8064502 Suport de Curs Drept International Public1

8/3/2019 8064502 Suport de Curs Drept International Public1

http://slidepdf.com/reader/full/8064502-suport-de-curs-drept-international-public1 1/150

1.1.Natura si dezvoltarea dreptului internationalpublic, stabilirea surselor si principiilor generale.

Dealungul timpului, de la peşteră la computer, un roldeosebit la jucat întotdeauna ideea de lege – ideea că ordineaeste necesară şi că haosul este dăunător unei existenţe onestedrepte şi stabile. Orice societate, fie mică sau mare, puternicăsau slabă, şi-a creat un cadru de principii după care să poată săse dezvolte. Ce este permis şi ce nu este permis,(acte permisive, acte interzise),oamenii a început să se înţeleagă citeste de importanta ordinea si legea.

Strudiul legii este in mare masura studiul istoriei. Istoriasa inseamna eforturile de a impune constrangeri legale asupra

conflictelor armate prin negocieri intre puterile militare,eforturi care nu au reusit sa se concretizeze intodeauna intratate;iar tratatele rezultate au fost adesea mai putin eficiente.Cu toate acestea in timp, ele au produs, impreuna cu alte surse,un corp de lege recunoscut, ca avand caracter obligatoriu sieficient pentru parti.Putem spune deci ca; Legea este acel

element care obligă membrii unei comunităţi căreia îi aparţin, la recunoaşterea unor valori şi standarde. Estedeopotrivă permisivă în oferirea posibilităţii indivizilor de a-şistabili propriile relaţii legale, cu drepturile şi obligaţiile cedecurg din acestea, precum şi crearea unor contracte, şicoercitivă , în pedepsirea acelora care îi încalcă prevederile.

In literatura de specialitate s-au dat numeroase definitiiacestui drept cuprinzind eementele sale esentiale(ansamblu de



normr juridice,relatiile dintre subiectele sale pe baza acorduluide vointa,respectarea normeleor in mod liber etc.),la modulgeneral insa putem definii dreptul international ca o; Legeinternationala care constă într-o serie de reguli caredirecţionează conduita umană şi reflectă, până la un punct,ideile şi preocupările societăţii în îndeplinirea funcţiilor salein relatiile internationale.

Asta ar fi ceea ce numim drept internaţional, cuimportanta diferenţă că principalele subiecte de drept

internaţional sunt naţiunile-state, nu cetăţenii în modindividual. Există multe diferenţe între legile unei ţări (dreptulintern) şi legile care operează în afara, sau între state,organizaţiile internaţionale şi în anumite cazuri, intre indivizi.

Dreptul internaţional în sine, este împărţit în; conflictulde legi (sau dreptul internaţional privat cum este denumit

uneori) şi dreptul internaţional public (de obicei numit doar drept internaţional)1.

Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiiledintre state în toate formele sale, de la război la sateliţi şireglementează funcţiile mai multor instituţii internaţionale. Numai relatiile dintre stubiectele dreptului international public,in primul rind,dintre state, fac obiectul acestuidrept2,(relatiile contractuale dintre un stat si o persoana juridicasau fizica, nu cad sub incidenta dreptului international public).Dreptul international public poate fi universal sau general,(cazîn care legile prevăzute obligă toate statele), sau regional, când

1 Termenul a fost folosit pentru prima data de catre J.Bentham:vezi

Introduction to the Principles of Morals and Legislation,1780.2 Martian Niciu Drept International Public Editura Servosat 1997 p.6.



un grup de state legate geografic sau ideologic recunosc legilespeciale care le sunt aplicabile, de exemplu, practica aziluluidiplomatic care s-a dezvoltat mai ales în America Latină3.

1.1.1. Legea şi rolul fortei în comunitatea mondială

Un aspect important este cel al calităţii legi, a dreptuluiinternaţional in general. Fiecare parte a unei disputeinternaţionale necesita fără îndoială o justificare legală pentru

acţiunile respective iar în sistemul internaţional nu există oinstituţie independentă care să poată determina problematica şisă dea o decizie finală.

Practic ar trebui sa avem neapărat un organ recunoscutcare să legifereze, să creeze legi, o ierarhie a curţilor cu jurisdicţia obligatorie in masura sa rezolv disputele legate de

asemenea legi şi un sistem acceptat care să promulge acestelegi. Fără corpuri legiuitoare judiciare şi executive nu se poate

vorbi despre o ordine legală 4. Dar, dreptul internaţional nuintră în această categorie,el nu are corpuri legiuitoare.Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cuprinzând delegaţi dintoate statele membre, funcţionează, dar rezoluţiile sale nu suntlegal obligatorii, unele organe ale Naţiunilor Unite având

3 Regulile dreptului internaţional trebuie distinse de practici internaţionale precum salutarea steagurilor navelor străine pe mare care sunt implementatenumai din respect şi nu sunt din punct de vedere legal obligatorii. La fel esteo greşeală a confunda dreptul internaţional cu moralitatea internaţională,acest lucru trebuind evitat. Deşi acestea au puncte comune, prima disciplinăeste legală şi in privinţa formei şi a conţinutului său, în timp ce conceptul de

moralitate internaţională este o ramură a eticii.4 H.I.A.Hart,TheConcept of law,Oxford;1961.



scopuri precise. Nu există un sistem al curţilor. CurteaInternaţională de Justiţie există la Haga5, dar poate decide doar în cazuri în care ambele părţi cad de acord, şi nu oferăcertitudinea că deciziile sale sunt acceptate. În sistemul Naţiunilor Unite, sancţiunile pot fi impuse de Consiliul deSecuritate în cazuri de încălcare a păcii, ameninţare a păcii sauun act de agresiune6. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unitecare a intenţionat să aibă un rol în acest sens a fost efectivconstrâns de dreptul de veto al celor cinci membri permanenţi

(SUA, URSS, acum Federaţia Rusă, China, Franţa şi RegatulUnit). Nu există o instituţie, care să creeze reguli,sa le explicesau să stabilească cine le încalcă şi să-i pedepsească pe aceştia.

1.1.2. Raportul dintre dreptul international public si

dreptul intern al statelor.

Comparind dreptul intern cu dreptul internaţional

remarcam prezumţia unei analogii între sistemul naţional şiordinea legală internaţională.

5 Vezi art.36 din Statutul Curtii International de Justitie.6 Asemenea sancţiuni pot fi economice, de exemplu cele impuse în 1966Rhodesiei sau militare, precum în războiul coreean în 1950, sau chiar amândouă, ca în cazul Irakului în 1990. Acţiunile coercitive în cadrul Naţiunilor Unite sunt rare din cauză că necesită coordonarea celor cincimembri permanenţi ai Consiliului de Securitate iar pentru aceasta este

nevoie ca problema să nu fie privită de nici una din marile puteri caameninţând vreunul din interesele vitale ale acestora.



Nu există un sistem uniform de sancţiuni în dreptul

internaţional în sensul în care există în dreptul intern dar sunt circumstanţe în care folosirea forţei este privită ca fiind justificată şi legală.

În afară de sancţiunile instituţionale, se mai potmenţiona o serie de drepturi de a acţiona prin violenţă, acţiunicunoscute ca fiind de autoapărare. Statele pot folosi forţa înautoapărare, dacă ele sunt obiectul agresiunii şi pot acţiona ca

răspuns la acţiunile ilegale ale altor state. În asemenea cazuri,statele singure decid dacă să acţioneze şi dacă da, ce fel demăsuri trebuie luate, neexistid un organism care să decidălegalitatea măsurii,(în absenţa unei examinări din partea CurţiiInternaţionale de Justiţie), acceptabilă pentru ambele părţi.

A privi sancţiunile dreptului internaţional cu privire la

state ca “drepturi la autoapărare şi represalii” este o înţelegeregreşită a rolului sancţiunilor, într-un sistem, pentru că ele suntla dispoziţia statelor, nu sunt sistemul însuşi.

Din moment ce nu se poate descoperi natura dreptuluiinternaţional făcându-se referire la o definiţie a legii în privinţasancţiunilor, caracterul ordinii juridice internaţionale trebuieexaminat cu scopul de a se descoperi dacă statele se simtobligate să se supună prevederilor dreptului internaţional

Doctrinarii urmaresc stabilirea locului dreptuluiinternational public in ordinea juridica generala si a valorii salein raport cu dreptul intern al statelor,multe norme ale dreptuluiinternational public au aplicare in dreptul intern,fie ca suntintroduse in acel drept,fie ca statele au obligatia de a-si adapta

legislatia national la cerintele rezultate din Tratatele



internationale la care statul respectiv este parte sau uneorireglementarile de drept intern ale statelor pot aduce efecte inaparitia de norme ale dreoptului inernational public(ConstitutiaRomaniei „Daca exista neconcordanta intre intre pactele sitratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,lacare Romania este parte,si legile interne,au prioritatereglementarile internationale-art.20,pct.2”).In art.11 alConstitutiei se prevede:”Tratatele ratificate de catre parlament,potrivit legii fac parte din dreptul intern”.In

cosecinta,prevederile acestor tratate devin obligatorii peteritoriul Romaniei pentru organele de stat si pentru cetateniisai,ca si penteru celelalte persoane aflate sub jurisdictia statuluiroman.Unele acte internationale recunosc superioritateadreptului inernational public fata de dreptul intern al statelor (cazul tratatelor comunitare)7.

1.1.3. Sistemul internaţional

Sistemul internaţional are cateva atribute unice în

sensul relaţionarii între state, recunoscând anumite principiicomune şi anumite modalităţi de a funcţiona. În timp cestructura legală a celor mai primitive societăţi este ierarhică iar autoritatea este verticală, sistemul internaţional este orizontal,fiind compus din peste 190 de state independente, toate egale

7

Conventia asupra dreptului tratatelor,din 1969,prevede ca un stat nu poate invoca dreptul sauintern pentru neexecutarea unui tratat, la care este parte contractanta(art,27).



din punct de vedere legal (suverane) şi care nu recunosc nici oautoritate ca fiind superioară lor. Legea este deasupraindivizilor în dreptul intern, pe cind in dreptul internaţionalexistă numai în legătură cu relaţia dintre state. Indivizii nucrează legea, acest lucru este realizat de instituţii specifice. Îndreptul internaţional, statele însele creează legea, căreia sesupun sau nu. Acest lucru, bineînţeles, are consecinţe serioasereferitor la sursele dreptului şi la importanţa promulgării legilor acceptate.

Dreptul internaţional, este în primul rând formulat înacordurile internaţionale care creează reguli obligatorii pentrusemnatari şi în regulile cutumiare care sunt de fapt practicilestatelor recunoscute de comunitate în mare parte ca fiind tiparede conduită cărora trebuie să li se supună.

Totuşi, se poate argumenta că, din moment ce statele

însele semnează tratate şi se implică în acţiuni pe care le potsau nu privi ca fiind legal obligatorii, dreptul internaţional ar ficompus dintr-o serie de legi din care statele pot alege. Contrar crezului popular, statele respectă dreptul internaţional şiincalcările prevederilor acestuia sunt relativ rare8, majoritatea prevederilor dreptului internaţional sunt respectate, in viatainternationala, un număr mare de acorduri şi cutume suntacceptate.

8 Asemenea incalcări (precum atacurile armate sau opresiunea rasială) suntaduse la cunoştinţă şi lovesc centrul acestui sistem, crearea şi ocrotirea păciişi justiţiei. Dar aşa cum infracţiunile de omor, jaf, viol survin în ordinealegala naţionala fără a distruge sistemul, prin analogie, încălcările

prevederilor dreptului internaţional scot în evidentă minusurile sistemuluifără a denigra validitatea sau necesitatea lui.



Când statele sunt într-un dezacord sau o dispută serecurge la legile dreptului internaţional, chiar dacă existăconflicte de interpretare, acolo existind un cadru comun dereferinţă iar un stat trebuie să ştie cum celălalt stat îşi va susţineargumentele. Statele au astfel un limbaj comun iar daca părţileadverse pun la îndoială înţelesul unei anumite legi şi adoptă poziţii opuse cu privire la aplicarea acesteia, ele pot sacomunice in aceeasi termeni.

Statele, adesea nu urmează un anumit curs în acţiunile

lor care le-ar putea aduce câştiguri pe termen scurt, din cauzăcă ar putea distruge suportul de toleranţă reciprocă care ar ducela dezavantaje pe termen lung9. Aceasta poate constituii oincurajare pentru state să acţioneze rezonabil şi moderat,eviteind confruntările. Legile pot fi schimbate de state alterândmodelele lor comportamentale şi determinând o cutumă să

înlocuiască o alta, sau în urma unor acorduri reciproce, oanumită referinţă definită a vieţii politice, este reţinută. Dar problema aceasta trebuie pusă în sensul că un stat după ce-şicântăreşte toate posibilele alternative, ar putea considera căsingura metodă de a-şi proteja interesele vitale ar implica oviolare a dreptului internaţional iar această responsabilitate vatrebui să fie asumată. Acolo unde este o problemă desupravieţuire, dreptul internaţional va fi pe planul al doilea.

Un alt factor important sunt “câştigurile” pe care le potavea din anumite situaţii în urma respectării dreptuluiinternaţional. Ar putea încuraja statele prietene sau neutre să fiede partea unei ţări implicate într-un conflict, mai degrabă decât

9 De exemplu, toate statele protejează imunitatea diplomaţilor străini pentru că dacă nu ar proceda astfel, şi-ar supune propriii oficiali aflaţi în străinătate unui risc



să fie de partea celeilalte şi chiar să adopte un rol mai activdecât ar fi făcut-o în mod obişnuit. În multe privinţe se recurgela opinia publică pentru susţinere şi toate statele angajează propria tactică.in multe cazuri, aceasta reflectă respectul faţă delege10.

Ajungând la concluzia că statele ţin cont de prevederile

dreptului internaţional şi de obicei le vor încălca doar pentru a-

şi proteja interesele, problema care se pune este aceea a bazei

acestui simţ al obligaţiei11.A consimţi în dreptul internaţional înseamnă a pune

problema a ce se întâmplă dacă acest acord este retras.Dezacordul din partea unui stat faţă de o lege nu transformaacea lege într-una opţională sau nu-i va înlătura caracterullegal; plasează statul respectiv sub responsabilitatea dreptului

internaţional, dacă statul va acţiona conform prevederilor acordului. Principiul potrivit căruia acordurile sunt obligatorii pacta sunt servanda, care ar trebui să se afle la baza tuturor tratatelor legale, nu poate să depindă de consimţământ.

O abordare mai actuală a acestei probleme, se referă ladoctrina consensului. Acesta reflectă influenţa unei majorităţi

10 Uniunea Sovietică a folosit un număr considerabil de argumente legale pentru a arăta că areobligaţia de a contribui la operaţiunile de menţinere a păcii din cadrul Naţiunilor Unite şiamericanii la fel, justificându-şi acţiunile în Cuba şi Vietnam prin referirea la dreptulinternaţional11 Secolul al XIX-lea, cu filozofia sa orientată spre afaceri, a arătat importanţa unui contract, şi

a bazei legale al unui acord liber încheiat între două sau mai multe părţi, acest lucru influenţândteoria acordului în dreptul internaţional. Statele erau independente ca subiecti liberi şi inconsecinţă ele pot fi angajate doar cu acordul lor. Nu exista o autoritate capabilă teoretic şi

practic să impună reguli variatelor state-naţiuni. Această abordare şi-a găsit expresia în teoria

auto-limitării sau a propriei-limitări care prevede că statele pot fi obligate să accepte dreptulinternaţional doar dacă în prealabil au fost de acord să se oblige.



la crearea unei noi norme de drept internaţional şi acceptareade către celelalte state a acestei norme noi create. Este oîncercare de a atrage atenţia asupra schimbării ce începe să aibăloc de la concentrarea exclusivă a atenţiei asupra unui stat-naţiune la luarea în considerare a formelor de dezvoltare acooperării internaţionale unde concepte precum acordul sausancţiunea sunt incapabile să explice ce se întâmplă.

Bineînţeles, nu se poate ignora rolul acordului îndreptul internaţional. A-i recunoaşte limitele nu înseamnă a-i

neglija importanţa. Marea parte a dreptului internaţional esteconstituită din state care consimt în mod expres la standardenormative specifice, mai evident prin încheierea tratatelor.

Este important de notat că în timp ce statele, din când

în când obiectează la anumite legi de drept internaţional şiîncearcă să le schimbe, nici un stat n-a căutat să schimbe

sistemul, ca întreg . Fiecare stat, în mod individual, desigur, aredreptul să încerce să influenţeze prin cuvinte sau fapte,dezvoltarea unor anumite reguli de drept internaţional, dar crearea unor noi reguli cutumiare nu este dependentă deconsimţământul expres al fiecărui stat în parte.

2.2.1 Cutuma

2.2.1.1 Consideraţii generale

Cutuma este o sursa importanta a legii internationale, sieste practicata numai de catre statele interesate in folosirea ei12

12 Htt://lawofwar.org/pinciples.htm



În orice societate primitivă anumite reguli de comportamentarată şi prescriu ce este permis şi ce nu este permis. Asemeneareguli se dezvoltă într-un mod aproape subconştient într-ungrup şi sunt menţinute de membrii unui grup prin presiunisociale şi cu ajutorul unor variate şi mult mai tangibileimplementări.

În timp ce o comunitate se dezvoltă, îşi va moderniza şicodul de conduita prin crearea unui mecanism legal precum,curţile şi organele legiuitoare. Din cauza aceasta, cutuma este

descrisă ca un proces original şi continuă să evolueze. A fost privită ca o expresie autentică a nevoilor şi valorilor uneicomunităţi în orice moment.

Există opinii contrare cu privire la valoarea unui sistemcutumiar în dreptul internaţional. Câţiva doctrinari contestăimportanţa cutumei în prezent ca izvor de drept, notând că este

prea greoaie şi prea înceată pentru a ţine pasul cu evoluţiadreptului internaţional, în timp ce alţii declară ca este un procesdinamic de creare a legii şi este mai importantă decât tratateledin moment ce are aplicabilitate universală. O altă opinierecunoaşte că, cutuma este fără valoare din moment ce ianaştere în urma comportamentului spontan iar acest lucrudezvăluie problemele contemporane ale societăţii. Totuşi, dinmoment ce dreptul internaţional, azi, trebuie să se confrunte cucreşterea masivă a ritmului desfăşurării şi varietăţii activităţilor statului şi cu asimilarea multor diferenţe culturale şi tradiţii politice, rolul cutumei este perceput ca fiind mult diminuat.

Aşa cum vom arăta, există un drept cutumiar numit“imediat”, care în anumite circumstanţe, poate dicta legi

valabile fără a trebui să treacă printr-o perioadă lungă de



pregătire, iar cutuma poate adesea să îmbine cu grijămecanisme complicate operând pentru identificarea şidezvoltarea progresivă a principiilor dreptului internaţional.

Esenţa unei cutume, potrivit art. 38 este că ar trebui săconstituie “o dovadă a practicii general acceptate ca lege”Dreptul cutmiar international deriva din practica consecventa astatelor insotita de opinio juris adica convingerea Statelor ca practica consecventa este impusa printr-o obligatie juridica.Sentintele tribunalelor internationale precum si lucrarile

academice de specialitate au fost studiate ca fiind surseconvingatoare de cutuma, pe langa dovezile directe aleconduitei statelor 13. Este posibil să identificăm două elementede bază ale creării cutumei. Acestea sunt faptele materiale carereprezintă actualul comportament al statelor şi credinţasubiectivă sau psihologică, că un asemenea comportament”

este însăşi “legea”.Este de înţeles de ce prima cerinţă este menţionată, din

moment ce dreptul cutumiar este fondat pe unele acţiuni alestatelor şi pe convergenţa practicilor lor, cu alte cuvinte pe ceeace fac statele. Factorul psihologic (opinio juris) are nevoie decâteva explicaţii. Dacă s-a definit cutuma ca practică statalăatunci aceasta se va confrunta cu problema separării dreptuluiinternaţional de principiile moralităţii şi ale utilităţii sociale.Aceasta din cauză că statele nu-şi restrâng comportamentul laceea ce este legal cerut. Ele ar putea urma o linie de conduită pur şi simplu din sentimentul de bunăvoinţă şi în speranţa unor beneficii reciproce. Nu există nici o lege care să le impunăobligaţia strictă de a ajuta economic dezvoltarea naţiunilor.

13 Art. 38 al Statutului CIJ



Simplul fapt că aceste lucruri sunt făcute nu înseamnă că aufost obligatorii.

Ca urmare, al doilea element al definiţiei cutumei a fostelaborat. Acesta este factorul psihologic, convingerea că statulcare a acţionat într-un anume fel a avut obligaţia legală de aacţiona în acel fel. Este cunoscută în terminologia legală,expresia opinio juris sive necessitatis, care a fost prima oarăformulată de scriitorul francez François Géni într-o încercarede a diferenţia cutuma legală de simplul obicei social.

Un mare numar de legi cutumiare au fost dezvoltate de practicastatelor si sunt parte a dreptului international,ex:”Legile sicutumele de razboi”au fost numite traditional-au fost subiectuleforturilor de codificare de la Haga(inclusiv Conventiiledin1899 si 1907)si se bazau,in parte pe Declaratia de la St.Petesburg din 1868 ca si rezultatele Conferintei de la Bruxelles

din 187414

.

2.2.1.2 Faptul material

Actuala practică a statelor constituie un factor iniţial decare trebuie ţinut cont. Sunt un număr de probleme de luat înconsiderare privitoare la natura practicii particulare a statelor,incluzând durata sa, consistenţa, repetabilitatea şi generalitatea.

În dreptul internaţional nu există un element rigid altimpului, şi va depinde de circumstanţele fiecărui caz şi de

14 Htt://lawofwar.org/pinciples.htm.Aceasta lege de la Haga si in specialnormele respectind legile si cutumele de razboi pe uscat,au fixat drepturile

si obligatiile beligerantilor in conducerea operatiunilor.



natura obiceiului în cauză. În anumite domenii, precum celaerian şi legea spaţiului, legile s-au dezvoltat repede, în altele, procesul este mult mai lent. Durata deci, nu este cea maiimportantă componentă a practicii statului. Esenţa cutumeitrebuie căutată în altă parte.

Regulile de bază cu privire la continuitate şi repetiţie aufost regăsite în cazul Azilului, rezolvat de Curtea Internaţionalăde Justiţie (ICJ) în 195015.

Curtea Internaţională de Justiţie a susţinut că un anumit

grad de uniformitate a practicii statelor este esenţial pentru ca ocutumă să apară.16

Pragul care trebuie să fie trecut înainte să fiecreată o cutumă legal obligatorie va depinde de natura reguliisusţinute şi de opoziţia pe care o întâmpină. Asta are legăturăcu problema ambiguităţii, când nu este posibil să faci referire la

cutuma susţinută cu un anumit grad de claritate ca şi în cazulAzilului unde au ieşit în evidenţă o varietate de doveziconflictuale şi contradictorii.

Pe de altă parte, o cerere nefondată a unui stat, nu poatefi acceptată pentru că ar rezulta o creare unilaterală a legii şi-ar compromite serios sistemul imparţial al dreptului internaţional.Dacă o propunere întâlneşte o mare opoziţie, ar trebui să fie de

15 Curtea a declarat că “regula cutumiară trebuie să fie “în conformitate cu un obicei uniform şi

constant, practicat de statele în cauză”16 în cazul Pescuitului Anglo-Norvegian. Regatul Unit, în argumentele sale împotriva metodei

norvegiene de măsurare a lăţimii mării teritoriale a făcut referire la o regulă a unui cutumeacceptate potrivit căreia, poate fi trasată o linie dreaptă de-a lungul golfurilor la mai puţin de 10mile de la o proeminenţă la alta, care poate fi privită ca o linie de bază pentru măsurarea măriiteritoriale. Curtea a respins aceste argumente arătând că practica actuală a statelor nu justifică

înfiinţarea unei asemenea cutume. Cu alte cuvinte, nu exista o suficientă uniformitate decomportament.



nedorit să se ignore acest lucru şi să se vorbească de o regulănou-creată. Un alt factor relevant este forţa juridică a unei legianterioare care este presupusă a fi răsturnată. De exemplu,legea cutumiară legată de suveranitatea unui stat asupraspaţiului aerian, s-a dezvoltat foarte repede în anii dinaintea şidin timpul Primului Război Mondial.

Este discutabil că actele singure pot crea o cutumă,această teorie fiind criticată în special din cauza dificultăţilor de a dovedi regulile cutumiare ca existând, printr-o altă

modalitate decât printr-o serie de utilizări. Nu în ultimul rând,concluzia este că, contextul internaţional joacă rolul unei părţivitale din procesul de creare a unei cutume. Într-o societateconfruntată în mod constant cu noi situaţii datorită dinamicii progresului, există o nevoie clară de mărire a vitezei metodeide răspuns la asemenea schimbări într-un sistem de formare

promptă a regulilor. În noi domenii ale dreptului, cutumele potfi repede create de practicile statelor, în virtutea noutăţiisituaţiilor implicate, lipsa regulilor contrare fiind rezolvată şinecesitatea covârşitoare este de a se păstra o modalitate dereglementare în relaţiile internaţionale.

Motivele pentru care un anumit stat acţionează într-unanume fel, sunt variate dar sunt apropiate de modurile în care îisunt înţelese interesele. Acest lucru, în schimb, depinde de puterea şi rolul statului şi de suportul său internaţional. Caurmare, cutuma ar trebui, până la un punct, să oglindească percepţiile majorităţii statelor, din moment ce se bazează peobiceiuri care sunt practicate de state pentru a le exprima puterea, speranţele şi temerile. Dar este de neignorat faptul că

statele, unele dintre ele, sunt mai influente şi mai puternice



decât altele şi că acţiunile lor ar trebui să fie privite ca având oimportanţă mai mare. Acest lucru este reflectat în dreptulinternaţional în sensul că, cutuma poate fi creată de câteva statecare sunt în strânsă legătură cu problema în cauză, indiferent căacest lucru se datorează bogăţiei lor şi puterii lor sau din cauzalegăturii lor speciale cu subiectul în cauză, de exemplunaţiunile cu ieşire la mare şi legea mărilor. Legea nu poate fiseparată de politici sau de putere şi acesta este un exemplu alacestei supoziţii17.

Se poate astfel concluziona, că pentru ca o cutumă săfie acceptată şi recunoscută, trebuie să aibă acordul marilor puteri în acel domeniu. O reglementare privitoare la întindereamării teritoriale este puţin probabil să fie tratată ca o lege, dacămarile naţiuni maritime (cu ieşire la mare) nu sunt de acord,indiferent câte state implicate ar necesita-o. Alte ţări, pot să

propună idei şi să facă presiuni, dar fără acordul acestor ţăriimportante, nu poate fi creată o regulă de drept cutumiar. Acestlucru decurge din natura sistemului internaţional unde toţi pot participa, dar punctele de vedere ale marilor puteri au cea maimare greutate.

În concluzie, durata şi generalitatea practicii au un locsecundar faţă de relativa importanţă a grabei statelor de aformula o regulă cutumiară nouă, în orice domeniu.Universalitatea, nu este o cerinţă, dar o corelaţie cu puterea este

17 Influenţa Regatului Unit, de exemplu, la dezvoltarea legii mărilor şi asupra respectării legii

în secolul 19, când a avut puterea cea mai mare, a fost predominantă. Un număr de propuneri,mai târziu acceptate ca parte a dreptului cutumiar, au apărut în acest fel. Printre multeleexemple de genul ăsta, am putea evidenţia pe cel al procedurilor navigaţiei. În mod asemănător,

impactul Uniunii Sovietice (acum Rusia) şi a Statelor Unite asupra legii spaţiului (aerian), afost covârşitor.



necesară. Un anumit grad de continuitate trebuie menţinut, dar acest lucru depinde din nou, de contextul acţiunilor statelor şide natura obiceiurilor lor.

O inacţiune poate decurge din obligaţia legală de a nuacţiona sau din incapacitatea sau lipsa de dorinţă, în anumitecircumstanţe, de a acţiona. Într-adevăr, s-a susţinut că obiceiulcontinuu de a nu acţiona, în anumite situaţii, poate conduce laformarea unei legi.

Când nu se dă curs unei acţiuni înseamnă că acest fapt

are legătură, sau este influenţat de o lipsă de cunoaştere a unor circumstanţe relevante şi nu poate fi interpretat acest fapt însensul unui acord.

2.2.1.3 Ce se înţelege prin practica statului?

Câteva din elementele unor acţiuni ale statului au fostcercetate şi se încearcă plasarea lor într-un context relevant.Practica statului acoperă toate tipurile de comportament iniţiatede un stat sau se limitează doar la acţiuni actuale, include acelelucruri precum discursurile, documentele neoficiale, şideclaraţiile guvernamentale sau este limitată la ceea ce facstatele în fapt?

Modul în care statele se comportă în practică formează baza dreptului cutumiar dar evidenţa a ceea ce un stat poateface, poate fi obţinută din diferite surse. Un stat nu este oentitate vie, dar constă într-un număr de departamenteguvernamentale şi în sute de oficiali, iar activitatea unui stat poate fi răspândită, cuprinzând o serie întreagă de organe

naţionale. Aşa sunt ofiţerii legali, instituţiile legislative, curţi,



agenţii diplomatice şi lideri politici. Fiecare dintre aceştia presupune o activitate care are legătură cu domeniulinternaţional, şi trebuie examinată, de aceea, toate aceste sursemateriale pentru a descoperi dovezi a ceea ce face un stat.

O modalitate evidentă de a afla cum ţările se comportă,este de a citi ziarele, de a consulta documente istorice, de aasculta ceea ce au de spus autorităţile guvernamentale şi de acerceta multele publicaţii oficiale. Există, de asemenea,memoriile a foştilor lideri, manuale oficiale a problemelor

legale, schimburi diplomatice şi opiniile consultanţilor juridicinaţionali. Toate aceste metode sunt valoroase în căutareadeterminării practicii statului.

Se mai pot adăuga, rezoluţiile Adunării Generale,comentariile guvernelor făcute pe marginea proiectelor concepute de Comisia de Drept Internaţional, deciziile

instituţiilor juridice internaţionale, deciziile curţilor naţionale,tratatele şi practica generală a organizaţiilor internaţionale.

Organizaţiile internaţionale, de fapt, pot fi folositoare pentru crearea dreptului cutumiar. De exemplu, RecomandareaCurţii Internaţionale de Justiţie prin care declara că NaţiunileUnite au personalitate internaţională, s-a bazat parţial peactualul comportament al Naţiunilor Unite. Comisia de DreptInternaţional a arătat că “arhivele practicii cumulative aorganizaţiilor internaţionale pot fi considerate ca dovezi aleexistenţei dreptului cutumiar internaţional cu referire la relaţiiledintre state şi organizaţii”.



Legile interne ale statelor, pot, în anumite circumstanţe,forma, baza regulilor cutumiare18. Cererile (pretenţiile), în moddistinct faţă de acţiunile fizice, nu pot constitui practicastatului. Acest lucru se bazează pe preceptul că “până ce un statnu acţionează, pretenţiile au o mică valoare ca o predicţie faţăde ceea ce vor face statele. Dar s-a demonstrat că acesta este un punct de vedere minoritar. Cererile şi convenţiile statelor învariate contexte au constituit evidenţe ale practicii statului şieste logic să fie aşa, deşi importanţa acestor cereri (pretenţii),

poate varia în funcţie de circumstanţe. Această abordare este înmod sigur cea corectă din moment ce procedura cererilor şi a plângerilor este o metodă recunoscută prin care statelecomunică unele altora percepţiile lor asupra statutului unor reguli şi norme internaţionale. În acest sens, ele operează ca şiacţiunile fizice.

