2

Universitatea Spiru Haret, Bucureşti Facultatea de Arhitectură Anul universitar 2015-2016

Anca Sandu Tomaszewski

Doctrine şi curente

Note de curs pentru anul V

3

Oraşul industrial şi oraşul postbelic

în Europa secolulului 20

partea a III-a

4

înlocuită cu obişnuita pavare cu pietre de râu, apoi aceasta a fost la rândul ei înlocuită cu piatră cioplită adusă din Scoţia, Italia, Belgia, în fine s-au executat primele pavaje din asfalt, concomitent alte pavări clasice cu rocă de Neufchâtel, alteori cu bazalt, gresie şi granit de Belid şi Turtucaia – în acord cu importanţa străzilor.

În deceniul XVIII al secolului, doi ingineri elveţieni de la Universitatea şi de la ETH Zürich, au întocmit proiectul pentru aprovizionarea cu apă. Acum locuitorii luau apă de la cişmelele cu pompă aflate din loc în loc pe străzi. Dar nu toţi – funcţiona în continuare şi vechiul sistem de săpare a fântânilor, iar sacagiii continuau să colinde străzile strigând apa! apa!, până în secolul XX.

► Pagina alăturată: ▪ Stânga: Podul Mogoşoaiei în secolul XVII. I. Casele Ienăchiţă Văcărescu; II. Hanul şi mănăstirea Sf. Ioan cel Mare; III. Casele Ioniţă Damari; IV. Casele Dumitrache Racoviţă; V. Casele Meitani; VI. Casele Pană Filipescu; VII. Hanul Veneţiana Văcărescu (consulatul rus); VIII. Hanul şi mănăstirea Sărindar; IX. Casele Dinu Kreţulescu; X. Hanul Filaret (le Grand Théâtre); XI. Casele Ghica-Catargi-Török; XII. Hanul şi mănăstirea Kreţulescu; XIII. Palatul regal (odinioară casele Dinicu Golescu); XIV. Teatrul Domniţei Ralu Cişmeaua Roşie; XV. Palatul Barbu Ştirbey; XVI. Casele Romanit; XVII. Casele Neculescu; XVIII. Casele Creţulescu-Moruzi; XIX. Casele Bellu; XX. Casele Slătineanu; XXI. Casele Filip Lenş; XXII. Casele Filipescu Vulpe; XXIII. Casele Cantacuzino; XXIV. Casele Filipescu-Cretzianu; XXV. Casele Darvari; XXVI. Palatul Mavrogheni; XXVII. Biserica Mavrogheni. ▪ Tot stânga, suprapus peste secolul XVII: Podul Mogoşoaiei în secolul XIX. 1. Biserica Sf. Spiridon Vechi; 2. Casele Florescu; 3. Casele Nicolae Brâncoveanu; 4. Biserica Măgureanu; 5. Hanul Constantin Vodă; 6. Biserica Stavropoleos; 7. Hanul şi mănăstirea Zlătari; 8. Hanul Filipescu; 9. Hanul Câmpinencei; 10. Hanul Dedu; 11. Biserica Doamnei; 12. Casele Greceanu; 13. Casele Slătineanu; 14. Teatrul Momolo; 15. Palatul regal (odinioară casele Ghica); 16. Sala Bossel; 17. Casele Peretz-Vanicu; 18. Casele Ştefănescu-Cretzeanu; 19. Casele I.Manu; 20. Episcopia de Râmnic; 21. Hanul Gherasi; 22. Biserica Albă; 23. V. Hanul Papara; 24. Hanul Barbu Văcărescu; 25. Biserica Sf. Vasile; 26. Hanul Iordache Golescu; 27. Hanul Burki; 28. Hanul Manu; 29. Hanul Trubetzkoy; 30. Hanul Plagino (Dissescu); 31. Biserica Sf. Nicolae Tabacu; 32. Casele Caragea; 33. Casele Boteanu; 34. Hanul Neculescu. ▪ Dreapta: Calea Victoriei, fost Podul Mogoşoaiei, în secolul XX.

