Academia Română și

facultatea de Chimie Aplicata si Stiinta

Materialelor din

Universitatea Politehnica din București

BOGDAN C. SIMIONESCU

EXTRAS DIN DISCURSUL

DE RECEPTIE LA PRIMIREA

TITLULUI DE DHC

UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI // 18 MARTIE 2016

� Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante

şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru

Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze

„academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au

înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de

la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-

Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele

universităţi din România.

� 1866 – Prin decret al Locotenenţei Domneşti se înfiinţează în Bucureşti Societatea Literară

Română, cu scopul de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi

gramatica limbii române.

� 1867 – Societatea Academică Română - „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a

ştiinţelor între români”, „corp independent în lucrările sale de orice natură”.

Primul preşedinte: Ion Heliade Rădulescu

� 1879 – Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut

naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate

lucrările, de orice natură”.

Primul preşedinte: Ion Ghica

Vicepreşedinţi: George Sion, Dimitrie A. Sturdza, Petre S. Aurelian

Secretar general: Alexandru Odobescu

SCURT ISTORIC ACADEMIA ROMÂNĂ

MEMBRIIACADEMIEI ROMÂNE

� De la început, în cadrul Academiei Române au fost alese – ca membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare – personalități marcante din toate domeniile științei, literelor și artelor.

� Membrii Academiei au fost şi sunt promotori ai progresului ştiinţific, cultural şi social.

� Ei au contribuit și contribuie la evoluţia societăţii româneşti prin:� organizarea unor nuclee şi centre de cercetare� publicarea de tratate, lucrări ştiinţifice şi literare� realizarea de opere artistice� înfiinţarea de muzee şi biblioteci� invenţii şi inovaţii� găsirea unor noi soluţii în economie, tehnică, medicină, biologie etc.

� Numărul membrilor Academiei Române este limitat la 181.

� De la începuturi (1866) și până în prezent, în Academia Română s-au regăsit 1700 membri fondatori, titulari, corespondenți și de onoare, din țară și din străinătate.

MEMBRI TITULARI AI ACADEMIEI ROMÂNE

PERSONALITĂȚI ALE

UNIVERSITĂȚII POLITEHNICA BUCUREȘTI

MEMBRI TITULARI AI ACADEMIEI ROMANE

CHIMISTI SI INGINERI CHIMISTI

BALABAN, ALEXANDRUT. 2 aprilie 1931, TimişoaraINGINER CHIMIST

� Membru titular – 22 ianuarie 1990 (membru corespondent – 21 martie 1963)� Vicepreşedinte al Academiei Române (11 aprilie 1995 – 13 februarie 1998)

� Asistent (1956–1961), lector (1961–1962) la Catedra de chimie organică a Facultăţiide Chimie Industrială din Institutul Politehnic din Bucureşti, conferenţiar (1962–1966) şi profesor (din 1966) la Catedra de chimie generală. A devenit apoi profesor de chimie organică în Institutul Politehnic (în prezent Universitatea Politehnica) dinBucureşti (1971–1999).

� A fost cercetător principal al O.N.U. la Agenţia Internaţională pentru EnergiaAtomică din Viena (AIEA) (1967–1970), unde a organizat în acest timp reuniuniinternaţionale referitoare la chimia radioizotopilor la Viena, Ciudad de Mexico şi São Paolo. A fost reprezentantul AIEA pe lângă Organizaţia Mondială a Sănătăţii dinGeneva în probleme privind compuşii radiofarmaceutici.

� Din 2000, când a fost numit profesor permanent la TAMUG, activează în Texas (din2012 este Profesor Emerit), colaborând în continuare cu cercetători din România.

