Vi

Z. KOSIDOWSKI • POVESTIRI BIBLICE

EDITURA ŞTIINŢIFICA o BUCUREŞTI, 1970

ZENON KOSIDOWSKI

POVESTIRI BIBLICE TRADUCERE DE ANDA MAREŞ Şf NIGOLAE MARES

.(£

eo

SUPRACOPERTA Ş! COPERTA VASILE SOCOLIUC

ZENON KOSIDOWSKl

OPOWÎE&CI BIBUJNE ( c ) PANSTWOWE WYDA\VNICTWO.„rSKRY' Warszawa, 1966

CUVÎNT ÎNAINTE PENTRU CITITORII ROMÂNI

E îndeobşte cunoscut că socialismul înseamnă societatea oamenilor raţionali'si luminaţi eliberaţi de mituri si superstiţii şi călăuziţi de idei umaniste şi ştiinţifice. Scriind POVESTIRILE BIBLICE, mi-am dorit ca,pe măsura posibilităţilor mele, sâ contribui la marea operă de formare a omului nou, a omului epocii socialiste.

BIBLIA, in decursul a sute de ani de tnrlurire asupra gindirii atttor generaţii, a lăsat urme adinei în cultura şi imaginaţia oamenilor. Cu toate că nici un om înţelept nu mai crede azi în caracterul supranatural al acestei cărţi — arhaică, plină de cruzimi şi fanatism — multe din ideile ei grandioase, născute în chin şi trudă, sint permanent prezente printre noi, trezind pină şi in rlndul oamenilor raţionali o nelinişte intelectuală. De această trăsătură psihologică, căreia unii psihologi i-au dat denumirea de «complex biblic», trebuie să ţinem seama. Omul. ca fiinţă care g'mdeşte, atita timp cit nu va primi un răspuns categoric la întrebarea — ce reprezintă propriu-r/v VECHIUL TESTAMENT, va avea sentimentul unei neîmpliniri, în încercările sale de a se debarasa de umbrele trecutului.

Trecînd la redactarea POVESTIRILOR BIBLICE, am făcut-o fără îndoială, pleclnd, în principal, de la dorinţa de a da un răspuns ferm la aceste întrebări. In acelaşi timp mi-am dat seama că acest răspuns trebuie să fie bine argumentai din punct de vedere ştiinţific, dacă vrem ca el să satisfacă pe omul timpurilor noastre^ respectiv pe omul contemporan. Adevărurile BIBLIEI le-am căutat In vasta literatură mondială scrisă pe această temă, in care au fost adunate roadele căutărilor şi descoperirilor atîtotrcercetători, începînd cu bibliştii şi istoricii şi termintnd cu filologii, cercetătorii religiilor şi cu arheologii. în lumina acestor cercetări ştiinţifice s-a dovedit că VECHIUL TESTAMENT este o antologie cuprinzînd descrierea unor evenimente istorice prezentate în aureola legendelor şi a miturilor cit şi a unor povestiri populare, împrumutate, nu odată, de la vechile popoare mesopotamiene. Dacă în urma cercetărilor efectuate s-a şters de pe aceste povestiri nimbul sacral cu care au fost inconjuratc.s-au dovedit a fi totuşi nişte capodopere ale literaturii universale, care merită să fie păstrate pentru totdeauna in patrimoniul cultural al omenirii.

POVESTIRILE BIBLICE au apărut pină în prezent aproape în toate ţările socialiste şi în numeroase cazuri In tiraje extraordinar de mari. Constituie aceasta, probabil, o mărturie că o lucrare de felul celei de faţă a fost foarte necesară tn procesul general de laicizare al orînduirii noastre. Cred, de asemenea, că şi în România frăţească, în ţara cu o tradiţie culturală atît de bogată, şi'mai înainte de toate, ţara care cunoaşte o dezvoltare allt de impetuoasă în zilele noastre, POVESTIRILE BIBLICE se vor bucura de o apreciere pozitivă.

5

Dtnd expresie acestor gtnduri modeste aş dori să subliniez bucuria fi niîndria pe care o încerc că POVESTIRILE BIBLICE apar in limba română, tn limba unei ţări legată de Polonia printr-o prietenie tradiţională de veacuri fi printr-o indestructibilă solidaritate frăţească pe drumul construirii socialismului. Mă bucur. In acelaşi timp, că glndurile mele au fost transpuse tn limba tui Gala Galaction de cunoscători de seamă ai limbii şi ai culturii polone, cărora lin să le mulţumesc pe această cale pentru efortul depus.

ZENON KOSIDOWSKI

\ \

PREFAŢA

De obicei, cărţile mele sînt enumerate printre lucrările de popularizare a ştiinţei. Fără a subestima acest domeniu extrem de util, trebuie să afirm, de la bun începui, că ambiţiile mele sint cu mult mai mari. S-ar putea să mi se pară doar. dar consider că fac parte din rindul scriitorilor care şi-au ales drept material artistic epopee;> cuceririlor ştiinţifice. Mă pasionează descoperirile, dar într-o măsură şi mai marc descoperitorul însăşi, ca om, efortul său. truda sa şi întlmplările dramatice prin care trece pentru a găsi adevărul, succesele sale. dobîndite de multe ori cu preţul sănătăţii şi al vieţii.

Căci, ce poate fi mai atrăgător dectt şiragurile lungi de cercetători entuziaşti, nobili şi geniali, căutători pasionaţi şi dezinteresaţi ai adevărului care, In ciuda greutăţilor de tot felul, au înlăturat prejudecată după prejudecată lăsînd să pătrundă din ce în ce mai multă lumină In minţile noastre întunecate! Printre cruzimile de care nu ne-a scutit şi nu ne scuteşte istoria, martiriul şi triumfurile lor constituie, probabil, cea mai minunată afirmaţie şi justificare a existenţei umane. Parafrazindu-1 pe Stendhal ai vrea parcă să spui că fără cunoştinţe omenirea ar fi ca o navă fără balast, lăsată în voia stihiei oarbe.

Dacă am scris despre soarta culturilor străvechi am fâcut-o întrucît am căutat acele începuturi trainice ale istorici, acel fir călăuzitor al progresului omenirii care a străbătut prin timpurile furtunoase ale războaielor, ale cruzimilor şi ale întunericului. Am căutat omul care, împleticindu-se în plasa instinctelor primare şi ale superstiţiilor, a mers mereu înainte, spre orizontul luminos al existenţei sale. Urmărirea acestui drum chinuitor, dc-a lungul erelor, epocilor şi secolelor — aceasta constituie tema cărţilor mele. Căci nu există o epopee mai atrăgătoare decît drumul fiinţei umane, de la omul peşterilor pînă Ia descoperitorul atomului şi al tainelor cosmosului.

In această mişcare a omenirii un loc important ii ocupă Vechiul Testament. El a străbătut prin mii de fire cultura multor popoare, sub influenţa lui s-a format imaginaţia, limba şi obiceiurile multor generaţii.

Cu toate acestea, cît de puţin cunoaştem din conţinutul lui! Generaţiile mai vechi îşi amintesc doar anumite fragmente din Biblie, generaţiile de astăzi, educate într-un spirit laic. probabil nu mai ştiu nimic despre ea. Traducerile mai vechi, cit şi cele noi de altfel, datorită limbii lor arhaice nu atrag omul de rînd la lectur.i acestei cărţi, iar oamenii cu convingeri raţionaliste se îndepărtează de ea motivirul că ar, fi o carte sacrală, plină de mituri străvechi şi de norme rituale.

Ştiinţa contemporană însă, a dovedit că Biblia, este un document laic de o factură deosebită, continînd o mare cantitate de date istorice valoroase. începu-

1

/ turile sistematice ale cercetărilor în acest domeniu — lăsînd la o parte încercările vechi, sporadice — datează de la jumătatea veacului al XlX-lea. Dar, într-un limp relativ scurt, de-a lungul a o sută de ani, ce transformări revoluţionare profunde au avut loc în concepţiile noastre despre Biblie!

Pînă la jumătatea veacului trecut. Biblia era un domeniu rezervat doar teologilor. Considerată drept o carte sfîntă, inspirată de Dumnezeu, se crease în jurul ei un fel de imunitate, păzită cu străşnicie de rigorile instituţiilor bisericeşti. încercările de a privi critic asupra textelor biblice, din punct de vedere lingvistic sau istoric, au fost apreciate mult timp ca un sacrilegiu şi drept un atentat împotriva credinţei religioase.

A dominat convingerea că, realmente, Moise, Iosua. David, Solomon şi prorocii au scris anumite părţi ale Bibliei, că lahve a stabilit cele «zece porunci», pe muntele Sinai, că Ilie. în carul cu flăcări, s-a înălţat la cer, iar Daniel a ieşit întreg din groapa cu leii. Atunci cînd a devenit evident că textul biblic este în totală contradicţie cu ceea ce se înţelege prin noţiune de sacru, comentatorii au căutat în el un sens alegoric, cu caracter mistic. Aşa, de exemplu, Ctntarea Cintă-rilor, lirică de dragoste, plină de senzualitate orientală, trecea în versiunea lor drept un poem religios în care. sub simbolul iubitului, se ascundea lahve, iar mai lîrziu, în era creştinismului, Hristos.

Nouă. oamenilor care trăim în epoca marilor descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii, ne e greu să înţelegem că. pînă nu demult, Biblia era considerată drept singura autoritate în ştiinţa despre univers. Frumoase prin naivitatea lor, povestirile biblice despre Adam, Eva şi rai erau considerate de marea majoritate a oamenilor, ca ultimul cuvînt despre începuturile vieţii pe pămînt. Cînd, în anul 1859, Darwin, în lucrarea: Despre originea speciilor, a prezentat teoria sa privind evoluţia, a declanşat o furtună de proteste nu numai printre credincioşii Bibliei. clar chiar şi în anumite cercuri ştiinţifice.

In a doua jumătate a secolului trecut, cînd orizonturile cunoştinţelor noastre s-au lărgit în mod rapid datorită unor importante descoperiri ştiinţifice efectuate în lanţ, a trebuit, prin forţa împrejurărilor, să se schimbe şi atitudinea faţă de Biblie. Această problematică a intrat în sfera preocupărilor unor oameni de ştiinţă adevăraţi; s-a dezvoltat încetul cu încetul biblistica ale cărei începuturi se trag din veacul al XVII-lea; s-a separat o nouă ramură a ştiinţei cu metode proprii de cercetare, în continuă perfecţionare.

Aceste transformări erau favorizate şi de atmosfera generală din Europa, care începuse să iasă din izolarea ei culturală. Călătorii şi cercetătorii unor pămînt uri noi au trezit un interes viu pentru marile culturi ale orientului apropiat şi îndepărtat. Printre altele, omenirea a înţeles că Biblia nu-şi mai poate pretinde calitatea de unică Carte sfîntă. Căci, doar brahmanii indieni au Rgveda, adepţii noului induism Mahabharata şi Ramayana, budiştii de peste Gange, din India, 8

\

Japonia, China şi Mongolia Cariile lui Mahaian. Perşii, ultimii credincioşi ai lui Zoroastru, Zend Avesta, musulmanii Coranul. Şi aceasta suită nu-i epuizată căci ar trebui să adăugăm, cel puţin, cărţile sfinte ale confucianismului şi taoismului chinez, cit şi ale şintoismului japonez.

Toate aceste «cărţi sfinte», după părerea credincioşilor lor, cuprind, în exclusivitate, adevărul, cu toate diferenţele uriaşe existente între ele. Biblia ocupă printre acestea locul ei, şi nu printre cele mai de frunte, căci din punct de vedere al numărului de credincioşi cedează multora din ele. Ruptă de aureola singularităţii, Biblia a încetat să mai fie un fenomen unic şi extraordinar, dovedindu-se a fi una din nenumăratele mărturii ivite în căutarea adevărului de către umanitate. Baza din care s-a dezvoltat o constituie procesele sociale şi psihologice umane identice pentru toate popoarele, de pe toate continentele, indiferent de rasă, limbă şi cultură.

învăţaţii, care s-au ocupat cu cercetarea ştiinţifică a textului biblic, au elaborat un nou domeniu al ştiinţei, denumit critica Bibliei, care a fost împărţită în inferioară şi superioară.

Critica.inferioară se ocupă de stabilirea, într-un mod cit mai autentic, a textului prin descoperirea erorilor copiştilor şi a traducătorilor. Pe noi ne interesează mai degrabă critica superioară, deoarece datorită concluziilor ei revelatoare am constatat ce este în esenţă Vechiul Testament. Pionierii acestei noi ramuri de cercetare au fost printre alţii Strauss, Renen şi Wellhausen. Logica ireproşabilă a metodelor lor lingvistice, caracterizate printr-o fineţe uimitoare, a străpuns pînă în cele din urmă rezistenţa dogmaticilor, fapt de care a trebuit să ţină seama şi biserica catolică.

De ce fel de metode se serveşte critica superioară în munca ei de cercetare? Problema este destul de complicată şi pentru nespecialişti poate fi plictisitoare. Cu scopul de a reduce această problemă numai la cîteva elemente esenţiale ne permitem o comparaţie destul de simplificatoare care posedă însă calitatea de a clarifica problema într-un mod destul de intuitiv.

Să ne imaginăm un filolog care are în faţa sa un text conţinînd selecţii fragmentare din diverşi scriitori, să spunem*. Ureche, Costin, Cantemir, Şincai, Pann, Bălcescu, dar prezentat drept o lucrare unitară, aparţinînd unei singure personalităţi. Tinînd seama că limba română, la fel ca şi alte limbi, a suferit, cu timpul, schimbări esenţiale în dezvoltarea sa, şi că, fiecare din autorii menţionaţi se caracterizează prin stilul lor propriu, filologul nostru va descoperi cu uşurinţă, in diferitele părţi ale textului, diferenţele de limbaj şi stil. Efectuînd o analiză comparativă amănunţită a textului va constata imediat mistificarea. Ba mai mult, va stabili autorii diferitelor părţi componente, iar în cazul cînd nu va reuşi integral,

* In originalul In limba polonS, autorul prefeţei se refer», dind acesi exemplu, l.i cronicari polonezi. Pentru ca ideea %i fie mai bine înţeleasa traducatorii,cu.a5emimentul autorului, s-au referii la >crfi(ori români.

9

vă stabili CII siguranţa, după schimbările caracteristice ale limbii, data apariţiei textului respectiv.-In cele din urmă va putea conchide că povestirea constituie un amalgam de fragmente de provenienţe diferite, şi că. din această cauză, nu poate fi opera unui singur autor.

Cu probleme asemănătoare, numai că mult mai complicate, au de-a face criticii biblici. Cărţile Vechiul Testament, recunoscute de către evrei'.s-au păstrat în limba ebraică (cu excepţia cîtorva fragmente scrise în limba aramcică). Datorită documentelor descoperite la Teii el-Amarna şi Ras-Şamra, cît şi datorită celor mai vechi fragmente ale Bibliei, ca de exemplu Cîntccul Iui Mariam, sora lui Moise şi Cîntecul Deborei, s-a reuşit să se reconstituie dezvoltarea limbii ebraice, înce-pînd din secolul al XIH-lea î.e.n. Cercetătorii au dobindit, în acest fel, un instrument perfect pentru analiza lingvistică a diferitelor cărţi biblice. Fără îndoială, aceasta constituie o muncă uriaşă care presupune o migală deosebită şi un bagaj mare de cunoştinţe. Această activitate nu este pînă în prezent încheiată, iar rezultatele obţinute reprezintă încă obiectul unor aprige dispute ştiinţifice. Dar, anumite concluzii esenţiale nu mai sînt puse cîtuşi de puţin la îndoială.

S-a stabilit, mai ales, că Vechiul Testament este o culegere de date cu caracter istoric şi de legende populare, de prescripţii rituale şi de mituri, care îşi au origini în epoci şi medii sociale diferite. Această moştenire a fost culeasă şi prelucrată de către compilatorii evrei, într-o perioadă destul de ttrzie, mai ales după robia babiloneană. Sub presiunea acestor fapte a fost zdruncinată o tradiţie consfinţită de secole ca,de exemplu, axioma că autorii Pentateuchului au fost Moise şi losua, că prorocii şi-au scris singuri învăţăturile lor (cu anumite excepţii), ca. David a compus Psalmii, iar Solomon Cfntarea Ctntărilor şi Pildele.

