Alfabetizare şi educaţie în Evul Mediu timpuriu, în Irlanda și Regatul Francilor

AbstractLucrarea de față urmărește să prezinte tema alfabetizării ca oglindire a

nivelului de educație în Evul Mediu timpuriu, în spațiul vest-european și insular. Intenția lucrării este aceea de a pune în lumină felul în care răspândirea creștinismului a determinat perpetuarea scrisului și cititului, dar și schimbarea finalității actului de învățare.

Cuvinte cheie: alfabetizare, Antichitatea târzie, Evul Mediu timpuriu, Irlanda, Regatul Francilor.

Abilitatea de a citi și scrie, ca prim pas în dezvoltarea unei educații umaniste, a fost o prioritate pentru Imperiul Roman începând cu „secolul de aur” augustan. Înțelegând că redresarea economică și dăinuirea poporului roman nu se puteau realiza fără educarea lui în prealabil, Octavian August nu s-a mulțumit doar să se înconjoare de literați și să încurajeze cercurile de poeți ai vremii (Messalla, Tibul, Piso, Varius, Cornelius Severus, Sextus Pompeius, Camerinus, Largus, Pedo și, îndeosebi, Horațiu, Vergiliu, Ovidiu și Properțiu – Bloch-Cousin, 1985:114), ci inițiază un amplu proiect de instruire a maselor, înființând (1) școli municipale (scholae publicae/municipales, collegia iuvenum) în Gallia, Burdigala (Bordeaux), Tolosa (Toulouse), Narbo Martius (Narbonne), Massilia (Marsilia), Arelate (Arles), Vienna (Vienne), Lugdunum (Lyon), Agedincum (Autun), Vesontio (Besançon), Remi (Reims), Augusta Treverorum (Trier), Colonia (Köln), și (2) biblioteci la Roma (Palatin), Trivoli, Como, Suessa Aurunca (Bloch-Cousin, 1985:127-129). Aceste centre culturale pendinte unui sistem de învățământ centralizat de stat exercitau în Antichitatea târzie o puternică atracţie asupra studenţilor din toate regiunile Imperiului, fapt ce va constitui „un preludiu al acelor migrări medievale care au ţesut peste Europa o întreagă reţea culturală” (Bloch-Cousin, 1985:128). Atât modelul roman al mecenatului, cât și specificul instrucției romane axate pe cultivarea deopotrivă a spiritului și a trupului (mens sana in corpore sano) vor constitui reperele Renașterii carolingiene de mai târziu.

În Antichitatea târzie, instrucția publică începea cu alfabetizarea predată de litteratores și cu deprinderea morfologiei și sintaxei la școlile de grammatici. Mărturii despre exercițiile literare într-o școală de provincie ne oferă Sfântul Augustin:

„Sed figmentorum poeticorum vestigia errantes sequi cogebamur et tale aliquid dicere solutis verbis, quale poeta dixisset versibus” (Confessiones, I, XVII, 27).

1

Educația trupului era prețuită la fel de mult ca cea a spiritului, de aceea deprinderea abilităților fizice ca înotul, exercițiile gimnice în palestre, mânuirea sabiei, se făceau în paralel cu studierea operelor poeților, oratorilor și istoricilor greci și latini, și mai ales cu studierea epopeilor homerice și a celei vergiliene, ai căror eroi vor reprezenta un ideal al cavalerului medieval.

Încheind ciclul învățământului inferior, tânărul cetățean roman avea de ales între a fi înrolat în armată și a continua învățământul superior, prin frecventarea prelegerilor și cuvântărilor ținute de rhetores, de la care învăţau știința de a vorbi bine și frumos (ars bene dicendi).

Procesul de școlarizare intensivă a populației Imperiului, culminând cu prima jumătate a secolului al V-lea, va genera o răspândire fără precedent în viața socială a educației de bază (Cizek 2010:502), față de care barbarii cuceritori ai Romei își vor manifesta admirația. Totuși cucerirea Imperiului Roman de Apus (476) și întreg zbuciumul secolelor V-VI, responsabil cu decăderea numeroaselor centre culturale menționate anterior, ar fi echivalat cu dispariția quasitotală și pentru mult timp a educației și chiar a alfabetizării, dacă, simultan destrămării Imperiului, nu s-ar fi petrecut răspândirea unei „religii a cărții”, i.e. creștinismul, care să mențină vie și să valorizeze mai departe cultura scrisului și a cititului.

