Alimentatia Animalelor Domestice
-
Upload
nicku-malancea -
Category
Documents
-
view
521 -
download
18
Transcript of Alimentatia Animalelor Domestice
PARTEA A II-A
ALIMENTAŢIA ANIMALELOR DOMESTICE
În practica creşterii animalelor este unanim recunoscut faptul că,
dintre toţi factorii mediului extern, alimentaţia influenţează cel mai mult
asupra organismului animal. În mod cu totul schematic, importanţa
alimentaţiei în creşterea animalelor poate fi redată prin următoarele
aspecte:
- influenţează direct asupra funcţiei de reproducţie a animalelor;
- favorizează creşterea şi dezvoltarea organismelor, realizând
precocitatea lor, iar în anumite limite, poate fi dirijată creşterea
tineretului în direcţia dorită;
- influenţează direct asupra menţinerii animalelor sporindu-le
rezistenţa la boli şi intemperii;
- hrana este un foarte important factor de influenţă al producţiilor
animale, sub aspect cantitativ şi calitativ;
- determină în mare măsură preţul de cost al produselor şi
productivitatea animalelor.
Cunoscându-se rolul deosebit de important al alimentaţiei în
creşterea animalelor, în prezent nu poate fi concepută o creştere dirijată,
ştiinţifică a animalelor, fără o hrănire raţională.
Cum însă nu poate fi făcută o hrănire raţională fără a dispune de o
puternică bază furajeră, este uşor de înţeles că toate eforturile sunt
îndreptate în această direcţie.
Principiile hrănirii raţionale a animalelor, diferenţiată pe specii,
categorii de vârstă şi formă de producţie, nu pot fi înţelese fără a cunoaşte
următoarele problemele de bază:
- metoda de stabilire a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor, factorii
de influenţă şi unităţile de măsură a valorii nutritive;
- resursele furajere şi caracteristicile nutritive ale acestora;
- necesarul de hrană la animale, diferenţiat în funcţie de specie,
rasă, categorie de vârstă, stare fiziologică şi formă de producţie.
CAPITOLUL XIII
VALOAREA NUTRITIVĂ A FURAJELOR ŞI RAŢIILOR
Pentru a-şi putea menţine funcţiile vitale şi pentru a da diferite
producţii, organismul animale are nevoie în permanenţă de un aport exogen
de substanţe nutritive pe care le primesc prin hrană.
Prin “substanţe nutritive” sau “principii nutritive”, se înţeleg toate
substanţele conţinute de furaje care în urma procesului de digestie şi
asimilaţie sunt folosite în organism (total sau parţial) fără a dăuna sănătăţii
animalelor. Aceste substanţe nutritive, introduse în organismul animal prin
furajare, îndeplinesc următoarele funcţii: plastică, energetică şi
biocatalitică.
Funcţia plastică
Constă în aceea că ele pun la dispoziţia organismului materia primă
pe seama căreia aceasta îşi formează noi ţesuturi sau le reface pe cele uzate.
Această funcţie este îndeplinită în primul rând de către protide şi săruri
minerale. Astfel, proteinele contribuie în cea mai mare parte la sinteza
miozinei corporale (proteina din corp), iar sărurile minerale la formarea
ţesutului de susţinere (scheletului).
Funcţia energetică
Substanţele nutritive pun la dispoziţia organismului energia necesară
pentru asigurarea funcţiilor vitale, pentru menţinerea temperaturii constante
a corpului sau pentru producţie. Un rol deosebit în asigurarea acestei funcţii
îl au lipidele şi glucidele.
Funcţia de biocatalizator
Diferite reacţii din organism nu pot avea loc decât în prezenţa
anumitor substanţe cu acţiune specifică. În acest sens, un rol deosebit îl au
vitaminele, ca şi alte substanţe care îndeplinesc funcţii specifice, ca de
exemplu, substanţele minerale, hormonii, enzimele.
Deoarece hormonii şi enzimele sunt sintetizaţi de către organism,
deci nu este nevoie de un aport exogen al acestor substanţe, interesează
numai vitaminele şi sărurile minerale.
Între diferite substanţe nutritive există un raport de interdependenţă
şi condiţionare reciprocă. Din această cauză, este necesar ca hrana
animalelor să cuprindă toate aceste substanţe nutritive, deoarece lipsa sau
insuficienţa uneia, poate atrage după sine insuficienţa alteia. Aşa, de
exemplu, în cazul insuficienţei vitaminei D apar simptomele lipsei de
calciu din hrană. Este necesar deci să se cunoască aprofundat rolul pe care
îl joacă substanţele nutritive în organism şi raporturile dintre aceste.
Pentru a putea îndeplini funcţiile amintite în organism, hrana trebuie
să aibă o anumită valoare nutritivă.
Prin valoare nutritivă a unui furaj sau a unei raţii, se înţelege
capacitatea respectivului furaj, sau raţie, de a satisface cerinţele
organismului animal în principii nutritivi, în aşa fel încât să se asigure o
desfăşurare normală a proceselor fiziologice.
Valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor este determinată de rezultatul
interacţiunii dintre furaje şi organism, deci măsura în care proprietăţile
furajului şi forma de prezentare a componentelor lui corespund
particularităţilor biologice ale animalului, precum şi modul în care
influenţează creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi productivitatea
animalelor. Aşadar, valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei raţii nu este
aceeaşi pentru toate animalele, ci diferă în funcţie de specie, categorie de
vârstă şi formă de producţie.
Valoarea nutritivă a furajului se exprimă prin diferite unităţi de
măsură, stabilite în mod convenţional, pe baza diferitelor criterii.
Metodele pentru aprecierea valorii nutritive, a furajelor şi raţiilor au
evoluat în decursul timpului, paralel cu îmbogăţirea cunoştinţelor în
domeniul alimentaţiei. S-a încercat aprecierea valorii nutritive după
compoziţia chimică brută a furajelor; cele care au o cantitate mai mare de
substanţe nutritive brute vor avea şi o valoare nutritivă mai ridicată. Pe cale
experimentală, aprecierea valorii nutritive se poate stabili după conţinutul
în substanţe nutritive digestibile, pe baza cantităţii de energie pusă la
dispoziţia organismului pentru diferite scopuri (producţie) şi pe baza
efectivului productiv al furajelor şi raţiilor în organism (carne, grăsime,
lapte etc.).
În prezent, se face aprecierea complexă a valorii nutritive a furajelor
şi raţiilor, considerând valoarea nutritivă a lor ca rezultanta interacţiunii
dintre furaje şi organism, deci se face aprecierea “valorii complete” a
hranei administrate. În aprecierea valorii complete a furajelor şi raţiilor se
folosesc rezultatele obţinute prin toate metodele de lucru amintite, fără însă
a li se atribui o valoare absolut, aşa cum se făcea anterior.
13.1. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei
chimice brute
În stabilirea valorii nutritive a furajelor pe baza compoziţiei chimice,
s-a pornit de la considerentul că, atât la plante, cât şi în corpul animalelor,
intră aceleaşi categorii de substanţe şi, ca atare, organismul animal are
nevoie de aceleaşi substanţe din care el s-a format. Cunoscându-se
compoziţia chimică a furajelor, se poate deduce în ce măsură acestea pot
satisface cerinţele de hrană ale organismului.
În general, organismul plantelor şi animalelor conţine apă şi
substanţă uscată. La rândul ei substanţa uscată cuprinde substanţe minerale
şi substanţe organice formate din: protide, lipide, glucide şi substanţe
organice aflate în cantităţi mici. În plus, plantele mai conţin substanţe
încrustate care lipsesc din corpul animalelor.
Deosebirea dintre compoziţia chimică a plantelor şi a animalelor,
constă în special, forma de prezentare şi proporţia în care se găsesc
diferitele substanţe nutritive. Astfel, în general, în plante domină glucidele
pe când în corpul animalelor predomină proteinele şi lipidele.
Proporţiile existente între diferitele substanţe nutritive se modifică,
atât la plante cât şi în corpul animal, în raport cu vârsta, iar la animale în
funcţia de starea de îngrăşare.
În corpul plantelor tinere predomină apa, care ajunge până la 85-
90%, iar dintre substanţele organice predomină proteinele. Pe măsura
înaintării în vârstă, scade procentul de apă şi de proteine, creşte procentul
de glucide şi foarte mult cel de substanţe încrustante.
În corpul animalelor tinere, de asemenea, predomină apa (până la
70%), iar pe măsura înaintării în vârstă, scade procentul de apă, crescând
proporţia de grăsime. Proporţia de proteine şi săruri minerale scade foarte
puţin.
Pentru a stabili compoziţia chimică brută a furajelor se determină
principalele categorii de substanţe nutritive pe care le conţin, considerându-
se că acestea oferă suficiente informaţii pentru aprecierea valorii nutritive.
Determinarea componenţilor chimici ai furajelor se face conforma schemei
de mai jos:
apă
Furajul subst. organică substanţă cenuşă brută proteină pură uscată (albumină) (S.U.) subst. azotate
(proteină brută) amidele (P.B.) grăsime pură
subst. organică subst. neazotate celuloză brută (S.O.) subst. extrac- tive neazotate (S.E.N.) vitamine subst. organice subst. biologic enzime care se găsesc active hormoni în cantităţi alte subst. acizi organici organice aflate glicosizi
în cantităţi mici alcaloizi
13.1.1. Apa
În furajele vegetale apa se poate găsi sub formă de apă de vegetaţie
(în furajele verzi), apa de îmbibaţie în cele uscate (apa de higroscopicitate
pe care o absorb din atmosferă) şi apa de preparare care este introdusă în
masa furajului ca o necesitate de fabricaţie (borhoturi) sau se adaugă în
timpul preparării lor. Dintre toate acestea organismul suportă cel mai bine
apa de vegetaţie care are un rol dietetic.
Cu cât conţinutul de apă al furajelor este mai ridicat, cu atât va fi mai
scăzută valoarea lor nutritivă.
13.1.2. Substanţa organică
Cenuşa brută a furajelor este alcătuită atât din substanţe minerale
acumulate ca atare în furaje, cât şi din parte anorganică a diferitelor
combinaţii organo-minerale din celulele acestora. Substanţele minerale
variază în limite destul de largi, conţinutul lor în diferite furaje fiind
dependent de mai mulţi factori. În general, în furajele de origine vegetală
predomină sărurile de K şi Si, iar în cele de origine animală predomină cele
de Ca şi P. ambele grupe de furaje sunt sărace în săruri de Na şi Cl, de
aceea trebuie administrată sare de bucătărie în hrana animalelor.
În funcţie de proporţia în care se găsesc în organism, substanţele
minerale se împart în două grupe şi anume: macroelemente (cele în cantităţi
mari) şi microelemente sau oligoelemente (cele în cantităţi mici). Din grupa
macroelementelor fac parte: Ca, P, Cl, K, S, Mg, iar din microelemente: Fe,
Cu, Zn, Mn, Ca, I.
13.1.3. Protidele
Substanţele organice azotate, din punct de vedere chimic se clasifică
în: protide, peptide şi aminoacizi.
În studiul alimentaţiei, protidele au fost separate în două categorii,
considerând că unele sunt substanţe organice ce pot îndeplini funcţia
plastică în organism, iar altele nu o pot îndeplini. Pentru aceste două
categorii s-au folosit termenii de: “proteină pură” sau impropriu
“albumină”, în această grupă intrând substanţele azotate proteice şi
“amide” ca substanţe azotate neproteice. Ambele categorii sunt reunite sub
numele general de “proteină brută”, prin care se înţelege totalitatea
substanţelor azotate din furaje. În mod greşit au fost încadraţi între amide şi
aminoacizi. În analiza chimică se determină proteina brută pe baza
conţinutului în azot şi separat, prin metodele biochimice, se determină
aminoacizii.