2.2.1.4 Opinio juris

Odată ce s-a stabilit existenţa unei anumite practici, estenecesar să luăm în considerare modul în care un stat îşi priveşte propriul comportament. Trebuie privit ca pe un act moral, politic sau legal sau ca pe o declaraţie? Opinio juris saucredinţa că activitatea unui stat este legal obligatorie, estefactorul care transformă practica în cutumă şi o interpretează cafiind o parte a dreptului internaţional deci statele se vor

18 În cazul Scoţia, rezolvat de Curtea Supremă a Statelor Unite în 1971, o navă britanică,

scufundase un vas american pe mările agitate. Curtea a decis că procedurile de navigaţie britanice, înfiinţate printr-un act al Parlamentului au format baza unei importante cutume

internaţionale, din moment ce celelalte state au legiferat în termeni aproape identici. Caurmare, vasul american, care nu a avut în funcţiune luminile corespunzătoare, poartă vina.



comporta într-un anume fel pentru că vor avea convingerea căeste obligatoriu să acţioneze în acel fel.

Curtea Internaţională de Justiţie a exprimat acest punctde vedere când a decis asupra cazului Lotus19. Respingindaceste argumente a declarat că în cazul unei asemenea absenţedin practică a instituirii procedurilor penale, nu pot duce laformarea unei cutume. A susţinut că “numai dacă o asemeneaabţinere a fost bazată pe conştiinţa statelor de a avea datoria dea se abţine, est posibil să vorbim despre o cutumă

internaţională”20. Deci elementul esenţial al obligaţiei a fostabţinerea, iar practica a rămas practică şi nimic mai mult21.

Curtea a notat că: “pentru a fi create câteva regulicutumiare noi, nu numai că acţiunile avute în vedere trebuie săducă la înfiinţarea unei practici statale statuare, dar trebuie deasemenea, să fie însoţite de “opinio juris sive necessitatis”.

19 Problema cu care s-a confruntat a fost ciocnirea pe mările unde se aplică dreptul

internaţional, între Lotus, un vapor francez, cu Boz-Kourt, un vapor turc. Câţiva oameni de peultimul vas au fost înecaţi iar Turcia a susţinut că acest fapt s-a datorat neglijenţei ofiţeruluifrancez de supraveghere. Când Lotus a ajuns la Istambul, ofiţerul francez a fost arestat cuacuzaţia de omucidere şi s-a pus problema dacă Turcia are jurisdicţia de a-l judeca. Printrevariatele argumente aduse, Franţa a susţinut că există o regulă de drept cutumiar care arată căstatul acuzat,Franţa avea jurisdicţie exclusivă în asemenea cazuri şi că potrivit acestei reguli,statul naţional al victimei, Turcia avea interdicţia de a-l judeca. Pentru a justifica acest lucru,Franţa a făcut referire la absenţa unor acuztii penale anterioare de către alte state, în situaţii

similare şi din acest fapt se deduce implicit acordul practicii care a devenit o cutumă legală.20 O abordare asemănătoare a intervenit în cazul Ţărmului Continental al Mării Nordului. În

procesul general de delimitare a ţărmului continental al Mării Nordului în urmărirea exploatării petrolului şi gazelor, limitele trebuie trasate divizând întreaga zonă în sfere naţionale. Totuşi,Germania de Vest n-a fost de acord, nici Olanda sau Danemarca asupra liniilor frontaliere şi

problema a apărut în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie.21 Art. 6 al Convenţiei de la Geneva referitor la Ţărmul Continental în 1958 a arătat că acolo

unde nu se poate ajunge la un acord şi în afara cazului în care circumstanţe speciale justifică oabordare diferită, linia frontalieră va fi determinată în conformitate cu principiul echidistanţei

de la punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care lăţimea mării teritoriale afiecărui stat este măsurată.



Statele, acţionând în acest fel, sau celelalte State fiind în postura de a reacţiona la aceste măsuri, trebuie să se comporteîn aşa fel încât conduita lor să fie dovada încrederii că această practică este redată obligatoriu prin cerinţa existenţei uneireguli de drept. Nevoia pentru o asemenea încredere şiexistenţa unui element subiectiv se află implicit în chiar noţiunea de opinio juris sive necessitatis”.

De aceea este clar că, Curtea a adoptat şi menţinut unînalt standard cu privire la dovada publică a existenţei unui

element subiectiv în formarea dreptului cutumiar.De aceea, problema trebuie tratată în termenii

(limitele) unui proces în cadrul căruia statele se comportă într-un anume fel, având convingerea că acest comportament estelegal sau va contribui la crearea unei legi. Acest lucru depindede cum vor reacţiona celelalte state şi de acceptarea sau

respingerea acestui proces de legiferare. Urmează ca definiţiilerigide ale legalităţii să fie modificate pentru a se vedea dacă se poate sau nu ajunge la recunoaşterea legitimităţii activităţiistatului. Dacă un stat proclamă o limită de 12 mile, mării saleteritoriale având convingerea că deşi limita de 3 mile a fostacceptată ca o lege, circumstanţele sunt de aşa natură încâtlimita de 12 mile ar putea fi tratată ca o viitoare lege, estedovedit că dacă alte state procedează la fel, o nouă regulă dedrept cutumiar va fi înfiinţată. Dacă celelalte state resping propunerea, atunci legea propusă nu se mai aplică iar legeaveche rămâne în vigoare fiind reafirmată de către practicastatelor şi de acceptarea generală. Problema în acest tip deabordare este că, uneori este greu să stabileşti exact când o

regulă o înlocuieşte pe alta dar aceasta este o dificultate



izvorâtă din natura cutumei. Schimbarea este rareori treptată, cimai degrabă sporadică.

Totuşi, statele trebuie să cunoască faptul că dacă un statacţionează într-un anume fel, este pentru că, priveşte aceastămodalitate ca fiind în limitele dreptului internaţional şi nu ca peun gest pur politic sau moral. Trebuie să existe un aspect legalîn acest comportament, şi acţiunea statului va confirma acestlucru astfel ca să poată distinge comunitatea internaţionalăacţiunile (practicile) legale, de cele ilegale. Acest lucru este

esenţial pentru dezvoltarea şi prezentarea cadrului legal alstatelor.

2.2.1.5 Susţinerea, cunoaşterea şi schimbările care au loc îndreptul cutumiar

Dreptul cutumiar este înfiinţat deci, în virtutea unuitipar al unei pretenţii, al lipsei dezacordului din partea statelor special interesate de problema în cauză şi cunoaşterea acestei probleme de către celelalte state. Împreună cu noţiuni legate derecunoaştere şi acceptare, asemenea conduite, sau abţinerea dela aceste conduite, formează o parte a complexului cadru încare sunt create şi considerate aplicabile, principiile legale înstate.

În general, dacă statele acceptă comportamentul altor state fără a protesta împotriva lui, se prezumă că un asemeneacomportament este acceptat ca fiind legitim.

Unii doctrinari au susţinut de asemenea, că acceptareaeste rezultatul unui acord în privinţa regulii cutumiare şi că

absenţa protestului presupune acordul. Cu alte cuvinte, când un



stat sau mai multe state iau parte la acţiuni pe care le declară afi legale, tăcerea celorlalte state poate fi privită ca o expresie alui opinio juris sau ca o unire cu o nouă lege. Asta înseamnă că protestele în sine, sunt necesare pentru a distruge legitimitatea procesului.

În cazul Lotus, Curtea a susţinut că “numai dacă oasemenea abţinere s-a bazat pe conştiinţa faptului că statele auobligaţia să se abţină, ar fi posibil să vorbim despre o cutumăinternaţională”. Deci nu se poate deduce o regulă care interzice

o anumită acţiune din cauză că statele nu permit acea activitate.Dar problema inacţiunii unui stat care se comportă într-unanume fel, este una diferită. S-ar părea că dacă o regulă nouăeste creată în noi domenii ale dreptului internaţional, deexemplu, legea spaţiului, aprobarea din partea celorlalte statetrebuie privită ca o reafirmare a acelei reguli indiferent că se

naşte dintr-un acord sau din lipsa de interes care depindeîntotdeauna de circumstanţele particulare a fiecărui caz în parte. Acceptarea unei noi reguli care derivă dintr-o cutumăcreată este mai dificilă. Cu alte cuvinte, un stat care se opuneînfiinţării unei cutume de la începuturile sale, nu va fi legată deaceasta, dar problema ca un stat sau mai multe să încerce să fieîn dezacord cu unele cutume recunoscute prin adoptarea unuicomportament contrar, împreună cu acceptarea sau inacţiuneacelorlalte state, rămâne nerezolvată.

Statele nu protestează întotdeauna din mai multemotive. Un stat n-ar dori să ofenseze în mod nejustificat sau ar dori să-şi reafirme legăturile politice şi consideraţiile politice şidiplomatice pot fi relevante. Mai poate fi şi motivul că

protestul împotriva fiecărei acţiuni a unui stat care nu este de



acord cu respectiva acţiune, ar fi o măsură excesivă. De aceea,nu este corect să pretinzi ca fiecare stat să reacţioneze faţă defiecare acţiune a unui alt stat. Dacă se acceptă că lipsa protestului validează o derogare la o cutumă înfiinţată înfiecare caz, atunci marchează existenţa unor relaţii specialeîntre state diferite care depind de o acceptare sau un protest. Înmulte cazuri protestul ar putea fi pur formal sau o parte a uneimanevre diplomatice creată pentru a exercita o presiune într-undomeniu total diferit şi aceasta fără intenţia de a altera relaţiile

legale dintre state.Când o nouă regulă care intră în contradicţie cu o lege

anterioară este susţinută de un număr mare de state, dezacordulcâtorva state n-o va anula, iar abţinerea de la reacţie a celorlaltestate aproape că va reafirma această nouă regulă. Protestulconstant din partea unui anumit stat, când este confirmat de

acceptul celorlalte state ar putea crea o excepţie recunoscută dela regulă, dar va depinde de o mare extindere în fapt a situaţieişi de opiniile comunităţii internaţionale. Comportamentul potrivnic unei cutume conţine prin sine, germenii unei noireguli şi dacă este sprijinit de celelalte naţiuni, legea anterioarăva dispărea şi va fi înlocuită sau alternativ, ar putea exista o perioadă în care cele două cutume co-există până ce una din eleeste general acceptată, aşa cum s-a întâmplat pentru mulţi anicu privire la limitele mării teritoriale. Rezultă din cele de maisus, că regulile cutumiare sunt obligatorii pentru toate statele,excepţie făcând statele care n-au fost de acord cu acea cutumăde la început. Acest lucru, ridică problema ca noile state şicutume, conform logicii abordării tradiţionale, să fie legate de

toate cutumele existente la data dobândirii independenţei acelor



state. Opinia contrară, bazată pe aprobarea teoriei dreptului, ar permite acestor state să aleagă la care cutume să adere în acelmoment indiferent de atitudinea celorlalte state. Totuşi, dinmoment ce un asemenea punct de vedere s-ar dovedi a fi a fifărâmiţat, clauza este adesea realizată prin intrarea în relaţiifără rezerve cu celelalte state, acceptul noilor state fiindimportant pentru dreptul internaţional în general.

2.2.1.5 Cutuma regională şi cea locală

Este posibil ca unele reguli să fie obligatorii doar pentruun grup de state, precum cele din America Latină sau doar pentru două state. O asemenea abordare este o parte din nevoiade “a respecta tradiţiile legale regionale”22.

S-a stabilit că o asemenea cutumă nu putea fi dovedită

din cauza nesigurei şi contradictoriei sale existenţe.În asemenea cazuri, dovada standard cerută, în special

cu privire la obligaţia acceptată de partea care este împotrivamenţinerii cutumei locale, este superioară decât în cazurile desusţinere a unei cutume obişnuite sau generale.

În cazul Dreptului de Traversare a Teritoriului Indian,Portugalia a susţinut că există un drept de trecere pe teritoriulindian iar acest lucru a fost acceptat de Curtea Internaţională deJustiţie în ciuda obiecţiei Indiei că nici o cutumă locală n-ar trebui să fie înfiinţată doar pentru două state. Curtea a declarat

22 În cazul Azilului, Curtea Internaţională de Justiţie a discutat cererea Columbiei pentru o

cutumă regională sau locală, specifică Statelor Latino-Americane, care ar fi validat poziţia safaţă de dreptul la azil. Curtea a declarat că “partea care se bazează pe o asemenea cutumă

trebuie să dovedească, că această cutumă a fost creată într-o formă care a devenit obligatorie şi pentru cealaltă parte”



că este suficient că a existat în trecut o practică uniformă şiconstantă care să permită libera trecere şi că “practica a fostacceptată ca lege de către părţi şi unui asemenea drept îi revineobligaţia corelativă”23.

Asemenea cutume locale totuşi, depind de o anumităactivitate a unui stat care să fie acceptată de celălalt stat (saustate) ca pe o expresie a unui drept sau obligaţii legale. În timpce în cazul unei cutume generale procesul de aprobare este îndesfăşurare în aşa fel încât o majoritate sau o minoritate

substanţială de state interesate este suficientă pentru creareaunei noi cutume, o cutumă locală are nevoie de acceptareatuturor părţilor a regulii respective. Aceasta din cauză că,cutumele locale sunt excepţii de la natura generală a dreptuluicutumiar care implică o abordare mai flexibilă a creării legilor de către toate statele şi constituie o reamintire a fostei teorii a

consimţământului în care statele sunt legate doar de ceea ceacceptă ele. Excepţia poate confirma regula, dar ele au nevoiede o dovadă mai puternică decât regula prin care s-au înfiinţat.

Explicatiile anterioare ne asigura posibilitate saconcluzionam ca actele si faptele care pot fi considerate

elemente ale unei norme cutumiare sunt:- actele interne ale statului(actele ministerlor;notelediplomatice,declaratii de politicaexterna,corespondenta diplomatica);

- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiarede catre alte state decit cele care sunt parti intratat;

23



- practica generala a organizatiilor internationale(ex:regula potrivit careia abtinerea dela vot a unui mebru al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol in adoptarea unei rezolutii,s-a impus ca o cutuma internationala).

Putem spune ca ;Cutuma se deosebeste de alte practici;cum ar fi:obiceiul sau curtoazia internationala .Practicile mentionate nu au caracter abligatoriu,fiind lipsite

de recunoastere juridica si nu atrag raspundereainternationala a statelor in cazul nerespectarii lor. Uneleuzante s-au transformat in timp in reguli cutumiare(ex:imunitatile si privilegiile diplomatice) deasemenea unele reguli cutumiare au devenit simple uzantediplomatice(reguli de ceremonial aplicate diplomatilor).

Itrebare; Poate un tratat sa devina lege cutumiara

interationala,daca, semnatare sunt una sau doua mari puteri?.Sa presupunem ca o putere „ se rasgindeste”.acest lucru are efect asupra cutumei?.Daca da exista termenul de „precizare”in dreptul international?.Aveti in atentie si presiuniile morale si politice in acest exemplu.



2.2.2 Tratatele

Incepind cu secolul 19,comunitatea internationala avalorificat progresiv obligatiile rezultate din tratate ca fiindcele mai corespunzatoare afirmatii ale dreptului international.

În contrast cu procesul de creare a legii cu ajutorulcutumelor, tratatele (sau convenţiile internaţionale) suntmetode mai moderne şi mai elaborate24. Tratatele suntconsiderate izvoare de drept internaţional şi vom face referirela rolul convenţiilor internaţionale. Tratatul este un contract scris sau un acord incheiat intre doua sau mai multe parti avind forta obligatorie .Partile semnatare ale tratatelor pot fi state, sefi de state, guverne sau organizatii internationale.Tratatele internationale,reprezinta in sens larg-un acord devointa,o intelegere-care se incheie intre membrii comunitatii

internationale si care este destinata sa produca efecte indreptul international.

Ele sunt de regula negociate de persoane plenipotentiarein numele guvernelor acestora si sunt supuse de obiceiratificarii care este un act executiv.25 Acordurile orale nu sunttratate desi intelegerile verbale se pretind uneori a avea aceasi

valabilitate. Termenul este unul elastic, insa in generalutilizarea lui se rezuma la acorduri mai formale cu privire larelatiile fundamentale.

Tratatele sunt cunoscute sub o varietate de nume, dela Convenţii, Acorduri internaţionale, Pacte, Protocoale, Acte

24 Art. 38 se referă la “convenţiile internaţionale, fie că sunt generale sau particulare care

înfiinţează reguli expres recunoscute de statele contractante”25 Graham Evans, The Dictionary of International Relations, p. 542



generale, Carte, până la Statute, Declaraţii şi Înţelegeri. Toţiaceşti termeni fac referire la un proces similar, de creare aacordurilor scrise prin care statele participante se obligă în modlegal să acţioneze într-un anume fel sau să stabilească anumiterelaţii între ele. O serie de condiţii şi angajamente sunt luate, pecare părţile se obligă să le respecte.

Tratatele sunt multilaterale si bilaterale; ele implica oanumita tranzactie sau cauta sa stabileasca regulile generale deconduita. De obicei ele au forta obligatorie numai pentru statele

semnatare, insa exista exceptii de la aceasta regula. Uneoritratatele stabilesc regimuri care sunt considerate valabile din punct de vedere obiectiv (erga omnes) pentru partile tertenesemnatare. Pe langa tratatele multilaterale si bilaterale(care se numesc uneori „tratate” pentru a le distinge de cele detip general), tratatele pot fi politice (de pace sau dezarmare),

comerciale (ex. tarife aplicate pescuitului), constitutionale sauadministrative (Carta ONU si agentiile specifice) sau juridice(de ex. extradarea, legile razboiului). Ele sunt de obiceiconstruite in asa fel incat sa promoveze un model, avand un preambul, articole specifice, o durata de timp, o procedura derartificare, semnaturi si completari26.

Putem să divizăm tratatele, în tratate creatoare de legicare au relevanţă generală şi universală şi tratate-contracte,care se aplică doar între două sau un mic număr de state. Oasemenea distincţie reflectă aplicabilitatea lor generală saulocală a unui anumit tratat şi categoria de obligaţii impuse.Distincţia aceasta nu poate fi privită ca pe una dificilă saurapidă, şi există multe domenii nesigure care se suprapun.

26 Graham Evans, Ibid., p.543



Tratatele sunt acorduri exprese şi sunt o formă desubstituire a legislaţiei preluată de state. Ele se aseamănă cu,contractele într-un sens superficial în care părţile îşi creeazăobligaţii, dar au o natură proprie care reflectă caracterulsistemului internaţional. Numărul de tratate apărute s-a extinsde-a lungul ultimului secol, martor fiind numărul crescând devolume a Seriilor de Tratate ale Naţiunilor Unite şi ale UE. Eleîndeplinesc un rol vital în relaţiile internaţionale.

În timp ce creşte numărul controalelor guvernamentale

iar revoluţiile tehnologice şi de comunicaţii afectează viaţainternaţională, numărul de probleme care necesită unele formede reglementare inter-statale se multiplică.

Pentru mulţi doctrinari, tratatele constituie cel maiimportant izvor de drept internaţional şi ele necesită acordulexpres a părţilor contractante. Tratatele sunt de aceea, privite ca

fiind superioare cutumelor care sunt considerate o formă deacord tacit. Ca exemple de tratate importante se pot menţionaCarta Naţiunilor Unite, Convenţiile de la Geneva pentrutratamentul aplicat prizonierilor şi protecţia civililor,Convenţiile pentru Relaţii Diplomatice de la Viena . Dintre toate tratatele internationale-Carta O.N.U.-act

constitutiv al Organizatiei-a fost considerat un act de ovaloare deosebita,care se manifesta sub mai multe aspecte:. in cazul unui conflict intre dispozitiile Cartei O.N.U.,si

cele ale unui tratat international vor prevala cele dinti;. Carta O.N.U.,este in masura sa creeze drepturi si

obligatii nu numai pentru statele-parti ci si pentru stateleterte,fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept



international conform caruia tratatele”legea”doar statele- parti la contract.

Sunt multe tipuri de acorduri, variind de la reglementareaexplorării spaţiului aerian, la controlul drogurilor şi creareainstituţiilor de dezvoltare financiară internaţională. Ar fiimposibil să telefonăm peste graniţă sau să trimitem scrisori peste ocean sau să luăm un avion pentru a ajunge în alte ţărifără ca variatele acorduri internaţionale să nu fi existat şi să nustabilească condiţiile necesare şi recunoscute de operare.

Din esenţa unui tratat internaţional, rezultă că, precumun contract, el stabileşte o serie de prevederi care suntobligatori pentru părţi. Atunci cum este posibil să tratămconvenţiile ca pe izvoare de drept internaţional în ciudaobligaţiilor impuse părţilor contractante? În acest context se poate înţelege termenul de “tratate creatoare de legi”. Ele sunt

făcute cu intenţia de a avea efect general, nu restrictiv şi sunt încontrast cu acele tratate care abia reglementează problemelimitate pentru câteva state. Tratatele creatoare de legi suntacele acorduri prin care statele îşi elaborează percepţia asupradreptului internaţional pentru anumite probleme sau înfiinţeazănoi legi care să le ghideze pentru viitor conduita internaţională.Asemenea tratate creatoare de legi în mod necesar cer participarea unui mare număr de state să accentueze acest efectşi pot da naştere unor reguli obligatorii pentru toate statele. Elesunt tratate normative, acorduri care prescriu reguli de conduităcare trebuie urmate. Exemple de asemenea tratate pot cuprindeTratatul antarctic şi Convenţia pentru Genocid. Există deasemenea multe acorduri care declară legea existentă sau



codifică regulile cutumiare existente, precum Convenţia de laViena pentru Relaţii Diplomatice din 1961.

Părţile care nu semnează sau nu ratifică tratatul închestiune nu sunt legate de prevederile lui. Aceasta este regulagenerală şi a fost ilustrată în cazul Ţărmului Continental alMării Nordului, în care Germania de Vest nu ratificaseConvenţia relevantă şi ca urmare nu era obligată să se supunătermenilor săi. Totuşi, când tratatele reflectă reguli cutumiareatunci statele care nu sunt părţi sunt legate de tratatul respectiv,

nu din cauză că, sunt prevederi ale tratatului ci din cauză căaceste prevederi reafirmă reguli de drept cutumiar internaţional. În mod similar, statele care nu sunt părţi potaccepta că prevederile unui anumit tratat generează legicutumiare depinzând întotdeauna de natura acordului, denumărul participanţilor şi de alţi factori relevanţi.

Posibilitatea ca o prevedere a unui tratat să stea la bazacreării unei reguli, când este alăturată lui opinio juris şi să poată duce la formarea unei cutume obligatorii pentru toatestatele nu doar pentru părţile tratatului original, a fost luată înconsiderare de Curtea Internaţională de Justiţie în cazulŢărmului Continental al Mării Nordului şi a fost privită ca ometodă recunoscută de formulare a unor noi reguli de dreptcutumiar internaţional. Curtea, totuşi, declara că prevedereaspecială trebuie să fie “cu un caracter fundamental creator denorme”, acesta însemnând să fie capabilă de formare a bazeiregulii generale de drept. La ce se însumează toate acestea probabil variază în funcţie de timp şi loc, dar confirmă faptulcă tratatele prin prevederile lor pot conduce la o cutumă

determinând celelalte state, părţi şi state care nu sunt părţi ale



tratatului să îndeplinească, condiţiile necesare unuicomportament adecvat şi lui opinio juris. S-a afirmat că această posibilitate poate fi extinsă, astfel că prevederile generale aletratatului pot prin ele însele, fără cerinţa de a demonstra opinio juris şi cu trecerea scurtă a unei perioade de timp, să generezeipso facto reguli cutumiare. Recunoaşterea importanţeitratatelor, în special în domeniul drepturilor omului şiconţinerea de către acestea a unor prevederi creatoare de normeeste clar că a mers prea departe. Pericolul ar fi ca un mic număr

de state să legifereze pentru toate, în afara cazului în care,statele care sunt în dezacord au încheiat tratate contrare.Aceasta ar fi o schimbare prea radicală faţă de procesul actualde formare a legii în cadrul comunităţii internaţionale.

S-a stabilit că, chiar dacă o regulă cuprinsă într-un tratatacoperă acelaşi domeniu cu o cutumă, prima nu va fi pur şi

simplu absorbită de a doua ci îşi va menţine existenţa separată.În cazul Nicaragua, Curtea nu a acceptat argumentul Statelor Unite, că normele de drept cutumiar internaţional privitoare laautoapărare fuseseră rezumate şi au coincis cu articolul 5, dinCarta Naţiunilor Unite. S-a arătat că, chiar dacă un tratatnormativ şi o normă cutumiară relevantă pentru actuala disputăau exact acelaşi conţinut, asta n-ar fi un motiv pentru Curte săsusţină că încorporarea unei norme cutumiare într-un tratat privează norma cutumiară de aplicabilitatea sa în mod distinctfaţă de tratat. Curtea a concluzionat că “este totuşi clar cădreptul internaţional cutumiar continuă să existe şi să se apliceseparat faţă de tratate chiar şi când cele două categorii de legiau conţinut identic. Efectul imediat al acestui fapt a fost acela

că, Curtea a putut examina legea ca fiind creată de dreptul



cutumiar, în timp ce, datorită rezervei arătată de americani, n-a putut să analizeze obligaţia decursă din tratat.

Bineînţeles, două legi cu acelaşi conţinut pot fisubiectul unor principii diferite referitoare la interpretarea şiaplicarea lor; de aceea abordarea Curţii este atât corectă din punct de vedere teoretic cât şi valoroasă din punct de vedere practic. În multe cazuri, un asemenea izvor dual al existenţeiunei legi poate sugera, că cele două versiuni nu sunt în faptidentice precum în cazul autoapărării în dreptul cutumiar şi art.

51 al Cartei, şi vor depinde întotdeauna de circumstanţe particulare.

Anumite tratate încearcă să creeze un regim care se vaextinde în mod necesar şi în privinţa statelor care nu sunt părţiale tratatelor respective27,

Tratatele creează şi instituţii internaţionale şi acţionează

ca nişte constituţii pentru ele, subliniindu-le presupuseleatribuţii şi obligaţii.

“Tratatele-contracte”, pe de altă parte, nu suntinstrumente de creare a legilor, prin ele însele, din moment ceau ca părţi doar un mic număr de state, şi sunt pe problemelimitate dar ele pot aduce dovezi de existenţă a regulilor cutumiare. De exemplu, o serie de tratate bilaterale conţinândreguli similare pot constitui dovada existenţei unei reguli de

27 Carta Naţiunilor Unite este, de exemplu, creaţia unui cadru prestabilit pentru ocrotirea păcii

şi securităţii internaţionale, declarând în art. 2(6) că “organizaţia ar trebui să se asigure căstatele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite acţionează în conformitate cu aceste principii(cuprinse în art. 2) acest lucru fiind necesar pentru menţinerea păcii şi securităţiiinternaţionale”. Se poate da exemplu şi Acordul pentru Tarife şi Schimburi din 1997 (GATT)care a pus baza unui cod comun de conduită în schimburile internaţionale şi a avut un efect

important asupra ţărilor care n-au fost părţi ale acordului, fiind acum cunoscut sub denumireaOrganizaţiei Mondiale a Schimburilor.



drept cutumiar deşi această prezumţie are nevoie de o abordare precaută, din cauză că, tratatele bilaterale prin însăşi natura lor,reflectă circumstanţe diferite. Putem concluziona ca tratatele internationale,ca izvoare dedrept international,se caracterizeaza prin urmatoareletrasaturi:

. concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor,stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora,

. permit adaptarea dreptului international la

dinamica schimbarilor ce intervin in cadrul comunitatiilor internaationale,prin formularea de amendamente sau arevizuirii textelor lor.

2.2.3 Principiile generale de drept

Hudson spune urmatorul lucru ”principiilor legale generale recunoscutede natiuniile civilizate” in Statutul Curtii Internationale de Justitie trebuie sa li sadea un context mai larg,decit principiilor generale care deriva din cutume.Curteatrebuie sa iasa din teritoriul in care statele si-au exprimat dorinta sa accepte anumite principii legale…si anumite principii comune diferitelor sisteme statale,saurecunoscute prin interpretarea legilor interne

Principiile fundamentale ale dreptului international reprezinta „norme juridice de aplicare universala,cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ,care dau



expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturiledintre subiectele dreptului international 28”

Sursele documentare accesate releva urmatoarele principii fundamentale:a). Principiul renuntarii la forta sau la amenitarea cu fortain relatiile dintre state sau Principiul neagresiunii; Invirtutea acestui principiu ,razboiul de agresiune este

considerat o „crima impotiva umanitatii”b). Principiul solutionarii pasnice a diferendelor;

c). Principiul neamestecului in treburile interne ale altorstate; In dreptul contemporan,nu mai constituie un principiude stricta interpretare,multe domenii care au fost consideratein dreptul traditional ca apartinind componentei exclusive a

statului, au fost transpuse in cadrul cooperariiinternationale(ex:problema respectarii drepturiilio omului).

d). Principiul cooperarii internationale;e). Principiul dreptului poparelor la autodeterminare;acest principiu trebuie interpretat ca”autorizind sauincurajind o actiune… care ar dezmembra in total sau in parte

integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat independent si suveran…”.

f). Principiul egalitatii suverane al statelor; g). Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor internationale-PACTA SUNT SERVANDA29;28 Aceste principii, consacrate in Carta O.N.U.,au fost afirmate inDeclaratia Adunarii Generale a O.N.U. din 1976, fiid considerate normeimperative(de jus cogens) de la care statele nu pot deroga prin conventiicutumiare.29

Actul final de la Helsinchi(1975) adoptat in cadrul Conferintei pentruSecuritate si Cooperare in Europa(in prezent O.S.C.E.) adauga



Sunt acele principii in mod obisnuit recunoscute de catresistemele juridice majore ale statelor lumii. Anumite norme dedrept international realizeaza forta obligatorie a normelor definitive ( jus cogens), astfel incat ele includ toate statele faraderogari permise30.

În orice sistem de drept ar putea apărea o situaţie încare Curtea ar constata că nu există o lege care să facă referirela acea problemă, nici o lege a Parlamentului sau un precedent judiciar. În asemenea condiţii, judecătorul va deduce regula

aplicabilă prin analogie, din reguli deja existente sau direct din principiile generale care călăuzesc sistemul legislativ, fie căemană din justiţie, echitate sau consideraţii de ordin public. Oasemenea situaţie e mai posibil a fi întâlnită în dreptulinternaţional datorită unui sistem relativ nedezvoltat în legăturăcu nevoile cu care se confruntă.

Sunt puţine cazuri rezolvate în legea internaţională şi nuexistă o metodă de legiferare care să furnizeze reguli pentru astăpâni noile situaţii apărute. Din acest motiv, “ principiile generale de drept, recunoscute de naţiunile civilizate” au fostintroduse în art. 38 ca o sursă de drept care să acopereneajunsurile din dreptul internaţional şi să rezolve problemacunoscută în drept ca “non liquet ”31. Problema lipsurilor dinsistemul de drept este una importantă. Este important derecunoscut faptul că s-ar putea să nu existe întotdeauna o

principiilor mentionate alte trei:a).Principiul inviolabilitatii frontierelor; b).Principiul integritatii teritoriale;c).Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale.30

Internet: Wikipedia, International law31



soluţie imediată şi evident aplicabilă fiecărei situaţiiinternaţionale, (fiecare situaţie internaţională trebuie privită ca pe o problemă de drept).

