O istorie urita sau despre „o tara de slugi nenorocite“    Gabriela GHEORGHISOR

Radu ALDULESCUAmantul ColivareseiEditura Cartea Romaneasca,Colectia „Proza“, Bucuresti, 2006, 424 p.

Privind retrospectiv proza româneasca de dupa 1989, se poate cu usurinta constata ca tendinta dominanta (din punct de vedere cantitativ, dar si al impactului la receptare) este aceea a asa-zisului realism mizerabilist. Dincolo de exhibarea scripturala, in limbajul cel mai crud, a tuturor fantasmelor sau experientelor sexuale posibile, insotita de ample dezbateri critice in presa culturala a momentului, realizarile literare ale tinerilor douamiisti ramin efectiv putine, si nu din cauza tematicii in sine (rezumabila in trei cuvinte – sex, alcool, droguri – si redevabila vechilor „tineri furiosi“ ai prozei americane), ci a lipsei de talent narativ sau de stil.

- Avatarurile realismului mizerabilistCu totul altfel se prezinta insa situatia in cazul „prozei de urit si de mizerie“ (sintagma ii apartine criticului Dan C. Mihailescu) a unor autori afirmati in anii ’90 (ca Daniel Banulescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu sau Dan Lungu), proza in care precumpaneste „alonja“ sociala si nu egofilia, iar viziunea acut naturalista (uneori cu derive fantastic-absurde) nu eludeaza virtutile constructiei epice si ale scriiturii. Formula aceasta (nelipsita de contestatii, la vremea impunerii ei, din cauza excesului de imund) revine in atentia publicului cititor printr-o emula ca Maria Manolescu (v. Halterofilul din Vitan), dar si prin reeditarea la Cartea Româneasca, in 2006, a romanului Amantul Colivaresei de Radu Aldulescu (publicat in 1996 de Editura Nemira).

- Romanul marginalilor din epoca de aurDesi poate fi comparat prin vigoarea suflului epic si prin excesul de fabulatie cu un roman precum Cruciada copiilor al Florinei Ilis, Amantul Colivaresei nu isi extrage insa sevele maligne si frisonul autenticitatii din mizeriile „tranzitiei“ posttotalitare, ci din realitatea sumbru-grotesca a epocii de aur comuniste (in treacat fie spus, fictionalizarea istoriei noastre recente sta sub semnul citorva nume razlete ca I.D. Sirbu, Ana Blandiana, Gabriel Chifu si, mai recent, Eugen Uricaru). Firul narativ, proiectind un arc temporal intre 1961 si 1985, se desfasoara incontinent si nelinear, fiind sincopat prin flash-back-uri ale memoriei protagonistului (care devine, prin intermediul stilului indirect liber, principalul reflector al evenimentelor). Romanul urmareste, astfel, traseul existential al lui Dimitrie (Mite) Cafanu, fiul mijlociu al unui nomenclaturist comunist (redactor-sef la un mare cotidian sub Gheorghiu-Dej, apoi subsubministru la Cultura) si al unei profesoare de limba româna si franceza. Adoptarea pattern-ului naratiunii picaresti are drept miza prezentarea conditiilor mizere si umilitoare de munca si de viata ale proletariatului, stratificat si el pe niveluri de saracie, pentru ca Mite, in ciuda auspiciilor favorabile sub care s-a nascut si a copilarit (familie sus-pusa, masina cu sofer la scara si femeie de serviciu), va apuca, de la doisprezece ani, calea pierzaniei.

Din acest punct de vedere, Mite reprezinta mai degraba un caz decit un tip, fatalitatea destinului sau nefiind una de mediu. Deriva in clasa cea mai de jos si devianta comportamentala au la baza o sexualitate precoce si o natura inclinata spre transgresarea interdictiilor impuse de orice fel de sistem, parental sau social-politic. Pe de alta parte, intr-o

epoca in care practica „stabilor“ de a-si „aranja“ rudele era curenta, atitudinea indiferenta a lui Grigore Cafanu fata de odraslele sale (fie ele si neascultatoare) ramine o ciudata exceptie. Copilul vicios va gasi curajul indepartarii de familie si de exigentele ei constringatoare (simbol, aici, al ipocriziei intregului sistem, intrucit Mite isi surprinde tatal intr-o ipostaza intima cu servitoarea, iar pe mama o gaseste inchisa in casa cu meditatorul de engleza) prin relatia cu vaduva de treizeci si sase de ani, Colivareasa. Femeia intuieste insa in el demonul insurgentei si al derogarii de la orice responsabilitate, motiv pentru care, la virsta majoratului, il va alunga. Inainte de a fi asumata in spirit de fronda, ca optiune constienta, conditia de marginal este astfel, in cazul lui Mite Cafanu, determinata de propria structura bio-psiho-temperamentala.

