LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în Bucureşti. Studii: Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti între 1962 şi 1967. Doctor înistorie în 1972 cu o teză despre omul politic transilvănean Eugen Brote. Carieră universitară la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti:asistent din 1967, lector în 1977 (poziţia cea mai „înaltă" atinsă sub regimul comunist); profesor titular în 1990. Secretar general (1980-1983) şivicepreşedinte (1983-1990) al Comisiei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei, creată, din iniţiativa sa, cu ocazia Congresului Internaţional deŞtiinţe Istorice desfăşurat la Bucureşti (1980). Fondator şi director al Centrului de Istorie a Imaginarului înfiinţat în 1993 în cadrul Universităţiidin Bucureşti.Direcţii de cercetare: mişcarea naţională a românilor din Transilvania şi relaţiile dintre popoarele monarhiei habsbur-gice; istoriografia universalăşi românească şi unele probleme teoretice şi metodologice ale istoriei; istoria imaginarului (mitologii ştiinţifice, politice şi istorice).Cărţi publicate: Eugen Brote (1850-1912), Editura Litera, Bucureşti, 1974; Evoluţia istoriografiei române, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1976;Relationships between Romanians, Czechs, and Slovaks (1848-1914), Editura Academiei, Bucureşti, 1977; Mari istorici ai lumii, TipografiaUniversităţii Bucureşti, 1978; Das Jahrhundert der Marsianer (în colaborare cu Helga Abret), Heyne Verlag, MUnchen, 1984; Probleme degeografie istorică, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1985; L’ Exploration imaginaire de l’espace, La Decouverte, Paris, 1987; La Fin du monde.Une histoire sansfin, La Decouverte, Paris, 1989 (traducere în japoneză, 1992); La Mythologie scien-tifique du communisme, Paradigme,Caen-Orleans, 1993; Entre l’Ange et la Bete. Le mythe de l’Homme different de l’ Antiquite a nosjours, Pion, Paris, 1995 (traducere în spaniolă,1997); Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997.Lucrări apărute sub direcţia sa: Etudes d’historiographie, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1985; Great Historians from Antiquity to 1800. AnInternational Dictionary şi Great Historians of the Modern Age. An International Dictionaiy, Greenwood Press, New York-Westport-Londra,1989 şi 1991; Mituri istorice româneşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1995; Miturile comunismului românesc, voi. I—II, Editura UniversităţiiBucureşti, 1995-1997; Miturile comunismului românesc (reeditare), Nemira, Bucureşti, 1998.In pregătire: lntroduction ă V histoire de V imaginaire şi Essai sur le mythe de la longevite.

LUCIAN BOIA

Jocul cu trecutulISTORIA ÎNTRE ADEVĂR ŞI FICŢIUNEHUMANITASBUCUREŞTICoperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE© HUMANITAS, 1998 ISBN 973-28-0851-9

Către cititorCeea ce urmează nu are mai nimic în comun cu un tratat erudit de teorie a istoriei. Am făcut abstracţie, în mod deliberat, de aproape tot ce s-ascris în materie. Nu m-a interesat să reiau vechi argumente, ci să-mi expun propriile idei. Puţinele referiri bibliografice trimit la acele contribuţiicare mi-au oferit, în mai mare măsură, puncte de sprijin pentru o construcţie care, în ansamblu, îmi aparţine. Este o lucrare întru totul personală,ceea ce nu înseamnă că este şi întru totul originală. Nu pot gîndi altfel de cum gîndesc măcar unii dintre contemporanii mei. Se va observa lesnecă mă înscriu pe linia unui relativism ştiinţific, tot mai insistent afirmat de cîteva decenii încoace. Iar în perimetrul strict al istoriei, mă asociezinterpretărilor care iau în considerare textul sau discursul, ca elaborări relativ autonome faţă de trecutul la care se referă şi dependente totodatăde structurile imaginarului şi de acţiunea ideologiilor.Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci cînd m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nuam inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întîi ficţiunile cosmice,apoi impresionantul arsenal al „sfîrşi-tului lumii". M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Amurmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sînt inventaţi „oameni diferiţi" sau devin „diferiţi" oameni ca oricare alţii. Acestedrumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atît de simplu încît aproapenu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare pînă la cele maisavante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Pînă şi peplanetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.Cu atît mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. Asosit momentul să mă aplec asupra ei, încercînd să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nupoate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis. Mi-am propus, într-o primă etapă, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, sădescifrez sensurile raportării românilor la propria lor istorie. însă românii nu fac excepţie, decît prin anume accente particulare. Există o logică aistoriei în genere, un mecanism propriu reelaborării şi actualizării trecutului. Istoria îşi are condiţia eţi; despre această condiţie şi despre multealte lucruri în legătură cu istoria, aşa cum le înţelege autorul, va fi vorba în prezentul eseu.

Un cuvînt cu două înţelesuriInventăm cuvinte şi apoi ne lăsăm subjugaţi de ele. Fără cuvinte nu ar exista cunoaştere, dar tot cuvintele se constituie în entităţi independente,obstacole care se interpun între noi şi „lumea adevărată". Ne apropie şi în acelaşi timp ne îndepărtează de esenţa lucrurilor. Independenţa despirit presupune o stare de vigilenţă semantică, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.Istoria este un asemenea cuvînt derutant. Puţini se gîndesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o ştim cu toţii. Nici istoricii, cu puţine excepţii, numerg mai departe. Ei fac istoria mai curînd decît o gîndesc.Ar trebui de la bun început să fim puşi în gardă, fiindcă istoria, ca „ştiinţă", prezintă curioasa particularitate de a purta acelaşi nume cu obiectulcercetării ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim Ia fel două concepte diferite, oricît am vrea să le apropiem:istoria în desfăşurarea ei efectivă şi istoria ca reprezentare. Imaginea aspiră să se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, şi nu chiarinocentă. Identificarea celor doi termeni se hrăneşte din nevoia adînc resimţită de ancorare în trecut. Istoria este unica realitate pe care o puteminvoca (totul reducîndu-se pînă la urmă la istorie) şi ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimareşi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.Că ne aflăm în faţa unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum să reînvii istoria, cum să o aduci în prezent? Este prea mare pentru aîncăpea între copertele unei cărţi, prea mare pentru a fi cuprinsă fie şi între zidurile unei biblioteci.Atragerea istoriei spre noi presupune, aşadar, mai întîi de toate, un proces de selecţie. O selecţie extrem de drastică, în urma căreia ceea cerămîne, cantitativ vorbind, este infim faţă de „încărcătura" reală a trecutului. Se poate totuşi avansa, şi în această privinţă, un argumentsusceptibil de a ne linişti. Selectăm, fireşte, dar nu orice şi oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care oproducem este mai mică decît istoria reală, dar îi seamănă pînă la identificare. Este istoria cea mare redusă la scară, replica ei sintetică. Iată-neaparent asiguraţi. Cu condiţia de a avea o încredere nemărginită în cuvinte. Oare cuvintele nu ne joacă din nou o festă? Ce înseamnă: important,reprezentativ, semnificativ? Trebuie să mărturisim că nu înseamnă altceva decît ceea ce vrem noi să însemne.

S-a prăbuşit sau nu Imperiul Roman?In anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman al Apusului. Acest fapt poartă unnume universal celebru: „căderea Imperiului Roman". A fost privit multă vreme ca evenimentul major al întregii istorii; s-a prăbuşit atunci cea maiamplă şi mai durabilă construcţie politică pe care a cunoscut-o omenirea, şi-a încheiat cariera strălucitoarea civilizaţie antică şi s-a făcut marelepas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par să fi observat ceva. Cum să-şi imagineze de altfel că şi-au încheiat ziua înAntichitate şi s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat însă nici faptul mai prozaic al dispariţiei imperiului. O veche dilemă ne întîmpinăîn acest punct. Contemporanii sînt ei oare observatori privilegiaţi ai propriei istorii sau rătăcesc în neştire printre arcanele ei precum Fabricio delDongo pe cîmpul de bătălie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede şi se înţelege mai bine din interior sau din afară, de aproape sau dedeparte? Greu de spus care ar fi postul optim de observaţie, cu siguranţă însă că din fiecare loc istoria se vede diferit.Oamenii de la 476 aveau motivele lor să nu vadă nimic ieşit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenţă insolită. De cîteva generaţiifrontierele încetaseră de a mai fi impermeabile şi valuri de „barbari" se revărsau fără încetare în lumea romană. Provinciile erau deja pierdute.Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimitea însemnele imperiale la Constantinopol, recunoscînd autoritatea unui singur împărat. Ceea cemai tîrziu s-a considerat a fi o prăbuşire a putut părea în epocă drept reunificare. Imperiul devenea iarăşi unul. De altfel, principalele instituţiiromane au supravieţuit fatidicului an. Netulburaţi, vreme de încă trei sferturi de veac, consulii au continuat să se succeadă la Roma, întocmai casub imperiu sau, mai înainte, în timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a menţinut. Spre mijlocul secolului următor, împăratul de laConstantinopol, Iustinian, şi-a extins autoritatea efectivă asupra unei bune părţi din Imperiul de Apus, chiar dacă nu pentru multă vreme. Dealtfel, ceea ce erudiţii au numit mai tîrziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt şi de drept, pînă la sfîrşit, pînă la căderea Constantinopolului subturci, Imperiu Roman. în Apus, Carol cel Mare la anul 800 şi Otto cel Mare în 962 au reconstituit acelaşi imperiu. Oficial, „Sfîntul Imperiu Roman"a durat pînă în anul 1806, cînd Napoleon, pe cale de a ataşa Europa propriului său proiect imperial, a pus capăt ficţiunii, determinîndu-l peîmpăratul „roman" să-şi spună, mai modest, împărat al Austriei, ceea ce şi era în realitate. Pînă într-o epocă recentă, cînd construcţiile imperiales-au multiplicat (astăzi oricine poate deveni împărat dacă vrea şi dacă circumstanţele îi permit, aşa cum a procedat micul dictator Bokassa înAfrica Centrală), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal şi, evident, roman. Chiar Moscova şi-a început cariera imperialătransfigurîndu-se simbolic într-o a treia Romă (după Roma cea adevărată şi Constantinopol). S-a crezut multă vreme că formula romană esteultima alcătuire imperială, nemaiurmîndu-i decît sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cumlumea, evident, continua să existe, îşi continua existenţa şi imperiul, potrivit unei argumentaţii de o logică fără cusur.Se explică astfel de ce „căderea Imperiului Roman" a fost descoperită mult mai tîrziu. Evenimentul şi-a luat însă revanşa şi, timp de secole,faimoasa dată a stat înscrisă în cărţile de istorie cu cifre mai apăsate decît oricare alta. Dar, de cîtva timp, lucrurile iau o nouă întorsătură. Inmăsura în care structurile tind să ne preocupe mai mult decît evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacra, Romulus Augustulus— cui îi mai pasă de aceste personaje? Interpretările actuale se apropie oarecum (chiar dacă din motive diferite) de perspectiva celor care au trăitatunci si se deosebesc de teoria catastrofică a erudiţilor moderni care au concentrat şi dramatizat peste măsură procesul tranziţiei de laAntichitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un moment, ci cu o lungă evoluţie, cîteva secole înainte de prăbuşirea Imperiului Roman, cîtevasecole după, în cursul cărora s-a reelaborat un întreg sistem de civilizaţie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sintetizată în formula„Mahomed şi Carol cel Mare", este grăitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sînt Odoacru şiRomulus Augustulus, ci Mahomed şi Carol cel Mare, iar faza decisivă se deplasează din secolul al V-lea în secolele VII—VIII. Totodată,evoluţiile economice devin mai semnificative decît cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerirea arabă (Mahomed) ar fi rupt în două spaţiulmediteranean, ruinînd comerţul antic şi împingînd Europa Occidentală spre economia naturală şi sistemul social-instituţional al feudalismului(Carol cel Mare). Teza în sine nu a convins. Ea ilustra însă scoaterea discuţiei de sub obsedantul an 476 şi deschiderea ei spre o abordarestructurală, cu multiplele variante şi interpretări care decurg de aici.Ceea ce ne interesează pentru moment sînt avatarurile unui fapt care a început prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric incontumabil şi, în

2

sfîrşit, pare pe cale de a se dizolva în oceanul unei problematici infinit de complexe. Este sau nu semnificativ anul 476 ? Este un evenimentcrucial sau un non-eveniment? Să recunoaştem că nu trebuie decît o minimă doză de abilitate profesională pentru a argumenta la fel de bineprăbuşirea Imperiului Roman la sfîrşitul secolului al V-lea sau, dimpotrivă, supravieţuirea sa (ori, la alegere, diverse soluţii de compromis întreaceste două variante).

Cavalerii si microbiiNu s-ar putea spune că ciuma neagră ar fi o prezenţă nesemnificativă în istoria Europei. Nici că marea epidemie care a cuprins ţărmurileMediteranei şi Europa Occidentală în jurul anului 1348 ar fi trecut neobservată de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul luiBoccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveniment. Timp de cîteva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului şi, efectiv, unfactor major de mortalitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, însă nu intrau, decît cu totul ocazional, în preocupările lor. Mai curînd decîtsănătatea oamenilor, îi preocupa sănătatea statelor (explicabilă, aşadar, solicitudinea cu care au vegheat la căpătîiul muribundului ImperiuRoman). Cum se omorau oamenii între ei părea mai interesant decît modul cum erau ucişi de un microb invizibil.Să verificăm totuşi această afirmaţie. Am la îndemînă o istorie cît se poate de reprezentativă: Histoire generale du IVe siecle ă nos jours, editatăde Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze apărute spre sfîrşitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat în1894) tratează perioada 1270-1492, în nu mai puţin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o sută revin războiului de o sută de ani dintre Franţaşi Anglia, evocat în toate peripeţiile lui (în medie, o pagină pentru un an!). Ciuma, care s-a războit cu oamenii exact în aceeaşi vreme, este cevamai greu de găsit. în Franţa lipseşte cu desăvîrşire, devorată de evenimentele poli-tico-militare. Două rînduri, totuşi, la capitolul consacrat Italiei:„In anul următor o mare ciumă a devastat Italia (ea a fost minunat descrisă de Boccaccio)", de unde ar rezulta că principalul efect al ciumei a fostDecameronul. Epidemia engleză are totuşi dreptul la vreo zece rînduri. Autorul lor nu ignoră dezastrul demografic, dar trece repede peste el,pentru a zăbovi asupra creşterii salariilor, consecinţă a rarefierii mîinii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumătate dintrelocuitorii unei ţări, istoricii nu îşi pierd sîngele rece, fiindcă nu asta este în fond problema lor. Salariile sînt mai importante decît oamenii, iarconflictele politice şi militare mai importante decît orice.Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptînd unele lucrări de pionierat cu impact limitat asupra interpretărilor de ansamblu), cercetătoriitrecutului au descoperit demografia şi, o dată cu ea, medicina, corpul uman, sănătatea şi boala, naşterea, vîrstele omului, moartea... Le-audescoperit fiindcă toate acestea sînt astăzi probleme majore de societate. Şi astfel, epidemia de ciumă şi-a depăşit condiţia de evenimentanecdotic sau marginal şi a fost integrată în marele mecanism al istoriei. îi este imputată — nu exclusiv, dar în cea mai mare măsură — scădereacu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populaţiei Occidentului în veacul care a urmat primului val microbian (în cazul Franţei s-a avansatprocentul de 42%!). Nici un război nu a provocat vreodată o asemenea catastrofă. Singura comparaţie care ne vine în minte — sugerată deEmmanuel Le Roy Ladurie — este un război bacteriologic sau nuclear. Evul Mediu şi-a avut războiul său „nuclear", pe care istoricii l-au ignorat,orbiţi de faptele de arme mărunte ale războiului de o sută de ani, cu cavalerii săi în zale!Dar saga microbiană nu se opreşte aici. Cucerirea şi colonizarea Americii au fost la rîndu-le dublate de un invizibil dar cumplit războibacteriologic, încă mai devastator decît fusese ciuma în Europa. Nu brutalitatea conchista-dorilor, aşa cum s-a crezut, ci microbii purtaţi de ei ar fi dat lovitura de graţie civilizaţiilor amerindiene. Mecanismul acestui proces este numit, totde Le Roy Ladurie, „unificarea microbiană a lumii". Pînă în epoca modernă, diferitele spaţii de civilizaţie au evoluat separat, avîndu-şi fiecare nunumai propriul profil cultural, dar şi propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmări devastatoare din cauza faptului că populaţiineimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat în propriul lor spaţiu de evoluţie. Treptat, s-a produs oegalizare, o „piaţă comună microbiană", dar timp de secole tributul plătit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa supremă s-a petrecut înAmerica unde, între 1500 şi 1600, plafonul demografic s-ar fi prăbuşit de la zeci de milioane la numai cîteva milioane: un dezastru fără egal înîntreaga istorie a umanităţii.1Iată istorii care nu prea seamănă între ele. Nu ne propunem să arbitrăm între războinicii cavaleri medievali şi nu mai puţin agresivelemicroorganisme. Toate interpretările îşi au partea lor de justificare, după cum, putem fi siguri, toate exagerează, scoţînd prea mult în evidenţă peunii sau pe alţii dintre actorii istoriei. De altfel, nu există afirmaţie care să nu cuprindă în sine o exagerare, prin faptul inevitabil că nu poate fidecît „parţială". Adevărul complet şi perfect echilibrat nu are cum să fie prins în nici o formulă. Nu putem decît să luăm act de relativitateaoricărei alegeri, de imposibilitatea de a „cîntări" semnificaţiile cu un cîntar universal şi invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugerează ocompetiţie ge-neralizată între nenumăraţi factori efectivi sau potenţiali. Rîndurile lor cresc în ritmul propriei noastre curiozităţi. Cînd istoria era predominantevenimenţial-politică, situaţia încă mai putea fi cît de cît ţinută sub control. înclinarea actuală spre o istorie globală, cu alte cuvinte spre o istorienediscriminatorie, deschisă oricărei probleme, zdrobeşte complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul manifestat pentru mentalităţi şicomportamente, coborîrea la nivelul individului şi al vieţii cotidiene fac ca totul să fie semnificativ, egal de semnificativ, în funcţie de profilulanchetei pe care o întreprindem şi de perspectiva din care privim. Alimentaţia, sexul sau moda, şi chiar cele mai banale gesturi pot deveni la felde grăitoare sau chiar mai grăitoare decît indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabilă). Nu mai existăistorie, ci istorii. De fapt „istoria" nu a însemnat niciodată altceva decît „istorii". Doar că acum diversitatea a luat amploare, a devenit mult maivizibilă. în plus, sîntem şi noi mai dispuşi să percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerentă diversitate.

O lume de imaginiMultitudinea reînvierilor trecutului oferă un argument suficient pentru incapacitatea noastră de a-l reînvia cu adevărat. Istoria nu este realitate,ci reprezentare. Condiţia ei este aceea a imaginii. Nu însă asupra acestei constatări se manifestă dezacordul. Dezacordul priveşte conceptulînsuşi de imagine. Ne-am obişnuit să credem că imaginea, cel puţin o imagine corect elaborată, reflectă fidel un segment de realitate. Aşa să fieoare?

Note:

3

1 Informaţiile şi interpretările „microbiene" sînt preluate din articolul lui Emmanuel Le Roy Ladurie, „Un concept: l’unifica-tion microbienne dumonde (XIVe-XVIIe siecles)", în Le Territoire de ihistorien, II, Gallimard, Paris, 1978, pp. 37-97.

Din cînd în cînd, căţeluşa mea ridică ochii spre televizor. Renunţă însă după o secundă de cercetare. Scena reală ar fi pasionat-o, cu siguranţă.Dar nu simulacrul de viaţă derulat pe micul ecran. Nu este dispusă să participe la aşa ceva. Pare a fi conştientă de un fapt pe care telespectatoriinu îl ştiu sau nu vor să îl ştie. Şi anume că ceea ce se vede nu este adevărat!Atitudinea ei dovedeşte (cel puţin în raport cu gîndirea umană) un deficit de inteligenţă. Pe noi ne ajută inteligenţa să aşezăm punţi între lumidiferite şi să traducem realitatea în limbaj, iar limbajul în realitate. Dar tot inteligenţa ne întinde curse: ne apropie şi în aceeaşi măsură neîndepărtează de realitatea efectivă, predispunîndu-ne la acceptarea unui compromis, în care limbajul sau imaginea se substituie lumii adevărate.Capacitatea tipic umană de autoiluzionare explică şi uşurinţa manipulării prin imagine. Cînd revoluţia română din decembrie 1989 a fost transmisăîn direct în întreaga lume, nimeni nu s-a gîndit, în îmbulzeala evenimentelor, proiectate minut cu minut pe ecranul televizoarelor, că s-ar afla prinsîn plasa unei extraordinare manipulări. Cum să-ţi închipui aşa ceva cînd ceea ce vezi este adevărat, cu actorii autentici, cu scene filmate pe viu...Filmul documentar stîrnise la începuturile lui acelaşi gen de iluzie, satisfacţia descoperirii — în sfîrşit! — a unui martor obiectiv şi incoruptibil alistoriei. Istoria înscrisă pe peliculă părea a fi pur şi simplu istoria. A trebuit să treacă un timp pentru a se arăta primejdiile ascunse în spateleacestei tentaţii. Filmul documentar se poate apropia mai mult decît oricare alte mijloace de înregistrare, dacă nu de realitatea esenţială, cel puţinde suprafaţa ei, însă tot filmul documentar, tocmai fiindcă i se presupun asemenea virtuţi, poate şi minţi mai bine. Poate sugera, la nevoie, ointerpretare opusă cu 180 de grade realităţii, susţinută însă prin imagini extrase din cea mai pură realitate. Propaganda regimurilor totalitare a uzatdin plin de această oportunitate; dar nici în context democratic, documentarul filmat nu face şi nu poate să facă altceva decît să organizeze lumeapotrivit unor criterii ideologice, cu singura deosebire că într-o societate deschisă evantaiul acestora este mai larg şi mai nuanţat.Trăim într-o lume de imagini, de imaginijriultiple_şj, contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei. Dejdtfel,fiecare dintre noi ca îuseaiiiiia^I!ceya~decît o sumă de imagini, imaginea sa despre sine şi imaginile tuturor celorlalţi despre el ? în mod obiectivexistăm, dar niTi^vem accesTla noi înşine decît printr-un joc de imagini.Nu este uşor de decis care dintre imagini se află mai aproape sau mai departe de adevăr. In Tratatul de semiotică generală, Umberto Ecozăboveşte într-o notă detaliată asupra contradictoriilor reprezentări ale rinocerului. Timp de cîteva secole, impresionantul animal a fost receptatprin faimoasa gravură a lui Diirer care îl înfăţişează acoperit cu o platoşă de solzi. Fapt interesant şi cît se poate de grăitor pentru forţaimaginarului, reprezentarea aceasta fantezistă s-a prelungit pînă într-o perioadă cînd explorările africane îi puseseră deja pe europeni faţă în faţăcu rinocerul autentic. Astăzi rinocerul nu mai este desenat, ci fotografiat sau filmat. Eco se îndoieşte totuşi că fotografia ar fi mai realistă decîtinterpretarea lui Diirer. Solzii au dispărut, iar aparenţa este a unui animal cu pielea netedă. în fapt, dacă ne-am asuma riscul de a pune mîna peexotica creatură, s-ar putea să simţim ceva diferit de ceea ce sugerează atît gravura cît şi fotografia, oarecum între cele două_ reprezentări: o pieledură şi zgrunţuroasă, sugerată, într-un fel, prin amplificare, de solzii imaginaţi de Diirer. Atît desenul, cît şi fotografia sînt „traduceri", fiecare înpropriul limbaj, nu au cum să fie replici perfecte ale realităţii.Povestea cu rinocerul exprimă la o scară cu totul modestă ceea ce se petrece atunci cînd este vorba de reprezentarea istoriei, elaborare infinit maicomplexă decît dialectica imaginilor simple evocate pînă acum.Epistemologia joacă astăzi cartea relativismului. Adevărul absolut rămîne în urmă ca o formulă nespus de optimistă de secol XIX. Pentru KarlPopper (Logica descoperirii ştiinţifice) nimic nu poate fi confirmat definitiv, ci doar acceptat provizoriu; teoriile adevărate de astăzi au toateşansele să devină teoriile false de mîine! La Thomas Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice) „adevărul" se subordonează paradigmelor, acelormodele ştiinţifice globale pe care fiecare epocă şi le construieşte. O teorie este acceptabilă în măsura în care nu contrazice paradigma dominantă,altminteri, chiar „adevărată" să fie, nu are cum să se prindă în structurile acceptate ale cunoaşterii. La noi sinteze culturale, noi paradigme şi noiteorii. Nu mai zăbovim asupra anarhismului ştiinţific al unui Paul Feyerabend (Contra metodei), rebel faţă de orice autoritate şi de orice principii,adept al preceptului că în materie de cunoaştere „totul este bun"!Ştiinţa actuală se înfăţişează ca produs al civilizaţiei europene. Sînt exegeţi care îi neagă pretenţia de a reprezenta singura cale spre adevăr,îngrădind-o în sfera caracteristică reprezentărilor omului european. Dacă s-ar fi născut în China sau în India, este de presupus că ar fi arătataltfel. Alţi interpreţi ai fenomenului ştiinţific coboară analiza la nivelul destinelor individuale, inte-rogînd biografia savanţilor. Educaţia primită,cariera, conexiunile sociale, înclinaţiile religioase, ideologice şi politice, toate îşi lasă amprenta asupra operei ştiinţifice. Cum rămîne atunci cuobiectivitatea şi cu Adevărul ?Poate că răspunsul cel mai potrivit la această întrebare l-a dat marele fizician Niels Bohr, căruia i se atribuie următoarea butadă: „Un adevărprofund presupune că şi contrariul său este nu mai puţin un adevăr profund" !2ieşim încetul cu încetul din iluzia scientistă a veacului trecut. Li s-a pretins atunci pînă şi literaturii şi artei abordarea „corectă" a realităţii. Dar ceînseamnă în fond „realismul" literar şi artistic dacă nu un cod la fel de artificial ca oricare altul, cu nimic mai „realist" decît romantismul,simbolismul sau suprarealismul ? Ceea ce s-a numit realism nu spune în principiu nici mai mult, nici mai puţin despre esenţele realităţii; spunealtfel şi altceva. Să fie o pictură realistă de secol XIX, cu reprezentarea formal corectă (ceea ce este un fel de a spune) a unui subiect oarecare,mai aproape de esenţa lucrurilor decît o compoziţie medievală, centrată nu atît pe asemănare, cît pe valori şi semnificaţii, sau decît un tablousuprarealist, transpunere vizuală a meandrelor psihicului uman ?Note:2 Citat după Gerald Holton, L’imagination scientifique, Galli-mard, Paris, 1981, p. 120.Lumea reprezentărilor — ştiinţifice, artistice sau de orice fel — este alta decît lumea reală, oricîte punţi le-ar lega. Cît despre acurateţeareprezentărilor în raport cu realitatea se poate perora la nesfîrşit cu argumente pro şi contra. Aceasta nu înseamnă că adevărul ar fi egal cuminciuna. Trebuie să sperăm în capacitatea noastră de a ne apropia de realitate; dar oricît ne-am apropia, nu o putem privi decît cu propriii noştriochi.Condiţia istoriei nu are cum să fie alta, şi nu numai că nu este alta, dar prezintă complicaţii suplimentare. Mai întîi, complexitatea. Nimic nu estemai complex decît istoria, suma a tot ce se află în urma noastră. Totul este istorie! Apoi, şi mai ales, îndepărtarea de punctul de observaţie.Istoria înseamnă o sumă nesfîrşită de „irna_-gini" amestecate în felşTcrupTdar nu de imagini, ci de imagini derivate la rîndu^te din alte imagini

4

sau reprezentări. Nu avem acces direct la istorie, şi acest raport cu totul special dintre cercetător şi obiectul de studiu deosebeşte istoria demajoritatea ştiinţelor. Accesul este indirect, prin izvoare. Cuvîntul izvor sugerează el însuşi o iluzie. Vrea sa spună că deşi nu avem accesnemijlocit, avem totuşi acces la informaţii care izvorăsc dintr-o anumită realitate istorică, la ceva, cu alte cuvinte, foarte aproape de realitate,provenind din miezul însuşi al realităţii.O asemenea înţelegere a izvorului păcătuieşte printr-o doză excesivă de optimism. Izvoarele — în egală măsură scrise, iconografice sau orale —nu sînt produse de „istorie", ci de oameni, ele ne oferă de Ia bun început o istorie filtrată şi tradusă, o lume-de imagini peste care construim larîndu-ne alte lumi de imagini. Herodot nu este propriu-zis un izvor pentru lumea secolului al V-lea înainte de Cristos, ci pentru modul cumpriveau grecii sau anume greci lumea secolului respectiv, ceea ce este departe de a fi acelaşi lucru! Acum un veac şi jumătate, Leopold vonRanke, magistrul istoriografiei erudite şi critice, şi-a propus să refacă istoria „aşa cum a fost ea cu adevărat".. Printre sursele sale de predilecţiefigurau rapoartele ambasadorilor veneţieni. Sînt surse, fireşte, dar în mai mică măsură pentru istoria medievală şi modernă a Europei îndeplinătatea şi autenticitatea ei, cît pentru privirea veneţiană asupra lucrurilor.In căutarea unui grad sporit de certitudine, istoricii apelează astăzi, în măsură mai mare ca în trecut, la surse aparent neutre şi obiective. Dar oricîtde puţină „literatură" ar cuprinde un izvor, el este totuşi mediat, aşezat într-o tipologie prestabilită şi trecut inevitabil printr-o conştiinţă.Procesul-verbal al unui fapt nu este riguros acelaşi lucru cu faptul respectiv (la limită, poate fi substanţial diferit). Chiar o impersonală înşiruirede cifre este mai puţin obiectivă decît pare la prima vedere. Cifrele nu s-au aşezat singure. Calcularea şi dispunerea lor decurg dintr-ometodologie, iar metodologia înseamnă intenţie. în plus, prelucrarea statistică a realităţii implică reducerea la unitate a unor elemente şi fenomenedeloc identice. Statistica este ea însăşi o „imagine", cu partea ei de jiaevar, dar şi cu partea de „neadevăr". Orice izvor în-seamnă traducereaistoriei autentice într-un anume tip de dîscursTsălI de imagine. ~ ~S-ar putea crede că fac excepţie de la regulă vestigiile materiale directe. Informaţia arheologică ar fi în acest caz mai aproape de realitate, cel puţinde acel segment de realitate pe care îl încorporează, decît comunicarea filtrată prin cuvînt, scris sau imagine. Problema este că erodarea suferităde mărturiile materiale, ca şi izolarea lor de ţesătura vie de civilizaţie, fără a mai vorbi de caracterul aleatoriu al descoperirilor, le conferă, oricît de„adevărate" ar fi în concreteţea lor, o condiţie secundă, cel puţin la fel de îndepărtată de realitatea originară ca a „surselor-imagini". Este de altfelbine ştiut că pe acelaşi material arheologic, aparent atît de solid (dar şi atît de incomplet şi de lipsit de grai) se pot clădi cele mai diverse ipoteze.Ruinele albe şi tăcute ale Atenei — remarcabil, totuşi, conservate, în raport cu alte vestigii — ce sînt altceva decît imagini palide şi enigmaticeale unui polis cîndva colorat şi viu?

Despre structurile şi logica imaginaruluiîntre noi şi istorie, între noi şi lume, între noi şi noi înşine se interpune subtila ţesătură a imaginarului. Este o constatare care ne deschide unadintre cele mai fertile piste intelectuale ale ultimelor decenii. Imaginarul înseamnă,mai întîi de toate, o sumă de structuri mentale stabile.Maşinăria umană, cu întreaga-i încărcătură spirituală, pare programată să funcţioneze într-un anume registru. N*i putem gîndi şi simţi decîtomeneşte. Din acest punct de vedere, deosebirile dintre rase şi culturi, sau chiar dintre omul contemporan şi omul preistoric, nu trebuiesupra-apreciate. Ele ne par mari pentru că nu avem termen de comparaţie. Puşi în faţa unor fiinţe extraterestre, am percepe, în sfîrşit,caracteristicile fondului nostru comun, cu siguranţă deosebit de al celorlalţi. Structurile permanente — pe care le-am putea numi, urmîndu-i pePlaton şi pe Jung, arhetipuri — se concretizează însă, se combină şi se recompun fără încetare, în ritmurile unei istorii diversificate şi fluide.Imaginarul este în e^ală măsură nniyer-_saj si specific: universal în structurile lui fundamentale, specific în varietatea^înţruchipărilor sale/Tiparuleste acelaşi, conţinutul mereu alţiImăLgînăîurdesfide materialismul naiv al celor care-şi închipuie că reprezentările mentale îşi trag neapărat seva din lumea concretă. Nimic maipueril decît traducerea miturilor în termenii „rezonabili" ai unei istorii prozaice şi credibile. Imaginarul funcţionează autonom, potrivit propriilorreguli. El se poate hrăni sau nu din realitate, dar, oricum, topeşte materia pe care o utilizează în creuzetul său. Un mit istoric poate fi sau nuconstruit pe un adevăr, sau poate amesteca adevărul cu ficţiunea, dar sensul său, independent de materialul folosit, aparţine strict imaginarului.Convingerea că nimic nu se poate clădi decît pe realitate, că „nu iese fum fără foc", este cît se poate de curentă. Nu înseamnă că este şiadevărată. Imaginarul se mişcă perfect în afara realităţii, adesea o contrazice cu nonşalanţă, în ciuda oricăror evidenţe. Grecii antici au combinatcîteva scheme ale globului terestru care nu porneau, şi nu aveau cum să pornească, decît din imaginar. Cea mai durabilă dintre ele înfăţişa omasă continentală — una singură — în emisfera nordică, şi alta, similară, dispusă simetric în emisfera sudică. „Harta" aceasta a folosit-o Columb,navigînd spre Extremul Orient. Cum bine se ştie, a descoperit America, pe care a combătut-o însă cu înverşunare pînă la moarte, fiindcăgeografia lui imaginară nu îi permitea să o accepte. Cuba şi Haiti erau pentru el părţi ale Chinei; printre colibele sărăcăcioase ale indienilor,navigatorul genovez căuta palatul marelui han! Ipoteza unor savanţi greci care trăiseră cu două mii de ani în urmă se dovedea mai puternicădecît realitatea geografică bătătoare la ochi. Povestea a continuat, chiar amplificîndu-se, în emisfera sudică. Pînă spre sfîrşitul secolului alXVIII-lea, cînd explorările căpitanului Cook au spulberat definitiv ficţiunea continentului austral, generaţii de navigatori n-au încetat să-l caute,convinşi că trebuie să existe, o dată ce figura pe harta imaginară a lumii. Orice insuliţă pierdută în abisul de ape devenea o probă nu împotrivaexistenţei continentului, ci în favoarea sa: nu putea fi decît o porţiune a mult căutatului litoral austral!Războiul troian nu avea nevoie de un autentic război troian pentru a intra în istorie. Homer era îndeajuns. Dar chiar cei mai raţionalişti dintregreci nu au înţeles să renunţe la ceea ce părea a fi evenimentul inaugural al istoriei lor. Metoda de recuperare a fost simplă; s-a dat la o partefabulosul, rămînînd un război normal, ca oricare altul. Mulţi autori moderni au procedat la fel. Aventura lui Schliemann nu a făcut decît săcomplice interpretările. Arheologul german a descoperit ruinele Troiei, mergînd pur şi simplu pe urmele indicate de Homer, ceea ce părea aconfirma punct cu punct relatările Iliadei. Astăzi, istoricii nu mai văd lucrurile aşa. Para-frazîndu-l pe Giraudoux, s-ar putea spune că războiul cuTroia nu a avut niciodată loc. Troia este şi nu este Troia. Ruinele de la Hissarlîc şi dispunerea straturilor arheologice nu indică vreocorespondenţă semnificativă cu istoria legendară a Troiei antice. Şi aici, ca peste tot în lume, au fost conflicte şi războaie, oamenii s-au încăieratîn fel şi chip. Este singurul adevăr istoric care rămîne! în rest, datele „reale" (şi ele transfigurate în imaginar) care pot fi rezonabil extrase dinepopeea homerică privesc o epocă mult mai recentă, mai apropiată de geneza poemelor, decît acel secol al XH-lea, reper cronologic alpresupusului război troian.

5

La fel stau lucrurile cu fondarea Romei. Traducerea legendei în realitate nu dă pînă la urmă nimic convingător. Săpăturile arheologice pun înevidenţă o cu totul altă evoluţie a aşezării decît cea care ar rezulta din interpretarea materialului mitologic. Nodul gordian a fost în cele din următăiat de Georges Dumezil, marele exeget al miturilor indo-europene. El a arătat cum trama legendară a primelor secole de istorie romană adapteazăşi recompune elementele de bază ale fondului mitologic indo-european. Mitologia începuturilor Romei este construită tot pe mitologie, nu peistoria reală!3

Note:3 Cu privire la războiul troian şi, în genere, la perceperea mitologiei greceşti, trimitem la Paul Veyne: Les Grecs ont-ils cru ă leurs mythesl, Seuil,Paris, 1983 (traducere românească: Au crezut grecii în miturile lori, Univers-CEU Press, Bucureşti, 1996), şi la Moses I. Finlay: On a perdu laguerre de Troie, Les Belles Lettres, Paris, 1993. Dezacordul dintre arheologie şi mitologie în cazul întemeierii Romei şi istoriei sale timpurii esteînfăţişat în toate detaliile de Jacques Poucet: Les Origines de Rome. Tradition et Histoire, Publication des Facultes universitaires Saint-Louis,Bruxelles, 1985.Aceasta nu înseamnă că în structurile mitologice nu se pot prinde şi părţi de realitate. în lipsa unor credibile atestări documentare ar fi însăhazardat să procedăm, prin simplu demers „logic", la identificarea lor. Istoria nu este logică.

