 sau 8. Cine lua nota 9 la profesorul Nestor, știa pe de rost istoria străveche.

Asistenta sa, doamna Ligia Bârzu, era o femeie blajină, mică de statură, firavă, pe care șeful catedrei o trata de multe ori, așa cum nu se cuvine. Îi adresa cuvinte injurioase, o jignea de față cu studenții. Deși era un om foarte cult, cu o pregătire ireproșabilă, din punct de vedere moral, era sub orice critică.

Nu-l pot uita nici pe prodecanul facultății, profesorul Radu Manolescu, șeful catedrei de istorie medie universală, un adevărat gentleman, întotdeauna într-un costum deschis, foarte elegant, însoțit de un prieten statornic, bastonul, cu care se sprijinea atunci când ,mergea. Avusese un accident și rămăsese cu o infirmitate la picior.

Cursurile profesorului Radu Manolescu, erau gustate de studenți, datorită stilului elevat, pe care-l folosea in

69

expuneri. Era îngăduitor cu studenții, omenos, priindu-i ca pe niște învățăcei, cu care trebuie să lucrezi fără patimă. Era opusul profesorului Ion Nestor. Avea ca lector pe doamna Florentina Cazan, o femeie finuță, cu mult rafinament intelectual. Când lipsea profesorul, din anumite motive, il suplinea cu mult profesionalism.

Îndoctrinarea din cadrul acestei facultăți, venea cu pași repezi, mai ales după alegerea Elenei Ceaușescu în fruntea cercetărrii științifice și a învățământului.

Examenul la materialismul dialectic se desfășura sub spectrul terorii, datorită unui „sfetnic” al lui Petru Groza, profesorul Ion Miclea. Acesta făcuse parte din Frontul Plugarilor fiind unul dintre ”locotenenții” celui născut la Băcia, supranumit un boier printre proletari. Profesorul Miclea era spaima acestei facultăți, prin care am trecut și eu. Nu numai că te asculta la ceea ce spuneai, conform subiectelor de pe biletul de examen, dar, te asculta și din alte capitole incluse în manualul universitar de Materialism dialectic. Acest manual, vorba lui Ion Luca Caragiale, era sublim, încântător, dar, lipsea cu desăvârșire. Noi învățam după diverse manuale, pe care profesorul le contesta, deși n-avea niciun motiv.

Asculta cel mult trei studenți într-o oră, aceștia ieșind din examen traspirați, de parcă participaseră la cursa de

70

fond. Chiar profesorul Miclea spunea, că iese din sfera subiectului fiecărui student, dar, nu a subiectelor de examen.

Din acest motiv, totuși, profesorii Facultății de Istorie nu-l vedeau cu ochi buni, inclusiv decanul, Dumitru Berciu. Cine lua examenul la Materialismul dialectic, vorba lui Ion Creangă ”ori era cu o memorie fenomenală, învățând zi și noapte, ori lua drumul ospiciului”.

Studenții au răsuflat ușurați, atunci când profesorul Miclea a fost transferat la academia ”Ștefan Gheorghiu”, unde îi era locul.

Cel care a venit, în locul său, profesorul Popovici, tot ardelean, era un om înțelegător, care nu mai ieșea din sfera subiectelor de pe biletul de examen, ba, te si ajuta când erai în impas. Un personaj pitoresc din cadrul Facultății de Istorie, era profesorul Nicolae Ceachir. Acesta era un poliglot, știind cam 10 limbi străine, un excelent profesor de istorie modernă universală, dar, în același timp și un om căruia îi plăcea viața.

Studenții îl stiau de adorator al femeilor frumoase și adept al chefurilor de adâncime. De multe ori, lipsea de la cursuri, invocând anumite motive, după nopți pierdute în cadrul unor petreceri, cu sau fără lăutari. De multe ori, decanul îi făcea observatii, dar, de fiecare dată, profesorul Ceachir îi dădea replici, foarte tăioase. Nu se sfia ca aceste

71

cuvinte tăioase, de cele mai multe ori să le spună în fața stundenților, adunați în fața camerei decanului.