In Biblie, diferitele straturi ale textului s-au suprapus ori s-au contopit într-o aşa măsurăjîncît despărţirea şi identificarea lor ştiinţifică va constitui încă mulţi ani obiectul activităţii criticilor biblici. Problema a fost complicată şi mai mult, datorită completărilor făcute din diferite considerente de un şir lung de redactori, compilatori şi scribi. Din această categorie fac parte, printre altele, aşa-numitele mituri etiologice, sau mituri fabricate ex post, pentru explicarea anumitor incidente, a căror desfăşurare adevărată era ştearsă din memoria generaţiilor. Se apreciază ca mituri etiologice, printre altele, de exemplu, «minunea trecerii Mării Roşii», «minunea manei» şi «minunea opririi apelor Iordanului». Cercetările au demonstrat că în spatele lor se ascund fenomene complet naturale care, abia mai tîrziu, cu trecerea timpului, au fost prezentate ca fenomene supranaturale.

Încoronarea tuturor acestor lucrări ştiinţifice o constituie critica istorică a Bibliei Să ne străduim ca. în cîteva fraze, să explicăm în ce constau aceste lucrări si care sînt meritele lor. '

* Catolicii, alaiuri de aceste cărţi recunoscute de către evrei, si de alte religii creştine, includ in canonul Vechiului Testament si şapte cărţi scrise In limb» greaca, si anume Cartea lui Tobit, a Mitei, a lui tii'uii, a înţelepciunii, Eclesiastut si două Cârti ate Macabetlor.

10

Pînă la începutul secolului al XlX-lea, cunoştinţele noastre despre culturile antice ale Orientului Apropiat au fost cit se poate de limitate şi. în multe cazuri, destul de confuze. Unicele surse pe care le posedam au fost menţiunile tulburi din llihlie şi relaţiile istoricilor greci Herodot, Xenofon, Ctcsias şi Diodor, dintre care cei doi din urmă nu puteau fi crezuţi. Denumirile acestor popoare, ca babiloneni. asirieni, egipteni şi perşi, în fond ne vorbeau puţin, iar teritoriile statelor lor reprezentau pe hartă pete albe. De aceea, nici nu este de mirare că Biblia, smulsă din contextul istoric, a devenit cîmpul celor mai fantastice interpretări. Nu exista nici o posibilitate de a putea constata ce reprezintă în relatările ei legendă, şi ce reprezintă adevărul istoric.

Ceaţa ignoranţei a început să se împrăştie abia o dată cu epoca marilor descoperiri arheologice de la jumătatea secolului trecut. De sub nisipul puştanilor au fost scoase la suprafaţă monumente admirabile ale culturilor trecute: temple şi morminte ale faraonilor cit şi ruinele templelor si palatelor regale de la Corsabad. Hattuşaş. Ninive, Babilon, Ur, Ugarit, Mari şi din multe alte oraşe antice din Mcsopotamia şi Siria. In săpături au fost descoperite o cantitate imensă de documente scrise, pur şi simplu biblioteci întregi şi arhive. Astfel, de exemplu. în ruinele palatului regelui asirian Assurbanipal, din Ninive, s-au păstrat pînă la douăzeci şi cinci de mii de tăbliţe de argilă conţinînd texte scrise cu semne cuneiforme. Ele înglobează corespondenţa diplomatică, tratate, rugăciuni, monumente ale literaturii şi mituri religioase din veacurile trecute, printre care epopeea despre Ghilgameş, în care apare, mult înainte decît în Biblie, povestirea despre potop. In anul 1901 s-a descoperit la Susa codul de legi al regelui babilonian Haramurabi (1750—1690 î.e.n.). Acest cod, după cum s-a constatat, a fost sursa anumitor prescripţii juridice din Pentateuch.

Cînd francezul Champollion (1790—1832) a descifrat hieroglifele egiptene, iar germanul Grotefeld (1775—1853) a pătruns misterul semnelor cuneiforme, s-a început descifrarea acelor documente. Deşi această muncă nu este nici pe departe terminată, se poate spune că stau astăzi. în faţa noastră, luminate complet, popoarele lumii antice înainte puţin cunoscute sau aproape uitate: sumerienii, babilonenii, asirienii, caldeenii, fenicienii, filistenii, hittiţii, mitanii, perşii, arameii şi egiptenii. Ştim deja mult despre cultura, religia şi obiceiurile lor, iar istoria, nu numai a unuia din aceste popoare, o cunoaştem astăzi atît de amănunţit, încît s-au putut scrie, pe această temă, nenumărate cărţi.

La jumătatea secolului trecut au început cercetările arheologice şi în Palestina. Au fost scoase la lumină pînă acum majoritatea oraşelor, a căror denumiri le-am întîlnit nu o dată în Biblie. In ruinele acestora s-a descoperit confirmarea unor serii întregi de transmiteri biblice, printre altele dovezile incontestabile ale campaniei de cucerire a lui losua. rămăşiţele construcţiilor din timpul lui Saul, David, şi Solomon cît şi pustiirile săvîrşite de către invaziile arameilor, asirienilor ţi

I I

caldeenilor. Pe de altă parte, inscripţiile şi documentele egiptene, asiriene, caldeenc si persane ne-au permis să stabilim că nu totul din Biblie este legendă şi fantezie, câ în naraţiunea ci sînt înfipte, ca nişte stilpi de kilometraj, anumite fapte istorice, reale.

Poporul israelit, la fel ca oricare popor, nu a putut să trăiască într-o izolare culturală şi a obiceiurilor completă, mai ales că era un popor tînăr faţă de civilizaţiile vechi, bogate şi mature care îl înconjurau. Critica istorică se ocupă cu descoperirea acestor fenomene, în care, din acest punct de vedere, poate să-şi înscrie în contul ei. fără îndoială, anumite succese. Mai ales prin metoda comparativă ea a reuşit, parţial, să reconstruiască cronologia istorici biblice, să completeze sau să stabilească anumite episoade pe care Biblia fie că le trece sub tăcere, fie că le tratează laconic sau unilateral, să elucideze motivele politice a multor evenimente, pe care nu le-am înţeles. Intr-un cuvînt, a putut să dea istoriei biblice, povestită într-un mod destul de naiv, o anumită ordine pragmatică a cauzelor şi efectelor.

Mai importantă a fost pentru noi stabilirea legăturilor strinse în domeniul obiceiurilor, legislaţiei şi a religiei. Acestor probleme le acordăm în carte un loc deosebit. Este suficient, deci, să menţionăm numai că, de exemplu, «Legea» şi «Cele zece porunci» ale lui Moise s-au format sub influenta legislaţiei mesopo-tamiene, că istoria creării lumii, a potopului şi a o'serie'de alle povestiri sînt împrumuturi din mitologia babiloneană ba chiar şi întreaga eshatologic a prorocilor. cum ar fi judecata din urmă, răsplata şi pedeapsa după moarte, cerul şi infernul, îngerii şi satana, sînt de origine străină, tntr-un cuvînt, toate concepţiile religioase şi normele de cult sînt cu cîteva sute de ani mai vechi decît Biblia, care ni le-a transmis.

Sub influenţa tuturor acestor descoperiri, am început să privim Biblia cu alţi ochi şi, spre uimirea noastră, am observat că ea este una din cele mai mari capodopere ale literaturii universale, operă de un realism deosebit, în care curge şi freamătă viaţa autentică. Pur şi simplu, este greu de crezut că acel bogat caleidoscop de povestiri, pline de viaţă, mişcare şi culoare, ca şi personajele ei, ce întruchipează parcă oamenii făcuţi din carne şi oase — au putut să apară într-un trecut atît de îndepărtat şi că ele s-au păstrat pină in timpurile noastre.

In această culegere de povestiri, basme, psalmi, lirică şi prorociri inspirate, poporul Înzestrat şi-a dezvăluit înţelepciunea sa vitală, a pătruns în cele mai tainice adîncuri ale naturii umane şi a pus cu curaj întrebări care se referă la sensul vieţii. Tema Bibliei o constituie istoria seculară a triburilor ebraice, colorată, cu timpul, de diferite povestiri şi legende neobişnuite.

Conţinutul Bibliei este atît de bogat, cit de bogat este sensul vieţii însăşi. Scenele idilice se învecinează direct cu războaiele sîngeroase, cu excesele de violenţă şi cu episoade, care zguduie prin tragismul lor. Şi ce galerie bogată de personaje! Este suficient să menţionăm numai pe Samson, pe regele Saul ce se frămlnta în

12

însingurare, sărman şi înfrînt sau pe Solomon, mare negustor, care datorită comerţului cu cai şi a producţiei de cupru şi-a agonisit o avere uriaşă.

încoronarea acestor evenimente a fost tragedia colectivă a poporului evreu, luat în robia babiloneană. Dar, ca intr-o tragedie construită cum trebuie, odată cu finalul apare şi katarsis-u\, curăţirea şi reabilitarea. Strămutaţilor nu le-a mers prea rău în Babilon, dar, cu toate acestea, mureau de dorul patriei. Stînd dincolo de Eufrat înălţau spre cer psalmi de pocăinţă şi nu-şi pierdeau speranţa că-şi vor redobindi libertatea.

Cînd regele persan le-a permis să se reîntoarcă, au trecut prinţr-un adevărat calvar, prin pustiu şi peste munţi, pentru ca pe ruinele Ierusalimului pustiit şi sărăcit să-şi construiască o viaţi nouă. Sub influenţa suferinţelor şi experienţelor unii dintre proroci, in viziuni inspirate, propovăduiau o etică de o factură deosebită, ce îndemna la dreptate socială şi la un monoteism mai dezvoltat, bazat pe credinţa că universul este guvernat numai de un singur Dumnezeu. Mişcarea poporului israelit spre forme superioare de viaţă este specifică dezvoltării istorice a întregii specii umane.

Astfel mi se prezenta Biblia, cînd am trecut la scrierea cărţii de faţă. Greutatea a constat in aceea că am avut de a face cu un material provenind din două surse: cu textul Bibliei şi cu nenumărate ştiri ştiinţifice, care reprezentau capitole întreşi ale istoriei israelite sau detalii ale ei Într-o lumină revelatoare. A trebuit să unesc aceste două elemente în cartea, care trebuia să se deosebească atît de o lucrare ştiinţifică, cît şi de una de popularizare a ştiinţei.

Am urmărit numai ca cititorii să ia cunoştinţă de conţinutul Bibliei şi să o citească în chipul cum e citită astăzi de ştiinţă. De aceea am dat cărţii o compoziţie biplană: pe de o parte conţinutul Bibliei şi pe de altă parte, comentariul. In acest fel a apărut acea formă puţin ciudată şi riscantă, care, sper, că nu va fi prea incomodă în timpul lecturii.

Parafrazind textul biblic, m-am străduit să-I prezint !ntr-un mod cit mai comunicativ pentru ca cititorul de astăzi să poată să-1 parcurgă fără efort, şi să-şi concentreze atenţia numai asupra valorii conţinutului. Din acest motiv m-am bazat pe o traducere mat modernă. Traducerea lui Wujek, care a îneîntat atît de mult pe Mickicwicz, Slowacki şi Sienkiewicz, conţine multe impreciziuni, cit şi multe expresii şi formulări lingvistice care au schimbat sensul sau au devenit de neînţeles*. Povestirea mea, pe ici pe colo, a păstrat totuşi un iz arhaic, care dă naştere la climatul necesar al trecutului.

In general m-am străduit să menţin consecvent biplanul compoziţional al cărţii, In unele cazuri insă, cînd povestirea a putut fi completată, sau vitalizată cu informaţii obţinute datorită descoperirilor arheologice, nu ara şovăit să fac acest lucru.

* Pemni transpunerea tn limb* romtna a ciutelor precum li a leatului parafrazat, traducătorii au folosit Biblia, apamti 1a ultima edific romaneasca, t» anul 1968.

13

Acesta se referă mai ales ia oraşul Ur şi la realităţile care fac ca povestirea despre Avraam să fie mai plastică şi mai vie.

Alte probleme de care m-am lovit in timpul scrierii au fost motivele psihologice, care se află la baza nenumărator evenimente. Din acest punct de vedere Biblia este reţinută, deşi nu o dată face aluzii destul de neclare care dau de gîndit. De ce leviţii, conduşi de Core, s-au ridicat împotriva lui Moise, de ce i-a refuzat supunerea propria sa familie, de ce marele preot Aaron 1-a părăsit pe Iahve acceptînd cultul viţelului de aur? întrebări de genul acestora, care dau de gîndit, slnt foarte multe in Biblie. Dacă la unele din ele am avut curajul să răspund, atunci întotdeauna am căutat justificarea fie într-un text biblic, fie într-o concluzie logică care rezultă de la sine, din împrejurările care întovărăşesc evenimentul respectiv.

DL: LA FACEREA LUMII LA TURNUL BABEI

FACEREA LUMII. La început a (Scut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Pămintul era netocmit şi gol. întuneric era deasupra adincului şi duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor. Şi-a zis Dumnezeu: «Să se facă lumină!» Văzînd că lumina e bună. a despărţit-o de întuneric şi a numit-o zi. iar întunericul 1-a numit noapte.

A doua zi a făcut Dumnezeu tăria prin mijlocul apelor şi a despărţit apele cele de sub tărie şi cele de dcasu pra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer.

In ziua a treia a adunat apele de sub cer fntr-un loc şi s-a arătat uscatul. Uscatul 1-a numit Dumnezeu pămînt. iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a poruncit apoi Dumnezeu pâmintu-lui să rodească: iarbă cu săminţâ in-tr-insa. pomi roditori, care >â dea rod după felul păminlului.

A patra zi a făcut Dumnezeu doi luminători mari pe tăria cerului: luminătorul cel mare, pentru cîrmuirea

zilei şi luminătorul cel mic pentru cîrmuirea nopţii. Aşa au apărut soarele şi luna ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să se deosebească anotimpurile, zilele şi anii. Şi a pus pe bolta cerească o puzderie de stele.

In ziua a cincea a făcut Dumnezeu animalele cele mai mari din ape şi toate fiinţele vii. care mişună în ape şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi le ;i binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsi-ţi-vă şi inmulţiţi-vâ şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt!».

In ziua a şasea a făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, animalele domestice şi toate tîrîtoarele pămîn-tului după felul lor. în sfîrşit. a făcut Dumnezeu şi pe om. după chipul şi asemănarea sa. ca să stăpînească pe tot pămîntul. peste tot ce trăieşte şi creşte pe pămînt. In ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile sale. pe care le-a făcut, binecuvîntînd-o

MICHELANGELO. Crearea lui Adam (Reproducere — Capela Sixtinăt

17

şi sfinţind-o. pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrările sale.

ADAM Şl EVA ÎN RAI. Pe cîmpia mănoasă din răsărit a sădit Domnul rai. şi a pus acolo în el pe Adam (ceea ce înseamnă Om), ca să-l stăpîneascâ si să-l aibă în grijă. Au răsărit din pămînt tot soiul de pomi. plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mîncat. Chiar in mijlocul raiului era «pomul vieţii» şi «pomul cunoştinţei binelui şi răului».

Curgea, acolo, un rîu care asigura udătura necesară plantelor, iar la ieşire se împărţea în patru braţe, principalele riuri ale lumii. Numele unuia era Fison şi înconjură toată ţara Havila. în care se află cel mai bun aur. bdeliu şi piatră de onix Numele rîului al doilea este Oihon şi înconjură toată ţara Cuş. Numele rîului al treilea este Tigru şi curge prin faţa Asirici. iar al patrulea este Eufratul.

Domnul Dumnezeu a lăsat apoi pe Adam să poată mînca din toţi pomii raiului, numai din pomul «cunoştinţei binelui şi răului» să nu ia nici o fructă, căci în ziua în care se va atinge de acest arbore, va muri negreşit. Şi a zis Domnul Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur, şi i-a adus în rai toate fiarele cîmpului şi toate păsările cerului.

Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice, dar şi aşa se simţea singur, căci nu şi-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Dumnezeu asupra lui Adam somn greu. luindu-i una din coaste ca să-i facă din ea nevastă. Şi-a grăit Adam: «Iată, acesta e os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie (nevastă), pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi imîndoi un trup». Adam şi femeia lui erau goi şi nu se ruşinau.

