Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

144

Section: Literature

A POETICS OF DESCRIPTIVISM IN MODERN AND POSTMODERN ROMANIAN PROSE

Liliana Truță Assoc. Prof., PhD, Partium Christian University, Oradea

Abstract: The present study follows the way in which description has evolved from the paradigm

of Modernism to the one of Postmodernism. From the classical sense of accessory of narrative

art, Modernism charges it with symbolical and aesthetic values. Postmodernism subjects it to various experiments, which will lead to a considerable emancipation of description: it will no

longer serve narration, but it will take possession of several of its functions.

Keywords: Descriptivism, Modernism, Postmodernism, hyperrealism, experiment

Descriptivul este, până la modernism, un auxiliar al artei narative. Chiar dacă

romantismul îl emancipează considerabil, tot într-o poziţie subordonată îl menţine, căci

descriptivul îşi schimbă funcţia mai ales în privinţa descrierilor de natură care, în

programul estetic al romantismului, se colorează afectiv, devenind un barometru al

subiectivităţii expandate şi al emoţiilor copleşitoare pe care le exhibă romanticii.

Romantismul, prin tezele sale, dă o nouă expresivitate naturalului. La antipodul acestei

atitudini, realismul procedează „ştiinţificŗ, manipulând descriptivul într-o altă direcţie,

cea a expresivităţii materiei, a artificialului: realismul balazacian acordă prioritate

descripţiilor de interioare sau portretelor, şi ambele devin carcase expresive ale

personajelor. „Vizuinaŗ în care se mişcă şi vieţuieşte acesta devine, cum era natura la

romantici, o realitate artificială, fabricată, capabilă să exprime ceea ce naratorul

omniscient se decide să nu facă, pentru a nu fi acuzat de o prea mare directeţe.

Agăţată ca o jucărie decorativă în pana artistului, descrierea corespunde unei

concepţii mimetice şi rămâne în urma evoluţiilor epistemice sau estetice, slujind doar

reprezentarea şi având astfel o funcţie complementară, decorativă şi naiv-expresivă.

Abia în modernismul înalt putem decela o mişcare a descriptivului în direcţia

depăşirii poeticii mimetice, deoarece vechea epistemă a optimismului ştiinţific cedează

locul cunoaşterii contemplative. Apar alternative de cunoaştere în care valoarea

adevărului absolut slăbeşte, cedând locul unor adevăruri relative. Arta narativă se

modifică substanţial după ce apare criza obiectului şi a limbajului care-şi va pune

amprenta şi pe arta descripţiei. E momentul în care încep să se strecoare în arta literară

valorile secundare, la început prin insinuări timide, apoi, odată cu experimentele

modernităţii, ele dobândesc o forţă din ce în ce mai mare. Descrierea era una dintre

secundarele artei narative.

Modernismul interbelic nu este unul omogen, cu o poetică coerentă, ci unul atipic,

fenomen specific literaturii române în momentele ei de sinteză şi sincronism. Romanele

realiste specifice ale modernismului înalt din spaţiul romanului românesc sunt, am putea

spune, realizări hibride, în care „doriculŗ sau „ioniculŗ, ca vârste ale romanului se

manifestă cu nuanţări originale şi specifice, în funcţie de viziunea auctorială. La un

scriitor realist obiectiv ca Rebreanu de pildă, modernismul se manifestă ca realism al

esenţelor, cu aplecare spre simbolic, în timp ce neobalzacianismul lui Călinescu, foarte

diferit de realismul rebrenian, se îndreaptă spre estetizare şi o recuperare nostalgică a

clasicismului, direcţie urmată apoi în linia experimentului şi de către scriitori postbelici

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

145

Section: Literature

care fac trecerea de la paradigma modernismului la cea a postmodernismului (Costache

Olăreanu, Radu Petrescu).