Există opinii variate în legătură cu problemele la care ar trebui să facă referinţă principiile de drept. Unii doctrinarii le privesc ca pe o afirmare a conceptelor Dreptului Original caresunt menite să fundamenteze sistemul dreptului internaţional şiconstituie o metodă de testare a valabilităţii legilor pozitive(i.e. făcute de oameni). Alţi autori, pozitivişti, consideră

principiile ca fiind subordonate tratatelor şi legilor obişnuite şiincapabile de a aduce ceva nou dreptului internaţional în afarăde cazul în care ele conţin aprobarea statelor. Autorii sovietici,ca şi Tunkin, subscriu acestui tip de abordare a principiilor generale de drept, acestea reluând preceptele fundamentale alelegii internaţionale, de exemplu legea convieţuirii paşnice care

este deja cuprinsa în tratate şi cutume. Pe lângă aceste două opinii, cei mai mulţi autori sunt

gata să accepte că principiile generale constituie o sursă distinctă de drept dar cu un scop aproape limitat şi acest lucru

e reflectat în deciziile Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie şi ale Curţii Internaţionale de Justiţie. Totuşi nu esteclar în toate cazurile, dacă s-a avut în vedere un principiugeneral de drept aparţinând dreptului statal sau un principiu dedrept internaţional. Dar acesta nu este o problemă prea maredin moment ce atât conceptele statale cât şi cele derivate din practica internaţională existentă pot fi definite ca principii carese bucură de o recunoaştere unanimă.

Deşi sursa constituirii unui asemenea principiu se trage

din demersurile legislative a 190 sau mai multe state, asta nu



înseamnă că judecătorii sunt experţi în fiecare sistem legislativ.Există câteva teme comune care sunt cuprinse în diferitesisteme de drept32..

Cele mai prolifice domenii pentru aplicarea legilor statului prin analogie, au fost procedurile, mărturiile şi procese judiciare33. Indicaţiile judiciare internaţionale sunt făcute cuautoritatea de res jueicata, care înseamnă că decizia este finală,obligatorie şi fără drept de apel.

În cazul Tribunalului Administrativ, Curtea s-a

confruntat cu problema concedierii unor membri angajaţi aiSecretariatului Naţiunilor Unite şi dacă Adunarea Generală aresau nu dreptul să se supună sentinţelor date de Tribunalul încauză. Dând un răspuns negativ, Curtea subliniază că: potrivitunor bine-stabilite şi general recunoscute principii aledreptului, o hotărâre emisă de un asemenea corp judiciar este

res judicata şi are forţă obligatorie pentru părţile în cauză34

.32 Sistemul Anglo-American a influenţat sistemele multor ţări din lume cum ar fi cel Francez

sau German. Sunt multe elemente comune în legislaţia Americii Latine şi multe din stateleAfro-Asiatice au împrumutat mult din practica juridică europeană în efortul lor de a modernizastructura administrativă a statului, de a adapta economia lor la cea occidentală şi a întreprindealte acţiuni de acest gen33 În cazul Coloniştilor Germani din Polonia, Curteaabordând problema într-o manieră

negativistă a declarat că “drepturile personale recunoscute de legea existentă nu încetează la

schimbarea suveranităţii… E greu de susţinut asta, deşi legea a supravieţuit, drepturile personale recunoscute de ea au pierit. Această argumentare nu are la bază nici un principiu şieste contrară opiniei şi practicii generale”. Curtea Internaţională în cazul Canalului Corfu undereferindu-se la dovezi circumstanţiale a arătat că: “dovezile indirecte sunt admise în toatesistemele de drept şi utilitatea lor este recunoscută în deciziile internaţionale”34 În cazul Laguna del Desierto (Argentin/Chile), Tribunalul a notat că: o decizie

având autoritatea de res judicata este juridic obligatorie pentru părţile disputei. Acesta este un principiu fundamental de drept internaţional fiind în mod repetat invocat de jurisprudenţă ceeace înseamnă că autoritatea de res judicata este un principiu universal şi absolut de drept

internaţional.



Un principiu important de drept internaţional este că pacta sunt servanda, sau ideea că acordurile internaţionalesunt obligatorii. Legea tratatelor se opreşte inevitabil asupraacestui principiu din moment ce întregul concept deobligativitate a acordurilor internaţionale presupune căasemenea acorduri sunt general acceptate ca având aceastăcalitate.

Poate cel mai important principiu general, subjugândmulte reguli de drept internaţional, este cel al bunei-credinţe.

Principiul este statuat de Charta Naţiunilor Unite35, iar elaborarea acestei prevederi în Declaraţia Principiilor de DreptInternaţional privitoare la Relaţiile de prietenie şi cooperareîntre state, adoptată de Adunarea Generală în rezoluţia 2625 din1970 se referă la obligaţiile între state de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile rezultate din legea internaţională în

general, inclusiv din tratate. De aceea, constituie o parteindispensabilă a regulilor de drept internaţional, în general36.Încrederea este esenţială în cooperarea internaţională, în specialîntr-o perioadă în care cooperarea în multe domenii a devenitesenţială. La fel ca şi principiul pacta sunt servanda în legeatratatelor este bazat pe buna-credinţă, şi caracterul deobligativitate al obligaţiilor internaţionale asumat prinobligarea unilaterală, este esenţial.

35 în art. 2(2) că “toţi membrii ca să le fie asigurate drepturile şi beneficiile rezultând din

calitatea de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate înconformitate cu prezenta Charta”36 Curtea Internaţională declara în cazul Testelor Nucleare că: unul din principiile de

bază care guvernează crearea şi îndeplinirea obligaţiilor indiferent de sursa lor, este principiul bunei-credinţe.



Totuşi Curtea a susţinut că buna-credinţă ca şi concept,nu este prin sine însuşi o sursă de obligativitate, unde (nimic)altceva nu există. Principiul bunei-credinţe, de aceea, estefundalul principiului formării şi informării asupra existentelor reguli de drept internaţional şi o modalitate de constrângere prin care aceste reguli vor fi exercitate în mod legitim. Un alt principiu notabil este acela că ex injuria jus non oritur , carestabileşte că faptele care decurg dintr-o conduită ilegală nu potstabili legea.

Curtea are puterea discreţionară de a alege principiul dedrept aplicabil circumstanţelor unui caz particular, cu,consideraţia că acest lucru este posibil datorită incapacităţiilegii ordinare şi tratatelor de a găsi soluţia necesară. În acestcontest se poate considera cazul Tracţiunea Barcelonei întreBelgia şi Spania37.

Totuşi dreptul internaţional nu se referă la un drept alunui stat anume ci mai degrabă la reguli general acceptate desistemele legale statale, în cazul acesta recunoaşte ideea uneicompetente limitate.

In concluzie putem spune ca principiile cu care se opereaza

in majoritatea sistemelor juridice de drept intern, transpuseapoi in dreptul international. Conventiile internationale ca si multe dintre hotaririle instantelor de judecata internationala fac deseori trimitere la normele de drept comune marilor

37 Curtea Internaţională de Justiţie a avut în vedere legea statală pentru limitarea obligaţiilor

companiei şi a subliniat că dacă va hotărî asupra cazului nesocotind instituţiile statale ale

dreptului, fără justificare, va întâmpina serioase probleme legale. Ar pierde legătura curealitatea pentru că nu există instituţii de drept corespunzătoare la care Curtea ar putea apela



sisteme de drept si care apoi sa fie considerate ca izvoare dedrept international.

2.2.3.1 Echitatea în dreptul internaţional

Atunci cind partile in litigiu incredinteaza „judecatorului international”solutionarea cauzei conform echitatii, judecatorul va propune o solutie bazata pe fapte si nu pedreptul pozitiv,pe care o considera justa si conformaintereselor partilor in cauza.Totusi o Hotarire judecatareasca pronuntata in baza principiilor echitatii poarta un grad desubiectivitate,chiar daca se pretinde a fi o solutie

dreapta,intrucit nu se fondeaza pe normele de drept international.Practic,judecatorul international are posibilitatea, fie sa atenueze rigorile unei normeinternationale,fie sa atenueze complecteze un vid normativ,daca situatia o impune. Pentru a evita abuzurile acestui principiu trbuie sa se aiba in vedere consimtamintul expres al

partilor in cauza .În afara recurgerii la procedurile şi instituţiile de drept

statal de a întări dreptul internaţional, este posibil să se facă înunele cazuri referire la echitate ca la un set de principiireprezentând valorile sistemului. Cea mai faimoasă decizie înacest domeniu a fost a judecătorului Hudson în cazul Abaterea

cursului apei de la Meuse din 1937 privitor la o dispută între



Oland şi Belgia. Hudson a arătat că ceea ce sunt privite ca principii de echitate sunt tratate de multă vreme ca părţi aledreptului internaţional şi aplicate în curţi38.

Totuşi trebuie să fim precauţi în interpretarea acestoradeşi în mare parte este posibil să privim echitatea (în analogiecu dreptul intern) ca fiind o responsabilitate a dezvoltării legislative producând schimbări dinamice în sistemul transmiterii exacte prin stricta aplicare a legilor.

Totuşi problema care se pune este să folosim principiile

echităţii în contextul unor legi care cer o asemenea abordare.Curţile nu aplică principii de judecată abstractă la cazurile pecare le judecă ci mai degrabă principii şi soluţii echitabile, cederivă din legile aplicabile39.

Echitatea a fost folosită în justiţie ca o modalitate de adiminua posibilitatea săvârşirii unor nedreptăţi şi nu ca o

metodă de schimbare a lucrurilor în detrimentul legilor existente. Totuşi, existenţa sa, ca o sursă distinctă a dreptuluieste foarte controversat. Este evident că nu există legi rigidecare să contrabalanseze aceste principii în fiecare caz în parte,iar aceasta este departe de a fi un exerciţiu de înţelepciune sauconciliere sau o modalitate de distribuire a dreptăţii.

Folosirea principiului echităţii a fost în special sesizatăîn 1982 în Acordul Mărilor. Art. 59 de exemplu, se referă laconflictul între ţările cu ieşire la mare şi celelalte state, în

38 În art. 38 din decizie, el declara: Curtea are libertatea de a considera principiile echităţii ca

parte a dreptului internaţional ce trebuie aplicate.39 Curtea a declarat în cazul Libia/Malta că “judecata care este o emanaţie a echităţii, nu poate

fi o judecată abstractă ci una în concordanţă cu legile; putem spune, deci, că aplicarea lor ar

trebui să fie făcută cu, consecvenţă şi prevedere; cu toate astea, sunt principii cu aplicabilitategenerală”



privinţa exclusivităţii zonei economice, conflict soluţionat “în baza echităţii”40, Aceste prevederi sunt flexibile, ceea ce esteimportant, dar sunt şi oarecum nesigure. Mai precis, cum poatefi rezolvat fiecare caz în parte şi ce principii ar trebui folositeeste departe de a fi clar, apărând chiar şi un element deneprevăzut. Convenţia de interzicere a navigaţiei pe apeleinternaţionale din 1997 pune de asemenea accent pe conceptulde echitate. Art. 5, de exemplu, arată că ţările cu ieşire la marear trebui să folosească apele internaţionale într-o manieră

rezonabilă şi echitabilă în propriile lor teritorii şi participând lautilizarea, dezvoltarea şi protecţia acestor mări.

Echitatea mai poate fi utilizată în situaţii determinate îndelimitarea graniţelor de uscat. Acolo unde nu se ştie cusiguranţă unde ar trebui să fie graniţa, tribunalul internaţionalar trebui să apeleze la echitate41. Deşi echitatea nu înseamnă

întotdeauna egalitate, acolo unde nu există circumstanţespeciale, cea din urmă menţionată este expresia celei dintâi.Curtea a arătat de asemenea că “să recurgi la conceptul deechitate pentru a modifica o graniţă deja stabilită ar fi denejustificat.

40 Curtea Internaţională menţiona în cazul Tunisia/Libia ca parte continentală: “trebuie limitatăaplicarea principiilor echităţii în dreptul internaţional şi găsit un echilibru în considerentele

privitoare la ele art. 74 realizează delimitarea zonelor între statele cu ţărmuri opuse saualăturate prin acorduri având la bază dreptul internaţional dar urmărind găsirea unor soluţiiechitabile. O prevedere similară se aplică şi prin art. 83 pentru delimitare ţărmuluicontinental.pentru a ajunge la un rezultat just.41 În cazul Burkina Faso/Republica Mali, de exemplu, Curtea a arătat cu privire la fondul

comun (eleşteu) al Soum-ului, că trebuie recunoscut Soum-ul ca frontieră comună, asta în lipsaunei menţiuni precise în lege cu privire la poziţionarea liniei de frontieră, graniţa ar trebui să

împartă Soum-un, într-o manieră echitabilă. Aceasta se poate face prin împărţirea fonduluicomun în părţi egale.



Cu tote acestea categoriile de principii din sfera echitatii

sun considerate de catre multi doctrinari ca mijloace auxiliarede exprimare a normelor dreptului international public. Deşi generalizarea principiilor şi conceptelor care ar putea fi numite judecăţi de valoare ale societăţii inspiră şi cuprind orânduiri politice şi legale în cel mai general sens,ele nu constituie norme legale imperative. Ele devinobligatorii doar dacă sunt acceptate de Comunitateainternaţională ca norme legale prin mecanismele şi tehnicile

de creare a dreptului internaţional. “Principiile elementareale umanităţii” 42 pot sta la baza unor asemenea norme şi le justifică existenţa, în sens larg, ş-ar putea chiar să aibă unrol important în investirea acestor norme cu mai multă forţă juridică.

42 Curtea Internaţională a statuat în “Recomandarea sa referitoare lautilizarea şi ameninţarea cu arme nucleare”, că la baza legilor şi principiilor

privitoare la dreptul internaţional umanitar stă nesocotirea cu care este privită umanitatea.



2.2.4 Deciziile judiciare

Deşi ele sunt, conform art. 38, menite a fi utilizate caînţelesuri subsidiare pentru determinarea regulilor de drept, maidegrabă decât o sursă de drept, deciziile judiciare pot aveatotuşi o importanţă deosebită. În timp ce, conform art. 59 alStatutului Curţii Internaţionale de Justiţie, deciziile Curţii nu auforţă obligatorie decât între părţi, în respectul acestei

consideraţii, Curtea a încercat să urmeze hotărârile saleanterioare şi să introducă o măsură de siguranţă în proces:astfel că în timp ce doctrina din trecut recunoscută în dreptulcomun statua că deciziile unor anumite curţi trebuie să fierespectate şi de celelalte curţi, nu există în dreptulinternaţional, totuşi statele aflate în dispută şi deciziile Curţii

Permanente citate în lucrările unor autori şi CurteaInternaţională de Justiţie au autoritate în deciziile lor.

Curtea Internaţională de Justiţie îşi va examinaîndeaproape deciziile luate anterior şi va distinge cazurile caren-ar trebui luate în considerare la soluţionarea problemeirespective. Dar aşa cum judecătorii englezi, de exemplu,

creează dreptul în procesul interpretării sale, la fel judecătoriiCurţii Internaţionale de Justiţie fac uneori mai mult decât săhotărască43. .

Bineînţeles, asta nu înseamnă că deciziile Curţii vor fiinvariabil acceptate în formularea ultimelor legi. Dar acestea43 Cazul Pescuitului Anglo-Norvegian care încerca să aducă recunoaşterea liniilor de bază de

la care se măsoară marea teritorială care a fost mai târziu extinsă în urma Convenţiei de laGeneva din 1958 cu Marea Teritorială şi Zona Contingentă.



sunt cazuri rare în comparaţie cu respectul acordat deciziilor Curţii ale căror cuprins este de o importanţă vitală pentrudezvoltarea dreptului internaţional.

În completare, Curtea Permanentă şi CurteaInternaţională de Justiţie admit că deciziile judiciare cuprind şihotărârile judecătoreşti internaţionale arbitrare şi decizii alecurţilor diferitelor state. Au existat multe tribunale arbitrateinternaţional precum Curtea Permanentă de Arbitraj înfiinţatăîn urma Conferinţei de la Haga din 1899 până în 1907 şi variate

tribunale de rezolvare a cererilor mixte, inclusiv Tribunalul pentru rezolvarea plângerilor între Iran şi US, şi deşi ele diferăîn unele sensuri de curţile internaţionale, multe din deciziileluate de aceste tribunale sunt extrem de importante pentrudezvoltarea dreptului internaţional. Acest lucru poate fi văzutîn existenţa şi numărul de Raporturi a Hotărârilor Arbitrale

internaţionale publicate începând cu 1948 de Naţiunile Unite.Un caz demn de menţionat ar fi cel al Plângerilor făcute

de Alabama, arbitrarea căruia a fost marcată de începutul uneinoi ere de rezolvare paşnică a disputelor internaţionale în careutilizarea cea mai frecventă o aveau metodele judiciare şiarbitrale în rezolvarea conflictelor 44.

O altă ilustrare a impactului unor asemenea deciziiarbitrale ar fi cazul Insulei din Palma care s-a dovedit a fi unsubiect foarte important de abordare a suveranităţii teritoriale şi pe care-l vom aborda ulterior.

44 Acest caz se referea la vapoarele construite în Liverpol la recomandarea Statelor

Confederate, care urmau să captureze 70 de nave federale în timpul Războiului Civil American.Statele Unite au cerut despăgubiri după război pentru distrugerea de la Alabama şi alte nave, şi

cererea a fost acceptată de Tribunal. Marea Britanie încălcase acordurile de neutralitate şi a fostobligată la plata unor despăgubiri către Statele Unite.



Cum s-a văzut deja, deciziile Curţilor nationale potaduce dovada existenţei unor legi de drept comun. Ele pot deasemenea constitui o dovadă a practicii judiciare actuale astatelor în care deşi s-au manifestat reţineri în aplicareaconţinutului legii întocmai, cu toate acestea majoritateatimpului statele s-au comportat în conformitate cu cerinţelelegii, aceasta fiind esenţa actului material necesar pentrustabilirea unei reguli de drept comun. Doctrinarii americani şi britanici în special, tind să se refere pe larg la deciziile curţilor

naţionale.Sunt relevante de asemenea deciziile curţilor înalte ale

statelor federale, precum Elveţia şi Statele Unite în privinţarezolvării conflictelor între unităţile componente ale acestor ţări, în dezvoltarea dreptului internaţional în disputele legate de problema graniţelor. Un dezacord în privinţa graniţelor între

două state americane care a fost rezolvat de Curtea Supremăeste în multe privinţe asemănătoare cu poziţia luată de CurteaInternaţională de Justiţie faţă de disputa legată de frontieradintre două state independente şi deci constituie o valoroasăsursă a dreptului internaţional.

Deciziile judiciare(hotaririle judecataresti) nu creeaza propriuzis norme de drept,ci contribuie la precizarea corectaa normei de drept international,aici pot fi incluse; . Jurisprudenta Curtii intrnationale de justitie-cu precizarea ca au forta juridica numai pentu partile din litigiusi pentu cauza in care se pronunta; . Hotaririle tribunalelor arbitrare internationale;



. Hotaririle unor tribunale nationale,pronuntate in litigii care ridica probleme de drept international.

In solutionarea litigiilor internationale se recurge deseori la principii cum sunt: Buna-credinta in indeplinirea obligatiilor conventionale;autoritatea lucrului judecat; precedentul judiciar; principiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat;respectarea egalitatii partilor litigiului; dreptul la aparareetc45 .

2.2.5 Doctrina

Art. 38 include printre sursele secundare ale creăriidreptului “învăţăturile unora dintre cei mai instruiţi publiciştide diferite naţionalităţi”46.

Din punct de vedere istoric, influenţa profesorilor dinmediul academc asupra dreptului internaţional este marcantă.În perioada de înflorire a Dreptului Natural (Comun) au fostunele opinii juridice şi analitice de mare valoare, pe când practica juridică a statelor şi deciziile curţilor au valoare maimică. Autori precum Gentili, Grotius, Pufendorf, Bynkershock

45 In doctrina juridica,valoarea de izvor de drept international a principiilor generale de drept,a fost si este inca contestata de autori ca(G. Geamanu, I.

Diaconu).46



şi Vattel erau autorităţi supreme în secolele şaisprezece până laoptusprezece şi au determinat scopul, forma şi conţinutuldreptului internaţional.

Odată cu apariţia pozitivismului şi a consecventeideterminări a suveranităţii între state, tratatele şi cutuma audobândit o poziţie dominantă în reprezentarea regulilor dedrept internaţional iar importanţa scrierilor în domeniu aînceput să se piardă. Totuşi aceste lucrări sunt folosite ca ometodă de a identifica legea aplicabilă pentru fiecare caz

particular şi nu ca un izvor sau sursă a legilor actuale. Existăcâţiva autori care au avut un rol creativ asupra evoluţiei unor legi speciale, cum ar fi, de exemplu, Gidel referitor la legeamărilor iar alţii au lucrări cu aplicabilitate generală pentrudreptul internaţional care tind să fie priviţi ca şi clasici, deexemplu Oppenheim şi Rousseau dar influenţa generală a

lucrărilor lor a devenit mai puţin importantă.Totuşi lucrarile de specialitate constituie o importantă

modalitate de structurare, punere în atenţie şi formare adreptului internaţional, de elucidare a naturii, istoricului şi practicii regulilor de drept. Scrierile academice au jucat un roldeosebit de important în stimularea gândirii vizavi de valorileşi ţelurile dreptului internaţional, arătând care sunt problemelecu care se confruntă sistemul şi făcând sugestii pentru viitor.

Datorită lipsei de autorităţi supreme şi de instituţiiinternaţionale pentru orânduirea legilor, revine o mai mareresponsabilitate publiciştilor de diferite naţionalităţi pentru aaduce un element de coerenţă şi ordine în sistemul legislativ şi pentru a pune întrebări în legătură cu scopurile şi direcţia

urmată de legile-n vigoare.



Statele în prezentarea plângerilor lor, opiniile oficialeale guvernanţilor, variatele decizii internaţionale arbitrale şi judiciare, şi judecătorii curţilor municipale când au desoluţionat diferite cereri toţi consultă şi citează din acestelucrări îndrumătoare pentru autorităţile judiciare.

Bineînţeles plângerile pot fi făcute oricum, autoriiacestor lucrări neputând cuprinde prezentarea tuturor prejudiciilor ce se pot produce dar această pretenţie ar fiexagerată. N-ar trebui să ne determine să respingem valoarea

acestor scriitori ci mai degrabă să evaluăm fiecare doctrinar înfuncţie de opera sa. Din doctrina fac parte lucrarile stiintifice ale unor specialisti in domeniu,cat si operele unor foruri stiintificeinternationale,cum sunt:Asociatia de drept international;Institutiile de drept international;Curtea de

drept international a O.N.U.,precum si opiniile separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie anexatedeciziilor Curtii.

.In jurisprudenta instantelor internationale doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca osursa de drept international.

2.2.6 Alte posibile surse ale dreptului internaţional

Discutarea variatelor surse de drept dictată de Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie notează că există o diferenţă



între, pe de o parte, actualele surse de drept care suntdispozitivele capabile să instituie noi legi, cum ar fi tratatelecreatoare de legi, dreptul comun şi multe decizii ale CurţiiInternaţionale de Justiţie din moment ce nu pot fi limitate la oanumită categorie determinantă de legi, iar pe de altă parte sunt practicile judiciare şi devizele care pot confirma existenţaacestor legi cum ar fi lucrările juridice, numeroase tratate – contracte şi unele decizii judiciare, toate la nivel internaţionalşi municipal. De fapt, fiecare sursă este capabilă până la un

punct să dezvolte şi identifice legile existente. Aceasta rezultă parţial din dezorganizarea dreptului internaţional şi din prevederile art. 38.

O confuzie similară între crearea legilor, determinarealegilor şi evidenţierea lor poate fi adusă în discuţienumeroasele metode de dezvoltare a dreptului care au apărut de

la sfârşitul celui De-al doilea Război Mondial. În primul rând, printre problemele apărute, una reflectă creşterea importanţeistatelor Lumii a Treia şi treptata europenizare, iar acestea suntamintite în rezoluţiile şi declaraţiile Adunării Generale ale Naţiunilor Unite.

Anumite rezoluţii ale Adunării sunt obligatorii pentruorganele şi membrii Naţiunilor Unite. Alte rezoluţii, pe de altă parte, nu au forţă obligatorie, au abia valoare de recomandaresupunând atenţiei opinii în diferitele probleme ce se ivesc.Aceasta a fost poziţia clasică şi reflectă intenţia ca Adunarea săfie un corp parlamentar de bază consultativ, în timp ce deciziileobligatorii să fie luate de Consiliul de Securitate.

În ziua de azi situaţia este puţin mai complexă.

Adunarea a adoptat un mare număr de rezoluţii de o deosebită



importanţă şi declaraţii, şi a fost inevitabil ca acestea să aibă unoarecare impact asupra direcţiei urmate de dreptulinternaţional. Felul în care statele au votat în AdunareaGenerală şi explicaţiile date cu asemenea ocazii sunt dovezi că practica lor judiciară şi înţelegerea dintre ele este conformă culegea. Acolo unde o ţară a votat în mod constant, de exemplu înfavoarea abolirii discriminării rasiale nu poate să nege dupăaceea folosirea condamnărilor pentru discriminare rasială putând fi chiar transformat într-un obicei cu forţă obligatorie47.

Efectul acceptării unei asemenea rezoluţii poate fiînţeles ca o acceptare a validităţii regulilor de drept cuprinse înrezoluţiile înseşi. Aceasta se referă la situaţia în care rezoluţiarespectivă defineşte sau explică un tratat existent.

În timp ce majoritatea statelor o votează pentrurezoluţiile şi declaraţiile în cauză, practicile judiciare ale

statelor şi regulile cu forţă obligatorie pot scoate în evidenţăfaptul că necesitatea lui opinio juris poate fi dovedită uşor 48.De asemenea, constituind practica judiciară a statelor este posibilă utilizarea acestor rezoluţii ca dovadă a existenţei ori aevoluţiei către opinio juris fără de care nici un obicei nu poatesă se impună. În afară de asta, rezoluţiile pot fi înţelese ca

47 Curtea în cazul Nicaragua a statuat că cerinţa de opinio juris ar putea să derive dincircumstanţele adoptării şi aplicării rezoluţiilor Adunării Generale. S-a notat că relevanţa luiopinio juris ar putea fi privită cu toată precauţia necesară şi dedusă din atitudinea părţilor (Statele Unite şi Nicaragua) şi atitudinea Statelor faţă de rezoluţiile Adunării Generale şi-nspecial rezoluzia 2625 /XXV) numită Declaraţia Principiilor Dreptului Internaţional privindRelaţiile de prietenie şi cooperare între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.48 Declaraţia de Recunoaştere a Independenţei Ţărilor Coloniale şi Populaţiei acestora, din

1960, care a fost adoptată fără nici o opoziţie (vot împotrivă), doar cu nouă abţineri, a urmatseria rezoluţiilor care în termeni mai specifici sau general au atacat colonialismul şi au cerut

transformarea conceptului de autodeterminare ca principiu moral şi politic, într-un drept legalşi o obligaţie permanentă conformă cu Declaraţia Principiilor Dreptului Internaţional din 1970.



interpretări cu valoare de autoritate ale Adunării, ale variatelor principii ale Cartei Naţiunilor Unite care depind de acestea.

Ca urmare, aceste rezoluţii sunt în măsură să grăbească procesul legiferării practicii juridice a statelor şi aşa face posibilă grăbirea adaptării dreptului comun la condiţiile vieţiimoderne. Prezenţa unor reprezentanţi din toate statele lumii înAdunarea Generală măreşte enorm valoarea acestei instituţii în privinţa înţelegerilor generale politice şi a practicilor judiciareale statelor care ar putea sau nu să ajungă un obicei (o cutumă)

cu forţă obligatorie49.Pentru a stabili dacă aceasta este realitateaîn legătură cu rezoluţiile Adunării Generale este necesar săstudiem conţinutul lor şi modalitatea lor de adoptare, estenecesar de asemenea să vedem dacă opinio juris are caracter normativ. Rezoluţiile ar putea arăta evoluţia treptată cerută deopinio juris pentru crearea unei noi legi.

Curtea a examinat în acest caz rezoluţiile AdunăriiGenerale privind legalitatea armelor nucleare şi a observat că o parte din ele au fost adoptate cu un număr substanţial de voturiîmpotrivă şi de abţineri. A arătat de asemenea că, concentrareaatenţiei pe asemenea rezoluţii n-a fost întotdeauna constantă.Curtea totuşi a concluzionat că aceste rezoluţii n-au izbutit săînfiinţeze o opinio juris în privinţa ilegalităţii armelor nucleare.

Nu în ultimul rând, cineva ar putea face greşeala săatribuie valoare legală la tot ce emană de la Adunare.

49 Curtea Internaţională în cazul Nicaragua, de exemplu, “exprimarea unor declaraţii ale

Adunării Generale adoptate de state demonstrează recunoaşterea de către acestea a principiuluide interzicere a utilizării forţei, ca problemă marcantă a dreptului internaţional. Curtea a pus

problema în felul următor, în Legalitatea Tratatului sau Folosirea armelor nucleare: “Curteanotează că rezoluţiile Adunării Generale chiar dacă nu sunt obligatorii pot avea uneori valoare

normativă. Ele pot în anumite circumstanţe să aducă dovezi importante pentru înfiinţarea unor reguli ori descoperirea unei opinio juris.



Rezoluţiile sunt adesea rezultatele unor compromisuri şiaranjamente politice fiind create fără a avea intenţia de aconstitui norme coercitive. O mare atenţie trebuie acordatătrecerii de la practica judiciară la identificarea normelor legale.

Atâta timp cât practica celorlalte organizaţiiinternaţionale abordează această problemă în acelaşi fel dar neapărat cu o oarecare precauţie, aceste rezoluţii pot fiadoptate. Rezoluţiile pot evidenţia o cutumă anume sau săconducă la crearea unui obicei (cutume), la fel cerinţa unei

opinio juris poate decurge din anumite circumstanţe care pot fiîntâlnite pretutindeni.

Este pusă uneori în discuţie la modul general dar şi particular, existenţa unor instrumente şi documente care nu auforţă obligatorie care decurg din tratate şi care formează ocategorie specială denumită “legislaţie blândă”. Această

terminologie este menită să arate faptul că instrumentele sauclauzele amintite nu pot fi prin ele însele legi, dar importanţalor în cadrul general al dreptului internaţional cere acordareaunei atenţii speciale acestor clauze. “Legile blânde”50 nuconstituie legi propriu-zise. Ele necesită o atenţie sporită, dar un document, de exemplu, nu e nevoie să se constituie într-untratat cu forţă obligatorie pentru a influenţa politicainternaţională51. Anumite părţi ale dreptului internaţional augenerat apariţia mai multor “legi blânde”52 în sensul producerii

50 51 Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul exemplu în acest sens . Acesta nu a fost un

acord între state, cu forţă obligatorie dar influenţa sa în Europa Centrală şi de Est a atras atenţiaasupra rolului şi importanţei deosebite a drepturilor internaţionale ale omului care s-a dovedit a

fi incalculabilă.52



unor instrumente importante de drept dar fără forţă obligatorie.S-ar putea în acest sens cita din dreptul internaţional economicşi din dreptul internaţional al mediului. Utilizarea acestor documente fie că iau forma recomandărilor, îndrumărilor codurilor de practică judiciară sau a principiilor, esteimportantă în observarea evoluţiei şi creării unor principii careîn final ar putea fi transformate în legi cu forţă obligatorie. Elesunt importante şi au o mare influenţă în dreptul internaţionaldar nu constituie norme legale.