La cursuri, profesorul chefliu era fulminant, pe lângă rigurozitatea științifică, spunea și multe picanterii, care făcea prelegerea , un moment de senzație. Nici nu știam când trec cele două ore afectate cursului de istorie universală modernă.

În perioada anilor de facultate, am avut bucuria și onoarea, de a-i avea profesori și pe câțiva ași ai istoriei românești. Voi aminti doar câteva nume, începând cu academicianul Emil Condurachi, mare specialist în Antichitatea grecească, academicianul Gheorghe Ștefan, pe care-l întâlneai îmbrăcat, uneori, ca un om din personaul auxiliar al facultății, ori pe profesorul doctor Ion Ionașcu, fost director al Arhivelor Statului, al Școlii normale din București, care preda științele auxiliare la facultate.

Din păcate, cu acești oameni de mare valoare, nu faceam decat cursuri de specialitate, fiindcă, erau foarte soilicitați și la Academia Română, dar aveau și muncă de cercetare științifică intensă.

În perioada apostolatului, am avut colegi minunați, care mă înveseleau în permanență. Înainte de desființarea județului Ilfov, între 1972 și 1981, am susținut cele două grade didactice, definitivatul și gradul al-II-lea. La cursurile

72

de pregătire, precum și la perfecționarea din 1977, ținută în incinta Academiei de Studii Social-Politice, purtând numele unui militant socialist, Ștefan Gheorghiu, un coleg mai vârstnic, mi-a atras atenția. Avea un nume ce amintea de zbuciumatul secol al –XVIII-lea, când s-au produs trei răscoale în Transilvania, două fiind conduse de călugări. Este vorba despre Visarion Sarai și Sofronie, colegul meu se numea Sofronie Octavian. Avea un dar al povestirii unor întâmplări comice, care stârneau râsul, provocând bună dispoziție permanentă.

Am fost împreună , atât în București, unde vizionam câte un film bun, apoi, mergeam la ”Trocadero” sau la ”Tic- Tac” și mâncam o plăcintă cu brânză caldă și beam două halbe de bere, depănând amintiri din studenție și din perioada de început a apostolatului.

Râsul și buna dispoziție întăreau atmosfera din cercul nostru restrâns.

În cariera mea de profesor, în mai multe unități școlare, începută în județul Dâmbovița, într-o localitate numită Bărbulețu, apoi în câteva sate din judetul Ilfov, am căutat să las ceva în urmă. Niciodată n-am făcut rabat de la nobila misiune, de mi-a încredințat-o Domnul pe acest pământ, aceea de dascăl și om de formare a caracterului celor din clasele gimnaziale și liceale. Am întâmpinat în cei

73

peste 40 de ani de apostolat și greutăți, în primul rând de ordin disciplinar. În școlile cu mulți copii de etnie rromă, m-am confruntat cu mari probleme disciplinare. Acești copii, proveniți in medii sociale fără educație, fără acei ” 7 ani de-acasă”, îmi dădeau cele mai multe bătăi de cap. Mi-a plăcut întotdeauna liniștea în timpul orelor de curs, intresul elevilor pentru cele pe care le prezentam, și chiar întrebările, uneori în timpul expunerii legate de subiectul dezbătut. Intotdeauna mi-au plăcut luările de poziție, ale unor elevi, proveniți din medii intelectuale, față de abaterile de la disciplina școlară.

Imi aduc aminte, că la o oră de istorie modernă universală, mai multe eleve cu chipul bronzat, certate cu liniștea și atenția, de mai multe ori mi-au deranjat ora. Atunci, un copil studios, fiul unei colege de breaslă, s-a ridicat din bancă și le-a obrăznicit pe acele fete care râdeau și vorbeau în timpul orei. După acest moment moralizator, s-a instalat o liniște deplină. Am înțeles, că opinia publică are un rol cât se poate de mare, în menținerea liniștei.