Sub aspectul conţinutului în proteină, furajele de origine animală
sunt mult mai valoroase decât cele de origine vegetală.
13.1.4. Lipidele
Din punct de vedere chimic, lipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizii
graşi superiori (trigliceride), în compoziţia cărora intră, în special, acizii
graşi: oleic, stearic şi palmitic. Consistenţa grăsimii depinde de acidul gras
care predomină, cea care conţin acid oleic având o consistenţă mai redusă
decât cea în care predomină acizii graşi, stearic şi palmitic.
Alături de grăsimea propriu-zisă, în furaje se mai găsesc şi alte
substanţe asemănătoare grăsimilor ca: ceridele, fosfatidele şi cerebrofidele
etc. În analiza chimică, odată cu determinarea grăsimii propriu-zisă sunt
incluse şi aceste substanţe; de aceea, extrasul obţinut se cunoaşte sub
numele de “grăsime brută”.
13.1.5. Glucidele (hidraţi de carbon)
În analizele chimice, glucidele sunt separate în două grupe, şi anume:
celuloză brută şi substanţe extractive neazotate.
Glucoza brută
Este un poliglucid, fiind format din: glucoza propriu-zisă,
hemicelulozele, o parte din pentozane, substanţele încrustante şi
substanţele pectice.
Celuloza formează partea de susţinere a plantei, reprezentând
componentul principal al pereţilor celulelor. Ea este o structură fibrilară,
de unde şi denumirea de fibră brută. Celuloza pură se găseşte în plantele
tinere şi are o digestibilitate ridicată. Pe măsură ce plantele înaintează în
vârstă, celuloza pură se impregnează cu substanţe încrustante, scăzându-i
digestibilitatea.
Conţinutul în celuloză brută este diferit de la un furaj la altul. Cea
mai mare cantitate de celuloză se găseşte în furajele grosiere.
Substanţele extractive neazotate
În această grupă sunt cuprinse: monozaharidele (hexoze, pentoze,
trioze) di- şi trizaharidele sau glucidele compuse cristalizabile (zaharoza,
maltoza, rafinoza) şi polizaharidele sau glucidele compuse necristalizabile
(amidonul, inulina, glicogenul), precum şi o serie de substanţe ce se găsesc
în cantităţi mici ca: glicosizii, o parte dintre acizii organici, substanţe
pectice, colorante, o parte din hemiceluloze etc.
Monozaharidele (monoglucide). De mai mare importanţă pentru
alimentaţie sunt hexozele (glucoză, lactoză şi fructoză), care asigură un
gust dulce furajelor şi îndeplinesc în organism un rol energetic.
Dizaharidele (zaharoza, maltoza şi lactoza). Au de asemenea, o
mare importanţă. Ele se pot găsi ca atare în diferite furaje, sau pot apărea ca
produse de scindare enzimatică şi polizaharidelor.
Trizaharidele nu prezintă importanţă prea mare, ele aflându-se în
cantităţi reduse.
Polizaharidele prezintă cea mai mare importanţă dintre S.E.N. şi se
găseşte în cantităţi mari în furajele vegetale. Dintre polizaharide (amidonul,
inulina, glicogenul, glucoza), amidonul prezintă cea mai mare importanţă
în alimentaţia animalelor.
Amidonul se găseşte depus ca rezervă în tuberculi şi seminţe,
precum şi în tulpinele şi frunzele plantelor în cantităţi mai mici. Cea mai
mare cantitate de amidon se găseşte în cartof (75% din S.U.), urmând
grăunţele de cereale (50-60%), în tulpini şi frunze până la 20%.
Inulina se aseamănă cu amidonul, însă nu dă reacţia de culoare cu
iodul. Se găseşte în tuberculi de topinambur, rădăcinile de cicoare etc.
Glicogenul se întâlneşte numai în organismul animal, reprezentând
forma de rezervă a glucidelor în corpul animal, fiind denumit “amidonul
animal”. Se găseşte în ficat în proporţie de 1-4% din greutatea acestuia, în
muşchi şi în cantităţi mai mici şi în alte organe.
Alte substanţe organice. În furaje se mai găsesc o serie de substanţe
organice în cantităţi mici. Dintre cele care îndeplinesc funcţii specifice în
organism sunt: vitaminele, hormoni etc., iar dintre cele care nu îndeplinesc
funcţii specifice în organism, prezintă importanţă acizii organici (oxalic,
lactic, acetic, butiric, citric, tanic etc.).
Toate aceste substanţe nu se determină separat în analizele chimice,
fiind înglobate în S.E.N.
13.2. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza
digestibilităţii
metoda de apreciere a valorii nutritive a furajelor, pe baza
digestibilităţii prezintă încă şi în prezent o mare importanţă. Astfel, potrivit
acestei metode, se consideră că un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât
mai mare cu cât va conţine o cantitate mai mare de substanţe nutritive
digestibile. Pentru a înţelege aceste probleme, este necesar a fi cunoscute
transformările pe care le suferă în organism substanţele nutritive, în
procesul digestiei. La rândul său, procesul digestiei diferă de la o specie la
alta, ca urmare a particularităţilor morfologice ale aparatului digestiv. De
aceea, vom prezenta în mod succint particularităţile digestiei la
principalele specii de animale domestice.
13.2.1. Morfologia aparatului digestiv la animale
Aparatul digestiv se compune din tubul digestiv şi glandele anexe
(glandele salivare, ficat, pancreas).
Tubul digestiv se sintetizează într-o porţiune ingestivă (gură, faringe,
esofag), o porţiune digestivă (stomac, intestin subţire şi o parte din
intestinul gros) şi o porţiune ejectivă (rectul).
Gura
Primul segment al tubului digestiv este gura, care fiind situată în
regiunea cefalică, apare delimitată de obraji, bolta palatină şi podeaua
bucală, având aspectul unei cavităţi (cavitatea bucală). Cavitatea bucală
comunică cu exteriorul prin orificiul bucal (delimitat de buze) şi apoi cu
faringele, prin orificiul buco-faringian. În interiorul cavităţii bucale se
găsesc dinţii şi limba.
Limba este un organ musculos, foarte mobil la rumegătoarele mari şi
carnivore. În acelaşi timp, ea este foarte aspră la rumegătoare datorită
cornificării papilelor de pe suprafaţa ei.
Dinţii se împart în incisivi, canini (lipsesc la rumegătoare) şi molari
sau măsele. La rumegătoare incisivii superiori lipsesc.
În cavitatea bucală îşi varsă produsul (saliva) glandele salivare
(parotida, submandibulara şi glandele mici submucoase).
Faringele
Este un organ musculos, aşezat sub baza craniului îndeplinind un rol
de răscruce digestivă şi respiratoare. El comunică spre înainte cu cavitatea
bucală şi spre înapoi cu esofagul.
Esofagul
Este un tub musculos, care stabileşte comunicarea între faringe şi
stomac în care se deschide printr-un orificiu numit cardia. La păsări
porţiunea cervicală prezintă o dilataţie numită guşă.
Stomacul
Prezintă primul diverticol al părţii digestive şi este caracterizat prin
prezenţa glandelor gastrice. Are aspect de cimpoi, uşor curbat pe el însuşi.
Cu esofagul comunică prin orificiul numit cardia, iar cu intestinul prin
orificiul piloric. Zona curburii mari poartă denumire de zona fundică.
În structura stomacului intră două-trei straturi de muşchi (cu
orientare diferită), o seroasă la exterior (peritoneul visceral) şio mucoasă în
interior cu patru tipuri de glande (cardiace, pilorice, de tip intestinal şi
fundice). Glandele fundice sunt cele mai importante, ele secretă pepsina şi
acidul clorhidric. La speciile de animale domestice, stomacul apare sub
forme variate.
La rumegătoare. Stomacul este precedat de cele trei dilataţii
cunoscute sub denumirea de prestomace (rumen, reţea, foios), în totalitate
constituind un complex gastric (fig. 26). Figura 26 …pagina 179
Prestomacele rumegătoarelor sunt lipsite de glande şi întrec cu mult
capacitatea stomacului.
Rumenul (rumen) are un aspect de burduf, strangulat la mijlocul lui,
prezentând pe plafon deschiderea esofagului care se continuă pe peretele
rumenului cu un jgheab (jgheabul esofagian), ce ajunge până la orificiul de
comunicare cu foiosul. Spre înainte, rumenul comunică cu reţeaua printr-o
largă deschidere (deschiderea rumino-reticulară), iar în partea dreaptă cu
foiosul, printr-o deschidere mai mică (orificiul reticulo-omasic). În interior
rumenul prezintă, la nivelul strangulării, două cute musculare, groase,
numite stâlpi sau pilierii ruminali (fig.27) . Mucoasa rumenului prezintă
nişte papile mici, uşor cornificate. Figura 27 ……pagina 179
Reţeaua (reticulum). Apare ca un diverticul anterior al rumenului.
Mucoasa este curată, areolată, semănând cu un fagure.
Foiosul (omasum). Este aşezat în partea dreaptă şi anterioară a
rumenului, având o formă sferoidă şi prezentând o mucoasă cu pliuri mari,
ca nişte foi de carte.
Stomacul la rumegătoare este cunoscut şi sub numele de cheag
(abomasum); prezintă mucoasa cu pliuri spiroidale.
La păsări. Stomacul este format din două compartimente, denumite
stomac glandular şi stomac muscular sau triturator (fig.28). Stomacul
triturator (pipota) prezintă mucoasa acoperită cu o cuticulă în cavitatea
pipotei găsindu-se în permanenţă o cantitate de pietricele care intervin în
trituarea grăunţelor. Figura 28……pagina 180
Intestinul. În funcţie de calibru şi de structură, intestinul se
sistematizează în intestin subţire şi intestin gros. (fig. 29).Fig.29…pag.182
Intestinul subţire. Cuprinde trei segmente: duodenul (prima porţiune
postgastrică), jejunul (cuprinzând marea masă a intestinului) şi ileonul
(porţiunea legată de cecum).
Intestinul subţire se caracterizează prin uniformitatea calibrului.
În duoden se deschid canalele glandelor anexe (ficat şi pancreas). În
structura intestinului subţire intră o seroasă (peritoneul visceral), o
musculoasă cu două structuri de muşchi şi o mucoasă, puternic glandulară,
prezentând pe suprafaţa ei formaţiuni filiforme, cunoscute sub numele de
vilozităţi. Fiecare vilozitate are aspectul unui deget de mănuşă, miniatural,
fiind centrată pe un vas limfatic. Aceste vilozităţi dau mucoasei un aspect
catifelat şi-şi măresc suprafaţa de absorbţie. Mucoasa cuprinde un epiteliu
simplu, absorbant şi două tipuri de glande (duodenale sau Bruner şi
intestinele sau Lieberkühn). Menţionăm faptul că, glandele duodenale se
găsesc numai la nivelul duodenului, în timp ce glandele intestinale se
găsesc în toată masa intestinală.