Vom urmări în analizele noastre doi romancieri ai modernismului interbelic, unul

aparţinând doricului (Rebreanu) şi altul vârstei ionicului (Garabet Ibrăileanu), care, deşi

înscrişi în formule diferite de creaţie, tratează descriptivul într-o manieră inovatoare

pentru canoanele epocii şi în interiorul modelului estetic pentru care au optat.

Obiectivitatea rece a lui Rebreanu proiectează în paginile descriptive reverberaţii de ordin

psihologizant, dar şi o serie de elemente cu dublă valoare: anticipativă (specifică

omniscienţei realiste) şi simbolic-expresivă (care nu mai este specifică realismului

tradiţional). Descrierile lui Rebreanu au o intensitate simbolică şi o expresivitate care nu

sunt specifice romancierilor realişti, scriitorul depăşind paradigma într-o direcţie anti-

balzaciană, aşa cum Călinescu depăşeşte balzacianismul prin estetizare şi caricatură.

Deşi chiar şi analizele mai recente păstrează prejudecata asupra dimensiunii etice în

defavoarea celei „artisteŗ la Rebreanu, vom vedea că această dimensiune nu lipseşte în

totalitate acestui obiectiv rece, ea refugiindu-se ca manifestare în literele descrierilor,

adică într-un plan încă pe atunci considerat secundar al artei narative.

Descriptivul nu este tratat de către Rebreanu ca o funcţie balzaciană, de factură

ştiinţifică, ci se înscrie deja în paradigma modernismului înalt, mult mai sceptic faţă de

cunoaşterea ştiinţifică. Descriptivul rebrenian este cel mai grăitor în direcţia manifestării

unor rezerve în faţa reprezentării pur mimetice, pe care scriitorul încearcă s-o depăşească

printr-o viziune pe alocuri „artistăŗ ce îmbogăţeşte eticismul sec, obiectiv cu care textele

sale au fost asociate.

Cercetările mai noi îl situează pe Rebreanu în sfera modernismului înalt: Liviu

Petrescu, în Poetica postmodernismului vorbeşte în cazul romancierului despre un realism

al esenţelor manifestat printr-un principiu al totalizării, ambiţie majoră a scriitorului.

Relaţia pe care o are Rebreanu cu mimesisul o putem observa cel mai bine

analizând descrierile sale, nu cele din Pădurea spânzuraţilor, roman psihologic unde

expresivitatea şi bogăţia descrierilor este mai mare, ci într-un roman realist obiectiv,

precum Ion. Analizând toate pasajele descriptive din romanul Ion, observăm că ponderea

cea mai mică o au descrierile de interioare: aspect totalmente anti-balzacian. Ochiul

naratorului percepe mai ales realitatea naturală sau pe cea socială. Mai mult, descrierile ce

se referă la natură, peisaj sau geografie, sunt foarte intens animizate, stilizările scriitorului

îndreptându-se spre umanizarea sau animizarea elementelor. După analiza mai atentă a

descrierii iniţiale, celebra descriere a drumului, deja tocită prin uz didactic, observăm că

drumul devine un prim personaj al romanului, deşi, abundenţa toponimelor trimite spre un

fals balzacianism. Primul aspect dinamic îl aduce drumul care e însoţit de o constelaţie de

verbe ale mişcării: se desprinde, trece, spintecă, aleragă, se pierde, urcă, îşi face loc,

înaintează ( „veselŗ!), ascunzându-se, poposind, coteşte, să dea buzna.ŗ

Aceeaşi atitudine o are scriitorul şi în faţa elementelor naturii: anotimpurile, cîmpia,

casele, toate se încarcă de suflu vital şi se umanizează prin descriptiv, fiind mereu puse în

legătură cu acţiunea, cu tensiunile ei şi cu conţinuturile psihologice. Atunci când Ion se

zbate în incertitudine, decizia de a o lua pe Ana de soţie nu s-a materializat încă: „iarna se

zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea destulă putere. Văzduhul cernea mereu

fulgi leneşi care se topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoace de noroi...ŗ