Dr câte ori am apelat la opinia colectivului clasei, am avut succes, reușind să termin ora în liniște și cu satisfacție. La începutul carierei mele didactice, când aveam 25 de ani, credeam că numai prin prezenta mea într-o sală de curs, voi capta atenția si interesul elevilor. De multe ori, m-am

74

înșelat, fiindcă, acel ”captatio benevolentiae” nu se obține prea usor, ci, cu trudă și multă răbdare.

În munca de dascăl, răbdarea, asociată cu tactul pedagogic și calmul, sunt trei elemente esențiale. Eu am fost încă de la tinerete o fire vulcanică, un temperamental, lucru știut de toți colegii și prietenii mei. În timp, am reușit să modelez temperamentul, nu să-l schimb, fiindcă, acest lucru, nu este posibil. Totuși, sunt mândru de ceea ce am realizat în viață, în primul rând pe plan profesional și scriitoricesc, apoi si pe cel familial. Nu-i ușor să ai 4 nepoți, de la 2 fete și un băiat. De la copilul meu natural, o nepoată, Roxana – Mariana, de 15 ani, elevă în anul I de liceu, și de la concubinajul de 16 ani, încă 3, Andreea – Cătălina, Maria Teodora și Matias Andrei. Aceștia reprezintă marea avere, pe care o am în momentul de față. Niciodată nu mi-a pus problema bogăției materiale, așa cum se vehiculează astăzi, în toată mass-media. Cea mai de seamă bogăție a unui om, nu exagerez când spun asta, sunt copiii, nepoții, ori strănepoții. Aceștia, duc mai departe numele, obârșia, întregesc zestrea genetică a fiecăruia dintre noi. Când văd pe canalele posturilor de televiziune, atât de stat, cât și private, o seamă de indivizi, cu funcții importante în stat, lăudându-se cu numărul de locuințe, cu conturile in bănci și alte bunuri materiale, mi se face greață, simțind nevoia să mănânc o bucată de lămâie.

75

Imi aduc aminte o anecdotă legată de numele celui mai mare fizician si astronom Isaak Newton. Acesta a fost invitat al o recepție, în casa unui mare manufacturier, prorprietar al mai multor unități industriale. Newton a făcut rost de un frac, de la un bun prieten și s-a prezentat la recepție, unde a stat singur, într-un colț al sălii, unde se desfășura evenimentul. Gazda l-a zărit, s-a apropiat de savant și l-a întrebat dacă-l cunoaște. Newton a spus că nu i-a văzut chipul niciodată. Atunci industriașul s-a prezentat ca proprietar al mai multor manufacturi. Savantul i-a răspuns scurt, cu ironia-i cunoscută, ca este Isaak Newton, proprietar de creier.

Într-adevăr, Newton va rămâne înscris în istoria științei universale, în timp ce marele manufacturier a intrat într-un anonimat veșnic.

Bogăția minții, a ideilor și ceea ce lași posterității reprezintă darul cel mai de preț al omului, nu băgăția materială, pe care o obții pe căi cinstite sau ilicite.

Generația mea, a celor care au purtat uniformă de elev, cu matricola cusută pe mâneca hainei, sau a bluzei, o consider de excepție, realizată, sau, cum spunea directorul și marele profesor de istorie, Mihai Grigorescu, una ”născută la timp”.

76

Într-adevăr, ne-am născut odată cu apusul monarhiei și începutul republicii, dar, ne-am păstrat verticalitatea, bunul simț, realizându-ne atât profesional, cât și uman.

Binecuvântată fie epoca, împrejurarea și momentul nașterii acestei generații!

77

Anexe Jurnalul unei colege de clasă și de gând

Colegele noastre din clasa a –XI-a B, secția umană, care au absolvit liceul in iunie 1965, aveau obiceiul să alcătuiască mici ”tolbe” cu amintiri, din cea mai frumoasă perioadă de vârstă a fiecăruia. Așa numitele oracole erau mult îndrăgite de fetle de liceu din perioada de inceput a regimului totalitar. Nu numai colegele noastre scriau gânduri, impresii, legate de perioada celor 4 ani de învățământ secundar, ci, și noi, băieții.