Dintre toate fiarele făcute de Domnul Dumnezeu cel mai şiret era şarpele. Şi inlr-o zi oarecare, această lighioană

a intrebat-o pe femeie de'ce i-a poruncit Dumnezeu să nu mănînce roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». La care femeia i-a răspuns: «Să nu murim!». Şi-a zis şarpele către femeie: «Nu. nu veţi muri!» asigupnd-o şi convingînd-o cu viclenie că nu li se va intimpla aşa ceva. Dumnezeu nu vrea să se înfrupte nimeni din acest pom ca să nu Ii se deschidă ochii acelora şi să cunoască la fel ca şi Dumnezeu binele şi râul. De aceea femeia, soco-lind că rodul pomului c bun de mînca* şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din ci şi a mîncat şi a dat şi bărbatului său să se înfrupte. Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi au văzut că erau goi.

Ruşinindu-sc de această goliciune, au rupt frunze de smochin să-şi poală face acoperăminte. Apoi, cînd Domnul Dumnezeu umbla prin rai. Adam s-a ascuns cu femeia lui printre copaci. Domnul Dumnezeu I-a întrebat pe Adam: «Unde eşti, Adame? Răspuns a acesta: «Ain auzit glasul tău în rai şi m-am temut căci gol sînt Doamne, şi m-am ascuns». Şi-a întrebat Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci poame?» Adam a aruncat loatâ greşeala asupra femeii, care întrebată de Domnul Dumnezeu s-a plîns că a fost amăgită de şarpele viclean care a îndemnat-o să mănînce roade din pomul din care Dumnezeu le interzisese.

Mîniindu-se tare pe şarpe. Domnul Dumnezeu 1-a blestemat ca printre toate fiarele cîmpului să se Urască pe pîntecele lui. ţarină să mănînce în toate zilele vieţii sale şi-n luptă.continuă cu omul să fie. Pe femeie a bleste-mat-o în dureri să nască urmaşii, sedusă să fie de bărbatul ei şi el să-i fie stăpîn.Şi la urmă i-a zis şi lui Adam: «...blestemat va fi pămîntul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pâlămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba cîmpului! In sudoarea feţii

' . « •

DURER. Adam şi Eva.

HUGO VAN DER GOES — Tentorea Evei

".a rtfTÎ' SLV

m s% E»«

Adam ţi £»o. Tapiserie din castelul Wawel

laic iţi vei minai pîme.i ia. pină Ic vei întoarce în pămintul din caic cşii luai: căci pămînl eşti 51 în pămim ic vei întoarce!» Şi a pus Adam lemeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ca avea să fie mama tuturor celor vii. A făcut apoi Domnul Dumne/cu perechi: păcătoase îmbrăcăminte- de piele, i-a îmbrăcat şi i-a izgonit din rai. pentru că n-a vrut să-i lase să măninec din «pomul vieţii», şi să capete astfel nemmirea. I.a poarta raiului a pus heruvimi cu sabie uriaşă de flacără vilvîiioaie.

CAIN Şl AUEL. A dam si Eva au avut doi Iii: pe Ca in mai mare si pe Abel mai inse. Abel a fost păstor de oi. iar Cain lucrător de pâmint. După un timp Cain a dus jertfă lui Dumnezeu din roadele pămîntului. iar Abel a sacrificat primul miel din turma sa.. Domnul Dumnezeu a primii cu plăcere jertfa Iui Abel. iar spre Cain şi darurile sale n-a căutat. Şi s-a" întristat Cain tare şi faţa sa era posomorită.

L-a întrebat atunci Domnul Dumnezeu: «Câine de ce te-ai întristai şi

pentru ce s-a posomorii faţa ta? Cind faci bine. au nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine păcatul este la uşă şi caută să le tîrascâ. dar tu biruicştc-I». Cain n-a ascultat însă povaţa Domnului înfierbintat de mînic i-a amăgit pe Abel să iasă !a cimp şi aiuncindu-se asupra lui l-a omorit. Văz.înd crima făptuită Dumnezeu s-a adresat din nou lui Cain. intrcbîndu-1. «Unde-i fratele tău. Abel?» Iar el i-a lăsnuns: «— Nu ştiu. Au doară eu sînt păzilorui fratelui meu?» Şi-a zis Dumnezeu cu marc minie: «-- Ce ai tăcut? Glasul stngelui fratelui tău strigă călre mine din pâmînt. Şi-acum eşti blestemat să fii pe pâmînt un fugar zbuciumat, iar cel care te va omori înşeptit sâ fur pedepsit.»

Şi plccind din faţa Domnului Dumnezeu Cain a locuit în ţinutul Nod. la răsărit de Eden. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa, şi ea. zămislind.

.1 născut pe Enoh. Strănepotul lui linoh a fost Lamei), care a a\ i;l don;'! neveste. Cu una diiurc ele. Ada. .1 avut pe labal. tatăl celor care irăiesc in corturi şi al păstorilor. Fratele lui. Itibal. e tatăl tuturor celor care cint.'i din chitară şi din cimpoi, Tuhalcaiii. î'iitl celei de a doua neveste. Sela. a fost îndemîna'.ic făurar de unelte de aramă şi de fier. '

Adam a trăit nouă sute treizeci de ani. Eva i-a zămislii fii şi fiice, iar dintre ei vau născut mulţi urmaşi Unul dintre ei. Matusalem. a trăit nouă suie şaizeci şi nouă de ani. Nepotul Inia fost Noe.cârca avui trei feciori Sim, Ham şi lafct.

POTOPUL. Urmaşii lui Adam şi ai Evei au populat astfel incei. incet intreg pămintul. Dar spiţa umană er3 apăsată de păcatul cel dinţii. Omul în sudoarea frunţii sale trebuia să-şi cişti-t>e piinca cea de toate zilele, iar în inima lui s-au incuibărit răutatea şi nimicnicia. Oamenii ridicau mina unul împotriva altuia, se omorau continuu în războaie şi se jefuiau unul pe altul. Pămînlul era plin de crime şi fărădelegi, iar în aceasta ameţeală nu băgau in seamă glasul pilduitor a! Creatorului Domnul Dumnezeu s-a căit pentru ceea ce a făcut şi-l durea inima de crimele pe care le săvirşeau oamenii. Atunci s-a hotârit să piardă tot de pe faţa pămîntului. de Ia om pină la dobitoace^ pentru a pune capă; fărădelegilor. (Dar nu vroia ca lucraix-a sa să dispară cu desă-vîrşire. Avea credinţa că o altă generaţie de oameni va fi mai ascultătoare şi lumea o să fie mai fericită!?

Dintre toţi păcătoşii numai Noe cucernicul a aflat har în ochii Domnului. El avea trei fii: Sim. Ham şi lafct. care nu ieşeau din calea dreptăţii.

Din porunca lui Dumnezeu Noe a construit o corabie din lemn de salcim cu despărţituri şt smolită cu smoală. Corabia era lungă de trei sute de coţi. •ală de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi. A mai făcut Noe la

22

/

ipss*

Cam omoară pe Abel. Tapiserie din castelul Wawei

Jertfo lui Abel. Tapiserie din castelul Wawel.

#

Conitrufred Arcii. Fragment de tapiserie din castelul Wawel

,f

1»

No*. Fragment de tapiserie din castelul Wawel

•**itV:-.';

Ni'mrod. Fragment de tapiserie din castelul Wewel

.1 (

?

Introrea lui Noc in arce. Tapiserie din castelul Wawel

w^!flLfi&

BRfUGHEL (zis «de catifea») — Turnul Bobe/

Turnul Babei. Tapiserie din castelul Wawel

corabie o fereastră, la un cot de acoperiş, iar uşa corăbiei într-o parte a ci. Noe, cu ajutorul fiilor a terminat construcţia corăbiei cu toate că avea ^ase sute de ani. Cînd Dumnezeu a văzut că corabia e gata a poruncit să fie înecat pămîntul cu apele potopului. S-a gîndit Dumnezeu să-i salveze numai pe Noe cu nevasta, cu feciorii şi nevestele lor şi cîtc o pereche din toate fiarele, toate animalele şi toate păsările cîtc mişună.pe pămînt. pentru a se înmulţi din nou.

Noe a băgat animalele în corabie, unde strînsese provizii şi a închis-o după ce au intrat lui lui, femeia lui şi lemeilc fiilor lui. Iar după şapte zilo au năvălit asupra pămîntului apele furtunoase ale potopului care au căzut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a crescut apa mereu. înmulţindu-se foarte tare pe pămînt. încît a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer. A murit, astfel, tot trupul ce se mişcă pe pămînt: păsările, animalele, fiarele, toate vietăţile ce mişunau pe pămînt şi toţi oamenii. Numai corabia lui Noe împreună cu familia Iui şi animalele prevăzute de Dumnezeu să fie salvate plutea pe întinderea fără fruntarii,

Ploaia a încetat a mai cădea, iar apele au început să se scurgă de pe pămînt şi încă o sută cinci zeci de zile au mai trebuit să se vadă o fişie de pămînt. In luna a şaptea corabia s-a oprit pe munţii Ararat. în Armenia, iar în luna a zecea s-au arătat virfurile munţilor. Noe a aşteptat încă patru-• zeci de zile şi a dat drumul corbului pe fereastră ca să se convingă dacă apa a secat de pe pămînt. Dar pasărea nu s-a mai întors în corabie. A trimis după aceea porumbelul, dar s-a întors fără să găsească loc de odihnă pentru picioarele sale. Şi aşteptînd încă alte şapte zile. a dat drumul iarăşi porumbelului din corabie, care s-a întors spre scară, cu o ramură verde.de .mâsjin în_ cioc, ceea ce însemnarea_apa ş a scurş^e pe]jaţajpăm'mtului. A mâi zăbovit încă şapte zile şi aTlât drumul

iarăşi porumbelului care nu s-a mai întors că se zbicise faţa pămîntului. A ieşit Noe din barcă şi-a făcut un jertfelnic Domnului, ca drept mulţ.t-mirc pentru salvarea lui. Iar Domnul Dumnezeu a socotit să nu mai blesteme cu potop pămîntul pentru faptele omului şi-a încheiat Icgămintul veşnic cu tot sufletul viu, cu toate vietăţile pămîntul uijrjdicînd curcubeul în şapte culori să lumineze în norT\

Noe s-a apucat după aceea să cultive pămîntul şi să crească animale. A sădit şi vijâ_de, vie şi a învăţat să facă vin. Odată, bîhd vin şi îmbătîndu-se. şi-a smuls de pe el veşmintele, şi a adormit gol în cortul său. Ham, tatăl lui Canaan. văzîndu-i goliciunea a rîs şi-a povestit celor doi fraţi ai săi ceea ce văzuse. Dar Sim şi Iafet, dovedind un respect mai mare faţă de tatăl lor, au luat o haină şi. prinzînd-o pe amîndoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi-au acoperit goliciunea tatălui lor. fără ca sâ-1 vadă. După ce s-a trezit Noe din ameţeală şi-aflînd ce i-a făcut feciorul mai tînâr,: în mare mîhnire fiind, 1-a blestemat,pe el şi pe urmaşii lui să fie cu tot neamul robul fraţilor lui, al lui Sim şi Iafet. Noe a mai trăit • după potop trei,sute cincizeci de ani, iar de toate zilele pîhă la moarte, nouă oj n.; sute cinci zeci "de ani la un loc

Dintre fiii lui, Noe se trag trei spiţe de urmaşi, care locuiesc pe pămînt. Iafet e legat de seminţia popoarelor nordice, din Sun_sejrag semiţii, iar Ham a dat naştere popoarelor africane, hTmiţilor. Unul dintre urmaşii lui Ham ir fost Nimrod, vînător vestit înaintea lui Dumnezeu.

TURNUL BABEL. La început pe tot pămîntul era o singură limbă şi un singur grai la toţi oamenii. Ei stăteau pe cîmpia din ţara Şenaarulut la. văr-sarca_TigruIui. şLEufrattilui. Pămîntul era" acolo foarte roditor şi oamenii o duceau din ce în ce mai bine. Cuprinşi de vanitate, au hotărit să construiască

31

un tum pînâ în înaltul cerului. Pentru coastrucţie au folosit în loc de piatra cărămizi arse, şi în loc de smoală lut de rîu. Turnul l-au înălţat din ce în ce mai sus. pînă cînd Domnul Dumnezeu s-a pogorit din cer să vadă cetatea şi turnul pe care îl ridicau fiii oamenilor. L-a mîniat pe Dumnezeu vanitatea omenească şi le-a amestecat limbile

să nu se mai poată înţelege, intre ei. ' Printre cei ce înălţau turnul s-a produs i o aşa învălmăşeală pe toată faţa pămîn- ' tului că. lăsînd materialele de construc- j ţie şi sculele cu care lucraseră în neştire, s-au împrăştiat pretutindeni. Iar ceta- I tea aceea s-a numit Babilon. pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a ţ tot pămîntul. iar turnul Babei. 1

CURIOASELE DESCOPERIM ÎN LEGĂTURĂ CV FACEREA LUMII, A RAIULUI, POTOPULUI ŞI TURNULUI 1JABEL

Din Biblie aflăm că prima ţara a ebreilor a fost Mesopotamia. Neamul lui Avram locuia în Ur, antica capitală a Sumcrului, înainte de a se stabili în Canaan, Palestina «.Ic astăzi. Ebreii făceau deci parte dintr-o grupă mare de popoare care au format în bazinul Tigrului şi Eufratului una dintre cele mai bogate culturi din istoria omenirii.

Adevăraţi creatori ai acestei mari culturi au fost sumerienii. Deja în mileniul al M-lea î.e.n. ci au construit oraşe minunate, au irigat solul cu ajutorul unei reţek-întinse de canale, au dezvoltat manufacturile şi au creat minunate monumente de artă şi literatură. Akkadeenii, asirienii. babilonenii, hitiţji şi arameii, care mai tîrziu şi-au format pe rînd în Mesopotamia şi Siria statul lor, au fost ucenicii sumerienilor, de la care au preluat marca moştenire culturală.

Pînă la jumătatea secolului al XlX-lea am avut informaţii foarte sumare, ba chiar confuze, despre cultura acestor popoare. Abia săpăturile arheologice, efectuate mai tîrziu pe o scară largă în Mesopotamia. au scos Ia iveală importanţa şi măreţia acestor popoare şi culturi. Au fost descoperite mari metropole, ca Ur. Babilon şi Ninive. iar în palatele regale s-au găsit mii de tăbliţe cu inscripţii cuneiforme, care abia mai tîrziu au putut fi descifrate. Conţinutul acestor documente se compune din cronici istorice, corespondenţă diplomatică, pitele, mituri şi poeme religioase, printre care şi cel mai vechi epos al omenirii, care proslăveşte pe eroul naţional sumerian. Ghilgameş.

I'c măsura descifrării acestor texte s-a constatat că Biblia, considerată de secole ca o creaţie originală a ebreilor, ca o carte a revelaţiilor. îşi trage seva din tradiţi;i mesopotamiană, că multe amănunte şi povestiri sînt într-o mai mare sau mai mică măsură împrumutate din tezaurul bogat al miturilor şi legendelor sumerienc.

Nimic nu-i ciudat in aceasta. In lumina ştiinţei istorice actuale am fi considerat mai curînd ca un lucru neobişnuit dacă ar fi fost altfel. Ştim. doar, că civilizaţia şi cultura nu mor fără să lase urme, că ele îşi transmit cele mai preţioase roade, de multe ori pe căi întortocheate, culturilor mai tinere. Astfel, pînă nu demult, s-a considerat că cultura europeană datorează totul Greciei. Dar, intre timp. cele mai noi cercetări au dovedit, cum, sub nenumărate aspecte, sîntem încă moştenitorii a ceea ce acum cinci mii de ani a creat geniul poporului sumerian. Culturile şi popoarele în succesiunea lor continuă înfloresc şi dispar, însă din experienţa lor trăiesc şi se îmbogăţesc generaţiile următoare, colaborează la crearea unor culturi noi, mai mature.