Istoria este sau nu este, atîta tot.Omul poate fi definit ca fiinţă fabulatoare. Nimic mai specific uman decît fabulaţia, acest joc nesfîrşit cu tot ce ne înconjoară, prelungit adeseapînă la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile.La prima vedere, jocul se prezintă cu totul derutant în nesfîrşita-i diversitate. Trebuie totuşi să-i dăm un sens, încercînd să-i surprindem sau să-iimaginăm regulile. Vom coborî pentru început cît mai adînc, în căutarea structurilor primare. Indiferent de bogăţia ornamentelor, mereu altele saualtfel dispuse de la o construcţie la alta, structurile de rezistenţă ale imaginarului par a se înscrie într-o tipologie invariabilă. Cel puţin întrelimitele timpului istoric, ale unei istorii dinamice şi asumate. „Gîndirea sălbatică" (aşa cum a analizat-o Claude Levi-Strauss), prin excelenţărefractară istoriei, nu intră în raza preocupărilor noastre, chiar dacă, cu excepţiile de rigoare şi schimbînd ce este de schimbat, o serie de structuriale imaginarului aşază incontestabile punţi între omul primitiv şi omul modem. La fel ca istoria în genere, şi istoria imaginarului sau imaginarulistoric pot fi privite din cele mai diverse perspective şi decupate în fel şi chip. Ceea ce urmează este propriul nostru decupaj: conturarea cîtorvaansambluri structurale majore susceptibile de a susţine un întreg univers de reprezentări.O asemenea structură mentală defineşte conştiinţa, tipic umană, a unei realităţi transcendente, considerate a fi mai semnificativă decît realitateapalpabilă şi căreia lumea concretă îi este subordonată. In strîns raport cu această convingere s-a dezvoltat complexul imaginar al lumii de dincoloşi al vieţii de apoi, presupunînd, în alcătuirea fiinţei umane, un dublu spiritual destinat a supravieţui morţii corporale. Tot o structură universalăadună raporturile dintre noi şi ceilalţi, integrîndu-le într-o puternic dramatizată dialectică a alterităţii; rezultatul este o lume „fărîmiţată" şineliniştitoare. Oarecum opus, pentru a echilibra lucrurile, funcţionează un principiu de unitate, menit să confere coerenţă şi sens lumii în caretrăim. Trecutul este la rîndu-i absorbit în structurile imaginarului, în primul rînd prin obsedanta căutare şi neîncetata actualizare a originilor.Recuperării timpului rămas în urmă îi corespunde, la celălalt capăt, tentativa, nu mai puţin insistentă, de pătrundere şi descifrare a viitorului. Osoluţie alternativă oferă evadarea din istorie, complex de strategii susceptibile de a ne propulsa în afara timpului real, în spaţii neatinse decontradicţiile şi mizeriile curente ale vieţii (vîrsta de aur, utopii, milenarisme...). Şi, în sfîrşit, se impune constatarea că diversele soluţii aleimaginarului tind să se închege în sisteme riguros polarizate, definite prin confruntarea contrariilor (în timp ce lumea „adevărată" se prezintă caun spectru de nuanţe): alb şi negru, bine şi rău, spirit şi materie, Crist şi Anticrist, progres şi decadenţă...Rămîne să vedem cum este aşezată istoria în acest cadru structural prestabilit şi cum, fără încetare, structurile de bază capătă noi înfăţişări şi noisensuri, în acord cu mersul însuşi al istoriei reale.în căutarea AbsolutuluiDacă există o „suprarealitate", atunci faptele istorice nu exprimă decît un joc secund care se cere descifrat pentru a se ajunge la adevărateleesenţe. Ele sînt semne care ne conduc spre mecanismul invizibil, spre sensul profund al existenţei.Pot să se mire oricît raţionaliştii moderni de credulitatea anticilor, lesne atraşi de tot ce părea a fi semnificaţie încifrata, de Ia marile mituri aleoriginilor pînă la cele mai banale întîmplări cotidiene. Să nu fim atît de naivi încît să ne închipuim că istoricii antici erau naivi. Nu erau mai puţininteligenţi decît noi. Ştiau şi ei ce înseamnă un fapt pozitiv. Dar socoteau că există şi înţelesuri mai adînci, identificabile într-o subtilă gamă demesaje transmise de „dincolo". Istoria se integra astfel într-o ordine cosmică purtînd amprenta sacralităţii. Realitatea în sine era prea banală;pentru a deveni istorie trebuia să capete un înţeles, să treacă, aşadar, printr-un proces de transfigurare.Pentru omul modern — luăm un exemplu la întîm-plare — un zbor de păsări înseamnă un zbor de păsări şi nimic mai mult. Şi pentru anticiînsemna acelaşi lucru. Dar putea, în funcţie de context, să însemne şi altceva: un semn, aparent banal, dar totuşi un semn că ne aflăm într-unpunct nodal al istoriei. Exceptînd cîţiva mari istorici greci — un Tucidide, un Polibiu — decişi să joace cartea raţionalismului, anticii au înţeles sănu rupă complet punţile între istorie şi mit, între ceea ce ar fi realitatea formală şi realitatea esenţială a lumii. Istoricii romani — Titus Livius, Tacit,Suetoniu — apelează sistematic la acest gen de dedublare. încă o dată, nu erau atît de stupizi încît să nu ştie că o eclipsă este o eclipsă, iarreacţia cîinilor înspăimîntaţi de urletul lupilor e cît se poate de normală (pentru a menţiona unele dintre „semnele" invocate); considerau însă căceva mai profund, de ordinul sacrului, se ascunde dincolo de prozaismul faptelor, iar acel ceva, o dată ce există, trebuie să se manifeste într-unanume fel. Ca în Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade, sînt locuri şi momente care ne permit accesul spre o lume superioară.La ce-ar servi, aşadar, să-l combatem pe Titus Livius pentru partea legendară a istoriei romane pe care a consemnat-o minuţios, sau să neîntrebăm, prizonieri spiritului modern, dacă credea sau nu cu adevărat în ea? Destinul sacru şi imperial al Romei pretindea începuturi pe măsură.Cum ar fi arătat, sub pana unui Titus Livius, devenit arheolog meticulos, mărunta reconstituire a lentei evoluţii a unei neînsemnate aşezări ruralespre oraşul imperial de mai tîrziu? O asemenea istorie poate fi mai adevărată, dar ea nu are sens. In cazul Romei, oraşul sortit să stăpîneascăpopoarele, doar mitul avea sens. Neadevărat în accepţia banală a termenului, mitul era mai adevărat decît istoria autentică, în accepţia esenţială,supremă, a ceea ce înseamnă Adevăr dincolo de învelişul superficial al lucrurilor.4

6

Note:4 Interpretarea pe care o propunem datorează mult remarcabilului articol al lui Laurent Mattiussi, „La fonction du merveilleux dansl’historiographie romaine de Fempire", în Storia della Storiografia, Jaca Book, Milano, 13, 1988, pp. 3-28.

Iudaismul şi, pe urmele lui, creştinismul au dus această logică pînă la capăt. Lumea pămîntească şi cea supranaturală au fuzionat într-un sistemcomplet şi coerent. Biblia şterge orice frontiere între istoria sacră şi istoria profană. Totul devine încărcat cu sens. Istoria nu mai este decîtproiecţia terestră a unui plan divin, un experiment pe care îl încearcă divinitatea cu omul.Mai mult încă decît mitologia anticilor şi curioasele lor semne prevestitoare, istoriografia pătrunsă de sacra-litate a creştinătăţii medievale i-aintrigat cumplit pe raţionaliştii moderni. Prezenţa cotidiană a miracolului, la mulţi dintre autorii Evului de Mijloc, părea a ilustra incapacitatea deînţelegere a unor spirite fragile şi dezorientate.în fapt, construcţia istoriografică a Evului Mediu se remarcă printr-o incontestabilă rigoare. Nu spiritul de sistem lipseşte, dimpotrivă. PentruEvul Mediu totul este sistem: de la edificiul social şi instituţional, rigid ierarhizat şi funcţional, pînă la nu mai puţin minuţioasa punere la punct araporturilor dintre „cetatea lumească" şi „cetatea lui Dumnezeu".Teologii şi istoricii medievali erau cît se poate de consecvenţi cu propria lor interpretare. Fundamentul acesteia poate fi contestat, dar nudezvoltarea logică a principiului originar o dată acceptat. Dacă există o divinitate căreia i se subordonează totul, intervenţiile de dincolo în lumeapămînteană sînt cît se poate de fireşti. Neintervenţia ar fi mai puţin firească! Nevoit să cedeze teren în faţa raţionalismului şi în căutarea unuicompromis cu normele ştiinţifice proclamate, creştinismul modern a adoptat o atitudine prudentă în chestiunea miracolelor şi, în genere, aprezenţei divine în mersul „cotidian" al istoriei. Este ca şi cum omenirea noastră măruntă i-ar interzice fiinţei supreme să intervină în treburile ei, odată mecanismul pus în mişcare, sau i-ar limita competenţele, impunîndu-i un cod de comportament. Demersul logic în această privinţă aparţinemai curînd sintezei istorico-teologice medievale.Raţionalismul şi-a propus anihilarea intervenţiilor exterioare şi explicarea lumii concrete strict prin ea însăşi. A fost o revoluţie intelectuală (cuapogeul în Europa Luminilor din secolul al XVIII-lea), dar o revoluţie mai puţin radicală decît ar putea să pară la prima vedere. Ea nu a afectatnevoia de absolut înscrisă în spiritul uman. S-a petrecut o deplasare (relativă de altfel) dinspre religie spre ştiinţă, dinspre imaginarul tradiţionalspre un nou tip de imaginar, aşezat însă în aceleaşi structuri fundamentale. „Eliberată" de supravegherea Providenţei, istoria nu a fost lăsată săevolueze în voie (în genere, istoria nu este niciodată „lăsată"!). A rămas să fie condusă de principii „raţionale", la fel de abstracte şitranscendente în raport cu realitatea banală a faptelor ca principiile religioase cărora tindeau să le ia locul. Este explicabilă voga lui Newton înveacul al XVIII-lea. Savantul englez dovedise că universul funcţionează potrivit unui sistem de legi, că nimic nu se petrece la înfîmplare. Legeagravitaţiei universale făcea inutilă acţiunea Providenţei, se aşeza pur şi simplu în locul ei (deşi nu aceasta fusese intenţia lui Newton, spiritprofund religios). Ceea ce era valabil pentru partea fizică a lumii trebuia să fie şi pentru part«a ei socială şi morală. Voltaire a exprimat foarte bineaceastă idee în articolul Destin din dicţionarul său filozofic. Ilustrului francez i se părea de neconceput ca o parte a lumii să fie „aranjată", potrivitunui sistem de legi, iar alta să rătăcească la întîmplare. Istoria trebuia să se prindă într-o structură la fel de riguroasă ca mişcarea planetelor. Nicicel mai neînsemnat eveniment nu avea dreptul să intervină fortuit. Desacralizat, destinul rămînea destin. O altă istorie nu ar fi de conceput,parcurgem singura istorie posibilă, progamată să fie aşa cum este pînă în cele mai mici detalii.Astfel debutează una dintre cele mai curioase dar şi mai caracteristice preocupări intelectuale ale ultimelor două-trei secole: „vînarea" legiloristoriei. Pentru D’Holbach, contemporanul lui Voltaire, legile fizicii şi ale istoriei erau totuna, ceea ce îl îndreptăţea pe filozof să afirme că toategreşelile oamenilor nu sînt, pînă la urmă, decît greşeli de fizică!Convingerea că istoria trebuie să aibă un sens superior a rămas adînc înrădăcinată. Rari sînt gînditorii moderni înclinaţi să afirme fără înconjurlipsa oricărei semnificaţii de ordin metafizic în scurgerea timpului. Interpretărilor religioase le-au luat locul filozofiile istoriei. Invocarea „legilor"sau a unui curs istoric obligat se inserează într-o logică similară cu a vechilor interpretări axate pe ideea sacrali taţii esenţiale a lumii. Zeii şiProvidenţa au lăsat locul celor mai diverse soluţii. Au fost solicitate, pentru a conferi ordine şi sens evoluţiei omenirii, mediul geografic, rasa,forţele economice, ştiinţele şi tehnologia, perfecţionarea raţiunii... Marile credinţe ale vremurilor noi s-au pus în slujba conceptului de finalitateistorică. Valori şi proiecte actuale, cum sînt libertatea, a indivizilor şi a naţiunilor, sau performanţele în ordinea cunoaşterii ştiinţifice şi aînfăptuirilor tehnologice, au captat mersul istoriei, canalizîndu-l spre prezent şi propulsîndu-l în viitor. Religia progresului şi mistica naţională,cele două mituri esenţiale ale epocii moderne, au conferit istoriei dimensiunea transcendentă care risca să-i lipsească pe măsura refluxuluisacralităţii. Cea dintîi presupune acţiunea unei forţe irezistibile care împinge omenirea pe panta ascendentă a viitorului. Cea de a doua decupeazălumea în entităţi naţionale, fiecare avîndu-şi locul predestinat, spiritul specific şi propria misiune; ţelul istoriei ar fi în acest caz împlinireadestinului fiecărei naţiuni şi cu deosebire al acelor naţiuni-far menite să călăuzească omenirea. Avem de-a face cu determinări situate la fel de„sus" faţă de evenimentul brut ca mecanismul sacru al istoriei; în raport cu aceste idei-forţă oamenii sînt doar actori, iar evenimentele „semne"care se cer decriptate.Pozitivismul şi marxismul, cele mai cuprinzătoare filozofii ale istoriei imaginate în secolul al XlX-lea, sînt şi cele mai apropiate de sensul religios alinterpretărilor tradiţionale, şi aceasta în ciuda ambiţiilor lor ştiinţifice sau, poate, şi chiar cu siguranţă, tocmai din pricina acestor ambiţii. Cu cîtistoria vrea să spună mai mult, cu cît ştiinţa în genere vrea să spună mai mult, cu atît ele trec dincolo de limitele cunoaşterii pozitive. TentaţiaAbsolutului conduce inevitabil spre abordări de tip religios.Auguste Comte, întemeietorul pozitivismului, nici nu şi-a ascuns acest gînd. Potrivit doctrinei sale, traiectoria omenirii cuprinde trei mari etape:teologică, metafizică şi pozitivistă. Cea din urmă, apoteoză a spiritului uman, îşi află textul fondator în propriul său Curs de filozofie pozitivă,devenit astfel o nouă Biblie. în ultimii ani ai vieţii, Comte a făcut pasul decisiv spre religie — evidentspre religia lui — publicînd un Catehism pozitivist şi un indigest amalgam ştiinţifico-filozofico-religios, care se pare că i-a pasionat totuşi peadepţi, sugestiv intitulat Sistem de politică pozitivă sau tratat de sociologie, instituind Religia umanităţii. „Religia umanităţii" se sprijinea pe treiprincipii: dragostea, ordinea şi progresul, sau, altfel spus, sentimentul, raţiunea şi activitatea. Comte ţinea să precizeze că noua „ştiinţă sacră"devenise însăşi istoria, făuritoare a tot ce există şi anunţătoare, pentru cine ştie să citească în ea (şi Comte citea fără nici o dificultate), aîmplinirilor de mîine. Era o religie fără Dumnezeu, însă cu mulţi sfinţi, aceştia fiind oamenii mari, ale căror creaţii, în toate domeniile, jalonau caleaspre perfecţiune. Comte a inventat şi un calendar (cu luni numite „Homer", „Gutenberg" sau „Frederic cel Mare"), a inaugurat un templu şi a

7

devenit el însuşi mare preot al propriei religii. Remarcabilă aventură filozofică, de natură a dovedi că drumul de Ia ştiinţă la religie nu este delocnepracticabil, mai ales dacă trece prin filozofie, şi cu deosebire prin filozofia istoriei.încă mai interesant este cazul lui Marx. Spre deosebire de Comte, fondatorul materialismului dialectic şi istoric nici nu a vrut să audă de religie, încare vedea un „opium al popoarelor". El a purces la reaşezarea lumii pe baze cu totul noi, exclusiv „materiale", opuse cu 180 de gradeinterpretărilor „idealiste" tradiţionale. Rezultatul poate fi apreciat drept o „contra-religie". Dar ce altceva este o contra-religie decît tot o religie ?în fapt, teoria istorică a lui Marx prezintă două niveluri. Etajul inferior se înfăţişează cît se poate de concret şi de material. La etajul de sus întîlnimînsă o idee transcendentă care orientează dinamica istoriei. Materialismul lui Marx este dominat de teleologic Istoria lui presupune, şi chiarenunţă explicit, o finalitate; viitorul, deşi inexistent, totuşi prefigurat, o atrage tiranic spre sine. Interpretarea „materialist-ştiin-ţifică" a dateloristorice nu serveşte pînă la urmă decît ca alibi. Ceea ce vrea Marx să spună, în ultimă instanţă, este că societatea modernă nu poate ocoli mersulobligat spre comunism. Dincolo de forţele social-economice la lucru, se întrevede imaginea virtuală a implacabilului Destin.Viitorul comunist divinizat înscrie marxismul în schema milenaristă. Este cu siguranţă cea mai pură variantă de milenarism laicizat. Milenarismulreligios anunţa (şi continuă să o facă) iminenţa regatului mesianic, intrarea într-o fază postistorică de desăvîrşire. Aceeaşi „depăşire" apreconizat-o şi marxismul, cu singura deosebire că în versiunea sa secularizată legile istoriei acţionează în locul Providenţei. Norman Cohn (înclasica sa lucrare The Pursuit ofthe Millenium, 1957) şi Mircea Eliade sesizaseră încă din anii ’50 dimensiunea milenaristă a proiectului marxist.Dar intelectualitatea occidentală, pe atunci sensibilizată de lozincile anticapitaliste şi de utopia viitorului radios, nu avea cum să accepte oasemenea asimilare. Ce putea fi religios-milenarist într-un program de transformare ştiinţifică a societăţii? Au trecut cîteva decenii, şi astăzi, dupăce s-a putut constata prea bine că legile marxiste ale istoriei numai ştiinţifice nu sînt, ceea ce iese în evidenţă din întregul proiect este tocmaiconstrucţia imaginară a viitorului, cu alte cuvinte încărcătura milenaristă.Comte şi Marx nu sînt nume oarecare în istoria gîndirii moderne. Cel dintîi a inventat sociologia, cel de-al doilea a stimulat enorm mişcarea de ideiîn întreaga zonă a ştiinţelor umane. Cu atît mai grăitoare este aspiraţia lor spre Absolut, spre acel Ceva mai semnificativ decît materia îngustă pecare cercetătorul o poate stăpîni, dar cu ce folos ?

Acei oameni altfel decît noiPersonajele providenţiale se prind la rîndul lor în reţeaua raporturilor dintre sfera umană şi Absolut. Zeii şi eroii sînt cei dintîi actori ai istoriei, iarprezenţa lor în naraţiunile mitologice ilustrează sensul sacru al personalizării faptelor istorice. Prin ei se asigură legătura cu lumea superioară.Funcţiile regală şi sacerdotală, cele două mari pepiniere de personalităţi în societăţile tradiţionale, poartă amprenta sacralităţii. Regele este „uns"şi capabil să înfăptuiască miracole; poate vindeca boli prin simpla atingere (credinţă perpetuată chiar în Occidentul luminat pînă spre 1800; MarcBloch i-a consacrat o lucrare clasică: Les Rois Thaumaturges, 1924). Divinitatea poate apela şi la oameni de rînd; Ioana d’Arc aude „voci" şi,confor-mîndu-se îndemnului lor, salvează Franţa. Aceşti oameni, altfel decît noi, se nasc, trăiesc şi mor acompaniaţi de fenomene adîncsimbolice; dispariţia lor este de altfel mai curînd aparentă, pretext pentru apoteoză. Augustus apare pe lume în chip miraculos: mama lui — nespune Suetoniu — a fost fecundată de un şarpe. Pîntecele viitorului împărat este pătat; dar petele nu sînt dispuse oricum, ci figurînd constelaţiaUrsei. Astfel, viitorul împărat se întrupează ca proiecţie umană a Cosmosului, mesager al unei lumi mai înalte. Este predestinat să devinăstăpînitor al Terrei.La moartea lui Carol cel Mare, întregul univers se în-fioară. O succesiune de semne prevestitoare marchează apropierea sfîrşitului, ne spunebiograful său Eginhard. Trei ani la rînd, în ultima parte a vieţii sale, au avut loc repetate eclipse de soare şi de lună. Timp de şapte zile, ° pată deculoare neagră a întunecat soarele. De sărbătoarea înălţării, s-a năruit un portic construit din ordinul împăratului între biserică şi palat. Apoi,focul a cuprins şi a ars pînă la ultima bîrnă podul de lemn aşezat de suveran peste Rin. Lui Carol însuşi i s-a arătat o lumină orbitoare coborînddin cer; sub povara unei forţe covîrşitoare, calul s-a prăbuşit sub el. în sfîrşit, neîncetate cutremure de pămînt au zguduit reşedinţa imperială dela Aachen, iar trăsnetul a căzut pe bazilica unde avea să fie înmor-mîntat. Iată cum părăseşte scena un împărat, şi o părăseşte pentru a intra înlegendă, o legendă mai durabilă şi poate chiar mai „influentă" decît viaţa sa reală!Nici dispariţia lui Ştefan cel Mare nu lasă stihiile indiferente, chiar dacă spectacolul, respectînd rangurile, ne apare ceva mai modest. „în anul7012 (adică în 1504, n.n.) — scrie Cronica Moldovei —, luna iulie, 2, marţi, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ştefan Voievod, domnulŢării Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi. Şi a fost în acelaşi an, înainte de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Şi au fostîn timpul verii ploi mari şi revărsări de ape şi înecuri din pricina apelor mari." Sînt informaţii de natură să-i intereseze pe istoricii climei. Ele se certotuşi folosite cu prudenţă. Nu este sigur că lucrurile s-au petrecut chiar aşa, sigur este însă că aşa trebuia să se întîmple.Trecerea la un nou regim al imaginarului, aflat sub semnul dominant al laicităţii şi al raţiunii, nu a afectat statura personajului excepţional.Asistăm şi în acest domeniu la ceea ce deja am putut constata: desacralizarea conţinutului, dar perpetuarea structurilor.Exemplul cel mai tipic îl oferă figura Salvatorului, izvorîtă, evident, din imaginarul religios, dar nu mai puţin frecventă în reelaborările secularizatemoderne. S-a petrecut un transfer dinspre religios spre politic, de fapt, dinspre o formulă religioasă, ea însăşi cu implicaţii de ordin social-politic,spre o formulă politică încărcată în continuare cu adînci semnificaţii religioase. Despărţirile pe care le practicăm în sfera imaginarului sînt şi ele înbună măsură imaginare. Aceleaşi pulsaţii ale imaginarului le întîlnim pînă la urmă în religie, ca şi în politică. Coborîrea lui Mesia însemna, pe lîngămesajul „transcendent", şi o reînnoire efectivă a lumii reale, o restructurare socială radicală. Mişcările milenariste ilustrează cît se poate deconvingător această latură pronunţat terestră a proiectului mesianic, ceea ce a putut permite unor exegeţi moderni excesiv de raţionalişti să facăabstracţie de sensul lor religios pentru a le pune în evidenţă dimensiunea strict socială sau „revoluţionară" (cazul mişcărilor husite sau al„războiului ţărănesc german", pentru a folosi sintagma lui Engels). Şi invers, orice proiect politic mai înalt presupune o depăşire a cotidianului şiasumarea unui destin. Mistica naţională sau milenarismele totalitare ale ultimelor două secole ne conduc spre un comportament foarte apropiatde cel religios. Conducătorul providenţial şi îndeosebi Salvatorul îşi află aici rostul lor: acela de mijlocitori între comunitate şi o idee mai înaltădecît existenţa neînsemnată a fiecăruia dintre noi. Aceşti „oameni ai destinului" ţin istoria sub supraveghere şi o aduc în matca ei firească atuncicînd forţe ostile încearcă să o deturneze. Forţele răului sînt la rîndul lor personalizate. Conflictul apocaliptic dintre Crist şi Anticrist seproiectează în variante secularizate, uneori acelaşi personaj jucînd efectiv ambele roluri, adaptate confruntărilor ideologice. Napoleon reprezintăun exemplu tipic de Salvator, dar nu mai puţin, pentru adversarii săi, de „Anticrist" sau, potrivit formulării folclorice, de „căpcăun" (ogre). Hitlersau Stalin s-au recomandat ca Salvatori, în sensul propriei lor ideologii, şi au fost urmaţi de mulţimi fanatizate, dar au rămas în istorie ca incarnăriale Răului pentru victimele proiectelor lor mesianice de transformare, cu orice preţ, a lumii din temelii.

8

Şi în scrierea istoriei, eroul a trecut cu succes examenul deplasării dinspre mitologia tradiţională spre raţionalismul modern. Secolul al XVIII-lea,altminteri atît de „demistificator", nu numai că nu s-a revoltat împotriva personajului excepţional, dar, în căutarea unor principii explicative caresă înlocuiască interpretarea teologică a istoriei, nu a ezitat, adesea, să apeleze la serviciile lui. Pentru Voltaire, marii oameni incarnează şisimbolizează esenţialul înfăptuirilor umane. A existat un secol al lui Pericle, un secol al lui Augustus, un secol al lui Ludovic al XlV-lea. S-a pututspune, în acelaşi spirit, că secolul al XVIII-lea a fost chiar secolul lui Voltaire. Gînditorul francez propunea de altfel o distincţie între „mariioameni" şi „eroi"; în concepţia lui, doar cei dintîi construiesc cu adevărat, ceilalţi, eroii, nu sînt decît aventurieri ai istoriei, iar rezultatulaventurilor lor este adesea deplorabil. Petru cel Mare, care a transformat o Rusie primitivă într-un stat puternic şi respectat, a fost, fireşte, un„om mare". Nefericitul său adversar, Carol al Xll-lea, iubitor de glorie războinică, întruchipează, dimpotrivă, tipul „eroului", al personajului care asfîrşit prin a-şi ruina ţara.Dacă filozofii raţionalişti au recurs la galeria oamenilor ieşiţi din comun pentru a-şi consolida schema explicativă, romantismul primei părţi aveacului al XlX-lea a avut încă şi mai multe motive de exploatare intensă a Panteonului. Formula sa istorică, prin excelenţă narativă şievocatoare, presupunea „reînvierea" cît mai credibilă a celor care au evoluat pe scena trecutului. Sentimentul religios, parţial revigorat dupăasaltul raţionalist al secolului precedent, ca şi mistica paralelă, naţională sau revoluţionară, în plină afirmare, nu puteau ignora rolul arhetipal, de„intermediar", şi poziţia simbolică a celor „altfel decît noi". Romantismul a desăvîrşit, în istorie ca şi în literatură, tipul eroului puternic conturat şiprofund reprezentativ. Expresia cea mai intensă a interpretării personalizate a istoriei a lăsat-o Thomas Carlyle în eseul său despre „eroi, eroism şieroic în istorie" (On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History, 1841); exuberantul istoric britanic îi vede pe marii oameni, în purul sens alarhetipului, ca mesageri ai Providenţei.Ofensiva propriu-zisă împotriva personalităţilor s-a conturat o dată cu interpretările sociologizante afirmate spre mijlocul şi în a doua jumătate asecolului al XlX-lea. Legile istoriei şi determinismele de tot felul (economice, geografice, rasiale...) nu mai lăsau prea mult cîmp de manevrăindivizilor, fie ei şi excepţionali. Cel puţin în teorie. Pentru Marx, figurile individuale rămîn în plan secund, obligate să intre în jocul evoluţiilorstructurale, ele însele dependente de mecanismele legice ale istoriei. Fără a depăşi limitele trasate de magistru, Plehanov, teoreticianul rusdiscipol al lui Marx, a ţinut totuşi să pună reflectorul asupra actorilor proeminenţi (Rolul personalităţii în istorie, 1898), pentru a le subliniafuncţia de exponenţi ai forţelor social-politice şi ai procesului istoric în genere. Pînă la urmă, oricît ar părea de divergente, diferitele interpretări neconduc la arhetip, cu alte cuvinte la funcţia de „mijlocitor" a celui ales. Discret (în teoria marxistă) sau ostentativ (la Carlyle), eroul îndeplineşte omisiune invariabilă: aceea de a pune în aplicare o idee superioară, schema ideală trasată de Providenţă, de Destin sau de Legile istoriei.Sensul eminamente politic al proiectului marxist — căruia i se subordonează în fapt atît argumentele economice cît şi perspectiveletranscendente — nu avea cum să conducă la excluderea din istorie a evenimenţialului şi a personalităţilor. Trecutul înţeles ca permanentăconfruntare şi viitorul însemnînd cucerirea puterii politice de către proletariat presupuneau un grad semnificativ de „eroi-zare" a procesuluiistoric. Doar că oamenii mari nu acţionau pe cont propriu, ci ca agenţi acreditaţi ai unor evoluţii inconturnabile. Acest gen de dialectică a permisulterior liderilor comunişti să practice cu nonşalanţă „cultul personalităţii", fără a-l contrazice în aparenţă pe Marx. Ei nu erau decît auxiliari aiistoriei, lucrători în slujba unor idealuri care se cereau împlinite.Pe urmele lui Comte, filozofia pozitivistă, cu aplicaţiile ei istorice, şi-a propus să meargă mai departe în sensul demolării personalităţii şiabsolutizării structurilor. Aceasta în ciuda faptului că fondatorul doctrinei căzuse spre sfîrşitul vieţii în adorarea sfinţilor laici. Proiectul pozitivistera departe de încărcătura politică a marxismului. Emulii lui Comte (britanicul Henry Thomas Buckle sau, într-o manieră aparte, francezulHippolyte Taine) puneau accentul asupra unor factori impersonali, de la mediul natural la dezvoltarea spiritului uman. Pînă şi geniul artistic, atîtde personal, îşi găsea la ei o explicaţie naturalist-sociologică. Modelul lor era al ştiinţelor naturii care, evident, nu izolează, individul, ci studiazăgrupurile. Buckle credea şi încerca să-şi convingă cititorii că Italia şi Spania au dat pictori mari din pricina frecventelor erupţii vulcanice şicutremure de pămînt, care au sfîrşit prin a ascuţi sensibilitatea peninsularilor. Străduindu-se la rîndul lui să explice pictura flamandă şi, în acestcaz, în lipsă de vulcani, Taine apela la o altă înlănţuire de factori naturali: „în această ţară — scria el — apa face iarba, care face vitele, care facbrînza, untul şi carnea, care, toate la un loc împreună cu berea, îl fac pe locuitor. într-adevăr, din această viaţă îmbelşugată şi din mediul naturalîmbibat cu aer umed, vedem născîndu-se temperamentul flamand." Iarba şi brînza erau, aşadar, mai „determinante" decît creativitatea individuală.Textul teoretic cel mai reprezentativ pentru istoria impersonală imaginată de discipolii lui Comte îi aparţine lui Louis Bourdeau (nume aproapeuitat astăzi) şi a apărut în 1888, sub titlul L’Histoire et Ies historiens. Essai critique sur Vhistoire consider ee comme science positive. America,argumentează Bourdeau, s-ar fi descoperit şi fără Columb, la fel şi tiparul fără Gutenberg, sau maşina cu aburi fără Watt. Omenirea ar fi mersînainte în aceeaşi direcţie şi cam în acelaşi ritm. Oricum, mulţimile sînt cele care comandă, personalităţile doar execută. Trebuie să se petreacă şiîn istorie o „democratizare", pe măsura celei care se afirmă în viaţa socială şi politică.Şcoala de la „ Annales" sau, pentru a folosi un termen generic, Noua istorie franceză, a continuat să exploateze acest filon. Cuvîntul de ordine alfondatorilor săi — Lucien Febvre şi Marc Bloch — a fost îndemnul la o istorie neevenimenţială şi situată în afara politicului, orientare de naturăa pune în pericol tradiţionalele personalităţi ale istoriei. Dosarul Mediteranei lui Fenund Braudel {La Mediterranee et le monde mediterraneen âl’epoque de Philippe II, 1949) este în această privinţă caracteristic. Ancheta lui iniţială privea politica mediteraneană a regelui Spaniei Filip alII-lea. Treptat, istoricului i s-a imprimat convingerea că personalitatea cu adevărat reprezentativă, copleşitoare chiar, nu este cea a monarhului, cia Mării Mediterane. Mediterana a devenit personajul central, iar regele a trebuit să se mulţumească cu rolul unui actor de mîna a doua, incapabilde a înrîuri cursul profund al istoriei.Desigur, istoricii pot evoca trecutul aşa cum cred ei de cuviinţă, şi o fac în multiple feluri. Este însă greu de crezut că vor reuşi vreodată să-ievacueze complet şi definitiv pe marii oameni din istorie. Nici Şcoala de la „Annales" nu a reuşit să meargă pînă la capăt în această direcţie, iaralte orientări, nu mai puţin active în istoriografia contemporană, nici nu au încercat să o facă. Mai mult chiar, se constată o revenire în forţă aistoriei politice şi narative, şi în particular a genului biografic, inclusiv în mediul istoriografie francez, considerat pînă nu de mult, la nivelul săusuperior, refractar unor asemenea „concesii". Cum cererea determină oferta, nu mai puţin în producţia intelectuală ca în oricare alt sector deactivitate, promotorii „Noii istorii", inclusiv cei de prim rang, nu mai ezită să se cufunde în deliciile biografiei. Marii oameni par să fi ieşitînvingători din confruntarea cu o istorie impersonală.5Şi au ieşit învingători fiindcă sînt susţinuţi de „mase"! Democratizarea nu pare a afecta acest sector al mitologiei. Poate chiar anonimatulsocietăţii de masă şi de consum în care trăim să fie de natură a stimula, în sens compensator, nevoia de exemplaritate, ilustrată prin modeleumane de excepţie. Pierduţi în omogenitatea fără suflet a lumii tehnologice, nu ne rămîne decît să ne individualizăm prin alţii. Impulsul de a

9

admira (pînă la adorare) este cu siguranţă o constantă a sufletului omenesc.Ce se poate spune este că idolii moderni sînt mai puţin masivi şi se perindă mai des prin faţa noastră, comparativ cu impunătoarele şi perenelefiguri ale imaginarului tradiţional. Astăzi admirăm şi adorăm nu numai regi şi sfinţi, dar şi, mai ales, stele de cinema, fotbalişti sau top-modele.Mai apare din cînd în cînd şi cîte un chip regesc. Psihoza creată de moartea prinţesei Diana a depăşit cu siguranţă ceea ce şi-ar fi putut imaginachiar specialiştii în imaginar, dovadă că în materie de idolatrizare totul rămîne posibil. Panteonul s-a fărîmiţat, diversifi-cîndu-se, şi dă semne deinstabilitate ca şi lumea în care trăim, însă zona pe care o ocupă în înălţimile imaginaţiei nu paie deloc diminuată.Trăim o epocă în care imaginarul politic înregistrează performanţe notabile. Secolul al XX-lea a cunoscut un paroxism al ideologizării şi a fostputernic marcat de evoluţii, răsturnări şi decizii politice. In acest context, cum să alungi evenimenţialul şi politicul din istorie ? Este ceea ce acreat o anumită discrepanţă între „durata lungă" a „noii istorii" şi sensibilitatea politico-evenimenţială a vremii noastre (explicîndu-se astfel şiconcentrarea respectivului curent istoriografie asupra lumii pretehnologice, cu structurile sale relativ stabile, şi implicarea limitată şi mai puţinconvingătoare în problematica, atît de fluidă şi marcată de seisme, a ultimelor două secole). Iar evenimenţialul şi politicul care ne împresoarăînseamnă figuri de prim-plan, reale şi simbolice totodată, înseamnă personalităţi, cu toată partea de imaginar care se sublimează în ele.Şi este vorba, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, de tot ce reprezintă astăzi mass-media. Nu numai că trăim într-o epocă a evenimentului şipoliticului, dar evenimentul şi politicul, în genere faptele de tot felul, mai mari sau mai mici, sînt preluate şi amplificate, sînt în fond construite, demultiplele canale de comunicare, într-un flux continuu

Note:5 Asupra reîntoarcerii la naraţiune, trimitem la articolul lui Peter Burke, „History of Events and the Revival of Narrative", în New Perspectives onHistorical Writing (sub direcţia lui Peter Burke), The Pennsylvania State University Press, 1992 şi 1993, pp. 233-248.de informaţii şi de imagini, de care nu ne mai putem desprinde. Informaţii inevitabil personalizate. Nici nu ne-am putea închipui să urmărim peecran ştiri „abstracte", fără feţele umane corespunzătoare. Ne aflăm, mai ales graţie televiziunii, într-un contact direct şi permanent cu „cei aleşi".Hipertrofierea evenimentului şi a categoriei de personaje reprezentative decurge inevitabil din branşarea noastră cotidiană la maşina de fabricatştiri şi personalităţi. Discursul despre trecut captează două tendinţe divergente (şi complementare) ale prezentului. Democraţia şi masificareafenomenelor sociale conduc spre o abordare structuralistă şi depersonalizată, în timp ce reacţia la depersonalizare şi contextulpolitico-evenimenţial şi mediatic încurajează evocarea narativă şi individualizată. Cert este că personajul excepţional se prinde într-o structurămentală durabilă şi nu mai puţin în setea de exemplaritate a lumii de astăzi. Este greu de crezut că ne va părăsi vreodată.„Unitatea" — un concept nu tocmai unitarIstoria înseamnă prin excelenţă un demers unificator. Nimic nu este însă mai puţin unitar decît conceptul de unitate. Putem decupa spaţiul şitimpul după cum credem de cuviinţă.Pentru Herodot, nucleul lumii este spaţiul grecesc în jurul căruia „ceilalţi" şi istoria lor se desfăşoară în cercuri concentrice. Tucidide dispuneesenţialul de-a lungul axei Atena-Sparta. Polibiu, căutînd cu tot dinadinsul un principiu unificator, îl află în statul roman în plină expansiune; înviziunea lui, toate cursurile particulare converg spre marea sinteză care avea să fie imperiul universal al Romei.De altfel, conceptul de imperiu este unificator prin însăşi funcţia lui, atît în sens politic cît şi istoric. Cele două mari alcătuiri universale sîntImperiul Roman şi China, „imperiul de mijloc". Marginile lor se confundă în imaginar cu marginile lumii. Imperiul Roman, la rîndu-i, este —potrivit unei interpretări care a cunoscut o vogă durabilă — a patra, cea mai desăvîrşită şi cea din urmă soluţie imperială, după imperiilebabilonian, persan şi greco-macedonean. Din această perspectivă, istoria lumii se fixează în succesiunea a patru imperii, tot atîtea soluţiiunificatoare.Tentativa de unificare, reală sau imaginară, a lumii antice a fost însă concurată de principiul opus al unei specii umane extrem de fărîmiţate şiierarhizate. De la cetăţeanul atenian sau roman la sclav sau la barbarul situat departe de spaţiul „normal" de civilizaţie, umanitatea se prezentapulverizată în specii distincte. Creştinismul a înţeles să meargă mult mai departe, venind cu un mesaj unificator global. Pentru Sfîntul Augustin,marele filozof creştin al istoriei, toţi oamenii sînt în egală măsură oameni; chiar monştrii umani presupuşi a se afla spre marginile lumii locuite aufost înzestraţi de Creator cu acelaşi suflet nemuritor şi, în consecinţă, cu acelaşi grad de nobleţe ca oricare altă fiinţă umană. Concepţia istorică acreştinismului se înfăţişează ca profund universalistă; triumful Cetăţii lui Dumnezeu priveşte întreaga suflare omenească. Procesul de unificare alumii este dus pînă la capăt; pentru prima dată filozofia istoriei prinde în resorturile ei întreaga istorie şi specia umană în totalitatea ei. Expresiaistoriografică a acestui universalism a fost cronica universală, iar efectul său istoric concret avea să devină expansionismul european, vizîndunificarea efectivă a omenirii în jurul nucleului ei creştin. Occidentul simţea că este de datoria sa să-i convertească pe ceilalţila adevărata credinţă. Dacă ar fi avut o altă religie şi o altă filozofie a istoriei, nu este deloc sigur că ar fi pornit să cucerească lumea!Creştinătatea şi Imperiul sînt cele două mari principii de unitate europeană în Evul Mediu; le stă în faţă Islamul, el însuşi o lume „completă" şiînchisă. Procesul de desacralizare şi laicizare specific epocii moderne, precum şi afirmarea culturilor naţionale şi a alcătuirilor statale respectiveau dus la o redefinire a conceptului istorico-po-litic de unitate. Imperialismele s-au multiplicat, afectînd puritatea originară şi transcendenţauniversalistă a proiectului imperial originar. Treptat, în imaginarul societăţilor moderne, ideea naţională a luat locul ideii imperiale. Unitatea s-aredefinit ca unitate naţională, procedîndu-se la o redecupare — parţială în realitate, deplină în imaginar — a lumii într-o constelaţie destate-naţiuni. Istoria a devenit la rîndu-i naţională, proiecţie în trecut — pînă în preistorie! — a sintezelor naţionale moderne.Ca mai toate invenţiile ultimelor secole, ideologia naţională a fost opera Occidentului, cu cele două mari modele propuse: modelul german,predominant etnic, şi modelul francez, predominant politic. Oricare i-ar fi fost încărcătura imaginară, în Occident, cel puţin, decupajul naţional acorespuns cît de cît unor spaţii culturale şi istorii politice ceva mai ferm conturate decît în alte părţi ale lumii. Dar o dată principiul pe deplinacceptat — în secolul al XlX-lea — acest produs spiritual al lumii apusene şi-a găsit treptat o aplicare cvasi-universală. Statele naţionale şiistoria lor au putut fi la nevoie create ex nihilo sau apelîndu-se la un procedeu de omogenizare acolo unde configuraţiile etnice, culturale şiistorice erau cu siguranţă mult mai complexe. Alcătuite în virtutea aplicării principiului naţional la sfîrşitul primului război mondial, state precumCehoslovacia şi Iugoslavia nu au fost cu nimic mai omogen naţionale decît defuncta monarhie austro-ungară, întrupare a vechiului principiuimperial. Cazul extrem este al Africii Negre, unde europenii trasaseră frontierele coloniale cu un dispreţ absolut pentru oameni şi istoria lor (deaici state purtînd mai cu-rînd nume de fluvii şi lacuri decît de etnii). Or, alcătuirile politice artificiale create de stăpînitorii occidentali s-autransfigurat, în urma procesului de decolonizare, în „state naţionale", fiecare cu propria-i istorie, ca şi cînd această istorie ar fi condus inevitabil,