Prezentarea istoriei sale, intersectate pe lungi intervale cu aceea a orfanului crescut la casa de copii, Giani Bajnorica, ofera prilejul zugravirii unei intregi lumi, a declasatilor si a refuzatilor de soarta, o lume mustind de viciu si de promiscuitate si amintind, prin pitorescul ei comportamental si de limbaj, de „fauna“ umana din Groapa lui Eugen Barbu. Numai ca „eroii“ lui Radu Aldulescu sint, in marea lor majoritate, „constructorii“ luminosului socialism, muncitori in fabricile, santierele si uzinele infloritoare ale patriei (Uzina Policolor, Caramidaria Viezuroaia, Uzina 23 August, Fabrica de Masini-Unelte, Porcaria din Pantelimon, santierele de constructii din centrul Bucurestiului s.a.). Arta prozatorului exceleaza in surprinderea cu acuitate (in siaj naturalist) si adesea in imagini de mare plasticitate a mizeriei acestei lumi, de la paduchii soldatilor din unitatile militare la turmele de carcalaci si la verzitura de mucegai trasa din igrasia peretilor apartamentelor din cartierele marginase ale capitalei, de la frigul si duhoarea de motorina si de funingine sau de soda caustica din platformele industriale la izul de sampon ordinar si de sudoare dospita din mijloacele de transport in comun.

- O viziune romanesca intunecata si crudaIntr-o nota de pe coperta a patra a cartii, criticul Mihai Zamfir afirma ca pina la Radu Aldulescu „o lume literara céliniana n-a fost creata la noi“. De fapt, ceea ce individualizeaza romanul Amantul Colivaresei in proza româneasca este tocmai viziunea intunecata si cruda, precum la scriitorul francez, asupra unui univers cazut prada Raului si fara nici o sansa de salvare. Existenta in „aceasta vale a risului inotind in zoaie de singe pina la briu“ se defineste ca razboiul tuturor impotriva tuturor, conform adagiului homo homini lupus. Nimeni, nici macar descurcaretii care practica furtisagul sau luarea de mita, nu scapa din gheara „spurcaciunii“, a masinariei statale care a transformat indivizii intr-o turma de porci, ajustindu-le „dantura cu patentul, domolindu-i cu cite o geanta de piini, care cit o mai fi si aia, si un pachet cu oase afumate si-o sticla de tarie de fie ce-o fi, si soda caustica poa’ sa fie, daca te arde pe beregata e bine“.

Diavolul despre care se zvoneste in roman ca ar bintui zona Oltenitei pare a-si fi apropriat, de fapt, intreaga Românie, unde e „tot mai rau, parca si-a facut Cel Rau casa aici si a prins radacini si nu-l mai poate alunga nimeni“. In aceste conditii, cautarea de paliative pentru fericire, ca alcoolul, violenta, betia sexualitatii (adesea aberanta) reprezinta principala forma de supravietuire a majoritatii personajelor si, in fond, de autoinselare si de degradare a propriei fiinte. Singurele cai reale de evadare din „lumea facuta de ciini pentru ciini“ sint fie emigrarea in Vestul Europei ori in State (aleasa de multi dintre fostii colegi de la clubul de box ai lui Mite Cafanu si de fratele sau mai mic, Nicusor), fie moartea (imbratisata de sinucigasul Dorin Danciu, fost boxer, muncitor la Fabrica de Masini-Unelte).