Un studiu al Departamentului Statelor Unite referitor laacordurile fără forţă obligatorie, dintre state, nota că: “esterecunoscut faptul că în practica internaţională pot cădea deacord asupra unor declaraţii de politică, comună, dar nu potstabili obligaţii legale. În ultimul deceniu, acesta a devenitînţelesul comun a proclamării rezultatelor schimburilor

diplomatice, a statuării poziţiilor comune faţă de problemele politice privitor la intenţia lor de a colabora în probleme deinteres comun sau angajându-se politic unele faţă de altele(statele). Aceste documente sunt privite uneori ca fiind acordurifără forţă obligatorie, fiind doar declaraţii comune.

Ceea ce este determinant în asemenea situaţii este nudenumirea dată acestor documente ci intenţia părţilor carereiese din circumstanţe relevante de a crea relaţii legale cucaracter obligatoriu între ele în cazul respectiv. 2.2.6.1. Comisia de Drept Internaţional



Comisia de Drept Internaţional a fost înfiinţată deAdunarea Generală în 1947 cu scopul declarat de a promovadezvoltarea treptată a dreptului internaţional şi codificarea sa53.

Multe dintre cele mai importante convenţiiinternaţionale au fost create din munca acestei Comisii. Fiinddecisă tema dezbaterii, Comisia Internaţională va pregăti un proiect. Acesta este propus de numeroasele state şi este urmatde o conferinţă internaţională convocată de Naţiunile Unite. Încele din urmă va rezulta tratatul. Această procedură a fost

urmată în convenţiile internaţionale54 .Comisia a adoptat un număr de proiecte de articole pe

probleme de imunitate jurisdicţională în 1991, un proiect alstatutului curţii internaţionale de drept penal din 1994 şi un setde proiecte de articole referitor la responsabilitatea statelor din2001. Proiectele de ILC se referă adesea la hotărârile Curţii

Internaţionale de Justiţie55

. Unele din proiectele de lege aleComisiei privitoare la responsabilitatea statelor, au cântărit

53 Are 34 de membri din Africa, Asia, America şi Europa care sunt aleşi fiecare pentru cinci ani

în ordinea înscrisă de guvernele naţionale ale statelor. Comisia este ajutată în deliberările salede consultările cu numeroase organizaţii din afară, cum ar fi Comitetul Legal ConsultativAsiano-African, Comisia Europeană de Cooperare Legislativă şi Consiliul de Jurişti Inter-American.

54 Dreptul Mări din 1958, Relaţiile Diplomatice din 1961, Relaţiile Consulare din 1963,Misiunile Speciale din 1969 şi Dreptul Tratatelor din 1969. Desigur, această procedură simplănu este urmată întotdeauna, ca de exemplu în cazul multor conferinţe ca cea din 1974 de laCaracas, Geneva şi New York din 1975 până-n 1982 necesare pentru adoptarea convenţieiLegii Mărilor.55 In discursul său către Adunarea Generală în 1997, preşedintele Schwebel a menţionat

referitor la decizia în cazul Gabčikovo – Nagymaros a barajului Dunării că hotărârea luată estenotabilă, mai mult sau mai puţin, datorită lăţimii şi adâncimii lucrării şi importanţei acordateacesteia de către Comisia Internaţională. Hotărârea Curţii subliniază unele idei urmărite în

dezbaterile Comisiei, toate acestea respectând tratatele şi legile internaţionale privitoare lacursurile apelor.



mult, în special în cazul Ungariei şi Slovaciei. Acesta nu esteun lucru excepţional ci mai degrabă ilustrează faptul că aşacum hotărârile şi opiniile Curţii influenţează lucrările ComisieiInternaţionale, la fel, lucrările Comisiei pot influenţa hotărârileCurţii.

Astfel, se poate vedea că, Comisia Internaţională esteimplicată în cel puţin două surse de drept. Proiectele sale potsta la baza tratatelor internaţionale care obligă statelesemnatare şi care le-au ratificat care continuă să formeze o

parte a dreptului internaţional în general, iar lucrările sale sunto parte a unei întregi categorii a practicii judiciare a statelor care duce la formarea unor noi reguli de drept comun.Proiectele sale pot constitui într-adevăr dovada existenţei uneicutume care de asemenea contribuie la crearea unor noi legi.În completare, nu poate fi trecut cu vederea faptul că, Comisia

Internaţională este compusă din publicişti calificaţi eminent,incluzând mulţi consultanţi guvernamentali ale căror raporturişi studii pot fi folosite ca metode de determinare a ceea cedreptul este cu adevărat cum sunt şi lucrarile.

2.2.6.2. Alte organe, instituţii

Deşi Comisia Internaţională este pe departe cel maiimportant dintre organele care ajută la studierea şi dezvoltareadreptului, există alte instituţii care au aceeaşi misiune. Comisia Naţiunilor Unite de Comerţ Internaţional (UNCITRAL) şiConferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare(UNCTAD), de exemplu, contribuie la creşterea numărului de

legi internaţionale adoptate pentru domenii ca cel economic,



financiar, în timp ce organele constituite temporar, precumComitetul pentru Principiile Dreptului Internaţional suntocupate cu producerea de declaraţii şi analize. Nimeni nu poatetrece cu vederea fantastica muncă depusă de unele agenţiispecializate cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii sauOrganizaţia Internaţională în materie Educaţională, a Ştiinţei şiCulturii (UNESCO), care în mod constant contribuie ladezvoltarea dreptului internaţional din perspectiva sferelor lor de preocupare.

Mai sunt şi alte instituţii independente care sunt în modactiv implicate în domeniu. Asociaţia Dreptului Internaţional şiInstitutul de Drept Internaţional sunt cele mai cunoscuteasemenea organizaţii care studiază şi stimulează dreptul încomunitatea mondială în timp ce variate proiecte de cercetarede la Harvard au ajuns renumite înainte de Cel de-al Doilea

Război Mondial şi mai au valoare şi-n zilele noastre.

2.2.6.3 Actele unilaterale

În anumite situaţii, actele unilaterale ale statelor,incluzând declaraţii făcute de oficialii acestor state ar puteaduce la ridicarea importanţei obligaţiilor legale internaţionale.Aceste acte pot include recunoaşteri sau proteste care auconsecinţe legale. Actele unilaterale poate nu constituie o sursăde drept internaţional aşa cum se înţelege din art. 38 alStatutului Curţii Internaţionale de Justiţie dar sunt surse de

obligaţii ale statelor. Pentru ca aceasta să se întâmple, intenţia



de a crea o legătură între state prin susţinerea unor declaraţiieste crucială fiind un element de publicitate şi de notorietate. Oasemenea intenţie poate fi stabilită pe calea interpretării unuiact iar principiul bunei-credinţe are un rol crucial. CurteaInternaţională a accentuat că statele fac declaraţii prin carelibertatea lor de acţiune este limitată, cerându-se o interpretarerestrictivă. Recunoaşterea actului este importantă dacă un altreilea stat este implicat pentru ca acest act sau declaraţie să-ifie opozabil. În afară de asta, asemenea declaraţii unilaterale

pot fi folosite ca o dovadă a unui punct de vedere particular alunui stat în cauză.

2.2.7 Ierarhia surselor şi jus cogens

Deciziile judiciare şi scrierile au în mod clar o funcţiesubordonată în ierarhia arătată în art. 38(1) în timp ce principiile generale de drept sunt o modalitate de completare acutumei şi tratatelor se plasează ferm pe locul al treilea.Problema priorităţii între cutume şi tratate este foartecomplexă. Ca regulă generală, cele apărute ultimele vor avea

prioritate. Tratatele sunt de obicei formulate să înlocuiască şicodifice cutumele existente, iar tratatele în timp pot fi scoasedin uz şi înlocuite cu noi reguli cutumiare. Există un principiu potrivit căruia legile speciale predomină legilor generale, aşacă, de exemplu, tratatele încheiate între state au prioritate înfaţa regulilor generale cutumiare între aceleaşi state.

Curtea Internaţională a statuat în cazul Barcelona că aexistat o diferenţă esenţială între obligaţiile statelor faţă de



comunitatea internaţională ca un întreg şi acestea se ridică înfaţa altor state în domeniul protecţiei diplomatice. Toate statele pot fi ţinute să aibă un interes legal în protecţia lor, ele suntobligaţii erga omnes. Exemple de asemenea obligaţii includescoaterea în afara legii a agresiunii şi genocidului, protecţiaîmpotriva sclaviei şi a discriminării rasiale. La acestea seadaugă interzicerea torturii.

Simplitatea regulilor tradiţionale privitoare la “locusstandi”56 în anumite circumstanţe cu privire la găsirea unei

soluţii legale împotriva susţinerii statelor care încalcă legea poate fi legată de o întrebare separată de principiile superioareîn dreptul internaţional.

O asemenea normă coercitivă este definită deConvenţie ca una acceptată şi recunoscută de comunitateainternaţională a statelor ca o normă de la care nu se poate

deroga şi care poate fi modificată doar de o normă subsecventăde drept internaţional general având acelaşi caracter. Conceptulde jus cogens este bazat pe acceptarea valorilor fundamentaleşi superioare din sistem şi în înrudirea dintre noţiunea de ordine publică sau de politică publică în ordinea legală internă.Reflectă de asemenea influenţa gândirii Dreptului Natural(Comun). Variate exemple care au în conţinutul lor jus cogensau fost aduse, în special în discuţiile în chestiune de ComisiaInternaţională ca de exemplu nelegala folosire a forţei, agenocidului, a comerţului cu sclavi, a pirateriei. Totuşi nici un

56 Art. 53 din Convenţia Legii Tratatelor din 1969 susţine că un tratat va fi nul dacă în timpul

punerii concluziilor sale, intră în conflict cu o normă coercitivă, generală, de dreptinternaţional. Această regulă (jus cogens) se va aplica de asemenea în contextul legilor

cutumiare aşa încât nici o derogare nu ar trebui permisă unor asemenea norme de către cutumelocale sau speciale.



acord clar n-a fost încheiat cu privire la aceste probleme şichiar şi exemplele date sunt necontroversate. Mult maiimportant este probabil, mecanismul care duce la crearea lui juscogens, din moment ce odată create nu se poate deroga de laele.

O abordare în două etape este implicată pentru asimplifica înţelesul art. 53: prima este stabilirea propunerii uneireguli (legi) generale de drept internaţional iar a doua etapăeste acceptarea ca lege obligatorie a normei de către

comunitatea internaţională a statelor ca un întreg. După cum seva vedea, un proces strict (obligatoriu) este desfăşurat şi caurmare, stabilirea la un nivel superior a legilor obligatorii areserioase implicaţii pentru comunitatea statelor la nivelinternaţional. Trebuie să se evite situaţia ca unele dintre acestenorme obligatorii care se referă la politica sau ideologia

minorităţilor, să fie impuse, pentru că altfel, în timp, conceptulacestora şi-ar pierde valoarea. Textul de lege însuşit va necesitao acceptare universală a propunerii ca lege obligatorie pentrustate şi o recunoaştere a acesteia ca jus cogens de către mareamajoritate a statelor, întâlnind ideologia şi politica partidelor.Este clar că numai regulile bazate pe cutume ori tratate potforma baza unor norme jus cogens. Aceasta datorită atitudiniiostile pe care unele state o au faţă de unele principii generale înideea că acestea constituie o sursă independentă de dreptinternaţional şi datorită cerinţei universale de creare a unor juscogens. Aşa cum arată art. 53 al Convenţiei de la Viena, untratat care este contrar unei legi existente jus cogens, este nulab initio, în timp ce, în virtutea art. 64, un tratat existent care

intră în conflict cu o lege apărută jus cogens nu va mai putea fi



aplicat din momentul în care legea respectivă apare. Nu estenul ab initio nici prin art. 71, obligaţia sau situaţia legală creatăde un tratat anterior care prin efectele sale arată că menţinerea(respectarea) sa nu este contrară normei cu forţă obligatorie57.Este vorba de o problemă care implică o grosolană şisistematică greşeală din partea unui stat responsabil să-şiîndeplinească o anumită obligaţie. Problemele care afectează olege jus cogens pot fi considerate ca nelegale, în timp ce, s-asugerat că, conduita statelor care violează normele jus cogens

nu poate atrage o plângere referitoare la imunitatea statelor.Legătura dintre normele jus cogens şi art. 103 a Cartei Naţiunilor Unite statuează că obligaţiile din Cartă au precedentfaţă de obligaţiile din alte acorduri internaţionale.

Subiectele dreptului internaţional

Pentru a afla cine poate fi subiect de drept international public este necesara definirea notiunii. Dictionarul determinologie de drept international „cel caruia i se adreseazaregulile de drept international pentru a-i impune direct

obligatii sau sa-i atribuie drepturi” 58

. Aceasi sursa precizeazaca termenul de subiect de drept international este folosit in„mod obisnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul international, este apt sa fie titular de drepturi

57 Art. 41(2) din Articolele ILC referitoare la Responsabilitatea Statelor 2001 arată că nici un

stat n-ar trebui să considere ca fiind legală o serioasă problemă (lipsă) a normei obligatorii.58

Dictionnnaire de la terminlogie du droit international. Sirey, Paris, 1960, p. 448.



internationale, sa fie legat de obligatii internationale, si sa

aiba acces la procedurile internationale”59. Rezulta,caelementele caracteristice ale subiectelor de drept internationalsi anume acelea de a fi titular de drepturi si obligatiiinternationale in mod direct,adica de a avea personalitateinternationala, prin aceasta intelegind-se” Aptitudinea de a fititular de drepturi si obligatii potrivit dreptului international ”.

Dupa modul in care etitatiile intrunesc aceste conditiiapar deosebirile intre subiectele dreptului international. Acestfapt este subliniat atit de doctrina de drept international cat side jurisprudenta internationala. Curtea Internationala deJustitie,intrun aviz consultativ din 1949, precizeaza: „ In timpce un stat poseda totalitatea drepturilor si obligatiilor

internationale, drepturile si obligatiile unei etitati caOrganizatia Natiunilor Unite trebuie sa depinda de scopurile si functiile sale, enuntate sau de decurgind din actul sauconstitutiv, si dezvoltate in practica”

Personalitatea juridică

Personalitatea juridică în dreptul internaţional necesităconsiderarea legăturilor dintre drepturile şi obligaţiile permise

59 Ibidem, p. 558; Paul Reuter scrie: „Pentru a recunoaste unei etitaticalitatea de subiect de drept international se cere o dubla conditie, sa fie

titulara de drepturi si obligatii stabilite si sanctionate direct de acest drept”op, cit. p. 175.



de sistemul internaţional şi capacitatea de a le promulgadrepturile. Personalitatea implică cercetarea unor anumite conceptede drept,cum ar fi: statutul, capacitatea, competenţa, precum şi natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiecăreia.Întregul proces operează în cadrul unui sistem legal care secircumscrie personalităţii, naturii şi definiţiei fiecărei entităţi în parte. Aceasta se întâmplă în special în dreptul internaţional.

Ce categorie de factori trebuie luaţi în considerare

pentru a determina dacă o entitate are personalitate juridică, şidacă are, ce drepturi, obligaţii şi competenţe se aplică fiecăruicaz în parte?. Una dintre caracteristicile distinctive aledreptului internaţional contemporan este că are un număr mare de categorii de participanţi (subiecte). Aceştia includ statele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile regionale,

organizaţiile non-guvernamentale, companiile publice şi private şi indivizii. De asemenea, se discuta calitatea de subiect international a persoanei morale (juridice),a organizatiilor neguvernamentale si chia a omenirii in intregul ei. In evolutiadreptului intrnational entitatile sufera modificari incompetente,pentru cu intelegerea notiunilr este nevoie de a fi prezentata personalitatea juridica a acestora.Nu toate acesteentităţi vor dobândi personalitate juridică cu toate ca ele potavea o oarecare influenţă pe plan internaţional. Personalitatea juridică internaţională presupune participarea pe scenainternaţională plus acceptarea din partea comunităţiiinternaţionale. Pentru a putea preciza cine poate fi subiect dedrept international public este necesara definirea notunii.

Dictionarul de terminologie de drept international,de la



Paris,din anul 1960,arata ca este subiect de drept international„cel caruia i se adreseaza relatiile de drept international pentrua-i impune direct obligatii sau sa-i atribuie drepturi”60

Ramurile particulare ale dreptului internaţional joacă aici un rolcrucial. Rezulta ca unul din elementele caracteristice alesubiectelor de drept international public si anume acela de a fititular de drepturi si obligatii internationale, in mod direct,adica de a avea personalitate internationala61, in acelasidictionar se precizeaza ca prin a avea personalitate

internationala se intelege”Aptitudinea de a fi titular de drepturisi obligatii potrivit dreptului intrnational”62 Legile privitoare la drepturile omului, legile referitoare la conflictelearmate şi dreptul internaţional economic, în special esteimportant pentru generarea şi reflectarea participării crescândeşi a rolului personalităţii juridice în dreptul internaţional.

In concluzie putem spune ca o entitate poate fi consideratasubiect de drept international public daca indeplinesteurmatoarele conditii:

- sa fie destinatarul nemijlocit al normelor;- sa fie titularul direct de drepturi si obligatii

internationale;-

sa participe in mod nemijlocit la raporturile juridiceinternatione si sa aiba acces direct la procedurileinternationale pentru asi apara drepturile(fie in fata unor instante de judecata internationale sau in cadrul unor organizatii internationale).

60 Dictionnaire de la terminologie de droit international. Sirey, Paris, 1963, p 448.61

Martian I. Niciu Drept international public.Editura Servo-Sat Arad.p.79.62 Ibidem, p.79.



Din literatura de specialitate reiese ca pot fi subiecte de dreptinternational public urmatoarele etitati: statul suveran(multtimp a fost singurul subiect de drept);organizatiileinternationale guvernamentale,ca subiecte derivate silimitate; poporul care lupta pentru independenta,ca subiect indevenire si cu competenta limitata;si in curs de afirmare-omul.De asemenea se discuta calitatea de subiect de dreptinternational a persoanei morale,juridica.

Statul

suveran-subiect de drept international

Originea statalităţii (statului)

Statul suveran ocupa,si in prezent o situatie dominanta printresubiectele dreptului international public,in ordinea juridicainternationala iar naşterea unui stat63 este în primul rând o problemă de fapt sau de drept interacţiunind între criteriuleficacităţii şi un alte principii relevante ale dreptului pentru arezolva probleme de o complexitate considerabilă, foarteimportante. Evenimente recente precum separarea UniuniiSovietice, a Republicii Socialiste Federale a Iugoslaviei şi

Cehoslovaciei, mişcarea decolonizării stimuleaza reexaminareacriterilor tradiţionale. Statul ca subiect de drept internaţional ar trebui săindeplineasca următoarele caracteristici:

- o populaţie permanentă,

63

Art. 1 a Convenţiei de la Montevideo a Drepturilor şi Obligaţiilor Statelor din 1933evidenţiază în mod deschis acceptarea conceptului de statalitate în dreptul internaţional.



- un teritoriu bine definit,- un guvern,- capacitatea de a intra în relaţii cu celelalte state64 .

Nevoia unui teritoriu definit se bazează pe cerinţa unei baze particulare teritoriale pe care să se opereze. Totuşi nu estenecesară pentru dreptul internaţional definirea şi stabilireagraniţelor. Un stat poate fi recunoscut ca subiect de dreptinternaţional chiar dacă este implicat într-o dispută cu vecinii pentru precizarea demarcaţiei frontierelor sale65, atâta timp cât

există o porţiune de teritoriu consistentă care fără urmă deîndoială este controlată de un guvern pe care statul l-a ales înfrunte.66 Contează prezenţa unei comunităţi stabile într-oanumită arie teritorială, chiar dacă frontierele sunt nesigure.

Pentru ca o societate politică să funcţioneze este nevoiede o formă de guvernământ sau de un control central. Totuşi

aceasta nu este o condiţie anterioară recunoaşterii ca statindependent. Această condiţie ar trebui privită mai mult ca oindicare a prezenţei unei coerenţe a structurii politice şi a

64 Comisia Arbitrară a Conferinţei Europene pentru Iugoslavia, în Opinia Nr. 1 declara că

“statul este adesea definit ca o comunitate alcătuită dintr-un teritoriu şi o populaţie care poate fi

organizată ca o autoritate politică şi că un asemenea stat este caracterizat de suveranitate”65 Romania se confrunta cu probleme privind demarcarea frontierelor maritme,marea teritoriala limita stinga si dreapta,precum si „Insulaserpilor”.66 Din acest motiv, “Statul Palestina”, declarat în 1988 la conferinţa din Algeria, nu poate fi

privit ca un stat valid. Organizaţiile palestiniene n-au controlat nici o parte din teritoriul pe carel-au revendicat.

Albania, înainte de Primul Război Mondial, a fost recunoscut ca stat, de mai multeţări, chiar dacă graniţele sale erau în dispută. Mai recent, Israelul a fost acceptat de majoritateanaţiunilor şi de către Naţiunile Unite ca stat valid, în ciuda faptului că frontierele sale nu

fuseseră stabilite şi în ciuda implicării în ostilităţi cu vecinii arabi referitor la existenţa şidelimitarea teritorială.



internaţional. Esenţial pentru un stat suveran este să aibăcapacitatea de a intra în relaţii de drept cu alte state. Dacăaceastă capacitate nu există, entitatea nu poate fi un stat independent. Problema aici nu este presiunea politică a unuistat asupra altuia ci mai degrabă lipsa capacităţii de a intra înrelaţii de drept. Diferenţa este prezenţa sau absenţa capacităţii,nu gradul de influenţă care poate afecta deciziile luate.

Esenţa unei asemenea capacităţi este independenţa. Estefoarte importantă pentru statalitate şi pentru a trage nişte

concluzii în dreptul internaţional în lumina unor circumstanţe particulare. Este discutabil în ce grad este necesară aceastăactuală şi formală independenţă. Totuşi multe state suntdependente de ajutorul altor state iar succesul economic n-ar trebui să altereze atitudinea comunităţii internaţionale68.

A utodeterminarea şi formarea statului

Criteriul guvernării care, aşa cum s-a sugerat mai sus, afost afectat de dezvoltarea dreptului legal la autodeterminare.Tradiţionala prezentare a criteriului s-a concentrat asupra

stabilităţii şi eficienţei de care este nevoie pentru ca acest factor să fie realizat, în timp ce natura reprezentativă şi democratică aguvernării a fost formulată de asemenea ca o cerinţă. Evoluţiaautodeterminării a fost afectata de standardul necesar exercitării autorităţii, dar se pare că un nivel scăzut de eficienţă

68 Vezi cazul dependentei, uneori chiar politice, sub presiunea economicului a statelor

din fostul U:R:S:S.



al acesteia precum în situaţiile decolonizării, a fost acceptat.69 .Cea mai bună abordare a problemei, este acceptarea

dezvoltării autodeterminării ca un criteriu adiţional al formăriistatului, refuzarea acesteia putând eluda statalitatea. Aceasta poate fi recunoscută doar în situaţiile de autodeterminare dar nu va opera, de exemplu, în cazuri de secesiune între state. Cualte cuvinte, în cazul în care o entitate încearcă să devină stat

şi să fie acceptată de comunitatea internaţională ca fiind îndreptăţită să-şi exercite dreptul de autodeterminare este

necesar să demonstreze că cerinţele de ordin intern ale principiului autodeterminării n-au fost încălcate.

Se poate atrage atenţia asupra practicii comunităţiiinternaţionale privitor la statele noi formate din fostaIugoslavie. Comunitatea Europeană a adoptat Îndrumările Recunoaşterii de către noile state est-europene şi Uniunea

Sovietică în 16 decembrie 1991, care constituiau poziţiacomună în procesul de recunoaştere a noilor state şi au făcutreferire în special la principiul autodeterminării. Îndrumările ausubliniat nevoia de respectare a legilor, democraţiei şidrepturilor omului şi au menţionat cerinţa specifică degarantare a drepturilor minorităţilor naţionale. Totuşi, nu s-arezolvat problema recunoaşterii, ca fiind un criteriu al formăriistatului, cele două fiind intercondiţionate, cerinţele pentru

69 Fostul Congo Belgian a devenit independent în 30 iunie 1960 în timpul luptelor tribale care

au ajuns până la capitală. În câteva săptămâni, Forţele Publice s-au răsculat, trupele Belgieneintervenind iar provincia Katanga şi-a anunţat secesiunea. Totuşi ruperea virtuală a guvernării,nu a împiedicat recunoaşterea Congo-ului de către un mare număr de state ca fiind independentşi a fost admis de naţiunile Unite ca membru fără nici o opoziţie. Într-adevăr, în timpulrezoluţiei Adunării Generale din Septembrie 1960, două facţiuni diferite ale guvernării din

Congo au căutat să fie acceptate de Naţiunile Unite ca fiind reprezentante legitime ale statului.



recunoaştere în circumstanţele respective fiind aceleaşi,exprimate în termenii generali şi nu specifici, în practică fiindadesea interpretaţi în completarea criteriului de formare astatului.

Recunoaşterea

Recunoaşterea este o metodă de acceptare a anumitor

situaţii de fapt şi înzestrarea lor cu semnificaţie legală dar această relaţie este una complicată. În contextul creării unuistat, recunoaşterea poate fi privită ca declaratorie şiconstitutivă, Fostele teorii susţin că numai prin recunoaştereun stat devine subiect de drept internaţional, dar noile teoriisusţin că odată ce condiţiile de creare a unui stat au fost

îndeplinite, noul stat există ca personalitate juridică,recunoaştere devenind mai mult un act politic decât legal (dedrept) în acest context70. S-au adus numeroase modificăriacestor teorii, dar rolul recunoaşterii în cele din urmă, aducânddovada puternică a îndeplinirii condiţiilor de creare al unui stat,ceea ce trebuie reţinut. În multe situaţii, cerinţele exprimate

pentru recunoaştere pot avea un mare impact asupra creăriiunui stat aşa cum prevederile din Îndrumările Comunităţii

Europene au arătat. Exista o legătură între recunoaştere şi

70 Un exemplu de complexitate în raport cu cele prezentate este adus de declaraţia unilaterală

de independenţă a Lituaniei, una din ţările Baltice ilegal anexată Uniunii Sovietice în 1940, la11 martie 1990. Anexarea din 1940 n-a fost niciodată recunoscută de jure de către statelevestice iar acest control exercitat de URSS a fost acceptat numai de facto. În 1990 declaraţia de

independenţă a fost foarte sensibilă din punct de vedere politic, venind într-un moment decreştere a dezintegrării Uniunii Sovietice dar a fost recunoscută de toate statele.



crearea statului în sensul că, cu cât este mai copleşitoarerecunoaşterea la scară internaţională într-o anumită situaţie, cuatât sunt mai puţin solicitaţi termenii de demonstrare obiectivăa aderării la formarea statului respectiv. Şi invers, cu cât estemai mică (puţin răspândită) recunoaşterea, cu atât mai mult vafi concentrată atenţia asupra dovedirii actualei îndepliniri acondiţiilor creării statului.

Extinderea fenomenului de creare a statelor

Extinderea fenomenului de creare a statelor poate fi oconsecinţă a unirii, absorbţiei sau din punct de vedere istoric,a anexării. Ar putea fi de asemenea rezultatul ciopârţirii (dezmembrării) unui stat existent. În general, precauţia trebuie

manifestată înainte ca dizolvarea unui stat să fie acceptată lanivel internaţional. Dispariţia, ca şi existenţa unui stat este ostare de fapt legal condiţionată în dreptul internaţional iar aportul consecinţelor legale particulare la situaţiile de fapt particulare şi aprecierea acestora vor avea loc într-un anumitcadru legal.

În timp ce dispariţia guvernelor nu este nimicneobişnuit, este destul de rar ca statele să dispară. Aceasta nuse va întâmpla în dreptul internaţional ca rezultat al folosiriiilegale a forţei, precum în criza din Kuveit din august 1990 iar răspunsul consecvent al Naţiunilor Unite demonstrează clar cănu este o consecinţă a schimbărilor politice interne într-un stat,dar ar putea avea loc printr-un acord în această privinţă.71 71 În mai 1990, Nordul şi Sudul Yemen-ului unite sau alipit formand un singur stat, iar în 3



În 1991, procesul dezintegrării Uniunii Sovietice, aadunat forţe precum statele baltice care şi-au reafirmatindependenţa, iar celelalte republici ale URSS şi-au făcutcunoscute intenţia de a deveni suverane. În decembrie,1991,Comunitatea Statelor Independente a fost proclamată şi a fostmenţionat în Declaraţia „Alma Ata” că odată cu înfiinţareaacestei comunităţi Uniunea Republicilor Socialiste încetează săexiste. Statele membre ale acestei comunităţi au convenit săsusţină Rusia ca membru, succesor al Uniunii Republicilor

Sovietice Socialiste în cadrul Naţiunilor Unite, inclusiv camembru permanent al Consiliului Securităţii şi al altor organizaţii internaţionale. A fost unanim acceptat faptul căRusia reprezintă o continuare a URSS cu toate modificărilefireşti, luând în consideraţie independenţa fostelor Republiciale Uniunii Sovietice. Este totuşi un caz de dezmembrare

constând în transformarea unui stat existent.Prin contrast, nu toate părţile importante au acceptat

dizolvarea fostei Republici Socialiste Federale Iugoslavia în1991, 2 au rezultat din dizolvarea acelui stat. RepublicaFederală Iugoslavia alcătuită din fostele republici Serbia şiMuntenegru a fost privită ca şi o continuare a fostului stat cufrontierele reduse, în timp ce alte foste republici au susţinut căRepublica Federală Iugoslavia succesoarea fostei Iugoslavii,având aceeaşi bază precum fostele republici Croaţia, Slovenia,Bosnia şi Herţegovina. Problema a fost discutată de Comisia

octombrie 1990, cele 2 state germane se reunifică, ca rezultat al schimbărilor într-un Land alRepublicii Democrate Germane în Republica Federală Germania. Dizolvarea Cehoslovaciei la1 ianuarie 1993 şi crearea a 2 noi state Republica Cehă şi Slovacia constituie tot un exemplu de

dezmembrare sau dispariţie a statelor.



Arbitrară Iugoslavă72. La această concluzie s-a ajuns şi prinfaptul că Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina fuseserărecunoscute ca noi state, republicile Serbia şi Muntenegruadoptaseră o nouă constituţie pentru Republica FederalăIugoslavia, iar rezoluţiile Naţiunilor Unite adoptate făceaureferire la fosta Republica Socialistă Federală Iugoslavia.Comisia a arătat că existenţa statelor federale a fost serioscompromisă când majoritatea entităţilor constituente au devenitstate suverane pentru că autoritatea federală nu mai putea fi în

mod eficient exercitata. La 1 noiembrie 2000, Iugoslavia a fostadmisă în Naţiunile Unite ca un nou membru, conform cereriitrimise Consiliului Securităţii în 27 octombrie 2000.

Drepturile fundamentale ale statelor

Drepturile fundamentale ale statelor există în virtuteaordinii dreptului internaţional care este capabil, ca şi în cazulaltor ramuri de drept, să definească caracteristicile subiectelor sale.

Independenţa

Probabil că cea mai evidentă caracteristică a statuluieste independenţa sau suveranitatea. Acesta a fost definită în

72 În Opinia nr. 1 din 29 noiembrie 1991, s-a notat că la acel moment,Republica Federală Iugoslavia era în procesul dizolvării. În Opinia nr. 8

adoptată pe 4 iulie 1992, Comisia Arbitrară statua că procesul de dizolvarea fost complet şi că Republica Socialistă Federală Iugoslavia nu mai există.



Proiectul Declaraţiei Drepturilor şi Obligaţiilor Statelor pregătitîn 1949 de Comisia Dreptului Internaţional, ca fiind capacitateaunui stat de a-şi asigura bunăstarea şi libera dezvoltare fărăamestecul altor state iar acestea neputând să-i slăbească sauvioleze drepturile sale legitime. Prin independenţă se facereferire la conceptul legal şi nu este o deviere de laindependenţă să fii considerat subiect de drept internaţional.Orice dependenţă politică sau economică, care ar putea săexiste în realitate nu afectează independenţa legală a statului

doar dacă statul este silit să se supună unor pretenţii (cereri) aleunui stat superior, caz în care este dependent de acest din urmăstat.