Deși intențiile alfabetizării creştine erau noi, legate în special de vocaţia predicatorială sau de necesităţile cultuale ale evlaviei monahale, religia creștină va asigura supraviețuirea scientiarum litterarum până în pragul secolului al XI-lea, odată cu apariția primelor forme de învățământ laic. Faptul că scrisul și cititul erau conditiones sine qua non pentru clerici și călugări reiese din numeroase izvoare creștine. De pildă, Regulile 139 şi 140 ale Sfântului Pahomie cer alfabetizare de la cel dornic să intre în mănăstire, dar încă neinstruit (rudis):

„Qui rudis monasterium fuerit ingressus [...] vadet ad eum qui docere potest, et qui ei fuerit delegatus, et stabit ante illum, et discet studiosissime, cum omni gratiarum actione. Postea scribentur ei elementa, syllabae, verba ac nomina, etiam nolens legere compellatur, et omnino nullus erit in monasterio, qui non discat litteras et de scripturis aliquid teneat” (Regula 139 seu 140, PL 23, col. 78; cf. Regula Sfântului Benedict, X-XI, XXXVIII).

Alfabetizarea în Irlanda

În ciuda poziției sale periferice, Irlanda secolelor V-IX a dovedit o preeminență culturală față de restul Europei, fundamentată pe un nivel ridicat de alfabetizare și educație, susținut mai ales de misionarii creștini din secolele V-VII (Sfântul Patrick, Sfântul Columban). Ca rezultat, se năștea reforma penitențială propagată de mănăstirile benedictine irlandeze, care a presupus –

2

cum bine a arătat Cyrille Vogel în analiza sa Le pécheur et la pénitence au Moyen Âge –, pe lângă transformarea Spovedaniei dintr-un ritual singular într-unul repetitiv, și o răspândire în masă a practicii notării minuțioase de către asceți a păcatelor sau doar a gândurilor care îi tulburau. În paralel, devine renumită în întreg Evul de Mijloc înalta știință de carte a călugărilor irlandezi (Johannes Scotus Eriugena, Martianus Hiberniensis), mai ales din clipa în care aceștia încep să vină pe continent (ca urmare a raidurilor vikinge), fapt care îi va determina pe continentali să atribuie Irlandei supranumele de „Lumina Nordului” (Savin 1996:23).

Despre situația înfloritoare a alfabetizării irlandeze ca rezultat al misionarilor creștini din secolele V-VII găsim date într-un important manuscris timpuriu: Codex Ardmachanus (809). Păstrat astăzi în Biblioteca Centrului Universitar Trinity College, Codex Ardmachanus este un manuscris iluminat cuprinzând mai multe documente redactate în perioade diferite: (a) un dosar de texte despre viața Sfântului Patrick (două Vita S. Patricii de secol VI, scrise de Muirchu și Tirechan, precum și o colecție de Notullae și Additamenta mai târzii), (b) un manuscris complet al Noului Testament, (c) Vita S. Martini, scrisă de Sulpicius Severus. Edificator pentru tema alfabetizării este primul calup de textele, în special cele care redau procedeele de evanghelizare utilizate de Sfântul Patrick:

„Portavit Patricius per Sininn secum quinquaginta cloces, quinquaginta patinos, quinquaginta calices, altaria, libros legis, evangelii libros, et reliquit illos in locis novis” (Stevenson 1990:19)În periplul său misionar, Sfântul Patrick avea grijă să doteze cu cărți

(fragmente din Vechiul și Noul Testament) fiecare centru eclezial pe care îl forma. Aceeași sursă menționează că pentru candidații la botez, erau necesare abgitoria, i.e. abecedaria, care cuprindeau noțiuni elementare de catehism creștin (Decalogul, Paternoster ș.a.). Aceste detalii sunt relevante pentru răspândirea scrisului și cititului nu doar în centrele urbane importante, ca Armagh sau Kildare, ci și în regiuni mai puțin cunoscute din Irlanda. Este de presupus, după John Stevenson, că Sfântul Patrick jucase un rol decisiv în răspândirea și administrarea de scriptoria, menite să asigure necesarul de evanghelii și de alte cărți sfinte în fiecare centru ecleziastic nou înființat (Stevenson 1990:22).