10

cu sau fără europeni, la soluţiile teritoriale prezente.Secolul al XX-lea a cunoscut evoluţii contradictorii, polarizate între accentuarea naţionalismelor, adesea în forme încă mai violente decît aleveacului precedent, şi manifestarea, dimpotrivă, a solidarităţilor supranaţionale, clădite pe apropieri de ordin cultural, religios sau economic.Civilizaţia occidentală, „lagărul comunist", „lumea a treia", lumea islamică reprezintă cîteva asemenea construcţii menite a îngloba şi atenua înmai larga lor unitate entităţile naţionale componente. Şi în discursul istoric, naţiunea şi civilizaţia apar astăzi ca două axe concurente destructurare şi interpretare. Oswald Spengler (în Declinul Occidentului), apoi Arnold Toynbee (în Studiu asupra istoriei) au procedat la undecupaj cultural, trecînd peste frontierele istorico-politice sau lingvistice; alţi istorici, precum Fernand Braudel sau mai recent emulul săuImmanuel Wallerstein, au împărţit lumea în arii de civilizaţie pe criterii predominant economice. Orientarea spre civilizaţie a istoriografieiilustrează, pe lîngă alte motivaţii, detaşarea, explicită sau implicită, de ideologia statului naţional, în care istoricii de acum un secol vedeau ţelulsuprem al evoluţiei umanităţii.Proiectul european presupune, în actuala lui fază, necesara dar dificila îmbinare a celor două tipuri de unitate: tradiţionala unitate de tip naţionalşi unitatea supranaţio-nală a marii familii europene, cărora li se adaugă un al treilea nivel, corespunzător structurilor regionale şi minorităţilor,într-o Europă unită, nu vor mai exista de altfel decît minorităţi, nici o naţiune nu va fi majoritară, ceea ce pretinde de pe acum o nouă abordare arelaţiei majori-tate-minoritate. Se ajunge astfel, de la un singur principiu dominant, acela al decupajului naţional, asimilator în interior şi purtătorde conflicte în afară, la trei principii „egale", care se cer armonizate. Iată ambiţia, ca şi dificultatea, pariului european! Este firesc ca discursulistoric să se adapteze acestui demers. Fără a-şi abandona naţiunile, şi recuperîndu-şi minorităţile, ca şi tradiţiile locale, continentul va trebui săcapete, sau să recapete, o coeziune istorică pe care o pierduse în bună măsură în epoca naţionalismelor. Cert este că pentru a exista cu adevărat,Europa are nevoie nu numai de structuri economice şi politice adecvate, ci şi de o istorie, şi cînd spunem o istorie, vrem să spunem una cuadevărat, nu o adunare de istorii particulare. Totul se clădeşte pe mituri fondatoare şi pe valori istorice împărtăşite. Grecia şi Roma, Carol celMare, creştinătatea... pot sugera asemenea simboluri. Cum să echilibrezi însă atîtea istorii şi atîtea tradiţii adesea divergente? Inventarea uneiadevărate istorii europene, în care toţi europenii să se regăsească şi care să nu frustreze pe nimeni, se anunţă a fi o întreprindere cu nimic maiuşoară decît construcţia însăşi a Europei.în plus, rămîne întrebarea (în sens istoric, şi încă actual, fără a angaja neapărat viitorul) dacă nu exista de fapt, mai curînd decît una, douăcivilizaţii europene, despărţite prin linia care separă Occidentul catolic şi protestant de Răsăritul ortodox. Este linia de-a lungul căreia s-a spartrecent Iugoslavia, altminteri relativ unitară din punct de vedere etnic şi lingvistic. Definirea a două Europe (inexistente ca atare în geografia fizicăsau politică, dar prezente în planul mai subtil al culturii şi mentalităţilor) pune într-o lumină nouă sintagma „intrării în Europa", atît de obsedantăastăzi pentru români. Se răspunde adesea prin ceea ce pare un truism, dar este în fapt o stupiditate: „Sîntem dintotdeauna în Europa!" Oare? încare Europă? Din nou cuvintele ne derutează. Fiindcă Europa, alcătuirea politico-economica purtînd acest nume, este Europa cealaltă. întrebareaeste dacă în această Europă putem intra; altminteri nimeni nu ne va contesta vreodată ancorarea în propria noastră Europă!într-adevăr, de unde şi pînă unde se întinde Europa, sau, încă şi mai important, de unde şi pînă unde se va întinde în viitor? întrebarea aceastane conduce spre o problemă extrem de interesantă şi de grăitoare pentru logica mitologiei unităţii: aceea a spaţiilor predestinate şi a frontierelornaturale.Predestinarea geografică şi teoria frontierelor „naturale"Istoria este fluidă, iar geografia fixă. De aceea, structurile geografice par a oferi soluţia ideală pentru stabilizarea istoriei în forme cristalizate.Tiparul spaţial imuabil obligă fluxul temporal să respecte anumite reguli prestabilite, h atît de influenta sa lucrare Ideen zur Philosophie derGe*chichte der Menschheit (1784-1791), Johann Gottfried Herder înălţa un adevărat imn atotputernicei geografii care, spunea el, a fixat de la bunînceput destinul istoric al popoarelor, trasînd liniile munţilor şi ale fluviilor. Ce alte limite mai naturale decît mările, munţii şi rîurile pentru adesparţi naţiunile, obiceiurile, limbile şi regatele? Schimbaţi cursul apelor, dispuneţi altfel relieful, şi veţi - avea o cu totul altă istorie!Determinismul geografic este un capitol inseparabil al filozofiei istoriei. Ce poate fi mai simplu şi mai clar, mai bătător la ochi! Oamenii trăiesc subclimate diferite, în medii naturale diferite şi au o istorie diferită. Toate acestea par a se lega într-un sistem. Uneori, la limită, probabil că lucrurilestau chiar aşa. Cînd Herodot numeşte Egiptul „un dar al Nilului", cu greu am putea să-l contrazicem, doar din neaderenţă la determinismulgeografic, "* pentru a susţine că şi fără Nil Egiptul ar fi Egipt! Dar cînd Jean Bodin afirmă (în tratatul său Despre Republică, 1576) că luptelecivile din Atena şi de la Roma se explică prin relieful accidentat al celor două oraşe şi prin mentalitatea diferită, „geografic programată", alocuitorilor din văi şi a celor de pe deal, putem sesiza mai bine deficienţa intelectuală nu numai a determinismului geografic, dar a j’determinismelor de tot felul în genere. Indiferent de epocă şi de argumente, determiniştii rămîn tot determinişti. Trei secole după Bodin, într-ofază incomparabil mai avansată de dezvoltare a ştiinţelor, Friedrich Ratzel, fondatorul „antropogeografiei", gîndea în manieră similară atunci cînddecreta superioritatea Nordului faţă de Sud, chiar în interiorul aceleiaşi naţiuni. Favorizaţi de climat; prusienii se dovedeau germani mai „reuşiţi"decît bavarezii! Bis-marck şi-ar fi putut regăsi în această ierarhie substanţa proiectului său politic, noi, din păcate, ne regăsim mai greu exigenţeleintelectuale; ne mărginim să constatăm — şi exemplele abundă în acest sens — valorizarea Nordului tehnologic şi industrial şi devalorizareaconcomitentă a Sudului în imaginarul secolului al XlX-lea.Predestinarea geografică presupune o decupare spaţială, iar acest gen de decupaj, separînd entităţi diferite şi destine istorice distincte,privilegiază conceptul de frontieră, căruia îi conferă un sens profund simbolic. Simbolice sînt şi frontierele trasate de oameni, dar cu atît maisimbolice şi aparent înscrise în veşnicie cele întipărite în configuraţia dintîi a lumii. Imperiul Roman s-a extins, căutîndu-şi insistent limitele„naturale". Astfel, în Europa, dinspre Apus spre Răsărit, frontiera a ajuns să fie precis desenată: Rinul, Alpii şi Dunărea. Limită „reală" şitotodată „fictivă", în măsura în care semnificaţia oricărei frontiere ţine mai mult de imaginar decît de un dat obiectiv. Rîurile şi munţii pot la fel debine să unească sau să despartă. De fapt, nici nu unesc, nici nu despart; oamenii sînt cei care o fac. Cînd „barbarii" s-au hotărît să năvălească înimperiu, nici Rinul, nici Alpii, nici Dunărea nu li s-au împotrivit în vreun fel.Ca şi Imperiul Roman, statul francez (monarhia, apoi, în deplină continuitate, republica) a rîvnit la frontiere naturale. Istoria politico-teritorială aFranţei poate fi rezumată ca o perseverentă expansiune spre un sistem perfect de limite întipărite în geografia Europei: Oceanul, Pirineii,Mediterana, Alpii, Rinul... în Evul Mediu, un stat catalan reuşise la un moment dat să se înfiripeze de o parte şi de alta a Pirineilor, dar şi-a ratatşansa istorică din pricina frontierei de munţi spre care au avansat atît Franţa cît şi Spania. Rinul oferă o ilustrare încă şi mai semnificativă a forţeiconceptului. împingerea frontierei franceze spre acest fluviu s-a aflat la originea secularului diferend franco-german. Franţa a fost construită pas

11

cupas, iar naţiunea franceză a înglobat şi asimilat etnii şi culturi diferite: bretoni, basci, catalani, provensali, alsacieni, însă în imaginarulistorico-politic spaţiul francez apare predestinat, întipărit o dată pentru totdeauna graţie frontierelor naturale.Şi unitatea românească este delimitată de frontiere ideale: Nistrul la răsărit, Tisa la apus („De la Nistru pîn’la Tisa"), Dunărea la sud şi, maideparte, litoralul Mării Negre. Un sistem închis de ape, susţinut de coloana vertebrală a Carpaţilor. Acesta este spaţiul românesc, saupredestinat a fi românesc, care străbate imuabil secolele din cea mai adîncă Antichitate. Pe români, spre deosebire de tipologia mai des întîlnită,munţii nu îi despart, ci îi unesc, în timp ce marile cursuri de apă îi separă de „ceilalţi".Pe un sistem opus de structuri geografice s-a aşezat Ungaria Mare, concurenta istorică a României Mari. Cine priveşte harta fizică a regatuluiungar dinainte de 1918 observă cu uşurinţă cum nucleul său vital, Cîmpia Pano-nică, este înconjurat şi apărat de o coroană aproape neîntreruptăde munţi (Carpaţii Slovaciei, arcul transilvan, Alpii Dinarici...). Dunărea şi Tisa, frontiere pentru români, apar aici, dimpotrivă, ca trăsături deunire, îndeplinind o funcţie similară cu a lanţului carpatic în cazul românesc. Inelul apelor la români şi cununa de munţi a vechii Ungariisimbolizează două soluţii divergente de unitate.Continentele sînt şi ele alcătuiri imaginare, cu graniţe naturale bine marcate, dar a căror relevanţă geografică şi istorică poate fi pusă sub semnulîntrebării. Europa prezintă un grad ceva mai înalt de coeziune, dar nu atît prin datele ei naturale (cu totul altele în nesfîrsita cîmpie rusă faţă dedantelatul ţărm meridional sau occidental), cît datorită unei treptate apropieri de ordin religios şi cultural, prin creştinism şi graţie moşteniriigreco-romane. Dar Asia? Există o Asie, o geografie şi o istorie anume ale Asiei? Există, fiindcă vrem să existe. Altminteri, ce au în comun India şiSiberia, Arabia şi Japonia? Există o Africă ? Sînt cu siguranţă cel puţin două, cît se poate de distincte, atît în sens geografic cît şi istoric: AfricaNeagră, sud-sahariană, şi Africa actualmente arabă, nord-sahariană. Cea de a doua aparţine spaţiului mediteranean, ca şi Europa meridională, şiam putea foarte bine să le detaşăm pe amîndouă de respectivele continente, în beneficiul unei unităţi distincte mediteraneene, aşa cum auprocedat la vremea lor romanii, şi după cum sugerează, în plan istoriografie, Mediterana lui Braudel.Actuala construcţie a Europei implică, pe lîngă alte numeroase dificultăţi, şi chestiunea, aparent elementară, dar deloc simplă, a conturuluicontinental. Pînă unde, por-nind_dinspre apus, se întinde Europa? Pînă la Urali, spun, de multă vreme, manualele de geografie: frontieră înscrisăîn scoarţa terestră, barieră de munţi între continentul nostru şi Asia (prelungită spre sud prin fluviul Ural, "Marea Caspică şi Munţii Caucaz). Darpoate fi Europa aceeaşi, egală mereu cu sine, din preistorie pînă în prezent şi mai departe în viitor? Mările, munţii şi fluviile rămîn la locul lor, daroamenii şi civilizaţiile se succedă, iar istoria vorbeşte totuşi despre oameni şi civilizaţii. „Europa, de la Atlantic la Urali", proclamase Charles deGaulle, fidel în această privinţă manualului şi frontierelor preexistente. In fapt, Europa se va face sau fără Rusia — şi alte succesoare aleURSS-ului — (ceea ce pare probabil în acest moment), şi atunci înseamnă că ea se „termină" mult mai spre apus, în ciuda frontierelor imuabileinvocate, sau, dacă se va face cu Rusia, atunci are toate şansele să ajungă pînă la Vladivostok, la o frontieră naturală mai impresionantă decîtUralii, dar poate mai puţin adecvată: Oceanul Pacific. Aceasta nu ar mai fi însă Europa, ci o „Eurasie", structurată pe criterii diferite.Frontierele naturale simplifică drastic realitatea; tot ele pot să o şi complice. Ele introduc în ecuaţie configuraţii diferite de cele ale istoriei reale,forme concurente de coeziune şi de unitate, aparţinînd imaginarului istorico-po-litic, dar care pot la rîndu-le să creeze istorie, şi o fac efectiv, prindinamismul specific proiectelor ideale şi prin imensa forţă a mitului.

Cine vorbeşte despre cine: istorie şi alteritateAspiraţia spre unitate se confruntă în imaginar cu principiul opus al alterităţii. Noi şi ceilalţi! Trăim împresuraţi de ceilalţi, aşa încît nimic nu searată mai prezent şi chiar mai obsedant decît figura, mişcările şi intenţiile celui care este, în raport cu noi, atît de asemănător şi totodată atît dediferit.Pînă la urmă aceasta este istoria: un interminabil discurs despre ceilalţi, despărţiţi de noi în timp şi în spaţiu. Preluată de imaginar, alteritatea realăse poate atenua, pînă la dispariţie, sau, dimpotrivă, se poate amplifica pînă la dezmembrarea speciei. Tentaţiile naţionaliste şi rasiste ale epociimoderne surprind în toată splendoarea funcţionarea acestui sistem mental. Legitimarea fiecărei comunităţi naţionale printr-o istorie izvorîtă dinvremuri imemoriale a dus la apropierea peste măsură a celor de astăzi de strămoşii lor îndepărtaţi. Aşa au devenit germanii actuali cam totuna cuvechii germani (poate uşor „degeneraţi" din pricina amestecului, potrivit interpretărilor naziste; încă din 1807-1808, în celebrele sale Discursuricătre naţiunea germană, Johann Gottlieb Fichte îşi considera compatrioţii mai apropiaţi decît celelalte popoare de tipul uman originar, deperfecţiunea începuturilor), şi la fel francezii cu galii, românii cu dacii şi aşa mai departe. Să formulăm o întrebare provocatoare: cu cine seaseamănă mai curînd românii: cu ungurii sau cu dacii? Răspuns aproape obligat: totul ne separă de „adversarii" maghiari, în timp ce foarte multene apropie de strămoşii daci. Dacă facem totuşi un minim efort pentru a ieşi din mitologie, nu putem să nu remarcăm că, în prezent, românii şiungurii sînt inevitabil mai aproape unii de alţii decît românii de astăzi de dacii antici. După cum şi Bucureştiul, oricît ar fi de specific, seamănătotuşi mai bine cu Budapesta decît cu Sarmizegetusa!Mai dramatică şi mai gravă în consecinţe decît operaţiunea de captare a strămoşilor este îndepărtarea celorlalţi de noi. Ne aflăm în faţa unuimecanism mental de care trebuie ţinut seama. Imaginarul diferenţelor funcţionează la parametri mult mai înalţi decît realitatea în sine arespectivelor diferenţe. Deosebirile efective dintre „rase", naţiuni şi culturi sînt minime în raport cu esenţialul care-i defineşte pe oameni. Şitotuşi, adesea, imaginarul alteri-tăţii se complace în hiperbolizarea diferenţelor pînă la eclipsarea a tot ce înseamnă fond comun. Dacă „celălalt"este altfel, atunci se cade să fie cît mai altfel; cel puţin aşa ştim că avem de a face cu un străin.Jocurile alterităţii se organizează în jurul conceptului de centru şi al axei care reuneşte centrul cu periferia. Puţine figuri mitice au o asemeneaforţă ca centrul lumii, reprezentînd, simbolic, condiţia de normalitate. Inutil să ne întrebăm unde se află: se află acolo unde dorim să-l aşezăm.într-un sens mai general, fiecare individ materializează un asemenea centru al lumii: universul se învîrte în jurul lui. Fiecare trib, fireşte, fiecarenaţiune, fiecare civilizaţie. Şi orice istorie se scrie din centru. Istoria presupune, aşadar, pe lîngă punctul de observaţie temporal (inevitabil, cel alzilei de astăzi) şi un punct de observaţie spaţial (inevitabil, cel în care ne aflăm). Trecutul României nu este văzut la fel la Bucureşti, Washingtonşi Beijing, şi desigur, nici istoria Chinei sau a Americii nu apare într-o singură variantă în „centrele" menţionate. Unele centre se dovedesc însămai influente decît altele, în raport cu forţa de expansiune şi de aculturaţie a civilizaţiilor respective. Acestea sînt centre ale lumii prin excelenţă,în sensul forte al termenului. Apreci-indu-se ei înşişi drept „imperiu de mijloc", chinezii şi-au afirmat de-a lungul mileniilor condiţia centrală. Lafel şi Grecia, şi în mod particular Atena; la fel, desigur, Roma. Pentru istoricul arab Ibn Khaldun, în veacul al XlV-lea, Africa de Nord musulmană

12

definea centrul şi normali-tatea. Două veacuri mai tîrziu, la francezul Jean Bodin, normalitatea geografică, climatică, istorică şi politică se instala,deloc surprinzător, în Franţa. De cîteva secole încoace, centrul lumii este Occidentul, cu deplasări notabile însă, de la o epocă la alta, chiar îninteriorul spaţiului occidental. Sudul mediteranean, latin şi catolic, s-a estompat treptat în favoarea nord-estului oceanic, germanic şi protestant(fenomen care poate fi urmărit între secolele al XYI-lea şi al XlX-lea). Deplasării efective de putere şi influenţă i-a corespuns o deplasare încă maisensibilă a discursului valorizator. Apoi, balanţa a înclinat dincolo de Ocean, spre Statele Unite (care astăzi oferă, dacă nu singurul, în orice cazmodelul dominant de societate şi de prospecţie a viitorului). Iar translaţia continuă, dinspre Atlantic spre Pacific, cu efecte care rămîn a ficonstatate.în raport cu aceste mari zone centrale se structurează restul. La grecii antici, constatăm o dispunere spaţială riguroasă şi simetrică, în acord cuclaritatea geometri-zantă a spiritului civilizaţiei greceşti. Pornind dinspre centru, se desenează cercuri succesive, tot atîtea grade de alteritate,care conduc spre alteritatea maximă, caracteristică marginilor lumii. Tracii sudici, primii vecini dinspre nord, sînt sensibil deosebiţi de greci, darîncă mai deosebiţi sînt geţii dunăreni, aflaţi ceva mai departe, şi încă şi mai deosebiţi sînt sciţii, ei înşişi prezentînd, şi tot în funcţie de distanţelegeografice, paliere distincte de alteritate, de la sciţii agricultori la cei nomazi, şi de la aceştia la sciţii canibali sau... vegetarieni; spre altă margine alumii, India prezintă la rîndu-i puternice contraste şi manifestări de alteritate. Celălalt, cu cît ne îndepărtăm de comportamentul „normal", poate fimai bun sau mai rău, din ce în ce mai bun sau din ce în ce mai rău, sau mai bun şi mai rău în acelaşi timp, sau dincolo de bine şi de rău... Lamarginile lumii, popoarele fabuloase asigură tranziţia dinspre om spre animal sau, dimpotrivă, spre zei.6Logica profundă a acestor disocieri a rămas stabilă de-a lilungul secolelor, chiar dacă arhitectura spaţială şi-a mai Ppierdut ceva din elegantasimetrie grecească. „Sălbaticii" identificaţi de europeni în diverse părţi ale lumii în urma marilor descoperiri geografice se aseamănă, dacă nuneapărat în realitate, în orice caz în imaginar, cu barbarii sau cu popoarele fabuloase din imaginarul antropologic grecesc. Şi ei propun un cocteilde virtuţi şi de vicii care îi detaşează şi îi singularizează. Este drept că după o primă modă, a „bunului sălbatic", viciile tind să se acumuleze, iarcalităţile să se volatilizeze. Ajunsă în faza de maximă bogăţie şi expansiune, de maximă aroganţă totodată, Europa se obişnuieşte să-i priveascăpe ceilalţi ca pe nişte fiinţe de rang inferior. Cazul tipic şi totodată extrem este al rasei negre. Epoca Luminilor ajunge, cu argumente „ştiinţifice"(preluate şi dezvoltate în secolul al XlX-lea, cel puţin în prima sa parte), la concluzia că negrii nu sînt chiar oameni, ci, mai curînd, o specieintermediară între om şi maimuţă. Astăzi, instituţia sclavajului, înfloritoare în plină epocă modernă, uimeşte şi scandalizează; ea trebuie totuşiraportată (nu pentru a o justifica, ci pentru a o înţelege) la presupusa condiţie subumană a negrului^ vînat, vîndut şi cumpărat, redus la condiţiade sclav, ţ Europa secolului al XlX-lea este aparent una în orgoliosul ei sentiment de superioritate faţă de restul lumii, în realitate însă, potrivitaceluiaşi mecanism al alterităţii, ea îşi adînceşte sistematic divizările interne. Rasistă în afară, este naţionalistă în interior. Frontierelor tot maiadînci între naţiuni şi state li se adaugă principii suplimentare de separare, de ordin lingvistic, cultural şi chiar biologic. Pe la 1800 se înregistraîncă o singură rasă albă. Dar spre 1900, unii antropologi numără pînă la zece „rase" şi „sub-rase" numai în Europa. Sentimentul alterităţiiprofunde a „celuilalt" a condus irezistibil la confruntările sîngeroase ale ultimului secol. Actuala pedagogie antirasistă şi antinaţionalistă, atît deinsistentă în Occiden1 (acelaşi Occident care dăduse tonul rasismului şi naţionalismului), se confruntă cu forţa arhetipului. Lăsate în voia lor,rasismul, naţionalismul, tribalismul, intoleranţa ies uşor la suprafaţă. Cu atît mai mult dacă sînt stîrnite de ideologii. Nimic nu se cultivă mai lesneşi mai ieftin decît exacerbarea propriei identităţi şi devalorizarea sau diabolizarea celuilalt. Maşinăria mentală producătoare de alteritate trebuieţinută sub cea mai atentă supraveghere. Dacă istoria ne învaţă pînă la urmă ceva, cu siguranţă că aceasta este una dintre marile ei lecţii.

Note:6 Cu privire la logica deformatoare a „celuilalt", am preluat unele exemple şi argumente din propria noastră lucrare: Entre l Ange et la Bete. LeMythe de l’Homme different de l’Antiquite ă "osjours, Pion, Paris, 1995.

Alterităţii din afară îi corespunde un sistem similar în interior. Şi sub acest aspect, lumea grecească constituie un interesant punct de plecare.Platon mulţumea zeilor pentru şansa de a se fi născut atenian, bărbat şi om liber. Un om întru totul normal, un om deplin, trebuia să întruneascăaceste calităţi. Cetatea îşi avea barbarii ei, sălbaticii ei, oamenii ei „incompleţi". Femeile, meseriaşii, sclavii reprezentau o zonă de alteritateinterioară la fel de puternic marcată în raport cu centrul ca exoticele figuri ale alterităţii dispuse geografic, cu singura deosebire că distanţa semăsura în termeni sociali şi nu spaţiali. Actorii s-au tot schimbat, dar mecanismul a rămas. Fiecare cetate îşi are nucleul său social şi ideologic,sistemul său de valori dominante şi, în raport cu acestea, propriile categorii de minoritari şi marginali, care întruchipează valori diferite şi chiaradverse. în Evul Mediu, ereticul şi le-prosul se înfăţişau, prin impuritatea lor spirituală şi corporală, ca figuri perturbatoare ale ordinii fireşti. Inepoca modernă proliferează două instituţii simbolice (subtil analizate de Michel Foucault), şi anume azilul de nebuni Şi închisoarea, menite a-iizola, justificat sau nu, pe cei consideraţi în afara unor norme sociale tot mai riguros definite. Secolul al XlX-lea produce din plin margi-nalizare, ca efect al fazei sălbatice a revoluţiei industriale; clasele „muncitoare" şi „periculoase" (pentru a relua expresia lui Louis Chevalier) seaşază la polul opus elitei burgheze. Potrivit ideologiei naziste, celălalt prin excelenţă era fiinţa „biologic" diferită (evreul în primul rînd).Comunismul, la rîndu-i, a fost un fabricant neobosit de alteritate, în ciuda utopicului său proiect de coeziune şi armonie socială; duşmanul declasă, cu multiplele-i înfăţişări, a însoţit experimentul comunist de la origini pînă la sfîrşit. Relativa dedramatizare a fenomenului în societăţile„deschise" nu merge pînă la zdrobirea însăşi a arhetipului. Cum să ne închipuim o societate în care mecanismele alterităţii nu ar mai funcţiona?Nici geometric, nici sociologic, centrul nu se poate afla peste tot. Imigraţia, de pildă, alimentează în Occident un focar de alteritate virulent, şiacesta nu este singurul; şomajul, sărăcia sau, în alt sens (oarecum similar leprei medievale), epidemia de SIDA conturează, cu intensităţivariabile, cercuri de alteritate în raport cu condiţia normală a fiinţei umane într-o societate prosperă şi democratică.Nu ne propunem însă o teorie sau o schiţă istorică a alterităţii. Ceea ce ne preocupă este discursul istoric. Şi nu este greu de constatat,apropiind istoria de dialectica alterităţii, că problema-cheie este pînă la urmă cine vorbeşte despre cine: unde se situează pe axa centru-peri-feriecel care ţine discursul şi unde se află cel care formează obiectul acestui discurs. Informaţia tinde să se concentreze la centru; acolo se formuleazămesajul cel mai complet şi mai penetrant şi, uneori, singurul mesaj de care dispunem. Istoria, cel puţin istoria scrisă, şi izvoarele, tot scrise, care îistau la temelie, se prezintă în bună măsură ca un discurs fabricat la centru. Informaţia privitoare la condiţia feminină este în genere de sorgintemasculină. Informaţia privitoare la clasele defavorizate ale societăţii provine din nndurile elitei. Informaţia despre Africa Neagră este arabă saueuropeană. De fiecare dată centrul, omul împlinit aşa cum îl vedea Platon, priveşte spre ceilalţi. Nu înseamnă că ceilalţi, ţinîndu-şi propriul

13

discurs, ar fi mai obiectivi. Ar fi tot subiectivi, dar altfel, şi cu siguranţă, în multe privinţe, depozitari ai unei cunoaşteri mai adecvate despre eiînşişi. Un călător într-o ţară străină îşi aşterne impresiile pe hîrtie. Textul care rezultă este mai reprezentativ pentru ce anume: pentru ţara îndiscuţie sau pentru călător? Chiar cele mai scrupuloase însemnări nu pot scăpa de condiţia imaginii: fiecare observator alege, dintr-un noian,ceea ce îl interesează şi toarnă materia în tiparele propriului său sistem de valori. Fiecare vede ce vrea şi cum vrea.Istoria spaţiului românesc poate oferi, în această privinţă, o stimulantă lecţie de metodologie. Pînă în secolul al XlV-lea, aşadar pînă în pragulepocii moderne, cu excepţia notabilă, dar limitată în timp, a Dobrogei şi Daciei romane sau, spre sfîrşitul intervalului, a Transilvaniei înglobate înregatul ungar, acest teritoriu nu a produs informaţii scrise. Tot ceea ce se ştie (exceptînd izvoarele arheologice, cu virtuţile, dar şi cuinsuficienţele lor), se ştie din afară. Este un lung discurs al centrului, sau al diverselor centre, despre o regiune periferică. Condiţia periferică pareîn acest caz o permanenţă (pînă în prezent cel puţin, fiindcă nu credem în fatalitate), cu toată obstinaţia naţionaliştilor români de a forţaretrospectiv deplasarea spre centru. Aici a fost o margine, în raport cu Grecia antică, în raport cu Roma, cu Bizanţul, cu Imperiul Otoman, sau cuimperiile concurente habsburgic Şi rus, şi continuă să fie astăzi o margine în raport cu Occidentul şi cu construcţia europeană.Avem, aşadar, de a face cu o sumă de izvoare care vorbesc dinspre o stare de normalitate (fireşte, nu „nor-malitate" în sens obiectiv, ci în sensulpe care singure şi-l arogă) despre un tărîm ex-centric. Sînt ele cu adevărat izvoare? Sînt, fiindcă vrem să fie, o dată ce nu avem nimic altceva ladispoziţie. Dacă geţii nu vorbesc despre ei înşişi, îi ascultăm pe greci, care nu se sfiesc să vorbească. Nu este nici un păcat să-i ascultăm şi săîncercăm a le desluşi spusele, mai ales că alternativa lipseşte. Trebuie însă să ştim despre ce este vorba. Acestea sînt cu siguranţă izvoare, însensul deplin al termenului, pentru imaginarul grecesc, dar numai într-un sens secundar, derivat şi echivoc pentru „realităţile" dunărene şinord-dunărene pe care le căutăm în ele, cu riscul de a nu le afla chiar aşa cum au fost. Deformator este şi un reportaj făcut pe viu, iar acestea nusînt, cu siguranţă, reportaje la faţa locului! Cei mai mulţi dintre istoricii şi geografii greci care scriu despre Dacia nici nu zăriseră Dunărea, dar săo şi treacă! Ei vehiculează o informaţie de la bun început sensibil filtrată şi deformată, în măsură apreciabilă chiar fictivă, şi reclădesc spaţiulgeto-dacic aşa cum se cuvenea el să fie, potrivit căsuţei jocului de alterităţi care îi era rezervată.„Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci": vorbele acestea ale lui Herodot, privitoare la neamul geţilor, sînt subliniate apăsat în lucrările şimanualele româneşti de istorie. Primul text referitor la strămoşii românilor, actul lor de naştere cum s-ar spune, îi înfăţişează sub cea maifavorabilă lumină. De fapt, Herodot, ca şi autorii ulteriori, nu laudă, după cum nici nu condamnă. Ei ţin un nesfîrşit şi stereotip discurs desprealteritate. Pentru ei normalitatea este grecească, iar ceilalţi se comportă insolit, mergînd, în bine sau în rău, şi adesea dincolo debine şi de rău, pînă la exces. Dreapta măsură nu se întîl-neşte decît la centru. Vitejia geţilor se conjugă (ceea ce Herodot afirmă explicit, chiardacă unii autori români preferă să trunchieze fraza) cu nechibzuinţa lor. Este reacţia unor impulsivi care nu îşi controlează mişcările prin raţiune,de aici şi tentativa nebunească de a se opune fără noimă imensei armate a marelui rege persan. Aşa stau lucrurile cu vitejia. Cît desprecalificativul „cei mai drepţi", oricît de drepţi vor fi fost geţii, încă şi mai drepţi apar la autorii antici indienii, şi aceasta pentru simplul motiv că sîntîncă şi mai exotici, aşezaţi la marginile lumii cunoscute. Sau, şi mai spectaculos, tribul argipeilor, situat spre capătul ţinuturilor scitice, oamenicare se hrănesc doar cu fructe şi lapte, trăiesc sub arbori, nu poartă arme şi, consideraţi sfinţi, sînt chemaţi să judece pricinile vecinilor. Faţă deun asemenea grad de inocenţă şi sfinţenie, „dreptatea" geţilor păleşte!Dar tracii, şi geţii în egală măsură, mai prezintă, potrivit specialiştilor greci în materie, şi alte trăsături demne de interes. Sînt mari iubitori de femei,s-ar spune de-a dreptul destrăbălaţi, şi, în egală măsură, mari iubitori de vin. Şi aici, ca şi în materie de vitejie sau de dreptate, le lipseşte simţulechilibrului. Şi invers, aceşti beţivi şi afe-meiaţi pot deveni pe neaşteptate asceţi, trecînd cu uşurinţă la excesul contrar, incapabili de a se fixa pelinia de mijloc. Povestea despre Burebista şi viţa de vie, relatată în Geografia lui Strabo, este edificatoare. Burebista a decis să-i disciplineze pegeţi. Şi cum poţi să disciplinezi un neam înclinat spre băutură altfel decît împiedicîndu-l să mai bea? Decizia nu putea fi decît distrugerea viţei devie (un precedent istoric al prohibiţiei!). întrebarea este: ne aflăm în faţa unei informaţii sau a unei fabulaţii ? înclinăm să credem că nu Burebistaavea interesul de a distruge efectiv viţa de vie, ci grecii simţeau nevoia să o distrugă în mod simbolic pentru a reuşi să înţeleagă cum din anarhiagetă a putut izvorî, graţie deplasării spre comportamentul ascetic, o mare forţă politică şi militară.O altă naraţiune în jurul căreia s-a construit o întreagă mitologie grecească, apoi românească, îl are ca erou pe Zalmoxis, sclav al lui Pitagora(dacă ar fi să-l credem pe Herodot), devenit divinitate getă. Fapt este că tot ce se ştie despre religia lui Zalmoxis provine din textele greceşti —ele însele tributare „părintelui istoriei" — şi nicidecum din mediul autohton geto-dacic. Avem de a face cu o proiecţie a doctrinei pitagoreice,procedeu practicat de altfel nu numai asupra Daciei, ci şi a altor zone de margine. Aceasta nu înseamnă că nu va fi existat un Zalmoxis înpanteonul getic, dar prea marea asemănare dintre religia lui şi învăţătura lui Pitagora îndeamnă la o elementară prudenţă, dovedindu-se încă odată că, vorbind despre alţii, grecii nu încetau în realitate să vorbească tot despre ei înşişi.7

Note:7 Imaginarul „getic" al autorilor antici a fost analizat, sub toate feţele, de Zoe Petre, într-o suită de contribuţii, dintre care cităm: „Les Getes chezHerodote", în Analele Universităţii Bucureşti, istorie, 1984, pp. 17-23; „Les Thraces et leur fonction dans l’ima-ginaire grec", ibidem, 1991, pp.53-58; „Le mythe de Zalmoxis", ibidem, 1993-1994, pp. 23-36; „A propos des sources de Jordanes", în Etudes d’historiographie (sous la directionde Lucian Boia), Bucureşti, 1985, pp. 39-51.Textele de care dispunem cuprind probabil şi informaţie valabilă, dar filtrată, deformată, amestecată cu materie străină şi transfigurată ideologic.Chestiunea este , cum poate fi ea izolată, în lipsa altor surse care să confirme sau să infirme. Oricum, preluarea ad litteram a consideraţiilorautorilor antici nu mai poate fi acceptată; este pur şi simplu o manifestare de infantilism istoriografie. Istoricii nu vor înceta să caute sîmburele deadevăr: aceasta este meseria lor. Dar orice reconstituire, oricît de subtilă, nu poate fi, în acest domeniu, decît ipoteză. Nu avem cum să traducempînă la capăt discursul grecesc în istorie getă autentică.Fanteziile getice ale grecilor ilustrează un caz limită, cu atît mai frapant cu cît cel în cauză tace, neputînd amenda cu nimic ceea ce se spunedespre el. însă tocmai puritatea acestui tip de discurs, devenit autonom faţă de obiectul său, ne pare de natură a confirma, într-un sens maigeneral, dependenţa, variabilă dar inevitabilă, a demersului istoriografie faţă de clişeele alterităţii.

ConspiratoriiRepertoriul „celuilalt" este, aşadar, inepuizabil. Dar unele roluri i se potrivesc cu deosebire. Printre acestea figurează şi funcţia de conspirator. O

14

asemenea postură se justifică printr-una dintre irezistibilele tentaţii ale imaginarului istorico-politic, aceea de a explica mersul evenimentelor, şimersul lumii în genere, printr-un complex de manevre oculte puse la cale de grupuri restrînse, dar nespus de influente. înţelegerea curentă aistoriei privilegiază interpretarea „conspiraţionistă". Adevăratul efort nu este să-ţi imaginezi conspiraţii — acestea se plăsmuiesc de la sine —,ci, dimpotrivă, să rezişti la seducţia lor simplificatoare. Succesul teoriilor conspirative decurge din faptul ca în ţesătura lor se împletesc cîtevadintre enunţurile de °ază ale imaginarului: prezenţa insidioasă a „celuilalt" Printre noi; reducerea istoriei la acţiunea unei categorii limitate depersonaje; existenţa, dincolo de ce se vede, a unor resorturi secrete; confruntarea dintre Bine şi Rău şi speranţa în triumful final al Binelui...în Evul Mediu, ereticii, leproşii sau evreii sînt întîlniţi frecvent în postura de conspiratori. Leproşii otrăvesc furturile, iar în 1321, în sudul Franţei,se înregistrează chiar o „încercare" a lor de a pune mîna pe putere. Au fost, fireşte, măcelăriţi. Vine apoi rîndul vrăjitoarelor, una dintre straniileobsesii ale Occidentului în secolele XVI-XVII. Toţi aceştia sînt agenţi ai Diavolului. Epoca modernă nu face decît să laicizeze mecanismul pecare, departe de a-l atenua, îl perfecţionează, dîndu-i un sens politic acut. în fapt, cu cît confruntările şi răsturnările sociale şi politice sînt maifrecvente, cu atît şi conspiraţia este mai prezentă, ca mecanism explicativ. Raoul Girardet izolează trei mari conspiratori ai ultimelor două-treisecole: iezuiţii, francmasonii şi evreii. Adunînd tot ce li s-a pus în seamă, s-ar putea concepe o istorie modernă şi contemporană, explicată întotalitate, pînă la detaliu, prin acest triplu proiect conspirativ, vizînd, în fiecare caz, nici mai mult nici mai puţin, dominaţia mondială. Rămînemîngîierea că Binele trebuind să învingă pînă la urmă Răul, succesul complotiştilor nu poate fi durabil...Mecanismul conspirativ pare cu atît mai verosimil, cu cît „efectele" lui sînt adesea reale. Se porneşte de la efecte şi se imaginează un principiucauzal unic şi ocult. Revoluţia franceză s-a petrecut cu adevărat. Ea trebuie să aibă însă un mobil ascuns: acesta este proiectul masonic. Fărămasoni, nu ar fi fost revoluţie. Cine ar putea nega formidabila expansiune rusă a ultimelor trei secole ? Ea nu ajunge însă doar să fie, ci trebuie săaibă un mobil precis şi mai cu seamă secret. Acesta este Testamentul lui Petru cel Mare, în care se află scris de la bun început tot ce o să seîntîmple. Partea amuzantă a poveştii este că Marx însuşi a crezut în validitatea acestui document apocrif, el care aşezase istoria pe bazeexplicative aflate la antipodul unor asemenea interpretări; cum se vede, nimeni nu este pe deplin imunizat contra psihozei conspirative!Spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, occidentalii, te-mîndu-se de o reacţie pe măsură la propriul lor imperialism, au confecţionat din toate piesele„pericolul galben", vastă conspiraţie chino-japoneză vizînd alungarea europenilor din Asia şi, într-o fază ulterioară, invadarea, supunerea şicolonizarea Europei. Cînd, îrT1904-1905, Japonia a zdrobit armata şi flota rusă în războiul din Extremul Orient, mulţi îşi vor fi închipuit că profeţiileîncepeau să se adeverească; dar, pînă la urmă, peste europeni n-au venit chinezii, ci ruşii şi americanii. A urmat, pentru Occident, psihozaîntreţinută de „pericolul roşu", iar pentru sistemul comunist psihoza încă şi mai preocupantă a încercuirii imperialiste şi a comploturilor de totfelul din afară şi din interior puse la cale de imperialism. Fascinaţia interpretărilor „subterane" a atins în secolul nostru o cotă remarcabilă. Ceeace explică şi excepţionala carieră a spionajului, în fapt ca şi în imaginar, şi valorizarea spionului ca erou făuritor de istorie. O întreagă producţieliterară, cinematografică, dar şi istoriografică tinde să acrediteze schema rocambolescă a unor decizii majore şi evoluţii cruciale datorate acestorcavaleri ai informaţiilor ascunse. Cînd se va trage linia, se va constata probabil că randamentul a fost neînsemnat faţă de preţul plătit!Conspiratori şi conspiraţii au existat şi vor exista, fără îndoială. Nici Mafia, nici K.G.B.-ul nu sînt ficţiuni. întrebarea este în ce măsură istoriaacceptă să le facă jocul. Un grup ocult poate croi tot felul de proiecte, dar pînă la urmă nimeni nu are cum forţa istoria să facă altceva decît esteînclinată să facă, prin jocul combinat al unei infinităţi de factori. Nu faci o revoluţie cînd vrei s-o faci numai fiindcă eşti mason, şi nu cucereştilumea numai fiindcă aşa ţi-a lăsat vorbă Petru cel Mare!Prăbuşirea comunismului în Europa de Est în 1989 şi-a atras repede interpretarea conspirativă. Aşa ar fi pus lucrurile la cale, întîlnindu-se laMalta, Reagan şi Gorba-ciov. Faptul că economia comunistă era în cădere liberă, faptul că populaţia se săturase de nesfîrşitele privaţiuni şipromisiuni, faptul că din ideologia comunistă nu mai rămăsese decît o adunătură de vorbe goale, faptul că în Uniunea Sovietică reforma luiGorbaciov, menită să revi-talizeze sistemul, declanşase, dimpotrivă, irezistibila lui dezmembrare, toate aceste evoluţii dramatice de ordinstructural păleau, potrivit schemei conspirative, în faţa unei înţelegeri politice încă mai dramatice şi pe deasupra secrete. In cazul românesc,conspiraţiei mondiale i s-a adăugat conspiraţia autohtonă. Acţiunea complotistă a grupului care a preluat puterea în decembrie 1989 a avut darulde a eclipsa în imaginar însuşi fenomenul profund al revoluţiei. Ce au făcut pînă la urmă complotiştii se va afla mai mult sau mai puţin, şi cusiguranţă în versiuni contradictorii, dar indiferent de scenariile sau de reuşita lor, faptul masiv, fundamental, rămîne acela al unei revoluţii, al uneirăsturnări de sistem pe care numai o avalanşă istorică de proporţii putea să le provoace.Şi toate acestea din cauza faptului că istoria este excesiv de complicată. Inevitabil, interpretările tind spre simplificare. „Conspiraţia" nu facedecît să-şi ofere serviciile celor tentaţi de explicaţii comode, definitive şi univoce.8

In căutarea momentului dintîiAtragerea trecutului spre prezent este marea tentaţie a imaginarului istoric. Se petrece cu istoria un irezistibil proces de actualizare: sînt fapte sausegmente temporale care capătă, pentru ziua de astăzi, o funcţie explicativă şi un grad de exemplaritate, greu justificabile dintr-o perspectivăstrict pragmatică. Omenirea merge spre viitor cu privirea întoarsă spre trecut. Paradoxal (dată fiind îndepărtarea în timp), dar perfect explicabil(ţinînd seama de mitologicul prestigiu al începuturilor), nimic nu este mai actual decît originile. Nu există istorie fără mituri fondatoare. Momentulde început, creaţia cea dintîi justifică existenţa şi marchează destinul, locul în univers, al fiecărei comunităţi: de la trib la naţiunea modernă. Estecertificatul de naştere în lipsa căruia ar lipsi însăşi identitatea. De aceea discursul despre începuturi este în permanenţă rememorat, ideologizat şipolitizat.Momentul fondator nu se recomandă singur. începem acolo unde vrem să începem: o dată cu crearea lumii (aşa cum se deschide orice „cronicăuniversală", genul istoriografie major al Evului Mediu) sau de la cea din urmă revoluţie (22 septembrie 1792 devine în Franţa revoluţionară ziuaîntîi a anului I al unei noi ere). Fenomenul curent constă în multiplicarea momentelor fondatoare sau re-fondatoare şi în înlănţuirea lor. Pentru arezista fluxului erodant al vremii, fundaţia trebuie consolidată, reînnoită şi rememorată periodic. Sînt tot atîtea jaloane ale unei istorii care nupoate fi decît semnificativă şi exemplară. Unde se aşază, de pildă, fundaţia Franţei? Desigur, se poate aşeza oriunde. Vom alege, totuşi, înconformitate cu tradiţia istoriografică, fie Galia lui Vercingetorix, fie statul franc al lui Clovis. Ţara este, aşadar, prefigurată, ea există dinainte de apurta numele său de azi, dar cunoaşte totodată un neîntrerupt proces de „recreare", tin-zînd spre materializarea modelului ideal, prin lungul şir alregilor care „au făcut Franţa", prin marea Revoluţie care a făcut naţiunea franceză, prin Rezistenţa celui de-al doilea război mondial care i-aafirmat vitalitatea şi a purificat-o, şi aşa mai departe. Un şir repetitiv de fapte decisive, menite să fortifice, să desăvîrşească, să reactualizeze

15

fundaţia originară.