Legalitatea ameninţării şi folosirii armelor nucleare in practica statelor, arată că ilegalitatea folosirii unor anumitearme nu rezultă din absenţa unei autorizări ci dimpotrivă, este

formulată în termeni prohibitivi. Începutul luării în considerarea drepturilor şi obligaţiilor statelor în cadrul sistemuluidreptului internaţional este marcat de faptul că dreptulinternaţional permite libertatea de acţiune a statelor în afaracazului în care există o lege care să interzică acest lucru.Totuşi, o asemenea libertate există înăuntrul şi nu în afarasistemului dreptului internaţional şi este dreptul internaţionalcel care dictează scopul şi conţinutul independenţei statelor iar nu statele însuşi în mod individual şi unilateral.

Noţiunea de independenţă în dreptul internaţionalimplică un număr de drepturi şi obligaţii, de exemplu, dreptulunui stat de a-şi exercita jurisdicţia asupra propriului teritoriu şia populaţiei permanente sau dreptul de a se angaja (implica)

într-un act de autoapărare, în anumite situaţii. Implică de



asemenea obligaţia statului de a nu interveni în treburile interneale statelor suverane. S-a susţinut de către puterile vestice pentru mulţi ani că orice discuţie sau acţiune a Naţiunilor Unitecu privire la posesiile coloniale sunt contrare dreptuluiinternaţional.

Totuşi, acest argument al puterilor coloniale europene,n-a avut succes şi Naţiunile Unite au examinat multe situaţiicoloniale. Problemele legate de drepturile omului şi opresiunearasială nu intră în categoria închisă a jurisdicţiei interne. S-a

statuat din partea Comunităţii Europene că “protecţiadrepturilor omului şi libertăţile fundamentale nu pot ficonsiderate ca o intervenţie în treburile interne ale statului”.Referirea s-a făcut de asemenea cu privire la “dreptul moral dea interveni atunci când drepturile omului sunt violate”73. Înconsecinţă, intervenţia armată sau alte forme de intervenţie sau

încercări de ameninţare împotriva persoanei unui stat sauîmpotriva elementelor sale economice, politice sau culturaleeste o violare a dreptului internaţional”74.

În special, folosirea forţei pentru a priva populaţia deidentitatea sa naţională duce la o încălcare a principiului ne-intervenirii în treburile interne ale unui stat. Principiileasemănătoare celui al suveranităţii, precum ne-intervenţia întreburile interne sunt esenţiale pentru menţinerea unui sistem

73 Declaraţia de Principii a dreptului internaţional privitoare la relaţiile de prietenie şi

cooperare între state în octombrie 1970 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. S-a arătat că:“nici un stat sau un grup de state nu are dreptul să intervină direct sau indirect pentru nici unmotiv în treburile interne sau externe ale unui alt stat.74 Interdicţia se referă de asemenea la orice asistenţă, sau ajutor acordat unor

elemente subversive care doresc înlăturarea prin violenţă a guvernării unuistat.



rezonabil de stabil a rivalităţii statelor. Stabilirea unor limite înceea ce priveşte puterea statelor în comparaţie cu alte statecontribuie la mărirea gradului de stabilitate şi ordine legală.

Un stat nu poate să-şi impună aplicarea legilor peteritoriul altui stat, fără acordul statului respectiv. Urmează ca prezenţa unor trupe străine pe teritoriul unui stat suveran sănecesite consimţământul acelui stat.

Egalitatea

Celălalt principiu crucial este egalitatea legală astatelor, adică o egalitate în drepturi şi obligaţii. Statele,indiferent de mărime şi putere, au aceleaşi funcţii şi capacitate juridică şi sunt la fel îndreptăţite la un vot în AdunareaGenerală a Naţiunilor Unite. Doctrina egalităţii în drepturi a

statelor este o categorie “umbrelă” pentru că include în scopulsău, drepturile şi obligaţiile recunoscute care “cad” asupra altor state.75

În special, egalitatea suveranităţii cuprindeurmătoarele elemente: statele să fie din punct de vedere juridic egale; fiecare stat se bucură de drepturile moştenite îndeplină suveranitate; fiecare stat are datoria (obligaţia) de a

respecta personalitatea celorlalte state; integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile; fiecare stat esteliber să-şi aleagă şi dezvolte domeniul politic, social,economic şi cultural; fiecare stat are datoria de a-şi îndeplini complet şi cu bună credinţă obligaţiile internaţionale şi să

75Declaraţia principiilor dreptului internaţional. Aceasta arată că: “Toate statele se bucură de

suveranitate în mod egal. Au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali în comunitateainternaţională în ciuda diferenţelor de ordin politic, economic sau de altă natură.



trăiască în pace cu celelalte state.În multe sensuri, această doctrină îşi are originile în

gândirea Dreptului Natural. Aşa cum egalitatea a fost privită caesenţa umanităţii iar filozofic la fundamentarea statului, la felscriitorii naturalişti şi-au tratat egalitatea ca pe o condiţienaturală a existenţei statului. Odată cu apariţia pozitivismului, părerile (susţinerile) s-au alterat mai degrabă decât să menţinăo regulă generală aplicabilă pentru toate, din care să poată fideduse o serie de drepturi şi obligaţii, juriştii internaţionali şi-

au concentrat atenţia asupra suveranităţii fiecărui stat în parte şi pe necesitatea ca dreptul internaţional să fie fondat pe acorduldintre state.

Noţiunea de egalitate în faţa legii a fost acceptată decătre state în sensul egalităţii personalităţii legale şi acapacităţii. Totuşi n-ar fi corect să vorbim de termenii egalităţii

statelor în dreptul actual. Statele importante vor aveaîntotdeauna o influenţă corespunzătoare cu statutul lor numaidin cauză că, sunt mult mai extinse concernele lor, intereselemult mai profunde, iar puterea lor mult mai eficientă.

Prin Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, doctrinaegalităţii este menţinută de legea unui singur stat, un singur

vot. Totuşi n-ar trebui să fie ignorat veto-ul deţinut de SUA, Rusia, Franţa, China şi Marea Britanie în Consiliul de Securitate.

Co-existenţa paşnică

Acest concept a fost formulat diferit, din diferite puncte

de vedere, inclusiv a naturii sale legale în URSS, China şi



Lumea a treia. S-au elaborat în 1954 cinci Principii de Co-

existenţă Paşnică, de către India şi China şi privesc respectul reciproc pentru integritatea şi suveranitatea celorlalte state,ne-agresiunea reciprocă, ne-intervenirea în treburile interneale celorlalţi şi principiul egalităţii.

Ideea a fost extinsă într-un număr de documenteinternaţionale precum şi în numeroasele rezoluţii ale Naţiunilor Unite. Elementele sale componente recunoscute, apar deasemenea în lista Principiilor Cartei Organizaţiei Unităţii

Africane. Printre punctele enumerate se află conceptele desuveranitate şi egalitate, de ne-intervenire în treburile interneale statelor, de respect faţă de suveranitatea şi integritateateritorială ale altor state şi de asemenea, de condamnare aactivităţilor de răsturnare a guvernării unui stat de către alt stat.Alte concepte au fost incluse în categoria aceasta, cuprinzând

principiile de neagresiune şi de executare cu bună-credinţă aobligaţiilor internaţionale76. Uniunea Sovietică şi-a exprimat deasemenea punctul de vedere potrivit căruia, co-existenţa paşnică constituie un principiu călăuzitor în dreptul

internaţional contemporan.

Protectorii şi statele protejate

O entitate anume intră într-un acord cu un stat faţă decare va avea o personalitate legală separată dar nu vor fi totalseparate din punctul de vedere al statalităţii. Ca stat protejat,

76

Majoritatea lucrarilor de drept international public scrise de autori romani,le prezinta printre principiile de baza.



entitatea respectivă îşi menţine statutul de stat separat dar semnează unele tratate cu un alt stat care-i permit acestuia dinurmă anumite prerogative interne şi externe. Totuşi, care tip deacord a fost încheiat, natura statutului acestora, drepturile şiobligaţiile părţilor, vor depinde de circumstanţe şi în special determenii în care a fost încheiat acordul şi de atitudinea părţilor terţe.77

Extinderea puterilor delegate să protejeze alte state înanumite circumstanţe, este schimbătoare precum şi termenii în

care au fost încheiate aceste acorduri. În aceste cazuri,suveranitatea formală a statelor protejate rămâne neatinsă şi îşi păstrează statutul avut anterior şi pot să se manifeste ca statedistincte în faţa unui for internaţional, dar cu respectareatermenilor acordului încheiat. Obligaţia poate consta în simplaluare în considerare a sfaturilor statului protector sau poate să

se formeze o delegaţie diplomatică cu scopul de a fi instruită înanumite probleme precum în cazul Liechtenstein-ului.78

77În cazul Marocului, Tratatul de la Fez din 1912 cu Franţa a dat acesteia din urmă puterea de a

exercita anumite drepturi suverane în beneficiul primei dintre ele, inclusiv toate relaţiile saleinternaţionale. Curtea Internaţională de Justiţie a arătat că Marocul în aceste circumstanţe arămas un stat suveran.

78 Liechtenstein a fost refuzat ca membru în Liga Naţiunilor Unite din moment ce a fost

incapabilă să-şi îndeplinească toate obligaţiile impuse de Convenţie în privinţa delegării unor puteri suverane cum ar fi reprezentarea diplomatică, administraţia poştei, telegrafului şi aserviciilor telefonice şi deciziile finale în anumite cazuri. Liechtenstein, totuşi, a fost o parte laStatutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi a fost parte în cazul Nottebohm în faţa Curţii, o

facilitate pe care o aveau doar statele, Liechtenstein a devenit membru al Naţiunilor Unite în1990.



Statele federale

Sunt numeroase forme de federaţii şi confederaţii înfuncţie de distribuirea puterii între organele de conducerecentrale şi locale. În unele state, puterea aparţine guvernăriicentrale, în alte state, organelor locale sau provinciale. Oconfederaţie implică un aranjament mai flexibil lăsând un gradconsiderabil de autoritate şi competenţă unităţilor componenteîn detrimentul organelor centrale79.

Divizarea puterilor dobândite prin asemeneaaranjamente ridică adesea probleme în dreptul internaţional, înspecial în domeniul personalităţii, responsabilităţii şi imunităţii.Dacă o federaţie se dizolvă în două sau mi multe state aduce înatenţie problema autodeterminării în forma unei secesiuni. Oasemenea dizolvare poate fi rezultatul unui acord amical şi

constituţional sau poate fi urmarea unei secesiuni realizată prinforţă. În ultimul caz legile internaţionale pot veni în ajutor, dar poziţia luată pare a fi aceea că (în afara situaţiilor colonialerecunoscute) nu există un drept de autodeterminare aplicabilstatelor independente care să justifice recurgerea la secesiune.Bineînţeles, nu există o obligaţie internaţională de oprire a

secesiunii: situaţia rămâne un subiect de drept comun. Totuşidacă secesiunea se dovedeşte a fi un succes, atunci conceptelede recunoaştere şi de formare a statului se vor dovedi relevanteşi determinative în noile situaţii.

79 Comisia Arbitrară Iugoslavă nota în Opinia nr. 1, că în cazul unui stat federal cuprinzând

comunităţi care au o oarecare autonomie, unde asemenea comunităţi participă la exerciţiul

puterii politice în cadrul unor instituţii comune unei federaţii, “existenţa statului implică faptulcă organele federale reprezintă componentele unei federaţii şi deţin puterea efectivă”



Statul federal prin sine, are personalitate juridică dar problema personalităţii şi a capacităţii unităţilor componenteale federaţiei pe plan internaţional, poate fi determinată doar în privinţa statului respectiv şi a practicii acelui stat.80

. Statelecomponente ale unei federaţii care au o competenţăinternaţională restrictivă pot fi acceptate ca având într-ooarecare măsură personalitate juridică internaţionala,81.

Diferite federaţii au fost implicate în diferite sisteme privitoare la alocarea puterilor deduse din tratate. Constituţia

Elveţiei, de exemplu, precizează incapacitatea cantoanelor de aîncheia tratate cu state străine pe probleme privind economia publică, relaţiile de frontieră şi de poliţie, subiecte în privinţacărora Consiliul Federal acţionează ca intermediar. În cazulStatelor Unite, responsabilitatea pentru conduita relaţiilor internaţionale revine Guvernului Federal deşi statele americane

intraseră în anumite înţelegeri cu statele străine sau unităţilecomponente. În orice caz, este clar că structura constituţionalăinternă este importantă în înzestrarea unităţii respective cucapacitate. Ce transformă, totuşi, capacitatea internaţionalăîntr-o recunoaştere?

Această problemă care a fost subiectul unor discuţii esteo problemă de implementare internă a obligaţiilor care decurgdin tratate, în cazul federaţiilor, în special din perspectiva

80 Fostele Republici Sovietice ale Bielorusiei şi Ucrainei au fost admise ca membre ale

Naţiunilor Unite în 1945 şi de aceea aveau personalitate juridică internaţională.81 Art. 5(2) a Proiectelor de Articole ale Comisiei Dreptului Internaţional pentru DreptulTratatelor a arătat că: “statele membre ale unei uniuni federale pot avea capacitatea de aîncheia tratate şi o asemenea capacitate este admisă de constituţia federală şi limitele sale sunt

precizate în această, dar acesta a fost în cele din urmă respins la Conferinţa de la Viena

privind Dreptul Tratatelor pe baza faptului că legea este dincolo de scopul Convenţiei însine.



faptului că unităţile componente pot avea puteri legislativerelativ la subiectul cuprins în tratate. Deşi această problemăeste în primul rând de domeniul dreptului constituţional intern,are importante implicaţii în dreptul internaţional. În StateleUnite, de exemplu, abordarea adoptată a inserat rezerve“federale” tratatelor, în cazuri în care statele Uniunii îşiexercitaseră jurisdicţia asupra subiectului în chestiune, arătândcă Guvernul Federal va lua măsurile necesare pentru a puneautorităţile competente ale unităţilor componente în

imposibilitatea de a lua măsurile potrivite pentru îndeplinireaobligaţiilor necesare. În general, totuşi, au fost câteva restricţiiîn încheierea acordurilor internaţionale.

Problema divizării competenţei în federaţii şi încheiereatratatelor internaţionale s-a ridicat în trecut, în special cu privire la Organizaţia Internaţională a Muncii care cuprinde

subiecte tipice pentru crearea competenţei legale a unităţilor componente federale. Problema care se ridică este fie poziţiaunui stat care refuză să ratifice sau să semneze tratatul pemotive de competenţă a unităţii componente în domeniuldiscutat, fie problema implementării şi a responsabilităţii atuncicând ratificarea are loc. În Australia, de exemplu, problema aluat forma interpretării constituţionale acordată puterilor federale care pot crea legi cu respectul “treburilor externe”.

Dificultăţile cu care s-au confruntat statele federale audevenit mai evidente şi cu privire la responsabilitatea statelor.Ca problemă a dreptului internaţional, statele sunt responsabile



pentru acţiunile lor inclusiv acele organe subordonate fără aţine seama de acordurile constituţionale interne.82

Deci responsabilitatea internaţională a unui stat poatecoexista cu lipsa unei capacităţi interne de a remedia o problemă particulară internaţională. În asemenea condiţii,guvernarea centrală are obligaţia de a convinge unitateacomponentă să corecteze valoarea legii internaţionale, iar aceasta din urmă, are obligaţia internaţională de a acţiona înconformitate cu obligaţiile internaţionale ale statului. Practica

federală în rezolvarea disputelor între unităţile componente areadesea o valoare considerabilă în dreptul internaţional. Aceastase aplică în special în cazuri de probleme frontaliere.

Entităţile teritoriale sui generis

Teritoriile delegate şi încredinţate

După Primul Război Mondial şi prăbuşire Axei şi aimperiului Rus, Aliaţii au stabilit un sistem pentru a trata cu,coloniile puterilor învinse care nu s-au implicat în anexare.

Aceste teritorii vor fi guvernate potrivit principiului “bunăstăriişi dezvoltării acestor popoare cu civilizaţii sacre”83. Modul încare principiul va putea avea efect ar fi să încredinţeze tutela82 Curtea Internaţională, în cazul Imunitatea faţă de Procesul Legal a statuat că o lege bine

stabilită a dreptului internaţional ca, “conduita oricărui organ al statului să fie privită ca un actal însuşi statului respectiv”, iar acest lucru se aplică şi unităţilor componente ale statelor laterale. Aşa cum Curtea a notat în Ordinul din 3 martie 1999 în măsurile prevăzute în cazulLa Grand ca “responsabilitatea internaţională a statului este angajată prin acţiunile organelor

sale competente şi ale autorităţilor acelui stat, oricare ar fi ele”.83



acestor popoare “unor naţiuni dezvoltate care datorităresurselor lor, experienţei şi poziţiei geografice”84 ar putea prelua responsabilitatea.

Germania 1945

Odată cu înfrângerea Germaniei în 5 iunie 1945,Puterile Aliate şi-au asumat “suprema autoritate” cu respectfaţă de ţară, având intenţia de anexare. Germania a fostîmpărţită în 4 zone de ocupaţie, cu patru puteri de controlasupra Berlinului. Controlul Consiliului stabilit de Aliaţi aacţionat în beneficiul Germaniei şi având o asemenea

capacitate a încheiat acorduri legale obligatorii. Statul,Germania, a continuat să existe, totuşi situaţia, precum s-avăzut, se înrudea cu reprezentarea legală sau un mijloc denecesitate. Sub Tratatul din 1952 între 3 puteri vestice şiRepublica Federală Germania, deplinele puteri suverane au fostrecunoscute inclusiv capacitatea de a încheia tratate de pace iar

în 1972, Republica Federală Germania şi Republica Democrată

84 După încheierea Celui De-al Doilea Război Mondial şi demisia Ligii, sistemul

mandatar s-a transformat în sistemul tutelar al Naţiunilor Unite conform Capitolului XII şi XIIIal Cartei Naţiunilor Unite. Teritoriul strategic încredinţat al Pacificului luat Japoniei, putereamandatară va constitui un subiect special al Consiliului Securităţii, mai degrabă decât alConsiliului Tutelar, din motive de securitate, în timp ce Africa de Sud a refuzat să-şi plaseze

teritoriile mandatate în acest sistem. Chiar cine deţinea suveranitatea acestor teritorii a fost unsubiect pentru dezbateri extinse de-a lungul mai multor decenii



Germană, înfiinţată în 1954 de Uniunea Sovietică în zona sa deinfluenţă, şi-au recunoscut reciproc suveranitatea.

Totuşi, desfăşurarea unor serii de evenimente dramaticeîn 1989 în Europa Centrală şi de Est, derivând în esenţă dinretragerea controlului Sovietic, au făcut ca pornirea pentrureunificare a Germaniei în 1990 să devină de neoprit. Un Tratat pentru unificarea economică, monetară şi socială a Germaniei afost semnat de Ministerele Finanţelor celor două Germanii în18 mai şi şi-a produs efectele la 1 iulie. Un Tratat de Unificare

a fost semnat pe 31 august, pentru unificarea din 3 octombrie prin adăugarea Republicii Federale Germania la LandulRepublicii Democrate Germania sub art. 23 al Legii de Bază aRepublicii Federale, cu Berlinul ca şi capitală. Obstacolulextern al unităţii a fost înlăturat prin semnarea la 12 septembriea Tratatului de Aşezare Finală cu Respectarea Germaniei, între

cele două state germane a celor patru aliaţi de război (UK,USA, URSS şi Franţa). Sub acest tratat, Germania reunificată afost de acord cu prezenta Oder-Nisa, graniţă cu Polonia şi să-şilimiteze forţele armate la 370.000 de persoane, angajându-se sănu posede sau foloseasca arme atomice, chimice sau biologice.Acordul de rezolvare a anumitor probleme legate de Berlinîntre Republica Federală şi cele trei puteri vestice din 25septembrie 1990 cerea renunţarea la drepturile Aliaţilor în privinţa Berlinului.

Condominium

Acesta se explică prin exercitarea suveranităţii în mod

egal de către două sau mai multe state cu respectarea



teritoriului şi a locuitorilor. S-a argumentat în legătură curelaţia dintre aceste state, identitatea suveranităţii în scopuriteritoriale şi natura competenţelor implicate. În cazul Noilor Hibrizi, o serie de acorduri anglo-franceze, au stabilit o regiunede influenţă cumulată, fiecare putere în parte menţinându-şisuveranitatea asupra populaţiei sale şi nici una din eleneexercitând o autoritate separată asupra întregului teritoriu.Un protocol a enumerat funcţiile guvernării condominiale şi ainvestit pentru rezolvarea problemelor comune, un Înalt

Comisar britanic şi francez. Această putere a fost delegatăcomisionarilor rezidenţi care vor trata cu populaţia lor. Treisisteme guvernamentale în conformitate cu aceasta au coexistatcu lipsuri legale în ce priveşte stăpânirea teritoriului şischimburile civile ale populaţiei indigene. Procesul acesta acondus la independenţă teritorială reflectată şi în statutul unic

al condominiului. S-a notat că obişnuita independenţă prevăzută de Lege nu s-ar fi potrivit din moment ce NoiiHibrizi nu erau colonii britanice. Statutul legal alcondominiului anglo-francez fusese înfiinţat printr-un acordinternaţional şi putea doar să ia sfârşit în acelaşi fel. Naturacondominiului a presupus ca două puteri mari să acţionezeîntotdeauna împreună iar acţiunile unilaterale nu erau prevăzute în documentele constituţionale de bază. Teritoriul adevenit independent pe 30 iulie 1980 ca statul Vanuatu.Entitatea implicată a depăşit limitele tratatului internaţional înceea ce priveşte independenţa şi s-a înfiinţat o entitateadministrativă distinctă faţă de guvernarea metropolitană dar operând mai mult ca o formă de agenţie comună cu rangul de

putere delegată.



Curtea Centrală Americană de Justiţie în 1917 susţinutcă, condominiul a existat cu respectarea Golfului Fonsecamilitând pentru dreptul de coproprietate ale celor 3 state decoastă: Nicaragua, El Salvador şi Honduras. Problema s-aridicat în cazul El Salvador Honduras înainte de acord fiind “unsistem structurat pentru exercitarea în comun a suveranităţii decătre puterile guvernamentale asupra teritoriului”85 fiindnormal creat prin acordul între statele interesate, totuşi a pututfi creat ca o consecinţă juridică a succesiunii statelor .

Teritoriile internaţionale

În asemenea cazuri, anumite teritorii sunt supuse unuiregim internaţional dar condiţiile sub care se desfăşoară auvariat foarte tare de la teritorii autonome de state la entităţi

relativ independente. Naţiunile Unite sunt capabile să-şi asumeadministraţia acestor teritorii în circumstanţe specifice.Sistemul tutelar avea la bază rolul supraveghetor al Naţiunilor Unite, în cazul Africii de Sud-Vest, Adunarea Generalăsusţinută de Consiliul de Securitate punând capăt mandatuluiAfricii de Sud şi afirmându-şi competenţa în a administraaceste teritorii în circumstanţe specifice nehotărâte. În afară deaceasta, organele Naţiunilor Unite exercitându-şi puterile, potsă-şi asume o varietate de funcţii administrative asupra

85 Situaţia Golfului Fonseca, este una din modalităţile prin care suveranitatea poate trece de la

un stat la altul. Curtea a hotărât ca apele Golfului Fonseca dincolo de trei mile de mareteritorială erau ape istorice şi subiect de unire a suveranităţii celor 3 state de coastă. Decizia s-a

bazat în afară de hotărârea din 1917 pe caracterul istoric al apelor Golfului pe pretenţiile

consistente ale celor 3 state de coastă şi pe absenţa protestului din partea altor state.



anumitor teritorii referitor la care s-au ridicat probleme dedrept internaţional. Încercări de a se crea un asemenea regim auexistat în privinţa Ierusalimului sub rezoluţia de despărţire dePalestina, a Adunării Generale, în 1947 ca un “corpusseparatum, sub un regim internaţional special … administrat de Naţiunile Unite” dar aceste încercări nu s-au materializatniciodată pentru un număr de motive.

Mai recent, Naţiunile Unite s-au implicat mai mult într-o serie de funcţii administrative, autoritatea derivând de la un

amestec de acorduri internaţionale, acorduri interne iar autoritatea Consiliului de Securitate sub Capitolul VII de aadopta decizii obligatorii privitoare la pacea şi securitateainternaţională, după caz. De exemplu, în 1991 Acordurile de pace de la Paris, între cele patru fracţiuni ale Cambodgieiautorizate de Naţiunile Unite pentru stabilirea funcţiilor civil-

administrative în acea ţară nerezolvând problema alegerilor şiadoptarea unei noi constituţii. Acest lucru s-a realizat prinAutoritatea Tranziţională a Naţiunilor Unite în Cambodgia(UNTAC), căreia i-au fost delegate “toate puterile necesare pentru a asigura implementarea” tratatelor de pace şi care aveaşi competenţă în probleme externe, apărare, finanţe şi aşa maideparte.

Anexa 10 a Cadrului General al Acordului de Pace înBosnia şi Herţegovina a stabilit postul de Înalt Reprezentant cu puteri extinse privind implementarea pentru populaţia civilă aacordului de pace şi cu autoritatea finală de a interpretaaspectele civile ale acordurilor. Aceasta a fost introdus şiconfirmat de Consiliul de Securitate în rezoluţia obligatorie

1031 (1995). Autoritatea Înaltului Reprezentant s-a manifestat



în privinţa celor 55 membri a Consiliului de implementare a păcii care reconsideră progresul privitor la aplicarea tratatelor de pace. Această structură neobişnuită cu privire la un statindependent este rezultatul amestecului între acordurile părţilor şi obligativitatea Capitolului VII privind activitatea Consiliuluide Securitate.

În Rezoluţia 1244 (1999), Consiliul de Securitate aautorizat pe Secretarul General să stabilească un interimat al prezenţei internaţionale civile în Kosovo (UNMIK) urmând

retragerea trupelor iugoslave de pe acea parte a ţăriiconsecventă acţiunii NATO. Prin această rezoluţie interimatulva îndeplini un mare număr de funcţii administrative, inclusivsănătate şi educaţie, finanţe, bănci, poştă, telecomunicaţie, legişi ordine. A fost însărcinat “inter alia” să promoveze(înfiinţarea) stabilirea unei autonomii şi o auto-guvernare în

Kosovo, care să coordoneze ajutoarele umanitare şi în caz dedezastre, susţinea reconstrucţiei infrastructurii, menţinereaordinii şi legilor civile, promovarea drepturilor omului şiasigurarea întoarcerii refugiaţilor. Structurile administrative aufost stabilite şi alegerile s-au ţinut. Prima reglementareadoptată de Reprezentantul Special al Naţiunilor Unite,Secretarul General numit prin rezoluţia 1244 a stabilit toateautorităţile legislative şi executive în Kosovo pe timpulinterimatului (UNMIK) exercitat de Reprezentantul Special.Această rezoluţie a stabilit de asemenea, că legea teritoriuluiera în fiinţă atâta timp cât nu intră în conflict cu standardeleinternaţionale cuprinse în rezoluţie, în secţiunea a 2-a pentruîndeplinirea mandatului dat de UNMIK sub rezoluţia 1244 ori

a altor rezoluţii realizate de UNMIK. Cadrul Constituţional



pentru autoguvernarea provizorie a fost promulgat deReprezentantul Special în mai 2001. Această competenţăadministrativă cuprinzătoare este fundamentată pe reafirmareasuveranităţii Iugoslaviei şi a integrităţii sale teritoriale (numeleteritoriului păstrându-se în provincie) şi pe cerinţa pentru o“autonomie substanţială şi o autoadministrare intenţionată pentru Kosovo. Ca urmare, acest aranjament ilustrează ocompletă separare (divizare) între (titlu) dreptul teritoriului şiexerciţiul puterii şi al controlului asupra acestuia. Rezultă din

rezoluţia obligatorie a Consiliului de Securitate acordulIugoslaviei faţă de principiile esenţiale cuprinse în aceasta.

Administrarea temporară a Timorului de Est de către Naţiunile Unite (UNTAET) a fost înfiinţată prin rezoluţia 1272(1999) a Consiliului de Securitate sub îndrumările CapitoluluiVII. S-a îmbogăţit cu o responsabilitate globală pentru

administrarea Timorului de Est” şi “împuternicită (NaţiunileUnite) să exercite toată autoritatea legislativă şi executivăincluzând administrarea justiţiei”. Mandatul său extins a inclus,în completarea administrării publice, responsabilităţileumanitare şi o componentă militară şi au fost autorizate(Naţiunile Unite) să ia toate măsurile necesare pentru a-şiîmplini mandatul. Mandatul pentru administrarea Timorului deEst (UNTAET) s-a extins până-n 20 mai 2002, la dat cândTimorul de Est şi-a dobândit independenţa, devenind un noustat Timor-Leste. Abia după aceea, a urmat crearea Misiunii Naţiunilor Unite de Susţinere a Timorului de Est (UNMISET).

Taiwan



Acest teritoriu a fost cedat de China, Japoniei în 1895 prin tratatul Shimonoscki şi a rămas sub ocupaţia acesteia dinurmă până-n 1945. Japonia a preluat această capitulare nu pentru a avea suveranitate asupra Taiwanului şi acest lucru s-aafirmat prin Tratatul de Pace din 1951 între Puterile Aliate (fărăURSS şi China) şi Japonia prin care se renunţa la toatedrepturile asupra insulei fără a se primi altceva în schimb.După Războiul Civil Chinez, forţele comuniste au preluat puterea pe continent iar regimul naţionalist a fost instalat în

Taiwan (Formosa) şi Pescadores. Statele Unite şi UK auobservat că suveranitatea asupra Taiwanului este una nesigurăşi nedeterminată. Problema care afecta statutul acestui stat eracă ambele guvernări au pretins că reprezintă întreaga Chină. Nici o cerere de separare a acesteia faţă de Taiwan n-a fostfăcută astfel că a fost dificil să se susţină că un asemenea statut

al Taiwanului există. Totală lipsă a recunoaşterii Taiwanului castat independent este evidentă. În 1979 Statele Uniterecunoscuseră poporul Republicii China ca singurul şilegitimatul să guverneze China. De aceea, Taiwanul apărea caun non-stat, o entitate teritorială care este capabilă de a-şimanifesta independenţa pe scena internaţională, dar este probabil o parte de jure a Chinei. E interesant de observat că, în1990 Taiwanul s-a aliniat Acordului General pentru schimburişi tarife (GATT) prin Cererea de înregistrare a celor care intrăîn Taiwan, Penghu, Kimmen şi Matsu evitându-se afirmareastatalităţii. Alăturarea Taipei-ului chinez la OrganizaţiaMondială de Schimburi a fost aprobată de ConferinţaMinisterială în noiembrie 2001.



Republica Turcă a Ciprului de Nord

În 1974, după o lovitură de stat în Cipru, susţinute deun regim militar în Grecia, forţele turce au invadat insula,Consiliul de Securitate, în rezoluţia 333 (1974) a cerut tuturor statelor să respecte suveranitatea, independenţa şi integritateateritorială a Ciprului şi a pretins să se pună capăt imediatintervenţiei militare străine pe insulă care era contrară unuiasemenea respect. Pe 13 februarie 1975 Statul Federal Turcesc

al Ciprului a fost proclamat ca aflându-se în aria teritorialăocupată de forţele militare turce. O rezoluţie adoptată la aceeaşiîntâlnire a Consiliului de Miniştri şi a Adunării legislative aadministraţiei autonome turco-cipriote la care proclamaţia afost făcută, a arătat hotărârea de a “se opune în mod hotărâttuturor atentatelor împotriva independenţei Ciprului şi

împărţirii lui sau unirii lui cu alt stat” şi a încercat să pună bazele unei administraţii separate până în 1960 când,Constituţia Ciprului a fost modificată în sensul punerii bazelor unei republici federale.