În Confesiunile Sfântului Patrick, anumite pasaje arată că lectura cu voce tare constituia încă o practică obișnuită:

„Et ibi scilicet in sinu noctis uirum uenientem quasi de Hiberione cui nomen Victoricus, cum aepistolis innumerabilibus uidi; et dedit mihi unam ex his, et legi principium epistolae continentem "Vox Hyberionacum". Et dum recitabam principium epistolae putabam enim ipse in mente audire uocem ipsorum qui erant iuxta siluam Focluti, quae est prope mare occidentale. Et sic exclamauerunt: ‘Rogamus te, sancte puer, ut uenias et adhuc ambules inter nos” (Confessiones 23).

3

Termenul recitabam se referă la citirea cu voce tare. Comentând acest fragment, aceeași John Stevenson remarcă un element de noutate al contextului de față, și anume interiorizarea specială a actului lecturii, vizibilă în impresia creată în mintea cititorului că aude vocea scriitorului, mai degrabă decât că vede cuvintele paginii (Stevenson 1992:17). Putem spune că acest context ne oferă o paradigmă a lecturii valabilă cel puțin în Evul Mediu timpuriu, în care lectura, în special biblică, însemna o întâlnire mai simțită cu persoana scriitorului decât în zilele noastre.

Menținerea alfabetizării (într-un procent desigur diminuat faţă de statisticile din perioada romană) se poate deduce din numărul relativ mare de documente scrise în secolele V-VII, fapt încurajat și de apariția pergamentului, material mai ușor de scris și de manevrat: Collectio Canonum Hiberniensis (secolul al VI-lea), Annales și tabele cu calcule ecleziastice (posibile dezvoltări ale tabelelor pascale) (550-600), Vita S. Columbani, de Jonas de Bobbio (secolul al VII-lea). Deși acest repertoriu de manuscrise nu ne poate garanta cât de mult era răspândită știința de carte (Kelly 1990:36), și deși mărturisiri ca cea a lui Muirchu (biograful Sfântului Patrick): „Multi conati sunt ordinare narrationem utique istam secundum patres eorum” (Vita S. Patricii, Prologus) rămân vagi, totuși putem fi convinși că scrisul și cititul se bucurau de un oarecare interes în Irlanda secolelor V-VII.

Alfabetizarea în Regatul Francilor

Victoria lui Carol Martel asupra arabilor la Tours, în anul 732, a marcat naşterea viitoarei dinastii carolingiene şi începutul unei perioade de pace, care vor asigura cadrele revirimentului cultural din secolele VIII-IX. Alfabetizarea în Regatul Francilor va fi încurajată în special de triada „regilor sacerdoţi” (Carabine 2000:5): Carol cel Mare (Charlemagne, nepotul lui Carol Martel, rege peste franci de la vârsta de 21 de ani), fiul său Ludovic cel Pios şi nepotul său Carol cel Pleşuv, care împreună cu promovarea scrisului, vor coordona și dezvoltarea literaturii, a jurisprudenței, a discursului teologic, concomitent cu rafinarea artelor (sculptura, arhitectura). Înființarea academiei palatine (schola palatii), răspândirea școlilor mănăstirești, organizarea de biblioteci (Fulda, Aachen, Laon), apariția minusculei carolingiene, producția de cronici și de colecții de anecdote, epistolografia bine reprezentată, tratatele dogmatice, toate dau mărturie despre amploarea unei mișcări care se va numi îndeobște „renaşterea carolingiană” (concept pe care Le Goff totuși a simțit nevoia să-l nuanțeze – 1994:25).