- O istorie realista si critica a supravietuirii sub comunism

Doris Mironescu (Nouazecismul, cu forta si gratie, in Suplimentul de cultura, nr. 91/2006) intrevedea un posibil centru de greutate al Amantului Colivaresei in sugestia, insuficient dezvoltata, a acestei demonii care planeaza asupra universului romanesc, a „timpului demon“ si a „istoriei demonice“. Tema timpului malefic (sau „nerabdator“) ori a „terorii istoriei“ este veche si a fost deja valorificata cu succes in literatura noastra. Miza romanului lui Radu Aldulescu se gaseste, mai degraba, in incercarea de a prezenta modul in care un popor, pentru o perioada destul de lunga, a inteles sa lupte si sa se apere impotriva raului concret, social-politic. Compromisurile cu sistemul, fuga peste hotare,

vegetarea la limita subzistentei (practicata indelung de catre Mite Cafanu), subterfugiul sau fabricarea mentala de maledictiuni si de cotropiri diavolesti au constituit modalitatile predominante de reactie a românilor in fata raului comunist si tot atitea forme de ascundere a fricii si a lasitatii.

Invocatia „Fereasca Dumnezeu de mai rau“, care pare sa defineasca psihologia colectiva a populatiei din roman, este simptomatica. România din Amantul Colivaresei se arata „o tara de slugi nenorocite, care-si inventeaza blestemul si motivul, diavolul cu clop de padurar si cizme de cauciuc“ pentru ca „e mai la-ndemina asa“. Fuga de responsabilitatea propriului destin (pentru care Mite Cafanu devine un personaj emblematic: „doar sa fugi, fara sa stii vreodata incotro, sa fugi, sa fugi de ei, de tine, nu conteaza“; „Dumnezeu stie ce va mai fi dupa atita amageala si motaiala, tot asa o sa fie, e mai bine sa nu-ti pese si sa dormi si sa motai cu sapca trasa pe ochi“) nu e decit o falsa (si provizorie) cale de salvare. Fara sa adopte tonul acuzator si pe o ruta aparent laturalnica, a cronicii vietii unor marginali, prozatorul Radu Aldulescu schiteaza o istorie realista si critica a supravietuirii intregii societati românesti sub comunism. Si poate si o povestire simbolica despre supravietuirea poporului nostru de-a lungul vremii si mai mult „subt vremi“. 

CRONICA DE CARTE

Nouazecismul, cu forta si gratie Radu Aldulescu este, dupa toate indiciile, cel mai "solid" nume lansat in proza romaneasca a ultimilor 16 ani. Suplicant fara speranta in anticamera editurilor dinainte de ’89, prozator de sertar, de nevoie, Aldulescu scria o

literatura greu digerabila de catre stomacul usor iritabil al cenzurii comuniste. O literatura care, de altfel, nu se lasa usor digerata nici de stomacurile noastre postcomuniste. Primele reeditari ale cartilor sale, greu de gasit astazi, au aparut abia anul acesta: Proorocii Ierusalimului la Editura Corint si Amantul Colivaresei la Cartea Romaneasca.

La 12 ani dupa prima aparitie de la Nemira, Amantul Colivaresei este un roman proaspat, puternic, lipsit de orice zgura a trecerii timpului care sa-l fi facut inactual. Un roman despre viata in comunism, e

Doris Mironescu

 

drept, dar nu unul care sa-si epuizeze resursele in gestul patetic al acuzarii. (Nu de alta, dar prea multi publicisti se declara in ultima vreme "plictisiti" de retorica anticomunista. Orice devine literatura cu timpul, e adevarat, dar literatura adevarata cu greu se transforma intr-un simplu discurs ideologic!) Un roman al mediilor sociale marginale, al proletariatului in zdrente, al clasei fara identitate de sine si fara constiinta morala. Romanul lumii pe care au creat-o ultimii 50 de ani in Romania si in care noi inca traim astazi.

Lumea aici descrisa este una violenta si precara, strabatuta dintr-o parte in alta de vagabonzi cinici si batausi, gata oricind sa se aseze temporar undeva, in vreo periferie de Bucuresti, pe linga vreo fabrica, deoarece munca in sistemul socialist nu ii scoate din deprinderile lor de hotie, chiul si promiscuitate. Nu e vorba de vagabonzi veseli sau cu "suflet mare", iar faptul ca intorc spatele sistemului nu ii face niste ingeri. Ingeniozitatea autorului este de a-si lua drept reflector privilegiat pe unul dintre ei, Mite Cafanu, si de a ne oferi astfel spectacolul interioritatii acestuia, intunecata si viscoasa, cu vagi momente de iluminare. Un ins dur, care judeca cu duritate mizeria din jur.

