Analiza Tranzactionala Curs
-
Upload
grecu-alina -
Category
Documents
-
view
96 -
download
6
description
Transcript of Analiza Tranzactionala Curs
CONTEXTUL ŞI CADRUL PSIHOTERAPEUTIC
Orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în care se
desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu contextul său.
Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul
psihoterapiei. Diversele elemente ale contextului ar trebui să fie considerate în
calitate de factori organizatori ai câmpului psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în
care, în societăţile organizate, activităţi variate au loc în limite definite cultural:
şcoala este locul unde studiezi, familia este locul unde creşti, cabinetul de
psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă ajutor psihologic (E. Gilliéron
(1992).
Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este
creat sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte
psihoterapia şi îi delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o
înţelegere mai aprofundată a următorilor doi factori:
1. tehnica psihoterapeutică utilizată;
2. “dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de
psihoterapie (frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc).
Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării
şedinţelor de psihoterpie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit număr de
reguli specifice. În orice formă de psihoterapie se emit reguli care permit
distingerea comportamentelor pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor de
cele care au loc în viaţa curentă. În fapt, este vorba de “cadrul socio-cultural” al
tratamentului.
Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp psihoterapeutic în
interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi complementară:
a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi pacientului:
ceea ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură
terapeutică;
b. cadrul influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât să
devină posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia însănătoşirii
pacientului.
Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul nu
dirijează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care
regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale
culturale obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în centrul lumii, cu toate
neliniştile şi anxietăţile pe care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul
dirijează psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări
a procesului, pentru care pacientul îşi dă acordul.
“Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de
dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:
a. numărul de persoane prezente
b. dispoziţia locurilor
c. planificarea timpului
a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două forme de
psihoterapie: individuală şi de grup. De pildă, se cunoaşte faptul că situaţia de
grup provoacă mişcări regresive masive. În acest mod, grupul terapeutic devine
sediul fenomenelor regresive, în cadrul căruia sentimentele comunităţii de
scopuri şi de alianţă predomină, favorizând descărcări emoţionale şi acţiuni de
identificare ale participanţilor. În terapia de grup, coeziunea este analogul relaţiei
terapeut-pacient din terapia individuală. În cele din urmă, grupul de psihoterapie
devine un microcosmos social, o reprezentare în miniatură a universului fiecărui
membru (Y.D. Yalom, M. Leszcz, 2008). În cadrul cărţii de faţă se va realiza o
analiză mai amănunţită asupra caracteristicilor psihoterapiei individuale.
b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc interactiv între cei
doi protagonişti ai relaţiei. De aceea, în domeniul dinamicii interactive,
modificarea dispozitivului terapeutic va căpăta o mare importanţă.
Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte neutralitatea
psihoterapeutului care evită privirea pacientului său. Dinamica interactivă este
micşorată, iar schimburile se realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul
se supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârziere.
Acest dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate spre cuvântul
(bun sau rău) al analistului său.
În situaţia de faţă în faţă, punctele de interacţiune vor creşte, iar
schimburile sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în general,
întregul comportament nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul.
Congruenţa terapeutului (“acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi
comunicare”, C. Rogers, 1968) capătă o valoare maximă în psihoterapiile
actuale.
c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata
psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei psihoterapii
favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face
în ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este
foarte apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest aspect nu este valabil
decât în cazul structurile nevrotice de personalitate.
În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu pacientul
un termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură şedinţă
(Bloom, 1981) sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de
şedinţe). În psihanaliză, cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele
două proceduri privind durata psihoterapiei au, în mod evident, un impact diferit
asupra dinamicii relaţiei. Astfel, fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o
teamă de imperfecţiune şi îi poate favoriza dezvoltarea unui comportament
excesiv de dinamic. Absenţa termenului, dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine
autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe ori ca psihoterapia să
decurgă perfect în cazul său.
Terapiile de lungă durată se concentrează pe interpretare, unealta emiterii
ipotezelor. Fiind o terapie de profunzime, ea este menită să producă modificări
de durată la nivelul personalităţii pacienţilor. Necesitatea terapiei de lungă durată
este argumentată prin fragilitatea şi nevoia de suport a pacientului în a face faţă
problemelor vieţii. Din perspectiva terapiilor de scurtă durată, cele de lungă
durată sunt considerate a fi valoroase pentru oricine şi „nimeni nu ar trebui să fie
respins, dacă şi-o permite din punct de vedere financiar” (J. Haley, 1990).
Terapeutul are imaginea unui filosof înţelept, care ar putea să-ţi dea un sfat
corect, dacă i l-ai cere, dar nu face asta, pentru că pacienţii sunt cei care trebuie
să decidă pentru ei înşişi (scaun confortabil, birou frumos decorat, şemineu...),
evită confruntarea sau o face într-o manieră subtilă, pentru ca pacientul să
continue terapia. În general, terapeutul adept al terapiilor de lungă durată este
iubit de pacienţii săi, pe când cei care practică terapia de scurtă durată, mai
puţin. Să nu uităm, însă, că este dificil să menţii un pacient în terapie pe o
perioadă atât de lungă de timp. M. Erickson, părintele terapiei strategice, descrie
în maniera sa originală, metoda prin care reuşea să ţină pacienţii atât de mult în
terapie: „Stiu cât de greu îţi este să vorbeşti despre acest lucru. Dacă ar trebui să
o iei din nou de la început, să o povesteşti din nou, ar fi şi mai dureros!”
Ce le reproşează terapeuţii de scurtă durată? Faptul că apar ca fiind
încrezuţi şi aroganţi. Unii dintre ei spun că terapia de lungă durată a apărut
pentru că terapeuţii nu sunt capabili să-şi vindece mai repede pacienţii.
Terapeutul nu are nevoie de abilităţi speciale, pentru că el învaţă timp de luni şi
ani de zile pe pielea pacientului, prin metoda încercării şi erorii, cum să facă
psihoterapie. Relaţia transferenţială se poate prelungi foarte mult, unii pacienţi
devenind toxicomani ai psihoterapiei (terapia se transformă într-o prietenie
platită). Dacă obiectivul terapiei de lungă durată este ca pacientul să înţeleagă în
ce constă problema sa, obiectivul terapiei de scurtă durată este soluţionarea
problemei pacientului.
În schimb, terapeuţii de scurtă durată se concentrează pe intervenţia
terapeutică, pe rezolvarea problemei pacientului. Pacientul terapiilor de scurtă
durată tinde să rezolve problema sa şi să se întoarcă la a fi ceea ce era în mod
obişnuit, ca ceilalţi oameni, decât să fie cineva special, o elită, cum se propune în
terapiile de lungă durată. În terapiile de scurtă durată este necesară cunoaşterea
mai multor metode şi tehnici de intervenţie, în timp ce terapia de lungă durată are
la bază doar o singură tehnică. În terapiile scurte se pleacă de la premisa că toţi
pacienţii trebuie să devină normali în câteva şedinţe pentru a rezolva anumite
probleme. Terapeutul specializat în demersuri scurte poate să refuze un pacient
pentru că nu are nevoie de terapie, spre deosebire de adepţii terapiilor de lungă
durată care afirmă că terapia lor este valoroasă pentru oricine. De aceea, ei
manifestă o nevoie constantă de pacienţi, această stare de fapt generând o
inconstanţă a veniturilor lor. Se vorbeşte despre o epuizare fizică şi psihică, prin
încercarea constantă a terapeutului de a găsi foarte repede soluţia la problema
pacientului. Are imaginea unui om grăbit, stresat, în timp ce adeptul terapiilor de
lungă durată are mai degrabă o imagine plictisitoare, ascultând atât de mult de la
atât de puţini pacienţi.
Ce le reproşează terapeuţii de lungă durată? Faptul că nu sunt capabili
să-şi menţină pacienţii pe o perioadă mai lungă de timp. În plus, terapiile de
scurtă durată sunt considerate superficiale şi lipsite de conţinut. Ca replică,
terapeuţii de scurtă durată spun că nu a fost găsită o corelaţie între durata
terapiei şi succesul acesteia.
Fireşte, sunt situaţii în care avem nevoie de psihoterapie de lungă durată.
I. Holdevici (2000) le menţionează pe următoarele:
pacienţi relativ normali care doresc să se autoperfecţioneze
psihopaţi care au comis acte antisociale şi care trebuie să se supună
psihoterapiei prin hotărâre judecătorească
stabilizarea unui cuplu sau a unei familii
familii în care unul din membri este psihotic
J. Haley (1990) afirmă că dacă ne uităm la istoria psihoterapiei, observăm
că cea mai importantă decizie care a fost luată vreodată a fost taxa de terapie pe
oră. În viitor, ne aşteptăm ca terapeuţii să adopte noi moduri de taxare a
pacienţilor lor. Cea mai evidentă ar fi să taxezi pacientul după ce acesta a fost
eliberat de simptomul său. M. Erickson povesteşte că atunci când un copil a fost
adus de către părinţii săi la terapie, el le spune acestora: „Vă voi trimite nota de
plată atunci când copilul dvs. va depăşi problema!”
Fireşte, ca să aplici această modalitate de taxare, terapeutul trebuie să
deţină abilitatea de a rezolva problema pacientului său. Se pune însă întrebarea,
cât de mult să ceri pentru tratarea depresiei, anxietăţii, absenteismului la şcoală?