5

6

Regularizarea cea mare a râului Dâmboviţa a avut loc tot în acea vreme (1880-1885), prin adâncirea şi podirea albiei, alinierea cursului, construirea barajului Ciurel, taluzarea şi înierbarea malurilor.

Vechiul oraş Bucureşti fusese un loc înconjurat de codri seculari, bogat în livezi, vii şi grădini ale oamenilor şi cu parcuri în jurul palatelor boiereşti, amenajate cu alei, iazuri şi fântâni arteziene. Totuşi, în 1843 municipalitatea a decis înfiinţarea unei grădini publice la Şoseaua Kiseleff. Proiectul a fost comandat peisagistului austriac Karl Wilhelm Mayer şi parcul s-a numit Grădina Kiseleff. Aproape simultan a creat maestrul grădinar Mayer şi Grădina Cişmigiu, "pe locul unei mlaştini mirositoare şi infecte aflată în mijlocul oraşului". Despre această nouă grădină, ofiţerul austriac W. Derblich comenta în 1858: pajişti şi straturi de flori, coline şi câmpii, lacuri şi insule, grote, tufişuri şi alei sunt unite într-o varietate gratioasa. Ambele grădini erau, într-adevăr, concepute în stilul romantic al vremii. (Reamintesc faptul că romantismul în peisagistică se opunea stilului clasicist francez, în care vegetaţia era dirijată să crească într-o compoziţie geometrică elaborată. Romantismul recrea, în schimb, natura în alcătuiri libere, organice, cu izvoare, grote şi coline inspirate de mituri şi completate cu o fantezie care dorea să sugereze condiţia paradisiacă.)

Alte două parcuri ale aceleaşi epoci, dar de concepţie diferită au fost Parcul Carol, de şcoală franceză şi Parcul Ioanid, orientat către principiile Oraşului Grădină. Era o grădină mică, cu alei sinuoase, înconjurată de un grup de vile.

La sfârşitul secolului XIX, arhitectul Grigore Cerchez a demarat un studiu de modernizare a Bucureştilor. La scurt timp, a urmat primul plan de sistematizare a oraşului, conceput în 1894 de arhitectul Alexandru Orăscu. Au urmat apoi alte planuri, cum ar fi cel al arhitectului Cincinat Sfinţescu, din 1914-1916, care stabilea densităţi de construcţie, dimensiuni optime de străzi ş.a., sub influenţa gândirii moderne occidentale.

În fine, prin decret regal a fost aprobat în 1935 Planul Director de Sistematizare a Municipiului Bucureşti, un proiect excelent care avea să constituie o bază constantă de reactualizări şi constituie şi azi un reper. Cu toate că a fost conceput în timpurile moderniste – la doar doi ani de la publicarea Cartei de la Atena, cu care arhitecţii români erau la curent – Planul Director aborda o atitudine sensibilă faţă de legile organice de dezvoltare a oraşului. Era total lipsit de radicalismul corbusian, adopta în schimb mai degrabă teoriile oraşului grădină, combinate cu influenţa lui Haussmann. Şi pe lângă influenţele occidentale, se poate sesiza consideraţia faţă de contextul local – un fenomen care caracterizează regiunile periferice, pe lângă dorinţa de absorbţie a radiaţiilor culturale dinspre centre. Pe scurt, s-au făcut unele modernizări impuse de necesităţi, dar nici reţeaua de străzi, nici lotizarea tradiţională n-au fost distruse de dragul modei şi al noilor idei prea tranşante. Mai mult, au fost dezvoltate în continuare direcţiile naturale de extindere a oraşului.

În ceea ce priveşte construcţia de noi străzi şi edificii, lucrurile erau la Bucureşti mai simple decât oriunde în estul Europei, datorită caracterului remanent

7

Bulevardul Elisabeta la începuturile lui, în 1901. Bulevardul fusese tăiat ca axă majoră cu două decenii în urmă. Detaliu dintr-un plan datat 1911. Sunt vizibile clar cele două axe est-vest şi nord-sud, dintre care una nu este terminată. Este marcată pe plan marea arhitectură publică a epocii.