Intestinul gros . Se caracterizează prin neuniformitatea calibrului
(fig.30), precum şi prin îndoirea caracteristică fiecărei specii. Intestinul
gros cuprinde trei segmente: cecum, colon şi rectul. Fig.30…pagina 182
Cecumul. Apare sub forma unui sac, exagerat de dezvoltat la
cabaline, la care, are şi un aspect de cârjă. La cabaline şi suine, stratul
superficial de muşchi formează nişte benzi longitudinale, mai scurte decât
lungimea organului, din care cauză peretele cecal apare boselat (încreţit).
La restul speciilor, peretele cecumului este uniform şi neted.
Colonul. După poziţia, raporturi şi conformaţie, poate fi împărţit în:
ascendent, travers şi descendent. Colonul ascendent este la toate speciile
cel mai dezvoltat, iar colonul transvers este redus şi în contact cu
pancreasul; colonul descendent este relativ redus la rumegătoare şi la suine
şi mai dezvoltat la cabaline, la care, seamănă cu intestinul subţire însă
apare boselat.
Rectul. Corespunde porţiunii ejective (terminale) a intestinului gros,
fiind aşezat în cavitatea pelvină şi deschizându-se la exterior printr-un
orificiu numit anus. Structura intestinului gros se caracterizează prin
dezvoltarea musculoasei, reducerea glandelor şi a vilozităţilor.
Glandele anexe. În afară de glandele care intră în structura peretelui
intestinal, două mari glande (ficatul şi pancreasul) îşi varsă produsul în
intestin.
Ficatul. Este cea mai mare glandă anexă, fiind aşezată între
diafragmă şi stomac, turtit dinainte spre înapoi şi foarte lobat. Are o culoare
maro şi prezintă (excepţie fac cabalinele) pe faţa posterioară vezica biliară.
În structura ficatului intră celulele hepatice, vase şi nervi. Celulele hepatice
au atât rol de a produce bilă (fierea) cât şi de a depozita glucidele sub formă
de glicogen (funcţia glicogenogenetică). În afară de funcţiile digestive,
ficatul îndeplineşte în organism şi alte funcţii: antitoxică, lipopepsică,
adipogenetică, hematopoetică, marţială (de fixarea fierului) etc.
Bila produsă de celulele hepatica şi depozitată în vezica biliară, se
varsă în duoden pe canalul coledoc.
Pancreasul. Seamănă cu o glandă salivară, având o culoare gălbuie
şi un aspect relativ de ciorchine aşezat pe plafonul cavităţii abdominale, în
apropierea colonului transvers.
În structura pancreasului intră două categorii de celule şi anume, care
secretă sucul pancreatic (glanda exocrină) şi altele, grupate în insule mici
(insulele Langerhans) care secretă insulina. Produsul exocrin este vărsat în
duoden printr-un canal pancreatic (canalul Wirsung).
13.2.2. Fiziologia aparatului digestiv
Aparatul digestiv face parte din categoria aparatelor “importante” de
materie, ştiut fiind că între organismele vii şi mediul ambiant este un
permanent schimb de materie şi de energie.
Materiile nutritive, absolut necesare funcţiilor organismelor, sunt
introdu-se în tubul digestiv sub formă de hrană.
Prehensiunea. Primirea şi introducerea hranei în tubul digestiv se
numeşte prehensiune, care la animalele domestice se face în mod diferit în
funcţie de specie. Astfel, prehensiunea hranei solide se face cu buzele şi
dinţii la cabaline, ovine şi caprine, cu limba şi dinţii la bovine, prin
aspiraţie şi prindere cu maxilarele la suine. Prehensiunea lichidelor se face,
în general, prin aspiraţie, în care limba îndeplineşte în cavitatea bucală un
rol asemănător unui piston de pompă.
Digestia. Pentru ca substanţele nutritive (din hrana introdusă în tubul
digestiv) să poată fi absorbite şi asimilate de către organism, este necesar ca
ele să fie scindate în substanţe cu molecula simplă. Totalitatea
transformărilor fizice şi chimice pe care le suferă substanţele nutritive din
hrană, în tubul digestiv, poartă denumirea de digestie.
Actul fiziologic de trecere (prin epiteliul tubului digestiv) a
substanţelor nutritive, cu molecula simplă, (rezultate în urma digestiei) în
vasele sangvine şi limfatice, se numeşte absorbţie. Integrarea acestor
substanţe în compoziţia corpului, constituie asimilaţia, care are loc la
nivelul celular.
Aşa cum reiese din însăşi definiţia noţiunii, în procesul de digestie au
loc o serie de acţiuni sau transformări de natură mecano-fizică (digestia
mecanică şi digestia chimică). În funcţie de segmentele tubului digestiv în
care are loc, digestia cuprinde următoarele etape: digestia bucală, digestia
gastrică şi digestia intestinală.
Digestia bucală. În cavitatea bucală, datorită dinţilor, limbii şi
salivei, are loc o digestie mecanică şi una chimică.
Digestia mecanică constă din fărâmiţarea alimentelor (masticaţia) cu
ajutorul dinţilor şi din înmuierea lor (insalivaţia). Insalivaţia se realizează
cu ajutorul salivei produsă de glandele salivare. Se deosebeşte o insalivaţie
de masticaţie (care se face cu o salivă fluidă) şi o salivaţie de deglutiţie (cu
ajutorul unei salive mai filante).
Digestia chimică este datorată unui ferment din salivă numit ptialină
care acţionează parţial asupra glucidelor pe care le scindează până la stadiul
de maltoză. Datorită faptului că ptialina nu se găseşte decât în saliva
suinelor (după unii autori ar mai exista, în cantităţi mai reduse şi la mieii
sugari şi la gâscă) şi digestia chimică va fi întâlnită numai la aceste
animale.
După ce hrana a fost masticată şi insalivată, cu ajutorul limbii şi al
salivei de deglutiţie este strânsă sub formă de ghemotoc (bol alimentar) şi
apoi împinsă cu baza limbii în faringe.
Actul fiziologic de trecere a hranei (sub formă de bol alimentar) din
cavitatea bucală în esofag poartă denumirea de deglutiţie (înghiţire). În
deglutiţie se disting trei tipuri şi anume:
a) un tip bucal, în care are loc formarea bolului alimentar în fundul
cavităţii bucale;
b) un tip buco-faringian, de trecere a bolului alimentar prin faringe;
c) un tip faringo-esofagian, de împingere a bolului din faringe în
esofag.
Trecerea hranei prin esofag se produce în mod diferit, în funcţie de
consistenţa sa. Astfel, lichidele progresează prin esofag, în principal pe
bază de gravitaţie, scurgându-se, în timp ce hrana solidă este împinsă
printr-o dinamică a musculaturii esofagiene (peristaltism esofagian).
Digestia gastrică. În stomac, unde continuă digestia începută în
cavitatea bucală, hrana suferă o acţiune mecano-fizică şi alta chimică.
Digestia mecanică constă în continuarea procesului de mărunţire şi
omogenizare a hranei, precum şi în amestecarea ei cu ajutorul sucului
gastric. Această acţiune este datorată muşchilor din pereţii stomacului care
execută o serie de mişcări menite să asigure o bună omogenizare a hranei.
Datorită acestor mişcări, hrana este împinsă de la cardia spre pilor (care în
majoritatea timpului este închisă datorită sfincterului) şi invers. Aceste
contracţii se repetă şi hrana suferă o puternică îmbibare cu suc gastric. În
tot acest timp pilorul rămâne închis. El se va deschide numai atunci când o
anumită cantitate de hrană a fost bine îmbibată cu suc gastric. De regulă,
atunci când hrana din stomac (chimus gastric) capătă o reacţie acidă, ca
urmare a îmbibării masive cu suc gastric, determină o deschidere reflexă a
sfincterului piloric, permiţând deversarea chimusului în duoden.
Digestia chimică este determinată de acţiunea sucului gastric. Sucul
gastric este un amestec de apă, substanţe organice (globuline, albumine),
substanţe anorganice (HCl, NaCl, SO4, Ca etc.), fermenţi şi mucus.
Acţiunea digestivă a sucului gastric este dată în primul rând, de către
fermenţii pe care îi conţine: proteolitici (pepsina, chimozina) şi lipolitici
(lipaza gastrică).
Pepsina, secretată sub formă inactivă de pepsinogen (este activată de
acidul clorhidric), scindează proteinele din hrană până la stadiul de
albumoze şi peptone.
Chimozina sau labfermentul, specific tineretului sugar şi animalelor
cu regim lactat, are acelaşi rol ca pepsina, acţionând asupra proteinelor din
lapte.
Lipaza gastrică acţionează asupra grăsimilor din hrană pe care le
scindează parţial, până la stadiul de glicerină şi acizi graşi.
Deşi nu există fermenţi glicogeni în stomac, se continuă totuşi
digestia chimică a glucidelor sub acţiunea ptialinei salivare până la
momentul în care chimismul gastric capătă o reacţie acidă (datorită sucului
gastric).
Digestia intestinală. În procesul digestiei bucale şi gastrice, hrana a
suferit numai transformări parţiale, desăvârşire a acestei acţiuni urmând a
avea loc în intestin.
Digestia mecanică din intestinul subţire se datoreşte mişcărilor
speciale pe care le execută intestinele în vederea mastecării şi îmbibării
hranei cu sucurile intestinale.
Digestia chimică este datorată sucului pancreatic şi bilei, pe de o
parte şi sucului enteric, pe de altă parte.
Sucul pancreatic conţine fermenţi proteolitici (tripsina), lipolitici
(lipaza) şi glicolitici (amilaza şi maltaza pancreatică).
Tripsina pancreatică este secretată sub formă inactivă de tripsinogen
şi este activată de enterochinază (ferment secretat de mucoasa intestinală),
ea continuă acţiunea pepsinei, de scindare a proteinelor a până la stadiul de
albumoze şi peptone şi parţial până la aminoacizi.
Lipaza pancreatică scindează grăsimile până la stadiul de glicerină şi
acizi graşi.
Amilaza pancreatică hidrolizează glucidele până la stadiul de
maltoză, acţiunea ei fiind continuată de maltoza pancreatică care se
scindează până la stadiul de glucoză.
Bila conţine o serie de acizi biliari (colic, glicocolic, taurocolic) şi
săruri ale acestora (glicolat de sodiu etc.), pigmenţi biliari (biliverdina,
bilirubina), precum şi diferite substanţe organice (mucus, colesterol). Deşi
nu conţine fermenţi datorită acizilor şi sărurilor pe care le conţine, bila este
importantă în procesul digestiei prin faptul că emulsionează grăsimile şi
favorizează absorbţia lor. De asemenea, bila activează lipaza pancreatică,
favorizează peristaltismul intestinal şi împiedică putrefacţiile intestinale.
Sucul entiric (intestinul propri-zis) conţine fermenţi proteolotici
(erepsina, nucleaza, fosfonucleaza etc.), lipolitici (lipaza intestinală) şi
glicolitici (maltoza, invertaza, lactaza), care desăvârşesc scindarea
substanţelor nutritive până la stadiul absorbabil.
Digestia în intestinul gros continuă, însă, într-un grad mult mai redus
decât în intestinul subţire. Această acţiune este datorată pe de o parte
fermenţilor veniţi din intestinul subţire, iar pe de altă parte fermenţilor
produşi de bacterii. Astfel, în intestinul gros, unele bacterii produc
fermentaţia glucidelor (fermentaţia mecanică a celulozei) în urma căreia
rezultă gaze şi o serie de produşi care, fie că se absorb la nivelul mucoasei
intestinului gros, fie că printr-o undă antiperistaltică, sunt împinşi în
intestinul subţire unde vor fi absorbiţi. Într-o măsură mai mică în intestinul
gros fermentează şi o parte din substanţele proteice.