Un lucru e sigur, terapeuţii trebuie să devină din ce în ce mai competenţi,
pentru a putea rezolva cât mai multe cazuri.
1. Psihoterapia ca act de comunicare
La toate aceste aspecte privind contextul şi cadrul psihoterapeutic se
adaugă un mod specific de comunicare între psihoterapeut şi pacient. Adoptând
modelul de comunicare prezentat de şcoala de la Palo Alto (P. Watzlawick, J.
Beavin, D. Jackson, 1972), regăsim principalele repere ale unei abordări
sistemice asupra comunicării dintre psihoterapeut-pacient.
Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece între pacient
şi psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine stabilite. Relaţia
trebuie privită într-o manieră sistemică, “un întreg în interacţiune” care se traduce
printr-un ansamblu de fenomene de legătură între cei doi protagonişti. Atât
psihoterapeutul, cât si pacientul se influenţează reciproc şi, în plus, ambii
parteneri de relaţie vor fi influenţaţi de contextul şi cadrul în care acţionează.
Axiomele comunicării în psihoterapie
O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: “Nu putem să nu
comunicăm!”. Într-adevăr, orice am face sau am spune, noi conferim un sens.
Înţelegerea sensului şi împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale
relaţionării. De altfel, fiinţele umane sunt preocupate în permanenţă de înţelegere
şi sunt conduse de un “efort întru semnificaţie”.
Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm într-un anumit
mod. Rezultă că putem distinge două moduri de comunicare: verbală şi
nonverbală sau, în alţi termeni, digitală şi analogică. Modul digital este
reprezentat prin cuvinte, iar modul analogic prin gesturi, atitudini posturale,
expresii faciale, tonalitate vocală. Componenta informaţională a comunicării este
transmisă cu precădere pe cale digitală, iar cea relaţională prin intermediul
mijloacelor analogice.
De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării: nivelul
conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, pacientul poate spune: ”Mă doare capul!”
în mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va
defini în funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi şi cu o voce gravă
sau evitându-i privirea şi pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional
capătă o valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un
instrument al schimbării.
Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii unui
sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se prezintă ca o
Paradoxul comunicării:
“Nu putem să nu comunicăm!”
Două moduri de comunicare:
verbală-nonverbală
cuvinte-gesturi
Două componente ale comunicării conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional
relaţia: cum spun ceea ce spun - nivelul relaţional
Interacţiunea este o buclă retroactivă.
T P
O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.
transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp
emiţători şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate continua la
fel cum a început. Cel negativ anunţă sursa că este necesară o anumită
schimbare, o ajustare în conduita sa comunicaţională. Condiţia unei comunicări
eficiente se referă la abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod
cât mai adecvat feedback-ului.
FeedbackAşadar, o comunicare corectă presupune o interacţiune, nu o transmitere
de informaţii. Orice comunicare trebuie să se organizeze şi să se realizeze ca o
interacţiune, orice comunicare trebuie să fie bilaterală. J.C. Abric (2002) afirmă
că retroacţiunea, feedback-ul corespunde următoarelor patru funcţii:
funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune condiţii a
mesajelor;
funcţia de adaptare a mesajului la caractersiticile actorilor (în cazul de
faţă, terapeutul şi pacientul);
funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi a funcţiilor
îndeplinite de aceştia, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de
vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială;
funcţia socioafectivă: existenţa feedback-ului sporeşte “siguranţa
internă” a actorilor, reduce aprehensiunea şi măreşte satisfacţia.
Rămâne însă o problemă, cea a naturii feedback-ului, ca întoarcere a
comunicării spre celălalt. Aşadar, care este feedback-ul optim pentru
comunicarea terapeutică?
Atât regulile care definesc comportamentele specifice ale
psihoterapeutului şi pacientului, cât şi modul specific de comunicare, vin să
diferenţieze relaţia psihoterapeutică de o relaţie interpersonală convenţională.
PT
Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992)
Comportamente reciproce ale pacientului şi terapeutului
Status: drepturi si indatoriri
Procedee tehnice: “regulile jocului”
Mod de comunicare
Verbal Non-verbal
Să nu uităm, psihoterapia este atât o ştiinţă, cât şi o artă ! A înţelege
contribuţia celor două elemente şi a dobândi un echilibru adecvat al acestora de-
a lungul desfăşurării psihoterapiei, devine esenţial în optimizarea succesului
terapeutic. De prea multe ori, specialiştii în sănătatea minală au accentuat când
un element, când altul. S-au scris multe cărţi despre dimensiunea ştiinţifică a
activităţii psihoterapeutice. Totuşi, informaţiile ştiinţifice sunt incomplete atunci
când vrem să identificăm factorii care împiedică progresul în terapie sau care duc
la eşec terapeutic. Dacă nu sunt recunoscute, aceste probleme pot submina
terapia, chiar dacă terapeutul utilizează un manual de tratament cu susţinere
experimentală riguroasă. Din păcate, aceste dificultăţi nu sunt rare. Exemple ale
lor sunt, de pildă, cum să construim alianţa terapeutică, cum să negociem cu
rezistenţa la schimbare a pacientului, cum să construim o formulare a cazului,
cum să finalizăm procesul terapeutic.
Pe de altă parte, informaţiile ştiinţifice nu acoperă arta şi măiestria
introducerii unor tehnici cu susţinere experimentală (de exemplu, nuanţele,
momentul când să introduci tehnica respectivă şi cum s-o introduci în programul
de tratament, dexteritatea, strategiile de rezolvare de probleme atunci când apar
dificultăţi).
Să luăm, de pildă, un exemplu. Cercetările demonstrează clar importanţa
factorilor nonspecifici (alianţa terapeutică) asupra rezultatelor psihoterapiei
(Thomas, Werner-Werner şi Murphy, 2005, cit. din W. O’Donohue, 2006). Cu
toate acestea, în literatura de specialitate se vorbeşte puţin despre arta stabilirii
şi menţinerii acestor factori nonspecifici. Ştim că o sarcină esenţială în terapie
este crearea şi menţinerea unei relaţii terapeutice optime. Terapeuţii începători
ar putea să gândească că acest lucru implică pur şi simplu „să fii amabil”.
Fireşte, asta nu este totul! Relaţia terapeutică trebuie să implice empatie,
acceptare pozitivă a pacientului, insuflarea speranţei de vindecare, ajutarea
pacientului să exploreze arii noi de investigatie, oferirea de feedback-uri
folositoare şi uneori nedorite de pacient, trasarea unor limite clare (în special în
cazul pacienţilor cu tulburare de personalitate de tip borderline).
Ne propunem în cartea de faţă să luăm în discuţie ambele elemente:
psihoterapia ca ştiinţă şi artă. Vom încerca să redresăm acest echilibru prin
prezentarea atât a specificităţii diverselor strategii şi tehnicilor terapeutice, cât şi
natura relaţiei terapeut-pacient, componentele acesteia şi rolul pe care îl ocupă
în accelerarea progresului terapeutic. În această perspectivă, capacitatea şi
conduita empatică a terapeutului sunt văzute drept factori predictivi importanţi ai
succesului în terapie (O. Gîrlaşu-Dimitriu, 2004).
2. Structura temporală a psihoterapiei
Pacienţii vin în cabinetele noastre cu o mare varietate de probleme şi
plângeri. Trebuie să avem abilităţi, atât conceptuale cât şi tehnice, pentru a
traversa cu succes terenul clinic al anxietăţii, singurătăţii, depresiei, conflictelor
interpersonale, tulburărilor alimentare, problemelor dintre părinţi şi copii,
disputelor maritale, disfuncţiilor sexuale etc. Deşi fiecare caz este unic, unele
indicii de ghidare ne pot fi de folos.
Desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi conceptualizată ca având
cinci etape sau stadii (M. Hoyt, 2006). Aceste etape tind să apară în succesiune
şi fiecare decurge din cea anterioară, astfel încât următoarea este o precondiţie a
parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege terapia înainte de a
forma o alianţă terapeutică; alianţa terapeutică stabileşte baza pentru definirea
scopurilor; stabilirea scopurilor duce la focalizarea pe unele strategii specifice de
shimbare; atingerea scopurilor antrenează discuţii cu privire la temele pentru
acasă, prevenirea recăderilor şi perioada de pauză; finalul se îndreaptă către
dezvoltarea continuă a clientului, precum şi posibila lui întoarcere la tratament.
Pentru mulţi terapeuţi, o relaţie colaborativă furnizează încredere
pacienţilor, deoarece practicianul depune eforturi să câştige o înţelegere
fenomenologică a experienţelor individului. În plus, terapeutul evaluează în mod
empatic punctele tari şi resursele pacientului şi devine un partener activ în
căutarea soluţiilor şi a schimbării. În contextul unui model de terapie empatică de
scurtă durată, B.B. Seruya (1997) discută despre importanţa empatiei în
activarea disponibilităţilor latente ale pacientului. Experienţa de a te simţi înţeles
în profunzime şi în mod susţinut, îi oferă acestuia un mai mare sens de coeziune,
continuitate şi vitalitate.