Natura nu este deloc impersonal descrisă, ci mai degrabă impresionist. Aşa cum nici

casele nu sunt balzacian descrise, ci par desprinse din organicul materiei vii, ca forţe

elementare, spaţii ale instinctelor latente: în primul fragment descriptiv ce fotografiază pe

rând casele personajelor ce vor intra în conflict, casa Glanetaşului apare ca un „balaurŗ, în

seara în care Ion va intra în aşternutul Anei, casa „zăcea în întuneric, neagră, ca un bivol

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

146

Section: Literature

adormit...ŗ În noaptea cumplită în care Ion avea să moară, casa lui George „dormea

nepăsătoare şi tăcută, ca o matahală moartă.ŗ

Că are în vedere aspecte ale naturalului sau aspecte de realitate artificială, socială,

descrierea devine un spaţiu de proiecţie simbolică, şi nu doar de reflectare a unor

anticipări ale omniscienţei realiste. Spaţiul descrierii la Rebreanu nu mai este doar un

câmp neutru slujind reprezentarea şi poetica vederii, ci dublează naraţiunea devenind un

dublu expresiv şi simbolic al acesteia, în care se manifestă recurenţe şi metafore

obsedante ce apar simetric în pasajele-cheie ale romanului. Descriptivul îşi transcende

deja la Rebreanu funcţia sa elementară, auxiliară sau contextualizantă, balzacianismul

fiind dat la o parte de un scriitor care nu mai are încredere într-un realism ştiinţific, ci

construieşte un realism modern. Aici pare că personajul sau naratorul sunt cei care

modelează decorurile prezente în descrieri, iar nu contextul şi spaţiul sunt cele care

modelează balzacian eroii. Oricât de paradoxal ar suna asta în cazul acestui scriitor,

descrierile sunt scrise de un romancier realist, dar gândite de multe ori de un poet.

La Garabet Ibrăileanu, formula narativă este diferită: Adela este un roman de notaţii,

sub forma unui jurnal care ascunde aparenţele unui roman psihologic. Jurnal fiind, am

putea crede că descrierile nu ocupă un spaţiu prea întins, sau că ele ar juca un rol şi mai

atenuat în spaţiul narativ. Procedeele lui Ibrăileanu în privinţa dscrierilor sunt însă, în mod

surprinzător, foarte asemănătoare cu cele ale lui Rebreanu, doi scriitori care sunt atât de

diferiţi prin opţiunile estetice pe care le îmbăţişează. La fel, ultimele analize critice în

privinţa romanului ionic Adela deplasează accentul dinspre latura de roman psihologic

spre descoperirea unui roman intelectualizat în direcţie artistă, estetizantă. Această

direcţie, decelată mai ales la Călinescu sau Mateiu Caragiale, apare din plin şi la un

psihologist ca Garabet Ibrăileanu

Primul text descriptiv apare chiar la începutul romanului, e scris eliptic, observaţia e

săracă, cinică şi blazată. Poate fi citită în cheie pur realistă, văzut fiind de un ochi neutru,

obiectivat, deşi relatarea este, prin formula narativă aleasă, pur subiectivă:

„Bălţăteşti! O improvizaţie de bâlci, pe şoseaua care vine de la Piatră, trece prin

mijlocul satului, strâmbă, şerpuind printre râpi, şi se duce la Târgu-Neamţului, înconjurată

de singurătăţi.(...) Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi,

ascunde munţii dinspre apus.ŗ1

Este descrierea făcută de un intelectual fără harul naturii, căci relatarea despre

cărţile pe care şi le-a adus în această vacanţă lipsită de promisiuni este mult mai însufleţită

decât captarea naturii. Din prima pagină apare conflictul dintre natură şi cultură, balanţa

înclinând spre cea de-a doua valoare. Tocmai de aceea, descrierile sunt rezumative,

prozaice, iar epitetele folosite sunt din sfera unei infirmităţi subconştiente: „strâmbăŗ,

„meschinŗ, „tristăŗ, „pătatăŗ, „schiloziŗ.