Note:8 Trei texte esenţiale pentru teoria şi „practica" conspiraţiei: Jean Delumeau, La Peur en Occident, Fayard, Paris, 1978 (traducere românească:Frica în Occident, Meridiane, Bucureşti, 1986); Raoul Girardet, Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986 (traducere românească:Mituri şi mitologii politice, Editura Institutului European, Iaşi, 1997); Dieter Groh, „La tentation des theories de conspiration", în Storia dellaStoriografia, 14, 1988, pp. 96-118.Unele dintre ele capătă un sens liturgic, înscrise în calendarul laic (aidoma sărbătorilor religioase din calendarul bisericesc) şi astfel rememorate,recreate simbolic, în ritmul ciclurilor anuale. Aşa se încarcă istoria cu sens! Aşa se încarcă prezentul cu istorie! Fundaţia, în sensul ei arhetipal,este impregnată de sacralitate. Actul fondator are menirea de a atrage spre alcătuirile omeneşti ceva din vigoarea, permanenţa şiincoruptibilitatea forţelor cosmice. Versiunile moderne nu au pierdut nimic din intensitatea simbolică a tipologiei tradiţionale, procedînd doar lametamorfozarea sacrului în ideologic şi politic. Tipologia tradiţională presupune şi o puternică personalizare; eroul fondator, el însuşi de regulăun semi-zeu, asigură legătura şi marchează tranziţia dintre lumea zeilor şi lumea oamenilor, dintre formele dintîi ale creaţiei şi structurile politiceale cetăţii. Sînt privilegiate în acest stadiu intervenţiile „din afară", menite să propulseze în istorie spaţii anterior vir-gine, procedeu oarecum analog actului sexual, ilustrare a vocaţiei integratoare a imaginarului. De fiecare dată, este o „naştere" care nu se poatepetrece decît printr-un act fecundator; acesta transferă noii creaţii excelenţa unor structuri mai apropiate de zei şi de origini. Nici obîrşiileautohtone nu lipsesc în imaginarul tradiţional; de constatat însă că pînă şi cetăţile mîndre de istoria lor veche şi glorioasă şi înclinate spre undiscurs autohtonist simt totuşi tentaţia recursului la principiul intervenţiei valorizatoare. Cazul Atenei, întemeiată potrivit tradiţiei de egipteanulCecrops, şi într-o fază ulterioară, mai apropiată de timpurile istorice, „reîntemeiată" de Theseu, erou cu dublă origine, autohtonă şi străină.O soluţie particulară este intervenţia animalelor-călăuze; acestea îl conduc pe erou spre ţara care urmează să fie fondată. O căprioară i-a îndreptatpe huni, apoi pe unguri, spre inima Europei. Dragoş a întemeiat Moldova pornind la vînătoare şi urmărind zimbrul.9 Iată, aşadar, un personaj realşi o întemeiere în esenţă autentică, turnate însă în schema mitică. în mod simetric şi Ţara Românească s-a întemeiat printr-o intervenţie exterioară:descălecatul lui Negru Vodă. Spre deosebire de Dragoş, fondatorul muntean nu este însă atestat documentar, şi nici evenimentul respectiv,motiv pentru care spre sfîrşitul secolului trecut istoriografia critică a exclus acest episod din istoria „reală" a ţării. Mai tîrziu, Gheorghe Brătianu aformulat ipoteza „acoperirii" prin Negru Vodă a unui fapt real: participarea făgărăşenilor la întemeierea Ţării Româneşti

Note:9 Funcţia fondatoare a animalelor-călăuze este pusă în evidenţă de Mircea Eliade în eseul „Voievodul Dragoş şi « vînătoarea rituală »", publicatîn volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 139-170.

(în Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, 1945). Principiul său teoretic era că nu există legendă fără un anume adevăr care să osusţină; după el, şi potrivit autorilor pe care îi cita, aşa ar fi stat lucrurile şi cu războiul troian sau cu fondarea Romei. Metodologie „pozitivistă",la care, susţinînd drepturile imaginarului, ne permitem să nu aderăm. Pentru a exista în imaginar, Negru Vodă nu avea nevoie de un Negru Vodăautentic sau de cineva care să-i joace rolul. Avea nevoie, pur şi simplu, de schema, adînc întipărită în mitologie, a intervenţiilor fondatoare. Amconstatat deja că imaginarul se poate construi la fel de bine pe realitate sau tot pe imaginar. Dublul descălecat românesc are meritul de a ilustraambele variante: atît realitatea transfigurată, în cazul lui Dragoş, cît şi ficţiunea pură (cel puţin pînă la proba contrară, puţin plauzibilă, aautentificării unui „Negru Vodă"!).Chiar în varianta modernă, secularizată, miturile fondatoare nu s-au eliberat uşor de seducţia intervenţiilor providenţiale. Procedeul a continuatsă asigure, acolo unde era posibil (dar ce nu este posibil în imaginar?), un transfer de prestigiu dinspre creaţiile mai vechi şi validate de istoriespre noile creaţii care îşi căpătau astfel dintru început legitimarea. Potrivit versiunii iniţiale, Rusia este o creaţie germanică, fiind întemeiată devaregi (normanzi). Românii, pînă tîrziu, nici nu au vrut să audă de daci; ei trebuiau să fie romani, continuatorii celui mai strălucit imperiu şi celeimai strălucite civilizaţii din cîte a cunoscut omenirea.Treptat însă, tipologia modernă s-a precizat în toate elementele ei. Miturile fondatoare moderne înclină spre democraţie şi spre autohtonism.Eroul fabulos lasă loc poporului, iar nobleţea obîrşiei apare mai puţin semnificativă decît ancorarea în solul ancestral. Revoluţia franceză a pututfi considerată, printr-o simplificare aproape caricaturală, ca o confruntare decisivă între aristocraţia de obîrşie germanică şi poporul galic. Franciiîi supuse-seră pe autohtoni în urmă cu mai bine de un mileniu; venise în sfîfşit vremea revanşei. Ruşii au înţeles la rîndul lor că trebuie să sedebaraseze de varegi; în ultimele două secole aceştia au pierdut constant teren în favoarea autohtonilor slavi. Teoria varegă s-a spulberat; înspiritul naţionalismului modem ar fi intolerabil ca Rusia să fi fost inventată de germani. Nici ataşamentul românilor faţă de romani nu a rămasintact. Istoria românilor, care debuta tradiţional prin cucerirea romană a Daciei, s-a adîncit fără încetare, pentru a-i cuprinde pe daci, apoi şiculturile preistorice anterioare acestora. Pe firul unei asemenea evoluţii îndelungate, momentul roman, chiar dacă rămîne semnificativ, nu maipoate fi socotit act fondator prin excelenţă. Dacii, oamenii pămîntului, sînt în schimb puternic valorizaţi. Românii apar astăzi mai curînd daci saudaci romanizaţi decît romani (ceea ce poate să pară extrem de logic, dar potrivit aceleiaşi logici nici romanii nu sînt întru totul romani şi nici dacii,daci; nu există o „biologie" dacică, romană sau românească, orice sinteză culturală nefăcînd altceva decît să unifice un conglomerat de originidiverse).Nu ne aflăm neapărat în faţa unui plus de adevăr; este însă, cu siguranţă, o reelaborare ideologică. Ideologia democratică privilegiază masaautohtonă faţă de elita cuceritoare, iar ideologia naţională, înrădăcinarea într-un spaţiu predestinat faţă de eventualul aport străin.Şi astfel, popoare şi civilizaţii de mult înghiţite de valurile succesive ale istoriei, sînt reînviate simbolic pentru a se legitima configuraţii politice şi

16

culturale prezente care nu mai au nimic de a face cu ele. într-o Elveţie întemeiată, potrivit istoriei efective, ca şi tradiţiei (legenda lui Wilhelm Teii),pe la 1300, descoperirea locuinţelor lacustre aduce revelaţia unei vechimi nebănuite; spre mijlocul secolului al XlX-lea, arheologul FerdinandKeller procedează la identificarea elveţienilor de astăzi cu strămoşii lor „lacustri": aceiaşi locuitori şi aceeaşi configuraţie teritorială din epocapietrei pînă în prezent! Turcia modernă a lui Kemal Atattirk i-a descoperit pe hitiţi, îm-pingîndu-şi prin ei începuturile cu cîteva mii de ani maidevreme de instalarea turcilor în Asia Mică. In timpul războiului din Golf, Saddam Hussein a considerat util să arunce în balanţă argumentulexcepţionalei antichităţi a statului irakian, descendent direct al civilizaţiei sumeriene de acum cinci mii de ani. O ţară veche de cînd lumea, pe carenimic nu a clintit-o de-a lungul mileniilor, nu avea a se teme de tînăra, artificiala şi în consecinţă efemera civilizaţie americană.Adîncimea istoriei este o garanţie de perenitate. Unele raportări la trecut sînt cu siguranţă mai frapante decît altele; dar toate ilustrează unmecanism universal. Ne putem întreba, cu nedumerire sau cu un indulgent zîmbet de superioritate, ce mai au oare în comun astăzi turcii cu hitiţii,ori irakienii cu sumerienii? Răspunsul este simplu: au tot atît de puţin în fapt, şi tot atît de mult în plan simbolic, cît au românii cu dacii!Historia, magistra vitaeIstoria ne oferă cu generozitate tot ce îi cerem: legitimare, justificări, modele. Ea este prin excelenţă, cum bine se ştie, sau cum credem că ştim,învăţătoare a vieţii: „Historia, magistra vitae". Convingere conjugată cu alta, aceea că „istoria se repetă".„Viitorul şi trecutulSunt a filei două feţe,Vede-n capăt începutulCine ştie să le-nveţe.Tot ce-a fost ori o să fieIn prezent le-avem pe toate [...]"Totul s-a experimentat de atîtea ori, încît ar trebui să nu mai avem nici o dificultate în recunoaşterea căilor bune şi evitarea celor periculoase. Odată acceptat principiul, deschidem cartea istoriei şi începem să învăţăm din ea. învăţămintele nu lipsesc. Necazul este, poate, că sînt prea multe.Ce alegem din ele ?De regulă, generalii sînt în urmă cu un război. îi fascinează istoria. Pregătesc fiecare nou măcel luînd foarte serios în consideraţie învăţămintelecelui precedent. Au intrat cu entuziasm în primul război mondial, socotind că va fi un conflict scurt, rezolvat printr-o bătălie decisivă, aşa cumfuseseră confruntările armate ale secolului al XLX-lea. S-au trezit însă într-un război de poziţii, încremenit, an după an, de-a lungul tranşeelor şifortificaţiilor, învăţînd ce era de învăţat din această nouă situaţie, francezii au construit linia Maginot şi au aşteptat liniştiţi cel de-al doilea războimondial. Era o linie peste care nu se putea trece. Germanii nu au trecut-o, au ocolit-o! Al doilea război nu a mai semănat cu primul: s-acaracterizat prin mişcare, prin acţiuni ample pe spaţii imense şi răsturnări dramatice de situaţie. Americanii au învăţat lecţia şi au aplicat-o înrăzboiul din Coreea. Generalul McArthur a declanşat o ofensivă în forţă, urmărind zdrobirea completă a adversarului; ar fi dorit să apeleze, darnu i s-a permis, şi la armamentul nuclear. Confruntate însă cu intervenţia chineză, Statele Unite nu au mai avut cum să ducă operaţia pînă lacapăt. Era greu să supui imensa Chină tratamentului aplicat Germaniei şi Japoniei, în plus nici situaţia internaţională nu mai permitea un războitotal. Semănînd doar în parte cu războiul precedent, războiul din Coreea nu a mai putut fi pe de-a-ntregul cîştigat; a fost pe jumătate cîştigat, pejumătate pierdut. Din nou lecţia a fost învăţată şi aplicată în războiul din Vietnam, pe care americanii s-ar fi mulţumit să-l cîştige pe jumătate,după modelul coreean. Dar încă o dată tipologia confruntării nu a corespuns aşteptărilor. S-au aruncat mai multe bombe asupra Vietnamuluidecît asupra Germaniei şi Japoniei în cel de-al doilea război mondial, deosebirea fiind că jungla nu este prea sensibilă la bombardamente.Nesesizînd diferenţa, America a pierdut primul război din istoria ei. Dacă generalii ar fi ştiut mai puţină istorie, ar fi gîndit poate lucrurile cu ominte mai deschisă.Orice segment al trecutului este susceptibil de a deveni model şi poate fi invocat în sprijinul oricărui demers actual. Nu trecutul ne spune ce săfacem cu el; ştim noi ce avem de făcut. Umaniştii Renaşterii au avut revelaţia descoperirii Romei antice. De fapt, redescopereau şi actualizaupropria lor Romă. Fiindcă, mai înainte, şi Evul Mediu privise, nu mai puţin fascinat, spre Roma sa, percepută ca centru de iradiere a dubleiideologii imperiale şi creştine. Şi papii, şi împăraţii, de acolo şi-au tras legitimitatea. Dar, secole mai tîrziu, şi revoluţionarii francezi aveau să-şiafle legitimitatea tot la Roma, în cazul lor într-o Romă a virtuţilor republicane, zugrăvită pe pînzele lui David şi invocată în discursurile luiSaint-Just; ca revoluţionari, priveau spre viitor, totuşi nu încetau să caute modele şi simboluri într-o istorie veche de două mii de ani. Roma l-afascinat şi pe Mussolini; trecutul ei imperial părea a prezice Italiei un viitor imperial pe măsură. O singură Romă, dar cîte priviri asupra ei!La fel de exploatat, ca model multifuncţional, a fost şi Evul Mediu. Romanticii au extras din el toate semnificaţiile imaginabile. Reacţionarilor defelul lui Chateaubriand (Le Genie du christianisme, 1802), sinteza medievală de civilizaţie le-a oferit un complex de argumente împotriva ideologieirevoluţionare, individualiste şi laice, şi în favoarea unei societăţi organice, solidare, pătrunse de spirit religios şi credincioase principiuluimonarhic. Alţi romantici, dimpotrivă, au elogiat — precum Jules Mi-chelet —, tot cu exemplificări medievale, poporul şi ideile democratice. Pînăla urmă, Evul Mediu a servit, în egală măsură, monarhia şi revoluţia, biserica şi laicitatea. Şi tot prin Evul Mediu, romanticii au exaltat ideeanaţională, epoca de mijloc fiind martora naşterii popoarelor europene şi tinereţii lor glorioase. Ideologia naţionalistă şi-a găsit astfel un sprijinpreţios într-o fază istorică lipsită în fapt de orice umbră de spirit naţional. Ce poate fi mai grăitor pentru actualizarea şi instrumentalizareatrecutului decît atragerea Evului Mediu într-un joc ideologic pe care nici nu l-ar fi putut bănui ?Fiecare proiect actual este susceptibil de a poseda un „dublu mitic", situat într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, mai mult sau maipuţin mitificat, care îi serveşte drept justificare.Istoria nu se repetă. Putem fi seduşi şi derutaţi de asemănări întîmplătoare, însă, în datele lui esenţiale, prezentul nu este niciodată aidomatrecutului. Constante există, fără îndoială, precum structurile mentale pe care tocmai le trecem în revistă. Ele se prind însă în ţesături mereudiferite. Situaţiile sînt altele, fără încetare, şi chiar dacă am gîndi neîncetat la fel, trebuie să imaginăm răspunsuri diferite, fiindcă întrebările la careavem a răspunde sînt diferite. Cea mai sigură metodă de a greşi constă în aplicarea automată a „învăţămintelor" istoriei. Ce ne poate învăţaistoria, acum, la sfîrşit de secol XX, în materie de democraţie, eficienţă economică sau integrare europeană? Nimic, în afara unor idei şi valorifoarte generale, insuficiente pentru adoptarea unor decizii adecvate. Prezentul nu poate fi gîndit, în mod rezonabil, decît în termenii prezentului.Şi apoi, ce istorie invocăm? Noi nu ne întîlnim cu istoria reală, ci cu propriul nostru discurs despre istorie. Noi alegem, noi decidem ce este bine

17

şi ce este rău, noi elaborăm modele. Nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe. Ştim lecţia dinainte. Morala ne aparţine,iar istoria nu este decît un argument suplimentar de validare a propriilor noastre opţiuni.Nu este cazul să ignorăm potenţialul educativ al istoriei. Dar, încă o dată, decizia, bună sau rea, de asumare a unor „învăţăminte", cade pede-a-ntregul în responsabilitatea noastră.

Strategii de evadareParadoxal, istoria ne învaţă şi cum să evadăm din istorie, în această ipostază, ea nu ne mai tentează prin modele demne de urmat, ci neînfăţişează, dimpotrivă, partea rea a lucrurilor, care ar fi putut fi evitată şi trebuie în orice caz depăşită: o fază de turbulenţe situată între puritateaşi armonia originilor şi desăvîrşirea senină a zilelor de mîine. Ne aflăm în faţa unor orientări divergente ale imaginarului: cufundării în istorie îicorespunde, antitetic, obsesia eliberării de sub tirania ei.Alungarea din rai este ilustrarea cea mai dramatică a unui început de istorie. Istoria începe sub semnul păcatului şi poartă cu sine consecinţelefuneste ale acestuia. Femeia este blestemată să nască în dureri şi să fie roaba bărbatului, iar bărbatul să cîştige pîinea prin sudoarea frunţii. Omulnu a fost creat pentru istorie; istoria înseamnă pedeapsă, deteriorare, ieşire din starea firească .a făpturii umane.Mitul vîrstei de aur exprimă credinţa într-o asemenea stare pre-istorică, desăvîrşire ferită de ameninţarea timpului corupător, şi aceasta într-omultitudine de variante, cele mai familiare culturii europene fiind versiunea mitologică greco-romană (literaturizată de Hesiod în Munci şi zile şide Ovidiu în Metamorfoze) şi imaginea biblică a Paradisului terestru. O lume pierdută, rămasă departe în urma noastră, dar care demonstreazătotuşi că istoria nu este o fatalitate. Raţionalismul modern a preluat, ca în atîtea alte cazuri, mesajul mitologic, reelaborîndu-1. „Bunul sălbatic",atît de îndrăgit de filozofii secolului al XVIII-lea, se înfăţişa ca exemplu viu al virtuţilor umane primare denaturate prin acţiunea perversă acivilizaţiei. Cînd Bougainville, navigator monden şi filozof, debarcă în Tahiti, el are revelaţia descoperirii unui Paradis fără Dumnezeu, şi ajungecu atît mai uşor la această concluzie cu cît o avea deja întipărită în minte; aşa trebuia să se prezinte viaţa primitivă prezervată în toate elementeleei: cu oameni frumoşi şi sănătoşi, trăind într-un decor magnific, lipsiţi de griji, obţinînd totul fără prea multă muncă, necunoscînd invidia, geloziaşi răzbunarea şi (argument valorizant într-o epocă de libertinaj) detaşaţi de orice religie, dar înclinaţi spre Amor, singurul lor zeu... Jean-JacquesRousseau, în faimosul său Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, a dat acestui mit cea mai elaborată expresiefilozofică; potrivit argumentaţiei sale, intrarea în istorie l-a denaturat pe om atît biologic, cît şi moral. Punctul de plecare ar fi fost „inventarea"proprietăţii private, perturbatoare a egalităţii şi armoniei iniţiale. Marx şi Engels aveau să dezvolte ideea, aşezînd la baza evoluţiei omenirii faza„comunismului primitiv", premergătoare şi prevestitoare a comunismului tehnologic de mîine; între cele două epoci ferite de istorie, istoria, cuinegalităţile, nedreptăţile şi conflictele ei, nu mai apărea decît ca o paranteză tranzitorie.Vîrsta de aur a originilor justifică, aşadar, proiectul unei vîrste de aur în viitor. Dar chiar întoarcerea în trecut şi-ar putea afla unele soluţii, înciuda aparentei ireversibilităţi a timpului. Istoria ciclică oferă o posibilitate: vom trece cîndva prin faze similare sau, cine ştie, chiar identice cucele parcurse pînă acum. Unele scenarii catastrofice recente mizează la rîndu-le pe întoarcerea la primitivism. Războiul nuclear ar pune capăt —printr-o pedeapsă bine meritată — civilizaţiei tehnologice dez-umanizante. Dereglarea ecologică poate avea un efect similar: prăbuşireaîntregului sistem de civilizaţie. Supravieţuitorii vor reveni la prima mişcare a jocului, într-o lume mai simplă, mai apropiată de natură, lipsită detehnologie şi de efectele ei nocive. Rămîne de văzut ce se va întîmpla: o sinteză mai bună de civilizaţie sau reluarea ciclului spre un nou cataclismşi aşa mai departe.Reintegrarea trecutului rămîne o ipoteză. Sigur este doar că mergem spre viitor. Şi ceea ce impresionează în acest mers este dorinţa irepresibilă dedepăşire a istoriei. Ne grăbim să parcurgem segmentul istoric care ne-a fost destinat, atraşi de promisiunea a ceea ce se află „dincolo".Concepţia iudeo-creştină a istoriei mizează tocmai pe sfîrşit.0 istorie scurtă (de cîteva mii de ani) situată între crearea lumii şi episodul paradiziac al începuturilor şi sfîrşitul lumii cu Judecata de Apoi. Ampornit din Paradisul terestru şi ne îndreptăm, străbatînd o vale a plîngerilor, spre Paradisul Ceresc, spre noul Cer şi noul Pămînt care vor dăinui înveşnicie. Acestei versiuni transcendente de ieşire din istorie1 se adaugă o soluţie complementară şi oarecum concurentă de factură „terestră". Ea este susţinută de ideologiile mile-nariste (al căror principaltext de referinţă, obscur şi interpretabil în toate sensurile, este Apocalipsa atribuită Sfîhtului Ioan), structurate pe concepţia unui dublu sfîrşit,sfîrşitul definitiv al Judecăţii de Apoi fiind precedat de un „sfîrşit al istoriei". Intre cele două momente decisive se află regatul mesianic, regatulde o mie de ani (de unde şi denumirea de „milenarism"), materializare terestră a sfinţeniei şi armoniei. Milenariştii aşteaptă revenirea lui Mesia, pecare însă, adesea, înţeleg să o pregătească şi să o susţină; angajarea lor poate deveni violentă, menită să grăbească ieşirea din istorie, lovindfără cruţare în tot ceea ce înseamnă ordine actuală. Prin esenţa lui, milenarismul este revoluţionar, revoluţionar în sensul absolut al termenului, odată ce preconizează o lume nouă, cu totul alta decît lumea existentă. Principiul său fondator este „tabula rasa".10Formulei religioase originare i s-a adăugat în epoca modernă un milenarism secularizat, trecut prin bine cunoscutul mecanism raţionalist dereelaborare ştiinţifică şi filozofică a miturilor fundamentale. în cazul milena-rismului, transfigurarea a fost uşurată de încărcătura oricum socială şirevoluţionară a acestei ideologii religioase. Chiar fără Dumnezeu, milenarismul rămîne milenarism, cu alte cuvinte soluţie de ieşire dintr-o istorienesatisfăcătoare spre un liman de armonie. Am arătat deja că marxismul şi soluţia comunistă în genere oferă cea mai tipică manifestare demilenarism laicizat; Mesia este în acest caz Proletariatul, „salvator colectiv", căruia îi revine misiunea, înscrisă în legile istoriei, de a schimbalumea din temelii. Cuvintele Internaţionalei (în versiunea franceză): „Du passe faisons table rase" exprimă perfect ruptura totală dintre lumeaveche, istorică, şi lumea nouă, postistorică, înălţată pe un teren curăţat de racilele trecutului.Se poate însă ieşi din istorie şi fără cataclismul mile-narist sau comunist. Poate că, oricum, rostul istoriei este să ne conducă dincolo de ea, spreo sinteză de civilizaţie globală şi integratoare, capabilă de a armoniza interesele şi contradicţiile. O dată atins acest punct de echilibru, istoria seva opri în loc. Nu vor mai fi dereglări şi răsturnări, ci doar o existenţă „normală", lipsită de evenimente sociale dramatice, egală cu ea însăşi. Olume poate plicticoasă, dar sigură! La începutul secolului trecut, Hegel a întrevăzut această stare de nedepăşit în ordinea instaurată în Europa, şimai ales în spaţiul german, în urma Revoluţiei franceze şi a războaielor napoleoniene, sinteză de liberalism, democraţie şi autoritarism! (Marx care,în multe privinţe, nu a făcut decît să-l reelaboreze pe Hegel, avea să treacă sfîrşitul hegelian al istoriei prin mecanismul mult mai radical alrevoluţiei milenarist-pro-letare). Teoria hegeliană a unei istorii ajunse la încheierea ei logică a fost reactualizată recent într-o carte mult discutată,publicată în 1992 de americanul de origine japoneză Francis Fukuyama: Sfîrşitul istoriei şi ultimul om. Prăbuşirea comunismului şi a altor sisteme

18

autoritare şi rapida extindere în lume a instituţiilor democratice îi par autorului semne ale unui proces de unificare a umanităţii în jurul modeluluipolitic şi tehnologic occidental. O dată generalizat acest model, istoria omenirii va „îngheţa", în sensul imposibilei depăşiri a principiilorliberal-demo-cratice faţă de care, aparent, nu există alternativă.

Note:10 Despre ieşirea din istorie în general şi despre milenarisme în particular, vezi: Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium, Secker andWarburg, Londra, 1957 (şi în franceză, sub titlul Les Fanatiques de l’Apocalypse, Payot, Paris, 1962 şi 1983); Lucian Boia, La Fin du Monde. Unehistoire sansfin, La Decouverte, Paris, 1989; Jean Delumeau, Miile ans de bonheur, Fayard, Paris, 1995.Evadarea din istorie ne conduce spre o altă preocupare majoră, care este scrutarea viitorului. La prima vedere istoria nu ar avea ce căuta aici,domeniul său fiind, totuşi, trecutul. Dar dacă nu apelăm la istorie, atunci la ce să apelăm? Altceva decît istoria nu există. De altfel, trecutul şiviitorul se înscriu pe aceeaşi axă de evoluţie, despărţite şi reunite prin linia subţire (am putea spune chiar inexistentă) a prezentului. Oricetentativă de explorare a viitorului se inspiră, aşadar, din trecut, fie prin prelungirea liniilor de evoluţie cunoscute, fie prin modificarea sau chiarcontracararea lor. Oricum, totul se raportează la trecut, la ceea ce cunoaştem deja. Marile sisteme de interpretare, filozofiile istoriei, nu îşi oprescdemersul la ziua de astăzi. Ambiţia lor este de a descoperi formula globală a devenirii umane. Iar această formulă este extrasă din segmentul deistorie deja parcurs, nici nu ar putea fi extrasă din altceva. în bună măsură oamenii se interesează de trecut, tocmai fiindcă sînt preocupaţi deviitor.întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeştederizoriu. După atîtaabuz de teleologie, scepticismul istoric pare a cîştiga teren. A trecut vremea marilor construcţii filozofice, capabile de a ne spune de unde venim,încotro mergem şi graţie cărui mecanism. Un gînditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicîndu-l pe Marx, absenţa oricărui sensîn mersul istoriei. In ce ne priveşte, ne mulţumim să contemplăm gratuitatea dezbaterii. In fapt, noi nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacăeste sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă şi nu de vreun adevăr demonstrabil.Tentaţia majoră rămîne totuşi — în acord cu regulile imaginarului —„aceea de a conferi întregului proces coerenţă şi semnificaţie. Soluţiile sîntdiverse, dar ele se pot reduce pînă la urmă la imaginea, simplă sau combinată, a două figuri elementare: cercul şi linia dreaptă.Dispunerea ciclică a evoluţiilor cosmice şi umane se manifestă ca proiecţie mentală a unor fenomene naturale elementare şi esenţiale.Succesiunea zilelor şi nopţilor, a fazelor lunii, a anotimpurilor şi vegetaţiei, toate par a pune în evidenţă esenţialitatea ciclică a universului, şi cudeosebire în societăţile primitive sau pretehnologice, foarte sensibile şi receptive la tot ce înseamnă conexiune între om şi cosmos. Concepţiatradiţională dominantă este, aşadar, aceea a unei istorii ciclice, sau a mitului eternei reîntoarceri, pentru a face referire la lucrarea lui Mircea Eliade{Le Mythe de Veternei retour, 1949). Sînt, desigur, cercuri şi cercuri: cercuri perfecte, înlănţuite şi incluse unele într-altele, într-un sistem deciclicitate absolută, ca la vechii indieni, sau, în alte culturi, cercuri aproximative, definind mai curînd o sensibilitate ciclică decît un sistemînchegat. La greci, Heraclit, apoi Platon şi Aristotel, iar, dintre istorici, Polibiu şi-au afirmat explicit, concepţia ciclică. Heraclit susţineadistrugerea periodică a lumii prin foc, iar marele an platonician închidea în el un ciclu al universului sfîrşit printr-un cataclism, sugestieistoricizată de Polibiu, în sensul prăbuşirii periodice a instituţiilor şi civilizaţiei, şi reluării, prin supravieţuitori, a unei noi istorii. Dar şi liniadreaptă este prezentă în gîndirea istorică grecească, cel puţin raportată la un segment limitat. Să precizăm de altfel că istoricii greci sînt în generemai preocupaţi de contemporaneitate şi de „timpul scurt" (al războaielor şi al unor evoluţii politice) decît de destinul omenirii. Pe de altă parte,ideea unui mers ascendent ia locul la un moment dat concepţiei tradiţionale a declinului consecutiv „vîrstei de aur". Contemporanii lui Pericledeveniseră conştienţi de progresul înfăptuit de-a lungul cîtorva secole. Viitorul rămînea însă în ceaţă, prea puţin (sau deloc) marcat de scenariiale progresului. Se poate identifica în Antichitate o doză semnificativă de scepticism istoric (corespunzînd, în fapt, şi efectivei fragilităţi acivilizaţiilor antice, realei succesiuni de întemeieri şi prăbuşiri), iar acest gen de neîncredere avea să se accentueze în secolele care au urmat fazeiclasice a civilizaţiei greceşti. Sensibilitatea ciclică este de netăgăduit şi ea conduce spre pesimism istoric. Totul se înalţă spre a cădea apoi înruine. Lipseşte în filozofia istorică a Antichităţii un scop mai înalt, care să atragă istoria şi omenirea spre viitor. Poate că tocmai în aceastăneîncredere şi dezorientare, în lipsa unui proiect precis, mai curînd decît în blocajele de ordin material, ar trebui căutată cheia dezintegrăriicivilizaţiei clasice. Antichitatea s-a prăbuşit fiindcă nu a crezut în istorie.I-a luat locul o nouă sinteză de civilizaţie pentru care istoria avea un ţel precis. Opusă ciclicităţii tradiţionale, concepţia iudaică a istoriei, înscrisăîn Biblie, preluată apoi şi extinsă la scară planetară de creştinism, rezumă mersul omenirii la o linie simplă, reunind momentul Creaţiei cu sfîrşitullumii şi Judecata de Apoi. O istorie cu un singur început şi un singur deznodămînt, jucată o dată pentru totdeauna. O istorie scurtă şi densăcare, în consecinţă, valorizează puternic timpul, în contrast cu vagul temporal al Antichităţii. O istorie încărcată cu sens, tinzînd spre împlinireaspiritului uman şi implicînd, aşadar, un plus de responsabilitate. în faţa dezorientării istorice a Antichităţii, o asemenea istorie nu putea să nubiruie.Elemente de ciclicitate se întîlnesc totuşi şi în această istorie esenţialmente liniară. Potopul este un sfîrşit al lumii urmat de un nou început. Isusapare ca un nou Adam, deschizător al unei istorii reînnoite. Iar calendarul liturgic nu face decît să rezume anual, în cicluri repetate, momentelecele mai semnificative ale unei unice istorii. Dar sensul global, încă o dată, este liniar şi ascendent, orientat spre o stare de perfecţiunetranscendentă.Ideea progresului, atît de caracteristică epocii moderne, nu este pînă la urmă decît versiunea secularizată a acestei scheme creştine. O istorie careavansează etapă după etapă şi se prelungeşte tot mai departe în viitor. Prelungindu-se, de altfel, simetric, şi în trecut. De la creaţia biblică, datatăla patru sau cinci mii de ani înainte de Cristos, timpul istoric pe care l-am lăsat în urma noastră s-a adîncit la zeci de mii, sute de mii şi poatemilioane de ani. Iar în faţa noastră viitorul a cunoscut un neîncetat proces de amplificare, pentru a permite, aici, pe Pămînt, materializarea tuturorpotenţialităţilor umane. In viziunea cea mai optimistă a progresului, cristalizată în secolul al XDC-lea, istoria este o linie dreaptă şi ascendentătinzînd spre infinit. „Sfîrşitul istoriei", sugerat de unii filozofi, încheie procesul doar în sensul eliminării contradicţiilor şi dezechilibrelor, oferindastfel o garanţie suplimentară de perenitate.

Cercul şi linia dreaptă se prezintă însă în tot felul de variante şi se combină în fel şi chip, iar optimismul şi pesimismul istoric merg împreună.19

Totul este o chestiune de dozaj şi de reprezentaţivitate; altminteri, în orice epocă întîlnim tot ce vrem. Cert este că după un secol XIX mai curîndoptimist, a urmat un secol XX tentat, nu exclusiv, dar totuşi semnificativ, de soluţii pesimiste. Linia dreaptă, chiar ascendentă, se poate întrerupebrusc, şi atunci tot progresul realizat pînă acum înseamnă că a fost în van; omul a devenit capabil să se autodistrugă, iar un asemenea scenariude sfîrşit al lumii (printr-un război nuclear, de pildă) nu mai prezintă, în versiunea secularizată, un înţeles similar cu sfîrşitul religios al lumii; acelaera deschizător de speranţă, conducea spre perfecţiunea supremă, pe cînd sfîrşitul desacralizat este sfîrşit şi atîta tot.Un fenomen intelectual caracteristic al secolului este şi revenirea în forţă a teoriilor ciclice. Declinul Occidentului, lucrarea publicată de OswaldSpengler în 1918, îşi propunea să demonstreze că civilizaţiile sînt muritoare, întocmai organismelor biologice; filozoful german atrăgea atenţia căcivilizaţia occidentală se apropie de limita firească a existenţei sale. Apărută (chiar dacă fusese gîn-dită cu mulţi ani înainte) în contextul sumbrual sfîrşitului primului război mondial, într-o Europă rănită şi dezorientată, cartea a avut darul de a impresiona, deschizînd dezbatereacontemporană în jurul decadenţei. Arnold Toynbee, în faimosul său Studiu asupra istoriei, a preluat şi dezvoltat argumentele lui Spenglerîntr-una dintre cele mai ambiţioase lucrări de filozofie a istoriei scrise vreodată. Probabil că nici o altă tentativă similară nu a avut în secolulnostru impactul teoriilor_ciclice ale lui Spenglex si Tovnbee. .constatare de natură a confirma temperarea optimismului istoric şi chiar alunecareaîn direcţia contrară. Ne aflăm, din nou, în domeniul neverificabil al credinţelor. Pornind de la aceleaşi date ale realităţii, putem argumenta declinulsau chiar iminenta prăbuşire a civilizaţiei occidentale, sau, dimpotrivă, triumful său definitiv (ca şi oricare altă soluţie situată între aceste extreme).Se va spune poate că pe istoricii „serioşi" nu îi frămîn-tă asemenea întrebări. Ei studiază faptele, istoria aşa cum a fost, şi nu îşi permit să selanseze în ipoteze neverificabile, aflate mult dincolo de limitele profesiunii lor. Este cert că istoricii profesionişti nu au iubit niciodată prea tarefilozofia istoriei. Fustei de Coulanges a caracterizat această nepotrivire în stilul lui sentenţios. „Există — considera el — o filozofie şi există oistorie, dar nu există o filozofie a istoriei." Afirmaţie întru cîtva curioasă. A vrut poate renumitul istoric să spună că nu ar trebui să existe ofilozofie a istoriei, dar o dată ce aceasta există, cu sau fără „justificare", cum să susţii că nu există? Problema nu este pînă la urmă dacă istoriciicred sau nu în filozofia istoriei, ci dacă este posibil, chiar necrezînd în ea, să te aşezi în afara marilor tendinţe filozofice. Pînă la urmă, chiarsegmentul limitat căruia i te consacri trebuie inserat undeva, într-o schemă oarecare, şi această schemă, fie că o recunoşti sau nu, are un sensbine precizat. Interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic despre istorie!