In această continuitate istorică ebreii nu au constituit şi nu aii putut să reprezinte o excepţie. Ei îşi împlîntaseră rădăcinile în cultura mesopotamiană, au adu< din

1

Scriere ftrâierhe sumeriană. ea pină in Canaan reprezentările, obiceiurile şi miturile religioase, care au apărui ilc-a lungul mileniilor între Tigru şi Eufrat. Urme clare ale acestor influenţe îndepărtate găsim astăzi în textele biblice.

Descoperi rea acestor dependenţe şi împrumuturi nu este totuşi un lucru uşor. Ebreii aşezîndu-sc in Canaan, treptat s-au desprins de influenţele Mesopotamici. Reprezentările, miturile şi povestirile aduse de acolo şi le-au transmis oral din generaţie în generaţie şi în decurs de cîteva secole le-au transformat în aşa măsură, că numai cu ajutorul surselor mesopotamiene se poate recunoaşte genealogia lor.

La omiterea acestor înrudiri străvechi au contribuit în special cercurile preoţeşti, care după întoarcerea din captivitatea babiloneană, deci în perioada sec. VI—IV î.e.n.. au redactat textul Vechiului Testament şi l-au transmis generaţiilor viitoare în forma în care îl avem şi astăzi. în compilaţia lor, ei s-au servit de la bun început de străvechile tradiţii populare şi fără nici un fel de scrupule le-au adaptat în vederea atingerii scopurilor religioase urmărite.

Noţiunea modernă a exactităţii istorice le era străină. Povestirile transmise din generaţie în generaţie le-au servit numai pentru a dovedi că Iahve. încă de pe timpurile lui Avraam, a condus soarta unui popor ales.

Dar spre norocul cercetătorilor ştiinţifici. în munca lor de descifrare şi prelucrare a izvoarelor iniţiale, slujitorii cultelor nu au fost întotdeauna consecvenţi. Astfel în textele biblice, au scăpat de multe ori amănunte care au trădat strînsa legătură cu cultura Mesopotamiei. Secole de-a rîndul nu s-a putut explica sensul lor. De abia marile descoperiri arheologice, care au permis să se reconstituie culturile uitate ale sumerienilor, akkadeenilor. asirienilor şi babilonenilor, au aruncat raze noi de lumină asupra acestor amănunte neînţelese, au scos la iveală originea străveche a Bibliei.

Istoria biblică a facerii lumii ne pune la dispoziţie nenumărate exemple asupra felului în care preoţii au transformat vechile mituri mesopotamiene. Celebrul arheolog George Smith a citit de pe tăbliţele cuneiforme întreg poemul babilonean despre facerea lumii, cunoscut sub numele de Enuma Elis, în aparenţă neavînd nimic comun cu povestea biblică. Conţinutul acestui epos mitologic se prezintă pe scurt în felul următor:

La început a existat numai apă şi a domnit haosul. Din acest haos înfiorător s-au născut primii zei. Cu trecerea vremii, anumiţi zei au hotărit să facă ordine în lume. Aceasta a provocat nemulţumirea zeului Abzu şi a soţiei sale Tiamat, monstruoasa zeiţă a haosului. Răsculaţii s-au unit sub conducerea zeului înţelept Ea şi l-au omorît pe Abzu. Tiamat, prezentată sub înfăţişarea unui balaur, a hotărît să răzbune moartea soţului. Atunci zeii ordinii, conduşi de Marduk, au omorit-o pe Tiamat într-o luptă sîngeroasă, iar corpul ei uriaş l-au tăiat în două bucăţi, din care una a devenit pămîntul iar cealaltă cerul. Apoi sîngele lui Abzu l-au amestecat cu argilă şi din acest amestec a luat fiinţă primul om. . De la început s-ar putea naşte întrebarea: Ce poate avea comun această cosmogonie sumbră, excesiv de primitivă, cu istoria monoteistă. înălţătoarc.a preoţilor care au redactat Vechiul Testament? Şi totuşi există urme că ea a reprezentat, într-un anumit fel. o materie primă pentru versiunea ebraică, cu mult mai nobilă. Arheologul american James J. Pritchard a avut răbdarea să compare în amănunţime ambele texte şi a descoperit in ele o mulţime de analogii frapante. Reţine atenţia, în primul rînd, înşiruirea evenimentelor comună ambelor texte: apariţia cerului şi a corpurilor cereşti, separarea apei de pămînt. facerea omului în ziua a şasea, odihna lui Dumnezeu în Biblie şi serbarea comună a zeilor babiloneni în textul Enuma Elis din ziua a şaptea.

Unii savanţi consideră că textul din Cartea tnlli a lui Moise (c. 3. v. 5) «...şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul» trebuie înţeles în sens politeist: «...ca Zeii», Se parc că, într-adevăr, avem aici de-a face, ca urmare a neatenţiei redactorilor iudei, cu o urmă a vechilor reprezentări politeiste în textele biblice. în capitolul 6 din aceeaşi carte (versetul 2) oamenii sînt numiţi «fiii lui Dumnezeu», tot aşa fiind definiţi în mitul babilonean zeii răsculaţi, deoarece ei erau fiii zeului Abzu şi ai zeiţei Tiamat.

Mult timp cercetătorii şi-au bătut capul cu versetul din capitolul întii al aceleiaşi Cărţi, care vorbeşte de duhul lui Dumnezeu, şi mai precis despre suflul atotputernic al Iui Dumnezeu care se ridica deasupra apelor. Acest verset a fost interpretat diferit, şi nu o dată în mod fantastic, pînă ce în ruinele oraşului fenician Ugarit (în apropierea localităţii Ras Samra din Siria) s-au găsit tăbliţe de lut ars cu scriere cuneiformă, care reprezintă o culegere de poeme mitologice. în mitul cosmogonic savanţii au întîlnit textul după care zeul s-a aşezat pe apă ca o pasăre pe ouă şi a scos din haos viaţa. Nu este nici un motiv de îndoială că biblicul duh dumnezeiesc care se ridica deasupra apelor este ecoul acelui mit ugaritic.

.15

Turnul Babei. Reconstrucţie pe baza săpaturilor de la Babilon.

Istoria biblică a facerii, scrisă fără îndoială tn liniştea camerelor preoţeşti şi răspindită ca o concepţie intelectuală a teologilor, nu şi-a doblndit popularitatea in rindurile largi ale populaţiei ebraice. Imaginaţiei oamenilor simpli îi erau muli mai apropiate miturile dramatice despre luptele eroice ale zeilor cu monstrul uriaş al haosului. în textele Vechiului Testament s-au păstrat urme distincte a acestor credinţe populare. In poemul ugaritic zeul Baal învinge balaurul cu şapte capete leviatan. In Cartea lui Isaia (c. 27. v. 1) citim textual: «In ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra Leviatanului, şarpele care fuge. şi asupra leviatanului, şarpele încolăcit, şi va omorî balaurul cel din mare». Balaurul apare şi sub denumirea Rahab. Despre conflictul dintre Iahve şi Rahab menţionează Cartea lui Iov, unul din Psalmi, precum şi Cartea lui Isaia.

Sîntem deci în situaţia fericită că putem urmări drumul străbătut in istorie do mitul mesopotamian despre lupta dintre zei şi monstru. în timpul sumerienilor /cui victorios, care a învins balaurul, a fost Enlil. Cind Mesopotamia a învins pe regele akkadeenilor Hammurabi, învingătorul acestuia a devenit zeul Marduk. Au trecut veacuri de-a rîndul şi hegemonia pe aceste rîuri au dobîndit-o asiricnii si. de atunci, zeitatea cea mai mare în stat a devenit Aşur. Scribii asirieni au şters de pe tăbliţele cuneiforme pe Marduk, iar în locul lui au trecut numele lui Aşur. zeul tribului lor. Au făcut-o însă nu cu prea mare grijă, lăsînd chiar să le scape în anumite locuri ale textului numele lui Marduk. Mitul a ajuns apoi în Palestina.

.Vi

unde ebren l-au pus pe.Iahve sa lupte cu monstrul leviatan sau cu Rahab. După părerea anumitor savanţi mitul a ajuns chiar pină în creştinism sub fonna legendei despre Sf. Gheorghe care ii omoară pe balaur.

In legătură cu povestirea biblică despre facerea lumii merită să fie menţionat la urmă ca o simplă curiozitate un fapt extrem de caracteristic pentru oamenii care vedeau în Vechiul Testament un fel de alfa şi omega al tuturor cunoştinţelor umane, ta anul 1654 arhiepiscopul Usher din Irlanda a declarat că din studierea atentă a Bibliei rezultă că Dumnezeu a făcut lumea In anul 4004 l.e.n. Data a fost trecută de-a lungul unui veac In diferitele ediţii ale Bibliei, iar cel care îndrăznea să o pună la îndoială era considerat drept eretic.

Arhiepiscopul Usher a fost atacat însă de episcopul Lighfoot pentru lipsa de exactitate a calculelor făcute. După el lumea a apărut la 23 octombrie, anul 4004 i.e.n., la ora 9 dimineaţa.

în ceea ce priveşte raiul, acesta este de asemenea o creaţie a imaginaţiei sumeriene. Jn mitul despre zeul Enki raiul este prezentat ca o grădină plină de pomi fructiferi, in care oamenii şi animalele trăiesc In cea mai deplină armonie, lipsiţi de suferinţe şi boli. EI se află în regiunea Dilnum din Persia. Raiul biblic poate fi localizat fără îndoială în Mesopotaraia, aici avindu-şi izvorul patru rturi. dintre care două sînt Tigrul şi Eufratul.

In ambele mituri există analogii frapante. Nu este sarcina noastră aici să intrăm în amănunte prea detaliate, trebuie însă subliniat că atlt In una, cît şi în cealaltă

povestire se află ideea căderii omului. In Biblie şarpele imbie pe Adara şi Eva să mănînce fructele din copacul «cunoaşterii binelui şi răului», iar în mitul mesopo-tamian sfetnicul pervers este zeul Ea. Ambele versiuni exprimă ideea că cunoaşterea binelui şi răului sau înţelepciunea pune omul In rînd egal cu zcii,îi asigură nemurirea. Să ne amintim că tn rai alături de «pomul cunoaşterii binelui şi răului» creştea şi «pomul vieţii» ce dădea nemurirea. Iahve i-a izgonit pe Adam şi Eva nu numai pentru nesupunere, dar şi de teamă să nu ajungă la fructul «pomului vieţii» şi să capete ca şi Dumnezeu nemurirea. In capitolul trei în Cartea Iutii a lui Moise, citim (c. 3, v. 22): „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut oi unul dintre noi (o nouă urmă de politeism. — N.A.).Şi acum nu cumva să-şi întindă mina şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci!...»"

Pină într-un anumit punct s-a elucidat şi originea biblicului şarpe-ademenitor. Eroul sumerian Ghilgameş s-a dus tn insula raiului, unde locuia adoratul zeilor Ut-napiştim, pentru a căpăta de la el iarba vieţii. Cînd s-a reîntors peste rîu, unul dintre zei, care nu dorea ca un om prin nemurire să le devină egal, s-a transformat în şarpe şi tîşnind din apă a smuls lui Ghilgameş iarba fermecată. In paranteză fie spus, tn această legendă sumeriană trebuie, mai mult ca sigur, să se caute explicaţia, faptului că, din timpul lui Avraam, de-a lungul secolelor, ebreij l-au reprezentat pe Iahve sub formă de şarpe. De-abia preoţii tn entuziasmul lor iconoclast au distrus acest simbol, stigmatizindu-1 ca pe un simptom de idolatrie.

37

Arheologii au găsit in ruinele unui oraş mesopotamian un sigiliu alckadean cu o scenă gravată, care probabil ilustrează prototipul povestirii despre Adam şi Eva. Vedem în această sculptură concavă copacul cu şarpele, iar pe ambele părţi două figuri: un bărbat cu coarne şi o femeie. Trebuie pe drept ctivînt menţionat că conturul figurilor este destul de şters şi de aceea greu de recunoscut, ceea ce a lacul ca anumiţi cercetători să-şi exprime îndoiala, dacă sigiliul are ceva comun cu mitul despre primul om. Deoarece nu au reuşit însă să dea o altă explicaţie a scenii, ceva mai convingătoare, râmlne mai departe părerea că deja în Mesopotamia, s-a găsit dovada existenţei mitului despre Adam şi Eva.

De foarte mult timp, oamenii erau intrigaţi de ce Dumnezeu a făcut-o pe Eva într-un mod atit de deosebit, şi anume din coasta lui Adam. Avea doar suficientă argilă din care putea să facă o femeie, la fel ca pe bărbat. Tăbliţele cuneiforme, descoperite în ruinele Babilonului, au furnizat explicaţii revelatoare. S-a constatat că toată problema constă într-o neînţelegere foarte comică. în mitul sumerian, zeul Enki are o coastă bolnavă. Coastă. în limba sumeriană, se numeşte «ti». Zeiţa care a fost chemată să vindece coasta zeului Enki se numeşte «Nin-ti», adică «Doamna de la coastă». Dar «Nin-ti» mai înseamnă şi «a da viaţă». «Ninti» poate deci însemna atît «Doamna de la coastă» cît şi «Doamna care dă viaţă».

Aici, deci, se află toată sursa neînţelegerii. Triburile ebraice au înlocuit pe Nin-ti cu Eva, deoarece Eva era străbunica lor legendară, şi deci a omenirii, «Doamna care dă viaţă». Totuşi nici a doua semnificaţie a cuvîntului Nin-ti («Doamna de la coastă») nu a dispărut total din memoria ebreilor. Din această cauză în versiunile populare a apărut o confuzie. Se ţinea minte încă din timpurile mesopotamiene că Eva are ceva comun cu coasta şi datorită acestui fapt s-a născut ciudata versiune, că ea ar fi fost făcută din coasta lui Adam. Avem aici încă o dovadă cît de mult s-au inspirat ebreii în povestirile lor de la popoarele Mesopotamiei

In schimb, legenda despre Cain şi Abel pare a fi exclusiv o creaţie a imaginaţiei ebraice. Triburile ebraice au încercat să-şi explice prin această legendă de ce Iahve, părintele lor bun, a condamnat rasa umană la trudă continuă, suferinţe şi boli. în plus, există în rîndul anumitor cercetători ai Bibliei părerea că aceasta este ecoul conflictelor, care, în epoci îndepărtate, au izbucnit între triburile nomade de păstori şi populaţia care a început să ducă un mod de viaţă stabil,dedicîndu-se agriculturii. Ebreii erau în acele vremuri păstori, de aceea Abel, păstor de oi. a devenit în versiunea lor favoritul lui Iahve şi victima nevinovată a agricultorului

in legătură cu Adam meriţi sa fie menţionat un incident deosebit de hazliu, care a avut loc acum cl|iva ani tn Congresul Statelor Unite. In broşura guvernamentala Rasele omenirii graficianul l-u prezentat pe Adam cu ombilic. Acest fapt a dus la ...o interpelare a congresmanului din Carolina de Nord, Cari T. Durham. El a condamnat desenul ca unul din fenomenele propagandei tn ascensiune i comunismului, deoarece Adam, lipit din lut de către Dumnezeu, nu a avut mama si deci nu a puiui sa aibi ombilic. In urma unor discuţii furtunoase adoratorul fervent al Bibliei* fost liniştii spunlndu-i H' ca la Vatican se afla o pictură a lui Michelangelo care II reprezinţi pe Adam de asemenea cu onibilu

.1,S

Cain. în paranteză merită a fi menţionat, că în istoria dezvoltării omenirii lucrurile au stat exact invers: triburile nomade atacau pe agricultorii paşnici. Această părtinire din legenda biblică este în orice caz semnificativă şi dovedeşte doar că povestea despre Cain şi Abel a apărut în timpuri foarte îndepărtate, cînd ebreii duceau încă un mod de viaţă nomad. în perioada cînd s-au statornicit în Canaan şi a trebuit ei înşişi să se apere de atacurile triburilor războinice ale pustiului, legenda a devenit oarecum anacronică, şi s-a menţinut doar ca o respectabilă moştenire lăsată de strămoşii lor păstori.

In deceniul al şaptelea al secolului trecut o impresie deosebită au produs descoperirile referitoare la potopul biblic.