Conform celor descrise de Budman, Hoyt şi Friedman (1992) în Prima
şedinţă de terapie scurtă, există o serie de sarcini de îndeplinit în cadrul unei
şedinţe iniţiale:
Stabilirea raportului.
Definirea scopului şedinţei, orientarea pacientului (şi a terapeutului)
referitor la modul în care să folosească terapia.
Stabilirea unei oportunităţi pentru ca pacientul să-şi exprime gândurile,
sentimentele şi comportamentele.
Evaluarea problemelor pacientului, a punctelor sale forte, a motivaţiilor,
aşteptărilor şi scopurilor acestuia.
Evaluarea posibilelor probleme psihiatrice, atunci când este cazul,
inclusiv a factorilor biologici/ medicali, a riscului de suicid şi a abuzului
de alcool/ droguri.
Formularea de comun acord a unui tratament.
Efectuarea primelor intervenţii de tratament şi evaluarea efectelor
acestora.
Sugerarea unor „teme de casă” (numite uneori sarcini, directive,
oportunităţi practice etc.), prin valorificarea pe cât posibil a timpului
extraterapeutic.
Definirea parametrilor tratamentului (cine va participa la şedinţe;
estimarea, pe cât posibil, a duratei tratamentului sau cel puţin
sugerând luarea în considerare a duratei spunând „numai atâta timp
cât este necesar”).
Efectuarea de programări viitoare, după cum este necesar.
Abordarea onorariului, plăţilor, politicii în caz de anulare etc.
De asemenea, există un număr de elemente universale împărtăşite de
majoritatea terapiilor care sunt proiectate în mod deliberat să fie succinte şi de
scurtă durată (Budman, 1992). Aceste componente generice includ:
O alianţă terapeutică rapidă şi în general pozitivă între terapeut şi
pacient.
Focalizare, specificarea clară a scopurilor realizabile ale tratamentului.
Definirea clară a responsabilităţilor pacientului şi terapeutului.
Expectaţia cu privire la schimbare, convingerea că schimbarea se află
în mâna pacientului.
Orientare aici-şi-acum (şi apoi), o focalizare terapeutică asupra
prezentului şi viitorului apropiat, mai degrabă decât asupra trecutului
îndepărtat.
Convingerea pacientului de a trăi experienţe noi.
Sensibilitatea la durată, o conştientizare a faptului că „prezentul este
un dar”, înţelegerea că viaţa este limitată şi că nu pot fi rezolvate toate
problemele, dar că acum se pot face unele schimbări importante.
Există o structură sau un model de bază care ne ajută să ne
organizăm gândirea şi răspunsurile terapeutice atunci când avem nevoie să
ne dăm seama unde ne aflăm şi ce trebuie să facem în procesul terapeutic.
După M. Hoyt (2006), desfăşurarea fiecărei şedinţe de terapie poate fi
conceptualizată ca având cinci etape sau stadii. Aceste etape tind să apară în
succesiune şi fiecare decurge din cea anterioară, astfel încât următoarea este
o precondiţie a parcurgerii cu succes a celei anterioare. Pacientul alege
terapia înainte de a forma o alianţă; alianţa terapeutică stabileşte baza pentru
definirea scopurilor; stabilirea scopurilor duce la concentrarea asupra unor
strategii specifice de schimbare; atingerea scopurilor antrenează discuţii cu
privire la sarcinile pentru acasă, prevenirea recăderilor şi perioada de pauză;
finalul se îndreaptă către dezvoltarea continuă a pacientului şi posibila sa
întoarcere la tratament.
Structura temporală a terapiei (M. Hoyt, 2006)
În plus, structura fiecărei şedinţe de terapie tinde să reflecte sau să fie
paralelă cu mersul în ansamblu al tratamentului. Problemele apărute în mod
tipic în primele etape ale tratamentului sunt similare cu cele din primele etape
ale fiecărei şedinţe; etapa de mijloc a tratamentului se aseamănă cu etapa de
mijloc a fiecărei şedinţe; problemele ce caracterizează etapele de mai târziu
din cursul terapiei tind să caracterizeze şi etapele de mai târziu ale fiecărei
şedinţe. Recunoaşterea respectivelor stadii/ etape de tratament şi a sarcinilor
specifice în cadrul acestora, atât pentru fiecare şedinţă, cât şi pe durata
întregului tratament, poate ajuta la mărirea eficacităţii şi eficienţei terapiei.
Din perspectiva terapiilor de scurtă durată, există o serie de întrebări
organizate în jurul dimensiunii timp.
Etapa anterioară tratamentului
Schimbarea începe chiar înainte de contactul cu pacientul. Acesta a
hotărât că există o problemă şi ar dori ajutor pentru a rezolva dificultatea sa.
Iată câteva întrebări pe care terapeutul le adresează la telefon sau le obţine
în urma aplicării unui chestionar, atunci când face programarea iniţială:
Care este problema? De ce aţi sunat acum?
Cum vedeţi sau cum înţelegeţi situaţia dvs.?
Ce credeţi că ar fi de ajutor?
Cum aţi încercat să rezolvaţi problema până acum? Cum a mers?
Când problema nu este prezentă (sau nu este atât de rea), ce se
întâmplă în mod diferit?
Vă rog să fiţi atent la intervalul de timp dintre momentul prezent şi cel
în care ne vom întâlni, astfel încât să îmi puteţi descrie, când problema
nu este atât de gravă (când dvs. şi soţul/ soţia dvs. vă înţelegeţi, când
nu vă simţiţi deprimat, când nu beţi atât de mult etc.), ce faceţi în mod
diferit atunci? Acest lucru ne-ar putea oferi unele indicii cu privire la ce
ar trebui să faceţi mai mult. Identificarea excepţiilor de la problema
dvs. v-ar putea fi de folos.
Etapa timpurie a tratamentului şi etapa timpurie a fiecărei şedinţe
În momentul în care începem o şedinţă şi o terapie, trebuie să
acordăm atenţie în special formării unei bune alianţe, interesându-ne despre
posibilele schimbări de la ultima discuţie şi stabilind scopurile şedinţei şi terapia.
Câteva întrebări folositoare ar putea include:
De când am vorbit ultima dată (sau, de când aţi făcut programarea), ce
aţi observat ca fiind un pic mai bine sau diferit? Cum a avut loc asta?
Ce aţi făcut?
Când problema dvs. nu constituie o problemă?
Cum numiţi problema? Ce nume i-aţi dat?
Când (şi în ce mod) vă influenţează (problema) dvs. şi când (şi în ce
mod) o influenţaţi dvs.?
Care este ideea sau teoria dvs. în legătură cu ce v-ar ajuta să scăpaţi
de problema dvs.?
Cum vă pot fi eu, ca terapeut, cel mai bine de folos?
Dacă ar fi să ne întâlnim doar o dată sau de câteva ori, asupra cărei
probleme aţi dori să ne concentrăm pentru a o rezolva mai întâi?
Ce trebuie să se întâmple aici, astăzi, astfel încât în momentul în care
plecaţi să puteţi simţi că această şedinţă a fost valoroasă pentru dvs.?
Ce sunteţi dispus să schimbaţi astăzi?
Având în vedere prin ce aţi trecut, cum aţi reuşit să faceţi faţă atât de
bine?
Dacă vom lucra din greu împreună, care vor fi primele indicii că ne
îndreptăm în direcţia cea bună?
Pe o scară de la unu la zece, unde se află problema dvs. acum? Unde
ar trebui să se afle pentru ca dvs. să vă hotărâţi că nu mai aveţi nevoie
să continuaţi terapia?
Să presupunem că la noapte, în timp ce dormiţi, are loc un miracol şi
problema care v-a adus aici se rezolvă. Când vă treziţi mâine, cum veţi
observa mai întâi că a avut loc miracolul? Care va fi primul indiciu că
lucrurile merg în direcţia cea bună? Şi alt indiciu?
Etapa de mijloc a tratamentului şi etapa de mijloc a fiecărei
şedinţe
În această etapă avem nevoie să urmărim dacă am stabilit o bună
alianţă terapeutică şi dacă mergem în direcţia dorită. Dacă nu, pot fi realizate
unele „corecţii”. Este indicată o posibilă redirecţionare în funcţie de răspunsul
pacientului la întrebări de tipul:
Vă este de ajutor ce am lucrat până acum? Ce am putea face să fie şi
mai de ajutor?
Aveţi întrebări pe care aţi vrea să mi le puneţi?
Lucrăm la ce doriţi dvs. să lucrăm?
Se pare că mi-a scăpat ceva din ce mi-aţi spus. Ce pot face pentru a
vă fi mai de ajutor acum?
Etapa târzie a tratamentului şi etapa târzie a fiecărei şedinţe
Finalizarea, care poate fi definită ca fiind „extragerea terapeutului din
ecuaţia relaţiei de succes” (J.P. Gustafson, 1986, cit. din M. Hoyt, 2006),
devine centrală. Există unele probleme pe care ar trebui să le abordăm, după
cum ne sugerează următoarele întrebări de ghidare (M. Hoyt, 2006):
Atingerea scopurilor/ teme pentru acasă
V-a fost de ajutor acest lucru? În ce fel?
Pe care dintre lucrurile de ajutor pe care le-aţi făcut credeţi că ar trebui
să continuaţi să le faceţi? Cum puteţi face acest lucru?