Pentru organizarea învățământului carolingian, Carol cel Mare, la fel ca împărații romani de odinioară, s-a înconjurat de învățați aduși din Italia: Petru din Pisa, Paulin din Aquileea, Paul Diaconul (istoric); din Spania: Teodulf

4

(gramatic și teolog); din Irlanda: Dungal (astronom), Dicuil (geograf); din Britania: Alcuin de York (literat, filozof și teolog). Cu ajutorul lor, a luat naştere un tip de învățământ caracterizat prin:

(1) Clericalism. Școlile, fiind deschise în centre diocezane și mănăstirești, îi instruiau pe tinerii fii de nobili, dar și pe reprezentanții altor categorii susținute de rege, în vederea realizării a două scopuri: (a) dezvoltarea unei educații umaniste creștine și (b) crearea unei pepiniere pentru posturile de conducere a Bisericii. Paradigmatic în această privință este un fragment din Gesta Karolini, scrisă de Monachus Sangallensis (după toate probabilitățile, Notker Balbul), în care regele, în postura Judecătorului Suprem (cf. Matei 25), împarte dreptatea și pedepseşte nedreptatea în funcție de râvna pentru studiu a învățăceilor din școala palatină:

„Tunc sapientissimus Karolus, aeterni iudicis iusticiam imitatus, bene operatos ad dextram segregatos, his verbis allocutus est: «Multas gratias habete filii, quia iussionem meam et utilitatem vestram, iuxta possibilitatem exequi fuistis intenti. Nunc ergo ad perfectum attingere studete, et dabo vobis episcopia et monasteria permagnifica, et semper honorabiles eritis in oculis meis». Deinde ad sinistros cum magna animadversione vultum contorquens, et flamante intuitu conscientias eorum concutiens, hyronice haec terribilia tonando potius quam loquendo iaculatus est in illos: «Vos nobiles, vos primorum filii, vos delicati et formulosi, in natales vestros et possessionem confisi, mandatum meum et glorificationem vestram postponentes, litterarum studiis neglectis, luxuriae, ludo et inerciae vel inanibus exercitiis indulsistis […]. Per regem coelorum! Non ego magni pendo nobilitatem et pulchirtudinem vestram, licet alii vos admirentus; et hoc procul dubio scitote, quia, nisi cito priorem neglegentiam vigilanti studio recuperaveristis, apud Karolum nihil unquam boni acqueritis»” (Monachus Sangallensis, Gesta Karoli, I, 3).

M.T. Clanchy observă că, treptat, din suprapunerea opoziției clericus-laicus peste opoziția litterati-illiterati (de dată antică) vor rezulta două egalități: litterati-clerici și illitterati-laici (Clanchy 1981:16), situație care va dura până în secolul al XII-lea, când, pe de o parte, mulți dintre clerici vor fi promovați pe alte considerente decât cel de instruire (fapt atestat de William de Longchamp în 1192), iar pe de altă parte, încep să capete amploare școlile laice.

(2) Gratuitate. Comparativ cu situația antică, în care remuneraţia profesorilor se făcea fie de către studenți, fie de către stat (Cizek 2010:632), învățământul carolingian nu presupunea taxe de studiu din partea studenților. Profesorilor merituoși regele putea să le acorde domenii întinse sau episcopii,

5

însă, ca regulă generală, un profesor avea asigurat din partea mănăstirii sau a parohiei în care preda doar strictul necesar (haine şi mâncare), așa cum deducem din condițiile pe care le menționează doi profesori irlandezi ofertați să predea în Regat: loca oportuna, animi ingeniosi, alimenta și quibus tegamur (Monachus Sangallensis, Gesta Karoli, I, 1).

(3) Admirație pentru cultura antică. Mai multe mărturii din perioada carolingiană probează marea admirație a medievalilor față de antici. Din corespondența păstrată a lui Lupus Servatus (805-862, abatele Mănăstirii Ferrière), găsim referiri laudative la: Commentarii-le lui Cezar, lucrări ale lui Cicero, De institutione oratoria de Quintilian, poezia lui Vergiliu și Horațiu. Johannes Scotus Eriugena, călugăr benedictin, compunând tratatul de mistică Periphyseon, citează din Aristotel, Platon, Plotin sau Porfir. Împletirea dintre cultura umanistă (păgână) și învățământul creștin s-a realizat într-o atât de mare măsură încât un alt călugăr benedictin, Monachus Sangallensis, nu simțea rețineri în a pomeni în colecţia sa de anecdote nume de zei greco-romani (Gesta Karoli, I, 31).