� Direcţiile sale de cercetare au fost în domeniul chimiei organice experimentale şiteoretice, precum şi în aplicaţiile teoriei grafurilor. Cataliza în prezenţa clorurii de aluminiu l-a condus la introducerea termenului de automerizare (în particular a hidrocarburilor aromatice policiclice), a descoperit o nouă sinteză a sărurilor de piriliu, cunoscută sub numele de „reacţia Balaban-Nenitzescu-Praill”, a publicatsingurele monografii existente asupra acestor săruri; a aplicat reacţia amintităpentru a prepara săruri de piridiniu ca lipide cationice pentru transfer genetic sau ca lichide ionice (solvenţi organici nevolatili); a pus la punct o nouă sinteză a oxazolilor; a studiat radicalii liberi ai azotului stabilizaţi prin efect capto-dativ şi radicalii stabiliai oxigenului; a elaborat noi donori de oxid nitric cu aplicaţii biomedicale; a analizatcomponentele sterice şi electronice manifestate în efectele izotopice secundare ale deuteriului.

BANCIU, MIRCEA

DESIDERIU19 august 1941, Hunedoara –29 aprilie 2005, BucureştiINGINER CHIMIST

� Membru titular –22 noiembrie 2000 (membru corespondent – 9 martie 1991)� Preşedinte al Secţiei de știinţe chimice (2002–2005)� Discurs de recepţie: Chimia organică – rivală şi/sau imitatoare a naturii? (16 mai 2002)

� Activitate didactică: asistent (1962–1972), şef de lucrări (1972–1980), conferenţiar(1980–1990) şi profesor (din 1990) la Catedra de chimie organică a Facultăţii deChimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti

� Cercetare: peste 150 de articole originale, numeroase cărţi şi tratate publicate singursau în colaborare, referitoare la

�pirolize de tip „fulger”

� reacţii prin ioni de carboniu, izomerie de valenţă

�studiul sistemelor policiclice tensionate

�chimia ciclofanilor

�compuşi heterociclici aromatici

�compuşi biologic activi

� reacţii stereo- şi enantioselective etc.

� Membru al Societăţii Europene de Chimie, al Societăţii de Chimie din S.U.A., alConsiliului naţional al Societăţii de Chimie din România (preşedinte al Secţiei dechimie organică, 1996–2001).

� A fost distins cu Premiul Ministerului Învăţământului pentru cercetare (1969), Premiul„Gh. Spacu” al Academiei Române (1982), Ordinul Naţional „Serviciu Credincios” îngrad de Cavaler (2000). Cetăţean de onoare al orașelor Sălişte, jud. Sibiu (2003) șiCâmpeni, jud. Alba (2003).

BRATU, EMILIAN8 august 1904, Bucureşti –30 martie 1991, BucureştiINGINER CHIMIST

� Membru titular – 1 martie 1974 (membru corespondent – 21 martie 1963)� Preşedinte al Secţiei de știinţe chimice (1977–1990)� Discurs de recepţie: Ingineria chimică (20 decembrie 1974)

� Asistent (1928), conferenţiar (1941) şi profesor (1948–1974) la Institutul Politehnicdin Bucureşti. Decan al Facultăţii de Chimie Industrială - 1955–1957 şi 1962–1971.

� De numele său se leagă fondarea şi dezvoltarea şcolii de inginerie chimică dinRomânia şi introducerea celui dintâi curs de inginerie chimică la Facultatea de ChimieIndustrială din Bucureşti.

� Activitate ştiinţifică - domenii: chimie analitică, tehnologie şi inginerie chimică.

� A elaborat ecuaţii generale pentru presiunea vaporilor saturaţi şi pentru echilibrul însisteme lichid-vapori.

� A întreprins studii privind coeficienţii de activitate ai gazelor, epurarea apelorreziduale, analiza unor gaze cu caracter tehnologic etc.

� Din numeroasele realizări se pot aminti:�determinarea refluxului optim al coloanelor de rectificare�dimensionarea schimbătoarelor de căldură spirale�tehnica pentru măsurarea structurii stratului fluidizat�studiul transferului de căldură şi de masă la evaporarea picăturilor în mediu

gazos ş.a.