Între momentul prezent şi data viitoare când ne vom întâlni (sau,
pentru a ne asigura că lucrurile merg în direcţia corectă), aţi fi dispus
să (faceţi asta)?
Cine vă poate fi de ajutor în a face ……? Ce ar putea interveni şi cum
vă puteţi pregăti pentru a face faţă acestor provocări?
Menţinerea scopurilor şi prevenirea recăderilor
Care ar fi semnalul că problema pe care o aveaţi s-ar putea întoarce?
Să presupunem că aţi dori să vă întoarceţi la toate problemele pe care
le aveaţi când aţi intrat pentru prima dată în cabinet. Dacă ar fi să vă
autosabotaţi, ce ar trebui să faceţi ca să se întâmple acest lucru?
Cum ar putea (problema dvs.) să încerce să vă păcălească să o lăsaţi
să preia controlul asupra dvs.?
Ce va trebui sa faceţi pentru a mări şansele ca lucrurile să meargă
bine, chiar dacă ar fi să nu veniţi aici un timp?
Cine va fi bucuros să audă despre progresele înregistrate de dvs.?
Cine din prezentul sau trecutul dvs. (familie, prieteni, colegi) v-ar
susţine eforturile?
Vă treziţi uneori gândindu-vă la lucrurile pe care le discutăm noi aici?
Luarea unei pauze
Aţi dori să faceţi o altă programare acum sau să aşteptaţi şi să vedeţi
cum decurg lucrurile şi să mă sunaţi, dacă este necesar?
Aţi dori să facem programarea peste trei săptămâni, şase săptămâni
sau aţi dori să mai aşteptaţi un pic?
Cât de mult timp vă puteţi imagina că veţi controla singur lucrurile?
3. Câteva reguli de aplicat într-o psihoterapie eficientă
Să nu subestimăm niciodată punctele forte ale pacienţilor! Să-i lăsăm pe
ei să facă cea mai mare parte din treabă. În cele din urmă, puterea se află în
pacient. Nu schimbăm pacienţii în adevăratul sens al cuvântului, generăm doar
contexte în care ei se pot schimba. De aceea, trebuie să subliniem
responsabilitatea pacientului de a se schimba. Aşadar, să întărim punctele forte
şi abilităţile pacientului, nu slăbiciunile şi lipsurile sale. În aceasta constă apelul
recent la o psihologie pozitivă: „Mesajul nostru este de a reaminti celor din
domeniul nostru că psihologia nu este doar studiul patologiei, slăbiciunii şi
prejudiciilor; este şi studiul forţei şi virtuţii. Tratament nu înseamnă doar
repararea a ceea ce s-a stricat, ci şi îngrijirea a ceea ce este mai bun” (Seligman
şi Csikszentmihalyi, 2000, cit. din M. Hoyt, 2006).
Să ajutăm pacienţii să se menţină sănătoşi! Este important ca pacienţii
noştri să achiziţioneze noi deprinderi de viaţă, pentru a se menţine sănătoşi.
Aceste deprinderi se pot realiza prin intermediul unor întăriri de natură internă şi
externă. Dacă un anumit comportament este întărit atât de o motivaţie internă
puternică, dar şi de societate, atunci respectivul comportament va avea tendinţa
de a se stabiliza. Întărirea comportamentelor adaptative nou achiziţioante trebuie
realizată în funcţie de patru niveluri de nevoi, aflate în interacţiune reciprocă (I.
Holdevici, 2000): nevoia de schimbare şi dezvoltare psihică şi biologică;
aşteptările pacientului şi automonitorizarea (imaginea de sine),
autoadministrarea de întăriri pozitive şi negative, lucrul asupra imaginii se sine;
sancţiunile sociale (familiale şi a celor venite din partea persoanelor de aceeaşi
vârstă); cerinţe sociale cu caracter mai larg (vecini, mediu cultural, norme socio-
culturale).
Să stabilim o bună direcţionare pentru fiecare şedinţă şi pentru terapie în
ansamblul ei! Dacă avem prea multe informaţii, nu ne îndreptăm în nicio direcţie.
Să luăm în considerare „De ce acum?” caută pacientul terapie. Care este teoria
acestuia cu privire la comportamentul său problematic? Să elaborăm un plan şi
să conducem şedinţa după cum este necesar. Să evităm ocolişurile care nu sunt
necesare.
„Dacă un pacient îţi expune faptele goale, umblă la sentimente; dacă îţi
expune sentimentele, umblă la faptele goale.”
Să-i simpatizăm pe pacienţii noştri! Un aspect cunoscut în psihoterapie
este acela că dacă nu-ţi plac pacienţii, nu poţi empatiza cu ei. Empatia
terapeutului este o cale de cunoaştere a pacientului său. Simpatia este o cale de
relaţie. Dacă nu îţi simpatizezi pacientul, acest lucru se va împotrivi muncii tale şi
în mod sigur va fi observat de pacient. Într-o manieră defensivă, pacientul se va
îngropa tot mai mult în problemele care l-au adus la terapie. De preferat ar fi
situaţia în care terapeutul simte că pacientul respectiv nu-i place sau nu-i inspiră
încredere şi atunci să-l direcţioneze în altă parte (S.R. Lankton, 1990). Dacă
acest lucru se întâmplă prea frecvent, terapeutul însuşi are nevoie de
psihoterapie (I. Holdevici, 2000).
Să acordăm o mare atenţie capacităţii şi conduitei empatice a
terapeutului! În această perspectivă, a fi empatic include acceptarea perspectivei
pacientului şi folosirea ascultării reflexive. Totodată, empatia terapeutului are în
vedere şi punerea în balanţă a ambivalenţei pacientului faţă de schimbare.
Recunoaşterea problemei duce la explicaţii, experienţa duce la schimbare!
Înţelegerea şi „insight-ul” sunt rareori suficiente. Să ajutăm pacientul să
experimenteze ceva nou. Acest lucru poate fi realizat printr-o varietate de
modalităţi:
Educaţie (de exemplu, asigurând informaţii despre tulburările anxioase
şi despre diferite tipuri de tratamente);
O interpretare psihodinamică oportună a transferului (de exemplu
„Când aţi ezitat, m-am gândit că s-ar putea să vă aşteptaţi să vă
răspund la fel cum mi-aţi relatat că obişnuiau să vă răspundă părinţii
dvs. Asta se potriveşte cu întâmplarea dvs.?”);
Reinterpretare (de exemplu, „V-aţi gândit că atunci când partenerul
dvs. procedează astfel, deşi pare că are o atitudine dominantă şi
supărătoare, poate că acela este modul lui de a încerca să-şi arate
grija faţă de dvs. şi să vă fie de ajutor?”);
Întrebări referitoare la excepţiile de la comportamentul problematic (de
exemplu, „Ce aţi făcut diferit atunci când v-aţi simţit oarecum nervos,
dar nu aţi avut un atac accentuat de panică ?”);
Tehnici de imagerie mentală, vizualizarea rezultatelor dorite;
Tehnici de relaxare şi jocuri de rol.
Să-i învăţăm pe pacienţii noştri să-şi însuşească noi abilităţi! În cazul în
care le vom prescrie sarcini pentru acasă, valorificând astfel timpul
extraterapeutic, să ne asigurăm că sarcinile sunt realiste.
Tratăm o fiinţă umană, nu un diagnostic! Nu etichetele diagnostice
construiesc realitatea! Deşi diagnosticul este fără îndoială important în
tratamentul unor tulburări cu substrat biologic (schizofrenie, tulburări bipolare,
tulburări afective majore, epilepsie, cauze degenerative etc.), diagnosticul este
adesea contraproductiv în psihoterapia de zi cu zi a pacienţilor cu tulburări mai
puţin severe (Yalom, 2002).
Să evităm etichetele diagnostice! Adeseori, terapeuţii plasează
problemele pacienţilor în sfera patologicului din dorinţa de a-i înţelege şi a-i ajuta.
În acest mod, terapeutul se plasează în situaţia iluzorie că ştie care este cauza
tulburării. În acest mod, vor fi activate rezistenţele pacienţilor la terapie. Pentru a
evita etichetările, terapeutul va trebui să obţină informaţii într-o manieră subtilă,
indirectă şi metaforică. S.R. Lankton (1990) relatează cazul unui tânăr de 24 de
ani, foarte scund, care vine la terapie din motivul că îi este frică să se întâlnească
cu fetele. El a venit la terapie, deşi este o problemă pe care mulţi tineri o au,
pentru că vroia să se căsătorească, să facă copii şi nu părea că acest lucru o să
se întâmple curând. În timpul terapiei nu a vorbit deloc despre înălţimea lui.
Problema trebuia abordată fără a amplifica anxietatea deja existentă. Dacă l-ai fi
întrebat: „Îţi dai seama că femeile preferă bărbaţii înalţi?”, există riscul să
întăreşti frica deja existentă. Dar dacă îl întrebi: „Nu mi-ai spus când sau cum ai
descoperit pentru prima oară că înălţimea ta poate fi un avantaj în ceea ce
priveşte întâlnirile?”, pacientul răspunde că el, de fapt, nu consideră înălţimea lui
un avantaj. Faptul că înălţimea lui a fost privită contrar imaginii generale, i-a dat
curaj să vorbească despre înălţimea lui.