Mizerabilismul poetic

Notiunea de "mizerabilism", destul de controversata in sine, a inceput ca simpla strimbatura esteta din nas in fata virilitatii invirtosate a unor scriitori de dupa 1990. Nu mai are rost sa subliniez potentialul ideologic al respectivei strimbaturi intr-un moment cind discursul anticomunist trebuia compromis cu orice pret, pentru ca nu cumva stinga politica sa piarda puterea. Luat insa in sens neutru, cu toate masurile de precautie necesare, mizerabilismul nu facea decit sa numeasca o stare de fapt: o atitudine de revolta a noilor scriitori, tradusa in realism "negru" cu insertii fantastice. In timp, mizerabilismul nouazecist, bine reprezentat de cartile lui Daniel Banulescu, Petre Barbu, Mihail Galatanu, Dan Lungu, partial de Bogdan Suceava, s-a "clasicizat", a devenit o reteta de succes. Debutanta Maria Manolescu, cu romanul recent Halterofilul din Vitan, face parte din trena involuntara a epigonilor acestui fenomen, confirmind astfel puterea de iradiatie a formulei.

Desi cel mai proeminent prozator nouazecist, Radu Aldulescu poate fi numai cu greu alaturat acestui grup. Si asta pentru ca, desi lumea in care se misca personajele sale este una "urita", scriitorul nu uita ca trebuie sa fie artist in primul rind, deci sa scrie "frumos". In deosebire de multi dintre scriitorii nouazecisti care isi radicalizeaza nu doar universul tematic, dar si uneltele de scriitor, alese din

panoplia cu rangi si topoare, Radu Aldulescu este un autor care stie sa foloseasca si bita, dar si stiletul. Optiunea sa tematica nu inseamna si exclusivism stilistic. Tocmai de aceea, naturalismul scrierilor sale este mai fidel si in acelasi timp mai pur decit al tuturor colegilor de generatie. Din literatura romana, l-as asemana cu Marin Preda cel din Intilnirea din paminturi, capabil sa descrie bataia cu parii dintre doi fii de taran ca pe un balet. Senzatie care revine la lectura unui pasaj ca acesta: "Cele doua crosee ale lui Mite au explodat imediat in viscerele acestui gind rau, odata cu trosnetul oaselor ambelor maxilare si odata cu presiunea resimtita in incheieturile pumnilor si durerea ascutita din falange, care-l facu sa-si infiga miinile in pieptii camasii maiorului, oprindu-l din prabusirea sa pentru a-l fixa cu lovituri cu osul fruntii, puternice si rare, de doua ori, de trei ori, in nas, in gura, in barbie, lasindu-l apoi sa cada, cu fata si pieptii camasii lac de singe, intr-o rina, cu un umar pe marginea patului si celalalt pe covor".

Cronica de familie a declasatilor

Mizerabilismul lui Radu Aldulescu este unul poetic, nu pentru ca s-ar reduce la cosmetizarea prin edulcorare a unei realitati obscene, ci pentru ca mizeaza eroic pe valorile stilului intr-un context in care ne obisnuisem ca stilul sa fie una dintre ultimele preocupari ale autorului. Textul lui Aldulescu este unul lucrat, cu dese schimbari de registru, profitind de pe urma stilului indirect liber pentru a-si varia virtutile expresive si pentru a genera o impresie de mare forta a naratiunii. In fraze fara sfirsit, istoria lui Mite Cafanu si a partenerului sau de vagabondaj Giani Bajnorica capata un relief pregnant si datorita faptului ca este adesea spusa cu cuvintele lor. Limba periferiei bucurestene, plina de "ie" si "pa" si "da", cu celebrele sale dezacorduri, se potriveste foarte bine unei mentalitati aventuroase si tranzactionale, pline de agerime, care trece cu aceeasi usuratate pe linga sublim ca si pe linga grotesc si care sucomba in fata superstitiilor: "Si ce mi-a spus vecinul atunci, oh, Dumnezeule, ce scornire smintita, ca sarmana mea soacra si-a lui Bajnorica se iubise cu insusi Cel Rau si le facuse pe fete, iar cele opt bivolite tot din negura nepatrunsa a acestei ispite se ivisera-n batatura batrinei si d-aia nu se-apropia nimeni si nu intra nimeni in curtile lor, de putoarea Necuratului, da, chiar asa cum iti spun, toata lumea stie, tot satu’, si da-i si omoara-i acolo, prin gard, tot intr-o susoteala dezlantuita si-nfricosata, incit il masuram cascaund si-amutit". Dar superstitia nu ocupa scena, deriva fantastica atit de prezenta in proza nouazecista se opreste repede, ea fiind inutila unui prozator atit de plin de resurse proprii precum Aldulescu.