Descrierea se referă mai puţin la obiect, ci mai degrabă la subiectul ce priveşte, căci,

pe măsură ce înaintăm în jurnal, ne dăm seama că doctorul Emil Codrescu este o natură

deformată de cultură, excesiv analitică, reflexivă, deci schilodită în ordinea trăirii. În acest

moment, cultura ca valoare dominantă controlează şi organizează datele naturalului, iar

peisajul descris de Codrescu este unul interior. Odată cu apariţia Adelei, apare

imprevizibil viaţa însăşi care, prin spontaneitatea ei deconstruieşte arhitectura interioară a

personajului. Aici descrierile se însufleţesc, se colorează impresionist şi au o încărcătură

din ce în ce mai mare de poeticitate. Ieşit la plimbare cu trăsura împreună cu Adela, şi

vădit tulburat de acest moment de intimitate, peisajul se încarcă de fantasmele feminităţii:

Agapia se ascunde în spatele munţilor ca o femeie între veşminte, formele peisajului apar

1Garabet Ibrăileanu, Privind viaţa.Adela. Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 31

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

147

Section: Literature

ca nişte „sâni formidabiliŗ, Ozana îşi mişcă meandrele ca „nişte şolduri de femei

adormiteŗ.

Peisajul este acelaşi, subiectul însă care îl percepe se află în două momente diferite.

Peisajul în Adela este total interiorizat de subiect: atunci când însă subiectul se încarcă de

propriile sale incertitudini preconştiente, peisajul se încarcă şi el de un imaginar din sfera

monstruosului, informului, haoticului: formaţiunile geologice apar ca o „ dihanie informă

şi misterioasăŗ, iar umbrele lor din trăsură apar ca „ o fantasmă apocaliptică, neagră,

imaterialăŗ. Ochiul este departe de a observa, de a înregistra, şi se foloseşte de descrierea

priveliştii ca de o pânză impresionistă. Tehnica e una estetizantă, descrierea este

interiorizată şi pe deplin intelectualizată. Descoperirea Adelei pentru acel Codrescu de la

începutul romanului care trăia doar în spaţiul culturii echivalează cu recucerirea

paradisului natural. Dar nu într-un mod natural, ci printr-o prezenţă catalitică.

Momentul culminant al romanului, dar şi cel al conflictului interior al eroului, este

reflectat din nou în descrierea peisajului: este vorba de excursia de la Văratic, în care

peisajul descris este de o magică irealitate, în care subiectivitatea este triumfătoare pe

deplin şi Adela este identificată total cu natura:

„ Pe unele întinderi, ceaţa mai deasă şi mai aşezată forma lacuri din care răsăreau

copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă.(...) Iar peste toate, departe

în adânc, dincolo de înălţimile Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc

colosală şi sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume. (...) apăruse o lume din altă

epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela şi cu mine.(...) dar toate erau într-

un deficit de realitate.ŗ2

Descrierea îmbrăţişează un moment ambivalent: este şi bucuria refuzată a vieţii, este

în acelaşi timp şi anxietatea pe care o provoacă natura, adică viaţa. Eroul preferă de aceea

să le ignore pe ambele, căci le percepe pe acestea ca fiind ireale. Adevărata realitate

pentru Codrescu este, prin opţiune, propria sa realitate, cea la care nu vrea să renunţe

pentru a experimenta alta. Descrierile ne conduc spre ideea unui triumf al subiectivităţii,

care anulează orice tentativă de obiectivare: iubirea, ca şi natura, sunt percepute de erou

ca pericole terifiante şi zdrobitoare, care îl provoacă la o ieşire din sine pe care acesta o

refuză.