Pe 15 noiembrie 1983, turcii ciprioţi şi-au proclamatindependenţa ca Republica turcă a Nordului Ciprului. Aceasta afost declarată ilegal constituită de Consiliul de Securitate prinrezoluţia 541 (1983) şi a cerut desfiinţarea sa. Se cerea tuturor statelor să nu recunoască “presupusul stat” sau să-l ajute înorice fel86. Curtea Europeană a drepturilor omului în hotărâreadin 10 mai 2001 în cazul Cipru V. Turcia, a concluzionat că,

86Consiliului de Securitate 550 (1984). Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a decis c

guvernarea Republicii Cipru să fie singura formă de guvernământ legitimată în Cipru şi a cerutrespectarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Ciprului.



“este evident din practica internaţională… că, comunitateainternaţională nu recunoaşte TRNC ca fiind un stat sub dreptulinternaţional” şi a declarat că “Republica Cipru a rămas singuraformă legitimă de guvernare a Ciprului”87. Astfel că, greauadependenţă a teritoriului faţă de Turcia, nu a putut fi privită ca pe un stat suveran ci a rămas de facto o entitate administrată curecunoscuta îngrădire a Republicii Cipru şi dependentă deajutorul Turciei.

Republica Democratică Arabă Sahara

În februarie 1976, mişcarea de eliberare Polisario,conducând războiul de eliberare a teritoriului de Vest al Sahareide sub controlul Marocului a declarat independenţa statuluisuveran Republica Democrată Arabă Sahara. În anii următori,

multe state au recunoscut nou entitate incluzând majoritateamembrilor Organizaţiei Uniunii Africane. În februarie 1982Secretarul general al OAU a să stabilească o delegaţie a SADR pe acel teritoriu dar a provocat protestul a nouăsprezece state şio criză majoră. Totuşi, în noiembrie 1984 Adunarea şefilor destate şi Guvernul OAU au fost de acord pentru stabilirea uneidelegaţii SADR în ciuda ameninţării cu retragerea dinorganizaţie a Marocului. Acest lucru poate fi privit ca orecunoaştere a statului din partea OAU, şi asta are o importanţădeosebită. Într-adevăr, redusa importanţă a eficienţeicontrolului în manifestarea auto-determinării, un argument puternic poate fi adus privind crearea Statului SADR

87



(Republica Democrată Arabă Sahara), totuşi problema estecontroversată în special în privinţa continuării ostilităţilor.

Asociaţiile de state

Există un număr de modalităţi prin care statele potformal să se asociez unele cu altele. Asemenea asociaţii nu suntstate dar au anumite efecte în dreptul internaţional.Confederaţiile, de exemplu, sunt probabil cea mai apropiată

formă de cooperare şi ele implică în general câteva state careacţionează în virtutea unui acord internaţional şi au instituţiicentrale cu funcţii limitate. Aceasta este diferenţa faţă defederaţii. O federaţie este un stat cu organe puterniccentralizate şi cu o birocraţie cu puteri extinse în privinţacetăţenilor statului, deşi puterile în stat sunt împărţite între

unităţile federaţiei. Cu toate astea, un stat poate fi compus dinmai multe unităţi cu puteri extensive.

Ca adăugare, anumite “asociaţii de state” care datorităteritoriului lor mic şi a lipsei lor de dezvoltare au o relaţiestrânsă cu alte state. De exemplu, este o strânsă legătură întreInsulele Cook şi Noua Zeelandă unde autoguvernarea internăeste strâns legată de dependenţa externă. Un alt exemplu, ar fiun grup de insule care au constituit Statele Asociate ale Indiilor de Vest. Acestea au fost legate de Marea Britanie potrivittermenilor Actului Indiilor de Vest din 1967 care a arătat că UK exercita un control cu privinţă la străini şi probleme de apărare.Totuşi, asemenea state au fost capabile şi au reuşit să-şicucerească independenţa.



Statutul asemenor entităţi într-o relaţie de asociere cualte state va depinde de natura constituţională a acordului şi poate implica în anumite circumstanţe personalităţi distincte destatul metropolitan depinzând şi de acceptarea internaţională.Trebuie totuşi, notat, că un asemenea statut este unul almodalităţilor acceptate de Naţiunile Unite, de exercitare adreptului de autodeterminare. Asta înseamnă că unele atribuţii până la un nivel acceptabil, inclusiv cele privitoare la afacerileinterne rămân la statul asociat iar acesta poate fără nici o

problemă să revoce acordul, un grad de personalitate fiind dedorit şi chiar acceptabil.

Uniunea Naţiunilor (fosta Uniune Britanică) este probabil cea mai cunoscută liberă asociaţie care a grupat statestrăine pe baza intereselor comune şi a legăturilor istorice.Membrii săi sunt total independenţi şi cooperează sub asistenţa

Secretariatului Uniunii şi periodicele conferinţe ale şefilor deguvern.Uniunea nu reprezintă o relaţie legal obligatorie cifuncţionează ca un forum deschis pentru discuţii. Relaţiiledintre membrii Uniunii au caracteristici speciale, de exemplu,ambasadorii sunt numiţi Înalţi Comisari. Ar părea puţin probabil ca în aceste circumstanţe să se păstreze personalităţileinternaţionale distincte. Totuşi, cu cât mai mare estedezvoltarea instituţiilor distinctive ale Uniunii, şi stabileşte politici comune cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii,cu atât mai mult poate fi adus argumentul unei personalităţilegale internaţionale. Urmând dizolvarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei republicilor constituente, cuFederaţia Rusă fiind considerată continuarea Uniunii Sovietice,

s-a decis să se înfiinţeze Uniunea Statelor Independente. Iniţial



formată din Rusia, Belarus şi Ucraina în 8 decembrie 1991, s-amărit pe 21 decembrie 1991 incluzând 11 foste republici aleURSS. Georgia s-a alăturat CIS în 8 octombrie 1993. Toatefostele state sovietice, excluzând cele 3 state baltice sunt acummembre ale acestei organizaţii. Acordul de înfiinţare a CIS(Uniunea Statelor Independente) a promovat respectul pentrudrepturile omului şi alte principii şi a cerut cooperarea întrestatele membre. Carta CIS a fost adoptată pe 22 iunie 1993 cafiind un tratat internaţional obligatoriu statuând o serie de

principii de la respectul pentru suveranitate şi integritateteritorială a statelor, autodeterminarea popoarelor, lainterzicerea folosirii sau ameninţărilor prin forţă şi rezolvareadisputelor prin mijloace paşnice. S-a notat că, CIS n-a fost unstat, şi n-a fost “supranaţională” (art. 1) ci înfiinţarea unor instituţii comune, coordonate. În special, Consiliul Şefilor de

State este “organul superior al Uniunii” şi “poate lua decizii în principalele probleme legate de activitatea de membru alfiecărui stat în domeniul intereselor lor comune” (art. 21), întimp ce Consiliul Şefilor de Guvernare are funcţia decoordonare şi cooperare între organele executive ale statelor membre (art. 22). Amândouă Consiliile pot lua decizii pe bazaconsensului (art. 23). Un Consiliu de Miniştri Străini a fostînfiinţat odată cu Comitetul Consultativ şi de cooperare, caorgan executiv permanent şi coordonator al Uniunii. CIS aadoptat un Tratat de uniune economică şi o Convenţie aDrepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale. Dezvoltareacrescândă a CIS ca o instituţie internaţională sugerează posesiaunei personalităţi internaţionale.



Uniunea Europeană este o asociaţie a 27 de state careau înfiinţat o varietate de instituţii comune şi care aucompetenţa de a adopta nu numai acte legale obligatorii pentrustatele membre ci acţiunile sale au un efect direct în sistemelelegislative interne ale statelor. Uniunea este formată esenţialdin Comunitatea Europeană (un amestec al ComunităţiiEuropene al Cărbunelui şi Oţelului, EURATOM şiComunitatea Europeană Economică) şi doi piloni adiţionali,Politica Externa de Securitate, Justiţie şi Afaceri

Interne(Cooperare politieneasca si judiciara). Numai TratatulCECO a adus în discuţie explicit personalitatea internaţionalălegală a Uniunii (art. 6) dar legile – cazuri ale Curţii Europenede Justiţie demonstrează încrederea că şi celelalte douăcomunităţi (EURATOM şi CEE) au o asemenea personalitate.S-a stabilit, de asemenea că dreptul comunitar este superior

dreptului intern. Curtea Europeană de Justiţie a arătat devremeîn istoria Comunităţii că, Comunitatea constituia “o nouăordine legală internaţională”. În asemenea circumstanţe estegreu de negat că, Comunitatea are personalitate legalăinternaţională dar este puţin probabil că procesul de cooperareimplicat în alăturarea (adăugarea) celor 2 piloni este înzestratde asemenea cu aceleaşi prerogative.

Concluzii

Dacă entităţile în discuţie sunt sau nu subiecte de

drept internaţional sau sunt într-adevăr state sau numai părţi



al altor subiecte de drept internaţional este o problemă caretrebuie privită în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, în special cererile făcute de o asemenea entitate, faptele de bază privitoare la o a treia parte (terţă parte) care- şi manifestă controlul asupra entităţilor, reacţia celorlaltestate şi gradul de eficienţă al administraţiei acestora. Importanţa recunoaşterii internaţionale, şi a acceptării din partea celorlalte state este de la sine înţeleasă. Acceptareaunor personalităţi internaţionale nu e nevoie să fie obiectivă

la fel şi obligarea statelor care nu şi-au dat acordul şi nici nelimitate ca timp sau ca factori componenţi. Aceste elementevor fi discutate mai jos. Ar trebui să se noteze că,comunitatea internaţională în sine are nevoie şi intereseasupra acestei probleme a statului internaţional. Acest lucruse întâmplă în special cu privire la problemele de

responsabilitate şi protecţie a persoanelor împotriva regulilor de guvernare la care s-a recurs şi soluţionarea conflictelor armate

Organizatiile internationale

Calitatea de subiecte ale dreptului internationl public,a fostrecunoscuta in secolul al XX-lea,Dupa cel de-al doilea razboimondial,jurisprudenta internationala si diferite acte



internationale au recunoscut aceasta calitate pentruorganizatiile internationale guvernamentale88

Pentru ca o organizatie internationala sa fie subiect de dreptinternationalpublic trebuie sa indeplineasca urmatoareleconditii:sa fie o organizatie interguvernamentala;statutulorganizatiei internationale sa fie in concordanta cu principiileimperative ale dreptului intrnational,in primul rind cu principiile Cartei O.N.U.;functiile organelor lor sa le permita oautonomie functionala,in cadrul relatiilor internationale

Cazuri speciale

Orânduirea suveranităţii în Malta

Ordinul (orânduirea) înfiinţat pe timpul Cruciadelor cao asociaţie militară şi medicală a condus Rhodes din 1309 până-n 1522 şi a fost instaurat în Malta prin tratatul cu CharlesV în 1530 ca un domeniu al Regatului Siciliei. Aceastăsuveranitate a fost pierdută în 1798 iar în 1834 Ordinul şi-astabilit centrele de conducere la Roma ca pe nişte organizaţii

umanitare. Ordinul avea deja personalitate internaţională lamomentul preluării controlului asupra Maltei şi chiar şi când atrebuit să părăsească insula a continuat să schimbe legaţiidiplomatice cu majoritate statelor Europei. Curtea italiană deCasaţie în 1935 a recunoscut personalitatea internaţională a88 C.I.J.,in Avizul ei consultativ,di 11 aprilie 1949,precizeaza:”organizatia (O.N.U.)este un

nsubiect de drept international deoarece ea are capacitatea de a fi titulara de drepturi si obligatii

internationale si capacitatea sa se prevaleze de aceste drepturi pe calea reclamatieiinternationale”.



Ordinului notând că “teoria modernă a subiectelor de dreptinternaţional recunoaşte un număr de unităţi colective a căror alcătuire este independentă de naţionalitatea membrilor săiconstituenţi şi al căror scop transcede în virtutea caracteruluilor universal graniţele oricărui stat în parte. Acesta este predicatul (funcţia) nevoilor funcţionale ale entităţii fiindacceptat de terţi. S-a notat, de exemplu, că Ordinul menţinerelaţii diplomatice cu peste patruzeci de state.

Sfântul Scaun şi oraşul Vatican

În 1870, cucerirea statelor papale de către forţeleitaliene au dus la sfârşirea existenţei lor ca state suverane.Problema ridicată este cea a statutului Sfântului Scaun îndreptul internaţional, lipsit, cum a fost atunci de o suveranitate

teritorială normală. În 1929 Tratatul Lateran cu Italia a fostsemnat şi a recunoscut statul Vatican şi “suveranitatea SfântuluiScaun în domeniul relaţiilor internaţionale ca un atribut careeste legat de însăşi natura Sfântului Scaun în conformitate cutradiţiile sale şi cu pretenţiile (cererile) misiunii sale în lume”89.Problema aceasta este în legătură cu problema statutuluiVaticanului chiar şi în ziua de azi. Vaticanul nu are o populaţie permanentă în afară de angajaţii (slujitorii) bisericii şi existădoar pentru susţinerea lucrărilor (muncii, activităţii) SfântuluiScaun. Italia are un număr substanţial de funcţii administrative privitoare la Vatican. Unii autori au concluzionat că nu poate fi privit ca un stat. Totuşi, Vaticanul este parte a multor tratateinternaţionale şi este membru al Uniunii Universale a Poştei şi

89



a Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor. S-ar părea că învirtutea recunoaşterii şi acceptării sale şi în contextul cereriiformulate, Vaticanul există ca stat. Vaticanul este strâns legatde Sfântul Scaun şi împreună sunt părţi esenţiale ale aceleiaşi“construcţii”.

Sfântul Scaun a continuat după 1870 să se angajeze înrelaţii diplomatice şi să facă parte din acordurile internaţionale.Potrivit statutului său ca persoană internaţională a fost acceptatde participanţi ca atare. Prin adăugarea Celui de-al 11-lea şi al

12-lea raport înaintate Comitetului Naţiunilor Unite pentruEliminarea discriminării rasiale în 1993, Sfântul Scaun areamintit comitetului “natura sa excepţională în cadrulcomunităţii naţiunilor ca subiect de drept internaţional şi căavea misiunea unei ordini esenţialmente religioase şi morale,universale ca scop, care s-a bazat pe nişte dimensiuni teritoriale

minimale, garantând baza unei autonomii pentru ministerul pastoral al Suveranului Pontif”90.

Indivizii

Problema statutului indivizilor în dreptul internaţionaleste strâns legată de creşterea protecţiei drepturilor omului.Această secţiune va face referire la câteva idei despre acestsubiect. Obiectul teoriei susţine că indivizii constituie unsubiect-problemă în intenţia de a aduce reglementări acestuisubiect. Numai statele şi uneori unele organizaţii internaţionalesunt subiecte de drept. Această teorie are o valoare limitată.90



Esenţa dreptului internaţional a avut întotdeauna un interesdeosebit pentru orice om (persoană) iar acest lucru s-amanifestat clar în Dreptul Natural (comun) care este origineadreptului internaţional clasic. Creşterea numărului teoriilor pozitiviste, în special în secolul 19, a ascuns fostele idei şi aatras în centrul atenţiei, chiar în exclusivitate statul ca subiectde drept internaţional. Nu mai puţin, practica modernădemonstrează că indivizii au devenit din ce în ce mairecunoscuţi ca participanţi şi subiecte de drept internaţional.

Acest lucru a fost posibil în primul rând dar nu în exclusivitatedatorită legilor referitoare la drepturile omului.

Legătura dintre stat şi individ în dreptul internaţional afost din punct de vedere istoric conceptul de naţionalitate.Acest lucru a fost şi rămâne crucial în special în sferele jurisdicţiei şi a protecţiei internaţionale a individului de către

stat. S-a notat adesea că plângerea unui individ împotriva unuistat străin, de exemplu, devine o parte componentă a statuluinaţional propriu. Fiecare stat are capacitatea de a determinacare sunt naţionalii săi şi acest lucru este recunoscut decelelalte state şi deci în dreptul internaţional deşi, pentru cacelelalte state să accepte această naţionalitate trebuie să existeo legătură adevărată între individ şi statul respectiv.

Indivizii ca şi regulă generală nu pot afirma că s-aviolat vreun tratat internaţional în absenţa protestului statuluilor naţional făcut în acest sens, deşi statele pot conveni sărecunoască indivizilor anumite drepturi particulare care pot fi promulgate în dreptul internaţional independent de dreptulstatului respectiv. Conform art. 304(b) a Tratatului de la

Versailles în 1919, de exemplu, naţionalii Aliaţilor şi a



Puterilor Prietene (Partenere) puteau aduce cazuri împotrivaGermaniei în faţa Tribunalului Mixt Arbitral în nume propriu pentru a cere compensaţii, în timp ce Tratatul din 1907 între 5state ale Americii Centrale a înfiinţat Curtea CentralăAmericană de Justiţie care a arătat că indivizii pot aduce cazuridirect în faţa Curţii.

Această afirmaţie a fost reluată în cazul Căii ferateoficiale de Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie care aarătat că deşi tratatele internaţionale nu creează asemenea

drepturi directe sau obligaţii pentru indivizi, totuşi tratatelespeciale ar putea să prevadă adoptarea unor drepturi şi obligaţiiindividuale care să fie promulgate de curţile naţionale, iar aceasta a fost intenţia părţilor contractante. În prevederile privitoare la protecţia minorităţilor în Tratatele de Pace din1919 a fost posibilă înfăţişarea indivizilor direct în faţa curţilor

internaţionale în cazuri particulare. La fel, Tribunalul înfiinţatsub Convenţia Silesiei de Nord în 1922 a decis că eracompetent de a soluţiona cazurile naţionalilor unui statîmpotriva acelui stat.

De atunci, un număr mare de alte tratate au arătat căindivizii au drepturi directe sau nu au acces direct la curţileinternaţionale sau tribunalele internaţionale. Se poate menţionaca exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din1959; tratatele Comunităţii Europene, 1957; Convenţia Inter-Americană a Drepturilor Omului din 1969; Protocolul Opţionalal Convenţiei Internaţionale pentru Drepturi Civile şi Politiceîn 1966; Convenţia Internaţională pentru Eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965; şi Convenţia pentru

rezolvarea disputelor în domeniile investiţiilor în 1965.



Atribuirea, natura şi consecinţele

personalităţii legale – câteva concluzii

Rezumatul de mai sus şi posibilele subiecte de dreptinternaţional demonstrează împreună limitele interacţiunii pescena internaţională a tuturor tipurilor de entităţi şi obligădreptul internaţional să pună bazele structurii contemporane arelaţiilor internaţionale. Curtea Internaţională a recunoscut în

mod clar multitudinea formelor personalităţii juridiceinternaţionale şi accentuează faptul că “subiectele de drept înorice sistem de drept nu sunt neapărat identice prin natura lor sau în extensia drepturilor lor”91. Există totuşi două categorii de bază – personalitatea obiectivă şi calificată. În primul caz,entitatea este subiect (de drept internaţional) al unor largiîntinderi de drepturi şi obligaţii internaţionale şi va fi în dreptsă fie acceptată ca un subiect internaţional de către oricare altsubiect de drept internaţional cu care intră în relaţii. Cu altecuvinte, va opera erga omnes. Înfiinţarea unei personalităţiobiective internaţionale va fi necesar mai greu de realizat şi vacere acţiunea (funcţionarea) comunităţii internaţionale ca unîntreg sau ca un element al său substanţial. Curtea a notat în

cazul Compensaţiilor că: “50 de state, reprezentând mareamajoritate a membrilor comunităţii internaţionale, au dreptul(puterea), în conformitate cu prevederile dreptuluiinternaţional, să înfiinţeze o entitate cu personalitate obiectivăinternaţională şi nu numai această personalitate va fi

91



recunoscută de către ele (state) ci şi capacitatea entităţii de aavea anumite cereri (pretenţii) internaţionale”92.

Pentru a deveni o personalitate calificată, pe de altă parte, supusă numai unui subiect consimţit, s-ar putea realizamult mai uşor şi mai clar, în acest caz, teoria fiind datoare sărecunoască practica existentă. Orice subiect legal poate acceptaca o altă entitate are personalitate proprie şi aceastădeterminare va opera numai in personam.

Statele sunt subiecte majore şi originale de drept

internaţional. Personalitatea lor derivă din natura şi structurasistemului internaţional. Crearea unui stat va fi un rezultat alunei satisfaceri în fapt al unor condiţii legal stipulate. Teoriaconstitutivă a recunoaşterii nu este pe deplin acceptabilă, deşi,recunoaşterea, desigur, este o dovadă valoroasă a îndepliniriicondiţiilor cerute. Toate statele, în virtutea principiului

egalităţii suveranităţii vor dobândi în aceeaşi măsură personalitatea legală internaţională. S-a afirmat că uneleorganizaţii internaţionale mai degrabă decât să fie subiectederivate de drept internaţional sunt comunităţi legale străinecare se autoguvernează şi au o personalitate moştenită directdin sistem şi constituie subiecte generale şi obiective de dreptinternaţional. Persoanele care nu sunt străine inclusivorganizaţiile non-guvernamentale sau individualităţile, vor fisubiecte derivate având doar acele capacităţi (puteri)internaţionale conferite în mod excepţional de subiectelenecesare dreptului internaţional. Acest punct de vedere poate ficontestat dar este adevărat că importanţa practicii prin marileorganizaţii internaţionale nu poate fi subestimată.

92



Rolul asemănător al Sfântului Scaun (în special înaintede 1929), precum şi experienţa Naţiunilor Unite demonstreazăcă o denumire derivată nu este satisfăcătoare. Importanţaacestora este legată de abilitatea lor de a-şi extinde limiteledrepturilor şi obligaţiilor internaţionale pe baza faptului căambele constituie instrumente şi practică subsecvenţă şi aucapacitatea de a influenţa crearea unor noi subiecte de dreptinternaţional şi joacă un rol în procesul de creare a normelor.

Recunoaşterea, încuviinţarea (aprobarea) sunt principii

importante în contextul personalităţii internaţionale nu numaicu privire la state şi la organizaţiile internaţionale ci la ovarietate de subiecte. Ele vor influenţa nu numai crearea unor noi subiecte ci şi definirea naturii lor, a drepturilor şiobligaţiilor ce le revin.

Personalitatea poate fi dobândită prin amestecul

prevederilor unor tratate, recunoaşterea şi acordul celorlaltesubiecte de drept internaţional. De exemplu, ComitetuluiInternaţional al Crucii Roşii, o organizaţie privată non-guvernamentală, subiect al dreptului elveţian i-au fostrecunoscute atribuţiile speciale în urma Convenţiei Crucii Roşiide la Geneva în 1949 şi a fost acceptat ca fiind capabil să intreîn acorduri internaţionale conform prevederilor dreptuluiinternaţional cu alte subiecte de drept internaţional, precum celcu EEC în Programul de Alimentaţie Mondială. O altă metodă posibilă de dobândire a personalităţii internaţionale este prinîncheierea unui acord între un subiect de drept internaţionalrecunoscut şi o entitate privată sub prevederile dreptuluiinternaţional. Acesta ar avea efectul de a transmite celei din

urmă personalitatea internaţională în contextul acordului în



cauză astfel încât să fie capabilă invocarea în domeniuldreptului internaţional a drepturilor ce derivă din acest acord.Această tendinţă poate să nu fie în întregime acceptabilă pentrustatele Lumii a Treia, din cauza perceperii unor prevederiimportante ale dreptului internaţional care pot fi modificatefoarte uşor. Personalitatea internaţională poate fi de asemeneadobândită în virtutea faptului că o entitate poate fi direct supusăunor obligaţii internaţionale. Acesta s-ar aplicaindividualităţilor în cazuri speciale precum crimele de război,

pirateria şi genocidul şi ar putea constitui pe viitor o modalitate prin care corporaţiile transnaţionale să poată fi acceptate ca personalităţi internaţionale.

Comunitatea are nevoie să privească ca pe o necesitate păstrarea stabilităţii internaţionale iar viaţa poate fi legată deanumite circumstanţe excepţionale. În cazul unor entităţi care

nu sunt state care nu sunt total dominate de un stat, vor apăreaca o comunitate care are nevoie să cunoască măcar regulilereferitoare la recurgerea la forţă sau legile pe timp de război. Nu se acceptă unele forme de personalităţi calificate în acestdomeniu care să elibereze aceste entităţi de asemenea obligaţiide respectare a legilor iar acest lucru ar afecta în mod clar cerinţele comunităţii. Problema determinantă aici este gradulde control efectiv menţinut de entitate în limitele saleteritoriale. Totuşi, chiar şi aşa, recunoaşterea ar putea învingeacest obstacol, aşa cum recunoaşterea Byelorusiei şi a Ucraineica entităţi statale non-suverane înainte de desfiinţarea UniuniiSovietice şi transformarea acestor entităţi în stateleindependente Belarus şi Ucraina au demonstrat.



Toate aceste entităţi pot fi uşor incluse în categoria personalităţilor calificate având un număr limitat de drepturi şiobligaţii întemeiate pe ideea neacceptării personalităţii lor. Nuexistă în prezent reguli care să conducă la extindereadrepturilor şi obligaţiilor unei personalităţi internaţionale.Acest lucru depinde de tipul de entitate avut în vedere, decererile şi pretenţiile sale, de funcţiile şi atitudinea adoptată decomunitatea internaţională. Excepţie aici fac statele care iaunaştere păstrând un număr egal de drepturi şi obligaţii. Aceste

entităţi cu personalitate obiectivă vor beneficia, s-a sugerat, deo percepere mai flexibilă a extinderii drepturilor şi obligaţiilor lor în forma unei mai largi interpretări a atributelor lor puse în practică. Totuşi în cazul subiectelor calificate, atributeleimplicate vor fi mult mai dificil de demonstrat şi acceptat, iar numărul drepturilor şi obligaţiilor lor va fi mult mai limitat.

Prezumţia va opera în alt sens.Catalogarea precisă a drepturilor şi obligaţiilor este prin

urmare imposibil de realizat dinainte. Capacitatea de afuncţiona pe scena internaţională în dezbaterile legale ale uneiasemenea descrieri ca nefiind una neobişnuită, în timp cecapacitatea de a încheia tratate va fi mai puţin răspândită. Prinurmare, Comisia de Drept Internaţional a notat că “acordurileîncheiate între entităţi, altele decât statele sau organizaţiileinternaţionale sunt prea eterogene ca şi grup pentru a constituio categorie generală, iar partea importantă a practiciiinternaţionale este prea diferită de caracteristicile unei categoriiatât de generale pentru a fi dedusă din ea”93. Precizarea acelor subiecte care pot fi internaţional responsabile este neclară, deşi

93



în general o asemenea entitate va avea responsabilitatea de a-şiextinde drepturile şi obligaţiile; dar multe probleme în acestdomeniu rămân nerezolvate. La fel, este controversat rolul decreare a normelor de către aceste entităţi dar practica tuturor subiectelor de drept internaţional este cu siguranţă un materialimportant care va atrage după sine descoperirea unor reguli şi principii de drept internaţional, în special în cazul entităţii încauză.

Personalitatea internaţională se concentrează nu atât pe

capacitatea unei entităţi de a avea drepturi şi obligaţii cât pereala atribuire a drepturilor şi obligaţiilor pe plan internaţional,determinată de o varietate de factori decurgând din pretenţiilederivate din atribuţiile prevăzute. Capacitatea procedurală în privinţa investirii, este importantă dar nu esenţială, dar în cazulunor entităţi non(ne)-individuale, aceasta va trebui să fie “în

poziţia de a avea cu privire la membrii săi, drepturi pe care săfie îndreptăţită să ceară să-i fie respectate”94. Acest lucru, anotat Curtea Internaţională, exprimă “un test esenţial dacă ungrup compus din state, triburi sau individualităţi poate pretindesă fie considerat entitate legală distinctă faţă de membrii săi”95.

Există un mare număr de entităţi care nu sunt subiectede drept internaţional care contribuie la evoluţia sistemuluiinternaţional. Participarea şi personalitatea sunt două concepte,dar rolul general jucat în dezvoltarea relaţiilor internaţionale şidreptul internaţional de individualităţi şi entităţi de diferitecategorii care nu sunt subiecte de drept internaţional, trebuieapreciat.

94

95



RAPORTUl dintre Dreptul internaţional

şi dreptul intern al statelor

Importanta si rolul statului în lumea modernă este unultot mai complex. Datorita concurenţei mondiale, comunicariitot mai rapide, nici chiar cele mai puternice state nu sunt pedeplin suverane. Independenţa şi strânsa legătură a caracterului

comercial internaţional contemporan cu societatea politicădetermină, practic, faptul că orice acţiune a unui stat poate avearepercusiuni puternice asupra sistemului de drept ca întreg dar şi asupra deciziilor luate tinind cont si de ifluenta celorlaltestate.

De aceea, realitatea se circumscrie conceptului de

suveranitate şi creşte necesitatea unei coordonări a problemelor mondiale sub forma unor intelegeri cu caracter de legeinternationala adoptate pentru combaterea neintelegerilor ceapar in mediile economice,a pericolelor care se abat asupramediului înconjurător şi nu in ultimul rind in ce privesteterorismul ca fenomen regional sau global.

Odată cu evoluţia şi extinderea dreptului internaţionalapar probleme legate de rolul jucat de stat în cadrul sistemuluiinternaţional şi în legătură cu relaţia dintre ordinea legalăinternă a unei anumite ţări şi legile şi principiile careguvernează comunitatea internaţională ca pe un întreg. Dreptul statului reglementează aspectele interne ale guvernării şi seconfruntă cu problemele apărute între indivizi, între indivizi

şi aparatul administrativ, pe când dreptul internaţional se



concentrează în primul rând asupra relaţiilor dintre state.Sunt multe exemple în care pot apărea probleme care potgenera dezacorduri între cele două sisteme96

Teorii

Pozitivismul susţine importanţa deosebită a statului şitinde să privească dreptul internaţional ca fiind fondat pe

acordul dinte state. In practica actuală, ilustrată de cutume şitratate se formulează rolul dreptului internaţional şi nustructurile formale, deducţiile teoretice sau stipulaţiile morale.Ca urmare, când pozitivişti precum Triepel sau Strupp facreferire la relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, ofac susţinând supremaţia statului şi a existenţei unei mari

diferenţe între funcţionarea celor două ordini legale. Aceastăteorie este cunoscută ca dualism (sau uneori pluralism) şi aratăcă legile sistemului de drept internaţional şi intern, existăseparat şi nu se poate presupune că unele, le resping pecelelalte.

Aceasta este din cauza naturii fundamental diferite a

relaţiilor din stat şi dintre state şi a structurii legale diferiteangajată pe de-o parte în stat, pe de altă parte între state. Cândlegislaţia internă permite exerciţiul regulilor de dreptinternaţionale este o manifestare de toleranţă ca un exemplu desupremă autoritate a statului faţă de propria-i jurisdicţie internă

96

De exemplu, o navă poate fi pusă sub urmărire pentru că este, cum se spune în termeni legaliîn ape teritoriale dar în dreptul internaţional ar fi tratată ca o parte a marilor continentale.



mai degrabă, decât o influenţă menţinută de dreptulinternaţional în sfera internă.

