36992291 PATAPIEVICI Prefata La Umberto Eco Numele Trandafirului

1

Eco- ul dintre William Ockham şi Sherlock Holmes

„Doamne, dar cu cine se identifică un autor? Cu adverbele, fireşte!”

Umberto Eco, „Marginalii şi glose la Numele rozei”

Când Eco susţine că a început să scrie Numele Trandafirului mânat de „ideea fecundă” de a ucide un călugăr, indicaţia că avem de-a face cu un roman poliţist e lipsită de echivoc. Iniţial, titlul romanului ar fi trebuit să fie Abbazia del delitto (Abaţia crimei), iar subiectul să fie poliţist. Cum ştim din cărţile sale de teorie, Eco nu are prejudecăţi în privinţa romanului detectiv, pe care îl consideră cel mai metafizic şi mai filozofic dintre toate speciile de romane. Cu toate acestea, titlul “Abaţia crimei” îl nemulţumeşte: i se pare nepotrivit deoarece fixează atenţia cititorului numai asupra intrigii poliţiste, iar el doreşte să scrie o povestire cu mai multe sertare. Atunci, aşa cum explică pe larg în eseul auto-explicativ “Marginalii şi glose la Numele rozei” (apărut în Secolul 20, Nr. 272-273-274, 1983, pp. 87-106), decide să schimbe numele romanului, mizând totul pe ambiguitate1 şi aducând în prim plan, alături de intriga detectivă, misterul, deopotrivă puternic şi echivoc (pentru orice modern), al Evului Mediu. Când am citit prima dată romanul (în anul apariţiei sale la Editura Dacia, în 1984), am fost fascinat şi captivat de evocarea Evului Mediu: intriga poliţistă mi s-a părut cu totul secundară, un pretext stângaci ori o concesie făcută gustului pentru lectura grăbită. Adevăratul text, atunci, mi-a apărut a fi romanul Evului Mediu. Îndrăgostit eu însumi de formidabila civilizaţie creştină a Evului Mediu latin şi confiscat de admiraţie pentru rectitudinea şi spiritul de adevăr al marilor scolastici din secolele XIII şi XIV, m-am lăsat repede convins că adevăratul subiect al romanului este Evul Mediu. Entuziasmat de posibilitatea artistică de a pătrunde prin Numele trandafirului în misterul Evului Mediu, nu îmi atrăsese deloc atenţia caracterul prea expozitiv şi oarecum forţat al pasajelor ”pur” medievale, care îi stârneau autorului teama de a nu părea pur decorative în raport cu intriga poliţistă. Cum însuşi o mărturiseşte în “Marginalii …”, Eco şi-a dat seama că îmbinarea unei intrigi poliţiste cu o evocare istorică a Evului Mediu impune cărţii, împotriva voinţei autorului, o structură hibridă, de „melodramă bufă, cu lungi recitative şi arii ample”.

1 Este posibil ca în faimosul vers al lui Bernard de Morlay din care a fost extras numele romanului şi pe care Adso din Melk (personaj al lui Eco), îl reproduce în finalul manuscrisului său (care e cartea lui Eco), “Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (Trandafirul de ieri trăieşte cu numele, numai nume ne-a rămas), în loc de “Stat rosa” să trebuiască să citim “Stat Roma”, cum ar fi mult mai logic într-un bocet de tip Ubi sunt, în care plânsă este dispariţia marilor personalităţi şi a puternicelor cetăţi de odinioară (nu dispariţia inefabilei frumuseţi a rozelor), iar în versurile precedente sunt pomeniţi Cicero, Cato, Regulus, Romulus şi Remus. — Totuşi, sensibilitatea faţă de rezistenţa numelor, în raport cu fragilitatea făpturilor are deja, în Evul Mediu, o lungă tradiţie: o găsim la Seneca, care comentează cunoscuta apoftegmă a lui Heraclit privitoare la imposibilitatea de a ne scălda de două ori în acelaşi fluviu cu următoarele cuvinte: “Numele fluviului rămâne, dar apa a trecut” (Scrisori către Luciliu, LVIII).

This watermark does not appear in the registered version - http://www.clicktoconvert.com

http://www.clicktoconvert.com

2

Caracterul artificial al unor dialoguri detective din Agatha Christie (recitativele) cu lungi descrieri din abatele Suger (ariile) e real. El mi-a devenit evident la o a doua lectură, desfăşurată la mai bine de zece ani de prima. De astă dată, ceea ce m-a captivat la roman a fost nu atât intriga detectivă, cât tensiunea ei intelectuală; nu atât romanul poliţist, cât drama epistemologică a detectivului care, în ciuda deşteptăciunii sale, cade peste adevăr ghidat de piste greşite. În schimb, la această a doua lectură (fără a avea complet dreptate), romanul Evului Mediu mi s-a părut prea ornamental, cumva postiş, ca o stucatură cu pretenţii de mare decor, dar trădând, în fond, o reconstrucţie de tip Cecil B. DeMille a unui Ev Mediu de consum popular. Unde este adevărul şi care e, în fond, subiectul acestui roman cu pretext poliţist şi aparat de mare înscenare istorică?