Romanul Adela aduce, prin descrierile sale, o supremaţie a ochiului, tehnica pare

picturală, dar nicidecum în sensul mimeticul. Romancierul a pierdut în modernismul înalt

ambiţia reprezentării realităţii prin descriere. Descrierea renunţă la obiect şi se îndreaptă

spre subiect, fiind singura realitate ce contează.

Modernismul interbelic ajuns la această experienţă, va fi continuat în linia estetizării

de experimentele postmoderniste ale scriitorilor Şcolii de la Târgovişte. Descrierea începe

să submineze naraţiunea, mai ales că ne aflăm deja în spaţiul post-avangardist şi după

experimentul noului roman francez, care a descătuşat forţele descrierii, dar într-o manieră

care, pentru moment, a dus la un impas. Experimentaliştii târgovişteni încearcă însă să

reabiliteze descriptivul, punându-l în relaţie mai ales cu această filieră, autohtonă, a

intelectualismului estetizant, „proza intelectualismului artistŗ, cum îl numeşte Ion Simuţ.3

În romanul Matei Iliescu, Radu Petrescu merge în direcţia deschisă de intelectualiştii

interbelici: George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Matei Călinescu, modelul asumat de

târgovişteni fiind Călinescu. În manieră impresionistă, descrierea realităţii trebuie să fie

integrală, să cuprindă adică şi obiectul privirii, dar şi subiectul. În Ocheanul întors, Radu

Petrescu descrie acest tip de abordare a unei poetici a privirii:

2Ibidem, p. 138 3Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 137

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

148

Section: Literature

„ Pe faţa de masă, din lână verde şi roşie, se află o carte, un mic ceasornic

deşteptător, o sticlă cu cerneală albastră, mâna ta cu degetele resfirate, un pahar şi un vas

cu maragrete în el. În acest conglomerat ai uitat ochiul tău şi aerul. De asemenea,

gândurile şi sentimentele tale. Să ajungi la senzaţia integrală a realităţii.ŗ4

Toţi aceşti prozatori, începând cu Radu Petrescu, continuând cu Mircea Horia

Simionescu, apoi Costache Olăreanu şi, în descendenţa lor, Gheorghe Crăciun, Mircea

Cărătrescu şi Simona Popescu sunt creatorii unei poezii a concretului, creând descripţii

fastuoase în care se topesc fluidităţile concretului. Cu ei, tehnica descripţiei evoluează

într-o direcţie estetizantă şi tocmai de aceea, de-realizantă până la ideea unor

conglomerate de simulacre, de o frumuseţe nefirească. În acest tip de spaţiu epic, cultura

invadează natura, până la a deveni una din multiplele perspective posibile de încorporare

a realului de către proză. Prin experimentele situate în spaţiul postmodernismului,

descrierea se încarcă cu noi funcţii, începe să funcţioneze autonom, să se subst ituie

naraţiunii, să devină o formă de expresivitate redundantă, în slujba unor efecte de

halucinantă realitate. De multe ori, până la senzaţia de de-realizare.

Experimentele cele mai semnificative în acest sens în rândul târgoviştenilor se

regăsesc mai ales la Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Punerea sub

microscop a elementelor realului în variante miniaturale poate să nască efecte artistice

miraculoase, aproape de autenticismul faptului mărunt pe care-l întâlnim în proza

optzecistă. Olăreanu, în Ucenic la clasici, afirmă astfel că el nu crede într-o literatură fără

evenimente, dar întrebarea fundamentală este: ce anume intră sub semnul

evenimenţialului? E clar că evenimentul nu se mai defineşte prin categoriile

semnificativului grav, ale senzaţionalului, ale faptelor cu majusculă, ci se încheagă din

reziduurile existenţialului mărunt, din praful lumilor microscopice, din imponderabile ale

secundei, care devine unitatea temporală de măsură pentru o astfel de perspectivă, din

realităţi volatile, gesturi rarefiate, momente diafane ale totuşi, concretului. Acestea trebuie

să fie în primul rând „văzuteŗ de către artist, prozatorul trebuie să se slujească în primul

rând de privire. Iată deja o posibilă poetică a privirii, de esenţă radupetresciană pe care

prozatorul o va practica în întreaga sa operă prozastică.