8

balcanic al oraşului, care oferea suficiente spaţii libere sau de slabă calitate. În schimb, era o epocă favorabilă din punct de vedere economic, politic şi cultural, de care imaginea oraşului a profitat imens, schimbând-se spectaculos. Aşa se explică afirmaţia cum că Bucureşti ar fi fost în anii ’30 cea mai modernă capitală sud-esteuropeană. Într-adevăr, Budapesta, Praga, Varşovia, de exemplu, oraşe care până în secolul XX aveau deja un patrimoniu urbanistic şi arhitectural constituit, erau datoare să şi-l conserve şi n-ar fi putut permite asemenea transformări care să schimbe faţa oraşului. În Bucureşti însă, de-a lungul noilor bulevarde, pe locul livezilor, curţilor şi maidanelor a apărut, în mai puţin de zece ani, o aliniere de clădiri cu multe etaje, instituţii publice, clădiri de birouri, hoteluri sau blocuri cu apartamente confortabile. Relevant e în acest sens bulevardul Magheru - Bălcescu, care sub ochii plini de mândrie şi admiraţie ai unei populaţiei dornice de a semăna cu occidentul, şi-a schimbat în mod dramatic fizionomia cu cea pe care o vedem şi azi.

Faţadele blocurilor sunt totuşi diferite între ele, în ciuda unui air de famille general, comun cu modernismul şi subordonat noilor regulamente de construcţie. De fapt, fiecare faţadă ilustrează nu numai temperamentul profesional al fiecărui arhitect, dar şi maniera lui de a interpreta noul curent; unele din ele afişează un aer modernist mai radical, altele au prizat mai mult cu Art Déco, şi în fine, multe sunt încă legate de un anume eclectism, fie cel cosmopolit, fie cel neoromânesc. Totuşi, împreună ele au creat un ansamblu coerent, de mare calitate urbanistică. În afara blocurilor din centru, au mai fost construite în Bucureşti câteva cartiere pregnant moderniste, în jurul zonei centrale. Cele mai bune exemple sunt cartierele Cotroceni, Floreasca ori Domenii, unde majoritatea construcţiilor sunt vile unifamiliale, executate după proiecte unice comandate birourilor de arhitectură. Vatra Luminoasă constituie însă exemplul bun al unui cartier de locuinţe ieftine (azi acest program se numeşte locuinţe sociale), alcătuit adică din locuinţe individuale P+1 mai mici, de obicei cuplate, executate toate după acelaşi proiect şi achitate de utilizatori – muncitorii unei mari companii – în rate, cu termene favorizate.

În concluzie, urbanismul înfăptuit în Bucureşti între cele două războaie a fost alcătuit din acţiuni exemplare pentru societatea românească de azi.

Locuinţe sociale în Vatra Luminoasă. Pagina alăturată: Priviri de-a lungul bulevardului Brătianu (Magheru-Bălcescu). Prima construcţie, cea care a dat şi tonul modernizării, a fost sediul companiei de asigurări Aro, în 1931. ►

9

10

▲ Bucureşti este o aglomerare urbană de câmpie. S-a dezvoltat spontan, ca oraş cu o structură inelar-radială. ►Mari axe traversează oraşul prin centru, de la o poartă de intrare la cealaltă.

11

După război, Planul Director al Capitalei a fost actualizat de câteva ori, în cadrul noilor institute de proiectare de stat. Efectele noilor acţiuni de sistematizare au fost însă triste, arhitecţii fiind nevoiţi în final să se supună directivelor abuzive şi neprofesionale ale partidului comunist, deşi munca lor fusese fundamentată pe sute de studii şi schiţe întocmite în acord cu experienţa europeană avansată şi pe bunele lor intenţii şi eforturi. În anii ’60, de exemplu, noile cartiere Drumul Taberei şi Balta Albă au fost proiectate după principiile moderniste încă valabile în Europa. În timp ce însă tot atunci urbanismul european schimba direcţia, sub presiunile criticii modernismului, partidul dicta în România îndesirea blocurilor din cartiere, noi demolări, noi bulevarde-coridor, noi cartiere-dormitor. Dictatura comunistă şi-a amplificat la maximum autoritatea asupra oraşelor, în ciuda bunului simţ şi profesionalismului, cu efecte catastrofale. Iraţional şi fără limite, creşterea densităţii populaţiei în zonele cu blocuri s-a făcut în dauna calităţii locuirii, în aceste zone infrastructura de toate felurile fiind depăşită, insuficientă şi prost întreţinută. Iar ca imagine, sterilitatea, uniformitatea, sărăcia arhitecturii din cartierele populare – până la un punct caracteristică tuturor ţărilor din est – au atins în România proporţii de coşmar.