Iată câteva rânduri, izvorâte din sufletul nostru, de adolescenți visători:

”Dragă și scumpă colegă, pe de-a dreptul încântat de cinstea pe care mi-ai făcut-o, de a-ți completa acest mic carnețele de amintiri, cu impresiile mele asupra celei pe care eu am stimat-o in toate momentele vieții mele. Scriind aceste cuvinte, pornite dintr-o adâncă sinceritate, nu pot să-mi stăpânesc emoția pe care o simt. În general, noi amândoi n-am avut conflicte, aceasta datorită purității tale sufletești.

78

Iată-ne la un pas de mult așteptata despărțire, când fiecare dintre noi ne vom lua soarta în propriile noastre mâini. Chiar dacă vor trece anii, eu imi voi aminti de clipele petrecute în compania ta și a celorlalte colege. Chiar dacă uneori te-am supărat, cu unele cuvinte necugetate, te rog să mă ierți. Doar suntem oameni și avem atât calități, cât și defecte. Căci, ce este omul? El este o mică gâză, ce plutește în universul infinit. Omul este trecător ca noaptea și plăpând ca o insectă.

Închei aceste câteva impresii, dorindu-ți împlinirea tuturor dorințelor. Al tău coleg, care nu te uită, Nicolae”

Se observă, că în acea perioadă, mai precis cu o jumătate de veac în urmă, adolescenții nu foloseau expresii vulgare, cuvinte triviale, ci foloseau un limbaj adecvat unui om civilizat, trecut printr-o școală a vieții.

Unul dintre colegi, care avea să devină profesor de limba franceză, a avut si unele referiri critice, la adresa colegei sale, dar, îl limitele bunului simț, fără a leza într-un fel, personalitatea acesteia:

”Draga mea, mă bucur din toată inima că mi-ai făcut plăcerea să completez și eu acest mic carnețel. Sincer să fiu, îți mărturiesc că îmi pare rău că va trebui să ne despărțim și de aceea vreau să știi impresia mea asupra persoanei tale, pe care în mare parte ai aflat-o, cu altă ocazie...Pot să

79

adaug, că după cum am citit si alte caracterizări, din micul tău carnețel, ești cam influențabilă și judeci cu ușurință unele lucruri. Însă, impresia mea, despre tine, este cu totul alta, aspectul arătat mai sus, nefiind decât o infimă parte din caracterul tău. Pentru mine, rămâi aceeași fată bună, drăguță, cu mult bun simț, și simț de răspundere, calități pentru care, cândva...

Dar, să nu mai amintim trecutul! Acesta a fost cam aspru cu mine. Să știi că întotdeauna am să te admir, am, să te păstrez în amintirea mea, ca pe o colegă și mai mult...

Eu îți doresc să reușești la examenul de maturitate și de asemenea mult noroc și succes în viață. Acum închei cu părere de rău. Je ne t´ oublierai jamais!

Valeriu”

Am dat două exemple de păreri ale unor băieți, din clasa de uman, cu câteva zile înainte de încheierea cursurilor liceale, despre o colegă, deținătoare a unui carnețel, cu amintiri din această frumoasă perioadă din viața fiecăruia dintre noi.

În acest carnețel, găsești si cugetări, aparținând unor mari gânditori ai lumii, aforisme de felul:

80

- Baclava = prăjitură cu șalvari - Baghetă = băț care cântă la toate instrumentele - Borangic = mătase țesută de viermii familiei - Blestem = colivă orală - Catâr = măgar căzut la examenul de cal - Bretele = aparat care te împiedică să te prăbușești în

pantaloni

81

Epilog

Am dedicat acest studiu patetic, de factură memorialistică, generației mele, născută ”în miezul unui ev aprins”, cum spunea poetul Nicolae Labiș, acum, la împlinirea unei vârste, pe care o consider a deplinei maturități intelectuale.