În cazul în care un pacient nu face progrese, să luăm în considerare dacă
trebuie abordate vreuna dintre următoarele aspecte:
Stabilirea unui scop greşit care nu poate fi atins;
Alianţă terapeutică precară; pacientul nu este pregătit pentru
schimbare/ terapeutul insisistă prea mult pe ideea schimbării ;
Diagnostic ratat (de exemplu, depresie, abuz de alcool şi/sau droguri,
tulburare obsesiv-compulsivă).
Când ne împotmolim (şi cu toţii ne împotmolim), să nu dăm vina pe
pacient. Consultaţi-vă! Mai întâi, vedeţi dacă respectivul pacient are vreo idee
referitoare la ce ar fi necesar pentru a merge mai departe în terapie. În cazul în
care nu depăşiţi acest impas, încercaţi să discutaţi situaţia cu un coleg. Deşi de
obicei este tentant să te consulţi cu cineva din aceeaşi şcoală terapeutică, este
adesea de ajutor să vorbim cu cineva care aderă la o teorie diferită şi are o
instruire diferită. S-ar putea să poată vedea ceva ce „lentilele” noastre nu văd.
Să folosim o bună judecată clinică! Aşa cum a fost întrebat J. Haley cum
ştie să folosească o anumită intervenţie terapeutică la un moment dat: „Nu aş
folosi-o la cineva la care nu ar merge!”
Să avem umor! În psihologia timpurie, umorul era considerat un fluid care
circulă în interiorul corpului, influenţând dispoziţia sau starea de spirit a
persoanei respective. Astăzi privim umorul nu din punct de vedere fiziologic, ci ca
un capriciu, o toană, o fantezie. În psihoterapie, este cel mai bine când umorul
iese la iveală în mod natural, nu ca o tehnică. Poate asigura confort şi relaxare şi
poate ajuta la construirea alianţei terapeutice.
4. Psihoterapia ca proces de redactare a poveştilor
Pentru unii pacienţi, terapia este îndeosebi un proces în care găsesc loc
pentru „a-şi spune povestea”. Frank McConnell în cartea sa „Storytelling and
mythmaking” (1979) spune: „Genul de poveste pe care vrei să-l spui despre tine
însuţi are multe de-a face cu genul de persoană care eşti şi care poţi deveni.”
Una dintre cele mai distinctive trăsături ale procesului psihoterapeutic este
calitatea acestuia de narare, în special calitatea narativă oral-auditivă. Această
calitate narativă ar trebui explorată în spiritul a ceea ce unii autori numesc “un
fenomen în căutarea unei teorii, nu o teorie în căutare de susţinere.”
Psihoterapia vazută ca naraţiune oral-auditivă începe să fie explorată tot
mai mult în psihologia contemporană. Rămâne de văzut ce vom putea învăţa din
această abordare şi cum vom putea aplica această cunoaştere, atât din punct de
vedere conceptual, cât şi practic, procesului de psihoterapie?
De ce o perspectivă narativă asupra psihoterapiei?
Cel mai simplu s-ar putea răspunde astfel: pacienţii vin la psihoterapie
ducând în spate poveştile lor. Oricât de neînţelese pot fi aceste poveşti, oricât de
mare ar fi încărcătura lor emoţională sau oricât de lacunar ar fi redate în cuvinte,
cu toate acestea, ele conţin materialul din care se compune psihoterapia. Un alt
răspuns este acela că poveştile miturilor şi literaturii, precum şi eforturile timpurii
ale umanităţii de a explica universul nostru interior, au apărut cu mult înaintea
profesiei de psiholog. Cu atât mai mult, psihoterapia însăşi, încă de la naşterea
ei, s-a bazat pe aceleaşi arte literare, în multe dintre conceptele sale (Freud,
Jung şi May, dacă ar fi să menţionăm doar câţiva autori, din care şi-au dezvoltat
teoriile şi practicile).
V.D. Zamfirescu afirmă în cartea sa “Filosofia inconştientului” (2006) că
“literatura devansează cu mai bine de două mii de ani psihanaliza...”. Freud a
utilizat numele eroului antic Oedip, pentru a desemna “constelaţia psihică pe
care o alcătuiesc cele două tendinţe naturale aflate în inconştientul oricărei fiinţe
umane care trăieşte în cultură: incestul şi paricidul”.
Încă un răspuns la întrebarea de ce o abordare narativă asupra
psihoterapiei este acela că principiile naraţiunii, în special cele ale naraţiunii oral-
auditive – cea mai veche dintre artele literare – sunt în mod clar aplicabile în
practicarea terapiei, care în sine este în mare parte un proces de narare oral-
auditiv (L. Parker, 2006). Este un proces oral deoarece depinde de un schimb de
mesaje vorbit şi este auditiv pentru că ceea ce este vorbit rămâne inert dacă nu
este auzit.
Conceptualizarea psihoterapiei ca proces de redactare-a-poveştilor
Noţiunile narative ale psihoterapiei sunt, bineînţeles, departe de a fi o
noutate. În psihologia modernă, ele au început odată cu Freud care a plecat de
la drama lui Sofocle, Oedipus Rex (429-426 î.Hr.) în descrierea complexului
Oedip menit să simbolizeze legătura erotică inconştientă cu părintele de sex
opus şi rivalitatea faţă de părintele de acelaşi sex, complex care se dezvoltă încă
din copilărie şi care provoacă sentimente de vinovăţie şi teamă în cadrul unei
stări nevrotice. “Dacă la omul sănătos, reziduurile etapelor psihosexuale infantile
sunt minime, el depăşind complexul Oedip, la nevrotic, fixaţiile infantile au o
pondere covârşitoare” (V.D. Zamfirescu, 2006).
Urmându-l pe Freud, Roy Schafer (1980) considera naraţiunea ca parte
componentă a dialogului psihanalitic, în timp ce Donald Spence (1982) a propus
că însăşi psihanaliza constituie o căutare a adevărului narativ şi nu a celui istoric.
În schimb, dintr-o perspectivă jungiana sau analitică, James Hillman (1975)
considera studiile de caz ca un fel de activitate care presupune redactarea de
poveşti. Mai târziu, Theodore Sarbin (1986) şi Karl Scheibe (1993) au prezentat
diferite noţiuni contextual-cognitiv-comportamentale ale psihoterapiei narative –
Sabrin din perspectiva conduitei umane, iar Scheibe din cea a dramei. De fapt, în
analele psihologiei şi literaturii regăsim două accente: viaţa însăşi ca proces de
redactare a poveştilor (şi de aici noţiunea de redactare-a-poveştilor în
psihoterapie), cât şi influenţa pe care o are redactarea poveştilor asupra fiecărei
vieţi în parte. Aceste accente nu sunt nici pe departe reciproc exclusive şi pot
avea legătură unul cu altul.
L Parker (2006) propune o abordare care înglobează aspecte din
contribuţiile autorilor mai sus menţionaţi, integrând în acelaşi timp ambele
accente în ecuaţia literară: psihoterapia ca proces de redactare a poveştilor şi
influenţa pe care unele povestiri o au nu numai asupra acestui proces, ci şi
asupra vieţii înseşi. Alegerea personală pe care o face autorul mai sus menţionat
de a folosi termenul redactare-a-poveştilor, în locul celui de naraţiune, se
bazează pe simplul fapt că acesta face efectiv o descriere mai precisă a activităţii
pe care o numim psihoterapie. A nu se înţelege că ne angajăm în crearea de
ficţiune. Ba dimpotrivă! Suntem într-adevăr angajaţi în cea mai semnificativă
activitate profesională posibilă: aceea de a încerca să găsim adevărul ancestral
(unul dintre înţelesurile originare ale termenului de mit) care aparţine pe drept
unei fiinţe umane. Faptul că este ancestrală şi că implică adevărul – în sensul
fundamental al cuvântului – îmbogăţeşte sarcina psihoterapeutică de redactare a
poveştilor, reuşind în acelaşi timp să-i facă pe clienţii noştri să meargă mai
departe în viaţă.
În literatura de specialitate, acest proces de redactare-a-poveştilor are
câteva caracteristici: este activ, experienţial şi fenomenologic. Este un proces
activ în sensul că necesită atât participarea pacienţilor, cât şi pe cea a
terapeuţilor. Este experienţial deoarece o participare deplină necesită din partea
ambilor parteneri de relaţie, atât o căutare interioară, cât şi una exterioară. Este
fenomenologică deoarece această căutare urmareşte ca noi să vedem lumea
noastră în mod diferit.
Un posibil cadru conceptual
În anul 1958, M. H. Abrams (cit. din L. Parker, 2006) a subliniat importanţa
elementelor criticii literare, arătând că lucrarea în sine reprezintă preocuparea
principală, artistul sau naratorul elementul secund şi audienţa, cel de al treilea.
La această schemă, se mai poate adăugă un al patrulea element – şi anume,
acela al universului în care există lucrarea, naratorul şi audienţa. Mai recent,
Stephen Bertman (2004) a explicitat conceptul de proces creativ privit prin
prisma diverselor relaţii dintre un mit în esenţa sa, povestea care porneşte de la
acel mit, percepţia unui artist care spune din nou povestea acelui mit, diferitele
percepţii ale membrilor unei audienţe martore la acea poveste şi cum toate
aceste percepţii (atât ale artistului, cât şi ale audienţei) sunt filtrate nu doar prin
“sensibilităţile şi experienţa” fiecărui participant, ci şi prin “problemele sociale şi
evenimentele curente”. Astfel, pentru Bertman, orice tip de poveste care
porneşte de la un mit esenţial, primeşte interpretări multiple.