După ce furajele din hrană au fost transformate în substanţe cu
molecula simplă, care pot fi utilizate de organism, ele se absorb. Partea din
furaje care nu se digeră, nu se absoarbe, este eliminată la exterior, sub
formă de fecale, prin actul defecării.
Absorbţia. În urma procesului de digestie, substanţele nutritive din
hrană au fost scindate în substanţe cu moleculă, simplă, formă sub care sunt
absorbite.
Absorbţia diferitelor substanţe, precum şi intensitatea de absorbţie,
diferă de la un segment la altul. Astfel, în cavitatea bucală absorbţia este
foarte redusă, epiteliul bucal nelăsând să treacă decât sărurile toxice.
În stomac, are loc absorbţia sărurilor minerale, a hidraţilor de carbon,
a alcoolului şi a produşilor toxici (în special stricnina). În rumen şi reţea
absorbţia este redusă, însă în foios este foarte dezvoltată mai ales pentru
apă.
În intestinul subţire absorbţia are loc în cel mai înalt grad, datorită
vilozităţilor intestinale. Grăsimile trec în special în vasele limfatice din
vilozităţile intestinale, iar zaharurile şi substanţele proteice, în vene.
Substanţele nutritive culese de vasele din intestin (mai ales de vene),
sunt dese la ficat. Aceasta, datorită proprietăţilor pe care le are, depozitează
o parte din glucoză (sub formă de glicogen) şi o parte din grăsimi, pe care
le trimite din nou în sânge atunci când organismul are nevoie de ele. Când
cantitatea de grăsimi şi glucide este foarte mare şi ficatul nu le mai poate
reţine, ele sunt depuse în ţesutul conjunctiv, sub piele şi în alte părţi ale
organismului, animalul îngrăşându-se.
În intestinul gros, absorbţia este mult mai redusă, aici absorbându-se
doar apa. În schimb în rectum, absorbţia este foarte intensă, mai ales pentru
substanţele cu moleculă simplă, chiar dacă acestea sunt introduse de la
exterior.
Defecaţia. Partea de hrană care nu poate fi digerată şi absorbită este
eliminată la exterior sub formă de fecale sau excremente. Actul fiziologic
de eliminare a fecalelor poartă numele de defecaţie. Defecaţia, care are loc
după ce rectumul s-a umplut cu fecale, se produce de mai multe ori pe zi,
numărul acestora precum şi cantitatea de fecale eliminată, diferă de la o
specie la alta.
Astfel, cabalinele defecă de 5-10 ori pe zi o cantitate de 12-15 kg
fecale, bovinele de 18-20 de ori pe zi 25-27 kg, iar porcinele şi ovinele câte
1-2 kg pe zi (12-15 defecări).
13.2.3. Particularităţile digestiei la principalele specii domestice
În general, capacitatea de digerare a hranei este influenţată de
lungimea tubului digestiv şi de particularităţile sale morfologice care
reprezintă, în ultimă instanţă, forme de adaptare ale aparatului digestiv la
un anumit regim de hrană. Astfel, o lungime mai mare a tubului digestiv
presupune şi un timp mai îndelungat de şedere a hranei în contact cu
sucurile digestive, ceea ce atrage după sine un grad mai mare de digerare şi
absorbţie a hranei. De altfel, între gradul de digerare şi absorbţie a hranei
pe de o parte şi dimensiunile principalelor segmente ale tubului digestiv pe
de altă parte, există o strânsă legătură. (tabelul 15).
Tabelul 15
Principalele dimensiuni ale tubului digestiv
(după A.P. Dmitrocenco)
Specia Părţile tubului
digestivCapacitatea
( l )Lungimea (m)
Suprafaţa de absorbţie (m2)
Cabaline
Stomac 20 - -Intestin subţire 80 22 12.0Intestin gros 163 8 -Total 263 30 12.0
Bovine
Stomac şi prestomace
204 - -
Intestin subţire 95 45 17.1Intestin gros 54 11 -Total 353 56 17.1
Ovine
Stomac şi prestomace
30 - -
Intestin subţire 9 26 -Intestin gros 5 6 -Total 44 32 -
Suine
Stomac 11 - -Intestin subţire 14 18 2.8Intestin gros 15 5 -Total 40 23 2.8
Tot în funcţie de aceste dimensiuni ale tubului digestiv variază şi
timpul de evacuare a resturilor de hrană nedigerate (durata tranzitului
digestiv). Aceasta are loc după 4-5 zile la cabaline, 15-16 zile la bovine şi
ovine, 5-6 zile la suine şi 3-5 zile la păsări.
Particularităţile digestiei la suine
La suine masticaţia este superficială însă insalivaţia este puternică.
Datorită concentraţiei mari în ptialină a salivei, digestia bucală are un loc
important. Pentru a nu diminua acţiunea ptialinei, se recomandă ca hrana
porcilor să nu aibă un conţinut prea ridicat de apă.
Digestia gastrică este intermitentă, stomacul având o puternică
acţiune de mărunţire a hranei.
În porţiunea helicoidală a colonului ascendent are loc o puternică
fermentaţie mecanică a celulozei, ceea ce scoate în evidenţă că porcii pot
valorifica într-o măsură oarecare şi furajele celulozice. La suine în cazuri
excepţionale hrana din stomac revine din nou în gură unde este eliminată în
afară prin actul de vomizare. Vomizarea este un act reflex, produs de o
excitaţia în faringe, stomac sau chiar intestin, de către furaje toxice, viermi
sau substanţe vomigene. Vomizarea nu trebuie confundată cu rumegarea
care este un act fiziologic normal, specific rumegătoarelor.
Particularităţile digestiei la cabaline
La această specie hrana suferă o puternică masticaţie în cavitatea
bucală. Digestia gastrică este continuă, iar deversarea hranei din stomac
începe atunci când aceasta s-a umplut în proporţie de cca. 2/3. Depozitarea
hranei se face mod stratificat. Astfel, furajele voluminoase se depozitează
mai întâi pe marea curbură şi apoi pe mica curbură a stomacului, iar
concentratele se depun la mijloc. Datorită acestui fapt este necesar ca apa
să nu se administreze după furajele concentrate, fiindcă, în acest caz ele ar
fi antrenate de apă şi sustrase procesului de digestie. Datorită dezvoltării
exagerate a cecumului (cca. 1 m lungime şi o capacitate de 36 litri), în
această porţiune are loc un puternic proces de fermentaţie metanică a
celulozei, permiţând astfel cabalinelor să valorifice destul de bine furajele
celulozice.
Particularităţile digestiei la rumegătoare
La rumegătoare (bovine, ovine, caprine), după prehensiune, hrana
este mărunţită puţin şi apoi insalivată cu o mare cantitate de salivă şi
depozitată în prestomace. Deoarece saliva este lipsită de ptialină
(exceptând mieii sugari) digestia chimică lipseşte.
În prestomace se depozitează hrana care nu a putut fi mărunţită prin
rumegare, în timp ce hrana fin mărunţită (făinurile), precum şi lichidele,
trec direct în foios, prin jgheabul esofagian.
Rumegarea
Este un act fiziologic specific rumegătoarelor. Ea constă în revenirea
hranei în gură (regestie), sub forma unui “bol mirific”, care suferă aici o
puternică masticaţie (remasticaţie), însoţită de o nouă reinsalivaţie, după
care este înghiţită din nou (redeglutiţia). Durata medie a rumegării este de
opt ore, putând fi mai mare atunci când în hrană predomină furajele
grosiere.
Actul rumegării poate fi oprit în mod voluntar sau datorită unor
cauze externe (supunerea animalelor la eforturi prea mari).
Digestia în prestomace
Este atât de natură mecanică cât şi chimică. Digestia mecanică
constă în amestecarea şi macerarea hranei, iar digestia chimică este datorată
proceselor fermentative care au loc ca urmare a depozitării furajelor,
precum şi prezenţei microflorei şi microfaunei simbionte.
Datorită fermentaţiilor care au loc, în rumen se acumulează
importante cantităţi de gaze. O mică parte din aceste gaze vor fi absorbite
la nivelul mucoasei ruminale, unde trec în circulaţie şi apoi eliminate prin
pulmoni. Cea mai mare parte este eliminată pe cale esofagiană, prin
procesul de “eructaţie”, proces care se declanşează pe cale reflexă şi este
determinat în mare măsură de natura furajelor (furajele fibroase determină
acest proces). În unele cazuri prin mucoasa ruminală se absorb şi gaze
toxice care determină pe cale reflexă oprirea procesului de eructaţie şi
apariţia timpanisului (umflarea) care pune în primejdie viaţa animalului.
Un rol deosebit în digestia gastrică îl are microflora şi microfauna
din prestomace. Microflora, care este reprezentată prin bacterii
(schizomicete) şi ciuperci (fungi), precum şi microfauna (reprezentată prin
cca. 160 de specii de infuzori), îndeplinesc un rol complex. Astfel,
microflora ajută la digestia celulozei, sintetizează proteina propriului corp
din azotul neproteic, sintetizează unele vitamine etc.
Digestia celulozei este datorată acţiunii bacteriilor care determină o
puternică fermentaţie metanică a celulozei, în urma căreia este transformată
în celuloză, apoi în maltoză (cu producerea de CO2, CH4 etc.). De
asemenea, bacteriile acţionând asupra pereţilor celulozici ai celulelor îl
afânează (înlesnind accesul sucurilor digestive în interiorul celulelor) şi
astfel, uşurează digestia celulozei.
Sintetizarea substanţelor proteice, de către bacteriile din prestomace,
prezintă cea mai mare importanţă. Acest proces de sinteză este însă destul
de complex. Astfel, bacteriile din prestomace care se găsesc în număr
destul de mare (1-2 milioane/mm3) se înmulţesc foarte repede. Pentru a se
putea înmulţi au nevoie de un substrat nutritiv şi un mediu favorabil.
Substratul nutritiv necesar este reprezentat prin glucide uşor asimilabile,
substanţe proteice şi săruri minerale.
Caracteristic acestor bacterii este faptul că ele pot folosi pentru
sinteza proteinei propriului corp, azotul din combinaţiile azotate inferioare,
azotul neasimilabil, precum şi azotul din aer. Această caracteristică prezintă
o importanţă practică deosebită, deoarece în hrana rumegătoarelor se pot
utiliza (pentru substituirea proteinei), substanţe azotate neproteice, cum ar
fi ureea şi apele amoniacale.
Ciupercile au de asemenea posibilitatea de a sintetiza proteina
propriului corp din substanţe azotate neproteice. Ele utilizează de regulă
azotul din combinaţiile azotate toxice, neutralizând astfel acţiunea lor
toxică.
Rolul microflorei de a utiliza unele vitamine este, de asemenea
important. Astfel, bacteriile sintetizează vitaminele din complexul B şi K,
iar ciupercile, vitaminele complexului B.
Microfauna din prestomace este bogată (3-4 mii infuzori/mm3). Ea
îndeplineşte un important rol în procesul digestiei. Astfel, infuzorii din
prestomace au pe de o parte rolul de a transforma amidonul dina hrana
consumată în glicogen, iar pe de altă parte, hrănindu-se cu bacteriile din
prestomace, transformă proteina vegetală din corpul acestora, în proteina
propriului corp, care este o proteină animală cu valoare biologică mai
ridicată. Aceşti infuzori, ca şi bacteriile, vor fi antrenaţi împreună cu hrana
pe traiectul tubului digestiv punând astfel la dispoziţia organismului animal
o însemnată cantitate de proteină.