Atenuare sau conflict ?Timpul care trece este supus unor tentaţii opuse. Inerentele uitări şi simplificări conduc fie spre armonizarea contradicţiilor, fie, dimpotrivă, spredramatizarea lor. „Atenuarea" pare a fi o caracteristică a memoriei comune. Istoria este în acest caz atrasă spre orizontul „vîrstei de aur". Contururile seestompează, conflictele sînt uitate, durerile se sting. Este nostalgia lumii pe care am pierdut-o, asemănătoare, mutatis mutandis, nepăsă-toareivîrste a copilăriei. De cînd tot curge istoria, nu a fost generaţie care să nu-şi fi exprimat neliniştea pricinuită de dereglările actuale, de deteriorareamoravurilor şi de confuzia socială. Faţă de efervescentul timp prezent, atît de greu de suportat, trecutul pare un refugiu ideal. Unde sînt buneletimpuri de altădată? „Mais ou sont Ies neiges d’antan?"Dimpotrivă, istoria „voită", construită, menită să demonstreze şi să justifice, cu alte cuvinte istoria pur şi simplu, manifestă o înclinare nu maipuţin accentuată spre extrema cealaltă, a unei reconstituiri puternic dramatizate. Istoria, aşa cum a fost inventată la un moment dat, ne apare caun mecanism conflictual. Poate că şi istoria reală este aşa, dar este cu siguranţă, şi într-o măsură mult sporită, istoria pe care ne-o imaginăm.Anularea contradicţiilor ne-ar propulsa, aşa cum tocmai am constatat, în afara istoriei, fie spre vîrsta de aur a originilor, fie în misticul regatmesianic, fie spre comunismul radios de mîine, fie în societatea postistorică invocată de Fukuyama. înclinarea spre conflict decurge dintr-omanieră specific umană de a judeca lucrurile. Sîntem tentaţi să organizăm lumea în sensul unei stricte polarizări. Definim cu mai multă uşurinţăalbul sau negrul decît infinita gamă de nuanţe care separă dar şi unesc aceste culori fundamentale. Binele şi Răul ne sînt concepte familiare, daroare între ele nu se află nimic ? Gîndim în termeni de opoziţie şi înfruntare; aşa înţelegem să dăm sens si coerentă unor fenomene altminterinesfîrsit de diverse şi de complicate. Sîntem atraşi de eveniment, de tot ce înseamnă ruptură, de tot ce iese în afara banalităţii cotidiene.Din acest punct de vedere, logica istoriei nu se deosebeşte substanţial de sensul informaţiei vehiculate prin mass-media. De altfel, „istorie" vreasă însemne, în accepţia originară a cuvîntului, anchetă. Aceasta şi-a propus Herodot: o anchetă, un reportaj la scara întregii lumi cunoscute. Lafel cum Columb nu a ştiut că descoperise America, nici „părintele istoriei" nu a ştiut că face istorie. El a adunat, asemenea unui reporter, mergîndla faţa locului sau întrebînd pe alţii, o sumă de informaţii (cărora nici nu se considera obligat să le dea neapărat crezare). Părintele istoriei poate fipe drept considerat şi părintele sau strămoşul îndepărtat al jurnalismului modern.Atît jurnalistul cît şi istoricul „vînează" fapte, cărora le conferă relief şi dramatism. Sînt oare. faptele atît de importante ? Rămîne de discutat, darcum ar arăta fluxul informaţional fără fapte, fără evenimente ieşite din comun? Cu ce interes am urmări un jurnal televizat din care am afla,invariabil, că „astăzi nu s-a întîmplat nimic deosebit" ? Evident, ştirea înseamnă ruptură, înseamnă conflict. Dacă zece oameni pier într-unaccident, aceasta este o ştire; dacă zece milioane de oameni trăiesc o zi ca oricare alta, aceasta nu are cum să fie o ştire. Condiţia ştirii trebuieacceptată ca atare. Dacă nu ne place, putem renunţa la ştiri, după cum putem renunţa la istorie, dar pare greu de imaginat un alt gen de raportarela „istoria reală". Se petrece o deplasare de accent, fiindcă orice s-ar spune, revenind la exemplul nostru, dispariţia brutală a zece oameni prezintăo importanţă reală minimă în raport cu banala normalitate a vieţii celor zece milioane. Proporţiile reale ale faptelor sînt amplificate în imaginar, şiuneori puternic amplificate, atunci cînd evenimentul capătă conotaţii de simbol. Viaţa autentică este cu siguranţă mai liniştită decît aflăm dinştiri, iar istoria autentică mai calmă decît apare în cărţile de istorie. Procedeul priveşte nu numai evenimentele izolate, ci şi mersul însuşi al istoriei,sensul ei global; şi la acest nivel se tinde spre structurarea dramatică şi „dialectică" a explicaţiilor fundamentale, potrivit jocului principiiloropuse.Prin Herodot, istoria începe cu relatarea unui conflict major: războiul dintre greci şi perşi, simbolizînd, în plan mai înalt, confruntarea dintrelibertate şi despotism. Tucidide, al doilea „părinte" al istoriei (şi cel care, în mai mare măsură decît Herodot, i-a stabilit regulile), scrie şi el despreun conflict, pe care, în ciuda redusei dimensiuni a scenei greceşti, îl consideră cel mai de seamă din istoria lumii: Războiul Peloponeziac,confruntare puternic polarizată, prin cei doi actori personificînd principii opuse: Atena şi Sparta. Nici o altă lucrare nu a exercitat, timp de maibine de două milenii, o influenţă comparabilă în istoriografie. Marele model al evocării istorice avea să fie, aşadar, reconstituirea unui război.Tucidide ar fi putut aborda nenumărate alte subiecte, nu mai puţin interesante (iar pentru noi, astăzi, chiar mai interesante), de pildă cultura

20

grecească din vremea lui Penele sau viaţa cotidiană; important era însă Războiul! Al treilea mare istoric al Antichităţii, Polibiu, a meditat la rîndullui asupra războaielor şi victoriilor romane...Teoretic vorbind, ar fi fost posibil şi un alt gen de istorie, mai „structural" şi mai puţin conflictual. Dacă nu s-a întîmplat aşa, este probabildatorită faptului că sîntem „programaţi" să gîndim în termeni conflictuali (tipul de discurs din mass-media confirmînd din plin seducţia exercitatăde acest model şi perenitatea lui).Sensul creştin şi medieval al istoriei s-a oglindit în schema augustiniană a confruntării celor două cetăţi, divină şi terestră. Diavolul şi Anticristulau devenit simboluri ale dezordinii cosmice, materializată pe pămînt prin necredincioşi şi eretici, şi cu deosebire prin lumea islamică, „dublul"opus al lumii creştine (după cum, perfect logic, pentru musulmani, lumea opusă era Europa creştină).Filozofia luminilor a inversat valorile, denunţînd dispreţuitor superstiţia şi intoleranţa caracteristice Evului Mediu. Axa esenţială a evoluţieiumane a devenit antagonismul dintre Raţiune şi gîndirea prelogica (religioasă şi superstiţioasă).Apoi, ideologia naţională a situat istoria pe terenul opoziţiilor dintre naţiuni şi state. Decuparea lumii în entităţi avîndu-şi fiecare propriul spirit şipropria misiune istorică, aflate în permanentă confruntare unele cu altele, a multiplicat sensurile şi aşa pronunţat conflictuale ale istoriei.Francezii şi-au rezumat istoria într-o lungă suită de războaie cu englezii şi germanii, şi la fel s-au petrecut lucrurile între slavi şi germani, întrepopoarele balcanice şi turci, între români şi turci sau români şi unguri şi aşa mai departe. Confruntarea dintre rase a devenit la rîndu-i unprincipiu de interpretare istorică (sistematizat de Gobineau în Essai sur Vinegalite des races humaines, 1853-1855, lucrare cu notabilă înrîurireasupra evoluţiei ulterioare a teoriilor rasiste). Cîteva dintre temele favorite ale perspectivei rasiste: rasa albă ameninţată de rasele de culoare(obsesia „pericolului galben" spre sfirşitul secolului al XIX-lea...), rasa albă civilizatoare a celorlalte rase, arienii, elită a rasei albe, confruntaţi cualte grupuri rasiale... S-au putut astfel justifica sclavia, apoi colonialismul şi, mai tîrziu, în epoca nazistă, expansionismul german însoţit de„purificare" rasială. Lupta de clasă formulată de Marx (sclavi împotriva stăpînilor de sclavi, şerbi împotriva feudalilor, proletari împotrivaburghezilor) decurge din aceeaşi logică a confruntării. Aceste trei principii antagonice: naţiuni contra naţiuni, rase contra rase şi clase contraclase au marcat în mod semnificativ discursul istoric al ultimelor două secole. Şi nu numai discursul istoric, fiindcă, după cum am putut constata,discursul despre trecut este în fond un discurs al prezentului, un discurs despre prezent şi pentru prezent. Abuzul de logică conflictuală agenerat lunga suită de tragedii contemporane: războaie, revoluţii sîngeroase, genocid...Alte opoziţii s-au precizat, în discursul istoric ca şi în cel politic, pe parcursul secolului al XX-lea. Ajunge să menţionăm confruntareademocraţie-totalitarism, capitalism—comunism, Occident-Lumea a Treia, sau Nord-Sud...Lupta contrariilor este principiul care fecundează marile filozofii ale istoriei, axate în genere pe raportul conflictual dintre Bine şi Rău, spirit şimaterie, libertate şi despotism etc. Din acest punct de vedere, chiar cele mai sofisticate construcţii teoretice nu fac decît să dezvolte arhetipul.De civitate Dei, opera Sfîntului Augustin, care şi-a pus pecetea asupra întregii filozofii medievale a istoriei, se înfăţişează ca traducere teologicăa conflictului arhetipal dintre principii opuse. La fel, dialectica contrariilor a lui Hegel şi, pe urmele lui, fireşte, lupta de clasă înţeleasă ca motor alistoriei în cazul lui Marx. Oricîte secole i-ar despărţi şi oricît de diferită (deşi nu chiar cu totul diferită) ar fi miza istoriei la unul şi la celălalt,Augustin şi Marx gîndesc în acelaşi sistem: o istorie minată de contradicţii, a căror rezolvare va însemna ieşirea din istorie.Departe de noi ideea că istoria reală ar fi lipsită de tensiunea confruntărilor. Fără confruntare, opoziţie şi luptă nu ar exista viaţă. Doar moarteaeste „egală". Ceea ce remarcăm este însă tentaţia izolării, amplificării şi simplificării datelor conflictuale ale istoriei. Istoria înseamnă conflict, darnu înseamnă numai conflict, înseamnă şi apropiere, interferenţe, înseamnă şi multă viaţă „obişnuită". Oamenii se ceartă şi uneori se ucid între ei,dar în genere nici nu se ceartă, nici nu se ucid: trăiesc, şi atîta tot. Istoria pe care ne-o reprezentăm este mai spectaculoasă şi mai dramatică decîtviaţa istorică reală.Românii au purtat nenumărate lupte cu turcii; o istorie eroică pe care o ştie orice elev de şcoală. Dar tot românii s-au aflat integraţi, vreme demulte secole, în spaţiul otoman, un timp sensibil mai lung, mai dens şi mai încărcat de consecinţe decît timpul punctual al conflictelor. Istoriaraporturilor româno-otomane este mult mai puţin dramatică decît pare în urma unei reconstituiri istorice care privilegiază confruntările militare şiestompează multiplele contacte paşnice. Conflictele româno-maghiare sînt de asemenea bine cunoscute şi intens mediatizate, dar şi ele pun înumbră o realitate istorică mai semnificativă, aceea a participării unei părţi a spaţiului românesc, timp de aproape un mileniu, la istoria EuropeiCentrale, laolaltă cu maghiarii şi cu germanii mai curînd decît împotriva lor. Civilizaţia românească de astăzi este în bună măsură rezultatul acestorinterferenţe — sud-est europene, pe de o parte, central-europene pe de alta — şi în prea mică măsură, sau deloc, rezultatul unor conflictesîngeroase.Istoria structurală — cu accentul pus pe economie, demografie, problematică socială, viaţă cotidiană, mentalităţi — îşi propune tocmai ieşireadin zona conflictuală, prea pronunţat conflictuală, a istoriei. Rămîne de văzut cu ce succes se poate împotrivi fondului arhetipal de gîndire.Adesea, tratarea structurală nu face decît să deplaseze conflictul, să-l înalţe, dinspre evenimente spre structuri şi, chiar mai sus, spre înţelegereaglobală a istoriei. Marx este marele pionier al istoriei structurale, prin accentul pus pe factorii socio-economici şi prin aşezarea evenimentelor şipersonalităţilor în subordinea acestora; dar tot Marx a exacerbat, folosindu-se tocmai de structuri, sensul conflictual al istoriei. In La religion deRabelais (1942), Lucien Febvre oferă o remarcabilă analiză structurală a mentalităţilor secolului al XVI-lea, pe care le asociază, contrar opinieicurente, mentalităţii primitive; din nou opoziţia este puternic conturată, de data aceasta între spiritualitatea tradiţională şi spiritualitateamodernă, etanş despărţite, fără nici o punte între ele. La fel de legitim ar fi să căutăm nu numai ce îi separă, dar şi ce îi reuneşte pe muncitori şi pecapitalişti, şi nu numai ce deosebeşte, dar şi ce apropie mentalitatea oamenilor peste frontiere de timp şi de civilizaţie. Se pare însă că este greude evitat regula potrivit căreia trăsăturile deosebitoare sînt mai vizibile decît fondul comun.Şi apoi, rămîne de văzut în ce măsură o abordare structurală, dedramatizată şi lipsită de veleităţi teleologice va reuşi să ocupe amplul teren alistoriei, sau cel puţin zona elevată a acestuia. Spiritul comun continuă să pretindă dramatismul şi- semnificaţiile neechivoce de care se pare căavem atîta nevoie. Indiferent de căutările specialiştilor, discursul „normal" asupra istoriei are toate perspectivele de a rămîne puternic tensionat.Grila imaginarului, care se interpune între istoria adevărată şi reprezentările ei multiple, determină, aşadar, inevitabile adaptări. Dacă nu ampretinde istoriei inteligibilitate desăvîrşită şi finalitate, dacă am considera că lumea nu este neapărat coerentă, dacă nu am gîndi în termeni de„noi" şi „ceilalţi", dacă nu ne-am simţi atît de implicaţi în trecut şi nici în viitor, ci numai în prezent, dacă n-am fi tentaţi, pe de o parte, săabsolutizăm contradicţiile, iar pe de altă parte să ne refugiem în soluţii anti-istorice eliberate de contradicţii, atunci cu siguranţă am gîndi istoriaaltfel de cum o gîndim. Dar gîndind altfel, am fi altfel, şi altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci şi istoria efectivă.

21

Complexul istoriografieDar, de fapt, despre ce istorie vorbim? Clişeele mentale pe care am încercat să le identificăm sînt componente generale ale unui vast tablou; elese combină şi se dozează diferit de la un tip de reconstituire la altul. Istoria este o profesie şi, în acelaşi timp, mai mult şi altceva decît o profesie.Amintirile unei comunităţi, reperele ei în timp, sînt o altfel de istorie, dar nu sînt mai puţin istorie decît Războiul Peloponeziac al lui Tucidide sauMedi-terana lui Braudel. Toată lumea face istorie; a izola profesiunea de istoric de mediul în care se dezvoltă ar însemna să discutăm desprerememorarea trecutului mai mult aşa cum am vrea să fie decît cum este în fapt.Stratul cel mai profund, dar şi cel mai puţin orînduit, aparţine memoriei colective, pe care se clădeşte conştiinţa de sine a oricărei comunităţi,identitatea ei. Biografia unui individ este istoria lui, mai semnificativă pentru el, şi pe drept cuvînt, decît „marea istorie". Pierzînd-o, cum seîntîmplă în cazurile de amnezie, îşi pierde individualitatea şi locul printre semeni. Orice familie îşi are o istorie, reperele ei, şi numai ale ei, în trecut.Fără această istorie nu ar mai exista. Diversele grupuri şi comunităţi îşi construiesc şi îşi rememorează istoria lor. Cîţi indivizi şi cîte segmentesociale, tot atîtea istorii: cu alte cuvinte, nenumărate. Faptele reţinute, ierarhia şi sensul lor nu au adesea nimic în comun. Pentru membrii uneicomunităţi rurale, de pildă, evenimente precum o inundaţie, un incendiu devastator sau o recoltă proastă, ori cine ştie ce conflicte aprige pentrupămînt, sînt cu siguranţă mai semnificative decît prăbuşirea Imperiului Roman! Avem de a face, pe de o parte, cu amintiri „efective" care îi leagăîntre ei pe membrii unei comunităţi restrînse, unor cercuri primare, „organice", de sociabilitate, iar pe de altă parte, cu amintiri „învăţate", tot maiprezente pe măsură ce cercul se lărgeşte. Cu cît construcţia este mai artificială, cu atît şi memoria este în mai mare măsură elaborată, orientată,„învăţată". Ce îi leagă pe membrii unei naţiuni ? Ei nu au amintiri comune efective (sau cele pe care să spunem că le au, le-au receptat oricumfoarte diferit). După cum naţiunea este „inventată", şi memoria ei este „inventată". Sînt amintiri pe care în fapt nu le avem, dar învăţăm că leavem. Aceasta este pînă la urmă şi istoria, „marea istorie": o memorie hrănită şi întreţinută artificial.întreaga societate funcţionează ca un uriaş şi complex mecanism de memorizare. Nu există în societăţile dezvoltate o singură memorie colectivă.Nu există, nu mai pot exista, nici memorii perfect autonome. Există o densă reţea de rememorări şi actualizări istorice care se întrepătrund. Fiecaredintre noi se află la punctul de întîlnire al mai multor istorii. O memorie pură a grupurilor primare nu are cum să mai supravieţuiască. Inevitabil,amintirile oricărui grup sînt înrîurite, completate, deformate, estompate, uneori pur şi simplu şterse, de cultura scrisă, de şcoală, de mass-media,de ideologii. Cine ar putea spune de unde ştie tot ce ştie despre trecut sau de unde şi-a extras o anumită convingere? îndeosebi comunitateanaţională de tip modern s-a dovedit puternic unificatoare şi uniformizatoare, erodînd fără încetare parcelele distincte de memorie colectivă, pecare însă nu le-a anihilat şi nu va putea nicicînd să le anihileze.O dată ce fiecare cerc de sociabilitate îşi are şi mai cu seamă îşi construieşte istoria specifică, nimic mai firesc de altfel ca organismul politic, de lacetatea antică la statul naţional, tip de comunitate acoperitoare a tuturor celorlalte în epoca modernă, să facă apel la aceeaşi logică de marcare aidentităţii şi legitimităţii prin istorie. La nivelul de sus se constituie astfel o istorie mai importantă decît celelalte sau despre care se afirmă că estemai importantă (dacă nu chiar singura importantă), întrucît dă sens, prin trecut, valorilor şi aspiraţiilor comune. Crearea de solidarităţi complexe,de structuri şi de proiecte politice presupune şi crearea de istorie: o istorie atent supravegheată şi cu încărcătură masivă de ideologie.între fragmentele de memorie ale solidarităţilor primare şi memoria construită a comunităţii întregi, societatea emite istorie fără încetare, pe toatelungimile de undă şi în toate tonalităţile, prin toate componentele sale. Marile instituţii, cum sînt Biserica şi Armata, îşi au propriul lor tip dediscurs, şi nu numai istoria lor distinctă, ci şi o manieră specifică de captare şi adaptare a istoriei în totalitatea ei. Şcoala, şi mai concret manualeleşcolare, tind spre o reconstituire cît mai apropiată de valorile împărtăşite. Sînt singurele cărţi pe care, în principiu, măcar o dată în viaţă, leparcurge cvasitotalitatea membrilor unei societăţi moderne. Şi chiar atunci cînd cele învăţate se uită, rămîne esenţialul: spiritul în care a fostconceput mesajul istoric. De aceea, nu există texte mai semnificative pentru definirea culturii şi conştiinţei istorice în lumea de astăzi. Sub acestraport, cea mai modestă carte şcolară este mai grăitoare decît orice capodoperă istoriografică! Dar şi adevărurile „general admise" cuprinse înmanuale stau nu mai puţin sub semnul ideologiilor curente. Un anumit consens — cum a fost, timp de un veac şi jumătate, cel privitor laproblematica naţională în societatea românească — le poate conferi un aer de familie. Confruntarea violentă a unor ideologii opuse este denatură a diviza şi şcoala; cazul celor „două Franţe", îndeosebi sub a treia Republică, oferă exemplul elocvent al unei istorii înfăţişate elevilor învariante contradictorii, prin dubla serie de manuale aparţinînd şcolilor laice şi catolice.11Literatura, teatrul şi artele vizuale, mai recent cinematografia şi televiziunea sînt la rîndu-le puternice emiţătoare de istorie, de factură altminterifoarte diversă prin calitate şi mesaj. Literatura necesită o menţiune aparte, fiindcă nimic nu se află mai aproape de textul istoric decît textul literar.Ca şi literatura de ficţiune, istoria este o naraţiune: poate adevărată, dar totuşi o naraţiune. Imperativele textului aşază istoria de la bun început înaltă zonă decît aceea a ştiinţelor „dure" care se pot dispensa de povestire şi sînt susceptibile, total sau parţial, de formalizare matematică.Raportul privilegiat dintre istorie şi literatură a urmat o dialectică de apropiere şi distanţare. Epopeea antică este istorie, anterioară înregistrăriiana-listice a faptelor şi apoi coexistînd cu aceasta. Anticii îl considerau pe Homer istoric. Modelul istoriografiei romantice l-au constituitromanele istorice ale lui Walter Scott. Note:11 Pentru analiza manualelor şcolare şi, în genere, a deformărilor ideologice pe care le suferă istoria, este exemplară lucrarea lui Christian Amalvi,Les Heros de l’Histoire de France. Recherche iconographique sur le pantheon scolaire de la troisieme Republique, Phot’ceil, Paris, 1979. Acelaşiautor a tratat, în plan mai general, diversele „adaptări" de ordin ideologic şi politic ale istoriei Franţei: De l’art et la maniere d’accommoder lesheros de l’histoire de France. Essais de mythologie naţionale, Albin Michel, Paris, 1988.Chiar Ranke, iniţiatorul istoriei „ştiinţifice" şi „obiective", îşi recunoştea datoria faţă de celebrul prozator scoţian: elocventă ilustrare aamalgamului de ştiinţă şi literatură care se cheamă istorie. In aceeaşi epocă, Michelet şi Carlyle îşi dădeau frîu liber imaginaţiei, iar Macaulayexprima gîndul secret al multor confraţi, măr-turisindu-şi intenţia „de a înlocui pentru cîteva zile, prin istoria sa, ultimul roman la modă de pe masatinerelor doamne". Apoi, şi oarecum brusc, în a doua parte a secolului trecut, într-o epocă a ştiinţei triumfătoare şi în contextul mental al unuiscientism de factură cvasi-religioasă, istoricii au început să se ruşineze de prea multa literatură pe care o făcuseră. Şi-au pus în gînd să devină cuadevărat oameni de ştiinţă, aidoma celorlalţi, reconstituind trecutul în deplinul lui adevăr şi, eventual, supunîndu-l unui sistem de legi. Astăzi,mişcarea de balans a interpretărilor pare a îndepărta din nou istoria de zona ştiinţei pure, şi exegeţi de seamă ai fenomenului istoriografie nu semai sfiesc, atunci cînd este cazul, să aşeze laolaltă, sau în proxima vecinătate, istoria „adevărată", cu partea-i inevitabilă de naraţiune şi deficţiune, şi naraţiunea fictivă proprie romanului istoric (ea însăşi în căutarea unui adevăr, poate nu mai puţin esenţial ca al istoriei reale).12Pînă să decidă însă specialiştii, a decis publicul. Cultura istorică elementară se alimentează în mai mare măsură din istoria făcută de „ceilalţi"

22

(scriitori, artişti, cineaşti...) decît din istoria profesioniştilor.La începutul anilor ’80, „noua istorie" franceză se afla la zenit. Se impusese, în sfîrşit, o nouă paradigmă istorio-grafică (între timp entuziasmul s-amai calmat). Citadela universitară era deja cucerită, mass-media se deschideau spre contribuţiile „noilor istorici", iar unele din cărţile lor rivalizaucu marile succese literare (Montaillou, de pildă, lucrarea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, apărută în 1975, a fost un best-seller, vînzîndu-se pînă în1978 nu mai puţin de 130 000 de exemplare). In acest context, extrem de favorabil istoricilor profesionişti, un sondaj publicat de revista L’Express(în numărul din 19-25 august 1983) ne pune în faţa unui rezultat interesant la întrebarea „Există unul sau mai mulţi istorici, morţi sau în viaţă, carevă plac sau care v-au făcut să iubiţi istoria?" Pe primul loc, la răspunsuri, figurează Alain Decaux cu 251 de opţiuni, urmat de Andre Castelot cu73, ambii vulgarizatori ai istoriei, într-o manieră pronunţat narativă, literaturizată şi înclinată spre spectaculos (biografii romanţate, dosare secreteşi aşa mai departe), exact la

Note:12 Un moment semnificativ în reinterpretarea istoriei în funcţie de factura ei narativă, cu apropierile inerente de textul literar, l-a constituit apariţiacărţii istoricului american Hayden White, Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, The Johns HopkinsUniversity Press, Baltimore-London, 1973. Vezi, în acelaşi sens, şi articolul citat al lui Peter Burke, „History of Events and the Revival ofNarrative".

antipodul concepţiei şi metodologiei „noilor istorici". Urmează, cu 40 de sufragii, Victor Hugo, apoi generalul de Gaulle cu 38, Michelet cu 36 şichiar Balzac cu 10, sau Alexandre Dumas cu 9. Nu lipseşte nici „noua istorie": 4 opţiuni pentru Le Roy Ladurie şi 3 pentru Georges Duby. Olecţie de modestie, primită în momentul unui triumf!Poate că publicul nici nu greşeşte prea tare. Romanul istoric merge pînă la capăt acolo unde istoria, în sensul ei strict, este nevoită să seoprească la jumătate de drum. Istoricul are prea multe scrupule, nu exagerat de multe, fiindcă atunci nici nu ar mai scrie, suficiente totuşi pentru ase afla într-o poziţie de inferioritate faţă de romancier.Fiindcă, în fond, ce îşi propune istoria? Reconstituirea vieţii trecutului şi încărcarea ei cu sens. Ambele ţeluri sînt mai bine servite de ficţiunealiterară. Romanul istoric a fost inventat în prima parte a secolului al XLX-lea, avîn-du-şi originea în setea de autenticitate istorică a epociiromantice (perioadă de ruptură în care trecutul oferea reacţionarilor nostalgici un refugiu, iar progresiştilor, în egală măsură, un argument pentrupropriile lor proiecte). Este aceeaşi înclinare care a generat programul lui Ranke de reconstituire a istoriei „aşa cum a fost ea cu adevărat", ca şiformula istorico-literară, intens evocatoare, a unor Carlyle sau Michelet. Dar o dată pusă problema „reînvierii" trecutului, viaţa autenticăînfăţişată în literatura de inspiraţie istorică avea toate şansele să devină mai convingătoare decît simpla reconstituire practicată de profesionişti,care, oricît de detaliată şi de fidelă, rămîne neînsufleţită.Romanul suplineşte, aşadar, imposibilitatea istoriei de evocare totală. I s-ar putea „reproşa" doza considerabilă şi acceptată de ficţiune, dar şiacest aspect rămîne de discutat. Nu este deloc sigur că atmosfera istorică recreată de scriitori sau psihologia personajelor ar fi neapărat maipuţin „adevărate" decît atmosfera sau psihologia (atît cît există sau dacă există) din operele de erudiţie, şi pînă la urmă numai aceste esenţecontează! Să fie oare Mizerabilii sau Război şi pace mai departe de problemele de fond ale societăţii franceze sau ruse din primele decenii alesecolului al XlX-lea decît cine ştie ce monografii de specialitate ? Dar chiar personajele şi situaţiile fictive pot deveni mai „adevărate" decît atîteapersonaje şi situaţii reale; în mintea şi în viaţa noastră capătă relief nu atît ceea ce a fost, cît ceea ce ducem, acum, cu noi. Eroii legendari deroman sînt mai cunoscuţi şi mai semnificativi astăzi decît un lung şir de miniştri şi generali ai vremurilor trecute, adevăraţi la vremea lor, dar careacum nu mai sînt adevăraţi, pentru simplul motiv că pentru noi ei nu mai există. Istoricii, ei înşişi făuritori de ficţiune, nu au motive sădispreţuiască ficţiunea, fiindcă ceea ce căutăm în trecut, într-un trecut mai mult sau mai puţin real, mai mult sau mai puţin imaginar, nu este atîtadevărul în sine, cît propriul nostru adevăr, plăsmuitor de repere şi de modele.Criteriul adevărului, nu al unui adevăr formal, ci esenţial, nu pledează, aşadar, cum s-ar fi putut crede, neapărat în favoarea istoricului.Adevărurile pe care le pune el în evidenţă sînt adesea punctuale şi superficiale. La drept vorbind, cîţi istorici au spus ceva esenţial, nu despreun fapt anume sau despre o problemă anume, ci încercînd să răspundă la întrebările majore ale umanităţii ? Cîţi istorici au spus ceva cu adevăratesenţial despre istorie ?Aceste limitări, de altfel inerente, explică tentaţia unor incursiuni mai libere şi mai îndrăzneţe, a unor reconstituiri care par a avea în acelaşi timpmai multă viaţă şi mai mult sens. Iar dacă astăzi romanul istoric nu mai străluceşte ca în veacul trecut, cinematografia îi suplineşte cu prisosinţăfuncţia, şi încă şi mai mult televiziunea, cu multiplele-i posibilităţi, răspunzîndu-se astfel, cel puţin în aceeaşi măsură, nevoii de autenticitate aevocării. Graţie ficţiunii romaneşti sau cinematografice, călătoria în trecut devine posibilă.Unde se plasează istoricul în această învălmăşeală de „istorii"? Locul lui ne apare în egală măsură excepţional şi modest. El este o piesă asistemului. Misiunea lui — comandată sau nu, puţin importă, el oricum şi-o îndeplineşte — este de a da sens, prin istorie, coeziunilor actuale.Contribuind în mod substanţial la legitimarea organismului socio-politic şi proiectelor acestuia, el evoluează la nivelul de sus al comunităţii,acolo unde îşi dau întîl-nire elitele, cultura savantă, ideologiile dominante şi factorii de putere. Punînd ordine în trecut, istoricul contribuie laOrdinea prezentă.Puternic, într-un anume sens, prin capacitatea de control asupra trecutului şi, indirect, prin trecut, asupra prezentului, istoricul este totodatălipsit de putere, prin faptul că răspunde în fond unei comenzi sociale. Asupra lui presiunea este enormă, presiunea unui organism în totalitateproducător şi consumator de istorie. Pe de o parte, el este mai liber decît fizicianul sau biologul, în măsura în care jocul social lasă o marjă delibertate pe care legile naturii nu o permit sau o îngrădesc în mai mare măsură. De aceea şi istoria este mai diversă, chiar în cele mai închisesocietăţi, decît fizica sau biologia. Pe de altă parte însă, fizicianul sau biologul beneficiază, în demersul lor, de un grad mai mare de autonomie înraport cu ceea ce se întîmplă în jur (relativă autonomie, nu independenţă, fiindcă ştiinţă ruptă de societate şi ideologie nu există). Istoriei îilipseşte coeziunea internă a acestor ştiinţe. Istoria este larg deschisă spre mediul social ambiant, larg deschisă spre altceva decît propriul săuobiect. Ea nu numai că este înrîurită de societate (constatare valabilă pentru orice demers ştiinţific), ci este pur şi simplu creată şi întreţinută deaceasta.

23

Libertatea de mişcare a istoricului se află în raport direct proporţional cu gradul de deschidere socială şi libertate intelectuală. Este considerabilă,în principiu, în societăţile democratice, dar, oricum, şi aici, limitată, orientată şi străjuită de tabuuri. Educat într-un anume spirit, istoricul nici nuse gîndeşte în genere să depăşească bornele acceptate. Dacă totuşi o face, riscă să fie mar-ginalizat sau, încă mai simplu şi mai eficient, neluat înseamă. Oricine poate ţine pînă la urmă orice discurs despre istorie. Problema este să fie şi auzit. Cărţile îşi au destinul lor. Iar acest destindepinde mai mult de mediul social şi cultural decît de autor. Un manuscris poate rămîne într-un sertar, poate fi tipărit într-un tiraj confidenţial saupoate deveni (şi de regulă este ajutat să devină) un best-seller. O idee poate pieri înainte de a prinde contur sau poate asalta o lume întreagă princanalele mass-media. Se exprimă multe în lumea de astăzi, dar nu orice mesaj are aceeaşi putere de circulaţie şi de pătrundere. Libertatea deexpresie — infinit preferabilă, evident, cenzurii şi prigoanei intelectuale! — ne împiedică să observăm cu suficientă claritate procesul crescînd deunificare culturală. Nici un regim absolutist nu a dispus, nici pe departe, de canalele de influenţare a opiniei publice de care dispun regimuriledemocratice — sau tehnocratice ? — de astăzi. Sîntem prinşi într-o reţea tot mai densă şi mai acaparatoare de informaţie standardizată. Ceea ceînseamnă că sîntem mai puţin liberi decît ne imaginăm, iar liniştea pe care ne-o dă conştiinţa cam facilă a libertăţii riscă să contribuie la erodareaei. Aceste sumare consideraţii despre partea de iluzie a libertăţilor moderne exprimă ce avem de spus inclusiv cu privire la istorie şi la condiţiaistoricului.Istoria este de asemenea natură încît nici democraţia, nici totalitarismul nu o pot afecta pînă la capăt. O ideologie unică şi impusă nu se traducedecît teoretic într-o formulă unică şi închisă de istorie. Pentru simplul motiv că nu există o istorie bine definită care să corespundă, obiectiv, unuianumit proiect actual. De fapt, nimic din istorie nu corespunde proiectelor actuale. Aşa încît, aceeaşi ideologie poate apela, cu egală„îndreptăţire", la strategii istorice diverse. Comunismul sovietic se putea la fel de bine construi sau putea la fel de bine eşua cu Petru cel Mare,fără Petru cel Mare sau împotriva lui Petru cel Mare. Iacobinii invocau, în vremea Revoluţiei franceze, Sparta şi Roma republicană, dar ar fi pututfoarte bine să nu le invoce şi să-şi descopere alte modele, fiindcă oricum toate erau fictive. Artificialitatea punţii dintre prezent şi trecut lasă unspaţiu de „libertate", fireşte foarte limitat, dar totuşi efectiv, chiar în contextul celor mai opresive ideologii. Şi invers, libertatea intelectuală fărălimite sau cu limite extrem de flexibile, caracteristică pluralismului democratic, se loveşte de zidul acelui fond comun de valori, acelui minim sistemde repere ideologice fără de care nici o construcţie socială sau politică nu ar fi viabilă.Istoricul este mult mai liber în societăţile deschise decît în cele închise, axioma se înţelege de la sine. Dar este totuşi mai puţin liber decît ne-amînchipui în cele dintîi, şi o idee mai liber decît am putea crede în celelalte.

Inevitabila ideologieIstorie fără ideologie nu se poate. Mesajul istoricului poate fi explicit sau implicit, istoricul însuşi poate fi conştient, mai puţin conştient saudeloc conştient (în cel din urmă caz minţindu-se singur) de implicaţiile ideologice ale demersului său. Toate acestea nu schimbă nimic, fiindatitudini de ordin formal şi subiectiv. în mod obiectiv şi esenţial, istoria este încărcată cu ideologie. Iar prin ideologie, înţelegem ideologie însensul deplin al conceptului: nu un amalgam oarecare de opinii despre lume, viaţă şi societate, ci un sistem bine definit de idei, inserat într-uncadru social şi politic nu mai puţin bine definit.Paradoxal, dar pînă la urmă lesne de înţeles, cu cît istoria se înalţă mai sus, cu cît se vrea mai aproape de esenţe şi mai departe de frărnîntăriletrecătoare ale zilei de astăzi, cu atît doza de ideologie sporeşte şi devine mai transparentă. Marile filozofii ale istoriei sînt strict dependente deactualitate. Orice discurs despre ţelurile ultime este un discurs deghizat despre ziua de astăzi. Vom afla sau nu pînă la urmă încotro merge lumeaşi cum se va împlini destinul ei; vom afla însă cu siguranţă, parcurgînd o asemenea construcţie teoretică globală, cum se prezintă convingerilepolitice ale istoricului sau filozofului, chestiune mai puţin interesantă în sine decît destinul lumii, dar foarte interesantă totuşi pentru ceea ceînseamnă, dincolo de aparenţe, discursul istoric.Să ne oprim asupra unui text clasic: Prelegerile de filozofie a istoriei ale lui Hegel (datate 1822-1831). „Istoria universală - afirmă marele filozof - nueste altceva decît dezvoltarea conceptului de libertate". Iată un principiu de incontestabilă semnificaţie, susceptibil de a da sens deveniriiumane în totalitatea sa. Dar este nu mai puţin un principiu care, de la bun început, ne conduce spre epoca lui Hegel. Nu numai Hegel, ci foartemulţi dintre contemporanii săi văd în istorie un drum care trebuie să conducă spre libertate. Obsesia lor se cheamă Revoluţia franceză, cu tot ce aurmat, în continuarea ei, în opoziţie cu ea, sau în diverse tentative de sinteză între societatea organică prerevoluţionară şi ideile moderne deprogres, libertate şi democraţie. O filozofie a istoriei a cărei cheie unică este libertatea nu se putea concepe nici la 1700 şi nu se mai poateconcepe nici astăzi spre anul 2000. Absolutizarea libertăţii, „divinizarea" ei poartă marca momentului 1800.Discuţia nu se opreşte însă aici. Libertatea este un cuvînt magic, şi totuşi, ce vrea să însemne? Fireşte, nu dezvoltarea teoretică a acesteichestiuni ne preocupă acum. Ajunge să constatăm că libertatea (ca şi istoria, ca şi atîtea alte cuvinte) înseamnă multe, acoperite toate de acelaşicuvînt. Ne interesează doar ce înseamnă libertatea pentru Hegel. Problemă interesantă, sub mai multe raporturi, mai întîi pentru a-l aşeza pefilozof în epocă, apoi pentru a defini sensurile reale ale filozofiei istoriei şi, în sfîrşit, pentru a sesiza încă o dată plurivalenta şi echivocul unorcuvinte şi concepte care par simple fiindcă mai mult le vehiculăm decît le gîndim. Pentru Hegel libertatea este ceva ce seamănă destul de bine cuopusul libertăţii. Ea implică mai multe constrîngeri decît drepturi. Este o libertate organizată, instituţionalizată şi supravegheată, contrariullibertăţii negative, anarhice, atomizatoare, stîrnite de valul revoluţionar. „Libertatea" lui Hegel a putut fi considerată (de Karl Popper, de pildă) opunte spre totalitarism. Ar fi însă nedrept să-l judecăm pe Hegel exclusiv din propria noastră perspectivă şi ignorînd propria-i judecată. Hegelcredea cu adevărat în libertate, credea în felul lui şi în democraţie (în egalitatea şanselor), credea însă (poate prea mult) şi în Raţiune, credea deasemenea într-un necesar echilibru social, şi toate acestea îl conduceau spre o sinteză so-cio-politică în care libertatea era „autoîngrădită" deconştiinţa propriilor ei limite. Era libertatea asumată de indivizi responsabili, de instituţii responsabile, de un stat responsabil. Transpusă în planpolitic, această construcţie filozofică îşi afla modelul nu în Franţa, unde excesul de libertate condusese în cele din urmă la eşecul însuşi alprincipiului, nici în Anglia, ci în spaţiul german şi în Prusia cu deosebire. Conservatoarea şi autoritara Prusie devenea model, poate nu chiardesăvîrşit, dar aproape desăvîrşit, al unei lumi unificate în spiritul unei libertăţi responsabile. Aparent, lumea de mîine avea să fie o Prusieperfecţionată! Nu comentăm opţiunea politică a lui Hegel care îşi avea argumentele şi justificările ei. Nici nu considerăm că principiile iacobineale Revoluţiei franceze, sau oricare dintre modelele succesive oferite de o Franţă dezechilibrată politic şi instabilă, ar fi fost neapărat mai bune.Constatăm doar că scopurile finale ale istoriei corespund la Hegel cu convingerile (sau cel puţin cu afirmaţiile) lui politice. Şi nu îl criticăm pentruo asemenea curioasă îmbinare; aşa este firesc să fie, nu are cum să fie altminteri.