Acei autori care resping această teorie şi care adoptă oabordare monistă, fac parte din două categorii diferite: aceiacare, precum Lauterpacht, au o puternică poziţie etică cu o profundă implicare în domeniul drepturilor omului, şi ceilalţi, precum Kelsen, care îşi menţine poziţia monistă pe motive delogică formală. Moniştii au un punct de vedere unitar aldreptului ca un întreg şi se opun strictei divizări impusă de

pozitivişti.Curentul “naturalist” reprezentat de Anglia prin

lucrările lui Lauterpacht, priveşte prima funcţie a tuturor legilor ca fiind una preocupată de bunăstarea indivizilor şi sprijinăsupremaţia dreptului internaţional ca fiind cea mai bunămetodă disponibilă pentru a realiza acest lucru. Această

abordare este caracterizată de ideea unui sistem internaţional bazat pe suveranitate şi a absolutei independenţe a statelor şiîmpodobită cu încrederea în capacitatea regulilor de dreptinternaţional de a determina ordinea internaţională în sensulunui scop moral şi a justiţiei fundamentată pe respectuldrepturilor omului şi a bunăstării indivizilor.

Metoda pe care Kelsen îşi fundamentează teoriamonistă este vizibil diferită şi are la bază filozofia lui Kant.Legea este privită ca fiind o ordine care stabileşte tiparele decomportament ce ar trebui urmate împreună cu prevederi cecuprind sancţiuni care sunt aplicate oricărei acţiuni ilegale aunei conduite. Din moment ce aceeaşi definiţie cuprinde atâtsfera internă cât şi cea internaţională, unitatea logică este

depăşită şi din cauză că statele datorează relaţiile legale dintre



ele, regulilor dreptului internaţional de pe poziţie de egalitatedar neputând fi egale în faţa legii fără o regulă care săreglementeze acest lucru, rezultă că dreptul internaţional este superior sau esenţial în relatia sa cu dreptul intern.

S-a făcut întotdeauna referire la sistemul ierarhic al luiKelsen în care legalitatea unei anumite reguli este afirmatăodată ce este conformă regulii anterioare. Acest proces princare se face referire la legile anterioare sau la cele superioare sesfârşeşte cu aşa numita normă de bază a ordinii legale. Totuşi

această normă simplă este simplă numai în sens relativ, datfiind caracterul legal al statelor, jurisdicţia, suveranitatea şiegalitatea lor este întemeiată de către dreptul internaţional. Deaceea, Kelsen arată unitatea întregii ordini legale pe baza predominării dreptului internaţional declarând că norma de bază a ordinii legale internaţionale, este motivul primordial de

validare a legilor naţionale.A treia abordare, fiind într-o oarecare măsură, o

modificare a poziţiei dualiste şi formulată de Fitemaurice şiRousseau, printre alţii, încearcă să creeze un cadru teoreticlegat de realitate. Această abordare începe prin a nega faptul căexistă orice domeniu comun de operare între dreptulinternaţional şi cel al statului determinând ca un sistem să fieinferior sau superior celuilalt. Fiecare este suprem în propria sasferă precum dreptul francez şi dreptul englez sunt în Franţa şiAnglia. Şi nu se poate vorbi despre supremaţia dreptuluifrancez asupra dreptului englez ci de două sisteme legaledistincte, fiecare operând în domeniul său, astfel încât este posibil să tratăm în acelaşi mod, dreptul internaţional şi dreptul

statului. Ele sunt amândouă elementul legal conţinut de



sistemul intern şi internaţional şi există în ordini judiciarediferite.

Ceea ce se întâmplă adesea este un conflict de obligaţii,când statul cu sfera sa internă nu acţionează în concordanţă cuobligaţiile prevăzute de dreptul internaţional. Într-un asemeneacaz, poziţia internă, nu este afectată (nu este respinsă de oregulă contrară de drept internaţional) ci mai degrabă statul, pe plan internaţional a încălcat o lege a dreptului internaţional iar remediul va fi de domeniu internaţional, adică un protest

diplomatic sau o acţiune judiciară.Această metodă de rezolvare a problemei, nu cercetează

profund consideraţiile teoretice dar tinde să fie practică şi înacord cu majoritatea practicii statelor şi a deciziilor judiciareinternaţionale.

Rolul legilor interne în dreptul internaţional

Regula generală cu privire la poziţia dreptului internîn sfera internaţională este că un stat care a încălcat o prevedere de drept internaţional nu poate justifica acest lucru

invocând dreptul intern.Ca urmare, practica statelor şi anumite cazuri rezolvateau creat această prevedere şi a prevenit ca ţările implicate înlitigii internaţionale să invoce dreptul intern ca pe o metodă deîmpiedicare a respectării dreptului internaţional97. Aceasta este97 Art. 27 a Convenţiei de la Viena privitoare la Dreptul Tratatelor din 1969 arată că, în

ceea ce priveşte tratatele, o parte nu poate invoca prevederile dreptului intern ca pe o justificare

a neîncheierii unui acord internaţional, în timp ce art. 46(1) arată că un stat nu poate invocafaptul că acordul său referitor la un tratat care violează expres prevederile dreptului său intern



în afara cazului în care violarea legilor interne în chestiune afost “manifestă şi priveşte o lege de o importanţăfundamentală”98. Curtea a arătat de asemenea că nu este oobligaţie generală legală pentru state să se informeze despreevoluţia legislativă şi constituţională din alte state care potdeveni importante pentru relaţiile internaţionale cu aceste state.

Asemenea prevederi sunt cuprinse în cazurile-lege99.Curtea Internaţională, în cazul Aplicabilităţii obligaţiei

de arbitraj, a subliniat că “principiul fundamental de drept

internaţional are prioritate în faţa dreptului intern”100,Totuşi, o asemenea expresie a supremaţiei dreptului

internaţional asupra dreptului intern în faţa tribunalelor internaţionale, nu înseamnă că prevederile legislaţiei internesunt irelevante sau inutile. Dimpotrivă, rolul legilor interne estevital pentru funcţionarea sistemului internaţional. Una din

modalităţile care face posibilă înţelegerea şi descoperirea poziţiei legale a unui stat faţă de diferite probleme importante pentru dreptul internaţional este prin examinarea legilor interne. O ţară îşi va exprima opinia faţă de problemeleinternaţionale vitale, precum extinderea mării sale teritoriale,

privitoare la competenţa de a încheia tratate nu este valid.

98 Art. 46(2) statuează că o asemenea violare este expresă şi este obiectiv evidentă pentru oricestat care are o conduită în acord cu practica obişnuită şi cu buna credinţă.99 În arbitrarea cazului Cererii Alabamei din 1872, Statele Unite au obiectat când Regatul Unit

a permis unei nave confederate să navigheze de la Liverpool ca să jefuiască vasele americane.S-a susţinut că absenţa unei legislaţii britanice necesare pentru prevenirea construirii sau

plecării vaselor n-ar putea fi invocată în apărare iar Regatul nit este ca urmare responsabil pentru plata daunelor cauzate de jafurile vasului de război în cauză. În cazul Naţionalilor polonezi în Danzig, Curtea a declarat că un stat nu poate opune altui stat propria constituţieurmărind să ocolească obligaţiile care-i revin conform dreptului internaţional sau tratatelor în

vigoare”.100



daca jurisdicţia o va cere, sau condiţiile pentru dobândireanaţionalităţii prin intermediul legilor sale interne. De aceea,adesea, în cursul judecării unui caz, o curte internaţională vaconsidera că este necesar să studieze părţile relevante alelegislaţiei interne.

În completarea rolului dreptului intern de a arăta poziţialegală a unui stat faţă de probleme de importanţă internaţională,regulile de drept intern pot fi folosite ca dovezi ale acorduluisau dezacordului faţă de obligaţiile internaţionale101.

Nu în ultimul rând, în ciuda multelor funcţii aledreptului intern în sfera dreptului internaţional, trebuiemenţionat că prezenţa sau absenţa unor prevederi speciale astructurii legale a unui stat, inclusiv constituţia sa, dacă areuna, nu poate fi folosită pentru a evita obligaţiile internaţionale.Orice altă soluţie ar reda operaţiile dreptului internaţional în

mod mai degrabă nesigur.

Legea internaţională în faţa curţilor statului

Problema rolului dreptului internaţional în cadrulsistemului de drept intern este complicată şi există un număr deabordări diferite a acesteia. Statele au, desigur, obligaţiagenerală de a acţiona în conformitate cu regulile dreptului

101 Acest lucru a fost evidenţiat în cazul anumitor interese germane faţă de Silesia Poloneză de

Nord, când Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie a declarat că: “din punctul de vedere aldreptului internaţional şi al Curţii care este instituţia sa, legile statului sunt aproape fapte careexprimă voinţa şi constituie activităţi ale statelor în aceeaşi măsură ca şi deciziile legale saumăsurile administrative. Curtea nu este cu siguranţă obligată să interpreteze dreptul polonez;dar nu este nimic care să împiedice Curtea să judece în acest caz dacă în aplicarea acelor legi,

Polonia acţionează în conformitate cu obligaţiile sale faţă de Germania, cum prevedeConvenţia de la Geneva”



internaţional şi vor fi trase la răspundere pentru încălcarea lor fie că le-a comis organele sale legislative, executive sau judiciare. Tratatele dreptului internaţional, pot impune unelecerinţe legislaţiei interne ale statului.

O altă abordare, cunoscută ca doctrina încorporării,

susţine că dreptul internaţional este automat parte a dreptuluiintern fără a fi nevoie de interpunerea unei proceduri

constituţionale de ratificare102.. Această doctrină face referire şila dreptul cutumiar internaţional şi la diferite reguli care se

aplică tratatelor.

Dreptul cutumiar internaţional

În acest domeniu, doctrina încorporării a devenit principala abordare în multe din sistemele de drept intern . Este

o teorie înfiinţată de mult, datând din secolul 18, datorându-şievoluţia în acea perioadă considerabilelor discuţii care au avutloc pe marginea extinderii imunităţii diplomatice103.

Ca urmare, o regulă de drept internaţional va fiimplementată dacă ajunge să fie statutul sau decizia unei înaltecurţi.Orice proiect de lege aparţinând dreptului internaţional trebuie

să se dovedească a fi satisfăcător de “recunoscut şi aplicat în

102 Cel mai cunoscut exponent al acestei teorii este avocatul secolului 18, Blackstone care a

declarat în Comentariile sale că: “dreptul naţiunilor, indiferent de ce probleme ridică, care suntcu desăvârşire obiectul său de jurisdicţie, este adoptat în întregime de dreptul comun şi estesusţinut ca o parte a dreptului acelui teritoriu”103

În cazul Buvot v. Barbuit, lordul Talbot a declarat cu certitudine că “dreptul naţiunilor întotalitatea sa, era parte a dreptului Angliei”



propria ţară”104, altfel ar fi de aşa natură încât s-ar presupune căorice stat civilizat l-ar respinge.

Această doctrină a incorporării, modificată, a fost clar definită de lordul Atkin . El nota că: legea internaţională nueste validă, exceptând principiile acceptate şi adoptate de legeainternă… Curţile recunosc existenţa unui grup de legi pe carenaţiunile le acceptă. Pentru orice problemă judiciară ele cautăsă înţeleagă importanţa unei legi iar după ce o găsesc, o

incorporează în dreptul intern, aşa încât să nu existeneconcordanţă cu legile promulgate în fiecare stat sau în celedin urmă declarate de către tribunalele lor.

Orice regulă de drept cutumiar trebuie să se dovedeascăa fi o regulă validă de drept internaţional, nu numai o propunere nesusţinută.

Un efect al doctrinelor enunţate de practica judiciară acurţilor este ca dreptul internaţional să nu fie tratat ca o legestrăină ci într-o manieră evidentă, ca parte a dreptului intern.Asta înseamnă că în timp ce existenţa fiecărei legi străinetrebuie dovedită, curţile ţin cont de orice regulă de dreptinternaţional cum ar fi textele din cărţi, de exemplu, maidegrabă decât să ceară prezenţa şi mărturia unui expert.

104 Există chiar şi aşa o prezumţie în legea britanică conform căreia legislaţiatrebuie să fie de aşa natură încât să evite a fi în conflict cu dreptul

internaţional. Dacă un asemenea conflict are loc, legea internă are prioritateşi statul însuşi va trebui să se confrunte cu încălcarea unei reguli cutumiare.



Pentru stabilirea naturii şi existenţei oricărei legispeciale, curţile ar trebui să recurgă la studierea “tratatelelor internaţionale, convenţiilor, texte ale cărţilor, practică şi decizii judiciare”105 ale curţilor altor ţări.

Adevăratul principiu, a notat Shaw L.J. era că, “curţileengleze trebuie oricând să descopere care regulă de dreptinternaţional predomină şi să aplice acea regulă. Acest lucru amarcat apariţia unei importante abordări, care ar putea aveaconsecinţe importante, de exemplu, în domeniul drepturilor

omului.Dacă o asemenea lege există, se ridică problema, cum

să fie acceptată sau aplicată, în contextul dreptului intern.Aceasta, desigur, ar depinde de conţinutul precis al reguliiinternaţionale respective şi precum a notat Kerr L.J. nu existăîn dreptul internaţional o acţiune permisă împotriva statelor

membre, “ în faţa oricărei curţi naţionale”.

Tratatele

În ceea ce priveşte tratatele

106

, diferite reguli se aplicăcu privire la utilizarea lor în cadrul jurisdicţiei interne, dinmotive istorice şi politice întemeiate. În timp ce dreptulcutumiar se dezvoltă prin evoluţia practicii statelor, convenţiileinternaţionale iau forma unor contracte obligatorii pentrusemnatari. Pentru ca o cutumă să apară, este un lucru obişnuit

105

Vezi Malcolm N.Shaw International Law,Cambridge p.133.106 Vezi A.D.McNair The Law of Treaties,Oxford,1961,pp 81-97.



deşi nu întotdeauna necesar ca un număr de state să acţionezeîntr-un anume mod considerat a fi în conformitate cu legea.Totuşi, în circumstanţe normale, influenţa unui anumit stat nueste de obicei decisivă. În cazul tratatelor, statele implicate pot crea o nouă lege care să fie obligatorie pentru eleindiferent de practica anterioară sau contemporană. Cu altecuvinte, influenţa executivului este în general cu un impact mai

mare în cazul unui tratat decât în cazul unei reguli cutumiare.Ca urmare, tratatele sunt datoare a fi aplicate direct într-

un stat, fără o fază intermediară, după semnare şi ratificare şiînainte de operarea internă, executivul fiind în măsură sălegifereze fără legislatură. Din această cauză, orice abordare ateoriei incorporării a dreptului tratatelor a fost respinsă. Într-adevăr, în această privinţă se pare că se transformă mai multîntr-o relaţie particulară între ramurile executive şi legislative

ale guvernării, decât în nişte noţiuni preconcepute de dreptinternaţional.

În Regatul Unit, Coroana este cea care posedăautoritatea constituţională de a încheia tratate iar această prerogativă nu poate fi retrasă de către curţi. Totuşi, această putere, poate fi influenţată de legislaţie107. Rezultă că, tratatelenu pot opera prin ele însele într-un stat, ci au nevoie de unstatut care să le permită acest lucru. Coroana, în MareaBritanie, îşi menţine dreptul de a semna şi ratifica acordurileinternaţionale dar nu poate legifera în mod direct. Înainte ca untratat să devină parte a dreptului britanic, este necesar un Act al

107 Secţiunea 6 a Actului Alegerilor Parlamentului European din 1978 , prevedea, de

exemplu, că nici un tratat care prevedea creşterea atribuţiilor Parlamentului European n-ar firatificat de Regatul Unit, fără să fie în primul rând, aprobat de Parlament.



Parlamentului. Tratatele, aşa cum s-a afirmat uneori, nu suntaplicabile prin ele însele. Un tratat nu este parte a dreptului britanic în afara cazului în care şi până când, n-a fost incorporatîn lege, de către legislaţie.

De aceea, în ceea ce-i priveşte pe indivizi, asemeneatratate sunt res inter alia acta, din care pot rezulta drepturi şidatorită cărora pot fi privaţi de unele drepturi şi pot fisubiectele unor obligaţii. Când legislaţia în cauză se referăexpres la un tratat important dar incorporat, este posibil ca

acesta din urmă să se utilizeze pentru a constrânge prevederile primei. S-a discutat că ratificarea unui tratat internaţional (cândincorporarea nu a avut loc) poate da naştere unor pretenţiilegitime ca executivul, în lipsa unor indicaţii statutare,dimpotrivă, să acţioneze în conformitate cu tratatul.

Totuşi, tratatele privitoare la comportamentul pe timp

de război, cesiunea unor teritorii şi impunerea unor taxe pentrufondurile publice nu au nevoie de intervenţia unui act legislativ pentru a deveni obligatorii pentru cetăţenii unei ţări. O situaţieasemănătoare există cu privire la acordurile administrative mai puţin importante care nu necesită ratificarea lor susţinând căscopul lor nu este de a modifica dreptul intern. În anumitecazuri, Parlamentul îşi va da acordul dinainte pentru încheiereatratatelor în anumite domenii cu limite specificate, subiectele pentru termenii negociaţi ale unor tratate speciale fiind promulgate prin intermediul unui instrument statutar (legislaţiesecundară).

Există în dreptul englez, prezumţia că legislaţia trebuiesă fie constituită în aşa fel încât să se evite un conflict cu

dreptul internaţional. Acest lucru funcţionează, în special când



un Act al Parlamentului care vrea să pună în aplicare un tratat,este el însuşi neclar. Ca urmare, dacă prevederile unei legi careimplementează un tratat au mai multe înţelesuri, iar una dintreinterpretări este compatibilă cu termenii tratatului, iar celelalteinterpretări, nu sunt, atunci prima abordare va fi adoptată. Lor

Totuşi, când unele exprimări ale legilor sunt neclare,curţile sunt nevoite să le aplice indiferent dacă sunt sau nu înconflict cu acordurile internaţionale. Bineînţeles, oriceîncălcare a obligaţiilor internaţionale, va atrage răspunderea

UK, la nivel internaţional, indiferent de consideraţiile interne.Au fost făcute unele încercări, în trecut, de a se consideratratatele în contextul legislaţiei interne, nu prin promulgarea lor directă sau ca indicaţii ale ordinii publice, în special cu privirela tratatele care prevăd drepturile omului şi se pare că trebuieluate în considerare pentru a interpreta prevederile neclare.

O problemă specială ridicată în cazul implementăriiobligaţiilor internaţionale este legată de sancţiunile Naţiunilor Unite.. O asemenea legislaţie secundară tinde să fie detailată şidă posibilitatea apariţiei unor diferite interpretări. Trebuie notatcă importanţa şi aplicarea prevederilor Uniunii Europene poatefi de asemenea o problemă108.

În interpretarea tratatelor internaţionale incorporate delege, Curţile engleze au adoptat o abordare mai largă decât cea pentru interpretarea legală a cutumelor. Într-o situaţie oarecumspecială, se află, Actul Drepturilor Omului din 1998 care a

108 Obligaţia cuprinsă în art. 29 al Statutului Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie adoptată prin supunerea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, conformrezoluţiei 827 (1993) a tuturor statelor să coopereze cu Tribunalul şi în special, “să se supună

fără a amâna prea mult acest lucru prin cererea unei asistenţe (ajutor) sau a unui ordin dat deCamera de Judecată”



cuprins Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Secţiunea3(1) prevede că “atâta timp cât este posibil, legislaţia primară şicea secundară trebuie să fie compatibilă cu Convenţiadrepturilor, deşi acest lucru nu afectează validitatea, acţiuneacontinuă sau ratificarea oricărei legislaţii primareincompatibile. Obligaţia impusă de secţiunea 3 este în modevident în legătură cu decretele anterioare şi subsecvente. Cândlegislaţia nu poate fi interpretată pentru a fi compatibilă cuConvenţia drepturilor, atunci o declaraţie a incompatibilităţii

poate fi făcută sub prevederile secţiunii 4, şi Parlamentul poateapoi să modifice prevederile care nu sunt conforme, subsecţiunea 10, Curţile au adoptat de asemenea o abordare mailargă a interpretării legislaţiei interne pentru a-i asiguracompatibilitatea cu, Convenţia. În procesul interpretăriilegislaţiei interne pentru a o face compatibilă, dacă e posibil, cu

Convenţia drepturilor, Curţile trebuie să ţină cont de jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi aceasta nu este o prevedere impunând o obligaţie pentru aceste cazuri-legi. Referirea ar trebui făcută deasemenea la creşterea importanţei intrării în ComunităţileEuropene, în acest context. Cazul-lege al Comunităţilor demonstrează că drepturile fundamentale sunt o parte integralăa principiilor generale de drept, a căror observare încearcă s-oasigure Curtea Europeană de Justiţie. Sistemul prevede călegile Comunităţii u prioritate faţă de legile interne şi cădeciziile Curţii Europene trebuie să fie aplicate curţilor interneale statelor membre. Posibilitatea unei schimbări în acest sens,este importantă. În interpretarea legislaţiei interne făcută în

Actul Comunităţilor Europene din 1972, în care prima pare a fi



în conflict cu Tratatul de la Roma (înfiinţând o ComunitateEuropeană).

Statele Unite

În privinţa relaţiei dintre dreptul intern şi dreptulcutumiar internaţional, poziţia americană este similară practicii britanice, în afară de nevoia de a lua în considerare Constituţia.

Poziţia actuală acceptată este aceea că dreptulinternaţional cutumiar în Statele Unite, este dreptul federal, şideterminarea sa de către Curţile federale este supusă curţilor statului. Asemănarea cu abordarea din UK nu estesurprinzătoare, istoria comună, tradiţiile culturale şi

interzicerile paralele ale teoriilor, sunt evidente. Curţileamericane sunt legate de doctrina anterioară, şi de necesitateade a proceda în conformitate cu deciziile luate în cazurileanterioare şi trebuie să aplice şi legile care nu sunt înconcordanţă cu regulile dreptului internaţional cutumiar 109.

S-a notat că organismele politice şi juridice ale Statelor

Unite pot ignora dreptul internaţional dacă acesta se întâmplă“să controleze un act executiv”. Acest fapt a dat naştere multor controverse, precum relaţia generală între cutumă şi legileinconsecvente preexistente. Totuşi, s-a acceptat faptul că legile

109 Curtea de Apel, şi-a reafirmat poziţia în cazul Comitetului cetăţenilor Statelor Unite care trăiesc în Nicaragua v. Reagan, când s-a notat că “nici o

promulgare a Congresului nu poate fi contestată pe motiv că violeazădreptul cutumiar internaţional”.



înlocuiesc vechile tratate sau reguli cutumiare de dreptinternaţional. Trebuie să se ţină seama de Constituţie pentru cao curte să stabilească dacă o decizie a Curţii Internaţionale deJustiţie poate respinge o decizie obligatorie a Curţii Supreme aStatelor Unite şi deci să permită un remediu judiciar la oviolare a Constituţiei de către un individ.

Există, ca şi în dreptul englez, o prezumţie, că legislaţianu trebuie să ţină seama de dreptul internaţion110.

Alte cazuri apărute în faţa curţilor în care incorporarea prevederilor dreptului internaţional cutumiar, priveşte problemeale drepturilor omului, au fost rezolvate uneori cu succes,alteori nu. Încercarea de a se lua o hotărâre în Statele Unite,împotriva Republicii Argentina pentru torturarea propriilor cetăţeni, a fost totuşi fondată pe doctrina imunităţii străinilor, în

timp ce s-a susţinut că actele de “terorism internaţional” nu potfi judecate potrivit Actului plângerilor împotriva torturiistrăinilor.

Relativa convergenţă a practicii între Marea Britanie şiStatele Unite cu precizarea asimilării dreptului cutumiar nu estereflectată, în ceea ce priveşte regimul tratatelor internaţionale.În UK, ramura executivă este cea care negociază, semnează şiratifică acordurile internaţionale cu rezerva că, acţiunea parlamentară este necesară înainte ca prevederile acordului săfie acceptate ca parte a dreptului englez. În Statele Unite, pe de

110 In cazul Schroeder v. Bissell, “în afara cazului în care, se va vedea fărăîndoială că actul Congresului a intenţionat să nesocotească un principiu de

drept internaţional, prezumţia este că s-a intenţionat a fi în conformitate cuacesta”



altă parte, Art. 6 Secţiunea 2 a Constituţiei, prevede că: “toatetratatele încheiate sau care vor fi încheiate sub autoritateaStatelor Unite vor fi considerate legi superioare ale statului, iar judecătorii fiecărui stat vor fi legaţi să respecte Constituţia înciuda contrarietăţii cu legile oricărui stat”.

Există de asemenea o diferenţă între metodele deaprobare ale tratatelor, Art. II al Constituţiei, notează că deşiPreşedintele are atribuţia de a încheia acorduri internaţionale,nu le poate ratifica fără acordul a cel puţin două treimi din

membrii Senatului.Există o excepţie, şi ce priveşte instituţia acordurilor

executive. Ele sunt încheiate de obicei, prin autoritateaPreşedintelui şi constituie tratate valide în cadrul dreptuluiinternaţional. Spre deosebire de tratatele obişnuite, creareaacordurilor executive nu este expres prevăzută de Constituţie ci

mai degrabă rezultă implicit din termenii săi şi din practicasubsecventă şi au fost utilizate în mod extensiv111.

Doctrinele americane, pentru înţelegerea dreptuluitratatelor, sunt fondate pe distincţia între tratate auto-executiveşi tratate care nu sunt auto-executive. Primele pot operaautomat în sfera internă fără nevoia oricărei legislaţiimunicipale, în timp ce, cele din urmă, au nevoie de acte deratificare înainte de a putea funcţiona în stat şi a se impunecurţilor americane. Tratatele auto-executive se aplică direct în111 Curtea Supremă, în cazurile care au urmat Acordului Litnov din 1933,care a stabilit recunoaşterea americană a guvernării sovietice şi a prevăzutrepartizarea unor datorii speciale către Statele Unite, datorate URSS-ului, aarătat că asemenea acorduri executive aveau un statut asemănător şi un rang

asemănător precum au tratatele încheiate de Preşedinte cu consultarea şiacordul Senatului sub Art. II al Constituţiei.



Statele Unite ca parte a legii supreme în stat, în timp ce aceleconvenţii numite ca nefiind auto-executive sunt obligate sătreacă printr-o transformare legislativă fără de care nu pot fi privite ca legal promulgate pentru cetăţenii americani sauinstituţiile statului.

Dar cum se poate şti când acordurile internaţionale intrăîntr-o categorie şi când în alta? Această problemă a fostabsorbită de Curţile Statelor Unite în mulţi ani, iar distincţia pare să fi fost făcută pe baza conţinutului politic. Cu alte

cuvinte, când tratatele implică probleme de definire şi expunere politică, problema ar trebui lăsată pe seama organelor legislative ale naţiunii, mai degrabă decât să opereze în modautomat.

Acesta înseamnă că o convenţie internaţională vadeveni lege a statului când termenii săi determină drepturile şi

obligaţiile cetăţenilor şi nu sunt în postura de a implica probleme politice, tratatul fiind privit totuşi ca nefiind unulauto-executiv.

Bineînţeles, asemenea generalizări duc la oconsiderabilă ambiguitate şi îndoială în cazul în care există maimulte tratate, şi întreaga problemă a fost reexaminată din nouîn 1952 în faţa Curţii Supreme a Californiei112.

112 în cazul Sei Fujii v. California. Reclamantul era un cetăţean japonez carea cumpărat nişte pământ în california, în 1948. Prin legislaţia promulgată înacel stat, străinii nu aveau dreptul să capete pământ. Pentru a preveni ca pământul să revină statului, reclamantul a susţinut printre altele, că oasemenea legislaţie nu era conformă Cartei Naţiunilor Unite, un tratat

internaţional care promova respectarea drepturilor omului fără distincţierasială.



Problema era, dacă, Carta Naţiunilor Unite, era un tratatauto-executiv în virtutea căruia era parte a dreptului statului şiar înlocui legile locale neconforme. Curtea a declarat că, pentruluarea unei decizii în sensul că este un tratat auto-executiv saunu, va trebui să consulte însuşi tratatul şi să încerce să deducăintenţia semnatarilor şi să examineze circumstanţele relevante.

Curtea a concluzionat după o cercetare amănunţită că prevederile relevante ale Cartei Naţiunilor Unite nu erau auto-executive. Ele stabileau numeroase principii şi obiective ale

Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar nu “impun obligaţii legale pentru fiecare membru al naţiunilor şi nu creează drepturi pentru persoane private”113. Curtea a susţinut că era evident căacţiunea legislativă urmată de semnatari poate realizatransformarea principiilor Naţiunilor Unite, în legi interneobligatorii pentru toţi cetăţenii statelor.

Precum în sistemul din UK, este posibil pentrulegislatura americană să acţioneze fără a ţine cont de regulilede drept internaţional şi chiar în sens contrar acestora, iar înacest caz, legislaţia va fi supremă în cadrul jurisdicţieiamericane.

Totuşi, există prezumţia că, Congresul nu va legifera însens contrar obligaţiilor internaţionale ale statului şi un principiu al interpretării conform căruia când un act sau untratat au acelaşi subiect, curţile vor încerca să le interpretezedându-le efect amândorura fără a lua măsuri contrare vreunuiadintre ele. Când cele două sunt inconsecvente regula generalăeste ca ultima apărută să triumfe, dat fiind caracterul auto-executiv al tratatului.

113



Problema unui posibil conflict între obligaţiile tratatelor şi legislaţia internă a apărut şi în cazul Statelor Unite v.Organizaţia de Eliberare a Palestinei. Actul Anti-terorism alanului precedent, prevederea închiderea tuturor birourilor Organizaţiei în Statele Unite iar acest lucru, a determinatProcurorul General să includă Organizaţia într-o misiune a Naţiunilor Unite, acţiune care ar fi încălcat obligaţiile Statelor Unite faţă de Acordul Cartierului General al Naţiunilor Unite.Totuşi, Curtea Districtuală a considerat că nu este clar că

legislaţia a prevăzut în mod inechivoc ca obligaţiile decurgânddin Acordul Cartierului General al Naţiunilor Unite, un tratatvalid, să fie violate.

Curtea a notat că trebuie acordată o consideraţiedeosebită interpretării unui tratat internaţional de către curteainternaţională respectivă, totuşi este “de recunoscut că în

dreptul internaţional, absenţa unei declaraţii clare şi expresecontrară regulilor procedurale ale forumului Statelor Unite,determină implementarea acelui tratat în Statul respectiv”. Caurmare, efectul recurgerii la o regulă procedurală internă estesă prevină aplicarea în orice situaţie a unei prevederi atratatului internaţional. Curtea Supremă, a afirmat deasemenea, că tratatele internaţionale, potrivit Constituţiei, eraurecunoscute ca “legi supreme în stat”, la fel cum sunt şi prevederile Constituţiei. Un Act al Congresului era “în deplinăegalitate” cu un tratat aşa încât ultima lege va interpreta untratat mai vechi fără a ajunge la un conflict.



Alte ţări

În alte ţări, unde a fost adoptat dreptul comun englez, precum majoritatea statelor Commonwealth şi, de exemplu,Israelul este posibil să se spună că în general li se aplicăaceleaşi principii. Dreptul cutumiar este privit pe întreg ca o parte a dreptului statului, Legile interne se presupune a nu fi înneconcordanţă cu regulile dreptului internaţional dar în cazuride conflict, cele dintâi vor avea prioritate.

