Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianţă formată din 26 de state din America de Nord

şi Europa ce şi-au asumat responsabilitatea de a îndeplini obiectivele cuprinse în Tratatul semnat la 4 Aprilie 1949 la Washington. În conformitate cu prevederile Tratatului, rolul fundamental al NATO este ca, prin intermediul căilor politice şi militare, să apere libertatea şi securitatea statelor membre.

Semnarea Tratatului de la

Washington

În cadrul Tratatului, ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual şi colectiv, oferind baza pentru planificarea apărării colective.

Data Ţara

Expan-siune

Note

4 aprilie 1949

Belgia

4 aprilie 1949

 Canada

4 aprilie 1949

Danemarca

4 aprilie 1949

  Statele Unite ale Americii

4 aprilie 1949

Franţa

Franţa s-a retras din structurile NATO în 1966,în timpul mandatului lui Charles de Gaulle,şi a revenit în 2009 în timpul preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy.

4 aprilie 1949

   Islanda

Islanda este singura ţară membră care nu deţine forţe militare (apărarea este asigurată de Forţele de Apărare Islandeze, care sunt conduse de Statele Unite şi îşi au baza la Keflavík); ea s-a aliat cu condiţia de a nu participa la nici un conflict armat.

4 aprilie 1949

Italia

4 aprilie 1949

Luxemburg

4 aprilie 1949

Norvegia

4 aprilie 1949

Olanda

4 aprilie 1949

Portugalia

4 aprilie 1949

Regatul Unit

18 februarie 1952

GreciaPrim

a

Grecia şi-a retras trupele din structurile NATO între 1974 şi 1980 din cauza tensiunilor dintre Grecia şi Turcia din 1974.

18 februarie 1952

Turcia

9 mai 1955

Germania

A doua

Germania s-a numit Republica Federală Germania din 1955 şi până la unificarea din 1990 cu Republica Democrată Germană.

30 mai 1982

Spania

A treia

La 12 martie 1986 a avut loc referendumul popular pentru aderarea la NATO.

12 martie 1999

Ungaria

A patr

a12 martie

1999 Polonia

12 martie 1999 Cehia

29 martie 2004

Bulgaria A

cincea

29 martie 2004

Slovacia

A cincea

29 martie 2004   Slovenia

29 martie 2004 Estonia

29 martie 2004 Letonia

29 martie 2004   Lituania

29 martie 2004  România

1 aprilie 2009 Croaţia

A şasea

1 aprilie 2009   Albania

RĂZBOIUL RECE ÎN PERIOADA  1946-1962

Război rece reprezinta rivalitate deschisă care

a intervenit după al doilea război mondial

între S.U.A. şi U.R.S.S şi aliaţii lor. Războiul rece s-a manifestat în plan

politic, economic şi propagandistic sau prin acţiuni de intimidare Termenul de “război rece” a fost folosit

pentru prima dată de consilierul american Bernard Baruch şi de

ziaristul Walter Lippmann în cartea “Războiul rece”.

Parerile isoricilor si a specialistilor in relatii internationale asupra razboiului rece difera in functie de orientarea politica si ideologica.• Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele

au fost iniţiate de URSS şi de expansionismul rusesc care făcea parte integrată din

ideologia marxist-leninistă; aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra

capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc

în relaţiile internaţionale.•Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare,

cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou,

responsabilitatea este atribuită acţiunilor unui singur stat în timp ce partea opusă încearcă să evite

conflictul militar.

•Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa numită înţelegere tacită şi o competiţie acerbă între superputeri, având drept scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze•Teoria cursei înarmărilor.Construirea armei nucleare atinsese

proporţii care lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din

această cauză stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau

considerate de o importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mişcarea pentru pace.

•Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca promotor al

schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mişcarea revoluţionară din lumea a treia implică şi super

puterie în conflict.