In schimb, acesta se aventureaza in hatisurile unei incurcate cronici a marginasilor societatii comuniste, mai exact a centurii industriale bucurestene, printre toposuri cu rezonanta de-acum celebra: Glina, Catelu, Pantelimon, Titan, Ferentari. Meditatiile inciudate ale unui muncitor care se chinuie sa demonteze un surub dintr-un agregat, lamentarile altora ca nu li se mai aduce alcool nerafinat la fabrica de vopsea, ca sa-l poata fura pentru consum personal, solidaritatea si ura reciproca a calatorilor in comun, glumele desucheate si lejeritatea legaturilor erotice intr-o pasta sordida, omogenizanta, care e viata insasi prin aceste locuri, toate sint adunate laolalta intr-o carte cu ambitii mari, de Cronica de familie a declasatilor din comunism. Scriitorul stie sa produca pagini memorabile, precum imaginea societatii intregi ca un vast combinat de crestere a porcilor, inspirata de stagiul unuia dintre personaje intr-un astfel de loc: "Sint sase trenuri pe zi si-nghesuiala in ele de nu se poate. N-au loc unii de altii, pe tren ca si-n fabricile Platformei, Republica, Douastreiul, Granitul, Ferebeul, Cablul, Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Stela, Masini Uneltele si cite inca, la care se strivesc si se-mbrincesc si se musca, la titele scroafei nemaiprididind sa-i alapteze, abia tragindu-si sufletul si-nsirind dire de singe prin padoc, iar spurcaciunile ce alta treaba au decit sa le ajusteze dantura cu patentul, domolindu-i cu cite o geanta cu piini, care cit o mai fi si aia, si un pachet cu oase afumate si-o sticla de tarie de fie ce-o fi, si soda caustica poa’ sa fie, daca te arde pa beregata e bine".

Prin amploarea ei, aceasta cronica a unei lumi instabile isi vadeste si ea instabilitatea. Istoria lui Mite Cafanu este una plina de suisuri si coborisuri obscure, de peripetii fie in doi, alaturi de Giani Bajnorica sau de Norica, fie de unul singur, de episoade in armata, intr-o bizara casnicie la tara cu iz necurat, la uzina Policolor sau la demolarea centrului vechi al Bucurestiului. Singurul lucru care i s-ar putea imputa unei astfel de constructii bogate este diversitatea epica nemaivazuta, care te impiedica sa-i vezi centrul de forta. Centru de greutate pe care eu il detectez undeva in capitolele de la mijlocul romanului: pornind de la sugestia unei demonii care bintuie, deocamdata, Oltenita, romancierul are tactul de a lasa straveziul demon sa planeze asupra intregii sale lumi. Si nu e un demon bulgakovian acesta, de recuzita, care sa poata fi imprumutat din alta parte, eventual de la colegii de generatie, foarte bulgakovieni adesea. Ambitiile prozatorului sint mai mari: "Trece timpul, uite-l cum vine si uite-l cum trece, e oaches e oaches e oaches". Timpul e un demon, istoria este demonica. O revelatie care ar fi putut sustine un intreg epos, daca ar fi fost mai bine pusa in valoare.

Radu Aldulescu, Amantul Colivaresei, colectia "Proza", Editura Cartea Romaneasca, 2006

Referat ACEASTA SODOMA POSTMODERNA

Aceasta Sodoma postmoderna -

Radu AldulescuProorocii Ierusalimului, Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate, Bucuresti, 2004, 312 p.