Un funcţionar modest — pe atunci — al Muzeului Britanic de la Londra, George Smith, a început într-o zi să citească tăbliţele cu scriere cuneiformă, trimise din Ninive şi depozitate în pivniţa muzeului. Spre surprinderea sa, a întîlnit primul poem al omenirii care descrie faptele şi aventurile lui Ghilgameş, eroul legendar al sumerienilor.

într-o zi i s-a părut că visează. Pe unele tăbliţe a descoperit fragmente ale descrierii potopului frapant asemănătoare cu versiunea biblică. Cînd le-a publicat, s-a produs o adevărată furtună de proteste în rîndul bogaţilor Angliei victoriene, pentru care Biblia era o carte sfîntă, inspirată de către Dumnezeu. Ei nu se puteau împăca cu gîndul că istoria lui Noe este un mit inspirat din cultura sumeriană. Ceea ce Smith a descifrat reprezenta, după ei, mai curînd o coincidenţă întîmplă-toare de fapte. în fond, disensiunea putea fi rezolvată numai prin găsirea tăbliţelor cuneiforme cu acele fragmente care lipseau, ceea ce părea un lucru aproape imposibil. Dar George Smith nu s-a dat bătut. A plecat personal în Mesopotamia şi — minunea minunilor — a găsit în ruinele gigantice ale oraşului Ninive fragmentele care-i lipseau din povestire şi care, în ansamblul lor, au confirmat teza lui. Aceasta au dovedit-o amănunte importante, identice, cum ar fi trimiterea corbului şi a porumbelului afară în recunoaştere, muntele pe care s-a aşezat corabia, durata potopului şi morala povestirii: pedepsirea omenirii pentru păcate şi salvarea omului temător de Dumnezeu.

Desigur că există şi deosebiri. Noe sumerian se numea Ut-napiştim. in proto-modelul mitului avem de-a face cu nenumăraţi zei înzestraţi cu tot felul de slăbiciuni umane, iar în Biblie potopul este adus asupra rasei umane de către Iahvc, creatorul lumii, prezentat în toată maiestatea puterii sale. Prelucrarea mitului în spiritul monoteist vine probabil din vremurile mai tîrzii, iar dezvoltarea sa finală etico-religioasă o datorează, probabil, redactorilor din cercurile preoţeşti.

Un istoric experimentat ştie că legendele cu toate că deseori sînt nişte povestiri atrăgătoare nu o dată însă cuprind fapte adevărate. S-a născut deci întrebarea dacă povestea despre potop nu este întîmplător ecoul unei calamităţi naturale îndepărtate, care a pătruns adînc în memoria generaţiilor de oameni.

39

Aikkuratul din Ninive. Desen după un basorelief asirian din sec. al Vll-lea î.c.n.

Problema a fost soluţionată într-un mod surprinzător de clar de marele arheolog englez, Leonard WooIIey. descoperitorul oraşului Ur. în gunoaiele imense, care de mii de ani s-au depus sub zidurile capitalei sumerienc, el a săpat un puţ şi la o adincime de paisprezece metri a descoperit mormintele regilor sumerieni, de la începutul celui de al Hl-lea mileniu î.e.n. Aceste morminte conţineau comori uriaşe şi chiar rămăşiţe ale conducătorilor îngropaţi.

Dar Woolley dorea neapărat să constate ce se ascunde sub aceste morminte. După înlăturarea unui nou strat, muncitorii au dat de un imens val de nămol, lipsit de urme de viaţă umană. Oare muncitorii au ajuns la stratul iniţia! din perioada cînd in Mesopotamia nu apăruseră încă aşezări omeneşti? Din calculele trian-gulare arheologul a ajuns la convingerea că nu dăduse inca de terenul virgin, deoarece mîlul se afla mai sus decît terenul înconjurător, formind un deal vizibil. Săpăturile ulterioare la locul mormintelor au dus la o descoperire extraordinară. Sub siratul de mîl cu o grosime de trei metri au apărut noi urme de aşezări; cărămizi, gunoaie, cenuşă, rezultata de pe urma focurilor şi bucăţi de ceramică. Atît forma

40

cit şi ornamentele de pe bucăţile de ceramică dovedeau că descoperirea se referea la cu totul altă cultură decît aceea care se afla deasupra mitului de rîu.

Această stratificare poate fi explicată numai in felul următor: o inundaţie de dimensiuni uriaşe a distrus o aşezare de oameni necunoscută nouă şi cu o vechime nedescifrată, iar etnd apele s-au retras, au venit alţi oameni şi au populat din nou Mesopotamia. Aceştia au fost sumerienii, creatorii celei mai vechi civilizaţii a lumii cunoscute nouă.

Pentru a se putea stringe aproape trei metri de mii apa a trebuit să stea in aceste locuri o perioadă foarte îndelungată şi să aibă o înălţime de aproape opt metri. S-a calculat că la un asemenea nivel al apelor toată Mesopotamia a fost inundată. A fost deci un cataclism la o scară rar intilnită in istorie, şi cu toate acestea cu un caracter local. Dar pentru locuitorii de atunci teritoriul care a suferit catastrofa reprezenta întreaga lume, iar inundaţia a însemnat potopul atotcuprinzător, cu care zeii au pedepsit populaţia păcătoasă. Povestirile despre catastrofă au trecut dc-a lungul veacurilor de Ia sumerieni la akkadeeni şi babiloneni. Din Mesopotamia le-au dus în Canaan ebreii, le-au transformat după gustul şi nevoile lor şi această versiune proprie au aşezat-o in rîndul cărţilor sfinte din Vechiul Testament.

In toate oraşele de pe Tigru şi Eufrat se ridicau construcţii deosebit de inalte şi cu o formă ciudată. Ele se compuneau din blocuri cubice sau rotunde, din etaje suprapuse care se micşorau spre vîrf. amintind de piramidele cu trepte. In virf. tăiat de obicei, se aflu un mic templu închinat zeului local. La el duceau scări de piatră cu trei piste. In timpul devoţiunii preoţii îmbrăcaţi In alb mergeau pe ele in coloană, ca la procesiune, acompaniaţi de cîntecul corului şi de muzica instrumentelor.

Cea mai celebră din aceste piramide, denumită «zikkurat»,se afla în uriaşa şi splendida metropolă Babilon. Arheologii au scos la iveală din ruine fundamentul şi părţile inferioare ale zidurilor. Ştim precis care a fost aspectul ei arhitectonic, deoarece în afara descrierilor s-a descoperit pe tăbliţele cuneiforme şi imaginea ci. Ea număra şapte etaje şi nouăzeci de metri înălţime.

S-a născut întrebarea dacă nu cumva piramida babiloneană a reprezentat modelul iniţial pentru turnul biblic al lui Babei. Celebrul savant francez Andr6 Parrot a închinat o întreagă carte acestei probleme şi pe baza unei întregi serii de dovezi a ajuns la convingerea că nu există din acest punct de vedere nici o îndoială.

Nu putem enumera aici întreaga lui argumentaţie destul de complicată şi amănunţită. Să ne mulţumim numai cu dovezile cele mai esenţiale.

Conform povestirii din Biblie, oamenii, cînd vorbeau încă o singură limbă, au construit Turnul Babei în ţara Senaar, pe care anumiţi oameni de ştiinţă o identifică cu Sumerul. Materia de construcţie folosită de ei — cărămizi arse în foc şi lut de rîu pentru lipit — corespunde întru totul construcţiei piramidei babilonene.

41

In Cartea tnlti a lui Moine (c. 11. v. 7) citim: «...şi să amestecăm limbile lor c« si nu se mai înţeleagă unul cu altul». De ce ebreii au considerat Turnul Babei drepl un simbol al vanităţii umane şi de ce după ei tocmai acolo lahve a amestecat graiurile urmaşilor lui Noe? Trebuie de la bun inceput să arătăm că numele metropolei Babilon înseamnă în limba babiloneană «poarta lui Dumnezeu» (bab-ilu), iar în ebraică cuvîntul balal, care sună asemănător, înseamnă «a amesteca». Ca o urmare a aspectului fonetic asemănător al celor două cuvinte, Babilon putea să devină Toarte uşor simbolul haosului lingvistic din lume. Aceasta cu atît mai mult, cu cît Babilonul era un oraş în care se vorbeau multe limbi.

I'oate sa nu ne mire de loc laptul că ebreii au văzut în Babilon şi în piramida sa întruchiparea viciului şi a aroganţei faţă de Dumnezeu. Renii babiloncni au construit piramida prin munca sclavilor şi a prizonierilor de război aduşi aici din diferite colţuri ale lumii. In secolul al Vll-lea î.e.n. regele babilonean Nabopolas-sar a trecut Ia restaurarea bătrînului turn, ordonlnd printre altele să se graveze următoarea inscripţie: «Ara obligat Ia munca refacerii turnului oameni de multe naţii».

Cu siguranţă că la această construcţie au fost aduşi şi ebreii aflaţi în captivitate. Greaua captivitate babiloneană au păstrat-o în memorie, iar această amintire plină de amărăciune a fost oglindită în povestirea despre Turnul Babei. După cum vom vedea mai tîrziu, reminiscenţele povestirii privind Turnul Babei vor răbufni încă o dată în viziunea scării arhanghelilor, pe care o va visa Iacov, nepotul lui Avrwm. Atunci se va fi scurs însă mult timp de la vremurile babilonenc. triburile ebraice născute deja în Canaan au uitat aproape complet de nedreptăţile suferite de strămoşi din partea regilor babiloneni. Imaginea piramidei nu s-a şters insă din memoria lor. a căpătat doar o altă accepţie: s-a transformat în scara care simbolizează alianţa omului cu Dumnezeu.

n

AVRAM, ISAAC Şl IACOV

tt

NEAMUL LUI AVRAM LOCUIEŞTE ÎN UR. Terah a avut trei feciori: Haran, Avram şi Nahor. Cel mai mare dintre ei, Haran. a murit de tinâr lâsînd un singur fiu. pe Lot. Avram şi-a luat femeie pe Sărai, sora sa de sînge care s-a dovedit a fi femeie stearpă. Terah se lăfăia în tot felul de bogăţii. Trăia într-o casă frumoasa plină de slugi şi robi. cu sute de berbeci, aur şi argint, şi cu fiii săi care îl scuteau de treabă, supraveghind pe păstori pe păşunile din împrejurimi. Se ocupa. în schimb, cu negustoria, căci renunţase de mult la viaţa de păstor nomad. Era deci un respectabil patriarh, statornicit în renumitul oraş Ur din Caldeca. cum i se spune în Biblie. Lipsa.oricăror informaţii despre acest oraş biblic o completăm cu ştiri pe care ni le pun la dispoziţie arheologia şi istoria. Capitala anticilor sumerieni număra pe atunci mai bine de o mie de ani. Printre casele îngrămădite răzbătea zgomotul străzilor înguste. întortocheate şi nepietruite. Prin îmbulzeală îşi făceau loc caravane de măgari buimăciţi şi oameni de la curtea împărătească. Numai atunci cînd apăreau preoţii. înalţi, îmbrăcaţi în straie albe. oamenii nevoiaşi şi obidiţi se dădeau în lături cu o stimă pioasa în gesturi. Deasupra acoperişurilor oraşului se înălţa piramida conică cu templul zeului lunii Nannar Sin. Aceasta era una dintre acele «zikkurat» renumite nu numai în ţinuturile Tigrului şi Eufratului, dar chiar pină in îndepărtatul Egipt, unde existau de mult piramidele faraonilor socotite printre minunile lumii, împrejurimile Urului arătau atunci ca o adevărată grădină înfloritoare. Printre reţeaua de canale artificiale mari şi mici care aduceau apa miloasă din Eufratul leneş se oglindeau în soare

holdele de hamei şi zarzavat, livezii? de măslini, grădinile de curmali şi p* ymilc cu iarbă grasă. Cit zăreai cu ochii se vedeau ţărani şi sclavi de culoarea bronzului dezbrăcaţi pînă la biiu. muncind de zor pe. aceste întinderi. Pe Eufrat pluteau bărci încărcate pînă la refuz cu mărfuri. La poarta şi sub zidurile oraşului îşi întindeau corturile negustorii ambulanţi şi nomazi cu turmele lor obosite de atitu calc.

TERAH S-A HOTÂRÎT SĂ MEARGĂ LA HARAN. Casa neamului lui Terah era aşezată în oraş, lingă zidul de apărare. Construită cu un cat, din cărămidă, şi vopsită cu var. era destul de arătoasă, aşa cum se cădea unui cetăţean liber din Ur. Imediat după ec intrai în ea, într-o săliţâ mică îţi puteai spăla în linişte mîinile şi picioarele şi apoi dădeai în curtea pietruită, plină de lumină şi soare. Scările de piatră duceau la primul cat. Acolo se aflau camere separate, unite în exterior cu o galerie susţinută de patru stîlpi. De pe acoperişul pieziş al podului, apa ploii cădea direct pe calda-rimul curţii de unde se putea scurge printr-un canal în stradă, tn spatele scării se afla toaleta din teracotă, bucătăria, cămara, baia şi încăperile în care sclavele măcinau în rîşniţc boabe pentru a scoate făina. La parter se afla sanctuarul cu o statuetă a zeului familiei, iar sub podeaua sa de piatră se aflau, în sicrie de argilă, membrii morţi ai familiei.

Terah se ocupa de gospodărie, dădea ordine, ţinea la zi cheltuielile şi făcea comerţ. In fiecare zi dimineaţa şi seara se ruga zeului casei, iar în zilele de sărbătoare se ducea la piramidă unde se miţa cu ardoare zeului lunii, în timp

45

cc preoţii îmbrăcaţi în haine splendide păşeau în procesiune, în susul şi în josul scărilor, în acompaniamentul sunetelor argintii de trompetă şi al cln-tecelor corului templului. Se părea că viaţa se scurge îmr-o bunăstare deplină. Ajunsese la o vîrstă foarte înaintată şi la o avere considerabilă.

Cu toate acestea, într-o zi, a hotărtl să închidă porţile casei, să renunţe la confort, să părăsească oraşul natal pent.ru totdeauna şi să înceapă o nouă pribegie spre un orăşel îndepărtat, denumit Haran, care se afla în partea de sus a rîului Eufrat, la confluenţa cu rîul Nahr Balih.

Primii călători şi intermediari tn negoţ erau în timpurile trecute nomazii, care îşi mînau turmele lor din păşune în păşune ajungînd foarte departe în aceste călătorii. îşi schimbau pe loc produsele lor — piei, ţesături din păr de capră, grăsimi, unt, lapte şi carne — cu mărfuri pe care ei nu le produceau. Cu timpul au descoperit că pot sii-şi înmulţească veniturile, cumpărînd mărfuri dintr-un loc şi vînzindu-le cu cîştig mai mare în altul.'Erau favorizaţi în acest comerţ de faptul că se aflau în continuă mişcare, iar oamenii, caie locuiau în sate şi oraşe, se foloseau cu plăcere de serviciile lor. Astfel şi-a făcut avere la timpul său şi Terah. Mai tîrziu a ajuns la convingerea că < mai bine să părăsească modul de viaţii nomad şi să se aşeze definitiv în Ur unde să se ocupe cu mijlocirea între triburile înfrăţite, de multe ori chiar înrudite, de nomazi şi cumpărătorii mărfurilor lor. De la aceşti negustori şi crescători de vite călători a aflat lucruri interesante despre orăşelul Haran şi regiunea înconjurătoare. Haran se afla pe unul dintre cele mai prospere drumuri comerciale ale lumii antice. Drumul bătătorit de caravane se întindea de la Golful Persic în sus pe llufrat, în apropierea oraşului Haran. cotea brusc spre sud-vest, trecea prin oraşele Kadeş şi Damasc, străbătea C'aiiaanul pînă la Marea Meditcrana

•46

51 ajungea la graniţele Egiptului. Acesta era un drum care ocolea tare mult. Dar, oare. de ce aceşti neguţători cu simţ practic făceau sute de kilometri, în loc să plece din Ur direct spre vesi pînă la Canaan? Pentru că ar fi trebuit să meargă dc-a dreptul prin înfiorătoarele terenuri lipsite de apă ale Deşertului Sirian. Numai cu cămile se putea face acest lucru, dar pe vremea aceea ele nu erau încă domesticite de om, şi abia în secolul al Xll-lca i.e.n. a început folosirea lor ca animale de cărăuşie. Beduinii au fost cei care şi le-au imblînzit în extremităţile îndepărtate ale Arabiei, în ţinuturile misterioase, care mult mai tîrziu vor păşi pe arena istoriei. Terah a ştiut cu siguranţă că. împrejurimile Haranului erau deosebit de fertile, că acolo se găseau grădini cu pomi fructiferi, pă-mînturi cultivate şi păşuni întinse. A ştiut că acolo se găsea apă din belşug, deoarece Eufratul şi Nahr Balihul udau solul şi niciodată din acest punct de vedere nu le înşelau aşteptările. In plus, ceea cc era poate lucrul cel mai important, Haran devenise un tîrg internaţional. Se opreau aici în popas caravanele de neguţători şi se făceau schimburi preţioase de mărfuri aduse din Mcsopotamia şi Egipt. Terah putea deci să se apuce aici din nou de comerţ cu folos, fără a neglija însă tradiţia familiei, aceea de creştere a vitelor. In acest timp. în Ur, lucrurile nu prea mergeau bine. Puternicul rege babilonean şi marele legislator Hammurabi urmăreau să impună popoarelor învinse o. unică religie de stat şi in acest scop au ridicat pe zeul tribului lor Marduk deasupra tuturor celorlalţi zei ai Mesopotamici.