M a s c a

Mi-am spus că, dacă romanul poliţist este adevărat, atunci Evul Mediu din roman trebuie să fie o mască. Mască a ce? Eco ne spune că, pentru a povesti ceva simplu, are întotdeauna nevoie de o mască. Argumentul său este următorul: dacă spun „Era o dimineaţă frumoasă de la sfârşitul lui noiembrie”, atunci cad în banalitatea cea mai mediocră; trebuie să găsesc printre personajele de care dispun un personaj care să poată spune „Era o dimineaţă frumoasă de la sfârşitul lui noiembrie” fără a părea cu totul cretin, aşa cum aş părea eu, autor modern, dacă aş spune-o în numele meu; prin urmare, conchide Eco, am avut nevoie de masca Evului Mediu deoarece aveam nevoie de candoarea cronicarilor medievali pentru a nu stârni bănuieli cititorilor moderni.2

Ce mă frapează aici este adevărul de falsitate al acestei situaţii tipice. E limpede că Eco vrea să spună, în economia povestirii (pentru a fi adecvat), exact ceea ce i se pare că nu poate spune, în economia receptării (pentru că s-ar face de râs ori şi-ar pierde credibilitatea, stârnind suspiciunea). Eco pare a nu putea fi în mod direct adecvat, pentru că, dacă ar face-o, are sentimentul (şi probabil are dreptate) că s-ar discredita. Eco are nevoie de o mască pentru a spune exact ceea ce doreşte să spună, deoarece el, ca modern, nu mai poate spune ceea ce doreşte decât în mod oblic, mediat, prin intermediul altei voci, asupra căreia să poată lăsa să cadă nepedepsit discreditul nemijlocirii. Conjectura mea este că despre iubire şi despre Evul Mediu (de pildă) nu se mai poate vorbi deschis în timpurile noastre moderne: despre iubire, pentru că am părea siropoşi şi, Doamne fereşte, demodaţi; despre Evul Mediu (altfel decât academic), deoarece am părea, horribile dictu, credincioşi (adică ne-am pierde ‘obiectivitatea’). Pentru noi toţi, astăzi, auto-

2 Fiecare dintre noi are despre Evul Mediu o idee proprie, de obicei adulterată, afirmă Eco. De unde îşi trage Evul Mediu fascinaţia pe care o exercită asupra noastră, a modernilor? Din conştiinţa, răspunde el, că toate problemele Europei moderne, aşa cum le percepem azi, s-au format în Evul Mediu, “de la democraţia comunelor până la economia bancară, de la monarhiile naţionale, până la oraşe, de la noile tehnologii, până la răscoalele săracilor. Evul Mediu e copilăria noastră la care trebuie să ne întoarcem pentru a se face anamneza” (“Marginalii şi glose …”).



3

identificarea cu masca modernităţii cu orice preţ – ceea ce, aici, înseamnă ‘cu orice chip’ – a devenit o lege de fier.

Acest principiu este foarte general, şi el priveşte nu condiţia artistului în genere (formulată de Eco prin adagiul “arta este fuga de emoţia personală”, pus pe seama unor Joyce şi Eliot),3 ci condiţia omului modern, în particular. Modernitatea nu este o deschidere nelimitată de posibilităţi, cum se afirmă, ci implică în chiar actul ei de formulare o închidere a exact acelor posibilităţi care, până la ea, se putuseră dispensa de o mască pentru a se exprima fără ocolişuri. Modernitatea, deci, este modul de a fi al spunerii care formulează adresarea arătând permanent interlocutorului că spusul nu este direct al emiţătorului, ci al unei măşti. Omul care a ajuns să fie modern nu se mai poate adresa decât exhibând faptul că există o distanţă între el, cel care este ‚ceva’, şi ‚el’, care spune acel lucru. Altfel spus, modernul este omul care nu mai poate vorbi decât făcând cu ochiul unui interlocutor invizibil.