Casa poporului, împreună cu întreg ansamblul numit centrul civic au început a fi construite în 1985. În numai câteva luni au fost rase multe hectare de habitat uman valoros, forme de locuire tradiţională orăşenească de bună calitate, memorii individuale şi colective, istorie şi moştenire culturală din zona centrală.

O vedere aeriană peste zona condamnată la mutilare. În imagine este marcată intervenţia din anii 80 peste ţesutul existent: Casa Poporului şi bulevardul Victoria Socialismului, cu extensiile lui.

12

În locul lor s-a construit prin act dictatorial un ansamblu arhitectural anacronic, ieşit din scara oraşului, expresie a unei gândiri simpliste, inculte, megalomane. Acest implant străin de caracterul oraşului a fost amplasat arbitrar faţă de topografia locului, chiar în răspăr faţă de direcţia de dezvoltare a structurii. Ţesutul preexistent a fost întrerupt brutal; scara morfologică a fost modificată iraţional. În final, intenţionata monumentalitate nu e decât expresia unui spirit totalitar primitiv.

De atunci, din anii '80, persistă necesitatea de a reţese această rană de pe faţa oraşului şi de a-i reda acestuia, într-o formă reparată, suprafaţa de teren compromisă. Dar lucrurile par să fie mai complicate decât ar trebui – din motive economice obiective, din cauza confuziei culturale generalizate şi a intereselor particulare dublate de lipsa educaţiei.

Cu câţiva ani în urmă a fost organizat un mare concurs internaţional, având ca temă găsirea unei soluţii de integrare în oraş a palatului parlamentului (casa poporului) şi a bulevardului Unirii (victoria socialismului). Se cerea un plan urbanistic al zonei. Un prestigios juriu internaţional a premiat proiectul unui apreciat şi cunoscut arhitect german, Meinhard von Gerkan. Numai că la Bucureşti, cine, în afara ignoraţilor arhitecţi, să aprecieze calitatea unei gândiri urbanistice? Sau poate că încă nu i-a venit timpul.

Proiectul premiat, semnat Meinhard von Gerkan, propune o formă de reţesere care urmăreşte să integreze Casa Poporului, să medieze adică un raport între giganticele structuri comuniste şi o scară convenabilă a oraşului. Plantaţiile prevăzute inclusiv de-a lungul bulevardului vor umaniza zona, de asemenea o clădire culturală în faţa casei poporului, turnurile unui mall pe malul râului şi alte clădiri în vecinătatea palatului se străduie să diminueze impactul vizual agresiv al acestei dominante absurde.

13

Bucureşti, capitala înfloritoare de acum şaptezeci de ani, se recomandă azi ca un oraş cenuşiu, dezordonat şi neprietenos, semănat din loc în loc cu entuziaste expresii ale prostului gust de ultimă oră. Este încă victima unor prea dese decizii neprofesionale, independente de interesul public, a dictaturii derizoriului cu acces la putere.

Noi to ţi utiliz ăm spa ţiul public. Mul ţi dintre noi se gr ăbesc s ă-i influen ţeze imaginea. Puţini ştiu ce este calitatea spa ţiului public. Şi oricum, nimeni nu este responsabil pentru nimic.

Macheta prezentată de studenţii profesorului Meinhard von Gerkan la concursul internaţional studenţesc numit "Bucureşti 2000". O privire spre Casa Poporului, de-a lungul bulevardului. Pe machetă, râul Dâmboviţa este la dreapta.