ALTE CAUZE ALE RĂZBOIULUI RECE 

•accentuarea divergenţelor dintre S.U.A. şi U.R.S.S. după al doilea război mondial •diferenţele de sistem politic, economic şi social între cei doi rivali •fiecare parte dorea să-şi impună sistemul, într-o zonă cât mai vastă şi să-şi întindă influenţa politică, economică, militară •puterile occidentale erau nemulţumite de politica sovietică de ocupare a Europei răsăritene •1946 – la Fulton – W. Churchill spunea într-un discurs că sovieticii au izolat Europa de Est în spatele unei “cortine de fier”,

Momentele de varf ale Razboiului Rece au fost cele in care confruntarea dintre cele doua puteri a parut inevitabila: blocada

Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), Razboiul din Coreea (1950-1953), Crizal Suezului

(1956) si Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Ruptura dintre blocul Sovietic si Occident a fost completa odata cu blocada Berlinului, din 1948-

1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizarii Germaniei

ocupate intre SUA, Marea Britanie, Franta si URSS. Berlinul de Vest era o sursa de tensiuni si

dispute. Nemultumirile au fost atat de mari incat sovieticii au decis sa izoleze capitala. La 31 martie 1948 maresalul Vladimir Sokolovski, comandantul sef al

fortelor sovietice in Germania, a hotarat sa controleze din

punct de vedere militar toate relatiile intre zona occidentala si cea orientala. Raspunsul Occidentului a fost un transport

aerian de proportii uriase, care aprovizionau Berlinul de Vest cu bunuri si alimente, pana la ridicarea blocadei de

catre sovietici.

Sovieticii au pus capat blocadei pe 12 mai 1949, Berlinul de Vest a fost alipit Germaniei occidentale prin sosea si cale ferata.Berlinul

devine emblema luptei pentru libertate in fata URSS, permite reabilitarea politica si

reintegrarea in tabara occidentala. Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, in

1949, a doua state germane: Republica Federala Germana (RFG-8 mai) cu capitala la

Bonn si Republica Democrata Germana (RDG-7 octombrie) avand capitala in Berlinul de Est.

Acest razboi este considerat cel mai devastator al perioadei. În regiunea de nord,

puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il Sung, iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin, care dorea prin crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie militară, şi Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949, Coreea de Nord a luat iniţiativa, încercând să unifice militar Peninsula în 1950.

. Intervenţia armatelor aliate conduse de generalul american Douglas MacArthur, în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a status-quo antebellum, a răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China. Implicarea „voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul,

comandantul american solicitând Washington-ului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanşarea unui război nuclear deoarece din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma atomică, Statele Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a fost unul parţial, peninsula rămânând divizată, americanii au extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global.

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică şi

Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile

până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război

nuclear şi să se transforme în Al Treilea Război Mondial.

Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american John F.

Kennedy a anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze ruseşti de

lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Kennedy a anunţat că va ordona o

"carantină" navală a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, şi a explicat faptul că

SUA nu va mai tolera existenţa amplasamentelor de lansare a rachetelor.

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele avionului-spion U-2 a descoperit

că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba. În ziua următoare, preşedintele Kennedy a

convocat o întrunire de urgenţă cu consilierii săi experimentaţi din domeniile militar, politic şi diplomatic

pentru a discuta aceste gesturi ameninţătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la

Comitetul Executiv. Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică şi Statele Unite în

legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile până la 20

noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear şi să se transforme în Al Treilea Război Mondial.

Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american John F. Kennedy a anunţat că

avioanele americane de spionaj au descoperit baze ruseşti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba.

Ridicarea proiectilelor învechite de tip PGM-19 Jupiter şi PGM-17 Thor din Turcia nu a avut un efect dăunător

asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Rachetelor Cubaneze a convins URSS, umilit, să înceapă o dezvoltare nucleară masivă. La sfârşitul anilor

1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA şi a construit proiectile

balistice intercontinentale capabile de a supravieţui unui atac nuclear

preventiv şi de a fi lansate rapid asupra oricărui oraş în SUA.

Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului

Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total.

Prin urmare, s-a instaurat o telefonică directă (aşa numita "linie roşie") între Kremlin şi Casa Albă pentru a evita un

război nedorit.

Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru securitatea lor. Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar răspândirea comunismului în sud- estul şi sudul Asiei ar deveni de nestăvilit. Regiunea vietnameză aflată la nord de paralela 17 fusese cedată comuniştilor, dar restul trebuia să rămână neschimbat. Kennedy a sporit numărul de consilieri americani şi le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul şi să distrugă padurile. Trupele ofensive au început să se înfiltreze în interior. Când a fost asasinat Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000 de oameni. Americanii au crezut că îi pot învinge pe comunişti copleşindu-i prin forţă militară, dar adevăratele bătălii din sudul Vietnamului au fost de natură, economică şi socială. Până cand regimul Diem nu a oferit o alternativă superioară comunismului, nu a înregistrat decât înfrângeri.