Particularităţile digestiei la păsări
La păsările domestice prehenziunea hranei se face cu ciocul, după
care hrana este înghiţită şi trece în guşă, unde este depozitată şi umectată
având loc un început de macerare.
În guşă hrana este trecută prin stomacul glandular în stomacul
muscular (pipotă) unde are loc triturarea, apoi, îmbibată cu suc gastric,
împinsă (E. Paştea) în intestinul subţire, unde are loc desăvârşirea digestiei
şi absorbţia substanţelor nutritive (fig.31). figura 31 de la pagina 194
13.2.4. Digestibilitatea furajelor
Pentru a putea stabili valoarea nutritivă a furajelor şi raţiilor pe baza
digestibilităţii, în lucrările experimentale se porneşte de la relaţia:
ingesta – egesta = digesta.
În acest scop este necesar să se stabilească exact cantitatea de furaje
ingerate de către animal (ingesta), determinându-le în prealabil compoziţia
chimică brută. Se cântăresc exact fecalele eliminate şi se analizează chimic
(egesta). Prin diferenţă se stabileşte exact cantitatea (digesta) din fiecare
substanţă nutritivă în parte. Cantitatea digerată se raportează apoi
procentual la cantitatea ingerată, obţinându-se coeficientul de digestibilitate
al fiecărei substanţe nutritive din furajul respectiv. Cu ajutorul acestor
coeficienţi se calculează apoi conţinutul digestibil din fiecare substanţă
nutritivă ingerată, iar prin însumarea valorilor parţiale se obţine conţinutul
total de substanţe nutritive digestibile din furajul cercetat.
Factorii care influenţează digestibilitatea furajelor
Digestibilitatea componentelor din furaje este variabilă, fiind
influenţată de trei grupe de factori, legaţi de natura animalului, a furajului
sau a raţiei, de condiţiile de hrănire şi îngrijire a animalelor.
Factorii legaţi de natura animalului
Specia. Datorită deosebirilor morfo-fiziologice existente la diferite
specii de animale şi capacitatea de digerare a diferitelor categorii de furaje
este diferită de la o specie la alta. Astfel, dintre rumegătoare, taurinele
digeră mai bine decât ovinele furajele celulozice (cu 10% mai mult SO). În
privinţa digestiei furajelor voluminoase şi celulozice, după rumegătoare
urmează în ordine, cabalinele, suinele şi păsările care digeră mai greu
aceste furaje. Suinele digeră în schimb mai bine decât alte specii furajele
bogate în S.E.N. (datorită acţiunii diastatice puternice a ptialinei din saliva
lor).
Rasa. În general, rasele primitive de taurine valorifică mai bine
furajele fibroase, în timp ce rasele ameliorate digeră mai bine
concentratele.
Individualitatea. În cadrul aceleiaşi rase, s-au constatat diferenţe în
privinţa gradului de digerare a hranei de la un individ la altul. Aceste
diferenţe se datoresc tipului constituţional şi temperamentului animal.
Vârsta animalului. Influenţează capacitatea de ameliorare a furajelor,
datorită modificărilor morfologice şi fiziologice care au loc în aparatul
digestiv al animalelor, paralel cu vârsta. Astfel, animalele adulte, cu tubul
digestiv complet dezvoltat, au cea mai mare capacitate de digerare.
Animalele tinere digeră bine componentele laptelui, dar nu şi substanţele
nutritive din furajele fibroase, datorită dezvoltării incomplete a tubului
digestiv. O capacitate de digerare redusă se întâlneşte la animalele bătrâne
care au o dentiţie slabă şi ca urmare, masticaţia nu se poate face în condiţii
bune.
Factorii dependenţi de natura furajului sau raţiei
Volumul raţiei consumate influenţează digestia numai în cazul în
care aceasta este mai mare sau mai mic decât capacitatea normală a tubului
digestiv. În asemenea cazuri intervin modificări în capacitatea de sucuri
gastrice secretate, cantitatea de chimus, intensitatea absorbţiei etc. când
volumul raţiei este cu mult mai mare sau mai mic decât capacitatea
normală a tubului digestiv, se produc tulburări în funcţionarea normală a
acestuia şi în consecinţă scade capacitatea de ingerare, fie prin ingestie de
supraîncărcare, fie prin faptul că raţia, având un volum prea mic, nu asigură
tonicitatea pereţilor tubului digestiv necesare unei normale funcţionări.
Datorită acestui fapt, este necesar să se asigure acel “balast” al raţiei, care
să-I dea organismului animal senzaţia de sătul. De altfel, în alcătuirea
raţiilor la animale, se va ţine cont şi de capacitatea de substanţă uscată pe
care o conţine, deoarece aceasta asigură volumul raţiei.
Structura raţiei influenţează în mare măsură digestibilitatea
substanţelor nutritive din furaje. În general, digestibilitatea raţiei creşte
atunci când se introduc furaje variate, care stimulează pofta de mâncare şi
intensifică funcţionarea tubului digestiv. O influenţă pozitivă asupra
digestibilităţii o au furajele suculente.
Compoziţia chimică a furajelor sau raţiilor poate influenţa digestia,
fie datorită prezenţei în raţie a diferitelor substanţe nutritive cu acţiune
specifică (de activare sau inhibare a digestiei), fie datorită însuşirilor
gustative şi dietetice ale ei.
Principalele componente ale raţiei care pot influenţa digestibilitatea
sunt: grăsimile, proteina, vitaminele şi sărurile minerale.
Conţinutul raţiei, în celuloză brută influenţează direct digestibilitatea
sa. S-a constatat că, între conţinutul raţiei în celuloză şi digestibilitatea
substanţei organice, există o corelaţie puternic negativă (a = -0,9). Aceasta
variabilitatea a digestibilităţii S.O. din raţie, în funcţie de conţinutul ei în
celuloză brută, este redată în tabelul 16.
Tabelul 16
Dependenţa digestibilităţii de conţinutul în celuloză brută
(după I. S. Popov)
Conţinutul de celuloză brută în SU a raţiei (%) 25.1 28.4 29.8 30
Digestibilitatea substanţei organice a raţiei (%) 75 67 61 54
Scăderea digestibilităţii raţiei, paralel cu conţinutul în celuloză, se
datoreşte faptului că celuloza, având o acţiune iritantă asupra mucoasei
digestive, activează peristaltismul intestinal, accelerează tranzitul digestiv
şi în consecinţă reduce timpul de digestie şi absorbţie.
Conţinutul raţiei în grăsime influenţează digestia în cazul în care se
află în cantitate prea mare, sau atunci când se repartizează neuniform în
raţie, ducând la activarea persistaltisului. În general, grăsimea din raţie
influenţează negativ atunci când se află în cantităţi mai mari de 1 g/kg
greutate vie a animalului.
Conţinutul raţiei în proteină. În general prin reducerea conţinutul în
proteină brută din raţii, scade digestibilitatea protidelor şi glucidelor,
datorită faptului că se micşorează secreţia glandelor digestive. În cazul
rumegătoarelor, această scădere a proteinei, atrage după sine o reducere a
înmulţirii microorganismelor din rumen. Datorită acestui fapt este necesar
ca în raţii să existe un anumit raport între substanţele azotate şi cele
neazotate. Acest raport, care se stabileşte între substanţele azotate (proteina
brută) şi substanţele neazotate (celuloză brută+grăsime
brută+2,25+S.E.N.), poartă denumirea de raport azotat. În cazul taurinelor,
acest raport este de 1/8-1/10, iar la suine până la 1/12. Totodată, este
necesar a se stabili şi un raport între proteina digestibilă şi restul
substanţelor neazotate digestibile (grăsimea fiind înmulţită cu 2,25), este
mai strâns decât raportul azotat. În general, se consideră că raportul strâns
cel cu valori mai mici decât 1/6, moderat cel cuprins între 1/5-1/8 şi la cel
cu valori mai mari de 1/8.
Conţinutul raţiei în vitamine influenţează digestia (mai ales vitamina
A, D şi complexul B), carenţa lor provocând tulburări digestive.
Conţinutul raţiei în NaCl activează salivaţia favorizând digestia. În
cantităţi prea mari, produce tulburări digestive şi nervoase, atrăgând după
sine scăderea digestibilităţii raţiei.
Conţinutul raţiei în săruri minerale, în special calciu şi fosfor, ca şi
raportul dintre acestea, influenţează digestibilitatea raţiei. Raportul care
trebuie să existe între calciu-fosfor este diferit în funcţie de specie, vârstă şi
forma de reproducţie.
Conţinutul raţiei în acid lactic şi acetic, poate influenţa pozitiv şi
negativ digestibilitatea raţiei, în funcţie de cantitatea în care se află aceştia.
În general, conţinutul raţiilor mai mic de 2,5% în acid lactic şi acetic
favorizează digestia.
Prepararea furajelor influenţează în mare măsură digestibilitatea,
deoarece se uşurează masticaţia şi poate să îmbunătăţească gustul şi
mirosul hranei, activând astfel secreţia gastrică. Aşa de exemplu, va creşte
digestibilitatea raţiei în cazul tocării furajelor grosiere, al tratării cu var a
paielor, al saramurării şi melasării.
Condiţiile de hrănire şi îngrijire ale animalelor constituie o grupă de
factori care influenţează digestibilitatea.
Numărul de tainuri, în care se administrează hrana, poate influenţa
digestibilitatea în sensul că, un număr mare de tainuri presupune şi cantităţi
mai mici şi ca atare, în acest caz hrana va intra în contact cu o cantitate mai
mare de sucuri digestive. În cazul suinelor ca şi în cazul tineretului la toate
speciile, numărul mai mare de tainuri favorizează digestibilitatea hranei.
Regimul de muncă şi de repaus: animalele obosite digeră mai greu
hrana decât animalele odihnite. În consecinţă, se recomandă pentru toate
animalele un repaus de digestie de 1-2 ore.
Sănătatea şi condiţiile animalului: animalele bolnave, sau cele aflate
într-o slabă condiţie, digeră hrana mai slab decât cele sănătoase şi în bună
condiţie zootehnică.
Altitudinea influenţează digestia datorită modificărilor fiziologice ce
au loc în organismul animal. În acest sens s-a constatat că taurinele ridicate
de la 700 m la 2000 m altitudine digeră mai slab fânul.
Temperatura influenţează, de asemenea, digestibilitatea furajelor.
Astfel, s-a constatat că digestibilitatea este mai mică vara decât iarna, mai
mică la animalele tinere ţinute în aer liber faţă de cele din adăpost şi va
scădea mai mult în cazul schimbărilor bruşte de temperatură.
Instabilitatea digestibilităţii componentelor raţiei, va trebui să ţină
cont de aceşti factori şi ca atare, este necesar a se specifica condiţiile în
care au avut loc experienţele de digestibilitate.