Plecând de la această bază în conceperea psihoterapiei ca redactare a
poveştilor, avem mai întâi povestea (sau potenţialul text), asa cum este ea spusă
sau respusă de către pacient; apoi, pacientul (sau iniţial autorul) care spune sau
respune povestea; apoi terapeutul (iniţial, audienţa) ascultând povestea sau
observând cum este spusă; şi, în cele din urmă, universul în care se petrec toate
acestea. Acest univers include nu doar cadrul terapeutic, ci şi toate “sensibilităţile
şi experienţele” atât ale pacientului, cât şi ale terapeutului, precum şi toate
“problemele sociale şi evenimentele curente”. Putem adăuga că interacţiunile
dintre şi între aceste părţi diverse contribuie, de asemenea, la modul în care
orice poveste este remodelată, într-un final.
Complexitatea acestei situaţii nu ar trebui subestimată, deoarece terapia
este solicitată de cele mai multe ori atunci când oamenii consideră că poveştile
lor de viaţă au luat-o pe un drum greşit. Fireşte, acest lucru nu presupune că
poveştile de viaţă ale terapeuţilor sunt mereu la mare înălţime. Adoptând această
perspectivă, ne putem întrebarea, cum putem intra cu încredere în acest proces
terapeutic de redactare a poveştilor?
Povestea psihoterapeutică
În sensul tradiţional, o poveste are un început, un mijloc şi un sfărşit, cu
alte cuvinte are continuitate. Acest proces are în vedere rezolvarea unui conflict
în care se găseşte implicat eroul sau eroina în momentul respectiv. În interiorul
acestei continuităţi se pot gasi anumite pattern-uri de comportament
exemplificate prin intermediul personajelor din poveste, care produc deliciul
oricărei audienţe. Variaţiile asupra acestei teme de bază pot continua la infinit,
după cum ştie orice psihoterapeut cu o experienţă mai mare de câţiva ani. Cu
toate astea, deseori nu cunoaştem celelalte personaje care contribuie la
povestea clienţilor noştri. Doar auzim despre ei de la pacienţii noştri şi astfel ne
formăm o părere superficială asupra acestor alte personaje şi a modului în care
ele afectează poveştile auzite în timpul terapiei. Cu toate că identificăm acest
lucru, alături de faptul că povestea auzită poate avea alte versiuni-în-construcţie,
trebuie să ne concentrăm pe ceea ce avem la îndemână şi să aducem elemente
din propria noastră poveste care să o susţină. Cu toate că povestea pacientului
nostru este cea la care ne concentrăm în principal şi cu toate că se presupune că
este cea pe care ni se cere sa o refacem, inevitabil, devenim parte din acea
poveste. Cu alte cuvinte, orice pacient devine, în mod efectiv, o parte din propria
noastră poveste. Aşa cum spune L. Parker (2006), “din acea relaţie dintre doi
oameni şi dintre poveştile lor evolutive reiese o altă poveste, mai satisfăcătoare
şi mai folositoare – în principal pentru pacient, dar, în mod curios, şi pentru
psihoterapeut.”
Multe abordări asupra psihoterapiei subliniază importanţa unei relaţii
pozitive între pacient şi psihoterapeut. În demersul psihoterapiei narative, relaţia
dintre cei doi mai implică şi o legătură care se axează pe o încercare comună de
facere a poveştii, o relaţie care nu seamană cu cea creată între un povestitor şi
publicul său, în cazul în care povestea este un succes.
Ne punem întrebarea, cum putem să ştim vreodată întreaga poveste a
pacientului nostru? De fapt, nu putem! Întreaga poveste nu ne este niciodată
făcută cunoscută, pentru că noi cunoaştem o singură versiune a ei, respectiv aşa
cum ne este ea spusă acum. Dar şi pentru că psihoterapia se limitează la un
număr limitat de şedinţe. Important este faptul că principiile naraţiunii, mai ales
cele ale naraţiunii oral-auditive, pot deveni un ghid util în refacerea poveştii
pacienţilor noştri.
O poveste neterminată
Cu câţiva ani în urmă a venit la cabinetul meu de psihoterapie un bărbat
de 35 de ani, cu o carieră de succes în domeniul vânzărilor. Îmi fusese
recomandat de medicul meu de familie care m-a rugat insistent să-l primesc cât
mai curând în psihoterapie.
Trecuse printr-o experienţă cutremurătoare. Era într-o călătorie cu maşina
prin Europa, împreună cu soţia şi cu fetiţa lor de 7 ani. Relaţiile dintre el şi soţie
erau extrem de tensionate, doreau o despărţire temporară la sfârşitul vacanţei de
vară, considerând-o una dintre cele mai bune soluţii la momentul respectiv. În
timpul călătoriei pe autostradă, fetiţa se găsea în spatele maşinii, fără a avea
fixată centura de siguranţa, iar soţia se afla în faţă, alături de el. În toiul unei
discuţii aprinse dintre cei doi, şoferul a fost nevoit să frâneze brusc pentru a evita
o coliziune cu altă maşină. Părinţii au scăpat cu viaţă, având doar răni uşoare, în
schimb, fetiţa lor a ieşit prin parbrizul maşinii şi a rămas fără suflare.
Tatăl fetei a venit la terapie timp de o lună de zile, după care nu a mai
venit. M-am întrebat ce se întâmplase cu el. După o jumătate de an, a venit la
cabinet şi a cerut să mă vadă. Având o oră la dispoziţie, l-am primit imediat.
Odată ce a luat loc la mine în cabinet, şi-a pus mâinile pe faţă şi a început să
plângă uşor. Era pentru prima dată când făcea acest lucru. L-am întrebat de ce
renunţase la terapie. Mi-a răspuns că nu mai suporta să-şi respună povestea
tristă. Mai mult, ştia că un bărbat trebuie să fie puternic şi să nu plângă niciodată.
Apoi l-am întrebat de ce a plâns imediat ce a intrat în cabinet. Mi-a spus că şi-a
dat seama că doar la mine în cabinet poate să-şi consume durerea.
Încă mă mai gândesc la el şi la povestea lui care rămâne pentru mine
neterminată.
Strategii clinice utilizate în psihoterapia narativă
Ne propunem să plecăm de la următorii termeni de bază atunci când
vorbim despre psihoterapia văzută ca un proces de redactare-a-poveştilor:
problema prezentată, trecutul pacientului şi elemente de redactare a poveştilor
(personajele discriminate, trăsăturile intergeneraţionale, reversul medaliei,
momentele critice şi continuitatea).
Pentru a reface o poveste sau pentru a o spune într-un alt mod, pacientul
şi terapeutul trebuie să dobândească o înţelegere a ceea ce înseamnă
continuitate, atât din punct de vedere contemporan, cât şi istoric. Atât problema
acuală, cât şi trecutul pacientului, deşi sunt în mod invariabil legate, au propriul
lor set de dinamici.
Problema actuală a pacientului
Ceea ce este necesar să se ştie despre problema curentă sunt
următoarele: Cum este ea percepută? Când a apărut? În ce mod interferează cu
funcţionarea actuală a pacientului? Şi ce se petrecea în viaţa acestuia în
momentul izbucnirii - nu neapărat timpul exact, ci intervalul de timp care cuprinde
o perioadă de şase luni înainte de începutul disconfortului emoţional? Primele
trei dintre aceste întrebări (cum, când şi în ce mod) sunt de obicei clarificate
repede. Dar reconstituirea a ceea ce s-a întâmplat în viaţa pacientului în
momentul apariţiei acestei probleme sau ceea ce s-a întâmplat în perioada de
timp anterioară apariţiei acesteia, poate dura mai mult timp. Motivul acestui cadru
de şase luni este acela că emoţiile nu ies mereu la suprafaţă în momentul în care
evenimentul se desfăşoară – un motiv bun să reasamblăm pe parţi povestea.
Există mai multe strategii pe care le utilizăm în acest sens. De pildă,
putem să le cerem pacienţilor să-şi proiecteze experienţa evenimentelor
neplăcute pe o pânză imaginară, ca şi cum ar picta-o. Întrebaţi-i ce culori
folosesc, ce forme se prefigurează, ce porţiuni ale pânzei par deschise la
schimbare şi care sunt reacţiile lor la ceea ce creează. Apoi, le putem cere să-şi
concentreze atenţia în zona periferică a pânzei lor imaginare şi să vorbească
despre ceea ce văd acolo - adică, să vorbească despre ceea ce zace în spatele
picturii create. Scopul acestui exerciţiu de imaginaţie este dublu. Pe de o parte,
le permite pacienţilor sa-şi proiecteze situaţia neplăcută, dezagreabilă, în afară,
să o externalizeze, astfel încât să poată câştiga un sentiment de control. Pe de
altă parte, exerciţiul le permite să se deplaseze, din punct de vedere cognitiv, în
propria lor imaginaţie (L. Parker, 2006).