De unde această obligaţie – Eco vorbeşte chiar de „spaimă”? Din faptul că interlocutorul absent este de fapt raportul de transcendenţă ruinat. Pierzând veracitatea lui Dumnezeu,4 omul modern a pierdut propria sa nemijlocire cu sine însuşi. El are în permanenţă nevoie de o mască pentru a spune ceva adevărat, şi asta deoarece regimul spunerii, pentru el, nu mai posedă în chip intrinsec girul acelei veracităţi care provenea din prezenţa divină. În mod corect, Eco situează punctul slab al acestei autoreferenţialităţi ipsatorii în întrebarea „dar cine crede asta?”. Evident, nimeni: aşa cum autorul are neapărat nevoie de o mască pentru a fi ‘credibil’, şi noi, interlocutorii, avem nevoie să ne prefacem, pentru a credita cu ‘adevărat’ spusele locutorului. Când Dumnezeu există, lucrurile nu sunt ‘opere deschise’ (cum sunt toate invenţiile, pentru moderni) – ele au un sens originar bine precizat (chiar dacă imperfect cunoscut), determinat de instauraţia divină, orice ar însemna acest lucru şi oricare ar fi fost aceea. Când Dumnezeu a încetat să existe, El retrage de pe lume, odată cu plecarea Sa, şi veracitatea sensurilor. Omul născut în acest gol poate formula absolut toate gândurile überhaupt gândibile, dar el este în mod necesar condamnat la regresie ad infinitum şi la relativism. Chiar dacă, personal,5 acel om respinge relativismul radical, gândirea sa este condamnată să fie în chip intrinsec relativistă.

Problema ridicată de masca de care nu se poate lipsi Eco în naraţiune este aceasta: neavând un conţinut propriu,6 omul modern are nevoie, în chip constitutiv, de orice mască im-proprie. El nu poate adresa un interlocutor decât admiţând că nu posedă tipul de veracitate care le permitea oamenilor ne-moderni adresarea directă. Când

3 Că aceştia sunt moderni par excellence, e limpede; totuşi, acest tip de’ distanţare’ este un principiu estetic universal. Nici un scriitor nu a produs un bun efect de jale plângând în hohote în timp ce scria. Vezi Augustin (Solilocvii, II, vi): pentru a fi o imagine artistică adevărată, obiectul trebuie să fie, din punct de vedere real-fizic, fals (imaginea adevărată în oglindă este una falsă în realitate). 4 Pe care Descartes, cum se ştie, o lega, în zorii evacuării raportului de transcendenţă, de prezenţa lui Dumnezeu. 5 Spun ‚personal’, deoarece orice relativist, când este relativist, face o opţiune morală conştientă – opţiune în favoarea ‚morţii lui Dumnezeu’ şi împotriva prezenţei lui Dumnezeu. 6 Lucru demonstrat de Pierre Manent în Cetatea Omului (1994; trad. rom., Bucureşti: Editura Babel, 1998).



4

lipseşte veracitatea răspândită asupra lucrurilor de către prezenţa lui Dumnezeu, un simulacru de veracitate oblică e obţinută de moderni prin multiplicarea măştilor şi proclamarea simulacrelor. Potrivit reţetei, în acest mod se scapă de suspiciune. Fireşte, ambiguităţile intertextualităţii se multiplică indefinit, ca într-un labirint al cărărilor ce se pierd în pădure. Prin urmare, necesitatea măştii face inevitabilă atât intriga detectivă, cât şi un model al lumii când labirintic, când opac, când conspiraţionist. Romanul poliţist şi ontologia impenetrabilă nu sunt un capriciu – în lumea în care pentru a vorbi de Dumnezeu e nevoie în chip obligatoriu de o mască (masca Evului Mediu, de pildă), orice dezbatere metafizică, ştiinţifică ori teologică împrumută cu necesitate metodele detective de găsire a adevărului (Eco o spune explicit în Limitele interpretării).

În primul paragraf din Pendulul lui Foucault, apare cuvântul cheie “conspiraţie”. În primul paragraf din “Prologul” la Numele trandafirului apare fraza cheie a cărţii “trebuie să- i desluşim [lumii] semnele credincioase”. Pendulul este o rătăcire în iţele conspiraţiei; Numele este un itinerariu pe urmele semnelor lăsate de lucrurile care s-au întâmplat. Tema Numelui – cunoaşterea discursivă şi labirintul. Labirintul este o conspiraţie. Lumea este o carte deschisă, un labirint de semne. Biblioteca – “labirint al minţii, ea este şi un labirint pământesc”. Dar este biblioteca, şi, prin extensie, abaţia, un speculum mundi – o oglindă a lumii? Este, spune Guglielmo, dacă lumea are o formă; nu este, dacă lumea nu are nici una.

Dacă Evul Mediu este o mască, atunci ceea ce prezenţa sa maschează trebuie să fie chiar obiectul spre care intriga detectivă arată — epistemologia cunoaşterii cu succes prin conjecturi lipsite de necesitate.