13.2.5. Unitatea de măsură T.S.D.
În stabilirea acestei valori nutritive, s-a pornit de la considerentul că
substanţele nutritive digerate reprezintă substanţe nutritive efectiv utilizate
de către organismul animal. Deoarece, substanţele nutritive au valori
energetice diferite, s-a căutat să se echivaleze aceste substanţe pe baza
valorilor lor energetice. Astfel, considerând că protidele şi glucidele pun la
dispoziţia organismului aproximativ 4 Kcal. Pentru fiecare gram, în timp ce
lipidele digestibile cca. 9 Kcal/g, rezultă că acestea pun la dispoziţia
organismului o cantitate de energie de 2,25 ori mai mare. De aceea, pentru
a aduce lipidele la aceeaşi valoare izodinamică cu protidele şi glucidele, se
înmulţesc cu factorul 2,25. Această nouă valoare, obţinută pentru lipide, se
însumează cu protidele şi glucidele digestibile, obţinându-se conţinutul
total de substanţe nutritive digestibile (TSND), din furajul sau raţia
respectivă. Sintetizând cele expuse anterior rezultă că: TSND = proteină
digestibilă + grăsime digestibilă (x=2,25) + celuloză digestibilă + SEN
digestibile.
Această metodă de apreciere a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor
este prea puţin folosită în prezent.
13.3. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza valorii
energetice
În stabilirea principiului şi metodei de lucru, s-a pornit de la ideea că
un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât mai mare, cu cât va pune la
dispoziţia organismului o cantitate mai mare de energie pentru asigurarea
funcţiilor sale vitale şi pentru producţie. Sursa de energie pentru
organismul animal o constituie substanţele nutritive din furaje şi raţii.
În urma transformărilor suferite de aceste substanţe nutritive în
organism, energia potenţială din ele ia două forme: dinamică şi calorică.
- energia dinamică este utilizată de organism pentru diferite forme
de producţie;
- energia calorică pentru menţinerea temperaturii sale constante şi
parţial pentru asigurarea energiei necesare desfăşurării anumitor
reacţii biochimice din organism.
Proporţia în care substanţele nutritive din furaje pun la dispoziţia
organismului animal, una sau alta din aceste forme de energie, este diferită
în funcţie de compoziţia chimică a furajelor şi de specia animalului.
În general, furajele care pun la dispoziţia organismului o mare
cantitate de energie pentru producţie (energie dinamică) au şi valoare
nutritivă mai mare.
Dintre furajele care intră în componenţa hranei animalelor, furajele
concentrate asigură o cantitate mai mare de energie dinamică. În
consecinţă, furajele concentrate sunt indicate pentru asigurarea energiei
productive, pe când cele mai voluminoase sunt mai indicate pentru a
produce energia necesară temperaturii constante a corpului.
13.3.1. Energia pusă la dispoziţia organismului de către furaje
Cantitatea de energie dinamică pe care o poate pune la dispoziţia
organismului furajul sau raţia administrată animalelor se poate stabili
determinând cantitatea de energie totală conţinută în furaje şi pierderile de
energie care au loc sub diferite forme.
Cantitatea de energie conţinută de furaj sau raţie este cunoscută sub
numele de energie totală sau energie brută şi se poate determina direct prin
ardere a 1 gram în bomba calorimetrică; se exprimă în Kcal (kilocalorii),
sau direct prin determinarea chimică a componenţilor care se vor înmulţi cu
echivalenţii calorici respectivi: 9 Kcal/g pentru grăsime, 5,7 Kcal/g pentru
protide şi 4 Kcal/g pentru glucide.
Deoarece energia brută (totală)nu este pusă în întregime la dispoziţia
organismului animal, o parte din ea pierzându-se pe diferite căi (fecale,
urină etc.), pentru a cunoaşte cantitatea de energie netă (pură) este necesar
a se cunoaşte schema transformărilor energetice ce au loc în organism.
Analizând schema acestor transformări energetice care au loc în
organism, se constată că din energia brută aflată în furaje, o parte se pierde
prin substanţe nedigerate din fecale (energia din fecale), rezultând energia
digestibilă. În continuarea transformărilor care au loc, din energia
digestibilă o parte se pierde prin gazele de fermentaţie ce se formează în
tubul digestiv (energia de gaze), iar altă parte este eliminată prin urină
(energia din urină). Scăzând deci din energia digestibilă, energia din gaze şi
cea din urină rămâne energia metabolizabilă, o parte este cheltuită de
organism pentru munca de digestie şi asimilare a hranei. Aceasta ia forma
de căldură, iar organismul o utilizează pentru menţinerea temperaturii
constante a corpului (energie calorică). Scăzând şi această formă rezultă
energia netă, pe care organismul o utilizează pentru asigurarea funcţiilor
vitale (energie de întreţinere) şi pentru diferite producţii (energie pentru
producţie).
Sistematizând schema amintită, rezultă urătoarele:
E. Brută – E. Fecale = E. digestibilă (E.D.)
E. D. (E. gaze + E. urină) = E. metabolizabilă (M)
E. M. – E. calorică = E. netă
E. netă – E. întreţinere = E. productivă
Schema transformărilor energetice din organism
Energie brută
E. fecale E. digestibilă
E. gaze E. urină
E. metabolizabilă
E. calorică E. netă
Termoproducţia
animală E. pentru întreţinere E. pentru producţie
13.3.2. Unitatea de măsură a valorii energetice
Pe baza acestei metode se pornea de la considerentul că un furaj va
avea o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât va pune la dispoziţia
organismului o cantitate mai mare de energie netă, sau cu cât va determina
obţinerea unei producţii cu o caloricitate mare. Paralel cu această metodă
de lucru, s-au întocmit şi tabelele cu valoarea nutritivă a furajelor. Valoarea
energetică se exprimă în Kcal, Mkcal, Jouli (J), MJ.
13.4. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza efectului lor
productiv.
O etapă superioară în aprecierea valorii nutritive a furajelor şi
raţiilor o constituie metodele de apreciere pe baza efectului productiv
produs, în cazul animalelor, de furajele sau raţiile administrate.
Potrivit acestui mod de apreciere, se consideră că un furaj sau o raţie
au o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât determină obţinerea unei
cantităţi mari de carne, grăsime, lapte, muncă etc. Determinarea acestui
efect productiv s-a făcut prin metode experimentale directe şi indirecte. Din
multitudinea metodelor directe, prezintă importanţă experienţele executate
în condiţii de producţie, ca şi cele efectuate pentru prima dată de către
Fyord în Danemarca şi apoi Hansson în Suedia, pe vaci de lapte.
În aceste experienţe s-au stabilit datele medii ale producţiei de lapte
şi procentul de grăsime pentru fiecare vacă şi separat pe loturi, pe baza
cărora s-a calculat atât efectul productiv al furajelor ca atare, cât şi
echivalarea acestuia într-o unitate de măsură convenţională. Ca unitate de
măsură s-a considerat efectul productiv – lapte la 1 kg grăunţe de orz. În
final, s-a făcut echivalarea la toate furajele în unitatea nutritivă orz. Această
unitate nutritivă orz, care este şi în prezent utilizată în ţările scandinave ca
unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor şi raţiilor fiind denumită şi
unitate furajeră (U.F.), sau unitate scandinavă, prezintă importanţă mai
mult pentru vacile de lapte, decât pentru alte specii.
13.4.1. Unităţi de măsură ale efectivului productiv
În afară de unităţile de măsură scandinave amintite anterior (U.F.), în
prezent au încă o largă răspândire unităţile: echivalent amidon şi unitatea
nutritivă – ovăz (sovietică).
Echivalentul amidon (Ea)
Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor a fost
stabilită de cercetătorul german Oskar Kellner. În stabilirea acestei unităţi
de măsură, el a plecat de la premiza echivalării în amidon pe baza depunerii
de grăsime în corp, a tuturor substanţelor nutritive din furaje. În acest scop,
a executat experienţe respiratorii pe boi adulţi puşi la îngrăşat, stabilind
efectul de producţie – grăsime a furajelor. Pentru aceasta Kellner introduce
în hrana animalelor o cantitate de substanţe pure digestibile pentru a le
stabili efectul de producţie-grăsime şi consideră că ele au acelaşi efect ca şi
substanţele nutritive digestibile conţinute în furaj. Pe baza acestor date se
stabileşte ca unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor, echivalentul
amidon (Ea) luând ca etalon cantitatea de grăsime (248 g) depusă în
organism ca efect al hrănirii cu 1 kg amidon pur digestibil. Cu acest etalon
el compară efectul de producţie-grăsime al diferitelor furaje şi îl exprimă în
echivalent amidon raportându-l la 100 kg din furajul studiat.
Unitatea de măsură ovăz (UN)
Această unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor a fost
stabilită de către cercetătorii sovietici, din care cauză mai poartă denumirea
de unitate nutritivă sovietică.
În stabilirea acestei unităţi de măsură s-a pornit de la aceleaşi criterii
ca şi în cazul Ea, adică efectul productiv – grăsime. Deosebirea constă în
aceea că în locul amidonului s-a folosit ca etalon ovăzul de calitate mijlocie
(de unde şi denumirea de UN - ovăz).
O UN este considerată egală cu depunerea a 0,150 kg grăsime în
corp sau cu o energie netă de 1,414 Kcal, respectiv efectul productiv al
unui kg de ovăz de calitate mijlocie. Faţă de Ea prezintă avantajul că
foloseşte ca etalon un furaj cu o largă răspândire în hrana animalelor. Pe
baza acestei unităţi de măsură s-au făcut echivalările valorii nutritive a
tuturor furajelor, întocmindu-se tabele cu această valoare nutritivă
exprimată în UN. Această unitate este folosită în prezent şi la noi în ţară.
13.5. Aprecierea valorii biologice a furajelor
Odată cu stabilirea metodei de apreciere a valorii nutritive a furajelor
pe baza efectului lor productiv, s-a considerat că a ceastă problemă este
rezolvată, urmând doar a se determina în continuare efectul productiv al
tuturor furajelor în diferite forme de producţie. Această părere a fost însă
infirmată de o serie de cercetători care au demonstrat că două sau mai
multe furaje, care au aproximativ acelaşi efect productiv, influenţează în
mod diferit creşterea, sănătatea, producţia şi reproducţia animalelor.
În consecinţă, studiul valori nutritive mai trebuie completat cu
aprecierea măsurii în care ele influenţează creşterea şi funcţia de
reproducţie a animalelor, însuşire denumită valoare biologică a furajelor.
Cu alte cuvinte, prin valoarea biologică a furajelor se înţelege capacitatea
unui furaj de a influenţa creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi
producţia animalelor. Această valoare biologică a furajelor este dată în
primul rând de calitatea proteinelor, în conţinutul de vitamine şi săruri
minerale. Aprecierea valorii biologice a furajelor, sau a componentelor
acestora nu constituie o metodă de apreciere a valorii nutritive, ci doar o
completare a metodelor utilizate în acest scop. Din această cauză cercetările
mai recente recomandă să se studieze nu numai valoarea biologică a
furajelor, ci şi efectul raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii, producţiei
şi funcţiei de reproducţie, efect exprimat prin aşa numita valoare completă
a raţiei.
13.5.1. Valoarea biologică a protidelor
Noţiunea de “valoare biologică a protidelor” a fost dată de către
Thomas (1909-SUA), care caracterizează această valoare prin cantitatea de
albumină ce se poate forma în organism, din 100 g albumină digestibilă
introdusă brută.
Alţi cercetători au încercat să exprime această noţiune prin
coeficientul de utilizare al proteinei digestibile, coeficientul proteinei
fiziologice utile, valoarea proteinei nete.
Cercetările privind valoarea biologică a proteinelor au fost făcute
separat pentru cele două grupe componente: proteină pură (albumină) şi
amide. Desigur că această împărţire nu este corectă iar în prezent nici nu se
foloseşte. De altfel I.S. Popov (1960) propune ca valoare proteică a hranei
să se aprecieze diferenţiat şi anume: după conţinutul de proteină brută
digestibilă la rumegătoare (deoarece în cazul acestora valoarea biologică a
proteinei se îmbunătăţeşte prin acţiunea simbionţilor din tubul digestiv) şi
pe baza conţinutului proteinei în aminoacizi în cazul porcilor şi păsărilor.