Toate aceste tipuri de exerciţii sunt limitate doar de neîndemânarea
terapeutului sau a pacientului. De fapt, este un apanaj trist al societăţii în care
trăim că prea des ne lipseşte capacitatea de imaginaţie, lăsând anumiţi pacienţi
şi terapeutţi pe un tărâm al neputinţei, incapabili să se aventureze în zona
cognitivă cea mai bogată dintre toate.
Trecutul pacientului
Este necesar ca trecutul pacienţilor noştri să fie integrat procesului de
redactare al poveştilor. În acest tip de informaţii despre trecut găsim deseori
sursa pattern-urilor comportamentale dezadaptative. Este necesar să se
cunoască istoria de familie a pacientului: Ce relaţii de susţinere are? Ce
evenimente traumatizante s-au petrecut şi la ce vârstă? Ce mesaje din partea
familiei a introiectat/ internalizat în legătură cu propria persoană? În ce fel de
activităţi imaginative a fost captivat în perioada copilăriei ? Care erau poveştile lui
preferate atunci când era copil? Ce tip de relaţii de familie sunt stabilite în
prezent?
Deşi fiecare poveste este diferită, bogăţia acestui material este
inepuizabilă. Istoria familială ne spune foarte multe despre povestea în curs de
desfăşurare, precum şi despre orice legaturi existente între această poveste şi
elementele din trecut.
De asemenea, trebuie aduse la suprafaţă informaţii cu privire la ceea ce s-
a întâmplat odată ce pacientul nostru a părăsit mediul familial: Ce fel de relaţii a
stabilit? În ce mod s-au dezvoltat aceste relaţii şi au fost reuşite? Cine este
important pentru pacientul nostru în momentul de faţă? Pentru ce fel de activităţi
manifestă interes? Ce visuri au fost abandonate şi căror visuri le-a dat curs?
Care este sistemul său actual de valori?
Majoritatea acestor informaţii poate fi aflată punând pur şi simplu
întrebările potrivite, aşa cum se întâmpla în orice dialog terapeutic de calitate.
Accentul se pune pe mesajele pe care pacienţii le-au primit în perioada
copilăriei, mai ales pe cele internalizate, cele care dictează în privinţa
comportamentului şi devin pattern-uri uşor de identificat. În această privinţă,
noţiunea de cartografiere a lui R.D. Laing (1972) este foarte folositoare. Prin
cartografiere, Laing a făcut referire la acele mesaje pe care copiii le primesc şi
care le spun cine sunt şi ce se aşteaptă de la ei – mesaje precum: “Eşti exact ca
unchiul tău”, sau “Tu eşti cel deştept” sau “Nu o să însemni niciodată nimic”.
Asemenea mesaje, dacă sunt crezute, pot evolua în tipare comportamentale
nedorite şi simptomatice.
Pentru a ajunge la aceste mesaje şi pentru a scoate la suprafaţă unele din
temele şi motivele care ne caracterizează viaţa, un exerciţiu util este cel propus
de Akhter Ahsen (1972, cit. din L. Parker, 2006): Spuneţi-i pacientului să-şi
vizualizeze ambii părinţi, apoi cereţi-i să aducă în imediata sa apropiere, faţa
unuia dintre părinţi (ca şi cum ar fi o oglindă lângă el). Apoi, cereţi-i să se uite în
ochii părintelui ca să vadă ce fel de mesaje transmit acei ochi. Odată ce
respectiva imagine a fost explorată, cereţi-i pacientului să o înlocuiască cu faţa
celuilalt părinte şi repetaţi aceleaşi întrebări. Acest exerciţiu scoate la suprafaţă
de cele mai multe ori o multitudine de emoţii, nu doar pentru că mesajele
internalizate pot să fie încă dureroase, ci pentru că se întâmplă adesea ca actul
de recunoaştere a lor să fie la fel de dureros.
Odată ce mesajele au fost identificate, trebuie să exploram modul în care
ele au influenţat viaţa pacienţilor noştri. În funcţie de cât de puternice sunt
rădăcinile acestor mesaje, această sarcină este consumatoare de timp şi
migăloasă.
Se ştie că, în general, copiii înţeleg poveştile pe care le citesc în moduri
foarte diferite. Asemenea poveşti pot deveni un test proiectiv deosebit de util
menit să ne dezvaluie cu ce personaje imaginare s-au identificat în copilărie, ce
fantezii şi-au construit în legatura cu viaţa, ce căi de îmbogăţire a propriei lor vieţi
au găsit, în ciuda unor experienţe negative prin care au trecut. Pentru ca
psihoterapia să fie cu adevărat eficientă, este mereu nevoie de acest tip de
informaţie. De bună seamă, literatura ne influenţează mai mult decât ne putem
imagina.
Ilustrăm un caz preluat şi adaptat după L. Parker (2006) :
A spus că la şcoală copiii se luau mereu de ea. Astfel, nefiind acceptată
de către grup, ajunsese la concluzia că trebuie să fie diferită de ceilalţi.
Profesorii, spunea ea, nu au văzut niciodată ce se întâmpla, pentru ca aceşti
copii erau suficient de inteligenţi, încât să nu fie prinşi. Mi-a descris cum o dată,
una dintre fete a tras-o de păr dintr-o parte, în timp ce altă fată o trăgea de păr
din cealaltă parte, împiedicând-o să se apere. A spus că încă mai era furioasă în
legătură cu acel incident şi că uneori se descarcă de acea furie, pe prietenii ei
actuali.
Pentru că a spus această parte a poveştii pe un ton aparte, am întrebat-o
ce i-ar plăcea să facă, acum când este adult, pentru fetiţa de 11 ani de care se
luau colegii. A început să plângă. Încă oftând, a spus că îşi dorea să îi dea acelei
fetiţe toată dragostea şi protecţia pe care o merita.
O altă tehnică utilizată frecvent în şedinţele de psihoterapie este cea a
proiecţiei în timp, o tehnică menită să conducă la reevaluarea diverselor
experienţe de viaţă ale pacienţilor (O. Dimitriu, 2004).
Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în cap.
Ce poate să ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci părinţilor mei
că îmi vâră prostii în cap? Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi
revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi îmi dau seama care este adevărul. Cu
toate acestea, o parte din mine încă mai crede în asemenea lucruri.
Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât mai
confortabil pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi
ochii şi să-ţi imaginezi că ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut,
o maşină care te va readuce oricând doreşti în prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi
o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai atunci când avea 10, 9, 8 ani sau
mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?
Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.
Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când aveai 5
ani. Micuţul Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre el. Desigur, el
nu realizează că acest bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte
ceva special pentru această persoană, o afinitate puternică şi, de aceea, va
asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imaginezi această situaţie?
Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt
acum vine spre copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: “Mihai, aş vrea să
vorbesc cu tine”.
Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?
Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri despre
păcat, despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate astea sunt
nişte prostii, Mihai, doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de
acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor pedepsi. Dar, ascultă-mă cu atenţie Mihai,
eşti un copil bun (pauză).
Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil bun,
chiar dacă nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest mod pentru
următoarele 5 minute)
Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-am
spus! Acesta este purul adevăr!
Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai ceva
de adăugat pentru micuţul Mihai?
Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei sunt
bine intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre religie.
Elemente de redactarea a poveştilor psihoterapeutice
Cunoaşterea trecutului pacientului este esenţială în procesul de redactare
a poveştilor. Fără aceste elemente legate de trecut, nu avem de la ce să plecăm
în redactarea ei (L. Parker, 2006). Nu numai că realizează conexiunea dintre
trecut şi prezent, ci asigură şi continuitatea necesară pentru recunoaşterea
temelor, motivelor şi pattern-urilor din povestea respectivă. Din nefericire, nu
putem schimba trecutul! În cel mai bun caz, îi putem asista pe pacienţii noştri în
încercarea de a percepe trecutul lor într-un mod diferit. Pentru a face asta,
trebuie să avem câteva repere care să se aplice cu uşurinţă cadrului oral-auditiv
al naraţiunii.
În acest scop, următoarele elemente ar putea să ne fie utile: personajele
discriminate, trăsăturile intergeneraţionale, reversul medaliei, momentele critice
şi continuitatea.
Personajele discriminate
În povestea lui Psyche şi Eros, tatăl tinerei fecioare a cărei poveste este
spusă, dispare de tot din poveste, încă din primele paragrafe. Pur şi simplu nu
mai auzim niciodată de el în toată desfăşurarea poveştii. Cu toate astea, tatăl are
o mare valoare instrumentală în evenimentele care au urmat. Altfel spus, el este
cel care pune acţiunea în mişcare.
Povestea de dragoste dintre Eros (Cupidon) şi Psyche, este considerată
un model al dragostei care reuşeşte să învingă toate dificultăţile. Geloasă pe
frumuseţea femeii muritoare Psyche, Afrodita (Venus) l-a rugat pe fiul său, Eros,
să-i străpungă inima, cu una din săgeţile cu vârf de aur. Doar astfel, Psyche se
va îndrăgosti de cel mai urât om de pe pământ. Eros a căzut de acord, însă din
greşeală, s-a înţepat şi el în săgeată şi s-a îndrăgostit de Psyche. Văzând că toţi
laudă frumuseţea lui Psyche, dar nimeni n-o vrea de soţie, tatăl ei a consultat
oracolul, care le-a spus s-o ducă pe un vârf de munte, deoarece îi este menit să
aibă un soţ nepământean. După multe încercări prin care au trecut amândoi,
Zeus, impresionat fiind de dragostea puternică a celor doi, a făcut-o pe Psyche
nemuritoare.