Evenimenţialul e doar un pretext pentru revelaţiile asupra lumii scripturalului, toate

evenimentele lumii sunt importante în măsura în care pot duce la textul cărţii. Modelele

de textualizare a realului se găsesc peste tot în lumea fenomenală care-şi conţine şi-şi

cheamă modalităţile prin care să fie privită, iar scriitorul nu trebuie decât să dezghioace

din mişcarea fluidă a realului posibilele modele de creaţie textuală. Realul există doar în

măsura în care poate oferi modalităţi de captare a lui în text, iar una dintre modalităţile

cele mai optime în acest sens este descrierea.

Descrierea care primeşte un spaţiu din ce în ce mai generos, subminează de multe

ori naraţiunea, dar se încarcă şi de experimentele livreşti, autoreferenţiale sau parodice. La

Olăreanu, descriptivul capătă o nouă dimensiune prin conglomerate ale realităţii ţinute

sub lupă. O adevărată artă poetică în acets sens găsim, pigmentată ironic şi parodic, în

descrierea unui purice scăpat din blana unui câine. Sub ochii cititorului se etalează, ca

peste tot în opera lui Olăreanu, arta transfigurării prin practicarea privirii mioape, în care

opulenţa microcosmosului se dilată prin tehnica amplificării detaliilor:

„ Şi, ca să pună capăt răbdării mele, din blana animalului a zburat, ca o scânteie, un

prigonit. S-a oprit pe muşamaua mesei, şi-a înălţat talia, şi-a frecat picioarele. Părea un

cavaler în platoşă strălucitoare, cu coif ţeapăn pe cap, braţele vârâte în zale şi prevăzute la

capete cu mănuşi din cel mai fin metal. Pe piept avea răsfrângerile de lumini ale unei

4Radu Petrescu, Ocheanul întors, Editura Allfa, Bucureşti, 1996, p. 89

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

149

Section: Literature

steme orbitoare de diamante, iar umerii îi erau prinşi în colţuri tari de fier. Îmbrăcat aşa, în

armura lui lucioasă, m-a sfidat o clipă, apoi a vrut să-şi salte insul pe calu-i nevăzut. Mai

repede ca el, unghia l-a ajuns şi l-a zdrobit fără cruţare.ŗ5

Descrierea nu mai este, la târgovişteni, o modalitate de reprezentare a realului, nici

o hartă a sentimentelor, ci şi un câmp al nesfârşitei imaginaţii, un mod de a crea ludic o

altă realitate, un câmp al virtualităţilor ficţionale în care se fluidizează metanaraţiunea şi

prin care nu doar autorul, ci şi textul îşi descrie şi-şi experimentează propriile posibilităţi.

Iată ce face Olăreanu de pildă dintr-un portret:

„ Dintre balerinele necarnale. Poate şi secretul artei ei constă tocmai în această

absenţă, zborurile neputând fi efectuate decât cu ajutorul unor oase şi al unor pene dispuse

într-un anumit fel.(...) Că e din categoria păsărilor, nu mă îndoiesc.(...) Urmărind-o cum

mănâncă, n-aş fi fost deloc surprins s-o văd săltând speriată pe masă şi ciugulind firimituri

de pâine.ŗ6

În prozele optzeciştilor, descrierea se emancipează în continuarea acestor

experimente ale târgoviştenilor. Vorbind despre raportul narativ-descriptiv în proza

postmoderniştilor, Carmen Muşat observă că naraţiunea ca formulă centrală şi dominantă

începe să se retragă. Fără să dispară în întregime, ea alege să se disimuleze sub diverse

alte forme.