Oraşele care opuneau rezistenţă erau trecute prin foc şi sabie, iar locuitorii lor trimişi la muncă în captivitate Adepţilor Înflăcăraţi ai zeului lunii, din rîndul cărora făcea parte şi Terah. nu le rămînea nimic altceva de făcui decît să plece unde nu ajunsese încă mîna năprasnicului rege. Asta şi explică

de ce s-a strîns la Haran o numeroasa colonie de fugari. Cu timpul s-a ridicat acolo un templu impunător şi Haranul a deverul după Ur al doilea centru important al cultului zeului Sin.

Terah avea în rîndul acelor îndepărtaţi adepţi nenumărate cunoştinţe, prieteni şi rude apropiate şi de aceea întregul său suflet se îndrepta spre ţara necunoscută a noilor făgăduinti.

TERAH, NAHOR şi AVRAM lN NOUA PATRIE. In Haran neamului lui Terah îi mergea bine. Terah se ocupa în continuare de comerţ, iar fiilor săi le-a încredinţat paza turmelor, care păşteau pe luncile din împrejurimi. Era o regiune deosebit de fertilă şi bună pentru oamenii harnici. Orăşelul, plin de căsuţe cu acoperiş in formă de cupolă, strălucind în soare, de o albeaţă orbitoare se afla aşezat printre dealuri înverzite. Zi şi noapte susurau pe acolo pîraie ce aduceau prospeţime, iar luncile şi dealurile erau încărcate cu toate florile pămîntului. Spre apus, sub cerul scăldat de soare, se zărea lanţul munţilor Antitaurus.

Păzind turma încredinţată, Avram şi-a petrecut nu o dată nopţile în jurul focului, în mijlocul păstorilor săi. Acestea erau nopţi răcoroase, pline de o linişte binefăcătoare, care îmbia la meditaţie. Ore întregi îşi plimba Avram privirea după stele sclipitoare, Ie urmărea drumul în spaţiul asemănător cu un baldachin negru şi înţelegea din ce în ce mai adîoc imensitatea lumii, maiestatea sa, frumuseţea şi armonia ci. în inima lui s-a născut îndoiala: credinţa în zeul lunii se destrăma din ce în ce mai mult. Pînă într-o zi, cînd mintea i-a fost străfulgerată de ideea că creatorul lumii, al soarelui, lunii şi stelelor poate fi numai un singur zeu, puternic, atotprezent, nevăzut, blînd, dar şi neînduplecat la mînie. Avram nici măcar nu-şi ascundea presimţirea: o rostea deschis în oraş. In jurul reformatorului religiei au început să se

siringă un grup de oameni credincioşi şi devotaţi. In rîndul adepţilor noii zeităţi a trecut şi soţia sa Sărai, nepotul Lot şi slugile apropiate, pentru care le-a fost întotdeauna un stăpîn bun. Locuitorii Haranului, adoratori devotaţi ai zeului Sin, s-au îndepărtai de Avram ca de un eretic. Mica comunitate a noii religii. înconjurată de un zid de aversiune, a început să-şi trăiască viaţa sa proprie. Codul moral puritan, sever, al sectei, reîntoarcerea lor la simplitatea străbunilor din perioada pâstoritului nomad, jertfele lor din berbeci, închinate pe înălţimi unui oarecare zeu — nu prea bine definit -toate acestea au atras după sine dispreţul şi condamnarea. Chiar Terah şi Nahor nu şi-au precupeţit mustrările faţă de Avram. Ii înfuria în special faptul că prin învăţătura lor blcsfama-torie l-au ameţit chiar şi pe tînărul Lot.

Instinctul de familie în rîndul popoarelor orientale este deosebit de puternic, şi de aceea atît timp cît.a trăit Terah în casă nu s-a schimbat nimic. Se ajutau în continuare în gospodărie, în familie stăpînea o armonie exemplară. A venit însă ziua cînd Terah s-a dus de pe această lume. Avea atunci, cum spune tradiţia seminţiilor, două sute cincizeci de ani. Imensa sa avere Avram şi Nahor şi-au împărţit-o frăţeşte între ei, familia divizîn-du-se în două ramuri.

Pe Avram nu-1 mai lega de acum nimic de oraşul în care cunoscuse atîtea umilinţe şi şicane. Avea acum şaptezeci şi cinci de ani, dar cu toate acestea simţea o nouă chemare spre viaţa nomadă a străbunilor, spre viaţa petrecută în spaţii deschise, sub corturi negre din păr de capră. Acolo se simţea respiraţia largă a libertăţii şi a neîngrădirii, acolo putea în voie să se închine zeului său şi să-i ofere jertfe arse pe altarele din gresie, acolo putea să-şi educe oamenii săi în obiceiuri curate şi să-i păzească de orice fel de ispite ale vieţii din cetate.

47

CĂLĂTORIA SPRE ŢARA CANA-AN. într-o zi Avram a dat semnalul de plecare. A hotărît să meargă spre (inului Canaan. despre care se zvonea că este slab populat, că are păşuni bune şi că ar fi existat acolo chiar posibilitatea de a se ocupa cu comerţul, deoarece de-a lungul întregii regiuni treceau spre Egipt caravane de negustori. Acolo plecaseră şi cîteva triburi de păstori semite în căutarea unor condiţii mai bune de trai. Aceasta, pentru că în statele dintre Tigru şi Eufrat ele erau din ce în ce mai înghesuite, iar războaiele permanente, impozitele cres-cînde şi presiunea administraţiei se 13 ecau simţite tot mai dureros. Canaanul continua să fie pomenit de păstori y neguţători, deci nimic ciudat in faptul că Avram vedea în această ţară îndepărtată pămîntul făgăduit de Dumnezeu. Caravana, care a părăsit portiţe oraşului Haran. era o mărturie a averii lui Avram. In faţă. se aflau călare pe asini mari şi viguroşi Avram, Sărat şi Lot. Imediat după ei veneau o sută de asini încărcaţi cu rezerve de mîncare. burdufe cu apă, corturi şi baloturi cu averea ce o poseda. Mult in spate, păstorii mînau turmele de capre şi oi. iar coloana se încheia cu oastea personală a lui Avram, compusă din trei sute de robi înarmaţi cu arcuri şi praştii.

In acele timpuri drumurile nu erau sigure; trebuia să te aştepţi ta atacuri din partea jefuitorilor deşertului. Nici un negustor sau şeic de trib nu avea curajul să călătorească fără un detaşament înarmat. Pînă în Canaan trebuiau străbătute peste o mic de kilometri, iar călătorii n-aveau să se plingi'i de urît. Drumul urmat era animal de o continuă circulaţie. Se întilneau foarte des cu caravane care se întorceau din Egipt, şi atunci aflau o mulţime de noutăţi interesante despre Canaan şi puternicul stat al faraonilor de la bărboşii neguţători. întilneau în calo. de asemenea, sate. orăşele, iar odaia au Irecut pe sub zidurile unui mare

oraş care se numea Kadeş. După nenumărate săptămîni de marş au zării, spre bucuria lor, mult renumitul Damasc. Avram a hotărît să se oprească acolo pentru un popas mai lung. ca oamenii şi animalele să aibă parte de meritata odihnă. A poruncit să se întindă corturile pe cîmpia din faţa porţii oraşului, iar el s-;i grăbit să v ducă cu daruri la mai marele cetăţii, pentru a-i cerc permisiunea să poposească, în Damasc se vorbea limba arnmeică. foarte apropiată de cea ebrai-i.'i. deci nu a fost nici o greutate să se înţeleagă. Locuitorii se uitau cu o curiozitate deosebită, cum se întîmplă do obicei, la oamenii lui Avram. Dar şi aveau la ce să se uite. Printre corturile negre mişunau bărbaţi, femei şi copii. Straiele lor nu semănau de loc cu bur-nusclc albe în care se îmbrăcau beduinii din deşertul apropiat. Bărbaţii purtau în jurul şoldurilor fuste în dungi roşii şi albastre. Cînd era răcoare, îşi puneau pe spatele gol cămăşi cu mîneci scurte şi-şi aruncau pe umeri mantai ornate cu desene, care în timpul nopţii Ic serveau drept acoperămînt.

Femeilor le plăcea culoarea verdo. aceasta predominînd în îmbrăcămintei! lor. Sub mantia care cădea în falduri pînă la jumătatea pulpelor purtau tunici colorate. Capul şi-1 înfâşurau cu un şal colorat foarte lung în formă de burnus, ale căror capete cădeau dc-a lungul spatelui aproape pînă la marginea mantiei. Nu dispreţuiau. duna cum se vede. gătelile şi cochetăria. Îşi înnegreau pârul cu antimoniu, pleoape lor le dădeau o tentă mai închisă cu ajti- _ lorul malachitului şi al prafului de peruzea, iar buzele şi obrajii şi-i vopseau cu ocru. Pe mîini şi picioare purtau brăţări din argint, iar la gît şiraguri de mărgele colorate.

Cînd se lăsa seara, noii veniţi din îndepărtatul Haran se aşezau în jurul focului şi acompaniaţi de mici lire începeau să eînte melodii triste, deosebit de captivante. Copiii, legănaţi do melodie, adormeau lin în braţele ma-

48

melor. Avram a umblat prin oraş. s-a tocmit îndîrjit şi a cumpărat obiectele necesare pentru călătoria pe mai departe. Cu acest prilej, el a făcut o mulţime de cunoştinţe. Cîndva. el în-tîlnise un tînâr foarte destoinic, locuitor al Damascului. Eliezer, care s-a dovedit a fi deosebit de serviabil. Avram I-a luat ca pe propriul său fiu şi i-a încredinţat conducerea gospodăriei sale.

PĂMÎNTUL FĂGĂDUINŢEI. A venit şi momentul despărţirii de Damasc, dar oamenii lui Avram se hotărau cu greu. deoarece oraşul cu bazarcle şi cu gălăgia sa veselă le ofereau multe distracţii. Vagabondau zile 'itregi prin aglomeraţie şi căscau gura plini de admiraţie la mărfurile venite din părţile îndepărtate ale lumii. Le-au plăcut, de asemenea, şi împrejurimile. Peste tot se întindeau cîmpuri cultivate şi lunci, iar pe pantele line ale dealurilor se vedeau dumbrăvi de măslini şi grădini ai căror pomi se aplecau sub greutatea caiselor şi migdalelor.

Avram, fără să se uite prea mult Ia feţele îmbufnate ale oamenilor săi, a dat ordinul de plecare. Lunga caravană cu asinii încărcaţi şi in jalnicile behăituri de oi şi capre a luat-o spre sud. După un timp au ajuns pe terenuri deluroase şi abrupte; drumul se căţăra tot mai sus şi mai sus. La graniţa dintre Siria şi Canaan, pe partea stingă, a apărut imensul Pustiu Sirian, iar pe partea dreaptă se ridica Hermon, puternicul masiv muntos din care izvorăşte Iordanul.

Pe atunci Canaanul era o tară mai mult sălbatică şi prea puţin populată. Pe cîmpiile unde solul putea fi cultivat se întîlneau ici şi colo oraşele, mai bine zis cetăţi întărite, care serveau drept locuinţă conducătorilor locali şi escortei lor armate. Populaţia, în schimb, locuia în afara zidurilor. în colibe şi corturi ocupîndu-se de cultivarea solului şi a viţei de vie. In cetate se adăpostea numai în caz de pericol, cînd

apăreau triburile de tîlhari din pustiu, care străbăteau Canaanul in căutarea prăzilor.

Avram a ocolit cu grijă toate cîmpiile şi aşezările mai mari de oameni. Mergea numai prin depresiuni, unde putea să-şi pască în voie turmele. Pe acest drum nimeni nu i-a pus. vreo stavilă. Oamenii de aici erau obişnuiţi cu caravanele de nomazi ce străbăteau ţara în lung şi în lat in căutare de păşuni. Dacă se convingeau că nomazii nu au intenţii duşmănoase,. le arătau drumul cu plăcere şi făceau negoţ cu ei. Prin iscoadele lor proprii, au aflat că Avram are cu el trei sute de oameni înarmaţi şi, de aceea, era mai bine să-1 lase in pace.

După un scurt popas in Sichem. Avram şi-a întins corturile în jurul Betelului. Pe munte. între Bete! şi Hai. a zidit lui Dumnezeu un jertfelnic unde i-a adus jertfe, drept mulţumire pentru grija de pînă atunci. Păşunile de aici terminîndu-se a trebuit să pornească din nou mai departe; asta era de altfel soarta păstorilor. Peregrinau acum din păşune. în păşune, prin Hebron şi Bersabee, pînă ce a ajuns în partea de sud a Canaanului ce se învecina cu Egiptul, denumită Negheb Canaanul atît de lăudat de către neguţători i-a adus în fond numai deziluzii. Pe cîmpii unde putea să se mişte în voie. păşunile se dovedeau a fi destul de slabe, iar copacii erau atît de puţini incit de multe ori lipseau lemnele de foc. Chiar şi apa trebuia în nenumărate rînduri adusă de la o depărtare destul de mare. Aproape periodic Canaanul era bintuit de secetă. Avram a întîlnit o asemenea secetă cînd se afla încă pe teritoriul î^eghebului. Păşunile s-au transformat in 'întinderi de cenuşă, oamenii şi animalele erau ameninţaţi să moară de foame. Ajuns la limita răbdărilor. Avram s-a oprit la graniţa Egiptului şi a cerut azil funcţionarilor faraonilor.

CUM A DEVENIT SĂRAI SOŢIA FARAONULUI. Egiptenii se obişnui-

49

seră cu asemenea vizite. Nu o dată triburile de păstori pentru a scăpa de secetă căutau sprijin în. această ţară. Noii veniţi erau de obicei adăpostiţi pe păşuni întinse, puţin folosite, la vărsarea Nilului. Zidul de graniţă, denumit şi «Zidul princiar», bastioanele şi străjile. aveau menirea să apere aceste locuri de .atacurile tîlharilor din deşert. însă păstorilor paşnici, după prezentarea la punctul de graniţă, nu le era oprită intrarea. Pentru acest serviciu, funcţionarii egipteni le pretindeau un haraci, iar cîteodată le luau şi cele mai frumoase fete pentru a le trimite în haremurile înalţilor demnitari, ba chiar ale faraonului. Avram ştia despre aceasta şi cind s-a apropiat de graniţa egipteană şi-a luat' deoparte pe soţia sa Sărai şi i-a spus: «Ştiu că eşti femeie frumoasă la chip. De aceea cînd te vor vedea egiptenii, vor zice: «Aceasta-i femeia lui!» Şi mă vor ucide pe mine. iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Zi. deci. că-mi eşti soră. ca să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta şi pentru trecerea ta să trăiesc şi eu!» Sărai era o soţie ascultătoare. Pentru a-şi salva soţul, a acceptat şiretlicul şi s-a dat drept sora lui. A făcut aceasta cu conştiinţa curată, deoarece era doar sora lui de sînge şi pe undeva nu a ocolii prea mult adevărul. Prinţii au vorbit faraonului de frumuseţea ei. iar acesta a luat-o în haremul lui. I-a plăcut atît de mult. încît I-a încărcat cu daruri pe aşa-zisul ei frate.