Proza lui Radu Aldulescu se apleaca asupra unui univers mai putin familiar literaturii romane, cel al periferiei, al marginalitatii. Sonata pentru Acordeon (debut, 1993) si Amantul Colivaresei (1994), pentru a nu aminti decit doua dintre romanele sale, cele mai bune de altfel, ne infatiseaza lumea mahalalelor bucurestene (din Ferentari sau Dudesti): o lume sordida, mizera, care se zbate pentru supravietuire, cu relatii tumultuoase si complicate; o lume cu iubiri ambigue, ce pot fi luate foarte usor drept altceva si care se faneaza la fel de usor. Totusi, dincolo de pitorescul acestei lumi pestrite, dincolo de un anume exotism, problema majora pe care o pun romanele lui Radu Aldulescu este in primul rind cea a relatiei cu ceilalti. Personajele sale incearca din rasputeri sa faca fata acestui angrenaj monstruos care se numeste „relatii umane“. Ele stiu intuitiv, fara sa-l fi citit pe Sartre, ca infernul e celalalt, dar, pe parcurs, incearca sa-l imblinzeasca si sa se imblinzeasca. Infringere sau intelepciune? Greu de spus.

Cert este insa ca proza lui Radu Aldulescu se apropie cu o oarecare tandrete, fara edulcorare si moralisme de prisos, de un celalalt impins spre periferie, privit cu aroganta sau suspiciune, intrucit refuza sa faca jocul societatii, sa accepte un model impus de la centru. Marginalii acestia dispretuiti se gasesc insa mai aproape de curgerea vietii si intrucitva mai liberi. Gresesc, tradeaza si sint tradati, iubesc si uneori chiar ucid, dar exista totusi o onestitate frusta fata de viata ce le-a fost daruita, onestitate care-i salveaza de la degradarea umana totala.

Proorocii Ierusalimului, aparut in 2004, la Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate (extrem de prost redactata cu numeroase scapari de culegere), se inscrie in oarecare masura in trena acestor romane, cu mentiunea ca, de data aceasta, autorul vizeaza o lume in tranzitie, Romania de dupa caderea comunismului, dupa confiscarea Revolutiei, dupa esecul din Piata Universitatii. Prin comparatie cu celelalte romane, lumea aceasta apare, in mod paradoxal, mai sumbra si mai lipsita de speranta decit oricind. O lume atinsa de coruptie politica, morala si erotica, o lume incinsa de zeci de cercuri ale infernului, o lume gestanta, care nu izbuteste totusi sa nasca, o lume ce aminteste de Povestea porcului. Pedepsita pentru curiozitatea sa, sotia printului este incinsa cu noua cercuri si blestemata sa nu poata naste decit atunci cind mina sotului se va intinde iertator si izbavitor asupra pintecului ei. Izbavirea de aceasta sarcina pare sa se lase indelung asteptata, coborirea, scufundarea in infernul patimilor pare sa nu cunoasca iesirea la lumina. Cititorul pare, la rindul sau, condamnat sa rataceasca la nesfirsit prin bolgiile pacatului.

- Sub semnul decadentei, al putreziciunii si al imbuibariiDe altfel, deruta si confuzia sint sugerate chiar de firul epic atit de incilcit, care aduna laolalta spatii diverse: cel romanesc, cel german si francez, cu multiplele lor ramificatii de mediu. Punctul de coeziune se afla in intilnirea lui Doru (Dorulet) cu Ierusalim (copilul vindut unor traficanti de carne vie si intors in tara, dupa multe peripetii, buclucuri si suferinte, sub numele de Duna Petre/Petrica). Intilnirea matinala din apartamentul de bloc muncitoresc da tonul povestirii intortocheate si intretaiate. Vom trece astfel de la saracia satelor Gitejei si Ciopleni, al caror motto sau vaiet este rostit de Culaita: „Ie lumea amarita“, la traficantii de carne vie din Romania si din alte parti, imbuibati si inraiti (Edi, Marta, Burhusi, nasul Oprescu), la emigrantii parveniti si la politia corupta, pentru care opinia publica e numai o chestie siciitoare acolo, oricum neputincioasa atita timp cit moravurile sint cu desavirsire corupte.