Detec t ivu l ep i s t emolog ic

În „Marginalii şi glose la Numele rozei”, Eco formulează astfel estetica romanului său: „Să fac să se înţeleagă totul prin cuvintele cuiva care nu înţelege nimic”. Aşa formulată, problema estetică revine, în fond, la o problemă de epistemologie. Aceasta admite o mulţime de formulări echivalente sau similare. Spre pildă: cum pot fi făcute constrângătoare raţionamentele a căror concluzie nu poate fi mai verosimilă decât probabilitatea premiselor?7 Întrucât nu există o regulă generală care să stabilească în chip a priori pertinenţa unei soluţii, cum trebuie să procedez pentru a nu mă înşela, nici sistematic, nici întâmplător? Problema detectivă nu este, în Numele trandafirului, ca şi în Limitele interpretării, decât ilustrarea unei probleme epistemologice generale:8 cum poate fi cunoscut ceva, mai degrabă decât nimic? mai degrabă bine, decât prost? cum poate fi luată o decizie adecvată, atunci când datele sunt ambigue, iar Dumnezeu nu este aici să mă îndrume? Ilustrarea convingătoare a

7 Aristotel numea apagogice silogismele cu majoră certă, minoră probabilă şi având o concluzie care nu poate avea o probabilitate mai mare decât a minorei, iar Peirce numea raţionamentele a căror concluzie este doar verosimilă abducţii. 8 Vezi analiza epistemologică făcută de Eco abducţiilor dezvoltate de Aristotel privitor la rumegătoare şi cornute, de Zadig cu privire la ghicirea unui obiect absent pornind de la urmele lăsate de acesta (Voltaire) şi de Sherlock Holmes în cadrul a ceea ce acesta numea “ştiinţa deducţiei” (Arthur Conan Doyle) – în capitolul 4.2 din Limitele interpretării (“Coarne, copite, pantofi: trei tipuri de abducţie”).



5

faptului că astfel de întrebări sunt pertinente pentru situaţia atât cotidiană, cât şi teologică a omului modern constituie, în opinia mea, centrul de greutate al romanului, iar transpunerea epică captivantă a acestor probleme teologice de epistemologie, care ţin de esenţa intrigii detective dezvoltate de Eco, mi se pare a fi partea sa cea mai atrăgătoare.

Purtătorul acestor probleme epistemologice este Guglielmo (William) din Baskerville, franciscan englez care şi-a avut înflorirea în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi care a fost implicat în marea încleştare dintre papa Ioan XXII şi împăratul Ludovic de Bavaria. Prin acest nume şi cu ajutorul acestei identităţi, Eco ne sugerează cu destulă claritate figurile tutelare ale epistemologiei atribuite lui Guglielmo: W i l l i a m O c k h a m, cu care personajul Guglielmo (William din Baskerville) imaginat de Eco are multe detalii biografice în comun,9 şi Sher lock Holmes , detectivul pus de Arthur Conan Doyle să rezolve misterul câinelui din Baskerville, localitate unde Eco a decis să fixeze obârşia eroului său. Guglielmo apare la abaţie ca trimis al împăratului şi împuternicit al ordinului franciscan, dar e consultat de abate în calitate de „consulting detective” – acesta fiind chiar titlul pe care şi- l arogă cu multă mândrie Sherlock Holmes (A Study in Scarlet, Cap. II: „The Science of Deduction”).10 Cu Sherlock Holmes, Guglielmo împarte tipul epistemologic, fără a reţine prea multe trăsături ale tipului psihologic.11 Ca şi Guglielmo, Holmes (o declară singur) are „o înclinaţie egală pentru observaţie şi deducţie” (abducţie, ar fi spus Eco). Ceva din brioul lui Holmes este vizibil în contrastul dintre rapiditatea cu care Eco îl pune pe Guglielmo să descifreze structura labirintului (câteva ore) şi timpul pe care l-a cheltuit Eco însuşi pentru a-l concepe – potrivit mărturiilor sale, două sau trei luni. Ca şi Holmes, care deduce toate faptele şi intenţiile unui om pornind de la urmele de nori de pe pantofii săi (scena din The Sign of Four, cap. 1), Guglielmo, pus de Eco să reia aproape ad litteram performanţa detectivistică a lui Zadig (Voltaire, Zadig sau Destinul), reuşeşte să deducă din câteva urme disparate identitatea precisă a unui cal pe care nu l-a văzut în viaţa sa şi căruia îi ghiceşte chiar şi numele. Dar, spre deosebire de Holmes, care se instalează