(4) Finalitate eshatologică. Limitată în epoca precarolingiană la funcția larg răspândită de mijlocire a acordurilor comerciale sau diplomatice, alfabetizarea recapătă în învățământul carolingian calitatea de suport în educarea spiritului. Elementul de noutate față de alfabetizarea din epoca antică îl constituie însă finalitatea creștină care va guverna actul instruirii: alfabetizarea este promovată acum pentru înțelegerea și interpretarea cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie pus în fapt prin slujirea Lui în ceremonialul religios și în faptele bune îndreptate către nevoile aproapelui. Din Epistola de litteris colendis: „Quamvis enim melius sit bene facere quam nosse, prius tamen est nosse quam facere”, înţelegem o interdependenţă între cunoaşterea abstractă şi transpunerea ei în act, specifică religiei creştine. Creştinismul va contribui nu doar la dăinuirea umanismului antic, ci va modifica specificul instrucției ideale, grație caracterului personalist și soteriologic al noii religii.

Așadar, contribuţia specific creştină în dezvoltarea culturii medievale și apoi moderne o constituie perspectiva eshatologică nouă, care înlocuiește atât umanismul antropocentrist – propriu educației păgâne (Πάντων χρημάτων μέτρον ἄνθρωπος – Protagoras) – printr-un umanism comunional evanghelic, cât și idealul pregătirii viitorului vir civiliter eruditus – demontat deja de Sfântul Augustin în De civitate Dei – prin idealul pregătirii viitorului cetățean al eshatonului, al Împărăției cerești.

Mihai GrigoraşMasteratul de Studii Medievale, Anul II

6

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Augustin, Confesiuni, ediție bilingvă, trad. E. Munteanu, Ed. Nemira, 2006;

Karolus Magnus, Epistolae (accesate prin portalul Biblioteca Augustana: http://www.hs-augsburg.de/~harsch/Chronologia/Lspost08/CarolusMagnus/karlepi.html)

Lupus Servatus, Epistolae, trad. Graydon W. Regenos, Ed. Martinus Nijhoff, Haga, 1966;

Monachus Sangalensis, Gesta Karoli, în Monumenta Germaniae Historica, G.H. Pertz (ed.), Hanovra, 1829;

7

Patricius, Libri Epistolarum, Ludwig Bieler (ed.), în coll. Dictionary of Medieval Latin from Celtic Sources, Royal Irish Academy, Dublin, 1993.

Surse secundare

Batovici, Dan, Prefață, în vol. Ioan Scotus Eriugena, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, ediție bilingvă, trad. D. Batovici, Ed. Polirom, București, 2009;

Bloch, Raymond, Cousin, Jean, Roma și destinul ei, trad. Barbu și Dan Slușanschi, Ed. Meridiane, București, 1985;

Carabine, Deirdre, John Scottus Eriugena, Great Medieval Thinkers, Oxford University Press, Oxford–New York, 2000;

Cizek, Eugen, Istoria Romei, Ed. Paideia, București, 2010;

Clancky, „Literate and illiterate; hearing and seeing: England 1066-1307”, în Literacy and social development in the West: A Reader, H.J. Graff (ed.), Cambridge University Press, Cambridge, 1981;

Kelly, Susan, „Anglo-Saxon lay society and the written word”, în vol. The uses of Literacy in early Mediaeval Europe, R. McKitterick (ed.), Cambridge University Press, Cambridge, 1992;

Savin, Ion Gh., Mistică apuseană, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996;

Stevenson, Jane, „Literacy in Ireland: the evidence of the Patrick dossier in the Book of Armagh”, în vol. The uses of Literacy in early Mediaeval Europe, R. McKitterick (ed.), Cambridge University Press, Cambridge, 1992;

Vogel, Cyrille, Le pécheur et la pénitence au Moyen Âge, Cerf, Paris, 1969.

8