Organismele îşi sintetizează proteinele specifice, grupând
aminoacizii rezultaţi din scindarea digestivă a proteinei, într-o formă
proprie. Specificitatea proteinelor din organism este dată atât de numărul şi
felul aminoacizilor ce intră în alcătuirea lor cât şi de felul în care ei sunt
grupaţi.
După măsura în care aminoacizii participă la formarea de ţesuturi noi
(funcţia plastică) ei au fost împărţiţi în: aminoacizi esenţiali
(indispensabili), aminoacizi neesenţiali (indiferenţi) şi aminoacizi
semiesenţiali.
Aminoacizii esenţiali sunt aceea de care organismul nu se poate lipsi
în formarea de noi ţesuturi şi pe care organismul nu-i poate sintetiza; ca
atare ei trebuie asiguraţi neapărat prin hrană. Din această categorie fac
parte: lizina, metionina, triptofanul, valina, leucina, izoleucina, treonina,
fenilalanina şi histidina.
Aminoacizii semiesenţiali – din această grupă fac parte: arginina,
tirozina, cistina. Sunt denumiţi astfel deoarece ei pot fi sintetizaţi în corp pe
baza unor aminoacizi esenţiali ca de exemplu: metionina pentru sinteza
cistinei, lizina pentru arginina, fenilalanina pentru tirozină etc. Prin
adăugarea acestor aminoacizi semiesenţiali în raţie se reduce necesarul de
aminoacizi esenţiali respectivi. Cu alte cuvinte şi aceşti aminoacizi
semiesenţiali sunt necesari organismul însă pot fi sintetizaţi.
Aminoacizii neesenţiali sau indiferenţi sunt aceia de care organismul
animal nu are neapărată nevoie, deoarece îi poate sintetiza, deci ei nu
trebuie asiguraţi neapărat prin hrană. Din această categorie fac parte:
glicina, alanina, serina, acidul asparagic, acidul glutamic, prolina,
oxiprolina etc.
Această împărţire a aminoacizilor făcută de diverşi autori (Mittchel,
Rose etc.), în prezent pe baza cercetărilor făcute se consideră că nu se poate
trece tranşat deoarece depinde de o serie de factori ca de exemplu de
specie, categoria de vârstă şi forma de producţia a animalelor. Astfel,
glicina (glicocolul) care este încadrată la aminoacizii neesenţiali este
absolut necesară (esenţial) la păsări, mai ales pentru creştere. La fel cistina
şi cisteina care nu sunt esenţiali sunt necesari pentru creşterea lânii şi ca
atare trebuie asiguraţi în hrana animalelor respective. Dacă din proteina
unui furaj lipsesc anumiţi aminoacizi esenţiali, atunci organismul căruia i
s-a administrat acest furaj nu-şi poate sintetiza proteinele proprii, nu poate
forma ţesuturi noi, nu şi le poate reface pe cele uzate şi în final moare.
În concluzie, valoarea biologică a unui furaj este dată de numărul şi
felul aminoacizilor pe care îi conţine.
Se precizează că în general aminoacizii ce conţin în molecula lor sulf
au o valoare biologică mai mare (metionina, cistina).
După măsura în care proteina diferitelor furaje poate îndeplini
funcţia plastică din organism, se disting următoarele categorii de proteine:
- proteina care asigură creşterea şi producţia normală (ovalbulina,
ovavitelina, lactalbumina);
- proteine care asigură funcţiile vitale ale organismului şi o creştere
redusă (proteinele cărnii, cazeina, edestina şi glutenina din grâu,
glutenina din porumb, glicina din fasole);
- proteine care asigură funcţiile vitale ale organismului dar nu
asigură creşterea (legumina din mazăre, legumelina şi faseolina
din fasole, herdeina din orz);
- proteine care nu asigură nici funcţiile vitale şi nici creşterea
(zeina din porumb şi unele scleroprotide ca gelatina şi colagenul).
Pe baza acestor constatări s-a încercat stabilirea unor scări
convenţionale de apreciere a valorii biologice a proteinelor din furaje.
Astfel, s-a constatat că proteinele de origine animală având aceeaşi
compoziţie chimică ca şi proteina corpului animal, au valoarea biologică
completă, socotită convenţional = 100. Raportând la această valoare etalon,
valoarea biologică a celorlalte proteine, s-a stabilit valoarea biologică a
proteinei din celelalte furaje în îndeplinirea funcţiei plastice (tabelul 17).
Valoarea biologică a proteinei prezintă importanţă pentru toate
animalele însă în mod deosebit pentru porci şi păsări.
Tabelul 17
Valoarea biologică a proteinei din diferite furaje
Proteinele din: Valoarea biologicăCarne, ouă, lapte 100Carne de peşte 95Orez 80Ovăz 75Grâu 60Gelatină 40Mazăre 35Porumb 30
Valoarea biologică a substanţelor azotate neproteice.
Aceste substanţe azotate neproteice (amide) prezintă o importanţă
deosebită în cazul rumegătoarelor. Astfel, s-a constatat că prin intermediul
bacteriilor din prestomace rumegătoarele utilizează amidele din furaje pe
care le transformă în proteina propriului lor corp, fir direct, fie indirect prin
intermediul infuzorilor (o parte din bacterii servesc ca hrană pentru
infuzori). Valoarea biologică a amidelor este dată, în ultimă instanţa, tot de
cantitatea de aminoacizi conţinuţi în proteina sintetizată din aceste amide.
13.5.2. Valoarea biologică a lipidelor
Principala funcţie în organism a lipidelor fiind cea energetică,
valoarea lor biologică este indirectă, limitând degradarea protidelor proprii
ale organismului pentru satisfacerea nevoilor energetice. Ele pot avea însă
şi o acţiune specifică în organism, prin acizii graşi nesaturaţi (linoleic,
linolenic, arahidonic) care sunt indispensabili creşterii şi funcţionării
normale a organismului, fiind denumiţi “factori esenţiali ai creşterii” sau
“vitamina F” pe care organismul nu-i poate sintetiza. În anumite condiţii
pot participa la sinteza acizilor neesenţiali.
13.5.3. Valoarea biologică a glucidelor
Şi aceste substanţe au ca funcţie principală, cea energetică, valoarea
biologică fiind indirectă prin limitarea degradării proteinei proprii pentru
nevoile energetice. Unele glucide (diglucidele) au şi o acţiune specifică în
creştere, reproducţie (reglează metabolismul, îmbunătăţeşte calitatea
spermei etc.). Astfel de rezultate s-au obţinut prin folosirea sfeclei de zahăr
în alimentaţia animalelor. De asemenea, în unele condiţii pot participa la
sinteza aminoacizilor neesenţiali.
13.5.4. Valoarea biologică a vitaminelor
Vitaminele sunt biocatalizatori organici cu rol foarte mare în reglarea
proceselor metabolice, influenţând direct producţia şi calitatea acestuia,
procesele de creştere, funcţia de reproducţie, asigurarea şi menţinerea
sănătăţii, iar unele dintre ele au şi rol plastic participând la formarea altor
biocatalizatori (enzime şi hormoni).
În general, organismul animal nu poate sintetiza vitaminele şi deci
trebuie administrate prin hrană ca atare, sau ca provitamine care sunt
activate în organism fiind transformate în vitamine. Totuşi, rumegătoarele
pot sintetiza în corp vitaminele din complexul B cu ajutorul microflorei din
tubul digestiv, iar erbivorele în general pot sintetiza în corp vitaminele C şi
K.
Vitaminele sunt indispensabile vieţii, insuficienţa sau lipsa lor din
hrană ducând la boli de carenţă vitaminică. Gradul de carenţare vitaminică
a organismului poate avea intensităţi diferite. Lipsa totală de vitamine din
hrană poartă numele de avitaminoză. Această lipsă totală de vitamine nu se
întâlneşte în mod normal la animalele hrănite cu diferite furaje. Insuficienţa
vitaminelor din hrană provoacă stări de hipovitaminoză, frecvent întâlnite
la tineretul în creştere şi la animalele de reproducţie. Mai rar sunt întânlite
cazuri de hipervitaminoze (introduse în exces în hrană, experimental).
Toate tulburările provocate de organism prin lipsa, insuficienţa sau excesul
de vitamine sunt denumite în general prin termenul vitaminoze. Unele
cercetări mai recente au demonstrat existenţa în unele furaje a unor
substanţe care inhibă sau atenuează activitatea biologică a vitaminelor,
împiedicând activitatea lor, fiind denumite antivitamine.
Mecanismul de acţiune al acestor antivitamine este diferit
(inhibitoare cu acţiune depresoare, antagoniste etc.).
În funcţie de mediul în care se dizolvă, vitaminele se clasifică în:
liposolubile (se dizolvă în grăsime) şi hidrosolubile (se dizolvă în apă).
Vitaminele liposolubile
Vitamina A, A1, A2, A3 – vitamine antixeroftalmice, factorul
liposolubil de creştere. Este necesară tuturor speciilor de animale, cele mai
sensibile la carenţa în vitamina A, fiind îndeosebi suinele şi păsările. Se
găseşte ca atare în untul vacilor, hrănite pe păşune, gălbenuşul de ou,
ficatul de morun şi de păsări etc., sau ca provitamină (caroten) în furajele
verzi, furajul murat, fânuri de bună calitate, morcovi, roşii, dovleci galbeni
etc.
Vitamina D (D1-D6, antirahitică). Reglează metabolismul calciului şi
fosforului în organism. Cea mai activă dintre ele este vitamina D2 sau
calciferonul, ce are ca provitamină ergosterolul, care sub acţiunea razelor
ultraviolete se transformă în vitamina D2. Ea poate fi depozitată în ficat,
rinichi, piele (în piele se găsesc provitaminele D, care sub acţiunea razelor
solare, trec în vitamina D).
Carenţa în vitamina D în hrană produce rahitism la animalele tinere
şi osteomalacie la cele adulte. Se găseşte în untura de peşte, în drojdia
iradiată, furajele supuse iradierii şi este necesară pentru toate speciile de
animale, îndeosebi pentru tineretul în creştere, dintre care mai sensibili sunt
puii, purceii şi mieii.
Vitamina E (antisterilică) denumită şi vitamina de reproducţie.
Carenţa vitaminei E la mascul se manifestă prin fenomenul de degerescenţă
testiculară, reducerea viabilităţii spermatozoizilor, oligospermei sau chiar
azoospermei, iar la femele produce tulburări în ciclul ovarian, avorturi,
distocii etc. Se găseşte în plante verzi (în special leguminoase), fân, cereale
încolţite (orz, ovăz, seminţe de cânepă), grăsimi vegetale (mai ales cele din
germeni) şi unt.
Vitamina K (K1, K2 – antihemoragică) are rol important în sinteza
protrombinei sangvine, factor determinat în procesul de coagulare a
sângelui. Animalele mai sensibile la carenţa acestei vitamine sunt păsările,
porcii, iepurii şi câinii, în timp ce erbivorele sunt necarenţabile în vitamina
K datorită florei bacteriene din tubul digestiv care sintetizează această
vitamină. Se găseşte în furajele verzi, în fânul de lucernă, varză, grăunţe de
grâu încolţite.