9 Acţiunea cărţii se desfăşoară la sfârşitul anului 1327, anul în care, după trei ani de domiciliu supravegheat la Avignon, unde fusese denunţat de Lutterell ca eretic, William Ockham intră cu pasiune în disputa legată de sărăcie, dispută care îl va duce, în cele din urmă, să ia o atitudine net antipapală. Ca şi Guglielmo din Numele trandafirului, Ockham moare (prin 1347 sau 1349) de cumplita ciumă neagră care a bântuit Europa pe la jumătatea secolului al XIV-lea. Ca şi Guglielmo, Ockham era un logician neîntrecut, care, cu toate acestea, nu se baza pe speculaţii nesfârşite şi nestăpânite, ci pe o solidă ancorare în fapte, experienţă şi observaţii atente. Deşi filozofia lui Ockham era empirică, ca şi Guglielmo imaginat de Eco, Ockham nu a fost niciodată un empirist. Similitudinile pot fi şi mai mult înmulţite. 10 În faptul că Sherlock Holmes nu cunoştea teoria copernicană (în mod evident, nici Guglielmo nu o cunoştea) am putea găsi o ironică coincidenţă bine potrivită de ciudatul capriciu al lui Conan Doyle de a-l face pe Holmes să dispreţuiască astronomia – ceea ce, fireşte, nu înseamnă neapărat că Holmes era la curent cu cea ptolemeică, pe care însă Guglielmo sigur o cunoştea. 11 Înclinarea spre pozele neo-romantismului german, strălucirea de Übermensch, brioul de tip dandy, estetismul, consumul de stupefiante, alternarea isterică de apolinic şi dionisiac, dispreţul nimicitor, ironia sarcastică, manierismul şi gesticulaţia melodramatică, atât de tipice lui Sherlock Holmes (şi atât de bine redate de Jeremy Brett în ecranizarea realizată în anii ’80 pentru televiziune) sunt complet străine de Guglielmo, semn că Eco este interesat numai de similitudinea problemei epistemologice puse de cele două personaje.



6

în soluţie cu certitudinea (falsă) că soluţia sa este unica posibilă şi, deci, singura adevărată, Guglielmo, mai subtil, îşi dă seama că deducţiile sale nu sunt decât probabile şi că, deşi logica raţionamentelor sale e necesară, concluziile pe care le poate trage nu sunt decât verosimile, pentru că premisele nu au fost, nici ele, altfel decât probabile, iar găsirea (inventarea) unui termen mediu potrivit este o chestiune de fler şi nu de deducţie. Îţi trebuie o pricepere de specificitatea căreia Voltaire era perfect conştient. Descriind ceea ce dobândise Zadig din studiul naturii, îndeosebi a cercetării însuşirilor animalelor şi ale plantelor, Voltaire ne atrage atenţia asupra unei priceperi anume, aceea care te face capabil să descoperi “mii de deosebiri acolo unde oamenii nu văd decât uniformitate”. Evident, atât Holmes, cât şi Guglielmo, ca detectivi consumaţi, posedă această ‘pricepere’. Luciditatea lor epistemologică este însă diferită, iar această deosebire are o relevanţă specială pentru reliefarea legăturilor nemărturisite dintre mască (Evul Mediu) şi mobil (tema epistemologică).

Diferenţa dintre Guglielmo şi Holmes – şi ceea ce face superioritatea lui Eco asupra lui Conan Doyle – stă în conştiinţa epistemologică superioară a primului în raport cu ultimul. Pentru Holmes, un indiciu este în mod imediat un simptom, un simptom este deja o dovadă, iar dovada este în mod nelimitat o evidenţă. Holmes face saltul de la indiciu la evidenţă cu o naivitate epistemologică pe care Guglielmo nu o are. Holmes se lamentează că nu mai există, în secolul său, crime demne de perspicacitatea inteligenţei sale. Simetric, Guglielmo se lamentează că a aflat adevărul din întâmplare. Între triumfalismul trufaş şi sigur de sine al celui care crede că deţine metoda adevărului (Holmes) şi umilinţa iritată şi exasperată a celui care, deşi ştie că deţine logica, înţelege şi că adevărul este un rezultat al ghicirii norocoase şi întâmplării fericite (Guglielmo), se desfăşoară toată aventura spiritului uman modern: că Guglielmo este pus de Eco să etaleze în 1327 toată înţelepciunea sceptică a modernului bine informat de azi, nu scade cu nimic din farmecul naiv al modernului aflat la început de drum (în 1886, când Conan Doyle scrie romanul A Study in Scarlet, prima aventură a lui Sherlock Holmes), pentru care adevărul este, pur şi simplu, consecinţa ştiinţifică a metodei adecvate.