Opinia că, dreptul internaţional cutumiar formează o parte a dreptului intern al Canadei a fost reafirmată într-unnumăr de cazuri. Aceasta a fost acceptată în Noua Zeelandă şiîn Australia. Relaţia dintre tratate şi dreptul intern a fostexaminată de Înalta Curte a Australiei în cazul MinisteruluiStatului pentru Imigrare şi Probleme Etnice v. Ah Him Teoh

FC. Curtea a susţinut doctrina tradiţională în sensul că prevederile tratatelor internaţionale la care Australia este partenu formează o parte a dreptului Australiei şi nu dau naştereunor drepturi în afara cazului acelor prevederi care au fost înmod legal incorporate în dreptul intern prin lege. Aceasta, dincauza separării constituţională a funcţiilor în cea executivă care

creează şi ratifică tratatele şi cea legislativă care creează şimodifică legi. Majoritatea Curţilor, totuşi, au continuat săsusţină faptul că dacă un tratat n-a fost incorporat, nu înseamnăcă ratificarea sa de către executiv, nu are semnificaţie pentrudreptul australian. Dacă o lege sau o legislaţie subordonată eraambiguă, Curţile ar trebui să le susţină pe acelea care sunt în

acord cu obligaţiile Australiei izvorâte dintr-un anumit tratat, în



timp ce legea, în general va fi interpretată atât cât permitelimba pe care o foloseşte în aşa fel încât să fie în conformitateşi nu în conflict cu regulile de drept internaţional existente.Într-adevăr, Curtea a observat că o concepţie restrânsă aambiguităţii, în acest context, ar trebui respinsă. Referindu-sela Ex Parte Brind, Curtea a statuat că acest principiu nu estealtceva decât un principiu de interpretare, şi că nu aveauimportanţă termenii tratatului pentru dreptul intern. În afară deaceastă opinie, în general consecventă, în cadrul doctrinelor de

drept comun, majoritatea Curţilor au avut în vedere faptul căratificarea unei convenţii în sine, constituie baza adecvată aunei pretenţii legitime (în afara cazului în care, există unele prevederi statutare sau executive, contrare) ca cei care iaudecizii administrative să procedeze în conformitate cu oconvenţie neincorporată dar ratificată. Această prezumţie

specială este controversată în doctrina legală, dar este unexemplu interesant al faptului că cei care iau decizii pe planintern nu pot fi presupuşi a fi întotdeauna imuni faţă deinfluenţa obligaţiilor asumate de către statul lor.

Deşi abordarea de bază a fost adoptată de majoritatealegilor de drept comun este clar că apar complicaţii când statulîn cauză are o constituţie scrisă indiferent că se face sau nu oreferire expresă în ea la regimul acordurilor internaţionale. Unexemplu, în acest sens este India, a cărui constituţie facereferire doar în termeni vagi la termenii dreptului internaţional,în timp ce, prin contrast, constituţia Irlandei statuează că ţaranu va fi legată de nici un tratat care presupune unele taxeasupra fondurilor publice, în afara cazului în care termenii

acordului fuseseră aprobaţi de către Dáil. În art. 169(3) a



constituţiei Ciprului, tratatele sunt încheiate în conformitate cuacea prevedere care este publicată în Gazeta Oficială aRepublicii “având forţă superioară faţă de orice legi interne, cucondiţia, ca asemenea convenţii, tratate sau acorduri să fieaplicate şi de cealaltă parte”. În asemenea cazuri, când există oconstituţie scrisă, pot apărea serioase probleme de dreptconstituţional, iar situaţia respectivă trebuie luată înconsiderare, în contextul propriu, politic. Dar în general,dreptul comun intern, tinde să adopte, abordarea britanică.

Practica acestor state care au un sistem de drept civil, bazat la începuturile sale, pe dreptul roman, are anumitediferenţe faţă de practica altor state.

Dreptul de bază al Republicii Federale Germania, deexemplu, statuează în mod expres, în art. 25, că “regulilegenerale ale dreptului internaţional public sunt parte integrală a

dreptului federal. Vor avea precedent în faţa legilor, şi vor creaîn mod direct drepturi şi obligaţii pentru locuitorii teritoriuluifederal. Această prevedere, care nu numai că tratează dreptulinternaţional ca parte a dreptului intern dar îl priveşte ca fiindsuperior legislaţiei interne, fiind subiectul unor maricontroverse, atât doctrinarii cât şi juriştii au încercat săstabilească dacă regulile de drept internaţional vor anulalegislaţia internă inconsecventă sau dacă regulile internaţionale puteau nesocoti constituţia. În mod asemănător, expresia“reguli generale ale dreptului internaţional public” aduce probleme de interpretare, referindu-se la toate aspecteledreptului internaţional, inclusiv la cutume şi tratate sau doar la principiile generale comune pentru toate statele sau numai

pentru anumite naţiuni.



În ceea ce priveşte tratatele, curţile federale germane, le privesc ca fiind superioare legislaţiei interne, deşi nu le este permis să opereze în sensul afectării constituţiei. Art. 59 aConstituţiei, declară că tratatele care reglementează relaţiile politice ale federaţiei sau cuprind probleme ale legislaţieifederale, necesită acordul sau participarea, în conformitate cudreptul federal, a organelor competente în cazuri specifice pentru o asemenea legislaţie federală. Asemenea tratate, vor ficonsiderate ca incorporate dreptului german, dar cu statutul (nu

superior) unei legi federale. Asemenea legi pot într-adevăr săfie invocate în faţa curţilor pe motivele unor plângericonstituţionale, dacă tratatul respectiv, conţine prevederi careîncalcă sfera legală a indivizilor.

Art. 9(1) a Constituţiei Olandei din 1983, specificănecesitatea aprobării Parlamentului înainte ca denunţarea

tratatelor să devină obligatorie, în timp ce art. 91(3) prevede căorice prevederi ale tratatului care sunt în conflict cuConstituţia, sau care ar da naştere unor conflicte cu aceasta, potfi aprobate de Camerele Parlamentului dacă cel puţin douătreimi din acestea votează pentru. Art. 94 prevede că regulilestatutare, în vigoare, în Regat, nu vor fi aplicabile dacăaplicarea lor este în conflict cu prevederile tratatelor care suntobligatorii pentru toate persoanele sau care sunt în conflict curezoluţiile adoptate de instituţiile internaţionale. Dreptulinternaţional cutumiar este considerat a fi aplicat pe plan intern,deşi se pare că, statutul său, va predomina în caz de conflict.Într-o prevedere cuprinsă în alte constituţii, art. 10 alConstituţiei italiene, de exemplu, din 1947, stipulează că

ordinea legală italiană “se va conforma cu regulile general



recunoscute ale dreptului internaţional”114. Art. 8(1) alConstituţiei Portugaliei prevede că, regulile şi principiilegenerale de drept internaţional, inclusiv cel cutumiar, sunt parteintegrală a dreptului portughez.

Constituţia franceză din 1958, declară că, tratateleratificate în mod corespunzător şi publicate, vor opera, ca legiîn cadrul sistemului intern. Totuşi, constituţia prevede că, deşiîn principiu, Preşedintele Republicii este cel care negociază şiratifică tratatele, în special pe cele importante, precum sunt

tratatele comerciale care necesită unele cheltuieli, tratatele privitoare la organizaţiile internaţionale, tratate care aducmodificări legislaţiei, tratate care afectează statutul personal,sunt ratificate printr-un Act al Parlamentului. Odată celegislaţia relevantă a fost adoptată, acordul este promulgat şidevine obligatoriu în faţa curţilor. Art. 55 al Constituţiei

prevede că tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate înmod corespunzător, vor nesocoti, după publicare, legile interne,urmând ca tratatul sau acordul să fie aplicat de către cealaltă parte sau părţi semnatare. S-a acceptat de asemenea, că curţilefranceze pot declara o lege inaplicabilă pentru că este înconflict cu un tratat mai vechi. Totuşi, Curtea de Casaţie asusţinut că supremaţia acordurilor internaţionale faţă de dreptulintern, nu se extinde şi la prevederile constituţionale.

Federaţia Rusă a adoptat o nouă constituţie în 1993.Potrivit art. 86, Preşedintele negociază şi semnează tratatele şiratifică tratatele, în timp ce, potrivit art. 106 Consiliul Federal(camera superioară a Parlamentului federal) trebuie să ia în

114

Acest lucru indică faptul că dreptul cutumiar internaţional va înlăturalegislaţia comună naţională, nepotrivită.



considerare aceste legi federale adoptate de Duma Statului(camera inferioară) care privesc ratificarea şi denunţareaacordurilor internaţionale. Curtea Constituţională poate revizuitratatele din punctul de vedere al constituţionalităţii lor, tratatecare nu au fost încă în vigoare (art. 125(2)) şi tratatele care suntcontrare Constituţiei, nu vor fi promulgate (art. 125(6)). Art.15(6) a noii constituţii prevede că “principiile generalrecunoscute, normele de drept internaţional şi tratateleinternaţionale ale Federaţiei Ruse, ar trebui să constituie o parte

a sistemului său de drept. Dacă un tratat internaţional alFederaţiei Ruse, creează alte reguli decât cele stipulate de cătrelege, atunci regulile tratatului internaţional se vor aplica”. Deci,atât dreptul tratatelor, cât şi dreptul cutumiar, sunt incorporateîn dreptul rus, iar regulile cuprinse în tratate au un statutsuperior legilor interne. Curtea Constituţională a recunoscut

faptul că dreptul cutumiar internaţional şi tratateleinternaţionale ratificate de Rusia, sunt norme incorporate îndreptul rus.

Potrivit art. 73(3) al Constituţiei japoneze din 1946,Cabinetul are autoritatea de a încheia tratate, cu aprobareaanterioară şi subsecventă a Dietei, deşi acordurile executive potfi încheiate fără a fi nevoie de o asemenea aprobare, de obicei, printr-un simplu schimb de note. Promulgarea unui tratat, areloc prin publicarea în Gazeta Oficială, numită Emperor (Împăratul), după ce Dieta şi-a dat acordul şi Cabinetul aratificat acordul (art. 7). Art. 98(2) prevede că “tratateleîncheiate de Japonia şi devenite legi ale naţiunii, vor ficercetate cu încredere”, iar această prevedere este considerată

ca o incorporare a dreptului internaţional (amândouă), atât



tratatele, cât şi dreptul cutumiar, fiind relevante pentru sistemullegal al Japoniei. Japonia a întâmpinat o oarecare dificultate încontextul unei definiri relative a tratatelor auto-guvernatoare şia celor care nu sunt auto-guvernatoare.

Supravieţuirea atitudinilor adoptate de diferite ţări, faţăde dreptul comun şi tradiţiile dreptului civil conduce la câtevaconcluzii. Prima ar fi că stricta aderare la poziţia monistă saudualistă, nu va fi suficientă. Majoritatea ţărilor acceptăoperarea regulilor cutumiare în cadrul propriilor jurisdicţii,

presupunând că nu sunt contrare cu legile existente iar unelevor permite dreptului internaţional să aibă prioritate faţă delegile interne. Se poate spune că acesta este un elementimportant al extinderii principiilor şi protecţiei dreptuluiinternaţional indiferent că este permis de o anumită prevederesau de o ratificare constituţională sau de un caz-lege, ilustrează

superioritatea dreptului intern.Situaţia tratatelor este mult mai complexă, diferitele

atitudini fiind menţinute de diferite state. În unele ţări, anumitetratate vor fi aplicabile prin ele însele (auto-executive), în timpce altele trebuie să treacă prin procesul legislaţii interne. Existăţări, în care legislaţia internă este necesară pentru toateacordurile internaţionale, de exemplu, Belgia. Asta nuînseamnă că s-a stabilit un principiu general, potrivit căruia,tratatele au prioritate faţă de regulile interne. Unele ţări, permittratatelor să înlocuiască toate legile interne indiferent că au fostrealizate înainte sau după acorduri. Alte ţări, precum Norvegia,au adoptat o poziţie contrară. Când există constituţii scrise,apare un element în plus care complică situaţia iar câteva

stabilesc în mod rezonabil o ierarhie a incorporării legilor



ordinare, prevederilor constituţionale şi a dreptuluiinternaţional, care trebuie menţinută. Aceasta în special undeexistă un sistem federal. Depinde de fiecare ţară în parte dacăadoptă o listă proprie a preferinţelor.

Bineînţeles, opiniile atât de diverse, pot crea confuzie,dar în condiţiile actualului statut al dreptului internaţional, esteinevitabil ca aplicabilitatea sa şi sfera sa de acţiune să nu fie înstrânsă legătură cu ideile şi practicile dreptului intern. Într-adevăr, aceasta este din cauza aplicării nepotrivite a facilităţilor

care stau la dispoziţia dreptului internaţional, datorită cărora se poate considera că relaţia cu dreptul intern are o importanţămai mare decât una limitată. Aceasta din cauză că, unele curţidin stat aplică reguli ale dreptului internaţional, putânddetermina eficienţa legislaţiei internaţionale şi a creăriideciziilor judiciare.

Totuşi, a declara că regulile dreptului internaţional au prioritate faţă de toate legislaţiile interne relevante, ale tuturor timpurilor, este incorect în marea majoritate a cazurilor, i ar însemna o înlocuire a realului cu idealul. Statele, îşi păzesc propriile prerogative şi unele doresc să legifereze fără a fisupuse controlului din afară şi bineînţeles, există uneleimplicaţii democratice. Supremaţia consecventă a sistemelor dedrept interne asupra dreptului internaţional în sfera internă, nueste exclusivă dar există ca un principiu general de netăgăduit.

Este important să ne referim pe scurt la impactulUniunii Europene. Curtea Europeană de Justiţie, a susţinut cădreptul Comunităţii are supremaţie faţă de dreptul naţionalordinar, şi asupra dreptului intern constituţional. În completarea

creării tratatelor Comunităţii Europene, există o bogată



legislaţie secundară care în afara instituţiilor sale, se poateaplica şi statelor membre. Acesta ia forma regulamentelor,deciziilor şi directivelor. Dintre acestea, primele două suntdirect aplicabile în fiecare dintre ţări, fără a avea nevoie de olegislaţie care să le promulge. Este adevărat că legislaţia pentruacest tip de activitate a fost aprobată, de exemplu secţiunea2(1) a Actului Comunităţii Europene din 1972 din UK, care permite această formă de creare indirectă a legii şi deciasimilată în dreptul intern – deci statele membre au acceptat o

sursă de drept extrateritorial care să fie în anumite circumstanţeobligatorie pentru ele. Efectul acestui fapt este că în mod directdreptul Comunităţii avea prioritate în faţa legislaţieiinconsecvente a UK 115.

Hotărârile judecătoreşti, actele statului şi doctrinele legate de acestea

O problemă poate fi judecată dacă poate fi probată înconformitate cu legea. Asta ar însemna că problemele care sunt

115Acest lucru a fost confirmat de Camera Lorzilor în cazul Factortame Ltd

v. Secretarul de Stat al Transporturilor. S-a notat că una din consecinţeleintrării UK în Comunitatea Europeană şi a faptului că e parte a ActuluiComunităţilor Europene din 1972, a fost că hotărârile judecătoreştitemporare ar putea fi recunoscute, efectul lor fiind suspendarea aplicăriiunei legi în baza faptului că legislaţia în chestiune, încalcă dreptulComunităţii. Acesta este o ilustrare a efectului major al alăturării laComunitate în termenii sistemului legal Englez şi a principiilor legale

acceptate anterior. Greşeala este de a generaliza acest tip specific de relaţiecu sfera dreptului internaţional, ca întreg.



de competenţa ramurii executive a guvernării nu pot apărea înfaţa curţilor. Problema, dacă pot sau nu să apară în faţa curţilor ar face lumină într-un domeniu foarte nesigur, unde sfereleexecutivului şi judiciarului se unesc şi se suprapun. Un aspectimportant al justiţiabilităţii este doctrina actelor statului. Un actal statului în general are legătură cu activităţile executivului înrelaţii cu alte state, dar în contextul dreptului internaţional şi acurţilor statului se referă în special la doctrina potrivit căruianici un stat nu-şi poate exercita jurisdicţia asupra unui alt stat.

Acest lucru se bazează pe principiile suveranităţii şi egalităţiiîntre state.

Legislaţia poate influenţa, bineînţeles, ca problema săfie judiciabilă sau nu şi suverană, iar imunitatea este relevantăîn acest caz, precum este şi fundamentarea pe principiilesuveranităţii şi a egalităţii dintre state116.

Non-justiţiabilitatea, în esenţă, ca o dovadă, dinmoment ce nu se poate dovedi dacă doctrina imunităţii prevededreptul curţilor de a-şi exercita jurisdicţia în aceste cazuri, estedeci de datoria statului să-şi afirme imunitatea şi să înlăture piedicile jurisdicţionale. Într-adevăr, indiferent că non- justiţiabilitatea, în sensul de mai sus, are legătură cu,

116 Actul de Imunitate al UK din 1978, de exemplu, a schimbat imunitateasuverană pe tranzacţiile comerciale. Una dintre problemele cu care s-aconfruntat Curtea de Apel în cazul Maclaine Watson v. Consiliul Financiar Internaţional a fost, dacă în asemenea circumstanţe, doctrina imposibilităţiide a apărea în justiţie, a supravieţuit. S-a arătat că, cele 2 concepte, aleimunităţi şi a neprezentării în faţa justiţiei trebuie considerate a fi separate,iar principiul Buttes, a non-justiţiabilităţii putea fi folosit pentru a preveni

procedurile folosite împotriva statelor, pe probleme comerciale, contrareActului.



reglementarea relaţiilor în state sau că situaţia se referă la oacţiune privată, problema imunităţii va depăşi invariabil relaţiastatului cu o individualitate care nu se vor referi la relaţii inter-statale. În practică, este adesea dificil să distingi conceptelediferite, deşi în final termenii incapacităţii reclamantului de aînlătura piedicile suveranităţii, sunt adesea, aceiaşi.

Lordul Oliver, în decizia Camerei Lorzilor a reafirmatesenţa doctrinei non-justiţiabilităţii. El a notat că era ipotetic

dacă, curţile în stat au sau nu competenţa de a lua hotărâri pentru promulgarea unor drepturi decurgând din tranzacţiiîncheiate de statele suverane, independente între ele, pe planuldreptului internaţional”. Totuşi, acest lucru nu însemna că ocurte nu trebuie să ţină cont sau să interpreteze un tratat.

Un tratat putea fi privit ca o parte a unui fundal care a

ridicat o anumită problemă. S-a subliniat că înfiinţareaConsiliului de către un grup de state, era un act suveran şi căatribuirea drepturilor şi obligaţiilor între statele membre aleConsiliului şi Consiliului însuşi, putea fi considerat a fi numai parte a cadrului internaţional. Cu alte cuvinte, situaţia se parecă implică nu numai forma Buttes a unui act al unui stat însensul non-justiţiabilităţii ci şi non-justiţiabilitatea din punctulde vedere al unui tratat neincorporat.

Curţile engleze este posibil să refuze a lua hotărâri în probleme care pot implica “distrugerea (afectarea) intereselor publice în domeniul relaţiilor internaţionale, a securităţiinaţionale şi a apărării”.

Principiul non-justiţiabilităţii, care presupune conceptul

unei acţiuni a unui stat trebuie să existe în cadrul unui sistem



internaţional fondat pe prezenţa unor state suverane şi formalegale între ele. Afirmând acest lucru, nu există îndoială căextinderea doctrinei este pusă sub semnul întrebării. În timp ce,curţile ar privi problema constituţionalităţii unei guvernăristrăine ca non-justiţiabilă, şi n-ar presupune, ca o regulăgenerală, validitatea actelor încheiate cu o capacitate suverană precum sunt legile constituţionale străine, ultima prezumţieeste subiectul unor excepţii.S-a arătat că dreptul internaţional a recunoscut faptul că o curte

naţională poate refuza să pună în aplicare acte legislative saude altă natură a statelor străine care au violat dreptulinternaţional. Lordul Steyn nota că extinderea excepţiei ordinii publice pentru recunoaşterea legilor străine de la încălcareadrepturilor omului la alte “încălcări flagrante a dreptuluiinternaţional” a fost corectă. Referirea a fost făcută la Carta

Naţiunilor Unite, la rezoluţiile obligatorii ale Consiliului deSecuritate şi la opinia internaţională, în general. LordulHope117, a arătat că orice excepţie de la acţiunea unei legi astatului, trebuie plasată în nişte limite foarte restrictive, “dar nuera nevoie de o restricţie pe motive de ordine publică ”cândeste clar fără discuţie, că o normă bine stabilită de dreptinternaţională, a fost violată”.

Curţile nu pot fi constrânse în exprimarea poziţiei lor faţă de activităţile străine suveran care implică o încălcare adreptului internaţional, în special în domeniul drepturilor

117 El a concluzionat că “un act legislativ al unui stat străin care încalcă înmod flagrant regulile stabilite ale dreptului internaţional nu vor fi

recunoscute de către curţile acestei ţări ca formând o parte a lex situs alacelui stat”.



omului şi nu pot fi împiedicate să cerceteze, în cazul uneidispute referitoare la drepturile private, validitatea unui actîncheiat de un cetăţean care acţionează în numele unui statsuveran. Este clar, faptul că, curţile vor privi sub un regim non- justiţiabil deciziile guvernării care privesc relaţiile de prieteniecu statele străine, pe baza faptului că regimul străin estedinainte recunoscut a fi domeniul guvernării şi a curţilor. Înspecial, un număr de cazuri au surprins prezumţia că deciziileexecutivului în privinţa statelor străine, respectiv protecţia

cetăţenilor britanici în străinătate, sunt non-justiţiabile.Această opinie este totuşi, subiectul unei caracterizări.

Acesta priveşte în special, evoluţia dreptului în sensul revizuirii judiciare în funcţie de scopul lui implicând executivul şi întermenii de “pretenţii legitime” sau a pretenţiei rezonabile că practica obişnuită, va continua. Când este vorba de protecţia

diplomatică a unui naţional în străinătate, Curtea de Apelconsideră că “Secretarul de Stat trebuie să fie liber să acordedeplină importanţă consideraţiilor ordinii juridice străine, carenu sunt justiţiabile. Totuşi, asta nu înseamnă că întregul proceseste scutit de cercetarea judiciară. Pretenţia legitimă acetăţeanului este ca plângerea sa să fie luată în considerare şică toţi factorii relevanţi vor fi puşi în balanţă. Curtea aconcluzionat că revizuirea judiciară ar trebui să fie acea căOficiul Commonweathului şi Oficiul pentru Străinii, contrar statutului lor, au refuzat să hotărască să reprezinte diplomatic pe cei a căror drepturi fundamentale fuseseră violate. Totuşi,nici o prevedere generală n-a putut fi statuată, fiind dependentăde circumstanţe precise. Curţile australiene, au arătat de

asemenea, importanţa separaţiei puterilor şi nevoia exercitării



unei precauţii considerabile, din partea curţilor cu privire laregimul străinilor.

Curţile Statelor Unite, în mod similar au recunoscutexistenţa unor domenii non-justiţiabile din motive politicesensibile. Aceasta se referă de obicei la doctrina politică şioperează pentru a împiedica luarea în considerare de către curţia problemelor politice delicate din domeniul afacerilor externe118. În mod asemănător, problemele legate de drepturilela moştenire a bunurilor unui stat străin, erau non-justiţiabile.

Mult va depinde de circumstanţele particulare a fiecărui caz în parte119. Plângerea era slab concentrată pe legitimitateaconduitei reclamanţilor în acel incident.

În contextul non-justiţiabilităţii, este relevantă doctrinaactului statului “A treia reafirmare a dreptului relaţiilor externeale Statelor Unite” prevede că “în absenţa unui tratat sau a altor

acorduri clare privind controlarea principiilor legale, CurţileStatelor Unite se vor abţine în general de la cercetarealegalităţii luării unei proprietăţi de către un stat străin peteritoriul său sau de la luarea unor decizii faţă de unele acte cu,118 În cazul Femeile Greenham împotriva (Cruise Missiles – proiectilenavigabile) v. Reagan, de exemplu, Curtea a susţinut, că o cerere dechemare în judecată pentru a preveni desfăşurarea în Statele Unite a

proiectilelor navigabile la o bază de forţă aeriană din UK, constituia o problemă politică non-justiţiabilă, nepotrivită pentru o rezoluţie judiciară.119 În cazul Linder v. Portocarrero, de exemplu, privitor la uciderea unuicetăţean american care lucra pentru guvernarea nicaraguană, de către forţelerebele (Contras), Circumscripţia XI a Curţii de Apel a Statelor Unite asusţinut că problema doctrinei politice nu era implicată, din moment ce plângerea nu privea nici legitimitatea regimului Statelor Unite în Nicaragua,

nici nu cerea Curţii să decidă cine are dreptate şi cine nu, în războiul civildin acea ţară.



caracter guvernamental a unui stat străin pe teritoriul său şiaplicabile acolo”.

În cazul Băncii Naţionale a Cubei v. Sabatino, CurteaSupremă a Statelor Unite, a susţinut că, conceptul de act alstatului nu era o regulă de drept internaţional public ci estelegat, în schimb, de probleme constituţionale interne. Era oregulă de interdicţie judiciară. Curtea a declarat că ramura judiciară nu va examina validitatea luării unor proprietăţi decătre o guvernare străină, pe teritoriul altei ţări, indiferent de

legalitatea acelei acţiuni în cadrul dreptului internaţional.Totuşi se pare că există o excepţie de la stricta doctrină aactelor statului, când prevederile relevante ale unui tratatspecifică pentru părţi standardul compensaţiei care trebuie plătită şi astfel sunt prevăzute, “principiile de control legal”.

1.1.Natura si dezvoltarea dreptului international public, stabilirea surselor si principiilor generale._________________________________________1

1.1.1. Legea şi rolul fortei în comunitatea mondială.................3

1.1.2. Raportul dintre dreptul international public si dreptul

intern al statelor............................................................ ...............41.1.3. Sistemul internaţional..................................................... ..6

2.2.1 Cutuma............................................................... ...............102.2.1.1 Consideraţii generale___________________________________102.2.1.2 Faptul material________________________________________132.2.1.3 Ce se înţelege prin practica statului?_______________________172.2.1.4 Opinio juris___________________________________________19



2.2.1.5 Susţinerea, cunoaşterea şi schimbările care au loc în dreptulcutumiar___________________________________________________222.2.1.5 Cutuma regională şi cea locală____________________________25

2.2.2 Tratatele______________________________________________282.2.3 Principiile generale de drept_______________________________35

2.2.3.1 Echitatea în dreptul internaţional................................42

2.2.4 Deciziile judiciare.......................................................... ....46

2.2.5 Doctrina................................................................. ............492.2.6 Alte posibile surse ale dreptului internaţional__________________51

2.2.6.1. Comisia de Drept Internaţional___________________________562.2.6.2. Alte organe, instituţii__________________________________582.2.6.3 Actele unilaterale______________________________________592.2.7 Ierarhia surselor şi jus cogens______________________________60

Subiectele dreptului internaţional..........................................63

Personalitatea juridică ...................................... .......................64

Statul...................................... ...................67suveran-subiect de drept international .................... ....67

Originea statalităţii (statului)...................................................67

Autodeterminarea şi formarea statului..........................70

Recunoaşterea............................................................. ...............72

Extinderea fenomenului de creare a statelor...........................73

Drepturile fundamentale ale statelor.......................................75Independenţa_______________________________________________75Egalitatea__________________________________________________78Co-existenţa paşnică__________________________________________79

Protectorii şi statele protejate.................................. .................80

Statele federale.................................................................... .......82



Entităţile teritoriale sui generis................................................85Teritoriile delegate şi încredinţate_______________________________85Germania 1945______________________________________________86

Condominium_______________________________________________87Teritoriile internaţionale_______________________________________89Taiwan____________________________________________________92Republica Turcă a Ciprului de Nord______________________________94Republica Democratică Arabă Sahara____________________________95Asociaţiile de state___________________________________________96Concluzii__________________________________________________99

Cazuri speciale........................................................... ..............101Orânduirea suveranităţii în Malta_______________________________101Sfântul Scaun şi oraşul Vatican________________________________102

Indivizii................................................................................ .....103

Atribuirea, natura şi consecinţele personalităţii legale – câtevaconcluzii........................................................................... .........106

RAPORTUl dintre Dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor...................................................................................112

Teorii............................................................................ .............113

Rolul legilor interne în dreptul internaţional.........................116Legea internaţională în faţa curţilor statului_______________________118Dreptul cutumiar internaţional_________________________________119

Tratatele........................................................ ...........................121

Statele Unite........................................................... ..................126

Alte ţări................................................................................... ..132

Hotărârile judecătoreşti, actele statului şi doctrinele legate deacestea................................................................................... ....140



DREPTUL DIPLOMATIC

Regulile care reglementează variate aspecte ale relaţiilor diplomatice constituie

una dintre expresiile vremelnice ale dreptului internaţional. De câte ori în istorie a fostsemnalat un grup de state co-existente, s-au dezvoltat cutume speciale referitoare la

felul în care ambasadorii sau alţi reprezentanţi speciali ai altor stat urmau să fie trataţi.

Diplomaţia, ca metodă de comunicare între variate părţi, incluzând negocierile

între agenţii recunoscuţi, este o veche situaţia iar prevederile legale internaţionale

guvernând manifestările acesteia, sunt rezultatul secolelor de practică a statului.

Privilegii speciale şi imunităţi legate de variatele tipuri de personal diplomatic, s-au

dezvoltat parţial ca o consecinţă a imunităţii străine, a independenţei şi egalităţii dintre

state şi parţial, ca o necesitate esenţială a unui sistem internaţional. Statele trebuie să

negocieze şi să se consulte între ele şi cu organizaţiile internaţionale, şi pentru a putea

face acest lucru, e nevoie de personal diplomatic. Din moment ce aceste persoane îşi

reprezintă statele în variate moduri, ele beneficiază de pe urma principiului legal al

suveranităţii statului. Aceasta este şi o problemă de avantaj practic.

Relaţiile diplomatice au fost desfăşurate în mod tradiţional prin intermediul

ambasadorilor şi a personalului ataşat, dar odată cu dezvoltarea schimburilor

comerciale, s-a înfiinţat şi extins un serviciu consular. Dezvoltarea comunicaţiilor

rapide, a stimulat crearea unor misiuni speciale menite a fi trimise în anumite zone, cu

scopuri precise, adesea împreună cu şeful de stat sau de guvern respectiv. Până la o

anumită limită, totuşi, apariţia telefonului, telegrafului, şi a faxului a diminuat

importanţa personalului diplomatic tradiţional prin consolidarea procesului de

centralizare. Dar totuşi, diplomaţii şi consulii îşi menţin unele funcţii utile pentru

colectarea informaţiilor şi menţinerea unor relaţii amicale şi au o prezenţă permanentă

în statele străine cu toate implicaţiile acestui fapt pentru activităţile comerciale şi

economice.

Domeniul imunităţilor diplomatice este unul dintre subiectele cele mai acceptate

şi necontroversate ale dreptului internaţional, astfel că, este în interesul tuturor statelor,

în cele din urmă, să menţină o direcţie constantă a relaţiilor diplomatice, deşi nu toate

statele se manifestă în conformitate cu aceasta. Aşa cum nota Curtea Internaţională în

cazul Personalului Diplomatic şi Consular al Statelor unite la Teheran: “reguliledreptului diplomatic, pe scurt constituie un regim auto-constitutiv, în care pe de o parte,

stau obligaţiile statului-primitor privitor la facilităţile, privilegiile şi imunităţile care

trebuie acordate misiunilor diplomatice, iar pe de altă parte, se prevede posibilul abuz al

membrilor misiunii şi se specifică mijloacele de care dispune statul-primitor în cazul

oricărui abuz”.

8064502 Suport de Curs Drept International Public1

Documents

Transcript of 8064502 Suport de Curs Drept International Public1