24

Cam în aceeaşi vreme, francezii Guizot şi Thierry, „mai istorici" decît Hegel, dar înclinaţi la rîndu-le spre idei generale şi spre schemecvasi-filozofice, mizau şi ei, în felul lor, pe mersul triumfător al ideii de libertate. Procesul început încă în Evul Mediu de „starea a treia", deburghezie, îşi găsea împlinirea, încheierea, în Franţa „monarhiei din iulie". O istorie liberală, în cel mai strict sens politic al termenului (Guizot a fost de altfel unul dintre personajele politice centraleale perioadei 1830-1848, în egală măsură istoric al liberalismului şi practician al său). întreaga istorie se petrecuse pentru a zămisli liberalismulmodern!In ce-l priveşte pe Auguste Comte, alt creator influent de sistem filozofic, ziua de mîine spre care privea el trebuia să concilieze ordinea(caracteristică societăţilor organice ale Evului Mediu) şi progresul (caracteristic epocii moderne). Comte mizează pe ştiinţă şi industrie, susţineproprietatea privată, dar îşi propune să-i umanizeze pe capitalişti, priveşte cu înţelegere condescendentă pe proletari şi pe femei, vrea într-uncuvînt o societate profund solidară, ceea ce înseamnă, pînă la urmă, şi autoritar dirijată. Nu este de mirare că filozoful a aprobat lovitura de statdin 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Napoleon, viitorul Napoleon al III-lea. Este, în fapt, o versiune mai conservatoare a saint-simonismului, decare Comte fusese apropiat în tinereţe, proiecţie a unui secol al XlX-lea idealizat, perfecţionat şi împăcat cu sine: capitalist şi social, progresist şiautoritar, ştiinţific şi religios. Aşa se va prezenta faza de desăvîrşire a umanităţii: destul de asemănătoare în fond cu proiectul global al celui de-aldoilea Imperiu francez!Hegel şi Comte sînt oameni ai prezentului. Marx, aparent, dimpotrivă. Nu numai că nu-i place prezentul, dar îşi propune să-l anihileze. însă şiteoria lui izvorăşte tot din prezent, pentru că alt punct de plecare, pentru indiferent ce teorie, nu poate să existe. Dependenţă ascunsă în bunămăsură de ambiţiile şi aparatul ştiinţific ale unui sistem mai complex, mai elaborat, mai seducător decît oricare altul. Teoria istorică a lui Marx nulasă nimic fără răspuns: evoluţii de ansamblu, structuri, fapte şi personalităţi, toate se îmbină într-o maşinărie perfect funcţională, oferind înegală măsură o interpretare exhaustivă a istoriei şi o metodologie de ieşire din istorie, spre un viitor de esenţă superioară. Este, cu siguranţă,alături de edificiul teologic al Sfîntului Augustin, poate mai sumar, dar nu mai puţin desăvîrşit şi eficient, una dintre cele două teorii de nedepăşitale istoriei şi devenirii umane. Tentativele de a-l combate pe Marx prin filozofii concurente ale istoriei nu au avut sorţi de izbîndă: faţă deimpresionantul mecanism marxist, diversele scheme elaborate s-au dovedit prea puţin convingătoare. Despărţirea de marxism se face simplu,elegant şi rezonabil nu prin recursul la o filozofie a istoriei mai bună, ci prin înţelegerea faptului că filozofiile istoriei, bune sau rele, sîntconstrucţii imaginare şi nimic mai mult. Ar fi ironic să confundăm scopurile ultime ale Istoriei (admitînd că acestea ar exista) cu „scopurile ultime"ale istoricilor sau filozofilor!Iar teoria lui Marx, atît de savant elaborată, este o teorie de secol XIX, fiindcă altceva nici nu putea să fie. Şi o teorie de secol XIX cu un punctde plecare, spaţial şi social, cît se poate de bine definit. Marx prelucrează consecinţele primei faze a revoluţiei industriale; cu acestea îşialimentează sistemul. Cadrul meditaţiei sale este Occidentul, şi în mod deosebit Anglia, ţara unde se declanşase revoluţia industrială şi undeaceasta mersese mai departe ca oriunde. Ceea ce remarcă fondatorul teoriei comuniste este puternica polarizare socială: o mînă de proprietaribogaţi, tot mai bogaţi, şi o mare armată, tot mai mare, de proletari asupriţi şi mizeri, din ce în ce mai asupriţi şi mai mizeri. Tablou adevărat, înmulte din datele lui, dar nu mai puţin simplificat de Marx în spiritul unei tipologii ideale. Nu a existat niciodată un organism social care să serezume la confruntarea a două clase. Orice ţesătură socială este cu mult mai diversă şi mai fină. Dar dacă a existat vreodată ceva care să semene,care să se apropie cît de cît de un asemenea sistem bipolar, aceasta a fost în mod cert societatea engleză spre anul 1850. Societatea reală, drasticsimplificată, a devenit la Marx model ideal, iar acest model a fost proiectat spre trecut, ca şi spre viitor, şi pus să lucreze în sensul istoric, dar maiales politic, al teoriei marxiste. Lupta de clasă (aşa cum se prezenta ea, dar încă mai mult, aşa cum ar fi trebuit să se prezinte, între capitalişti şiproletari) a devenit motor al istoriei, începînd cu conflictul dintre sclavii şi stăpînii de sclavi ai Antichităţii. în acest din urmă caz istoria a suferitnu numai o simplificare, ci de-a dreptul o deformare, chiar o falsificare: în Antichitate există sclavi, dar nu există societăţi sclavagiste, adicăsocietăţi în care esenţialul muncii productive să fie realizat de sclavi, aşa cum era realizat în Anglia secolului al XlX-lea de proletari; sînt,dimpotrivă, societăţi care juxtapun categorii sociale foarte diverse. Cît despre luptele sclavilor împotriva stăpînilor lor, exceptînd faimoasarăscoală a lui Spartacus şi alte cîteva mişcări de mai mică amploare, ele strălucesc mai curînd prin absenţă!Reelaborată spre origini potrivit modelului britanic de secol XIX, istoria urma să se supună consecinţelor aceluiaşi model şi în viitor. Cu unrezultat însă radical diferit, faţă de succesiunea etapelor precedente, şi nu fiindcă aşa ar fi cerut Istoria (ştim astăzi, după un veac şi jumătate, căIstoria nu a cerut aşa ceva), ci fiindcă aşa pretindeau convingerile politice ale lui Marx. Polarizarea socială trebuia să se accentueze. Bogaţiiaveau să devină şi mai bogaţi, iar săracii şi mai săraci (una dintre legile sociale descoperite de Marx privea „pauperizarea absolută aproletariatului", iar legile sînt legi, nu pot fi ocolite). Pînă la urmă, întreaga societate ar fi devenit un uriaş atelier, înalta concentrare de tehnologieşi socializarea masivă a procesului de producţie prefigurau comunismul. Fără exploatatori, „atelierul social" era deja „comunist". O singurămişcare mai trebuia făcută, simplă şi inevitabilă: expulzarea din sistem a capitaliştilor. Revoluţia proletară conducea direct la societateacomunistă, la o epocă postistorică eliberată de exploatare şi de antagonisme.Faptul că o asemenea filozofie a istoriei (pe care, desigur, am schematizat-o, fără a păcătui însă împotriva spiritului ei) s-a bucurat de un prestigiusuperior oricărei alte teorii similare şi a putut fi considerată, atîta vreme şi de atîta lume, ca esenţialmente ştiinţifică, mai mult chiar, a fosttranspusă — evident, cu toate deformările de rigoare — într-un sistem efectiv de organizare politică, socială şi economică, oferă un extraordinarexemplu de proiectare în absolut a unor interese şi strategii bine determinate. Atunci cînd Istoria îţi dă dreptate, cine te mai poate contrazice?Bine folosită, filozofia istoriei poate deveni arma perfectă a manipulării.Teoriile generale ale istoriei nu pun, aşadar, mari probleme de decriptare ideologică. Ele sînt suficient de transparente (ceea ce nu înseamnă cănu se cade uşor în plasa lor). Ceva mai complicată devine decriptarea în cazul istoricilor profesionişti, care, prin natura formaţiei şi a demersuluilor, sînt înclinaţi spre reconstituiri punctuale, adesea cu ignorarea programatică a procesului de ansamblu. Problema lor nu este de unde vine şiîncotro se îndreaptă istoria, ci izolarea şi lămurirea diverselor segmente ale trecutului. De cele mai multe ori ei nu-şi exprimă în clar opţiunileideologice. Iar mulţi dintre ei nu numai că nu şi le exprimă, dar îşi închipuie că nici nu au asemenea opţiuni. Sau, dacă acceptă că le au, sîntconvinşi că ele nu ar influenţa întru nimic raporturile lor cu istoria.Ne aflăm în plină iluzie; a nu profesa nici o ideologie este o atitudine care conduce automat la cea mai tiranică dintre ideologii: aceea a ideilorprimite, a ideilor dominante acceptate fără critică şi fără rezerve. Istoricii care nu-şi dau seama de implicaţiile ideologice ale incursiunilor lor întrecut sînt pînă la urmă, fără să vrea şi fără să ştie, cei mai dependenţi de ideologie: o ideologie pe care nu o remarcă, fiindcă se scaldă în ea,

25

considerînd-o cu totul firească, incapabili astfel de a-şi imagina soluţii alternative.Pentru a ilustra insidioasa prezenţă a ideologiei, ne vom referi la două modele, pînă astăzi nedepăşite, de „istorie ştiinţifică", sau mai bine spusde „ambiţie ştiinţifică" în investigarea istoriei.Primul model ni-l înfăţişează istoriografia sfîrşitului de secol XIX, denumită îndeobşte, nu prea adecvat, „pozitivistă" (ceea ce poate crea oconfuzie cu pozitivismul lui Comte, de care nimic nu o leagă). Este o istorie interesată exclusiv de stabilirea „pozitivă" a faptelor, prin cercetareametodică a documentelor, de unde şi apelativul de „şcoală critică". Promotorii ei sînt istorici profesionişti, categorie tot mai bine reprezentată înurma înmulţirii catedrelor de istorie în universităţile occidentale. Aceşti universitari cred cu adevărat că fac ştiinţă şi cred îndeosebi că ceea cefac ei nu are nici o legătură cu politica zilei. Merg pînă la a exclude istoria contemporană din istorie, argument suprem al neimplicării politice.Aparent, ce garanţie mai sigură de obiectivitate decît ignorarea deliberată a prezentului şi trecutului apropiat! Şi astfel, siguri pe ştiinţa lor şi pedetaşarea de actualitate, istoricii ajung să facă politică fără să ştie. Fără să ştie, este un fel de a spune; ei ştiau în fond ce fac, dar îşi închipuiaucă o altă istorie „ştiinţifică" oricum nu poate exista, şi existînd una singură, era inevitabil obiectivă, orice racordare la valorile prezentului fiindpur întîmplătoare. Ca universitari, erau funcţionari ai statului; ştiau că sînt, dar o altă condiţie nu-şi imaginau. Fireşte, nimeni nu le dădea ordine;erau ei înşişi membri ai elitei, piese importante ale sistemului. Trăiau într-o atmosferă burgheză şi elitistă şi nu este de mirare că au procedat lareconstituiri istorice pe măsură. Formula lor privilegia politicul, evenimentele şi personalităţile. Era, nu exclusiv, dar în bună măsură, o istorie astatului şi a instituţiilor statului, o istorie care conducea spre structurile secolului al XlX-lea. O istorie văzută de la vîrf, în genere în spirit liberal,nu însă şi democratic, respectuoasă faţă de autoritate. O istorie, totodată, care pornea de la configuraţiile naţionale şi politico-teritoriale aleveacului, proiectate la rîndu-le în trecut. O istorie naţionalistă care înţelegea să-şi adune argumentele încă din zorii istoriei. Un arheolog franceznu se sfia să vorbească, fără teamă de anacronism, despre „francezii din epoca de piatră"! Pe scurt, este faza burgheză şi naţională a istoriei,greu de spus cît de ştiinţifică, cu siguranţă însă, în ciuda programului său, deloc obiectivă şi profund ideologizată.Duelul istoriografie franco-german surprinde, uneori în manieră frapantă, avatarurile „obiectivitătii". Theodor Mommsen şi Fustei de Coulanges,nume-simbol ale celor două istoriografii, se confruntă, fiecare în numele naţiunii sale, cu argumente istorice. Ştiinţa „obiectivă" era cînd germană,cînd franceză. Promotor neînduplecat al unei metode riguroase, Fustei de Coulanges trece, fără stări de conştiinţă, de la o formulă la alta.înaintea războiului franco-prusian din 1870, el recunoştea francilor, germanicilor cuceritori ai Galiei, un rol însemnat în sinteza medievalăfranceză. După conflict, îşi schimbă radical opinia, demonstrînd, cu aceeaşi încredere în metodă, insignifianţa elementului germanic.Al doilea model se înfăţişează ca opusul celui la care tocmai ne-am referit. îl reprezintă Şcoala de la „Annales" sau Noua istorie, aşa cum i-auspus ceva mai recent istoricii francezi, într-un elan scientist şi de monopolism istoriografie francofon. Este un curent care exprimă, în felul său,cu lacune şi prejudecăţi, dar şi cu nenumărate idei fertile, marea restructurare istoriografică a ultimului secol, la rîndul ei produs al unei lumi atîtde diferite de lumea secolului al XlX-lea. Ne oferă probabil, alături de curentul marxist (dar cu fineţe profesională superioară), cel mai complet şielaborat sistem teoretic şi metodologic al istoriografiei ultimelor trei sferturi de veac. „Noua ştiinţă" a istoriei a început prin a răsturna completştiinţa istoriei de la 1900. A evacuat din istorie sau a limitat drastic temele şi valorile anterioare: politica, războiul, evenimentele, personalităţile, şichiar statul, instituţiile sale şi cadrul naţional. Istoria a coborît dinspre elite spre mase. Domeniile ei de predilecţie au devenit economia,demografia, raporturile sociale, mentalităţile, viaţa cotidiană... Ca şi istoricii de la 1900, adversarii lor promotori ai „noii istorii" au încercat şi,într-o măsură apreciabilă, au şi reuşit să convingă că au dreptate. Este ridicol, susţin ei, să pui totul în seama personalităţilor sau să afirmiimpactul decisiv al evenimentelor, atunci cînd forţe mult mai profunde şi mai influente obligă evenimentele să ia un anume curs şi personalităţilesă li se supună. Structurile sînt cele care comandă, şi timpul lung al istoriei, nu spuma efemeră a faptelor şi nici voinţa individuală a oamenilor.Una dintre lucrările reprezentative ale „noii istorii" se intitulează: Ludovic al XlV-lea şi douăzeci de milioane de francezi (Pierre Goubert, LouisXIV et vingt millions de Francais, 1966). Istoria ştiinţifică de la 1900 ar fi accentuat asupra regelui şi elitei conducătoare; noua istorie ştiinţificădeplasează accentul spre cele douăzeci de milioane de francezi.Dacă s-ar organiza un referendum istoriografie, probabil că ar cîştiga „noua istorie" (deşi întîmpină şi ea multe rezerve). Pare mai ştiinţific să aşeziîn inima unui sistem de interpretare structurile decît faptele sau personalităţile. Dar pare mai ştiinţific, astăzi, fiindcă aşa ne-am obişnuit săgîndim. Nu părea şi la 1900 şi nu ştim cum o să pară mîine. Aşa îneît este riscant să spunem că o istorie este mai ştiinţifică decît alta. Constatămdoar că este altfel. Nu este însă riscant deloc — chiar dacă istoricilor nu le face plăcere o asemenea „deconspirare" — să apreciem orientareapolitică a istoricilor de la „Annales". Trebuie oare să mai spunem încotro priveşte — nu spre trecut, ci în prezent — un istoric adversar alelitismului politic şi al naţionalismului şi promotor al maselor în istorie? A dovedit-o Herve Coutau-Begarie, într-o carte iconoclastă, despre„fenomenul noii istorii": iconoclastă, fiindcă, aidoma fenomenului istoriografie opus de la 1900, nici „noua istorie" nu vrea să accepte că facealtceva decît ştiinţă obiectivă, iar dacă ceea ce face se întîlneşte cu o anume ideologie este pură întîmplare sau — şi mai bine! — probaadevărului deplin atît al istoriei practicate cît şi al ideologiei corespunzătoare. Să conchidem deci că „noua istorie" se prezintă ca o expresie astîngii franceze, o stîngă în genere nu marxistă, dar nici antimarxistă (manifestînd chiar o anume disponibilitate faţă de marxism), o stîngă careexprimă în esenţă tradiţia, mentalitatea şi ideologia socialismului francez.13 De fapt, nimic ieşit din comun. Cele mai „ştiinţifice" abordări sînt, înciuda aparenţelor, şi cele mai ideolo-gizate. Adevărul pe care îl proclamă nu are cum să fie un adevăr absolut. Este adevărul unei epoci, al uneicredinţe: expresia „ştiinţifică" a unei ideologii.„Istoria se face cu documente"Dacă în ciuda pronunţatei sale dependenţe de mediul ambiant, istoria îşi păstrează totuşi personalitatea, aceasta se datorează faptului că,întocmai ca orice meserie, ea se ghidează după anumite norme pe care se străduieşte să le respecte. Normele acestea se reduc în fond la douăoperaţii esenţiale: de la Tucidide pînă astăzi, istoricul extrage faptele din izvoare, şi apoi le leagă într-un lanţ de determinări cauzale. Oricît ar fi detentat de cîntul de sirenă al ideologiilor sau de propriile sale convingeri, cercetătorul onest al trecutului nu plăsmuieşte fapte. El doar le„aranjează" (le decupează, le combină, le măreşte, le micşorează ...); materia lor o caută însă, o caută cu îndîrjire, în mărturiile efective lăsate delungul şir al generaţiilor. Iar în interpretările propuse, se străduieşte să se ţină cît mai aproape de ceea ce faptele însele par a sugera. Problemaeste însă că aceste norme metodologice, fără

26

Note:13 Herve Coutau-Begarie, Le Phânomânc „Nouvclle Histoire". Strategie et ideologie des nouveaux historiens, Economica, Paris, 1983; a douaediţie, cu subtitlul Grandeur et decadente de l’ecole desAnnales, 1989.

care istoria nu ar fi (sau ar fi cu totul altceva), sînt la rîndu-le deschise spre o întreagă gamă de influenţe extraistorice.Atunci cînd definim istoria drept ceva anume, totul se învîrte pînă la urmă în jurul izvoarelor. Metodologia istoriei înseamnă în primul rînd uncomplex de reguli care spun cum trebuie procedat cu izvoarele. Doar că izvoarele nu se pretează la o tratare întru totul riguroasă. Sau poate căpînă la urmă s-ar preta, dar nu se pretează în mod cert ceea ce se află dincolo de ele. Am spus-o deja, izvoarele „reflectă" realitatea, însăadaptînd-o şi deformînd-o. în această privinţă, o metodă riguroasă (tratarea comparată a surselor, raportarea lor la contextul mental şi ideologic)este susceptibilă de a reduce considerabil riscurile unei lecturi naive. Dificultatea majoră, pe care nici o metodologie nu o mai poate rezolva, stăînsă în faptul că izvoarele, oricît ar fi de abundente şi de variate, nu acoperă decît o mică parte din ceea ce oamenii au gîndit, au proiectat şi aufăcut de-a lungul istoriei. Reconstituirea trecutului seamănă cu un joc de puzzle. Insă, în timp ce jucătorul dispune de toate elementele uneiimagini virtuale şi nu trebuie decît să le combine, istoricul este lipsit de cea mai mare parte a lor. Trebuie să recreeze imaginea pornind de laelemente izolate şi disparate, iar acestea se rarefiază treptat, pînă la dispariţie, cu cît se coboară mai adînc în trecut. Aşa proceda Cuvier,reinventînd, dintr-un dinte de dinozaur, dinozaurul întreg. Maşinăria istorică este însă infinit mai complicată decît un organism de reptilă. Nici ometodologie nu poate da reţete de acoperire a golurilor de informaţie. Nici o metodologie nu-i spune istoricului cum să îmbine faptele şi ce senssă le dea. Ideologia şi creativitatea individuală ocupă terenul liber, oferind liantul necesar. Cert este că aceleaşi informaţiişi metodologii similare pot conduce cu uşurinţă spre scenarii istorice, nu numai diferite, dar chiar contradictorii.Un exemplu clasic în istoriografia privitoare la români îl constituie faimoasa problemă a continuităţii. în această chestiune, exact pe aceeaşiinformaţie — literară, lingvistică şi arheologică — se susţin, cu argumente aparent la fel de valide şi prin tratarea surselor în spiritul aceleiaşimetodologii moderne, două teze complet opuse: continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii sau venirea lor de la sud de Dunăre, cărora li seadaugă şi o gamă de soluţii intermediare, implicînd părţi variabile din teritoriul nord şi sud-dunărean. Totul, „riguros", pe aceleaşi izvoare...Nici divergenţele „punctuale" nu se rezolvă mai uşor. O întreagă bibliotecă este pe cale să se scrie despre un text medieval, devenit cu siguranţămai celebru prin disputele din jurul lui decît a fost la vremea sa prin el însuşi. Prelucrînd aceeaşi informaţie, istorici şi filologi contemporani afirmăla fel de bine originea românească sau grecească a învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, după cum, în cazul luării înconsideraţie a originii autohtone, acordă sau nu voievodului paternitatea scrierii. Diferă, în plus, şi aprecierea valorii: între compilaţie şi creaţiegenială.Prin plasa largă, mult prea largă, a informaţiei, năvăleşte nestingherită ideologia. Neagoe Basarab, fondator al literaturii române şi scriitor genial,este o interpretare naţionalistă (indiferent de doza de adevăr sau de neadevăr). Continuitatea românească pe întregul teritoriu al Daciei aparţinetot interpretărilor naţionaliste româneşti (indiferent dacă lucrurile s-au petrecut sau nu aşa), după cum versiunea opusă, imigraţionistă, trimitedirect la naţionalismul maghiar. De felul lor, sursele vorbesc sibilin; le ajută ideologia să vorbească pe înţeles.Dar chiar tratarea surselor în sine, mai mult chiar, definirea conceptului de sursă nu justifică ambiţiile unei metodologii „obiective" şi insensibilela ce se întîmplă în afara obiectului studiat. Trei mari etape de evoluţie a metodologiei istorice pot fi luate în considerare, toate cu raportarea lorspecifică la contextul socio-cultural şi ideologic.Prima dintre ele, de la Herodot pînă la începutul epocii moderne, prezintă, dincolo de o lipsă de sistem susceptibilă de a-l intriga pe istoriculprofesionist, două mari principii directoare. Este pe de o parte o istorie care mizează în mod substanţial pe mărturia directă, pe de altă parte oistorie dependentă de textele narative (altfel spus, o istorie dependentă tot de istorie!). Pentru perioada apropiată în timp de cel careînregistrează faptele (şi trebuie precizat că istoria s-a născut şi a evoluat iniţial îndeosebi ca istorie contemporană, chiar „imediată"), esteprivilegiată informaţia culeasă pe viu, ceea ce istoricul a observat direct, sau ceea ce i-au comunicat alţii care, la rîndul lor, au participat laevenimente. Aşa începe istoria cu Herodot, prin asternerea lucrurilor şi faptelor văzute şi auzite (în mai mare măsură, cu siguranţă, auzite decîtvăzute). Tucidide, apoi Polibiu se arată mult mai încrezători în „văz" decît în „auz", cu alte cuvinte în implicarea nemijlocită a autorului înevenimentele relatate. Distincţie mai curînd teoretică, fiindcă, oricum, istoricul nu are cum să vadă totul şi este nevoit să recurgă la informaţie dea doua mînă, cu speranţa că cei care au „văzut" îi vor furniza ştiri valabile (confruntarea mărturiilor aducînd un plus de verosimilitate). Şi istoriciiEvului Mediu scriu despre vremea lor tot din văzute şi auzite. La acest tip de informaţie se adaugă, în măsură variabilă, şi alte izvoare, precumdiverse categorii de documente scrise, caracteristică rămînînd totuşi înclinarea spre mărturia directă bazată pe propria memorie sau pe transmisiaorală.In privinţa secolelor obscure, atunci cînd primii istorici se hotărăsc, în sfîrşit, să le abordeze, ei nu au altceva de făcut decît să preia tradiţialegendară, în bloc, sau cu unele rezerve şi amendări, care nu decurg atît din vreo metodă, cît din judecata, mai mult sau mai puţin critică afiecăruia (Tucidide, cel mai critic dintre toţi, consideră că nu este mai nimic de reţinut!). O dată fixată în scris, această istorie veche este reluată,prin pură compilaţie, de nenumărate generaţii de istorici (războiul troian, fondarea Romei şi primele secole ale istoriei sale, naraţiunile bibliceoferă exemple concludente de tradiţii devenite adevăruri). In genere, exceptînd ancheta directă privitoare la propria epocă, istoricii se sprijinămasiv pe scrierile predecesorilor, de la care îşi însuşesc esenţialul informaţiei. Chiar dacă nu exclusiv, fiindcă mai folosesc şi izvoare de arhivă,inscripţii sau vestigii arheologice, sursele lor esenţiale sînt de factură literar-narativă. De regulă, nu sesizează distincţia (elementară pentru noi)dintre sursele primare şi textele narative. Pentru ei, problema-cheie este autoritatea emitentului. Principiul autorităţii, recunoscut şi de antici,atinge cote maxime în contextul atît de ideo-logizat şi ierarhizat al Evului Mediu. Cărţile sacre, operele părinţilor şi doctorilor Bisericii, lucrărileautorilor clasici greci şi romani, fondatori ai genului istoriografie, nu aveau cum să sufere un examen critic de fond, fiindcă pe ele şi numai pe elese înălţa întreg edificiul istoric.14Mărturie plus compilaţie: aşa se prezintă prima versiune metodologică redusă la esenţial. Tentaţia istoricilor de a se alinia, predîndu-şi unulaltuia ştafeta, la o unică istorie (faţă de care rezervele şi amendările nu puteau fi decît de detaliu) ilustrează, fără îndoială, o stare de spirit. Sîntalcătuiri sociale şi ideologice înclinate spre tradiţie, ierarhie şi autoritate, şi mult mai puţin receptive decît sîntem noi la inovaţie şi schimbare, la

27

luarea în considerare a soluţiilor alternative (cazul particular fiind al democraţiei ateniene care a produs de altfel şi singura revoluţiemetodologică prin desprinderea istoriei, în secolul al V-lea înainte de Cristos, atît de sumara consemnare analistică, cît şi de fabulaţia mitologică.Gradul de inovaţie istorio-grafică este, evident, în funcţie de mobilitatea organismului social; greu de conceput „ruptură" istoriografică fără„ruptură" istorică efectivă).Istoriografia modernă avea să evolueze pe coordonate metodologice diferite, implicînd respingerea oralităţii şi retragerea în plan secundar atextelor literare faţă de documentele propriu-zise. Noua orientare metodologică s-a afirmat şi s-a perfecţionat treptat, pe parcursul mai multorsecole. încă de la sfîrşitul Evului Mediu, istoricii încep să distingă între diverse categorii de texte, folosite pînă atunci de-a valma; se precizeazăîndeosebi, încetul cu încetul, condiţia diferită a actelor diplomatice (documente primare, „izvorîte" din contemporaneitate) şi a textelor narative.Istoricii devin mai scrupuloşi şi în ceea ce priveşte examinarea autenticităţii documentelor. Lucrarea lui Jean Mabillon, De re diplomatica, apărutăîn 1681, este un jalon important pe această cale. Profesionalizarea istoriei, constituirea ei ca disciplină universitară de sine stătătoare, procesinaugurat în universităţile germane în secolul al XVIII-lea şi intensificat în veacul următor, a condus în mod firesc la codificarea unor reguliuniforme, acceptate de toţi profesioniştii. Spre 1900, acest sistem de norme critice atinge apogeul. Era, în felul lui, perfect şi s-a putut crede, unmoment, că istoria avea să se oprească în acest punct. Charles Langlois şi Charles Seignobos afirmau cu netulburată siguranţă în „biblia" lormetodologică Introduction aux etudes historiques (1898), că o dată depistate toate documentele, şi stoarse de informaţie, misiunea istoriculuiavea să se încheie, rămînînd doar, se înţelege, ca istoria contemporană să adauge noi şi noi file, pe măsura derulării ei.

Note:14 Pentru maniera în care istoricii antici se compilează unii pe alţii, reluînd în fapt aceeaşi istorie, trimitem la consideraţiile lui Paul Veyne dinlucrarea citată: Les Grecs ont-ils cm ă leurs mythes ? O monografie consistentă despre metoda unui mare istoric: Paul Pedech, La methodehistorique de Polybe, Les Belles Lettres, Paris, 1964. Cu privire la metodologia istoriografiei medievale, este indispensabilă lucrarea lui BernardGuenee, Histoire et culture historique dans VOccident medieval, Aubier, Paris, 1980.Regula de aur era apelul la document şi numai la document. „Istoria se face cu documente; unde nu sînt documente, nu este istorie", cu acestecuvinte memorabile se deschidea manualul lui Langlois şi Seignobos. Iar document însemna document scris şi, vom vedea, nici măcar orice felde document scris. In căutarea desăvîrşitei rigori, a reconstituirii trecutului „aşa cum a fost", cu o siguranţă cît mai apropiată de a ştiinţelorexacte, istoria a procedat prin eliminare, păstrînd ceea ce se părea că oferă un grad înalt de autenticitate. Marea sacrificată a fost tradiţia orală, şiancheta orală în genere. Istoria se separa de Herodot şi, sub acest punct, chiar de Tucidide. Verba volant: cuvintele zboară şi, încă mai răupentru istoric, se deformează de la o persoană la alta şi pot deveni de nerecunoscut de la o generaţie la alta. Scripta manent: cele scrise rămîn,rămîn aşa cum au fost la origine, aşa cum a fost istoria cu adevărat. Fără îndoială că această concentrare asupra izvorului scris a însemnat unprogres metodologic, ignorarea deliberată a altor categorii de izvoare fiind preţul plătit pentru un plus de rigoare. în fapt, nu izvorul scris îngenere este privilegiat, ci un anume tip de izvor scris. Sursele primare sînt, de regulă, preferate textelor narative. Sînt însă valorizate anume surseprimare, ele însele cu tentă narativă, aflate cu siguranţă mai departe de realitatea obiectivă decît îşi închipuiau promotorii istoriei critice.Ambasadorii veneţieni, atît de dragi lui Ranke, povestesc şi ei, este drept, despre lucruri şi fapte aflate mai aproape de emitent decît cele relatateîntr-o cronică universală. Oricum, şi acestea sînt texte sensibil individualizate, marcate de personalitatea, de rangul şi de interesele celui carerelatează. Dimpotrivă, izvoarele „impersonale" şi purtătoare de informaţie non-evenimenţială îi interesează mai puţin pe istoricii în discuţie (chiardacă nu sînt cu totul ignorate). Nu venise încă vremea registrelor parohiale (pe baza cărora avea să se constituie demografia istorică), nici aregistrelor de recrutare (pornind de la care o echipă dirijată de Emma-nuel Le Roy Ladurie a efectuat o complexă radiografie a societăţii francezeîn prima jumătate a secolului trecut), nici a registrelor contabile (surse pentru istoria preţurilor şi a economiei), nici a consemnărilor privind raţiilealimentare ale diverselor colectivităţi sau instituţii ... Nici producţiile literare, şi ele scrise, dar încărcate cu fantezie, nu se bucurau de favoareaistoricilor. Ceea ce interesa era istoria pozitivă a faptelor, cu sursele susceptibile de a o reconstitui, şi în mai mică măsură modul cum trăiauoamenii şi cum îşi reprezentau ei lumea.Explicaţia preferinţelor şi excluderilor metodologice (care nu trebuie absolutizate, dar exprimă totuşi o orientare dominantă) stă tot în ideologie şi,într-un sens mailarg, în evoluţiile politice şi culturale. Devalorizarea metodologică a oralităţii corespunde devalorizării ei efective în societăţile moderne.Inventarea şi expansiunea tiparului, progresele alfabetizării, socializarea prin şcoală, interesul Bisericii mai întîi, apoi al statului, de a fixa prinscris un anume tip de cultură şi de comportament, în bună măsură opus tradiţionalei culturi populare, toate acestea au contribuit la împingereacomunicării orale, atotpre-zentă cîndva, într-o zonă subalternă, dacă nu chiar suspectă, a ansamblului social: lumea neadaptaţilor la imperativelesocietăţii moderne. Prin scris se exprimă elita, iar istoria este o istorie a elitelor, oricum o istorie concepută din perspectiva lor. Se înţelege de cesînt lăsate la o parte nu numai comunicarea orală, dar şi o gamă întreagă de izvoare scrise reflectînd viaţa celor mulţi, a maselor, pentru a folosiun termen el însuşi puternic ideo-logizat. Asupra acestora, elita aruncă o privire distantă. De acelaşi tratament, sau chiar mai rău, „beneficiază"spaţiile extraeuropene, într-o epocă de imperialism occidental. Comunităţile lipsite de izvoare scrise sînt considerate „popoare fără istorie", celedin Africa Neagră, de pildă. Ele sînt lăsate în seama etnologilor, fiindcă istoricii nu se interesează de oameni, ci de arhive!Istoria aceasta, pronunţat elitistă, este, după cum deja am arătat, o istorie a statelor şi a instituţiilor politice, nefăcînd, şi în această privinţă, decîtsă se alinieze unui proces istoric concret: consolidarea structurilor statale în epoca modernă şi „încadrarea" politică crescîndă a societăţii.Izvoarele scrise luate în considerare emană în substanţiala lor majoritate din sfera Puterii, a aparatului politic diriguitor. Acesta este dublul sens,politic şi istoric totodată, al organizării arhivelor, „locuri ale memoriei", unde instituţiile statului îşi depozitează memoria scrisă, anexîndu-şi astfelnu numai prezentul, dar şi trecutul. „Istoricul de arhivă" se află prins într-o reţea informaţională organizată de instituţiile Puterii în propriul lorbeneficiu.Iată de ce metodologia istorică pusă la punct cu atîta migală şi cu atîta rigoare în epoca modernă nu are cum să fie considerată — oricare i-ar fimeritele ştiinţifice — neutră din punct de vedere politic. Este expresia unei etape istorice determinate şi a unui anume tip de societate. Aruncareaei peste bord ar fi absurdă, dar nu mai puţin şi absolutizarea ei. Continuă să funcţioneze perfect între propriile-i limite. însă istoricii privesc astăzidin ce în ce mai insistent dincolo de aceste limite.Ajungem astfel la o a treia fază metodologică, a cărei amenajare este în curs. Se petrece un dublu proces. Pe de o parte, „masificarea" crescîndă afenomenelor sociale, democratizarea şi omogenizarea societăţii. Tendinţa aceasta se transpune în termeni istoriografiei prin abordarea

28

structurală a fenomenelor majore: economie, demografie, raporturi sociale, mentalităţi ... Pe de altă parte însă acţionează, în sens contrar, omişcare de rezistenţă faţă de procesul uniformizator. Dreptul la diferenţă şi pluralismul cultural sînt afirmate tot mai insistent, con-testîndu-sevaliditatea unui sistem unic de valori, oricare ar fi el. Diversitatea pe care o capătă fenomenul religios, cu multiplicarea derutantă a Bisericilor,sectelor şi variantelor de credinţă, poate sugera genul de „parcelare" culturală care se conturează. La fel şi morala sexuală, care nu mai este niciea una. Or, religia şi sexul au fost, pînă nu demult, cel puţin teoretic, două domenii supuse unor reglementări stricte. Nu normele dispar, dispareînsă sistemul unic de norme. Oricît ar fi de paradoxal — dar, în fond, prima tendinţă stimulînd-o pe a doua, în spiritulunei necesare reechilibrări — lumea pare a se fi angajat într-un proces contradictoriu de omogenizare şi de fârîmi-ţare (rămînînd de văzut pînă laurmă cum se vor împărţi şi concilia valorile între nivelurile distincte de sociabilitate). Multiplicarea „microgrupurilor", a mediilor culturale şisociale autonome a avut drept consecinţă şi multiplicarea istoriilor corespunzătoare. Ne îndepărtăm de istoria secolului al XlX-lea, solid aşezatăîn cadrele politico-naţionale. Astăzi, în acelaşi cadru, evoluează nenumărate segmente de istorie aflate între ele în raporturi variabile.în genere, discursul istoric răspunde prompt provocărilor lansate de istoria reală. Cronicele disfuncţionalităţi economice ale perioadei interbeliceşi îndeosebi marea criză din 1929-1933 au stimulat istoria economică şi mai cu seamă (graţie inflaţiei!) cercetarea atentă a evoluţiei preţurilor.Demografia istorică a luat avînt în anii 1960-1970 ca urmare, incontestabil, a marilor probleme demografice de care lumea ajunsese, în sfîrşit, să fieconştientă (declinul natalităţii şi îmbatrînirea populaţiei în spaţiul european, natalitatea galopantă în lumea a treia, cu efecte dezastruoase asupradezvoltării economice şi nivelului de trai). Cam în acelaşi timp, constatarea efectelor poluării a condus la deschiderea dosarului raporturilorom-mediu, cu privire la prezent mai întîi, dar cu inevitabila proiectare în trecut: s-a născut astfel istoria mediului ambiant sau „ecoistoria". Cîtdespre „mentalităţi", abordarea lor istorică s-a hrănit din ciocnirea mentalităţilor prezente, în condiţiile în care modelul cultural şi moral unic lacare visase burghezia occidentală s-a dezmembrat, ieşind în evidenţă conflictul dintre generaţii şi diversitatea culturilor, cu alte cuvinterelativitatea valorilor. în ce priveşte abordările tematice, şi aici evoluţiile sociale şi politice s-au proiectat fără întîrziere în istorie. Feminismulmilitant (începînd din Statele Unite) a condus spre domeniul distinct al „istoriei femeilor" şi, în genere, spre o istorie care, pînă nu demultconsiderată, explicit sau implicit, masculină, tinde să devină de „ambe-sexe". Emanciparea minorităţilor de tot felul: rasiale, etnice, religioase,sexuale, nu a întîrziat să se reflecte în tratarea istorică a problematicilor respective. Şi aşa mai departe.Diversificarea istoriei implică diversificare metodologică. O dată ce nu mai există istorie, ci istorii, nu mai există nici metodologie, ci metodologii.Istoricul care adună serii de cifre şi le introduce într-un program computerizat întreprinde operaţii care ar fi de neînţeles pentru confratele său deacum un secol. La fel, istoricul climei, care urmăreşte evoluţia gheţarilor ori interpretează inelele de creştere ale arborilor (fiecare inel sintetizîndprofilul climatic al unui an, aşa încît o secţiune printr-un arbore corespunde unei incursiuni în climatul terestru pe parcursul mai multor secolesau chiar milenii). Inutil să căutăm în manualul lui Langlois şi Seignobos: „tăierea arborilor" nu figura printre principiile lor metodologice!Un caz semnificativ pentru raportul metodă-socie-tate-ideologie, asupra căruia merită insistat, îl prezintă istoria orală. Am văzut că istoria aşa aînceput, ca anchetă orală. Apoi, scrisul a depreciat treptat comunicarea orală, inclusiv în istorie. Astăzi însă ancheta orală revine în forţă,concurînd în anumite sectoare informaţia scrisă sau chiar substituindu-i-se. Este o metodologie paralelă, autonomă, la rîndul ei divizată în douăvariante. „Tradiţia orală", adunînd reprezentări şi amintiri transmise din generaţie în generaţie, stă la baza reconstituirii istoriei comunităţilor zisecîndva „fără istorie" fiindcă nu dispuneau de arhive scrise. Africa Neagră oferă în prezent un teren extrem de fertil pentru o asemenea abordare,axată pe norme metodologice care, fireşte, trebuiau inventate. O dezvoltare cu totul excepţională a căpătat cealaltă variantă, „istoria orală"propriu-zisă, constînd în înregistrarea şi prelucrarea amintirilor celor care au trăit o anume situaţie istorică. Este, aşadar, o istorie contemporană,care nu poate depăşi cu mult adîncimea unei jumătăţi de secol. Punctul său de plecare se află în America interbelică. Spre 1930 s-au culesamintirile foştilor sclavi negri, adolescenţi sau foarte tineri în timpul războiului de secesiune, aflaţi acum spre sfîrşitul vieţii. Despre ei sescriseseră multe, istorie sau literatură, se făcuseră şi filme, dar toate exprimau, fie şi cu înţelegere sau simpatie, punctele de vedere ale albilor. însensul tradiţional al istoriei — informaţia scrisă! — negrii nu aveau istorie. Sau aveau istoria pe care alţii binevoiau să le-o conceadă. Istoriaorală le-a dat posibilitatea să se exprime, sa-şi povestească, în sfîrşit, ei înşişi, propria lor istorie.Anchetele de acest tip s-au multiplicat, în Statele Unite, mai întîi, după aceea şi în Europa Occidentală. Ele se pot aplica oricărui segment deistorie contemporană, inclusiv deciziilor politice la vîrf (fiindcă nu totul se înregistrează în scris, iar uneori nu se înregistrează ce este maiimportant!) sau unor evenimente istorice cruciale (să ne amintim Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, o altfel de reconstituire a debarcării înNormandia decît ar fi fost posibilă prin consultarea exclusivă a surselor scrise). S-au elaborat şi istorii ale întreprinderilor, ale mass-media etc.Marea virtute a acestui gen de anchetă stă însă în capacitatea ei de a coborî la nivelul unde în genere faptele şi simţămintele nu îşi află o expresie„înregistrată". Istoria „celor mulţi", a categoriilor oprimate, a marginalilor (pînala un punct chiar a femeilor) îşi are adesea în ancheta orală sursa istorică exclusivă. Rezervele manifestate faţă de această istorie „concurentă"privesc îndeosebi labilitatea memoriei, faptul că amintirile sedimentate în memorie sînt mai puţin sigure decît cuvintele fixate în scris. Dar şiistoria orală dispune acum de propria-i metodologie, la fel de sigură sau de puţin sigură ca oricare alta. Cît despre incertitudinea informaţiei, săspunem doar că, de cînd este istorie, nu s-a minţit mai puţin în scris decît prin viu grai.Adevărul — pe care mulţi istorici nu îl conştientizează, fiindcă sînt educaţi în spiritul respectului pentru izvorul scris — este că apelul ladocumente se impune în primul rînd din pricina imposibilităţii de a-i interoga pe oamenii vii. Un elenist ar renunţa, cu siguranţă, la cîtevadocumente scrise dacă i s-ar oferi ocazia să stea de vorbă cu un contemporan al lui Pericle (pentru a nu spune cu Pericle însuşi!). Un asemeneaprivilegiu este refuzat majorităţii istoricilor şi de aici necesitatea documentelor, palide reflexe ale unor lumi cîndva vii. Uimitor este că mulţispecialişti ai istoriei contemporane nu sesizează absurdul situaţiei. Sînt singurii în măsură a dispune de oameni vii, şi îi sacrifică în favoareafetişizatului document de arhivă (uitînd că arhivele ştiu, oricum, mai puţin decît oamenii). în istoriografia românească acest refuz ridică unobstacol stînjenitor în necesara operaţie de reconstituire a epocii comuniste (la toate nivelurile, dar mai cu seamă la nivelul vieţii curente, cusiguranţă sensibil diferite şi, oricum, mult mai complexe decît ceea ce rezultă din documentele oficiale). Oare, pînă la urmă, este mai importantceea ce Securitatea a pus în scris cu privire la oameni, sau ceea ce oamenii au de spus, şi despre Securitate, dar mai cu seamă despre ei înşişi? înacest domeniu, întîrzierea metodologică se combină cu prejudecata ideologică a supraevaluării instituţiilor statului în raport cu societatea reală.Amploarea căpătată de investigaţia orală oferă un exemplu elocvent de adaptare a metodologiei la noi problematici şi sensibilităţi. în acelaşi senspoate fi invocată şi valorificarea fondului iconografic, luat în considerare în vechea istoriografie cel mult ca auxiliar al documentaţiei scrise. Or,astăzi, domenii precum „mentalităţile" sau „imaginarul" se clădesc în nu mai mică măsură pe imagine decît pe scris. Chiar o anchetă privitoare lapropaganda politică mai poate face abstracţie de film sau de afişul electoral ? Cert este că spaţii de cultură şi categorii sociale inaccesibile istoriei