Într-o altă poveste minunată culeasă de Fraţii Grima, Rumpelstiltskin, tatăl
tinerei fete dispare încă din primele rânduri ale poveştii. Tot el este cel care pune
povestea în acţiune. Pentru a scoate regatul din sărăcie, fetei de morar îi revine
sarcina de a transforma paiele în aur. Astfel, va reuşi să-şi salveze tatăl. Apare
un spiriduş şi o ajută să facă această vrajă, paiele prefăcându-se imediat în aur.
În psihoterapie, ne întâlnim deseori cu situaţii asemănătoare, în care
pacienţii tind să se concentreze în special pe un personaj, ignorând total rolurile
jucate de celelalte personaje. De aceea, trebuie să ne asigurăm că aceste
personaje sunt identificate şi că rolurile lor sunt integrate în procesul de
redactare a poveştilor. Să nu uităm că orice prezentare este părtinitoare şi că
amintirile noastre sunt mereu, până la un punct, selective sau supuse erorii.
Trasăturile intergeneraţionale
Prin expresia trăsături intergeneraţionale ne referim la trecutul persoanelor
semnificative din viaţa pacientului (părinţi, bunici, rude etc). După cum se ştie, de
obicei, părinţii ies destul de şifonaţi din psihoterapie. Pentru a găsi varianta
corectă a poveştii, avem nevoie de o perspectivă nouă. Şi mamele, şi taţii au
poveştile lor. Mulţi dintre ei chiar au încercat să facă faţă cum au putut mai bine
diverselor situaţii de viaţă. Fireşte, acest lucru nu scuză abuzul.
Cunoaşterea trăsăturilor intergeneraţionale îi ajută pe pacienţi să vadă
totul din perspectiva părinţilor lor. De asemenea, aceste trăsături ar putea să le
explice ceea ce s-a întâmplat cu ei, cu ceva timp în urmă.
Reversul medaliei
Câteodată este înţelept să privim şi cealaltă parte a poveştii, ceea ce
numim reversul medaliei, atunci cand eşecul şi succesul, de exemplu, sunt pur şi
simplu văzute ca două părţi ale aceleiaşi monede. De pildă, o despărţire de
persoana iubită, ar putea însemna începutul unei perioade mai bune din viaţă şi,
în final, un succes.
Momentele critice
Uneori, în viaţă şi în psihoterapie trăim insight-uri profunde. Ele par că vin
de nicăieri, arătându-ne viaţa într-un mod care ne-a fost până atunci inaccesibil
(L. Parker, 2006). Astfel de momente ne oferă deseori informaţii nu doar despre
trecut, ci şi despre viitor. Ne punem întrebarea, de unde vin aceste insight-uri? Şi
cum ar putea aceste momente să fie mai uşor accesate în psihoterapie?
Insight-ul (descoperire intuitivă şi bruscă) dă la o parte vălul iraţional care
maschează adevăratele origini ale acţiunilor pacientului. În acest context, pot să
apară schimbări în sfera personalităţii sale.
Stephen Bertman (2003) a descris insight-ul ca fiind acea postură pe care
a ales-o sculptorul grec Myron pentru statuia sa Aruncătorul de Disc. Acea
postură, explică Bertman, întrupează “momentul dintre avânt şi aruncare,
momentul care însumează ceea ce a fost înainte şi ceea ce urmează să fie”.
Shelly (citat din L. Parker, 2006) descrie astfel de momente ca lună interioară
sau “interlunaţie”, luna care dispare uneori, dar care, cu toate acestea, rămâne
în continuare acolo.
Conform acestor autori, insight-urile cuprind tot ceea ce a fost înainte şi
încă ceva ce urmează să fie. Asemenea momente sunt esenţiale în procesul de
definire a vieţii. Dar cum putem oare să fim receptivi la asemenea insight-uri,
când trăim într-o lume atât de agitată?
O cale bună ar fi aceea de a ne asculta cele mai adânci gânduri, acele
gânduri îngropate în spatele minţii, inimii şi sufletului nostru, care ne spun ceea
ce este cu adevarat important pentru noi. Ar putea fi folositor să o luăm pur si
simplu mai uşor şi să ascultăm. Asemenea momente se petrec de obicei în mod
neaşteptat. De aceea, e bine să ne ascultăm mereu sinele interior.
În procesul psihoterapeutic, ar trebui să-i facem pe pacienţii noştri să fie
tot mai atenţi la resurselor lor interioare, la interlunaţiile care îi aşteaptă, la
propriile insight-uri.
Continuitatea
Momentele critice pot deveni pietre de temelie pentru continuitatea care
este foarte necesară în redactarea eficientă a poveştilor. Uneori, aceste
momente ne pot deschide ochii la energia pe care o avem în spatele a ceea ce
credem că ne face să eşuăm. Ne pot da speranţa necesară pentru a finaliza
ceva ce a fost început cu mult timp în urmă. Sau ne pot îndrepta în direcţia unor
drumuri mai bune în viaţă. Aşa cum spune L. Parker (2006), atunci când urechea
noastră interioară se ancorează la interlunaţiile vieţii, vom fi capabili să ne
spunem poveştile în moduri mai satisfăcătoare şi, de asemenea, vom putea să-i
ajutăm pe pacienţii noştri să procedeze la fel.
În continuare, vom prezenta o strategie terapeutică paradoxală în
redactarea unei poveşti terapeutice.
Lucia era o tânără de 19 ani care studia în Bucureşti la facultatea de
biologie. Era dintr-un oraş din nordul ţării şi venise în capitală pentru a-şi
definitiva studiile. Părinţii ei se temeau că o fată atât de tânără şi într-un oraş atât
de mare, ar putea avea probleme. Prin urmare, i-au cerut Luciei, iar fata a
acceptat, să meargă la şedinţe săptămânale de psihoterapie. Pacienta m-a
anunţat că va veni la şedinţele săptămânale stabilite, dar nu intenţionează să
participe la psihoterapie. Această dezvăluire a rezultat dintr-un refuz al unui
terapeut anterior de a colabora cu ea, doar dacă aceasta devine pacientă. Acest
terapeut a utilizat forţa în combaterea rezistenţei Luciei la terapie şi tocmai din
această cauză, pacienta nu s-a mai întors. Fata a venit apoi la mine şi am fost de
acord să-i continui planul, cu o singură condiţie: i-am cerut să scrie o scrisoare în
fiecare săptămână părinţilor ei, detaliind şedinţa anterioară.
Prima oară trebuia să-mi citească scrisoarea, pentru a asculta eventualele
contradicţii sau discrepanţe şi, în final, scrisoarea să fie cât mai plauzibilă şi
credibilă. Pacienta a crezut că acest plan e unul minunat şi chiar s-a bucurat de
el din toată inima. În încercarea de a face scrisorile cât mai plauzibile, Lucia (fără
să realizeze), se confrunta cu problemele ei reale. În încercarea de a o ajuta să-
şi facă scrisorile consistente, eu o ghidam către soluţiile reale. În timpul celei de-
a opta şedinţe, Lucia a realizat râzând că chiar se află sub tratament, pe care îl
găsea extrem de util şi intenţiona să-l continue, astfel încât toată această şaradă
să ia sfârşit.
Ca în toate intervenţiile paradoxale soldate cu succes, pacienta nu s-a
supărat pe mine, ci, din contră, m-a felicitat pentru că am ajutat-o. Din
perspectiva psihoterapiei narative, am ajutat-o să-şi respună povestea, să
descopere o poveste mai satisfăcătoare şi să acceseze noi căi de creştere şi
dezvoltare personală
Doi ani mai târziu, văzând numele Luciei în programările mele, m-am
întrebat ce se întâmplase. Când a intrat, părea ca de obicei. După ce mi-a spus
ce se mai întâmplase în viaţa ei, mi-a povestit că vorbise de curând cu părinţii ei
şi că aceştia i-au sugerat să vină la mine şi să-mi spună cât de mult îi schimbase
terapia viaţa.
Am dorit să finalizăm acest prim capitol legat de contextul şi cadrul
psihoterapeutic, cu introducerea unor elemente de psihoterapie narativă. Motivul
care stă la baza acestei prezentări este legat de faptul că, din păcate, se pune
prea mult accent în psihologie pe fragmentarea experienţei trăite. În procesul
psihoterapeutic, avem nevoie de o viziune mai largă asupra vieţii.
Considerarea redactării poveştilor ca posibil punct de referinţă pentru
psihoterapie, reprezintă o încercare valoroasă a multor psihoterapeuţi. Dacă nu
ajungem să recunoaştem acele insight-uri valoroase cu privire la noi înşine,
acele interlunaţii care fac legătura dintre trecutul şi prezentul nostru, dacă nu
găsim modalităţi de a identifica continuitatea care ne defineşte vieţile şi dacă nu
învăţăm să-i ajutăm pe pacienţii noştri să facă acelaşi lucru, atunci cu siguranţă
ne este destinat să trăim poveşti neterminate (L. Parker, 2006).