Avram în curind «...avea oi. vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catîri şi cămile». Asupra Egiptului însă au venit mari nenorociri, iar faraonul mergînd după firul intîmplăritor a aflat tot adevărul. în. convingerea că I-a mîniat pe zeul ebreilor ţinînd în haremul său pe soţia conducătorului lor. I-a chemat pe Avram în faţa sa şi 1-a întrebat cu asprime: «Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta este soţia ta?» Avram a încercat să se apere cum a putut, totuşi faptul a

rămas fapt: monarhul a fost indus in oroare, iar aceasta însemna o jignire a majestâţii. Insă faraonul, fie de teamă de a nu supăra din nou pe zeul necunoscut, fie din dragostea nestinsă incă pentru Sărai, nu numai că I-a iertat pe Avram, dar i-a şi permis să părăsească graniţele statului cu toată averea, care cindva i-a fost dăruită. Avram ş-a întors în Canaan cu soţia sa Sărai şi cu Lot. mai bogat decit înaintea plecării sale în Egipt.

GROAZNICA AVENTURA A LUI LOT. Avram s-a întors la Betel. unde ridicase odinioară un jertfelnic Dumnezeului său. Nepotul său Lot s-a căsătorit şi şi-a întemeiat crescătorie proprie de vite. In curînd. locul s-a dovedit a fi prea strimt pentru două turme care se înmulţesc, iar păstorit lui Avram şi ai lui Lot aproape tot timpul se certau şi se băteau pentru dreptul de folosire a păşunilor. Avram, săturindu-se de atitea certuri hi familie. 1-a chemat pe Lot şi i-a spus: «Să nu mai fie sfadă între mine şi tine. între păstorii mei şi păstorii tăi. căci sîntem rude. Iată. nu e oare tot pămîntul înaintea ta? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta: iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stingă». Avram, cu sufletul larg. i-a dat posibilitatea lui Lot să aleagă pămîntul. iar el s-a folosit de aceasta de îndată. Şi-a ales o cimpie pe malul sudic al Mării Moarte, unde păşunile erau din abundenţă, şi s-a dus să locuiască in Sodoma. cu toate că oraşul era renumit pentru desfriul locuitorilor. Avram s-a aşezat In cîmpia Mamvri in jurul Hebronului. Acolo. în umbra stejarilor stufoşi, şi-a întins corturile )i a ridicat Domnului un nou jertfelnic. Intr-o bună zi veni la el un sol cu o veste îngrozitoare.

Pe cîmpia înverzită de pe malul <udic al Mării Moarte, acolo unde Lot işi păştea turmele sale. se aflau lingă

-Sodoma şi Gomora. alte trei oraşe.

50

Conducătorii aceslor oraşe erau supuşii regelui Elamului şi limp de doisprezece ani. supuşii i-au plătit tributul, iar în al treisprezecelea an au refuzat să-i mai dea ascultare. Atunci regele Elamului s-a aliat cu alţi trei regi de pe Eufrat şi a pornit cu oastea sa împotriva răsculaţilor, dlndu-le o lovitură zdrobitoare. Conducătorii So-domei şi Gomorei au căzut In luptă, iar restul trupelor lnfrtnte au fugit în munţi. învingătorii, cu o pradă imensă şi nenumăraţi prizonieri, se aflau deja pe drumul de reîntoarcere spre păşunile lor. A fost luat prizonier şi Lot cu toată familia lui şi întreaga avere.

Avram, fără să se mai gîndească s-a sculat pentru a-1 salva pe Lot din captivitate. In fruntea a 318 slugi înarmate şi a vecinilor aliaţi, a început să urmărească pe duşman, fără să ţină cont de superioritatea numerică a acestuia. Lingă localitatea Dan, la graniţa nordică a Canaanului, îşi făcuseră tabără trupele regelui din Meso-potamia. Printre soldaţii cu graiuri diferite stâpînea destinderea şi lipsa de griji. îmbătaţi de victorie şi de vinul prădat, se culcaseră fără să mai pună străji de noapte. Impărţindu-şi oamenii In detaşamente mici. Avram a lovit tabăra din toate părţile, acoperit fiind de noapte, şi a provocat o asemenea derută în rindul duşmanului surprins, încît acesta, s-a împrăştiat. L-a urmărit ptnâ sub Damasc întor-cîndu-se în triumf pe pămîntul Canaanului, împreună cu prizonierii eliberaţi, printre care se afla şi Lot, cu averea care ti fusese jefuită de cotropitori.

Noul rege al Sodomci împreună cu regii celorlalte patru oraşe l-au salutat ca pe un eliberator. A ieşit Înaintea lui cu pîine şi vin Melhisedec. regele şi cel mai mare preot al oraşului Salim*. blagoslovindu-l In numele lui Dumnezeu Cel Preaînalt. al cărui credincios

* Se presupune ci Silim este Ierusalim, pe munci oraşul iebuseilor, care mai tlrjtiu a devenit capitala Israelului.

înfocat era ca şi Avram. Avram a jertfit lui Dumnezeu a

zecea parte din pradă, iar cînd regele Sodomei l-a rugat să-i dea oamenii iar restul prăzii să şi-l opreasci, i-a răspuns cu mîndric:

«lată îmi ridic mîna spre Domnul Dumnezeu Cel Preaînalt. Ziditorul cerului şi al pămîntului.

Că nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate cite sînt ale talc. ca să nu zici: «Eu am îmbogăţit pe Avram». A rugat numai ca o parte cuvenită din prăzi să obţină conducătorii triburilor aliate: Aner. Eşcol şi Mamvri. care l-au sprijinit în acţiunea victorioasă.

AVRAM SE FRĂMlNTĂ DIN CAUZA URMAŞILOR. Avram era frâ-mintat mereu de sentimentul îndoielii. Auzea In vis glasul Domnului, care ii asigura că Canaanul va deveni patria urmaşilor săi. Dar pînă acum el nu avea nici-un fiu. Părea aşa că urmaşul său va fi Eliezer din Damasc. Deşi ii adoptase ii era doar slugă în casă. un om care nu era din sîngele lui. Văzind frâmîntările soţului, lui Sărai cea fără copii i s-a făcut milă de el şi a hotărît să recurgă la legea străveche a părinţilor. Această lege permitea ca soţia stearpă să aducă soţului o roabă, iar fiul rezultat din această legătură să fie recunoscut ca moştenitor legal al familiei cu toate drepturile primului născut. Alegerea ei a căzut asupra roabei egiptene Agar..Şi într-a-devâr, această femeie, spre bucuria lui Avram a rămas grea. in curind Insă au apărut în casă neînţelegerile. Agar nu mai contenea să se laude că poartă în pîntec pe fiu) lui Avram, şi a Început să se comporte tot mai arogant. Sărai, plină de gelozie şi teamă pentru poziţia ci In familie, a început să se certe cu soţul, spunîndu-i că el este vinovat de toate. Avram a suspinat doar u resemnare şi nedorind să se amestece in treburile muiereşti. a spus: «Iată, slujnica ta e In mîinile tale, fă cu ea

51

ce-ţi place!» Nu a presupus însă. ca Sărai în supărarea ei va ajunge pînâ acolo, încît va goni roaba din casă. Agar. zguduită de plîns. s-a dus cit a văzut cu ochii. Mergea fără nici un ţel prin pustiu şi ncavînd unde să-şi pună capul a adormit sub cerul liber, lîngă o fîntină. Atunci i s-a arătat un înger care a întrebat-o: «Agar. slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?» Iar ea i-a răspuns: «Fug de Ia faţa Saraii. slâpîna mea». Apoi îngerul i-a mai zis: «tntoarce-te la stăpîna la şi te supune sub mîjia ci». Agar se săturase de atita pribegie şi a ascultai cu nesaţ glasul îngerului. S-a întors acasă, pocăindu-se în faţa stăpînei sale. După un timp scurt.a născut un fiu căruia i-a dat drept nume Ismacl.

AVRAM DEVINE AVRAAM. Au irccut dealunci treisprezece ani. Avram avea de acum- 99 de ani. iar fiul său Ismael se făcuse un băieţandru exuberant şi turbulent, lntr-o zi. Dumnezeu i-a cerut lui Avram să-şi unească toţi supuşii într-un singur popor şi intr-o singură comunitate religioasă. Atunci el a ordonat ca toţi bărbaţii 'şi flăcăii, indiferent dacă erau liberi sau robi. să fie tăiaţi împrejur ca semn al unirii făcute cu Dumnezeu. A dai, de asemenea, ordinul obligatoriu pentru toate timpurile de acum încolo, de tăiere împrejur a pruncilor de opt zile de gen masculin. Cine nu se va supune .ritualului, automat va fi exclus din trib. Avram, care şi-a primit cîndva numele în cinstea unuia din nenumăraţii zei mesopotamieni, a hotărît să şi-1 schimbe drept semn al ruperii cu trecutul idolatru şi s-a denumit Avraam. ceea ce înseamnă «tată a mulţime de popoare».

Concomitent, soţiei sale Sărai i-a dat numele de Sarra. care corespunde titlului de «înălţimea voastră». Schimbarea numelor de către Avram a fost şi un act prin care îşi acorda sieşi un rang care trebuia să-1 aşeze în rînd cu regii stătuleţelor vecine şi să-l ridice

deasupra oamenilor propriului său trib

VIZITA CELOR TREI BĂRBAŢI MISTERIOŞI. Această autoînălţare nu a schimbat însă viaţa lui Avraam. Locuia în continuare sub cort. îşi menţinea simplitatea obiceiurilor, iar pentru cei supuşi a rămas pe mai dcparle părintele drept şi bun.

tntr-o zi, după lucru, stătea la intrarea în cort. Ziua era înăbuşitoare. Legănat de foşnetul stejarilor şi in zumzetul albinelor, a aţipit. La un moment dat a auzit paşi şi cînd a deschis ochii, a zărit în faţa sa trei călători străini.

Ascultînd de legile ospitalităţii păstoreşti, s-a închinat noilor veniţi şi i-a poftit în cortul său. A cerut să li se dea apă să se spele şi a fugit la Sarra: «Frămîntă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!» Apoi s-a dus la turme, a ales un viţel tînăr şi a cerut să fie fript. Pe o pînză înaintea cortului slujnicele au aşezat oalele cu lapte şi farfuriile cu unt. carne şi pîine. Avraam şi-a invitat oaspeţii Ia masă. iar el în semn de respect nu s-a aşezat, ci a stat în spatele lor servin-du-i şi îmbiindu-i să mănînce.

După ce oaspeţii s-au săturat l-au întrebat: «Unde este Sarra, femeia ta?»_ Iar el răspunzînd a zis: «Iatro în cort!»

Atunci, cel mai venerabil dintre ei i-a zis că Sarra îi va naşte un fiu. Auzind aceste vorbe şi ştiind că femeia era destul de virstnică. nu le putea da crezare. Pe Sarra a podidit-o rîsul. gîndindu-se în sine: «Să mai am eu oare această mîngîiere acum, cînd am îmbătrînit şi cînd e bătrîn şi stăpînul meu?»

Misteriosul bărbat s-a supărat cînd a auzit rîsul ei şi cu un glas de reproş a întrebat: «Pentru ce a rîs Sarra în sine?» Şi a zis Sarra: «Oare cu adevărat voi naşte, bătrînă cum sînt?»

Este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeu?

Încurcată Sarra a tăgăduit că ar fi rîs. Dar oaspetele a contrazis-o. re-

52

plicindu-i: «Ba, ai rîs!» După aceea oaspe(ii s-au sculat şi au plecat îjispre Sodoma. Avraam i-a condus o bucată de drum şi abia atunci şi-a dat seama că a găzduit la el pe Dumnezeu şi doi îngeri. A aflat de asemenea că Dumnezeu se duce la Sodoma şi Gomora cu intenţia de a pedepsi aceste oraşe pentru samavolnicia lor. Lui Avraam i se părea acest lucru în contradicţie cu noţiunea de dreptate. L-a întrebat pe Dumnezeu, dacă se vor găsi in Sodoma cincizeci de oameni nevinovaţi, va fi oare drept ca aceştia să moară împreună cu păcătoşii?

Dumnezeu i-a răspuns că va cru(u oraşul, dacă va găsi în el cincizeci de oameni cinstiţi. Aceasta nu a liniştit conştiinţa lui Avraam. Menţionînd cu smerenie că nu este decît pulbere şi cenuşă în faţa, lui Dumnezeu, l-a întrebat dacă va cruţa oraşul şi în cazul cînd în el se vor afla patruzeci şi cinci de drepţi. «Nu îl voi pierde», a spus Dumnezeu.

Avraam însă nu s-a lăsat. A întrebat pe rînd dacă Dumnezeu va pedepsi oraşul în cazul aflării în el a patruzeci, treizeci şi chiar douăzeci de oameni cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu, de fiecare dată, a răspuns cu răbdare că atunci îşi va opri mîna pedepsitoare. Cînd, în sfîrşit,vAvraam a menţionat zece nevinovaţi. Dumnezeu i-a . dat din nou răspunsul liniştitor şi termi-nînd această discuţie prea lungă, a plecat. Avraam s-a întors şi el acasă.

SODOMA ŞI GOMORA. Dumnezeu nu s-a dus el însuşi la Sodoma. ci a trimis acolo pe cei doi îngeri. Era seară, cînd trimişii cereşti l-au întîlnit în faţa porţii oraşului pe Lot. Nepotul lui Avraam s-a închinat şi i-a invitat în casa sa. Dar ei, aşa cum le stătea bine unor bărbaţi care cunoşteau buna cuviinţă, au refuzat politicos şi au răspuns că preferă să stea în stradă. Lot însă i-a rugat cu atîta insistenţă, încît pînă la urmă i-au primit ospitalitatea.

Stăpînul fericit a cerut slugilor să coacă pîine de grîu şi să pună masa. iar după ce oaspeţii s-au săturat. Ie-a pregătit aşternutul pentru noapte.

Nici nu au apucat bine să se culce, cînd în faţa casei s-au adunat cei mai deocheaţi locuitori ai Sodomei, şi stri-gînd. cereau să li se aducă străinii suspecţi. ,

Lot a considerat ca o îndatorire sfintă a sa să-şi apere oaspeţii care se aflau sub acoperişul său. Această îndatorire îi era impusă de dreptul ospitalităţii, transmis din bătrini. A ieşit deci în faţa casei, închizînd cu grijă uşa după el şi i-a conjurat pe cei adunaţi să nu facă nici un rău noilor veniţi: — «Am eu două. fete, care n-au. cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat sub acoperişul casei mele!» Mulţimea a rămas însă surdă la toate rugăminţile lui. S-au repezit spre Lot cu atîta furie că l-ar fi omorît, dacă în ultimul moment îngerii nu l-ar fi tras în casă înfuriaţi la culme că le-a scăpat victima, atacanţii au încercat să spargă uşa şi să ajungă la străini. Atunci, îngerii şi-au pierdut răbdarea şi i-au orbit pe toţi bărbaţii care se îmbulzeau la uşă. Locuitorii oraşului au fost cuprinşi de groază. Plîngînd şi blestemînd. orbecăiau haotic, împrăştiindu-se prin oraş, care unde îl duceau picioarele. In faţa casei s-a lăsat liniştea şi abia acum îngerii s-au destăinuit lui Lot, cine sînt ei şi ce misiune au de îndeplinit din partea lui Dumnezeu. I-au spus să-şi ia soţia şi cele două fete cu logodnicii lor şi să părăsească imediat oraşul destinat pieirii.

Lot i-a crezut pe aceşti bărbaţi străini, dar viitorii lui gineri sceptici şi prea plini de sine au luat peste picior prezicerile străinilor şi nici nu se gîndeau să părăsească oraşul natal, tn zori, cînd trebuiau să plece, chiar şi pe Lot l-a cuprins îndoiala. Se tot învîrtea fără rost căutînd să se .sustragă, pînă ce

53

o. îngerii l-au luat de braţ şi cu forţa l-au scos din oraş. In faţa porţii îngerii uu cerut membrilor familiei lui Lot să plece în munţi şi să nu îndrăznească să se uite înapoi.