29

secolului trecut îşi capătă astfel dreptul la istorie. Şi de data aceasta metodologia izvorăşte în bună măsură din ideologie. Izvorăşte, deasemenea, într-un sens mai general, şi din ceea ce înseamnă astăzi viaţă cotidiană, de care, mai mult sau mai puţin conştient, nu avem cum să nedesprindem nici cînd călătorim în trecut. Şi istoricii trăiesc totuşi in prezent. Or, ceea ce caracterizează astăzi raporturile interumane este relativuldeclin al comunicării scrise şi progresul constant înregistrat de comunicarea orală şi de comunicarea prin imagine. Străbunicii noştri, atunci cîndaveau să-şi transmită ceva, se aşezau în faţa hîrtiei şi scriau; acum, într-o situaţie similară, punem mîna pe telefon. Sîntem tot mai insistenteducaţi în spiritul oralităţii. Radioul este o sursă de informaţie mai larg receptată decît presa scrisă. Iar televiziunea se adresează unui număr încăşi mai mare, îmbinînd cu eficienţă sporită virtuţile celor doi redutabili adversari ai scrisului: cuvîntul vorbit şi imaginea. De altfel imaginile neîmpresoară, de la cinematografie şi televiziune la publicitate şi la benzile desenate (acestea din urmă devenite în Occident o literatură paralelă, încare se poate exprima orice, de la Biblie sau istoria universală, la poveşti cu extraterestri sau fantasme erotice). Scrisul se află sub asediu. Nuputem ignora faptul că triumful său este relativ recent. în societăţile tradiţionale, comunicarea însemna în primul rînd rostire şi imagine. Oarelumea postmodernă va reveni, desigur cu alte mijloace, la aceste canale de comunicare, punînd capăt dominaţiei de cîteva secole a cuvîntuluiscris ? Rămîne de văzut; pentru moment ne mărginim să constatăm impactul evoluţiilor menţionate asupra metodei istorice. Dacă astăzi istoriciise adresează tot mai insistent informaţiei orale şi înţeleg, pe de altă parte, să beneficieze de virtuţile, subapreciate pînă mai ieri, ale inepuizabiluluitezaur de imagini acumulat de-a lungul veacurilor, un motiv puternic al acestor deplasări metodologice trebuie căutat în însuşi mediul social şicultural ambiant. Acum un veac, istoricul trăia într-o lume a scrisului, şi acesta era instrumentul cu care sonda şi trecutul. Astăzi, trăieşte într-olume în care scrisul, oralitatea şi imaginea îşi împart terenul oarecum egal; rezultatul nu poate fi decît o întreită metodologie istorică!Progres metodologic? Desigur. Dar mai presus de orice, adaptare promptă la exigenţele sociale. Nici vorbă nu poate fi de metodă obiectivă, ci demetode mereu adaptate configuraţiilor şi intenţiilor prezentului.Şi n-am zăbovit decît asupra unei prime etape, aceea a identificării şi tratării surselor în sine. Revenim la consideraţiile noastre iniţiale: ce seîntîmplă într-o fază ulterioară cu aceste surse şi cu informaţia cuprinsă în ele ? Metodologia spune cum trebuie tratat un document, dar spunemult mai puţin despre cum se pot lega două documente şi nu mai are în fapt nimic de spus atunci cînd istoricul se află confruntat cu mii dedocumente. De la discursul despre metodă la practica istoriografică este o mare distanţă (constatare valabilă pentru orice ştiinţă, dar ilustrată înistorie prin extraordinara ei aptitudine de a merge în orice sens în numele aceleiaşi metode). „Sînt necesari ani de analiză pentru o zi de sinteză",spunea Fustei de Coulanges. A fost primul care şi-a încălcat preceptul (deşi nu a vrut nicicînd să o recunoască). Seducătoarea Cetate antică, ceamai renumită dintre operele lui, este o sinteză care nu prea se susţine pe analiză. Nici o sinteză nu se susţine doar pe analiză; se susţine mai alespe imaginaţie! Prin această afirmaţie nu vrem să devalorizăm demersul istoriografie, ci, dimpotrivă, să-i punem în evidenţă dimensiunea creatoare.între Mediterana şi Filip al II-lea: încurcata problemă a cauzalităţiiDupă tratarea ştiinţifică a izvoarelor, identificarea nu mai puţin ştiinţifică a cauzelor este al doilea mare argument în sprijinul vocaţiei ştiinţifice aistoriei. într-adevăr, fără cauze ce ar rămîne din istorie? Relaţia cauzală, mai curînd decît consemnarea fiecărui fapt, ne conduce spre ţelul istoriei:acela de a oferi o schemă inteligibilă a ceea ce s-a petrecut pînă astăzi. Cu mai bine de două milenii în urmă, Polibiu a afirmat răspicat acestprincipiu, şi ce s-ar putea spune mai mult? „Dacă se elimină din istorie — scria el — cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinatevenimentele, precum şi ce rezultat, fericit sau nefericit, au avut, ceea ce rămîne din ea este numai un spectacol declamatoriu." Sau, în formulareaaceluiaşiautor: „Cel ce trece sub tăcere cauza răpeşte tocmai ceea ce este caracteristic istoriei".De altfel, nici un istoric nu are cum să evite principiul cauzal. Sînt istorici foarte preocupaţi de cauze, alţii mai puţin, alţii deloc. Dar chiar cea maisimplistă înşirare de evenimente presupune o „legătură" şi, implicit, un raport de la cauză la efect. Vor. nu vor, istoricii nu au cum să se lepede decauze.Uneori, ambiţia de a desluşi sensul profund (şi cu cît mai profund, cu atît mai ascuns) al evenimentelor şi evoluţiilor se ridică la cote foarte înalte.O istorie cu adevărat ştiinţifică înţelege să meargă pînă la capăt în tentativa de desluşire a resorturilor esenţiale, să meargă eventual chiar maideparte, să pătrundă mai adînc decît oricare altă ştiinţă. Pentru A. D. Xenopol, de pildă — cel mai de seamă teoretician român al istoriei — notade superioritate a investigaţiei istorice faţă de celelalte abordări ştiinţifice ar consta tocmai în capacitatea istoricului de a spune mai mult desprecauze. în ştiinţele „celelalte" se ajunge repede la „cauza finală" sau la ceea ce, în lipsa noastră de pătrundere, pare a fi o cauză ultimă, în istorie,dimpotrivă, cu cît sapi, cu atît găseşti mai mult, cu atît înţelegi mai mult. Dar să-l ascultăm chiar pe Xenopol:„Să ne întrebăm bunăoară care este cauza rouei? Se va răspunde: răcirea corpurilor expuse afară, în nopţile senine. Care este cauza acestei răciri?Radiarea către spaţiile cereşti. Şi care este cauza acestei radiări? Răspuns ultim şi peste care nu se poate trece: tendinţa temperaturilor de a seechilibra. De asemenea, am da în curînd peste cauza finală, simţămîntul de conservare, dacă am căuta cauzele legii ofertei şi a cererii. Să vedemcum stă lucrul în istorie. Dacă ne întrebăm: cum se face de Maiestatea Sa Carol I, din strălucita familie a Hohenzollernilor, se află astăzi pe tronulRomâniei? Dacă lăsăm la o parte evenimentele amănunte şi ne ţinem numai de acele mari, vom avea ca prim răspuns că Divanurile ad-hocceruseră instituirea unei Dinastii ereditare dintr-o mare casă europeană. Pentru ce rostiseră Divanurile ad-hoc o atare dorinţă? Pentru a pune uncapăt la nestatornicia ocupării tronului. De unde provine această nestatornicie ? Din sistemul vicios de urmare în scaun în vremurile mai vechi,acel electiv-ereditar. Cum se introdusese acest sistem, pierzător de ţară, în statele române? Din Ungaria, de unde se desfăcuseră aceste state.Cum se face de statele române se desfăcuseră din Ungaria? Fiindcă ungurii puseseră stăpînire pe vechii colonişti romani. Ce sînt aceşti colonişti? Sînt acei aduşi de Traian în Dacia. Aici se pune un nou şir de întrebări (spre uşurarea noastră, istoricul nu le mai pune! n.n.), relative lacucerirea romană, la întinderea acestui imperiu, la istoria lui pînă la ale lui începuturi, de unde trecem la migraţiunea arilor, la monogeneza sau laplurigeneza neamului omenesc — la originea omului — deci la originea vieţii pe pămînt. Orice fapt istoric se urcă, din cauză în cauză, pînă lainfinit, şi cauza finală, fiind relegată în infinitul timpului, poate fi lăsată la o parte, iar explicarea cauzală a fenomenelor istorice poate fi privită cadeplină şi definitivă."15Explicarea „deplină şi definitivă": iată manifestarea unei robuste încrederi în virtuţile ştiinţifice ale meseriei. Să reţinem pentru moment, dreptprovizorii ilustrări ale acestor virtuţi, interpretarea instaurării lui Carol I, în funcţie de palierul istoric unde ne situăm, fie prin năvala ungurilor înEuropa, fie prin războaiele dacice ale lui Traian, fie, cine ştie, prin vreun obscur şi de mult uitat conflict între două triburi preistorice. Oricum,lanţul cauzal este complet şi perfect, verigile lui se ţin strînse de la un cap la altul, rămîne doar ca istoricii să le identifice.Un sistem de legi ar rezolva problema chiar mai bine decît „seriile" lui Xenopol, alcătuite poate din prea multe mărgele înşirate pe firul istoriei.Legile sînt mai simple şi acţiunea lor mai directă. Este ceea ce explică, după cum am văzut, succesul „legiferării" marxiste a istoriei.

30

Contemporanul lui Marx, Henry Thomas Buckle, constata întîrzierea — după el, nejustificată — a istoriei sub raportul rigorii interpretative.Istoria avea nevoie de un Newton! De cineva care să decidă, în sfîrşit, autoritar şi definitiv, de ce lucrurile se petrec într-un fel şi nu în altul,încercînd să contribuie la fundamentarea unei asemenea istorii „newtoniene", Buckle a formulat cîteva sugestii interesante în problematicacauzalităţii. întrebări dificile, răspunsuri neaşteptate. De ce sînt irlandezii săraci? Evident, fiindcă se hrănesc cu cartofi. Argumentaţie: cartofuleste planta cu cel mai mare randament; poate, aşadar, hrăni mai mulţi oameni decît oricare alta; ceea ce explică demografia galopantă airlandezilor; fiind mai mulţi, ei sînt şi mai săraci, fiecăruia revenindu-i o parte mai mică din resursele globale.

Note:15 Alexandru D. Xenopol, Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei, Bucureşti, 1899, p. 11.

Iată pînă unde pot merge performanţele cauzalităţii! într-adevăr, fără aprofundarea acestui mecanism, cine s-ar fi gîndit la responsabilitateanăvălitorilor unguri în înscăunarea lui Carol I sau la nu mai mica responsabilitate a cartofului în sărăcirea Irlandei!Trebuie precizat, pentru a aduce totuşi lucrurile la zi, că interpretările recente au cîştigat mult în supleţe. Principiul cauzelor unice nu mai esteagreat, cu univocul său raport determinist de la o anume cauză la un anume efect. Istoricii înţeleg să ia în consideraţie o reţea cît mai densă dedeterminări, de condiţionări reciproce, de interferenţe. Jocul a devenit mai complex şi mai subtil, dar şi mai complicat. O ierarhie trebuie totuşi săexiste, şi orice istoric, inevitabil, o pune în evidenţă, altminteri discuţia s-ar încheia înainte de a începe. Putem accepta în principiu„superdeterminarea" chiar şi a celui mai neînsemnat fapt istoric, în sensul acţiunii conjugate a nenumăraţi factori, în practica istoriografică însăsîntem nevoiţi să alegem dintre aceştia şi să propunem o anume ierarhizare. Pascal spunea că dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, istoria arfi luat un alt curs. Ce istoric şi-ar mai asuma astăzi o asemenea afirmaţie? Ne-am obişnuit să gîndim structural. Pentru „noua istorie" cauzalitateastă în structuri. Nu Filip al Il-lea, ci Mediterana (sau, în orice caz, mult mai puţin Filip al Il-lea decît Mediterana, ceea ce înseamnă un complex destructuri geografice, demografice, economice, politice, mentale ...). Desigur, şi aceste structuri „obiective" rămîn a fi ierarhizate şi legate între eletot prin raporturi cauzale. Ce facem însă cu manifestările „de voinţă", cu acţiunea voluntară, deseori imprevizibilă, a personalităţilor, a grupurilorsociale, a factorilor de putere?Pierre Renouvin, istoric al relaţiilor internaţionale, a încercat (cu privire la domeniul lui, dar într-un sens susceptibil de generalizare) o soluţie decompromis între forţele impersonale ale istoriei şi acţiunea mai puţin previzibilă a oamenilor: „Condiţiile geografice, mişcările demografice,interesele economice şi financiare, trăsăturile mentalităţii colective, marile curente sentimentale — scria el — iată ce forţe profunde au formatcadrul relaţiilor între grupurile umane şi, în bună măsură, au determinat caracterul lor. Omul de stat, în deciziile şi proiectele sale, nu poate să leneglijeze, el suferă influenţa lor şi este obligat să constate limitele pe care le impun acţiunii sale. Totuşi, atunci cînd posedă fie înzestrăriintelectuale, fie tărie de caracter, fie un temperament care îl determină să depăşească aceste limite, el poate încerca să modifice jocul forţelorrespective, să le utilizeze în propriile sale scopuri. Ii este posibil, prin politica economică, să amelioreze punerea în valoare a resurselor naturale;încearcă să acţioneze asupra condiţiilor demografice; se străduieşte prin presă şi prin şcoală să orienteze tendinţele mentalităţii colective; nuezită, uneori, să ia iniţiative care provoacă în opinia publică un elan de pasiune.

A studia relaţiile internaţionale fără a ţine seama de concepţiile personale, de metodele, de reacţiile sentimentale ale omului de stat înseamnă aneglija un factor cîteodată esenţial."16O perspectivă echilibrată, sinteză a interpretărilor structuraliste recente şi a interpretărilor tradiţionale, axate pe factorul politic şi acţiuneapersonalităţilor. Nu Mediterana împotriva lui Filip al Il-lea, nici Filip al Il-lea singur cu ignorarea Mediteranei, ci Mediterana şi Filip al Il-leaîmpreună!Putem, desigur, opta pentru una sau alta dintre variante. Ceea ce am dori ar fi totuşi, în toate cazurile, un grad cît mai înalt de precizie. Ceînseamnă că anume determinări sînt mai importante sau că toate sînt de valoare oarecum egală? Putem avansa procente? 99% Mediterana şi 1%Filip al II-lea, sau 50%—50%? Şi mai ales pe ce se bazează o asemenea ierarhizare? Poate fi probată? Sau este doar afirmată şi ni se cere săcredem pe cuvînt?Să urmărim totuşi cum se ajunge la definirea unui principiu cauzal. Aşadar, nu mai vrem să avem de a face cu „nasul Cleopatrei". Foarte bine! Inacest caz, mărim doza. Dacă Napoleon, în loc să piardă, ar fi cîştigat la Waterloo, ce s-ar fi întîmplat? Vom fi probabil înclinaţi să răspundem cănu s-ar fi petrecut nimic în dezacord cu mersul „obiectiv" al istoriei; împăratul ar fi pierdut bătălia următoare şi, pînă la urmă, istoria secolului alXlX-lea nu ar fi devenit alta prin simpla cîştigare a bătăliei de la Waterloo. Tot înclinarea noastră de a gîndi mai curînd structural decîtevenimenţial ne îndeamnă la un asemenea răspuns. Nu este nimic, mărim din nou doza, putem să o mărim oricît. Ce s-ar fi întîmplat atunci dacăNapoleon n-ar fi existat? Lucrurile încep să se complice. Vom afirma din nou, dar cu mai puţină convingere: istoria s-ar fi desfăşurat cam la fel,poate nu în detalii dar în esenţă, alţii ar fi condus aceleaşi campanii de cucerire ale Revoluţiei, altcineva ar fi jucat, într-un fel sau altul, rolul luiNapoleon... Sîntem chiar siguri? Sau o spunem fiindcă aşa ni se pare că este mai inteligent? Nu ar fi mai prudent şi mai onest să mărturisim că nuavem nici o idee de cum ar fi arătat istoria Franţei şi a Europei între 1796 şi 1815 fără Napoleon? S-ar hazarda un istoric să schiţeze această istorievirtuală, nu doar să decidă că lucrurile s-ar fi petrecut tot cam aşa?Istoricii nu agreează genul acesta de discuţie. Se pronunţă, aproape în unanimitate, împotriva a ceea ce numim „istorie contrafactuală". Istorias-a petrecut într-un singur fel, rolul istoricului este de a desluşi cum s-a petrecut cu adevărat, şi nu are rost să imaginăm scenarii alternative. Daratunci nu are rost să mai discutăm despre cauze! Indiferent dacă istoricii sînt sau nu conştienţi de sensul propriului lor demers, nu este preagreu de observat că atunci cînd abordează problema cauzalităţii, ei navighează din plin în apele unei istorii contrafactuale (cel puţin implicite).

31

Note:16 Pierrc Renouvin şi Jean-Baptiste Duroselle, Introduction ă l’histoire des relations internationales, Armând Colin, Paris, 1964, p. 2. Vezi şicomentariul entuziast al lui Herve Coutau-Begarie, în op.cit., pp. 220-221, la o asemenea metodă, pe care o consideră completă, net superioarăinterpretărilor unilaterale ale lui Fernand Braudel.Dacă Revoluţia franceză este considerată cauza (cu sau fără Napoleon) a războaielor napoleoniene, aceasta înseamnă că ne închipuim, implicit,alternativa: o istorie în care nu s-ar fi petrecut Revoluţia franceză şi, în consecinţă, nu ar fi existat nici campaniile purtate de Napoleon. Irlandeziisînt săraci fiindcă se hrănesc cu cartofi. înseamnă că într-o Irlandă în care nu s-ar cultiva cartofi oamenii ar fi mai bogaţi. Cum istorie fărăRevoluţie franceză şi Irlandă fără cartofi nu există, concluziile noastre nu sînt susţinute decît prin ficţiunea unor istorii paralele în care, procedîndla modificarea unuia sau altuia dintre factori, lucrurile s-ar petrece altfel.întregul joc — aparent absurd (dar, încă o dată, altminteri aruncăm cauzele peste bord) — porneşte de la condiţia istoriei, o disciplină căreia,spre deosebire de ştiinţele experimentale, îi este refuzat experimentul. în fapt, chiar şi ştiinţele „dure", la un nivel teoretic şi interpretativ mai înalt,mizează mai curînd pe speculaţie decît pe demonstraţie. Cînd construim o teorie (în viaţa obişnuită, ca şi în ştiinţă sau în filozofie), totul pare căse prinde de minune în ţesătura ei. Nu este însă şi o parte de iluzie? Oricum, istoricul se află în situaţia cea mai puţin avantajoasă sub acestaspect. El nu poate relua un anume proces, modificînd diverşii săi parametri, aşa cum procedează chimistul sau biologul. Am afla ce a însemnatNapoleon dacă am fi capabili să refacem — nu doar în imaginaţie, ci în fapt — istoria fără Napoleon. Distanţa dintre cele două istorii ne-ar damăsura personajului, ponderea lui efectivă în derularea evenimentelor.Dacă totuşi ne încumetăm să experimentăm în minte ceea ce în fapt nu putem realiza şi plăsmuim, cu oarecare aparenţe de adevăr, o istorie carenu a fost, dar ar fi putut să fie, ajungem la ceea ce se numeşte ucronie, o istorie virtuală, aflată în afara timpului real (prin analogie cu utopia,situată în afara spaţiului real). Ca şi istoricul, „ucronistul" cîntăreşte semnificaţia unuia sau mai multor agenţi cauzali; spre deosebire însă deistoric, el nu se mulţumeşte doar să afirme, ci îşi propune să verifice consecinţele ipotezei sale. In ciuda aparenţelor, nu procedează cu nimic maipuţin ştiinţific decît istoricul, poate dimpotrivă. Incapabil de a efectua un adevărat experiment, încearcă cel puţin să presupună ce ar da un astfelde experiment dacă ar fi realizabil.Vom relata pe scurt trei ucronii.17 Prima se separă de istoria adevărată în anul 1812. Napoleon nu se mai retrage din Rusia în condiţiile ştiute, ci,abandonînd Moscova în flăcări, porneşte spre Petersburg, cucerindu-1. Dezastrul campaniei din Rusia a fost cauza prăbuşirii sale. Succesulaceleiaşi campanii deschide, dimpotrivă, o altă istorie, relatată de Louis-Napoleon Geoffroy-Chateau într-o carte apărută în 1836 sub titlulNapoleon ou la con-quete du moncle. 1812 â 1832 (nouă ediţie în 1841 cu titlu modificat: Napoleon apocryphe. Histoire de la conquete du mondeet de la monarchie universelle). Pînă în 1817

Note:17 Cu privire la istoriile virtuale, ne-am inspirat din eseul lui Emmanuel Carrere, Le detroit de Behring. Introduction ă l’uchronie, P.O.L., Paris,1986.

marele corsican avea să cucerească întreaga Europă, iar în următorii zece ani restul lumii; la 4 iulie 1827 este decretată monarhia universală.O altă istorie care nu s-a petrecut dar s-ar fi putut petrece se intitulează Uchronie şi este, prin titlul său, actul de botez al genului. în această cartepublicată în 1876, filozoful francez Charles Renouvier s-a delectat (nu însă şi spre delectarea cititorului, copleşit de sute de pagini de o superbăariditate) să imagineze ce s-ar fi întîmplat dacă politica împăraţilor romani faţă de creştinism, spre sfîr-şitul secolului al II-lea, ar fi fost alta decît afost. Evoluţie neaşteptată: izgonit din Occident, creştinismul se consolidează în Orient, iar Europa apuseană rămîne păgînă de-a lungul întreguluiEv Mediu. O uşoară deplasare de strategie religioasă a putut conduce astfel la o istorie divergentă.Roger Caillois (în Ponce Pliate, 1961) atacă un nod cauzal încă mai semnificativ. Creştinismul are la origine sacrificiul pe cruce al Mîntuitorului,urmat de miracolul învierii. Ce s-ar fi întîmplat însă dacă Pilat din Pont, care se pare că a ezitat îndelung pînă să ia o decizie, l-ar fi eliberat pe Isusîn loc să cedeze presiunii duşmanilor săi ? Ar mai fi triumfat religia creştină sau, dimpotrivă, după cum sugerează eseistul francez, Isus ar fi rămasun simplu profet, iar lumea nu ar fi avut cum să fie cîştigată de mesajul său? Destinul omenirii a depins la un moment dat de frămîntările deconştiinţă ale unui funcţionar roman.Nu este cazul să ne lăsăm convinşi, dar nici nu putem demonstra lipsa de consistenţă a scenariilor alternative, după cum nici autorii lor nu aucum să le demonstreze validitatea. Din nou ne lovim de lipsa experimentului autentic. Oare o ucronie cu adevărat experimentală chiar nu esteposibilă?Există totuşi tentative de experiment „real", un gen de istorie contrafactuală practicat nu de ucronişti stimulaţi exclusiv de fantezie, ci de istoriciprofesionişti, şi încă mai riguroşi decît profesioniştii obişnuiţi, întrucît înţeleg să lucreze cu cifre şi formule. Este curentul cunoscut înistoriografia americană sub denumirea de „New Economic History". Datele esenţiale ale unei structuri istorice, de preferinţă de ordin economic,pot fi cuantificate, ordonate în sensul unei teorii coerente, introduse în computer... şi astfel ajungem la experiment. Modificarea parametrilor estede natură să dovedească, de data aceasta cu precizie matematică, ponderea şi funcţionalitatea fiecăruia în structura globală supusă analizei.Robert W. Fogel a inaugurat metoda printr-un studiu senzaţional asupra rolului jucat de căile ferate în economia Statelor Unite spre sfîrşitulsecolului al XlX-lea (Railroads and American Economic Growth, 1964). El a construit un model matematic al economiei americane, din care lipseaun singur element, anume acela a cărui pondere urma să fie calculată: căile ferate. Iată, în sfîrşit, experimentul mult aşteptat: un secol al XlX-leaamerican fără căi ferate! Iar concluzia a fost pe măsura ingeniozităţii proiectului. Potrivit interpretării tradiţionale pe care nimeni nu se gîndise săo pună la îndoială, impactul masiv al căilor ferate în economia veacului trecut părea de necontestat. Or, rezultatul experimentului lui Fogel infirmateoria, calculul dovedind că nu mai mult de 5% din creşterea economiei americane se datora acestui factor socotit „decisiv". O loviturăneaşteptată dată manierei obişnuite de identificare a cauzelor, prin pur exerciţiu mental. Şi dacă determinările cauzale pe care le invocăm cu atîtauşurinţă nu sînt neapărat adevărate, oricît ar părea de logice ?Nici contestaţiile nu s-au lăsat aşteptate. S-a atras atenţia asupra necesarei înţelegeri a societăţii ca sistem în interiorul căruia modificarea sauanularea unui factor nu-i poate lăsa pe ceilalţi neschimbaţi. America fără căi ferate ar fi arătat în ansamblu sensibil diferit. Apoi, informaţiile carese pretează la cuantificare sînt în genere limitate şi incomplete (cel puţin pînă într-o perioadă recentă), şi astfel se alunecă uşor spre elaborări

32

sumare şi „orientate" de serii statistice. Dar, peste toate, trebuie spus că, oricît de temeinic s-ar înfăţişa la prima vedere, experimentul nu estechiar experiment, ci, în fapt, un simulacru de experiment. Nu societatea americană pătrunde în computer, nici măcar un segment al ei, ci un modelalcătuit de istoric, o imagine, care, fie ea şi rigu-ros-matematică, tot imagine rămîne, cu alte cuvinte subiectivă.O iluzie este pe cale să se destrame. Fixarea istoriei în serii statistice şi modele matematice a suscitat la un moment dat mari speranţe, părînd că oapropie, în sfîrşit, de condiţia unei adevărate ştiinţe. „Istoricul de mîine va fi programator sau nu va mai fi", decreta fără drept de apel Le RoyLadurie într-un avertisment datat 1968. Cuantificarea înseamnă însă nu numai precizie, ci şi drastică simplificare şi omogenizare a unor structurişi evoluţii infinit de diverse şi de complexe. Cît poate rămîne într-o formulă din istoria adevărată? Să admitem, în beneficiul demonstraţiei, că pemăsura „matematizării" sale istoria ar deveni mai sigură în demersul şi concluziile ei. Dar care istorie ? Vom şti pînă la urmă cu maximum deprecizie cum stau lucrurile într-un model istoric care este departe de a fi replica fidelă a istoriei adevărate.Şi chiar dacă asupra unei probleme bine definite s-ar putea lucra adecvat cu rigoare matematică, întrebarea este ce se întîmplă cînd trecem la oproblematică mai largă, la conexiuni complexe, la interpretări globale? A spus-o tot Robert Fogel, într-un articol tratînd despre „limitele metodeicantitative". Vor face metodele cantitative istoria cu adevărat ştiinţifică?, se întreabă promotorul „noii istorii economice". Pentru a replica,neaşteptat, cu sinceritate dezarmantă: „Răspunsul la această întrebare, potrivit părerii mele, este un neechivoc nu".18 Chiar dacă se pretează la„matematizare" pe porţiuni limitate, istoria rămîne în ansamblu o disciplină umanistă, cu alte cuvinte un domeniu în care fiecare judecă aşa cumeste capabil să judece.Din tot acest joc, cauzele ies destul de şifonate. Pe de o parte, „New Economic History" a atras atenţia asupra superficialităţii interpretărilorcurente şi lipsei lor de fundament ştiinţific. Pe de altă parte, şi criticii săi au avansat obiecţii pertinente cu privire la noile soluţii propuse. Şiatunci, cum stau lucrurile? Pentru sau contra căilor ferate? Efectiv, votul rămîne liber. Singura concluzie este că pînă şi cele mai înrădăcinateinterpretări, socotite axiome, pot fi contestate cu argumente temeinice.

Note:18 Robert William Fogel, „The Limits of Quantitative Methods in History", în The American Historical Review, aprilie 1975, p. 341.Nu există raporturi cauzale intangibile, nu există ierarhii care să nu poată fi răsturnate.Istoricii au toate motivele să fie deconcertaţi. Ei ştiu tot mai multe despre ce s-a întîmplat, dar deloc mai mult despre de ce s-a întîmplat (sau, dacăştiu mai mult, este pentru că au în faţă tot mai multe scenarii divergente). Un bun cunoscător al istoriografiei contemporane, Lawrence Stone, nuezită să-şi afirme scepticismul: „în cea mai mare parte, problemele majore ale istoriei sînt la fel de insolubile ca înainte, dacă nu încă şi mai mult.Sîntem la fel de departe de a ne pune de acord asupra cauzelor revoluţiilor engleză, franceză şi americană, în ciuda eforturilor enorme depusepentru a aduce lumină în privinţa originilor lor economice şi sociale [...] Nu ştim dacă societatea engleză era mai deschisă şi mai mobilă decîtsocietatea franceză în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, nici dacă mica nobilime şi aristocraţia erau în ascensiune sau în declin în Angliadinaintea războiului civil." în acelaşi spirit, se pun întrebări, fără soluţii, sau cu prea multe soluţii, privitoare la originile „decolării" societăţiioccidentale în secolele XI-XIII: „avîntul demografic este cel care a antrenat progresul agriculturii, sau invers? Trebuie oare să apelăm şi la altecauze?" Pînă la urmă se degajează concluzia că „problema avîntului secolelor XI-XIII rămîne fără răspuns. 19Aceasta este istoria! Dacă vrem, putem să-i cerem mai mult, oricum ea nu ne va da. Slăbiciunea nu constă în incapacitatea de a formulainterpretări, dimpotrivă, în abundenţa lor, în lipsa oricărui criteriu obiectiv de ierarhizare, şi, peste toate, în imposibilitatea verificării supoziţiilor.Dacă ceea ce caracterizează ştiinţa este validarea sau — în sens popperian — invalidarea ipotezelor prin observaţie şi experiment, atunci istoriacu greu poate aspira la un statut ştiinţific. Ambiţia ei de a deveni o ştiinţă a cauzalităţii se dovedeşte iluzorie. Pînă la urmă, nimic nu este maialeatoriu în istorie decît ceea ce părea a fi superioritatea ei incontestabilă, marca ei ştiinţifică: identificarea cauzelor. Discuţie nesfîrşită desprecauze, cu siguranţă, ştiinţă a cauzalităţii, nicidecum.

Jocuri de războiSupusă oscilaţiilor ideologice şi deschisă spre cele mai felurite interpretări, istoria nu are cum să evite capcanele politicii curente. De altfel, nicinu face eforturi să le evite. Ca argument de legitimare, nu poate fi ignorată de esta-blishment-vl politic (şi nici de competitorii acestuia). Seapelează la verdictul ei atît în problemele interne ale unei comunităţi cît şi în raporturile internaţionale. Istoria este un instrument de putere şi uninstrument al luptei pentru Putere.Manipularea prin istorie defineşte un procedeu curent şi universal de influenţare politică, deloc erodat în ciuda îndelungatei sale întrebuinţări,tocmai datorită impresiei derutante pe care o lasă că ar fi vorba despre altceva (despre trecut, nu despre prezent, despre ceea ce a fost cuadevărat şi nu despre interese actuale).

Note:19 Puncte de vedere preluate din lucrarea citată a lui Herve Coutau-Begarie, Le Phenomene „Nouvelle Histoire ", pp. 119—120.Putem alege orice spre exemplificare, din zorii istoriei pînă astăzi. Se poate manipula şi prin preistorie. Arienii invocaţi de Hitler sînt o mărturieelocventă. Am constatat de altfel că, în genere, construcţiile politico-naţionale moderne tind să se legitimeze în preistorie!Ne vom opri însă asupra unui segment recent de istorie, mai încărcat de consecinţe şi cu impact aproape universal: marele eveniment fondator allumii de astăzi, al doilea război mondial. Cel puţin trei tipuri de legitimitate îşi află, în această încleştare simbolică şi în pilduitorul ei deznodămînt,o doză semnificativă de justificare, decurgînd din hotărîrile fără apel ale Istoriei. Mai întîi, democraţia de factură occidentală, care a ieşit dincrucialul eveniment puternic consolidată şi mult mai sigură pe valorile ei, în contrast cu prăbuşirea în imaginarul politic a valorilor şi soluţiilor deextremă dreaptă. Apoi, ideologia comunistă, puternic valorizată prin rezistenţa şi victoria în faţa fascismului. Şi, în sfîrşit, cazul specific, dar numai puţin caracteristic, al evreilor în genere şi al statului Israel în particular, cărora genocidul nazist şi, într-o anumită măsură, vinovăţia„celorlalţi" (complici sau indiferenţi) le conferă o autoritate morală şi o poziţie aparte în lumea de astăzi.Ca orice fapt considerat fondator — şi cu atît mai mult unul atît de apropiat în timp —, al doilea război mondial beneficiază de o prezenţăneîntreruptă în actualitate. S-ar putea spune că este chiar mai actual decît multe evenimente care se petrec astăzi. Nici un subiect istoric nu s-amaterializat în atîtea cărţi, ca şi într-o atît de abundentă producţie cinematografică. Limitele discuţiei sînt atent jalonate, fiindcă orice se spunedespre al doilea război mondial (inclusiv ce vom spune noi acum!) atinge sensibilităţi şi stîrneşte reacţii. Dar chiar între limitele îndeobşte

33

acceptate în mediul democratic — şi care implică, fireşte, condamnarea nazismului, a genocidului, a crimelor de război şi a crimelor împotrivaumanităţii —, interpretări, dacă nu divergente, în orice caz sensibil nuanţate, conduc spre interese specifice de ordin politic şi naţional.20Factorii politici responsabili ai Germaniei postbelice au denunţat constant şi fără echivoc nazismul şi ororile sale; mai mult chiar, orice deviere înaceastă privinţă, faţă de interpretarea oficială, este aspru sancţionată. S-ar părea că nu prea există libertate de manevră. Ea totuşi există.întrebarea principală priveşte gradul de vinovăţie şi „difuzarea acesteia". Cît de vinovaţi sînt germanii înşişi, cît de vinovată este Germania?Generaţia care a trăit nazismul a preferat să oculteze amintirile neplăcute, dimpotrivă, tînăra generaţie a anilor ’60 s-a ridicat acuzatoare împotrivapărinţilor. Dar între timp Germania a devenit cu adevărat un mare stat democratic şi o mare putere a lumii de astăzi. Se poate hrăni o asemeneapoziţie politică numai dintr-un sentiment de vinovăţie?