CIORĂNESCU-NENIȚESCU, ECATERINA15 august 1909, Bucureşti –23 ianuarie 2000, Bucureşti CHIMIST

� Membru titular – 1 martie 1974 (membru corespondent – 21 martie 1963)

� Asistent (1936), şef de lucrări (1941), conferenţiar (1949) şi profesor la Catedra dechimie organică a Facultăţii de Chimie Industrială a Institutului Politehnic (1962–1977).

� În 1949 a introdus la Facultatea de Chimie Industrială primul curs de sintezamedicamentelor din România. A fost şef al Catedrei de chimie organică la InstitutulPolitehnic din Bucureşti (1971–1977) şi director al Centrului de Chimie Organică alAcademiei Române (1970–1991).

� S-a aplecat îndeosebi asupra cercetării teoretice şi aplicative în domeniul chimieiorganice şi al medicamentelor de sinteză

� A elaborat reacţia de acilare reductivă a alchenelor, ilustrând mecanismultransferului intermolecular de ioni de hidrură, o nouă sinteză a alfa-aminocetonelor,intermediari pentru sinteze de sisteme heterociclice, noi substanţe cu acţiuneantitumorală.

� A contribuit la elucidarea naturii carbocationilor, în special a celor neclasici.

� Deosebit de însemnate sunt lucrările cu caracter aplicativ, prin care a elaboratprocedee de sinteză a unor medicamente şi a unor intermediari pentru industriachimică organică (sulfamide, medicamente antituberculoase, insecticide etc.),contribuind la realizarea celor dintâi medicamente de sinteză din România.

� 1957 – primul tratat românesc de Medicamente de sinteză (ed. a II-a, 1966).

NENIȚESCU, COSTIN D.15 iulie 1902, Bucureşti –28 iulie 1970, BuşteniCHIMIST

� Membru titular – 2 iulie 1955 (membru corespondent – 24 mai 1945) � Preşedinte al Secţiei de știinţe chimice (1959–1970)

� Activitate didactică: asistent (1925), şef de lucrări (1926) la Laboratorul de chimie organică al Facultăţii de Știinţe din Bucureşti, conferenţiar (1928–1935), predândcursurile de chimie generală şi de chimie organică, profesor de chimie organică la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti (din 1935).

� Preocupat de procesul educativ, a redactat, în 1928, prima ediţie a unei cărţi de chimie organică (Elemente de chimie organică), pe care a îmbunătăţit-o continuu(Chimie organică, 2 vol., care a cunoscut, până în 1979, şapte ediţii), precum şi un tratat de Chimie generală (1949, apoi până în 1972 trei ediţii).

� Paralel cu activitatea didactică, a desfăşurat o intensă muncă de cercetare îndomeniul chimiei organice teoretice şi aplicative. Printre cele mai de seamă realizărise numără: sinteze în clasa indolului şi pirolului, acilări afilatice, reacţia alcanilor şicicloalcanilor cu oxid de carbon, diacilarea alchenelor la săruri de piriliu, izomerizăriale hidrocarburilor afilatice sub acţiunea clorurii de aluminiu, izomerizareafenilalcanilor, mecanismul alchilării aromatice, mecanismul reacţiei Scholl, izomerizări la condensarea acizilor şi cetonelor nesaturate cu hidrocarburiaromatice, reacţii ionice, cercetări asupra ciclobutadienei, benzociclobutadienei şi a izomerilor de valenţă ai anulenelor, oxidarea hidrocarburilor cu acid cromic, polimerizarea etilenei la presiune joasă, cercetări asupra petrolului românesc etc.

� În literatura de specialitate există patru reacţii şi patru hidrocarburi care-i poartănumele.

� A elaborat numeroase procedee tehnologice pentru fabricarea medicamentelor, antidăunătorilor, a unor intermediari pentru industria chimică organică.