Aflata sub semnul decadentei, al putreziciunii si al imbuibarii, aceasta Sodoma postmoderna perverteste toate relatiile umane: Ierusalim, Robert si Claudiu ajung sa le spuna parinti proxenetilor cu apucaturi demente (Marta, „mamica“ lor cea isterica, Edi si Burhusi, niste sadici pusi pe capatuiala, care-si cresteaza „odraslele“ cu cutitul daca nu-si fac normele la cersit); cei trei copii traficati au o relatie bolnavicioasa cu Marta, la fel Ierusalim cu pedofilul Fréderic, urmasul lui Lautrec, atins de cancer osos (o subliniere prea evidenta). Proorocirea acestei lumi intoarse pe dos de catre Nojita, batrinul rudar, cucernic si betiv, care-l da pe Ierusalim de linga el si reluarea ei vaicareata pe parcursul romanului dau o nota prea apasat simbolica, o nota stinjenitoare, care pare sa spuna ca autorul n-are destula incredere in capacitatea de interpretare a cititorului.Totusi, aceasta urmarire incordata a atingerii unor semnificatii, aceasta simbolistica la vedere cedeaza de cele mai multe ori in fata unui narator cu adevarat inzestrat, care reuseste sa-si contureze destul de firesc universul fictional. Descrierea mediilor interlope si a lumii necajite a muncitorilor (Magdalena, Rebeca) sau a satenilor saraciti, precum Culae, pe care numai natura si bunul Dumnezeu ii salveaza de la foamete („Ce dracu n-o fi asa bun de foame, cumnate? Atitea ierburi si verzituri si poame cite a lasat Dumnezeu pe pamint. O luam de primavara cu urzicile de pe sant si p-orma cu stevia si loboda si macrisu’ […] si p-orma prunele si merele“) sint cit se poate de izbutite.

In ce priveste personajele, naratorul le insoteste fara sa le critice, le acompaniaza cu acel tu incarcat de tandrete, care a adus atitea schimbari de la Butor incoace, se insinueaza in gindurile si sufletul lor, cautind sa afle intelegere chiar si fata de comportamente reprobabile. Apropierea este atit de mare, incit genereaza o confuzie, o indistinctie de-a dreptul inconfortabila. Binele si raul se intrepatrund intr-atit, incit lumea devine o amestecatura monstruoasa, din a carei urzeala complicata nu ai cum sa scapi. Binele si raul nu exista in stare pura, nu poate fi distilat, extras sub forma unei esente. Personajul care raspunde cel mai bine acestei etici amestecate este Fréderic, in care iubirea parentala pentru Ierusalim si iubirea vinovata nu pot fi separate, el fiind amant si parinte totodata.

- Abandonarea stilului dezinvolt din primele romaneRelatiile umane nu mai stau demult sub semnul puritatii, al limpezimii, sub semnul a ceea ce ne-am obisnuit sa numim normalitate. Contaminarea si vicierea lor au atins zonele unde se presupune ca e de gasit puritatea maxima: copilul (de indata ce apare in scena, Ierusalim poarta pecetea decaderii sale: „Blond, imbujorat, de o frumusete nerusinata, cu o insolenta provocatoare pulsindu-i in privirea ochilor albastri“) si proorocii nelegiuiti, care se adapa cu ape otravite.

In ciuda acestei lumi corupte, ratacind intr-o vesnica tranzitie, in ciuda acestor relatii nefiresti, simbolistica strinsa a romanului ne conduce spre o oarecare speranta. Doru se va casatori in cele din urma cu mamica sa grasulie si cicalitoare, iar din unirea aceasta searbada se va naste Mirel, cel adus cu atita greutate pe lume. Chinurile facerii Magdalenei amintesc iarasi de printesa blestemata sa nu poata naste. Magdalena sta zile in sir in spital, fara sa-si poata aduce pe lume copilul, pina cind o asistenta se indura de ea si-i provoaca nasterea. O facere grea, poate innoitoare, caci Mirel nu are nimic din frumusetea obraznica a lui Ierusalim, ci pare sa fie pur si simplu un copil cuminte. Transparenta prea mare a semnificatiilor dauneaza insa romanului, ca si tonul egal de compasiune a naratorului fata de personajele sale, care se transforma intr-un zumzet, intr-un refren murmurat in surdina. Autorul pare sa fi uitat pentru moment stilul dezinvolt din primele sale romane, naratiunea pregnanta, suficienta siesi, care nu are nevoie de parabole pentru a se sustine, el pare sa se tina indeaproape de un proiect, de o viziune mai ampla, care ajunge pina la urma sa-l aserveasca si nu sa-l deserveasca.

referat de Doina IOANID