Vitaminele hidrosolubile
Complexul vitaminic B este constituit din cofermenţi în sisteme
enzimatice ce catalizează procesele metabolice. Ele înlesnesc eliberarea de
energie în reacţiile care au loc în organism şi participă la sinteza anumitor
aminoacizi. Din acest complex care cuprinde 12 vitamine B1-B12
interesează alimentaţia animalelor numai unele.
Vitaminele B1 (Tiamina sau antiberiberică). Carenţa ei se manifestă
prin reducerea poftei de mâncare, a greutăţii vii, greutăţi în metabolismul
glucidelor şi al apei, cu formare de edeme, tulburări nervoase şi endocrine,
pierderea echilibrului şi mers dezarticulat etc. Sensibile la carenţa în
vitamina B1 sunt, îndeosebi păsările, apoi porcii, iepurii şi câinii. Carenţa ei
se produce în special, atunci când în hrană predomină glucidele.
Introducerea lipidelor limitează această carenţare. Se găseşte în grăunţele
de cereale (în tegument), în seminţele încolţite, în morcov, varză, drojdie de
bere uscată, lapte, ouă etc.
Vitamina B2 (riboflavina) mai poartă numele de vitamina de creştere,
deoarece carenţa acesteia opreşte creşterea animalelor tinere şi debilitează
organismul animalelor adulte. Cele mai sensibile animale la carenţa de
vitamina B2 sunt păsările şi iepurii. Se găseşte în drojdia de bere, lapte,
ficat, fân, în grăunţele şi seminţele germinate.
Vitamina B3 (acidul pantotenic) se găseşte în drojdie, plante verzi,
tărâţe de grâu şi ovăz, subprodusele laptelui. Cele mai sensibile animale la
carenţa acestei vitamine sunt păsările şi porcii. Carenţa puilor în această
vitamină atrage după sine o încetinire a creşterii, leziuni cutanate,
îmbrăcarea slabă a penajului etc., iar la găinile adulte, producerea de ouă cu
procent slab de ecloziune. La suine, provoacă încetinirea creşterii, tuse,
diaree, dermatite.
Vitamina B4 (colina, vitamina paraliziei) are un rol în metabolismul
lipidelor şi în metabolismul sistemului nervos, fiind sensibile la carenţa în
vitamina B4 păsările (găinile şi curcile), purceii şi viţeii imediat după
naştere. Se găseşte în ficat, în drojdia uscată, făinuri de origine animală,
şroturi, fân de lucernă etc.
Vitamina B5 (factorul PP, acidul nicotinic sau vitamina
antipelagroasă). Lipsa ei din hrană produce slăbirea corpului, dizenterie,
congestie, leziuni ale pielii, căderea părului etc. Cele mai sensibile animale
la carenţa ei sunt păsările, câinii, suinele. Se găseşte în drojdia de bere,
făina de oase şi carne, lapte, zer, etc.
Vitamina B6 (piridoxina sau vitamina antidermatică). Joacă un rol
important în metabolismul aminoacizilor. Ea se găseşte în drojdia de bere,
în tegumentul grăunţelor, fiind de obicei legată de proteine.
Vitamina B12 (cobalamina sau factorul antipernicios al ficatului), ce
are un rol important în îmbunătăţirea valorii biologice a protidelor, sinteza
aminoacizilor esenţiali, favorizând creşterea puilor, purceilor şi calitatea de
incubaţie etc. Rumegătoarele o sintetizează în organism (tubul digestiv)
numai în prezenţa cobaltului în hrană.
Vitamina C (acidul ascorbic, vitamina antiscorbutică). În general,
animalele domestice nu sunt carenţabile în această vitamină, fiind
sintetizată în organism. Sinteza ei este condiţionată însă de prezenţa în
hrană a unor vitamine (în special vitamina A), de nivelul proteic al hranei şi
de temperatura mediul înconjurător. Se găseşte în unele plante verzi ca:
urzica, lobodă, lucernă, sfecla de zahăr, varză, cartofi şi lămâi, portocale,
măceşe şi cetina de conifere.
13.5.5. Valoarea biologică a sărurilor minerale
Substanţele minerale sunt indispensabile şi, ca atare, animalele au
nevoie de ele pentru a-şi putea menţine sănătatea şi a da diferite producţii.
Se găsesc atât în organism cât şi în frunze, sub formă de săruri ale acizilor
organici sau minerali, combinaţii organice şi sub formă de ioni.
Rolul substanţelor minerale
În organism substanţele minerale îndeplinesc funcţii multiple dintre
care, menţionăm:
- rolul plastic;
- rolul funcţional;
- rolul fizico-chimic.
Rolul plastic constă în faptul că elementele minerale sunt
constituenţi ai oaselor şi dinţilor (Ca, P, Mg), intră în compoziţia
proteinelor şi lipidelor (P, S) care formează muşchii, organele şi ţesuturile
noi în organism.
Rolul funcţional rezultă din faptul că substanţele minerale intră în
compoziţia enzimelor, care îndeplinesc funcţii importante în organism, ca
şi în compoziţia vitaminei B12 (Co) şi al hormonilor (iodul şi hormonul
tiroidian).
Rolul fizico-chimic constă în faptul că substanţele minerale, sub
formă de săruri solubile în sânge şi alte lichide interne, contribuie la
stabilirea şi menţinerea presiunii osmotice a umorilor din organism (Cl, Na,
Ca, P) şi a echilibrului acido-bazic al acestora (Na, K). De asemenea, el
exercită o acţiune specifică asupra excitabilităţii nervoase şi musculare (Na,
Ca, Mg), participă la sistemele care intervin în menţinerea pH-ului în
limitele compatibile cu viaţa (între 7 şi 8).
Lipsa substanţelor minerale din hrană duce la tulburări grave în
organism cu manifestări specifice ca, de exemplu: osteodistrofii, anemie,
tetanie, aberaţii ale gustului etc., care se pot solda cu moartea animalului.
Pentru hrănirea raţională a animalelor sunt necesari compuşi ca: Na, Ca, P,
Mg, Cl, Fl, S, Cu, Mn, Zn, I, Co etc. însă o parte dintre aceştia se găsesc în
cantităţi suficiente în furajele administrate în mod obişnuit în hrana
animalelor. Datorită acestui fapt, în organizarea alimentaţiei animalelor se
urmăreşte să se asigure cantităţi necesare de calciu, sodiu, clor şi fier (în
special pentru animalele în creştere).
Sărurile de calciu şi de fosfor
Alcătuiesc 65-70% din totalul substanţelor minerale din organism,
putând reprezenta până la 2% din greutatea corpului. Din totalul de săruri
de calciu 99% se află în oase şi dinţi sub formă pasivă, pe când din totalul
de fosfor numai 80-85% ceea ce înseamnă că ionii de fosfor intervin mult
mai activ în procesele biochimice decât cei decalciu.
Raportul Ca/P este foarte important pentru asigurarea echilibrului
acido-bazic. Pentru a asigura un pH normal, acest raport trebuie să fie în
general de 2:1, fiind variabil, pe categorii de animale. Între Ca şi P şi
vitamina D din raţie există o strânsă corelaţie, deoarece utilizarea Ca şi P
depind atât de cantitatea lor în raţie şi de raportul dintre ele, cât şi de
prezenţa vitaminei D. excesul sau insuficienţa unuia dintre cele două
elemente provoacă tulburări în asimilarea lor de către organism. Lipsa
vitaminei D determină o asimilare mai scăzută a Ca şi P, chiar dacă ceilalţi
doi factori (cantitatea şi raportul Ca/P) sunt asiguraţi. În general, furajele de
origine vegetală sunt sărace în săruri de calciu şi chiar de fosfor, de aceea
trebuie asigurate în hrana animalelor prin intermediul altor furaje.
Sărurile de sodiu
Menţin excitabilitatea ţesutului muscular, participă la menţinerea
presiunii osmatice şi la menţinerea echilibrului acido-bazic din organism.
Sărurile de clor
Intră în componenţa diferitelor ţesuturi şi în componenţa sucului
gastric. Ionii de clor joacă un rol important în solubilizarea sărurilor
minerale, participă la reglarea presiunii osmatice, la menţinerea echilibrului
acido-bazic şi la activarea sucului gastric. Furajele vegetale fiind sărace în
Na şi Cl, este necesar a se administra ca supliment în hrană, sub formă de
clorură de sodiu.
Fierul se găseşte în organism în cantităţi mici; el intră în componenţa
hemoglobinei, având rol în transportul oxigenului şi în procesele de oxidare
din organism. Lipsa ionilor de fier duce la anemie, mai ales la animalele
aflate în creştere (purcei în special).
13.5.6. Valoarea biologică a apei
Apa este indispensabilă vieţii deoarece toate reacţiile biochimice
legate de procesele vitale din celule se petrec în soluţii apoase. Are rol
mare în asigurarea schimburilor nutritive ca solvent şi ca agent vehiculant
pentru substanţele nutritive, ca şi pentru produşii de dezasilimaţie, atât
absorbţia substanţelor nutritive cât şi eliminarea metaboliţilor făcându-se
sub formă de soluţie. Prin respiraţie, apa influenţează termoreglarea. De
asemenea, apa are şi un rol plastic prin apa de constituţie care face parte
integrantă din diferitele ţesuturi şi lichide ale organismului. Proporţia de
apă este mai mare în ţesuturile cu metabolism intens (ţesut secretor,
muscular etc.) şi mai mică din ţesuturile cu metabolism redus (ţesuturile de
susţinere şi ţesutul adipos).
13.6. Aprecierea valorii complete a raţiilor
Aşa cum s-a arătat anterior, aprecierea valorii biologice a furajelor,
deşi este foarte importantă şi necesar de cunoscut, nu constituie totuşi o
metodă de apreciere a valorii nutritive a furajelor şi deci trebuie studiat
efectul raţiei în totalitate asupra sănătăţii, creşterii, producţiei şi funcţiei de
reproducţie a animalelor, respectiv să se aprecieze valoarea completă a
raţiei.
Raţia cu valoare completă, reprezintă raţia care conţine toate
substanţele nutritive necesare organismului animal, în aşa fel proporţionate,
încât asigură desfăşurarea normală a tuturor funcţiilor fiziologice şi drept
urmare obţinerea unei producţii maxime cu un consum minim de hrană.
Raţia cu valoare incompletă, atrage după sine tulburări în
desfăşurarea normală a proceselor fiziologice şi ca urmare a acestora, o
slabă valorificare a hranei şi o scădere a producţiei. Efectele alimentaţiei
incomplete se manifestă puternic la animalele tinere şi mai greu la cele
adulte, datorită faptului că acestea îşi pot mobiliza o parte din rezervele
interne pentru anihilarea carenţelor existente în raţia respectivă. Stabilirea
alimentaţiei complete la animale se poate realiza în practică prin două
metode şi anume:
- prin aplicarea alimentaţiei pe bază de norme;
- prin experienţe îndelungate în condiţii de producţie, în care timp
animalele să se menţină într-o stare de întreţinere bună, să-şi
menţină starea de sănătate şi să-şi exteriorizeze în întregime
capacitatea productivă.
Trebuie reţinut faptul că aprecierea valorii complete a alimentaţiei
este o problemă destul de complexă, ca urmare a interacţiunii dintre
cerinţele de hrană ale organismului şi calitatea hranei administrate. Cum
însă cerinţele în hrană ale animalelor variază în funcţie de mediu şi de
producţia pe care o dă fiecare animal, rezultă că una şi aceeaşi raţie poate
avea valori diferite de la un animal la altul.