În mod primar, nu este deloc surprinzător că medicul Arthur Conan Doyle nu poseda dubiile epistemologice din care semioticianul Eco şi-a făcut materia unei reflecţii de o viaţă. În mod secund însă, şi cu siguranţă împotriva intenţiilor lui Eco, superioritatea lui Guglielmo asupra lui Holmes este şi o superioritate ironică a Evului Mediu scolastic asupra epocii victoriene, atât de sigură de ea şi mândră de certitudinile ei ştiinţifice. Este superioritatea unei epoci de înaltă filozofie faţă de una de banală filozofie, de inexistentă teologie şi de mecanicistă reflecţie epistemologică. Este superioritatea unei epoci care se lăsa ghidată de dorinţa de a căuta adevărul prin metode pe care căuta să le descopere (fără să le impună) asupra unei epoci care deducea adevărul din infailibilitatea unei metode căreia era decisă să îi jertfească totul. Pentru Guglielmo, încercarea de a ghici o realitate probabilă din date subdeterminate ori de a crea mai multe pentru a vedea care rezistă testului empiric se soldează cu conştiinţa că lumile posibile sunt mai vaste decât cele reale, iar intersecţia ori suprapunerea lor rămâne ea însăşi subdeterminată, deci supusă norocului, întâmplării ori nenorocirii (cazul chelarului, victimă a inchizitorului Gui, un ‘epistemolog’ brutal, care forţează identificarea cu lumea reală a lumii doar



7

posibile a deducţiilor sale incomplete prin siluirea primeia şi ipostazierea ultimeia). Pentru Holmes, singura lume modală posibilă este identică cu cea reală. El nu ezită să identifice ceea ce gândeşte el că gândeşte Watson cu ceea ce efectiv gândeşte acesta: când Holmes inventează o explicaţie, el are certitudinea că ea trebuie să fie identică cu cauza care operează în lumea reală. În timp ce Guglielmo ştie că are nevoie şi de ‘priceperea’ de care vorbea Voltaire în privinţa lui Zadig, Holmes îşi imaginează că logica deductivă îi este de ajuns. Nu flerul îi deosebeşte, ci conştiinţa epistemologică.12 Pozitivistă, a lui Holmes; măsurat scolastică şi ockhamistă, a lui Guglielmo.

Metoda lui Guglielmo constă din mobilizarea inteligentă a celor trei tipuri de abducţie de care vorbeşte Eco în Limitele interpretării. “Dezlegarea unei taine nu este acelaşi lucru cu deducerea adevărului de la principiile prime [epistemologia lui Aristotel]. Şi nu se potriveşte nici cu adunarea mai multor date particulare pentru ajunge la o lege generală [epistemologia baconiană]. Însemnează mai degrabă să te găseşti în faţa uneia, sau a două, sau a trei date particulare, care la prima vedere nu au nimic în comun una cu alta, şi să încerci să-ţi închipui dacă pot exista alte cazuri ale unei legi generale, pe care încă nu le cunoşti, şi care poate că n-a fost încă enunţată vreodată [epistemologia ipotetico-deductivă]. […] Cercetarea legilor explicative, în faptele naturale, se desfăşoară în chip întortocheat. În faţa unor fapte inexplicabile, tu [Guglielmo i se adresează lui Adso] trebuie să încerci să-ţi închipui multe legi generale, ale căror legături cu faptele de care te ocupi nu le vezi încă; şi deodată, în legătura neaşteptată dintre un fapt, un rezultat şi o lege ţi se întrezăreşte o judecată care ţi se pare mai convingătoare decât altele. Încerci s-o aplici la toate cazurile asemănătoare, s-o foloseşti ca să tragi previziuni din ea, şi descoperi că ghiciseşi.” Care este limita acestei metode? “Până la sfârşit nu vei şti niciodată ce predicate să introduci în felul tău de a gândi şi pe care să le laşi deoparte”, spune

12 Problema flerului nu este numai epistemologică. Într-un loc, speculând asupra slabei deosebiri dintre pocăiţi, flagelanţi etc. şi dreptcredincioşi, Adso afirmă că Guglielmo “pierduse puterea de la Dumnezeu” – puterea care îţi permite să deosebeşti duhul ereziei de cel al credinţei fierbinţi. Adso face observaţia crucială: “Impresia pe care o aveam în această privinţă era că el [Ubertino da Casale] se deosebea [de eretici] tocmai prin aceea că vedea deosebirea [între adevărata credinţă şi erezie]. Guglielmo se sustrăsese îndatoririlor inchiziţiei pentru că nu mai ştia să o vadă.” În mod clar, aici este pusă formidabila problemă a discernământului. Întrebarea lui Adso: de ce oare Guglielmo, care avea pătrunderea şi ştia să deosebească cele mai mărunte nepotriviri în ce priveşte faptele din natură era totuşi incapabil să mai discearnă între sfinţenie şi erezie? Întrebarea crucială referitoare la pierderea raportului de transcendenţă apare şi în altă împrejurare, când Adso cunoaşte iubirea carnală: “Dar, la urma urmei, exista vreo deosebire între deliciile de care vorbiseră sfinţii şi cele pe care sufletul eu zbuciumat le încerca în momentul acela? În momentul acela a pierit în mine sentimentul treaz al deosebirii. Ceea ce”, comentează bătrânul Adso, “este tocmai semnul pierderii totale în hăul nemărginit al identităţii”. Presupoziţia ştiinţei lui Guglielmo este că adevărul poate fi atins combinând bine semnele. Dar când ele sunt nişte disiecta membra? – asemeni fragmentelor de limbă pe care le vorbea bizarul Salvatore ori fragmentelor arse şi rupte de cărţi, pe care le culege Adso bătrân, în final, dintre ruinele abaţiei. “Cu cât citesc aceste însemnări cu atât mă conving mai mult că înşiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întâmplării şi că nu cuprinde nici un mesaj”, spune Adso bătrân. La fel, ştiinţa naturii pe care a ilustrat-o strălucita minte a lui Guglielmo, deşi poate cunoaşte adevărul, nu mai cuprinde nici un mesaj. Adevărul pe care îl cunoaştem a încetat să mai perfect: deşi este sigur corect (iar uneori indefinit de precis), el a devenit, în mod straniu, cu totul lipsit de sens. în scepticismul bătrânului Adso, destinul de viitor Holmes al lui Guglielmo şi transformarea modernă a lui Ockham într-un epistemolog neopozitivist iese cu mare forţă la iveală.