� A coordonat întocmirea unui Dicţionar poliglot de industrie şi tehnologie chimică.

SPACU, PETRU GEORGE6 iunie 1906, Charlottenburg-Berlin, Germania –30 martie 1995, BucureştiCHIMIST

� Membru titular – 22 ianuarie 1990 (membru corespondent – 21 martie 1963)� Preşedinte al Secţiei de știinţe chimice (1990–1994)

� Profesor (1937–1955) şi decan (1951–1955) la Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Bucureşti

� A desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, îndeosebi în domeniul chimieicoordinative

� În chimia anorganică a urmărit studiul formării şi construcţiei unor combinaţiicomplexe noi, care reprezentau în acelaşi timp noi tipuri.

� A elaborat un număr mare de metode chimice şi fizico-chimice pentru determinarea şisepararea unor elemente rare şi disperse, precum şi a unor substanţe organice cu acţiune terapeutică

� A urmărit şi a rezolvat prin studiile efectuate o serie de probleme, şi anume: � valorificarea superioară a unor minereuri şi deşeuri indigene în vederea obţinerii

unor produse folosite ca semiconductori; � obţinerea din materii prime indigene a unor fluxuri, fondanţi şi degazanţi necesari

la turnătorii; � recuperarea platinei din catalizatori uzaţi, folosiţi în procesele de izomerizare etc.

� A efectuat cercetări în domeniul chimiei elementelor rare, ca şi asupra amoniacaţilorsărurilor simple şi complexe, carbonilor metalici, descoperind o nouă clasă, di- şitetracloroiodatoaminele.

� A fost autorul unor metode analitice chimice şi fizico-chimice pentru dozarea unorelemente chimice, a compuşilor organici şi a unor produse farmaceutice. În 1975 a elaborat procedee pentru dezoxidarea, protecţia, fluidizarea şi curăţirea unor aliaje.

MEMBRI SUPLEANTI AI ACADEMIEI

ROMÂNE

PERSONALITĂȚI ALE

UNIVERSITĂȚII POLITEHNICA BUCUREȘTI

MEMBRI SUPLEANTI AI ACADEMIEI ROMANE

CHIMISTI SI INGINERI CHIMISTI

SOLACOLU ȘERBAN30 decembrie 1905, Bucureşti-25 martie 1979, Bucureşti

INGINER CHIMIST

� Membru corespondent al Academieie Romane din 22 ianuarie 1963

� Școala Politehnică , sectia D Industrială, 1924-1029

� Doctorat- Școala Politehnică din Berlin – Charlottenburg , 1930-1932.

� Teza de doctorat „Aplicarea diagramei Rankin în practica arderii cimentului”.Conducator doctorat : Prof. Hans Kühl

� Conferenţiar (1934-1948), la conferinţa “Tehnologia materialelor de construcţii și ceramică” predând cursurile de “ Tehnologia materialelor de construcţii ”(Secţia A- Construcţii și D-Industrială) si cursul de “ Ceramică” ( secţia D). Profesor (1948-1979) la Catedra de Chimie Fizică a Silicaţilor şi Compuşilor Oxidici; din 1948 a predat pentru prima oară în România, cursul de chimia fizică a silicaţilor tehnici.

� A fost şef de secţie la Centrul de Chimie Anorganică din Bucureşti, director ştiinţific fondator şi consilier la Institutul de Cercetări pentru Materiale de Construcţii.

� Direcţiile sale de cercetare au fost în domeniul chimiei și tehnologiei silicaţilor cu precădere in domeniul echilibrelor de fază. A obţinut numeroase materiale și tehnologii noi, unele brevetate și aplicate în domeniul cimentului, refractarelor, ceramicii.

� 1957 – primul tratat românesc de Chimia fizică a silicaţilor tehnici (EdituraTehnică). Cartea a fost tradusă și publicată în Ungaria (1962), reeditată la EdituraTehnică in 1969 și republicată postum în 1984.