14

Bucureşti este rezultatul unei istorii ingrate şi al unui prezent confuz. În bună tradiţie recentă, când se decide o nouă intervenţie care priveşte interesul public de lungă durată, nu specialiştii sunt cei chemaţi să-şi spună cuvântul, ci obedienţii. Nu sunt organizate dezbateri publice între membrii elitei culturale, pentru a nu fi asumate riscuri acolo unde sunt implicaţi bani mulţi.

Rezultatul – un oraş în continuare haotic, obositor, de care oamenii, dezamăgiţi, trebuie să se apere din ce în ce mai tare. În locul spaţiilor publice atractive de care este atât de mult nevoie, cele mai frecvente construcţii sunt gardurile şi zidurile defensive din jurul proprietăţilor. Simptomul este semnificativ şi alarmant. Dar pentru cine? Pentru câţiva, pe care nu-i întreabă nimeni. Simptomul dovedeşte oricum, că oamenii resimt spaţiul public ca pe ceva ameninţător, de care trebuie să se protejeze: el aduce zgomot, poluare, indiscreţie şi delicvenţă.

Nu este scopul prezentului text să analizeze sistematic numărul mare de disfuncţii care fac din Bucureştii de azi un mediu construit confuz şi inconfortabil. Mă voi limita să menţionez doar una din calităţile tradiţionale ale unui oraş care, fiind în pericol de a fi fost înlăturată de modernism, constituie azi o preocupare majoră în ţările cu o conştiinţă civică dezvoltată. Este vorba despre calitatea spa ţiului public .

În Bucureşti aproape că nu există spaţii publice urbane prietenoase, încărcate cu semnificaţii preţioase pentru comunitate, aşa cum oraşul patriarhal avea, iar oraşele occidentale fac eforturi să creeze sau să păstreze. Comunitatea noastră e divergentă, aşa cum şi oraşele noastre sunt incongruente şi astfel incapabile să ofere un cadru pentru coagulare socială. Pentru început, s-ar cuveni măcar unele gesturi mici, controlate de o reală estetică urbană contemporană, care ar produce probabil surprinzătoare efecte sociale pozitive. Ele ar "reîncălzi" relaţiile între oraş şi populaţia lui. Nu uriaşe catedrale naţionale – expresie a unor mentalităţi depăşite, infantile şi a unor frustrări. România a trăit în istoria ei recentă suficiente gesturi mari, şi toate s-au dovedit eşecuri – Casa Scânteii şi casa poporului sunt doar două dintre ele. Şi statuilor de eroi ai trecutului, suspendaţi pe piedestale în spaţii urbane centrale le-a trecut timpul de câteva secole – ele au fost expresia gustului renascentist, de care a abuzat suficient secolul XIX. E nevoie poate de mici gesturi alegorice amuzante. Nu e corect să fie utilizat spaţiul nostru public pentru gesturi politicianiste, dar se cer gesturi democratice.

Arhitectura comună, cum e locuirea şi infrastructura comercială, era în trecut integrată în ţesutul urban. Doar edificiile semnificative erau construite ca piese izolate, ca monumente mai mici sau mai mari. Erau acceptate de către populaţie drept simboluri colective şi reuşeau astfel să coaguleze efectiv comunitatea în jurul lor. Unde sunt în Bucureşti astfel de edificii publice şi pieţe, care să păstreze şi să reveleze memorii colective sau să încerce a crea valori comune, cu adevărat acceptate şi asimilate ca atare? Unde este al nostru "Genius loci" – spiritul locului? Acela care individualizează, spiritualizează şi binecuvântează mediul construit?