8

Guglielmo. Limita abducţiilor ţine de faptul că porneşte de la ipoteze inverificabile; faptul a fost irefutabil demonstrat de Duhem. Adevărul ontologic al teoriilor noastre, chiar dacă puterea lor predictivă este mare, române cu necesitate precar, deoarece predicatele introduse în raţionamentele noastre sunt doar ipotetice, nu necesare – asta spune de fapt Guglielmo.

Spre sfârşitul cărţii, în chip concluziv (Vesper, Ziua a patra), Guglielmo reia cazul calului Brunello şi arată acum că a dedus corect identitatea calului nu folosind o metodă de tip Sherlock Holmes, cum părea în prezentarea către Adso de la începutul cărţii (Prima, Ziua întâi), ci, în realitate, o metodologie care mobilizează mai multe strategii apagogice. Diferenţa este că Sherlock Holmes îşi imaginează că semnele sunt univoce, iar înlănţuirea lor este necesară, în timp ce Guglielmo ştie că semnele sunt echivoce, iar predicatele care sunt compatibile cu sistemul lor, fatalmente incomplet, multiple. Aristotel pleca de la principii certe şi avea grijă să nu greşească când deducea din ele toate consecinţele adevărate. Guglielmo ştie că pleacă de la premise incerte şi nesigure şi caută un răspuns plauzibil, propunând mai multe răspunsuri posibile, cât mai deosebite între ele. Le testează capacitatea de a se potrivi cât mai bine nu numai cu premisele cunoscute, ci şi cu altele, imaginate, dar compatibile cu cele deja cunoscute. Prin această metodă, noi suntem întotdeauna destul ori foarte aproape de adevăr – problema este că nu ştim cât de aproape. Greşelile sunt inevitabile şi apariţia lor nu implică falsitatea metodei, deoarece problema nu este de a evita cu orice preţ greşeala, ci de a concepe cât mai multe, în cunoştinţă de cauză, care să nu ne înrobească nici uneia. Marele neajuns ar fi să greşim şi să avem certitudinea că posedăm adevărul (cazul teologilor de la Paris, crede Guglielmo, care nu deţin niciodată adevărul, dar sunt foarte siguri pe greşelile lor). Metoda lui Guglielmo este austeră şi pretinde o severitate morală adeseori contrazisă de ‘desfrâul’ cunoaşterii cu orice preţ — de exemplu, al adevărului. Spre pildă, când află de la maestrul său dedesubturile acestei metode sceptice de a afla adevărul, Adso se alătură setei de adevăr neechivoc pe care crede că o poate găsi în epistemologia adevărului manifest profesată ca inchizitor, cu toate aroganţele puterii fizice, de către Bernardo Gui – un pozitivist logic avant la lettre.

Paradoxul superiorităţii medievalului asupra modernului implică faptul că briciul lui Ockham, în epoca lui Ockham, fusese folosit, din raţiuni teologice, doar ca un principiu epistemologic; în timp ce briciul lui Ockham, în epoca pozitivismului, tot din raţiuni teologice, dar inversate, a fost folosit ca un principiu de castrare ontologică a bogăţiei şi diversităţii lumii. Ce s-a întâmplat între epoca unei arte a deducţiei detective, ca aceea care îi era proprie lui Guglielmo, şi epoca unei arte a deducţiei detective, precum aceea care îi era proprie lui Holmes? Ne-o spune chiar Eco, într-un text care este, poate, cel mai bun comentariu la intriga epistemologică a Numelui trandafirului:13 “Trecerea de la o abducţie creativă [care constă în inventarea unei lumi complet noi faţă de cele cunoscute nouă, prin ipotezele făcute

13 Este vorba de capitolul “Coarne, copite, pantofi: trei tipuri de abducţie” din Limitele interpretării (cap. 4.2, pp. 263-292), reprezentând un text din 1980, “Il cane e il cavallo: un testo visivo e alcuni equivoci verbali”, şi altul din 1983, “Guessing: from Aristotle to Sherlock Holmes” (apărut în volumul colectiv Il segno dei tre, replică clară la titlul celui de al doilea roman dedicat de Arthur Conan Doyle lui Sherlock Holmes, intitulat The Sign of Four, apărut în 1890).