Când am început să scriu această lucrare memorialistică, mi-am adus aminte de un aforism, pe care l-am auzit în tinerețea mea. Acesta spunea, că cei mici, copiii, plâng fiindcă, n-au cunoscut viața, bătrânii, pentru motivul că au cunoscut-o prea mult.

Sper, ca această carte, să nu producă lacrimi colegilor mei de generație, ci, bucurie, amintiri din perioada cea mai frumoasă din viața noastră, când nu știam de griji, de necazuri și totul era frumos și cu farmec adolescentin.

Dedic această carte tuturor colegilor mei, cu gândul la tot ceea ce a fost, este și va fi unic în viața lor.

Nicolae Mavrodin

82

83

Colega noastră, Nela Balaban (Dumitrescu), alături de soț

Corul Sindicatelor Invățământului – Oltenița 1974

84

Cu profesorii și colegiii noștri, după 50 de ani

85

Inginerul Nicilae Toncea, mentorul activităților organizate pe data de 6 iunie 2015

86

Întalnire cu colegii de cenaclu de la Pitesti, în Bucuresti, la Casa de Cultura ”Nicolae Bălcescu”

87

La festivalul de poezie ”Viitor de aut, țara noastră are” – Bolintin Vale – 1969

88

La întâlnirea de 50 de ani, Vica Podocea, doamna Bălan, Nicolae Toncea si Nela Balaban – Dumitrescu

89

La masa organizata pe 6 iunie 2015 la restaurantul ”Modern” din Oltenița – promoția – 50 ani

90

O agapă cu două săptămâni înainte de aniversarea a 50 de ani de la terminarea liceului

91

Profesoara Melania Dumitrescu (dreapta) la întâlnirea de 50 de ani

92

Profesorul Nicolae Mavrodin, director al școlii generale Clătești 1977-1980

93

Clasa a –XI- B – uman, la sfârșitul liceului

94

Colega noastră, Gabi Năftănăilă

95

O altă colegă, Cati Stancu

96

Cea mai frumoasă colegă din clasa noatră, Nela Balaban

97

Un grup al colegilor noștri

98

Regretatul Valerică Stoicescu

99

Toți elevii clasei a –XI- B – uman, împreună cu dirigintele

clasei, Gheorghe Valentin

100

Catalogul clasei a –XI-a B uman, strigat după 50 de ani

101

Remember.

Chiar de-au trecut atâția ani de zile, Ce te-au apropiat mai mult de Dumnezeu, Să dai de-o parte clipele sterile Și să te-ntorci , la anii de liceu. Sunt cei mai puri, din tot trecutul tău, Reamintindu-ți cât de mic ai fost, Neștiuitor a tot ce-i bun sau rău Și câteodată, nici deștept, nici prost. Să-și amintești de cel din banca ta, Cu care împărțeai de multe ori un leu Muindu-ți tocu-n călimara sa Să-ți amintești de anii de liceu. Oprește ceasul vietii tale-n loc, Sau dă-l în urmă, ca apoi, mereu Să-l tot privești ca pe un scump breloc Pentru a vedea toti anii de liceu. Ascultă-ți glasul , ce șoptește-ntr-una, Cu forța și vigoarea de Anteu, Rămâi pe gânduri când răsare luna Și-amintește-ți anii de liceu. Gândeste-te la anii din copilărie, Și vei rămâne cu puteri de zeu Inlătură tristeți, pizmă , mândrie Având în ochi doar clipe din liceu.

N. Mavrodin

102

Tipar digital realizat la:

Pim

EDITURA ȘI TIPOGRAFIA PIM

Șoseaua Ștefan cel Mare și Sfânt nr.4, Iași – 700497

Tel.:0730.086.676; Fax: 0332.440.730

E-mail: editura@pimcopy.ro

www.pimcopy.ro