Descrierea devine o formă de naraţiune amânată, pentru că prozatorii postmoderni

descoperă şi accentuează vocaţia narativă a descrierii, capacitatea ei chiar dacă latentă, de

a „nara.ŗDe aici decurge şi dispariţia graniţelor între genuri, pentru că descrierea, folosită

în direcţia expresivităţii, poate genera o anumită poezie a realului, aspect pe care-l

recunoaştem la scriitori precum Mircea Cărtărescu şi Gheorghe Crăciun.

Pe de altă parte, naraţiunea impune un anumit comportament de lectură. Este

elementul ce dinamizează şi generează mişcarea povestirii prin acţiune, respectând astfel

principiul succesiunii. Descriptivul este însă un sistem sincronic, bazat pe elemente de

reprezentare ce se leagă între ele formând conglomerate cu virtualităţi narative. Tot ca o

formă e expansiune a descriptivului apare şi enumeraţia, atât de prezentă atât la Mircea

Cărtărescu, cât şi la Gheroghe Crăciun. Imensele, interminabilele enumerări luate din

masa realului sunt sustrase succesiunii pe care o presupune naraţiunea pe care o suspendă

cumva în spaţiul virtualităţii, transformând naraţiunea într-o artă a discontinuităţii.

Cititorul participă astfele la aventura căutării epicului, alături de numeroasele personaje

auctoriale din text. Despre această funcţie a descriptivului în proza postmodernistă,

Carmen Muşat afirmă:

„ În literatura postmodernistă, determinantă pentru funcţia descriptivă nu este relaţia

de desemnare, cât cea de semnificare, situată în izotopia lui a vedea şi a interpreta, în

măsura în care obiectele exterioare devin ficţiuni interioare. Prin intermediul descrierii se

constituie imaginea, ca sinteză activă, efect al trăirii intenţionale a descriptorului pentru

care simbolizarea şi reprezentarea sunt procese simultane.ŗ7

Dincolo însă de capacitatea de a face din descriere o modalitate esenţială de

construire a naraţiunii, la cei doi scriitori, Cărtărescu şi Crăciun, esenţială este şi stabilirea

unui raport senzorial cu lumea, printr-o formă de cunoaştere participativă, de tip dionisiac.

Descrierea este prezentă la Cărtărescu pentru a da formă unui mod vizionar de a configura

realitatea fictivă de o bogăţie halucinantă, în timp ce la Crăciun ea slujeşte un program

estetic bazat pe percepţia senzorială a realităţii, o ambiţie de a cuprinde totalitatea

realului. Prin aceste descrieri fastuoase care încearcă să înghită realul şi să fixeze

5Costache Olăreanu, Ucenic la clasici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p.45 6Ibidem, p.101 7Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p.24

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

150

Section: Literature

mişcarea fenomenalului în literele textului, postmodernismul reuşeşte, în cele mai bune

realizări ale sale să genereze o emoţie a realităţii la care proza realistă n-a putut nici visa.

BIBLIOGRAPHY

Barthes, Roland ,Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994

Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art,

Bucureşti, 2009

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă,

kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005

Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997

Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 2002

Lefter, Ion Bogdan, Primii postmoderni: „Şcoala de la Târgovişteŗ, Editura

Paralela 45, Piteşti,2003

Muşat, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern, Editura

Paralela 45, Piteşti, 1998

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 2009

McHale, Brian, Ficţiunea postmodernistă, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998

Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1996

Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

Liviu Rebreanu după un veac. Evocări, Comentarii critice, perspective străine,

Mărturii ale prozatorilor de azi, ediţie îngrijită de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1985

Simuţ, Ion Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994

Truţă, Liliana Experimentalism şi antropocentrism în proza postmodernă

românească, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010

Ţeposu, Radu G. Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,

Editura Eminescu, Bucureşti, 1993