9

pentru a explica un fenomen surprinzător] la meta-abducţie [care constă în a decide dacă universul posibil construit de şirul ipotezelor făcute pentru a explica un fenomen este identic cu universul real] este tipică pentru o minte raţională, în sensul raţionalismului secolelor al XVII- lea şi al XVIII- lea. Pentru a judeca asemenea lui Holmes trebuie să fii pe deplin convins că ordo et connexio idearum idem est ac ordo et connexio rerum (Spinoza, Etica, II, 7) şi că validitatea unui concept complex constă în posibilitatea de a- l analiza în componentele sale cele mai simple, fiecare dintre ele trebuind să apară ca fiind posibilă din punct de vedere raţional”. Aici, în această cezură, se întrevede foarte limpede rolul măştii, rolul de corectiv la modernitate al Evului Mediu.

Lector in fabula

Cu toate că nu romanul Evului Mediu este cel mai interesant în Numele trandafiriului, ci labirintul epistemologic al romanului poliţist, modest, Eco susţine că a scris un fals roman poliţist, deoarece, argumentează, e vorba de un roman în care se descoperă foarte puţine lucruri, iar detectivul este în cele din urmă înfrânt. Pe lângă faptul că e fals că se descoperă foarte puţine lucruri (se descoperă şi sunt puse în lumină, dimpotrivă, foarte multe), ceea ce frapează şi atrage pe cititor, ca şi în cazul figurii lui Holmes, este faptul că desfăşurarea intrigii revelă cum anume se descoperă în lumea reală lucrurile care la început, când lumea încă se afla în starea de disiecta membra, fuseseră doar inventate de o minte strălucită. Şi, dacă de înfrângere e vorba în cazul lui Guglielmo, cititorul capătă mai mult citind reflecţiile acestuia despre înfrângerea sa, decât ar fi aflat dacă detectivul i-ar fi trântit propria sa victorie, inexplicabilă şi puţin verosimilă, pe masă (cum ar fi făcut detectivul Marlowe).

Intriga acestui roman, îndrăznesc să spun, este epistemologică, iar Eco a creat un roman detectiv de ordin secund, aşa cum, în capitolele intitulate „The Science of Deduction” din primele sale două romane (A Study in Scarlet, 1887; The Sign of Four, 1890), a încercat să facă şi Arthur Conan Doyle. Numele trandafirului este, din acest motiv, o combinaţie între ceva de felul lui Salammbô a lui Flaubert (cu sugestii, în zona “ariilor”, din magia enumerărilor teologico-metafizice din La tentation de Saint Antoine) – acesta este romanul Evului Mediu; un amestec de semiotică medievală, asezonat cu întrebări şi exigenţe de ultimă oră, pus la lucru într-un cadru epistemologic care îl evocă inconfundabil pe marele William Ockham, Doctor plusquam subtilis, acel Venerabilis Inceptor al tradiţiei scolastice – acesta este romanul ‘rizomului’ medieval (există la Eco o referinţă explicită la Deleuze-Guattari); în fine, Numele trandafirului este structurat pe metafizica romanului poliţist, plin de referinţe vizibile ori ascunse la aventurile lui Sherlock Holmes.

Astăzi, la a treia lectură, mi se pare că accentul principal al cărţii trebuie pus pe drama epistemologică. Rapid spus, drama lui Guglielmo nu este că nu a găsit adevărul (pentru că l-a găsit), ci aceea că l-a găsit oarecum din întâmplare, fără să controleze în mod riguros toate etapele descoperirii şi, în mod necesar, conţinutul însuşi al descoperirii – în ciuda faptului că s-a comportat mereu raţional, întotdeauna metodic şi fără greş atent la toate faptele (în felul în care, nu- i aşa, pretind



10

prescripţiile veritabilei ştiinţe). Guglielmo este un Holmes în fine cuminţit de trufia pozitivismului de prudenţa radicală a unui Ockham, manevrând cu fineţe deopotrivă failibilitatea sa, contingenţa lumii, necesitatea logicii şi univocitatea enigmatică a existenţei, divine şi mundane.

H.- R . PATAPIEVICI



36992291 PATAPIEVICI Prefata La Umberto Eco Numele Trandafirului

Documents

Transcript of 36992291 PATAPIEVICI Prefata La Umberto Eco Numele Trandafirului