Note:20 Consideraţiile care urmează se bazează într-o anumită măsură pe volumul Les Echos de la memoire. Tabous et enseignement de la SecondeGuerre mondiale (acte ale unui colocviu internaţional desfăşurat la Sorbona în zilele de 15-16 iunie 1990), texte reunite şi prezentate de GeorgesKantin şi Gilles Manceron, Le Monde Editions, Paris, 1991.Nu este de mirare că accentele tind să se deplaseze, prudent, dar totuşi semnificativ. Sînt istorici care pun sub semnul întrebării ceea ce pînă maiieri era îndeobşte admis, şi anume „calea particulară" a istoriei germane, orientată aproape fatal spre soluţia nazistă. Ei invocă factori externi carear fi contribuit la ascensiunea nazismului, şi în primul rînd precedentul bolşevic şi ameninţarea bolşevică. Nazismul ar fi fost, aşadar, mai curîndun „răspuns" decît un rezultat autentic german.Pe de altă parte, fără a ignora sau minimaliza crimele nazismului, aceiaşi autori îndeamnă la o comparaţie cu tragedii similare petrecute în alte părţiale lumii. Oare numai naziştii au procedat aşa? Totodată, istoricii, şi în particular manualele şcolare, îşi îndreaptă atenţia, mai insistent ca în alteistoriografii, spre impactul războiului asupra populaţiei civile. Se ştie că sacrificiile „civile" în Germania — din pricina, în primul rînd, abombardamentelor — au fost mai numeroase ca oriunde, cu excepţia Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere Germaniapoate să apară ca victimă! Oricum, se practică o disociere între incontestabilele responsabilităţi politice şi suferinţele îndurate de germanii derînd. Se adaugă recenta punere în valoare a „rezistenţei germane", multă vreme socotită modestă şi marginală, spre deosebire de rezistenţapopoarelor supuse de nazişti, şi îndeosebi de atît de mediatizata Rezistenţă franceză. Germania era aproape în bloc vinovată, iar Franţa aproapeîn bloc rezistentă. între timp interpretările au evoluat. în 1990, în cadrul unei dezbateri privitoare la conflictul mondial, un participant german aafirmat cu toată naturaleţea: „Nu ştiu dacă au fost mai mulţi rezistenţi germani decît rezistenţi francezi, fiindcă aceasta este o denumire caredepinde considerabil de definiţii şi care, în plus, variază considerabil, potrivit circumstanţelor politice şi militare"; urma propunerea tratăriilaolaltă, comparativ, a rezistenţei germane şi a celei franceze. Iată cum, chiar fără încălcarea tabuurilor, se întrevede totuşi o istorie a celui de-aldoilea război mondial mai puţin „culpabilizantă" pentru Germania şi mai potrivită cu poziţia actuală a Germaniei în lume.Este interesant, în sensul manipulării istorico-politice, modul cum Republica Democrată Germană, pe de o parte, şi Austria, pe de altă parte, auînţeles să lase Germania Federală să se descurce singură cu trecutul nazist şi cu responsabilităţile respective. Germania zisă democrată nu aacceptat să aibă nimic de a face cu nazismul; stat comunist, cu alte cuvinte antifascist prin definiţie, a înţeles să-şi extragă legitimitatea exclusivdin lupta revoluţionară a proletariatului german; pentru nazism trebuiau să plătească, moral ca şi material, capitaliştii din Vest! în ce priveşteAustria, poziţia oficială în care s-a plasat multă vreme a fost aceea de primă victimă a nazismului, de ţară ocupată (cu eludarea faptului căfenomenul nazist austriac s-a manifestat cu virulenţă, anticipînd şi pregătind Anschluss-ul, iar naziştii de obîrşie austriacă — printre care şiHitler! — nu au fost mai puţin nazişti decît naziştii germani).în Franţa, prima versiune a fost predominant eroică. Regimul de la Vichy apărea drept necaracteristic spiritului francez, un corp străin în istoriaFranţei, sau, din altă perspectivă, o soluţie pasageră de acomodare, utilă pentru a salva ce se mai putea salva. Franţa adevărată se recunoştea înRezistenţa franceză, singura purtătoare de legitimitate. într-un fel sau altul, marea majoritate a francezilor ar fi fost „rezistenţi". Rezistenţa a fostmitul fondator al celei de-a IV-a Republici şi apoi al celei de-a V-a, cel puţin cît timp s-a aflat la cîrmă generalul de Gaulle. Era cu siguranţă nevoiede un mare mit unificator pentru a-i reconcilia pe francezi în spiritul unei istorii comune şi pentru a compensa — printr-o epopee pe măsuramăreţiei unei istorii multiseculare — lungul şi deprimantul şir de eşecuri: catastrofa din 1940, ocupaţia germană, pierderea rangului mondial,decolonizarea defectuoasă cu frustrantele războaie din Indochina şi Algeria ... Unitatea şi gloria Franţei mai presus de orice. Singura discordanţămajoră privea nepotrivirile dintre memoria gaullistă şi memoria comunistă a Rezistenţei.Mitul acesta s-a întipărit adînc în mintea oamenilor. Francezii au ajuns să creadă că sînt, de felul lor, mai înclinaţi spre rezistenţă decît alte naţii.Am fost întrebat, nu o dată, cu privire la dezastrul comunist al României: „Cum a fost posibil?" Am replicat de fiecare dată: în Franţa, la Vichy,cum a fost posibil? Şi ce s-ar fi întîm-plat dacă regimul de la Vichy şi ocupaţia germană nu ar fi durat patru ani, ci o jumătate de secol ?Probabil că sînt mai mulţi francezi care l-au aclamat pe Petain decît cei care au luptat în maquis. Şi încă şi mai mulţi au încercat pur şi simplu săsupravieţuiască, prac-ticînd un compromis cotidian cu o istorie care îi depăşea. Mitul nu putea să reziste la nesfîrşit, în toată splendoarea lui,unor priviri mai atente şi mai puţin dispuse la complezenţă ideologică. Regimul de la Vichy a fost pus sub reflector pentru a se constata că nu aapărut doar ca expresie a unei plieri — fie necesară, fie condamnabilă — la exigenţele inamicului, ci şi, nu în mică măsură, ca materializare a unororientări ideologice, mentalităţi şi atitudini cît se poate de franceze. Numeroase persoane au colaborat nu neapărat fiindcă nu au avut încotro,dar fiindcă împărtăşeau un crez politic asemănător cu al ocupantului (antidemocratism, anticomunism, antisemitism. ..). A existat o Franţă„colaboraţionistă" tot aşa cum a existat o Franţă „rezistentă", prelungindu-se în anii de război vechea divizare şi vechiul conflict dintre „celedouă Franţe". A fost, de fapt, în Europa ocupată de germani, singura „colaborare" de asemenea proporţii, implicînd structurile „legitime", sau„aparent legitime", ale statului. Cu geniul lor în a oferi soluţii exemplare, francezii au excelat la ambele capitole: colaboraţionism şi rezistenţă!Problema este unde se află dreapta măsură. Şi cum aceasta este greu de apreciat, în istorie ca şi în politică, alunecarea dinspre merite spreresponsabilităţi nu putea să nu se producă. Publicată în 1973, cartea istoricului american Robert Paxton, La France de Vichy, a marcat începutulacestui proces, prin despărţirea de interpretările „eroizante". An după an, vinovăţiile au concentrat în tot mai mare măsură atenţia, desigur şifiindcă se vorbise mai puţin despre ele. Francois Mitterrand a refuzat să accepte legitimitatea regimului de la Vichy, aşadar vinaFranţei. Succesorul său, Jacques Chirac, a întreprins şi acest ultim pas. Persecuţiile antisemite s-au aflat în ultima vreme în centrul dezbaterii, şinu numai persecuţiile în sine, dar şi insuficienta reacţie a societăţii franceze în apărarea evreilor persecutaţi. In 1997, Biserica catolică şi-a cerutoficial scuze în acest sens (chiar dacă unii epis-copi şi numeroşi preoţi i-au ajutat efectiv pe evrei). Procesul deschis în toamna aceluiaşi an

34

împotriva lui Maurice Papon, acuzat de complicitate la deportarea evreilor din Bordeaux, a readus în cea mai stringentă actualitate o istorie vechede peste cincizeci de ani. S-a evocat în marginea procesului şi rolul jucat de acelaşi Papon, două decenii mai tîrziu, ca prefect de poliţie alParisului în vremea generalului de Gaulle şi a războiului din Algeria. Persecutorul evreilor este considerat responsabil de reprimarea sîngeroasă amanifestaţiilor de protest algeriene din 17 octombrie 1961. Ar fi fost aproape 300 de morţi: neştiută, pînă astăzi, reeditare a nopţii SfîntuluiBartolomeu! Iată o punere sub acuzare nu numai a unui funcţionar de la Vichy şi a regimului pe care l-a servit, ci a unor structuri, atitudini şipractici politice cu semnificaţii mai largi, susceptibile de a afecta Franţa în genere sau o anume idee despre Franţa. Sînt în discuţie elita politică şiintelectuală, instituţiile statului, reacţiile antisemite şi xenofobe... Necesară introspecţie critică sau culpabilizare globală nejustificată şigeneratoare de incertitudini periculoase ? Amintirile războiului şi judecăţile asupra perioadei respective continuă să-i dividă pe francezi, de fapt,să scoată în evidenţă vechi linii de fractură, mereu prezente în societatea franceză.Statele Unite au cu siguranţă mult mai puţine probleme de conştiinţă legate de acest război. Au procedat aşa cum trebuiau să procedeze. S-adezvoltat printre compa-trioţii săi, mărturiseşte Robert Paxton, „un sentiment de autosatisfacţie şi de glorie naţională".21 Tentaţia mesianică atîtde prezentă în cultura americană îşi spune şi în această privinţă cuvîntul. America nu greşeşte, iar valorile promovate de ea sînt universale (maitîrziu, războiul din Vietnam avea să dovedească limitele şi chiar primejdiile unei asemenea concepţii; a fost războiul unei mari neînţelegeri, datăfiind neaderarea vietnamezilor la modelul american care le era oferit). Nu încape îndoială că decizia de a intra în război pe teatrul european însprijinul democraţiilor copleşite de ofensiva nazistă a însemnat un act istoric căruia trebuie să i se recunoască grandoarea. Mai contestabilă afost atitudinea prea binevoitoare faţă de Stalin şi de obiectivele Moscovei. Şi mai contestabil încă — şi cu totul insuficient asumat de conştiinţaamericană — a fost tratamentul rezervat populaţiilor civile ale puterilor inamice. Bombele atomice aruncate la Hiro-shima şi Nagasaki au avut,poate, o justificare militară. Dar „justificările" militare i-au scutit pe alţii de acuzaţia de crime de război ?De altfel, bombardamentele „clasice" s-au dovedit încă mai nimicitoare. Faţă de aproximativ 80 000 de morţi la Hiroshima şi 40 000 la Nagasaki,s-au înregistrat 83 000 de victime în urma bombardării capitalei japoneze la 9 şi 10 martie 1945 şi multe sute de mii în atacurile lansate împotrivaoraşelor germane, dintre care 135 000 la Dresda, în zilele de 13-14 februarie 1945. Acest din urmă bombardament (operă a aviaţiei engleze),probabil cea mai ucigătoare lovitură a celui de-al doilea război mondial, se înscrie într-o lungă suită de raiduri similare ale forţelor

Note:21 Robert Paxton, „Quelques zones d’ombre dans la bonne con-science des Etats-Unis", în Les Echos de la memoire, pp. 117—118.

anglo-americane menite să demoralizeze Germania şi pe aliaţii săi. Au fost vizate, pe lîngă obiective militare şi strategice, marile concentrări depopulaţie, centrele urbane, cu alte cuvinte, în mod nemijlocit şi deliberat populaţia civilă (bombardarea Bucureştiului la 4 aprilie 1944 s-a înscrisîn această tactică). Astăzi, o asemenea înţelegere a războiului a devenit intolerabilă, şi s-a văzut, cu ocazia conflictului din Golf, pe de o partegrija de marcare cît mai sigură a obiectivelor strategice, pe de altă parte sentimentul de revoltă, respectiv de vinovăţie, sau cel puţin de jenă,stîrnit de disfuncţionalităţile care au pricinuit totuşi victime în rîndul populaţiei civile. Oricum, nu mai este de conceput a lovi din plin şi a ucideoameni nevinovaţi, inclusiv mii de copii, numai pentru a demoraliza adversarul (oricît ar fi el de vinovat şi oricît de dreaptă ar fi cauza apărată).Asupra acestor responsabilităţi, dezbaterea în Statele Unite este limitată şi redusă, în genere, atît cît este, la problema legitimităţii folosirii armeloratomice. Cum se vede, un discurs divergent faţă de accentul pus de germani asupra victimelor civile şi suferinţelor îndurate de populaţie. Prindiscursul triumfal asupra celui de-al doilea război mondial se justifică universalitatea valorilor americane şi rolul mondial al Americii.Japonia are, la rîndul ei, o viziune particulară asupra perioadei în discuţie. Stat „agresor", apare în acelaşi timp şi ca „victimă", ca victimă extremde simbolică, prin cele două oraşe-martir: Hiroshima şi Nagasaki. Este totodată singura putere învinsă care a păstrat elemente efective decontinuitate între vechiul regim, vinovat de război, şi sistemul democratic construit sub supraveghere americană, după înfrîngere. Soartaîmpăratului Hirohito a fost cu totul alta decît a lui Hitler şi Mussolini; el a rămas neclintit în demnitatea sa imperială, chiar dacă a pierdut putereaefectivă, iar imposibilitatea unei dezbateri reale în jurul responsabilităţilor sale a creat de la bun început un blocaj. Nu lipsit de semnificaţie însensul aceleiaşi continuităţi este şi faptul că unul dintre principalii miniştri ai cabinetului de război a devenit în 1957 prim-ministru. Justificări,lipsite de complexe, ale politicii japoneze de pînă la 1945 s-au făcut auzite, venind chiar din partea unor personalităţi politice, inclusiv membri aiguvernului. S-a justificat astfel anexarea Coreii în 1910, s-au negat masacrele din China, considerate pure ficţiuni... Şi, mai presus de orice,războiul declanşat de Japonia a fost frecvent înfăţişat ca un război de eliberare împotriva imperialismului occidental, purtat în numele şi îninteresul popoarelor Asiei. în fond, Rusia s-a extins pînă la Pacific, englezii şi francezii au ocupat sud-estul continentului asiatic, insulele mareluiocean au fost împărţite între ei şi americani, de ce ar fi acuzată tocmai Japonia, care este oricum mai „la ea acasă"? Acest gen de contraofensivăistorică „disculpatoare" coexistă cu atitudini ceva mai critice faţă de propriul trecut, cu unele recunoaşteri parţiale sau, mai recent, chiar cuexprimarea de scuze oficiale pentru brutalitatea intervenţiilor în Coreea şi China. Cert este că, în comparaţie cu Germania, aflată într-o poziţiesimilară, Japonia a cedat mult mai puţin şi mult mai încet în ce priveşte asumarea responsabilităţilor. Discursul său, deloc umil, despre rolul avutîn război, lasă să se întrevadă, în ciuda înfrîngerii şi a efectivelor reorientări politice, conştiinţa poziţiei importante pe care Japonia o ocupă înExtremul Orient şi în lume. Este imaginea despre sine a unei naţiuni convinse că are o menire istorică mai înaltă decît aceea de auxiliar îndepărtatal democraţiilor occidentale.în ce priveşte România, aspectul particular îl reprezintă purtarea a două războaie succesive şi contradictorii în cadrul aceluiaşi conflict: mai întîialături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, apoi alături de Uniunea Sovietică (şi de aliaţii săi) împotriva Germaniei. Prima fază a fost iniţialcondamnată vehement de responsabilii politici şi de istoricii comunişti, iar cea de a doua puternic valorizată în sensul eliberării ţării de cătrearmata sovietică şi frăţiei de arme româno-sovietice. Alunecarea naţionalistă a comunismului în vremea lui Ceausescu a dus la sensibile mutăride accent. S-a pus treptat o anume surdină în judecarea regimului Antonescu şi a războiului antisovietic, după cum s-a estompat şi roluleliberator al Armatei Roşii, funcţia eliberatoare revenind pe de-a-ntre-gul Partidului Comunist Român. După 1989, prăbuşirea comunismului şi aideologiei sale a permis reabilitarea pînă la capăt a lui Antonescu şi a primilor ani de război; evident, nu există un acord unanim, dar interpretarealarg împărtăşită de istoricii perioadei şi de opinia publică este aceea a unui război justificat, pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi pentruînlăturarea pericolului din Răsărit. Interesant că nu mai puţin justificată rămîne şi partea a doua a războiului, meritul răsturnării situaţieidepla-sîndu-se dinspre comunişti spre regele Mihai şi spre partidele istorice. Se pare că, pentru majoritatea românilor, România a procedat binela 1941 intrînd în război alături de Germania şi a procedat la fel de bine la 1944 întorcînd armele împotriva Germaniei. Regimul Antonescu este

35

apreciat în genere favorabil, la fel şi răsturnarea regimului Antonescu. Chiar măsurile antisemite sînt judecate cu oarecare înţelegere (pe motiv cănu s-a mers atît de departe ca în Germania sau în teritoriile controlate direct de germani). Dat fiind că schimbarea de front la 23 august 1944 ar ficontribuit la scurtarea războiului (un calcul „precis", curios model de „analiză" contrafactuală, ne spune chiar cu cît: cu 200 de zile), românii sesocotesc nedreptăţiţi că au fost consideraţi la sfîrşitul conflictului învinşi şi nu învingători (deşi luptaseră împreună cu Germania timp de 38 deluni, iar împotriva ei 8 luni şi jumătate).S-ar putea spune că pînă la urmă românii au conştiinţa chiar mai împăcată decît japonezii sau americanii. Ne aflăm în faţa unei carenţeîngrijorătoare a spiritului autocritic, constatare care priveşte nu numai al doilea război mondial, ci întreaga problematică a istoriei şi actualităţiiromâneşti. Schema de gîndire este simplă: românii au avut întotdeauna dreptate, şi cum lucrurile, evident, nu merg întotdeauna bine, vinaînseamnă că aparţine „celorlalţi" (ruşi, germani, americani, unguri, evrei... şi aşa mai departe, în funcţie de contextul istoric sau politic). Aceastămentalitate de victimă a istoriei este o maladie gravă a spiritului public. Incapacitatea de a lua în considerare fondul propriu de erori şi gradul deresponsabilitate care decurge de aici se constituie astăzi în bariere mentale în calea redefinirii societăţii româneşti şi integrării sale europene.Al doilea mare beneficiar al conflictului mondial (dacă nu chiar primul!), alături de democraţiile occidentale, a fost comunismul. Paradoxalăalăturare, dar care defineşte mai corect decît o fac discursurile politice sau manualele sensul şi efectele celui de-al doilea război mondial. Acestanu a fost exclusiv o confruntare între democraţie şi totalitarism, ci, în fapt, un război al democraţiilor aliate cu un anume totalitarism împotrivaaltei forme de totalitarism. De aceea, nici principiile nu au fost atît de clare pe cît ar fi trebuit să fie, nici rezultatul atît de pur pe cîts-a dorit şi s-a proclamat. Războiul a fost cîştigat pe jumătate de democraţii, dar şi pierdut pe jumătate. Europa central-răsăriteană, eliberată deocupaţia germană, a intrat sub dominaţia comunismului sovietic, cu acordul tacit al democraţiilor occidentale. O mare victorie a Occidentului,contrabalansată printr-un eşec de proporţii.Cert este că războiul a legitimat pe deplin comunismul (ţinut pînă atunci într-un fel de carantină). Angajat laolaltă cu democraţiile, împotriva unuitotalitarism cinic şi criminal, comunismul şi-a asigurat, în dezacord total cu profilul său real, o aură de democratism. Mai mult chiar, contribuţia sala înfrîngerea forţelor Răului nu a fost una oarecare, ci o contribuţie decisivă, la prima vedere mai importantă chiar, oricum mai „masivă", decît ademocraţiilor occidentale. La sfîrşitul războiului, pierderile în oameni ale Statelor Unite se cifrau la 300 000, ale Marii Britanii la 390 000, în timp ceUniunea Sovietică avansa un total de pierderi militare şi civile de 20 de milioane. In mare măsură războiul fusese un război sovietic, cîştigat deArmata Roşie, război în care Aliaţii se angajaseră reticent şi prudent (întîrziind, de pildă, deschiderea, insistent solicitată de Stalin, a celui de-aldoilea front în Vest). O epopee tragică, eroică şi triumfală, neîntunecată de cea mai mică umbră, aşa s-a prezentat timp de decenii imagineasovietică a „marelui război pentru apărarea patriei". Viziune care, evident, legitima imperiul sovietic şi cuceririle sale (ţările „eliberate"),constituind în plus, prin argumentul invincibilităţii Armatei Roşii, un avertisment adresat adversarilor „imperialişti".O dată cu prăbuşirea sistemului comunist au ieşit la lumină fapte, nu necunoscute, dar unele neştiute în toată amploarea lor şi acoperite pînăatunci de istoria oficială. Reacţia anticomunistă în spaţiul ex-sovietic implică o rescriere radicală a istoriei contemporane, inclusiv a perioadeirăzboiului, şi aşezarea într-o nouă perspectivă a conexiunilor dintre totalitarismele de „dreapta" şi de „stînga", în ceea ce priveşte fenomenulrepresiv. S-a avansat — din mediile ruseşti anticomuniste — cifra de 60 de milioane de victime pentru intervalul cuprins între revoluţia din 1917şi moartea lui Stalin în 1953, cu precizarea că nici anii războiului, plasaţi oficial sub semnul solidarităţii naţionale, nu au fost mai „blînzi" faţă de„duşmanul" din interior. O estimare occidentală recentă reţine „doar" 20 de milioane. Un caz aparte îl reprezintă masacrul din pădurea Katin. Miide ofiţeri polonezi, aflaţi în prizonierat sovietic, au fost executaţi în acest loc, iar vina a fost aruncată după război asupra naziştilor (şi reţinută înactul de acuzare de la Niirnberg). Abia în 1990 oficialităţile ruse au făcut un prim pas spre asumarea responsabilităţii (de altfel incontestabile) aacestui măcel. Se adaugă chestiunea deportărilor unor populaţii întregi, acuzate de colaborare cu inamicul, sute şi sute de mii de tătari dinCrimeea, ceceni, germani de pe Volga... Nici responsabilitatea sovietică în declanşarea războiului nu mai poate fi ocolită. între 1939-1941, Stalinnu a mers împotriva lui Hitler, ci alături de el, ocupînd zona care i-a revenit în urma împărţirii Europei: jumătate din Polonia, ţările baltice,Basarabia şi nordul Bucovinei... Ceea ce s-a petrecut în 1944-1945 şi în anii următori, în condiţiile înaintării Armatei Roşii spre inima Europei, afost încă şi mai grav, denaturînd complet principiile democratice proclamate de Aliaţi. Un episod despre care aproape nu se vorbeşte estealungarea unui număr de 11 milioane de germani din teritoriile care au revenit Poloniei şi din Cehoslovacia. A fost cea mai amplă acţiune depurificare etnică pe care a cunoscut-o istoriaeuropeană. Subiect în genere evitat, dat fiind că actualele frontiere sînt acceptate de toate părţile; sacrificată este însă din nou istoria,dependentă — ca întotdeauna — de ceea ce interesele actuale vor sau nu să reţină din ea.Nu numai comunismul sovietic a beneficiat, timp de decenii, de titlurile de glorie cîştigate în război, ci comunismul în genere, îndeosebi prin rolulexcepţional pe care l-au avut comuniştii în mişcările de rezistenţă, din Franţa pînă în Iugoslavia. în toamna anului 1939, Partidul ComunistFrancez a fost interzis, consecinţă a încheierii pactului germano-sovietic şi însuşirii de către comuniştii francezi a directivelor primite de laMoscova. într-o ţară aflată în război cu Germania, vasalii Moscovei susţineau în fond o atitudine favorabilă Germaniei. Aşa încît, despre un rolefectiv al partidului comunist în rezistenţă nu se poate vorbi decît începînd din 1941, o dată cu atacul german împotriva Uniunii Sovietice. Dar,din acest moment, comuniştii, cu capacitatea lor de organizare şi mobilizare, au devenit factorul cel mai dinamic şi mai important al rezistenţeiinterne (rezistenţa externă fiind iniţiată încă din iunie 1940 de la Londra, de generalul de Gaulle). Rezistenţa franceză a fost, aşadar, în bunămăsură, o rezistenţă comunistă, iar comuniştii nu au ezitat să-şi facă din aceasta un merit istoric de neşters. Ei au dat cele mai multe jertfe în luptapentru eliberarea Franţei! S-au autointitulat, cu mîndrie, „le parti des fusilles", partidul împuşcaţilor. Astăzi, Partidul Comunist Francez estesingurul partid comunist important din Europa care nu a renunţat la numele său şi care continuă să arboreze simbolul tradiţional: secera şiciocanul. El nu are nimic de a face cu milioanele de morţi din Rusia, din China sau din Cambodgia. Morţii sînt ai lui, căzuţi pentru Franţa! Chiardacă pot fi invocate şi alte momente istorice fonda-toare care explică vitalitatea comunismului francez (Comuna din Paris, Frontul Popular din 1936...), cea mai semnificativă doză de legitimitate i-oconferă rolul de necontestat pe care l-a avut în înfruntarea cu nazismul şi cu regimul de la Vichy (imagine eroică pe cale de a-şi pierde dinstrălucire, o dată cu relativul declin politic al partidului în anii din urmă; declin relativ înseamnă însă şi vitalitate „relativă", aceasta din urmăhrănindu-se în bună măsură din istorie, din memoria colectivă a unor categorii de francezi).Valorizarea stîngii şi devalorizarea dreptei se numără de asemenea printre efectele cele mai caracteristice ale războiului. Totalitarismelediscreditate (cu excepţia, aşadar, a comunismului) au fost repede catalogate de „extremă dreaptă", sintagmă a cărei fixare a fost mult uşurată deprimatul intelectual al stîngii în Europa postbelică. Cu alte cuvinte, o ideologie de dreapta, împinsă încă mai spre dreapta, ar fi susceptibilă de a

36

genera fenomene precum fascismul sau nazismul. Instalate la stînga, socialismul şi mai ales comunismul nu au nimic de a face cu aşa ceva.Pentru a deveni fascist, un liberal are o cale mult mai scurtă de parcurs decît, să spunem, un socialist! O asemenea interpretare este completfalsă, chiar daca s-a impus în conştiinţe, şi nu vedem cum ar putea fi „extirpată". Se considera Hitler de „extremă dreaptă"? Partidul său s-a numittotuşi „national-socialist". Musso-lini a fost şi el în tinereţe socialist, nu liberal sau conservator. Printre personalităţile de la Vichy s-au număratde asemenea nu puţini oameni politici proveniţi din rîn-durile stîngii (inclusiv Pierre Laval). Dimensiunea socială şi comunitară a ideologiilor zisede extremă dreaptă le apropie mai mult de unele valori de stînga. După cum alte trăsături — naţionalismul, ideea unui stat puternic — le apropiede valori tradiţionale ale dreptei, deşi, şi în această privinţă, comparaţia cu comunismul şi îndeosebi cu naţional-comunismul, este cît se poate delegitimă. Dimensiunea milenaristă a fenomenelor politice respective : o lume nouă, un om nou, conferă, de asemenea, un spirit comun celor treimari ideologii totalitare: nazismul, fascismul şi comunismul. Nu vrem să întoarcem lucrurile şi să afirmăm că extrema dreaptă ar fi mai degrabă oextremă stîngă! Nicidecum. Dar vrem să spunem că linia orizontală, pe care de regulă se dispun ideologiile de la extrema stîngă la extremadreaptă, nu este o figură reală, ci mitologică, şi în tot cazul neadecvată marilor confruntări ale secolului al XX-lea. Axele totalitarism-democraţiesau colectivism-individualism (cu toate combinaţiile şi nuanţele intermediare) sînt cu siguranţă mai caracteristice decupajelor politicecontemporane. Dacă se văd, şi nu pot să nu se vadă, destule asemănări între comunism şi celelalte totalitarisme, nu este fiindcă „extremele seating" (sintagmă pe cît de comună, pe atît de lipsită de sens), ci fiindcă toate acestea nu se află la extreme opuse, ci în zone apropiate. încă odată, cuvintele ne pot minţi; iar un cuvînt face deseori mai mult decît un întreg discurs istoric.Privirea dinspre stîngă asupra totalitarismelor a condus la cel puţin două deformări majore. Mai întîi, simplificarea drastică şi „generoasa"aplicare a termenului „fascist", în fapt, chiar dacă „fascismele" au un aer de familie (dar un aer de familie au şi toate totalitarismele laolaltă),deosebirile dintre ele nu sînt nesemnificative. Oricît de antipatic ar fi regimul mussolinian („fascismul" în sensul său originar) din actualaperspectivă democratică, nu este corect să-l confundăm cu nazismul, măcar pentru faptul că nu a fost antisemit, dar, în genere, ţinînd seama, întoate privinţele, de caracterul său mai „decontractat". Disocieri similare ar trebui făcute cu privire şi la alte formaţiuni politice şi programe aledreptei naţionaliste, în funcţie de profilul fiecăreia. Pe de altă parte, comunismul a rămas să fie cîntărit cu măsuri diferite, punîn-du-se în evidenţăgenerozitatea proiectului, substanţa sa umanistă, chiar atunci cînd faptele ofereau un cu totul alt spectacol. Comuniştii francezi sau foştiicomunişti italieni pot ajunge astăzi la guvernare fără a provoca mari frămîntări de conştiinţă în opinia publică, în schimb asocierea la putere,pentru o scurtă perioadă, a „mişcării sociale italiene" (descendentă, în registru moderat, a fascismului antebelic, el însuşi mai puţin radical decîtnazismul) a stîrnit nenumărate nelinişti şi proteste, după cum în Franţa Frontul Naţional este practic exclus din jocul politic, dreapta neacceptîndsă colaboreze cu el (atitudine de altfel întru totul onorabilă), în timp ce Partidul Comunist, pe deplin integrat în jocul politic, întăreşte tîndurilestîngii, şi astfel o stîngă minoritară poate ajunge la putere, iar o dreaptă majoritară riscă să se instaleze durabil în opoziţie.Preocupată să combată fascismul, stînga nu s-a grăbit să denunţe ororile comunismului, oricum nu a făcut-o în măsura în care ar fi fost decent săo facă, în acord cu pro-priile-i convingeri democratice. Tratarea prea severă a comunismului risca să dea apă la moară dreptei şi extremei drepte.In prezent, se conturează o modificare de tactică, generată de temerea recuperării şi exploatării la dreapta (evident, împotriva valorilor de stînga)a unor fărădelegi care nu mai pot fi negate, nici minimalizate. Aşa încît, stînga oferă acum propriul său bilanţ — deloc favorabil în ansamblu — alexperimentului comunist (responsabil, potrivit unor investigaţii recente, de exterminarea a aproape 100 de milioane de oameni). Distincţiacomunism-nazism nu şi-a pierdut însă întru totul funcţionalitatea. Crimele comuniste, oricît ar fi de grave, şi la orice număr s-ar ridica, sîntconsiderate totuşi, de autorii de stînga, ceva mai puţin grave decît crimele naziste (cu argumente asupra cărora nu are rost să ne mai oprim,fiindcă nu istoria reală conduce jocul, ci ideologia).22în sfîrşit, al doilea război mondial a înscris o pagină tragică în istoria evreilor. Nimic mai firesc, în acest sens, decît „ne-uitarea". Ceea ce nepreocupă însă acum este exclusiv funcţia politică a discursului istoric. Din acest punct de vedere, puternica actualizare a holocaustului şi avinovăţiilor respective (de departe aspectul cel mai mediatizat în prezent al perioadei) oferă, în competiţia politică, un atu evreilor din întreagalume, ca şi statului Israel. Radicalizarea discursului despre anii războiului şi îndeosebi insistenţa asupra culpabilităţilor nu pot fi separate de unproces în curs de radicalizare ideologică şi religioasă, prin afirmarea tot mai apăsată, în unele medii, a specificităţii evreieşti. Acest proces, dealtfel relativ, care întîmpină şi rezistenţe, a condus la rezultatul ultimelor alegeri din Israel, la înclinarea, limitată dar efectivă, a balanţei în favoareaelementelor tradiţionaliste şi puţin dispuse la compromis. Cert este că evreii înţeleg să-şi facă auzită vocea, mai distinct şi mai apăsat, şi, în astfelde situaţii, un plus de dinamism politic dinamizează inevitabil şi istoria. Se adaugă şi dificultăţile problemei palestiniene. Pe cît de incontestabilpentru imaginea evreilor este argumentul celui de-al doilea război mondial (unde nu au cum să apară altfel decît ca victime inocente, în timp cetoţi ceilalţi au destule să-şi reproşeze), pe atît de contestată este politica actuală a Israelului în Orientul Apropiat. Actualizarea unei imaginivalorizante are şi funcţia de a estompa imagini prezente mai puţin favorabile.în chip paradoxal, al doilea război mondial poate fi folosit totuşi şi împotriva evreilor. Manifestarea cea mai caracteristică a acestei orientări oconstituie tratarea „revizionistă" a evenimentelor.

Note:22 Denunţarea dinspre stînga a crimelor comuniste şi-a aflat expresia recentă în masivul volum Le Livre noir du communisme: crimes, terreurs,repressions (autori: Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Packowski, Karel Bartosek şi Jean-Louis Margolin), RobertLaffont, Paris, 1997. A se vedea şi dosarul publicat în jurul acestei cărţi de revista L ’Express, în numărul din 6-12 noiembrie 1997, pp. 44-58. Autorii „revizionişti" nu neagă antisemitismul nazist, nici lagărele de concentrare, nici faptul că mulţi oameni au pierit în aceste lagăre (darsimţitor mai puţini, în opinia lor, decît exprimă cifrele oficiale). Ei neagă însă existenţa unui proiect de exterminare, a unei exterminări voite şidesfăşurate sistematic, şi, cu deosebire, a camerelor de gazare. Substanţa ideologică a unei asemenea reelaborări nu poate fi ocolită. Mai întîi,represiunea nazistă îşi pierde caracterul excepţional, atrocităţile comise în vremea războiului, de toate părţile în conflict, fiind aşezate cam peacelaşi plan. Apoi, atît democraţiile occidentale, cît şi propaganda evreiască în particular sînt acuzate că au minţit în această privinţă (începîndcu procesul de la Niirnberg).Nu am făcut decît să examinăm foarte sumar un fascicol de interpretări privitoare la cel de-al doilea război mondial. Se înţelege că tabloul esteincomparabil mai amplu, mai divers şi mai nuanţat. O tratare detaliată ar fi pus în lumină nenumărate linii ale unui nesfîrşit spectru istoriografie şiideologic. Dar chiar o privire rapidă ne dovedeşte că, în plan mental, războiul încă nu s-a terminat. Orice am spune despre el ne situează automatîntr-o zonă sau alta a ideologiilor şi a confruntărilor politice actuale. De aceea, trebuie să fim conştienţi de faptul că orice „adevăr absolut" care

37

ni se inoculează cu privire la acest război reprezintă (indiferent de gradul de adevăr efectiv pe care îl conţine) şi o tentativă de manipulare politică.Adevăr ? Ficţiune ? Sau, pur şi simplu, Istorie ?„— Nu pot crede cele ce-mi spuneţi. Ce va zice istoria?— Istoria va spune minciuni, ca întotdeauna."Acest schimb de replici din Discipolul diavolului, piesa lui George Bernard Shaw, nu lasă istoriei prea multe şanse de a se întîlni cu adevărul.Să aibă dreptate paradoxalul irlandez? La limită, are, fără îndoială. Prea multe interese se susţin prin istorie, pentru ca tentaţia minciunii sau,exprimîndu-ne mai puţin abrupt, a deformărilor, brutale ori subtile, să nu se manifeste. Istoria mai şi minte.Vocaţia ei este totuşi adevărul. Orice istoric demn de acest nume caută adevărul, şi orice persoană interesată de istorie doreşte de asemenea săafle adevărul. Dificultatea derivă din faptul că ceea ce numim „adevăr" nu poate fi decît parţial şi orientat. Atunci cînd sursele sînt insuficiente,istoricul nu este în măsură de a formula decît ipoteze, şi corect este să recunoască acest lucru. Atunci cînd sursele sînt suficient de„acoperitoare", materialul faptic poate fi mai bine ţinut sub control, dar faptele însele se îmbină în scenarii, iar scenariile pot fi nenumărate. Şichiar dacă ar exista posibilitatea (dar nu există) unui scenariu universal acceptat, rămîne problema unghiului de privire, inclusiv a judecăţiimorale. în viaţă, sînt învingători şi învinşi. Acelaşi scenariu istoric îi cuprinde pe unii şi pe alţii, dar ceea ce este adevăr pentru o parte devine,inevitabil, neadevăr pentru cealaltă.Am asistat recent la o conferinţă despre Imperiul Roman susţinută de Jean-Pierre Martin, profesor la Sor-bona. Teza, înfăţişată documentat şiconvingător, a fost aceea a unui imperiu care a putut să dureze, atîtea secole, între limite aproape neschimbate, deoarece nu a mizat pe forţabrută, ci pe forţa de convingere. Romanii nu au impus nimic în provinciile cucerite: nici limbă, nici religie, nici mod de viaţă. Administraţiaprovincială era redusă la minimum, ca şi efectivele militare. A fost şi rămîne un model de integrare reuşit, tocmai fiindcă nu a impus, ci, pur şisimplu, a convins.însă un compatriot al lui Jean-Pierre Martin, renumitul istoric al Galiei, Camille Jullian, judecase lucrurile exact în sens contrar. în lucrarea De laGaule â la France. Nos origines historiques (1923), el nu ezita să pună în evidenţă „brutalitatea cuceririi romane", denunţînd servilismulnemotivat al admiratorilor Romei. Imperiul Roman nu ar fi fost decît „o decadenţă care a condus la o catastrofă". „Să nu mi se mai vorbească de «geniul latin » — se indigna istoricul francez —, să nu se facă din Franţa eleva şi moştenitoarea acestui geniu. Ea este altceva şi valorează maimult/" Iar acest altceva însemna continuitatea cu Galia preromană.Cele două interpretări, fiecare avîndu-şi adepţii săi, exprimă, evident, ideologii distincte. Prin Camille Jullian vorbeşte naţionalismul francez, şi cuatît mai răspicat cu cît momentul era al unei Franţe victorioase la sfîrşitul primului război mondial. La fel judecă lucrurile, în sens autohtonist şinaţionalist, şi partizanii români ai dacilor; unii dintre ei nu-i iartă nici acum lui Traian victoria din anul 106! Prin Jean-Pierre Martin, dimpotrivă, seafirmă ideologia construcţiei europene, spiritul său democratic şi integrator. Cu înţelepciunea vechilor romani va trebui înfăptuită Europaconfederată de mîine!Iată, aşadar, o istorie bine cunoscută în datele ei concrete, la care participă învingătorii şi învinşii. Unde este dreptatea, unde este adevărul ? înorice situaţie se întrevede şi o perspectivă a „celuilalt". Există şi învinşi în istorie, există şi posibilităţi eşuate, despre care se vorbeşte de regulămai puţin decît despre învingători sau despre proiectele validate de timp. Nu înseamnă, de pildă, că punem sub semnul întrebării valorile şiimpactul istoric al civilizaţiei americane dacă ne amintim că ea s-a extins totuşi, cel puţin într-o primă fază, în detrimentul indienilor autohtoni.Vom avea de consemnat întotdeauna puncte de vedere, fie şi minoritare şi abia perceptibile din înălţimile istoriei, pentru care adevărul proclamatnu este adevăr.Să nu căutăm consensul în istorie. Nu îl vom găsi. Paradoxul este că progresul istoriografie nu numai că nu ne apropie, dar ne îndepărtează deproiectul unei istorii definitive. Ştim tot mai mult. Ştim probabil prea mult. Şi ştim tot mai puţin cum să legăm ceea ce ştim. Guizot vorbea despre o„sută de feluri" de a face istoria, dar era încă o istorie relativ omogenă, privită din o sută de unghiuri. Astăzi avem o sută de istorii distincte,privite fiecare din o sută de unghiuri. O teorie unificată este mai uşor de realizat atunci cînd nu se ştie prea mult. Sfîntul Augustin a putut săadune, cu eleganţă, esenţialul cunoaşterii istorice, într-o elaborare coerentă. Au putut să o facă mai tîrziu Vico, Hegel, Marx. Amplificarea şi„parcelarea" istoriei fac astăzi, desigur nu imposibilă — fiindcă în istorie nimic nu este imposibil —, dar din ce în ce mai problematică, imaginareaunor noi construcţii globale. Secolul al XlX-lea a fost puternic tentat de filozofia istoriei; înclinarea sa scientistă s-a întîlnit cu o istorie încăsusceptibilă de a fi ţinută sub control. Secolul al XX-lea, dimpotrivă, marchează un reflux sub acest aspect; spiritul său, şi aşa relativist, seconjugă cu o istorie care a devenit derutant de complexă. Marile tentative teoretice ale acestui secol au deja un aer desuet şi, de altfel, în ciudasuccesului de public, au fost aprig contestate de specialişti însă din primul moment. Aşa s-a întîmplat cu teoriile lui Spengler şi ale lui Toynbee.Toynbee este incomparabil mai erudit decît Sfîntul Augustin, sau chiar decît Hegel sau Marx. I s-a reproşat însă tocmai neadera-rea istoriei laschema lui atît de seducătoare. Creatorul de sistem nu are nici o vină. Oricît de multe ar şti şi oricît de impresionantă i-ar fi capacitatea de sinteză,el nu mai poate aduna şi îmbina totul în mod convingător. Istoria a devenit prea mare. La capătul atîtor progrese segmen-ţiale, trebuie sămărturisim că riu ştim nimic cu adevărat esenţial despre mecanismul intim al istoriei şi despre sensurile ei. Sfîntul Augustin ştia rhai mult sauavea sentimentul că ştie mai mult. Dar cum să mergem mai departe? Ne lovim de misterul însuşi al destinului umanităţii.Ar fi timpul ca istoricii să-şi lepede starea de inocenţă, întreţinută de iluziile scientiste, pentru a deveni conştienţi de constrîngerile şi de limitelecărora demersul lor nu poate să nu li se supună. Relativismul care decurge de aici trebuie asumat, nu fiindcă aceasta ar fi condiţia ideală a istoriei(fireşte că nu este!), ci fiindcă, pur şi simplu, este condiţia ei inconturnabilă.Conştientizarea relativismului nu înseamnă însă renunţare. Ar trebui să însemne, dimpotrivă, acutizarea conştiinţei profesionale. Tocmai fiindcăreconstituirea trecutului trece prin atîtea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau laimperativele momentului politic, aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuală şi metodologică. Lăsată în voia ei şi ademenită denenumărate cînturi de sirenă, istoria riscă să o ia razna! Ea trebuie ţinută în loc, atît cît poate fi ţinută, printr-o definire fără echivoc a regulilormeseriei. O metodă fermă nu va conduce la adevăruri incontestabile, dar va menţine totuşi investigaţia între limitele unor ipoteze şi scenariiplauzibile, ale unei dezbateri rezonabile şi inteligibile.Istoria este un inepuizabil joc cu trecutul. Rămîne să-l facem cît mai inteligent şi mai sugestiv. Să nu fim dezamăgiţi de imposibilitatea uneiversiuni ultime. Istoriile pe care fără încetare la recreăm sînt mai variate şi mai stimulante decît univoca şi nu prea convingătoarea istorie efectivă.Ele ne însoţesc în drumul nostru, ne ajută să ne precizăm proiectele, să ne înţelegem pe noi înşine. Poate că istoria spune pînă la urmă mai puţindecît am dori despre trecut, dar spune cu siguranţă foarte mult despre spiritul uman, despre neliniştile, căutările şi speranţele sale.

38

CuprinsCătre cititor..................... 5Un cuvînt cu două înţelesuri ............. 7S-a prăbuşit sau nu Imperiul Roman?......... 8Cavalerii şi microbii................. 12 lume de imagini.................. 15; Despre structurile şi logica imaginarului........ 22în căutarea Absolutului................ 27 Acei oameni altfel decît noi.............. 35„Unitatea" — un concept nu tocmai unitar....... 44Predestinarea geograficăşi teoria frontierelor „naturale"........... 49 vorbeşte despre cine: istorie şi alteritate..... Q£Conspiratorii..................... 65în căutarea momentului dintîi............. 69Historia, magistra vitae................ 74Strategii de evadare.................. 78Atenuare sau conflict?................ 88Complexul istoriografie . . :............. 96Inevitabila ideologie................. 107^„Istoria se face cu documente"............ (118Intre Mediterana şi Filip al II-lea:încurcata problemă a cauzalităţii.......... 134Jocuri de război ................... 148Adevăr? Ficţiune? Sau, pur şi simplu, Istorie?..... 168JRedactor HORTENZIA POPESCUApărut 1998 BUCUREŞTI - ROMÂNIArBCUBUCUREŞTI

39