Ca şi în mult criticatul urbanism modernist, toate străzile oraşului şi cea mai mare parte a spaţiului public aparţin automobilului. Toate spaţiile care ar putea fi

15

"locuri" pentru pietoni nu sunt decât intersecţii invadate de maşini. Iar ideea de continuitate pietonală încă n-a pătruns în autosuficienta Românie, semănată cu garduri, bariere, lanţuri, indicatoare de interzicere şi cabine cu agenţi înarmaţi. Mai rău decât toate, în fiecare zi se înalţă noi centre de afaceri şi clădiri de birouri care se instalează confortabil pe solul oraşului, confiscând cu parterul lor total suprafeţe din oraş. Nicăieri clădiri pe stâlpi, care să creeze permisivitate la nivelul străzii. Nicăieri funcţiuni arhitecturale mixte, armonizate şi penetrate de spaţiul public urban. Toate acestea sunt în lume lucruri de mult experimentate cu succes.

Imaginile oraşului nu sunt controlate de nimeni. Trăim într-un haos vizual protomodernist, ca şi cum lumea n-ar mai fi evoluat, ca şi cum n-ar exista exemple din care se poate învăţa. Ne copleşesc discontinuităţile şi kitschul; aici forme care ne agresează, acolo întinderi dezolante; culori vechi bolnave, combătute de improvizaţii noi, împestriţări lamentabile, după fantezia primarilor de sector şi a contabililor lor...

De fapt, totul se întâmplă din cauza unei administraţii ignorante dar egocentrice. Dar oare noi, victimele acestui mediu construit astfel administrat, chiar ştim ce să le reproşăm şi ce să le cerem? În afara exprimării fără inhibiţii a gustului personal al unui şef sau altul şi a satisfacerii intereselor lor financiare? Ştim noi cu adevărat ce înseamnă un mediu construit de calitate?

Poate ne ajută câteva linii trasate de o orientare generală, stabilită la cel mai înalt nivel european. Nu e decât o listă monotonă, dar fiecare punct poate constitui un bun subiect de seminar. Dacă ar exista!

La Défense, un cartier nou cu o funcţiune de regulă plicticoasă, reuşeşte să se constituie într-un spaţiu public atractiv.

16

VII. "Europa si arhitectura de mâine" Propuneri pentru un mediu construit european

Un rezumat adaptat din Cartea Alb ă editat ă de Consiliul european al arhitec ţilor

■ Unele caracteristici elementare ale calit ăţii vie ţii în ora ş:

▪ Fiecare om trebuie să aibă o locuinţă; ▪ Accesul la locul activităţii cotidiene (slujbă, şcoală) trebuie să fie facil; ▪ Toate dotările publice să fie accesibile în deplină siguranţă, ziua şi noaptea; ▪ Localităţile mici şi cele rurale să ofere condiţii de locuire la nivelul general de civilizaţie; ▪ Mediul natural extraurban de calitate, uşor accesibil; ▪ Limitarea poluării industriale şi din trafic; ▪ Mediu construit de calitate etc.

■ Unele caracteristici şi condi ţii ale mediului construit de calitate:

▪ Calitatea locuirii să nu coboare sub minimul decenţei, în raport cu nivelul civilizaţiei de azi. ▪ Calitatea spaţiilor publice şi semi-publice la cote înalte. Pe scurt, câteva criterii pentru un spaţiu public prietenos sunt:

- relaţie controlată între spaţiul public şi privat, - relaţie permisivă între spaţiul urban şi spaţiul public arhitectural, - imagini urbane de calitate, diversificate, cu caracter lizibil şi memorabil, - "locuri" personalizate, - creşterea calitativă şi cantitativă a zonelor şi traseelor pietonale, integrate

într-o continuitate pietonală, - mobilier urban în acord cu spiritul contemporan...

▪ O relaţie coerentă între centru şi suburbii – regenerarea periferiilor. ▪ Policentricitate în cazul oraşelor mari. ▪ Descurajarea traficului cu automobilul, condiţii bune de transport în comun. ▪ Deplasarea, pe cât posibil, a traficului intens în afara oraşului şi în subteran ▪ Limitarea activităţii de construire a noi clădiri, pe spaţiile rămase libere. ▪ Reamenajarea mediului deja construit. ▪ Prezervarea şi reintroducerea, pe cât posibil, a structurii oraşului tradiţional european (cu ierarhia ţesutului stradal şi a pieţelor, a clădirilor cu semnificaţii comunitare, evocarea realelor valori comune, importanţa faţadei principale). ▪ Prezervarea centrelor istorice prin refuncţionalizarea lor, ▪ dezvoltarea şi controlul turismului. ▪ Obiecte de arhitectură de calitate, indiferent de dimensiuni, program sau amplasament. ▪ Limitarea industrializării în construcţii, a raţionalizării şi eficientizării, pentru a evita monotonia, a sărăcia expresivă şi pentru a nu depăşi capacitatea umană de acceptare a artificialităţii şi noului. ▪ Calitatea detaliului – eleganţă la scară mică.

17

▪ Rolul crescut al arhitecţilor, peisagiştilor şi designerilor în stabilirea strategiilor şi în deciziile de interes public. ▪ urmărirea dezvoltării durabile prin politicile urbane; ▪ Rolul crescut al criticii şi participarea publicului avizat la decizii punctuale.

■ Caracteristici elementare ale arhitecturii de cali tate: ▪ Valoare estetică şi culturală ▪ Calităţi fizice controlate ▪ Adecvarea structurii şi a materialelor ▪ Adecvarea socială ▪ respect pentru criteriul durabilităţii ▪ Adecvarea ecologică ▪ Flexibilitatea funcţională ▪ Integrarea în mediul cultural ▪ considerarea influenţei arhitecturii asupra comportamentului uman; ▪ asigurarea Confortul psihic al omului etc. ▪ conştiinţa permanentă asupra dublului rol al obiectului arhitectural: acela de a-şi servi utilizatorii, dar şi acela de a contribui la continua remodelare a mediului construit urban etc. Este o invitaţie la reflexie, cercetare, dezbateri…!

18

1. Casa personală a arhitectului Philip Johnson, celebra Glass house, exemplu de locuire individuală, foarte personală şi categoric un unicat. 2. Ansamblu de locuinţe colective la Londra, pe locul unor docuri parţial demolate. Tronsoanele se diferenţiază la nivel detaliilor de mare eleganţă, iar amplasamentul, în jurul unui golf, sporeşte considerabil calitatea locuirii, fie ea de masă.

19

Bibliografie recomandată: CASTEX, J., Depaule, J.CH., Panerai, Th., Formes urbaines: de l’îlot à la barre,

Dunod, 1980. CHOAY, Francoise, L’urbanisme, utopies et réalités, Editions du Seuil, Paris, 1965. HALL, Peter, Oraşele de mâine, All. 1999. HARHOIU, Dana, Bucureşti, un oraş între orient şi occident; 1997. JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Randam House,

New York,1961. "Europe and Architecture Tomorrow" - Propositions for Europe built environment.

Extract from the White Paper edited by the Architects’ Council of Europe, Bruxelles, 1995.

LYNCH, Kevin, The Image of the City, The MIT Press Massachusetts, 1969. NEUFERT, Ernst, Architects' Data, Third Edition. ROWE, Colin & KOETTNER, Fred, Collage City. SITTE, Camillo, Arta construirii oraşelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1992. VON MEISS, Pierre, De la forme au lieu, Presse Polytechnique Romande,

Lausanne, 1986. Sursa ilustraţiilor: ■ Revista Bauwelt nr. 6, Sept. 1996; ■ Berne, Edition Barth; ■ Catalogul expoziţiei Bucureşti, anii 1920-1940, între avangardă şi modernism; ■ Bucureşti, album editat de Urbanproiect; ■ Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Editura Meridiane, 1986; ■ Gheorghe Curinschi Vorona, Istoria arhitecturii, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ Gheorghe Curinschi Vorona, Veneţia, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ Peter Derer, Locuirea urbană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985; ■ Kenneth Frampton, Modern Architecture, Thames and Hudson, 1992; ■ Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între orient şi occident, 1997; ■ Iaşi, album editat de Urbanproiect; ■ Vittorio Lampugnani, L’enciclopedia of the 20th century architecture, Thames and Hudson, 1989; ■ Radu Patrulius, Locuinţa în timp şi spaţiu, Editura Tehnică, Bucureşti; ■ arhiva personală.