Fugarii erau deja în orăşelul Ţoar. cînd au auzit în urma lor un zgomot îngrozitor. Asupra oraşului se revărsa o ploaie de pucioasă şi foc. Pămîntul -a fost cuprins de un tremur puternic, iar casele se transformau într-o grămadă de ruine fumcgînde. Nimeni din locuitorii păcătoşi ai oraşului n-a scăpat viu din acest cataclism. Asupra So-domei şi Gomorci s-a lăsat tăcerea morţii. Din păcate, soţia lui Lot. împinsă de curiozitatea feminină, nu a ascultat de ordinul sever al îngerilor şi s-a uitat înapoi. Şi iată că pe loc s-a transformat într-un stîlp de sare.

CUM A FOST PĂCĂLIT REGELE ABIMELEC. Avraam şi-a strîns corturile şi a plecat din nou spre regiunea djn sudul Canaanului. Şi-a întins, tabăra pe cîmpiile dintre oraşele Kadcş şi Şur. De multe ori se întîmpla să fie oaspetele regelui Ghcrarei-Abimclcc. cu care s-a împrietenit. Deoarece şi acum a prezentat-o pe Sarra drept sora sa. regele ă luat-o în haremul său. Insă Dumnezeu amcninţîndu-1 cu pedepse pe Abimelec, i-a cerut să o înapoieze soţului, cu onoarea nepătată. Regele înşelat l-a chemat la sine pe Avraam şi l-a întrebat cu supărare: — «Ce mi-ai făcut tu? Cu ce ţi-am greşit eu. de ai adus asupra mea şi asupra ţării mele aşa păcat marc?» Avraam s-a justificat şi de această dală: — «Am socotit că prin ţinutul acesta lipseşte frica de Dumnezeu şi voi fi omorît din pricina femeii mele.

Cu adevărat ca îmi este soră după tată. dar nu şi după mamă. iar acum mi-c soţie. Iar cînd m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu. ca să pribegesc, am zis către ea: «Să-mi taci acest bine, şi. în orice loc vom merge. *ă zici de mine: «mi-e frate!» Abimelec a făcui uitată înşelătoria, a

acordat lui Avraam dreptul de a locui în statul său, şi chiar i-a dăruit oi. boi, vaci. slugi şi slujnice. In plus i-a numărat o mie de arginţi pentru Sarra. pentru a răsplăti ruşinea pe care a suferit-o printre locuitorii Gherarei.

NAŞTEREA LUI ISAAC. Cînd A-vraam a împlinit o sută de ani i s-a realizat şi făgăduiala cerească: Sarra i-a născut un fiu. Beată de fericire, ridea toată ziua şi vroia, ca şi cei din jurul ei să se bucure. Alăptînd pruncul, nu putea să nu se mire şi-şi repeta în gînd: — «Cine ar fi putut spune lui Avraam că Sarra va hrăni prunci la sînuj său? Şi totuşi i-am născut fiu la bătrincţile sale!»

In amintirea fericitului eveniment a dat copilului numele de Isaac. care provine de la cuvîntul ebraic «a rîde». Copilul creştea văzînd cu ochii, iar după cîţiva ani se juca cu fratele său de sînge Ismael. Sarra se uita la aceste jocuri cu o nelinişte creseîndă. O urmărea gindul că după moartea lui Avram partea cea mai mare din avere va reveni lui Ismael ca prim născut, iar Isaac va trebui să se mulţumească cu resturile jalnice ale moştenirii.

Sub influenţa acestor frâmîntâri se aduna în ea ura faţă de sluga egipteană. Agar. şi faţă de copilul acesteia. Pînă la urmă a hotărît să scape de ei pentru totdeauna şi "i-a spus lui Avraam: - • «Izgoneşte pe roaba aceasta şi .pe fiul ci. căci fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor alături de fiul meu Isaac-!» Avraam s-a opus mult timp acestei cereri a soţiei sale. pentru că se ataşase sincer de tînăra egipteancă, iar pe Ismael îl iubea cu o adevărată dragoste părintească.

Cînd însă Dumnezeu s-a amestecat în această problemă şi a spus că pe Isaac. iar nu pe Isamel. l-a desemnai ca întemeietor de generaţii. Avraam cu inima îhsingerată a îndeplinit dorinţa Sarrei. A doua zi de dimineaţă i-a făcut să plece pe cei doi nefericiţi. I.e-a dat pîine şi ană in burduf, i-3

îmbrăţişat cu căldură sffituindu-i să se îndrepte spre Egipt, unde Agar avea rude.

Pribegia a fost lungă şi îndepărtată. Prin pustiurile neumblate li s-a termî-nat apa din burduf iar pribegit singuratici erau ameninţaţi să moară de sete. Agar 1-a lepădat pe Ismacl sub un copac şi s-a îndepărtat la o bătaie de arc. căci nu voia să se uite la chinurile dinaintea morţii fiului ci. S-a aşezat pe nisip întoarsă cu spatele Ia el şi a inceput să plingă cu înfocare. Atunci s-a arătat îngerul Domnului, i-a spus să-şi ia copilul şi a dus-o la o fîntînă. unde şi-au stins setea şi şi-au umplut burduful gol. Dumnezeu vroia să-1 ţină în viaţă pe Ismael, deoarece îl desemnase ca întemeietor al triburilor de arabi. Cei doi goniţi din casa lui Avraam fiind salvaţi, s-au gospodărit fericiţi pe terenurile pustii ale ţării. Ismacl a devenit un arcaş neîntrecut şi un norocos la vînătoare. Din cînd în cînd mai intra în solda egiptenilor, lu'ptînd în detaşamentele lor de mercenari. Mama i-a ales de soţie o egipteancă. Avraam nu s-a mai întîlnit niciodată ai fiul cel gonit*.

ISAAC PE ALTARUL DE JERTFE, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-l pună pe Avraam la încercare, să se convingă în ce măsură îi este credincios. I-a.ordonat deci să jertfească pe muli iubitul Isaac prin ardere. Avraam îşi pusese în unicul copil toate speranţele vieţii sale. Zguduit profund de porunca Domnului, a început totuşi să se pregătească, cu supunere, pentru jertfa cea grea.

S-a sculat noaptea fără să ştie Sarra. a strîns lemne pentru jertfa, a pregătit merinde şi luindu-şi fiul şi doua slugi.

* Arsbti Consideri pinâ în zilele de a/i ca ivi Utfi originea din Ismacl si cred că acesta vi mânu lui sini îngropaţi la Mecca sub piatra neagră Kaaba. ce reprezintă cel mai sfint lucru in cadrul islamului. Aceasta tradiţie a intr.it in textul Coranului.

a pornit la drum. A treia zi a ajuns la poalele unui munte. A ordonat slugilor sâ rămînă jos împreună cu asinul, iar el. împreună cu Isaac. s-a urcat pe virful muntelui.

A cerut fiului să care lemnele pentru foc. iar el ţinea într-o mînâ răşină aprinsă, iar în cealaltă un stilet ascuţit. Pe drum Isaac 1-a introbat: — «Tată! ...lată. foc şi lemne avem; dar unde-i oaia pentru jertfă?» Avraam i-a răspuns: — «Fiul meu. va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei sale!» Pe vîrful muntelui a făcut un altar din pietre, I-a legat pe Isaac înspâimîntat asezin-du-1 pe lemne. Apoi a ridicat stiletul pentru lovitură, dar Dumnezeu prin îngerul său. în ultima clipă, i-a oprit mîna blagoslovindu-l pentru că s-a supus ordinului său. a fost gata sâ-şi jertfească propriul şi unicul fiu.

Drept mulţumire 1-a asigurat încă o dată pe Avraam că urmaşii săi vor fi atit de numeroşi, cîtc stele pe cer şi fire de nisip.în marc. Chiar in acel moment un berbec rătăcit s-a încurca; cu coarnele în mărăcini. Avraam 1-3 jertfit lui Dumnezeu, in locul lui Isaac. şi apoi a făcut calea întoarsă spre casă.

MOARTEA SARREI. In înţelegerea pe care a avut-o cu regele al ia t A bimelec Avraam obţinuse învoirea sâ-şi pască turmele şi să se folosească de fîntinile din ţara acestuia. Această ţară insă prea mult ii amintea de momentele triste, legate de pierderea iubitei Agar şi a primului său născut. Ismael. S-a mutat în Hebron. unde cîndva. în cîmpia Mamvri. sub stejarii umbroşi, ii mersese atit de bine. Acolo însă. spre marea lui durere, a murit Sarra Avea o sută douăzeci şi şapte de ani şi cu siguranţă că la moartea ei au con-iribuit şi oboselile călătoriei indepăr-tate.

Avraam s-a dus la regele hitiţilor de aici şi închinindu-i-se i-a cerul voie să-şi îngroape soţia iubită în pămintul lui. Regele 1-a primit cu bunăvoinţă >i

i-a oferit loc în cimitirul hitit. Lui Avraam nu-i convenea însă acest lucru din cauza religiei. îi era teama ca nu cumva folosirea cimitirului comun să fie interpretată de hitiţi ca o expresie a subordonării lui regelui hitit.

Avraam era legat de libertatea vieţii de păstor şi îşi păstra cu străşnicie independenţa lui tribală şi religioasă. De aceea a refuzat locul oferit în cimitirul hitit şi 1-a rugat pe. rege să intervină pe Iîngă hititul bogat pe nume Efron, care avea o grotă. Mac-pela, tocmai bună pentru un cavou de familie. Efron s-a dovedit a fi un om cu un suflet larg şi a vrut să i-o dăruiască, însă Avraam nu a acceptat şi s-a încăpăţînat să-i plătească. Pînă la urmă a obţinut-o pentru patru sute de sicii de argint.

Sarra a fost îngropată în grotă cu un ritual specific de înmormîntarc. Au participat mulţi hitiţi. în rîndul cărora Avraam se bucura de un mare respect. Grota Macpcla lingă Mamv'ri a devenit mormîntul de familie al primilor patriarhi, locul de odihnă veşnică a lui Avraam. Isaac şi lacob. -

CUM L-AU CĂSĂTORITPE ISAAC. Avraam înainta în vîrstă şi venise timpul să se gândească la o soţie pentru Isaac. Ea nu putea în nici un caz să fie hitită sau dintre locuitoarele Ca-naanului. căci ar fi adus in casă sînge străin şi zei străini. Datorită neguţătorilor călători Avraam a aflat că în Haran trăieşte familia fratelui său Na-hor. Numai acolo, printre rude. trebuia să se caute o soţie corespunzătoare pentru fiul său. Avraam a chemat la el o slugă credincioasă şi i-a încredinţat sarcina sâ-i caute soţie lui Isaac. I-a dat pentru drum zece cămile împreună cu slugile necesare şi I-a încărcat cu daruri bogate, pentru logodnică şi familia ei.

După o călătorie îndelungată prin regiunea Eufratului, caravana s-a oprit la o fîntînă lîngă oraşul Haran. Călătorii erau obosiţi. Cămilele au înge

nuncheat, aşteptînd să Ile adăpate. Era spre scară, ora la care femeile veneau la fîntînă după apă. Sluga lui Avraam se gîndi în sinea lui că va alege ca mireasă pentru Isaac pe.acea fată. care îi va da mai repede să bea.

Soarele se lăsa spre asfinţit, lumina căpătase o strălucire roşic-aurie. Dinspre .oraş veneau grupuri de tinere fete vorbind şi rîzînd vesele. Printre ele era o fată deosebit de frumoasă la chip şi trup. Ţinea ulciorul pe umăr şi păşea cu o atît de inegalabilă eleganţă, încît ochii tuturor oamenilor se umpleau de admiraţie la vederea ei.

Trimisul lui Avraam i s-a înclinat cu politeţe şi a rugat-o sâ-i dea apă să bea. Răspunzîndu-i printr-un surîs a-mabil. fata i-a umplut repede cu apă o cană şi i-a întins-o. Apoi fără să stea la îndoială s-a apucat repede să umple găleţile cu apă şi să adape cămilele. A făcut toate acestea cu o îndemînare atît de gospodărească. încît solul a prins imediat o mare simpatie pentru ea. A întrebat-o curtenitor cum o cheamă şi a cui fată este. Şi spre uimirea lui a aflat că o cheamă Rebeca şi că este fata lui Batuel şi nepoata lui Nahor.

Şi se gîndi trimisul că Dumnezeu în marea lui bunăvoinţă a făcut astfel încît chiar lîngă poarta oraşului să se întîlneascâ cu o fată a terahizilor. Nu mai avea nici o îndoială că a găsit pentru Isaac soţia mult visată. înzestrată cu toate calităţile, pe care le cerea Avraam de la viitoarea lui noră: frumuseţe, caracter dulce şi hărnicie.

Tcrminînd cu treaba. Rebeca i-a invitat pe călători să Înnopteze sub acoperişul părinţilor ei. promiţîndu-le chiar că în grajd se va găsi loc şi hrană pentru cele zece cămile. Atunci solul, captivat cu desâvîrşire de bunătatea tinerei fete.a scos din tolba de călătorie cercei şi brăţări din aur curat şi cu faţa plină de recunoştinţă i lc-a înmuiat.

Surprinsă Rebeca s-a uitat cu mirare la obiectele strălucitoare, căci nu era

56

sigură, dacă poate sau nu să primească un dar aşa de preţios. Feminitatea a fost însă mai puternică, şi printre strigătele de încîntare ale celorlalte fete, s-a împodobit cu bijuteriile. Apoi a fugit acasă să se laude cu darurile primite şi să anunţe familia de sosirea solului.

In întîmpinarea oaspetelui a ieşit fratele ei Laban. L-a condus în casă, i-a dat apă să se spele, iar cămilele le-a dus în şură unde le-a scos şeile şi le-a dat de mîncare. între timp în casă se pregătea masa şi oaspetele a fost invitat să se aşeze. Solul însă n-a vrut să mănînce pină nu va spune cu ce misiune a venit. Le-a povestit despre Avraam şi fiul său Isaac, despre averea lor mare iar la urmă le-a/ prezentat darurile aduse: vase din aur şi argint, ţesături minunate şi multe alte obiecte preţioase. Gazdele se uitau cu încîntare la darurile bogate, atunci peţitorul s-a închinat şi a cerut mina fetii pentru Isaac.

Părinţii au fost bucuroşi pentru a-ceastă legătură, însă. contrar obiceiului împămîntenit, hotărîrea definitivă depindea de fată însăşi. Rebcca. chemată în casă şi întrebată, dacă vrea să se ducă într-o ţară străină, ca să se căsătorească cu un bărbat necunoscut, a răspuns scurt şi hotărît: «mă duc».

Rebecăi i-au dat pe drum o slugă şi pe doica ci. Apoi femeile au fost urcate pe cămile, şi caravana, în plîn-sete şi despărţiri înduioşătoare, a pornit-o spre Canaan.

Isaac ardea de nerăbdare aşteptînd caravana cu logodnica sa. în repetate rinduri, ieşea în drum şi, punîndu-şi o mînă streaşină la ochi. îşi încorda privirea să vadă dacă nu cumva apare la orizont.

într-o zi. pe vreme de scară, a auzit clinchetul clopoţeilor de aramă, iar după cîteva momente din norul de praf a început să se desprindă şirul cămilelor ce mergeau în pas leneş. Cum stătea aşa şi încerca să recunoască dacă sint ei. Rebcca l-a zărit şi a între

bat pe peţitor: — «Cine este omul acela, care vine pe cîmp în întîmpinarea noastră?». — «Acesta-i stăpînul meu!» — a răspuns sluga lui Avraam.

Fata s-a dat imediat jos de pe cămilă, şi-a acoperit faţa cu un văl. cum era obiceiul pentru logodnice şi se opri cu modestie în faţa viitorului soţ. Fericit, luînd-o de mînă. Isaac a condus-o în cortul mamei sale Sarra, simbol că de acum înainte soţia lui va fi mama neamului, iar apoi. conform tradiţiilor străvechi, a avut loc sărbătorirea căsătoriei tinerei perechi.

Fiul lui Avraam îşi iubea soţia atît de fierbinte, încît s-a mîngîiat de pierderea mamei sale.

AVRAAM SE CĂSĂTOREŞTE A DOUA OARĂ. Avraam se săturase de viaţa de văduv. Simţind în el noi forţe tinereşti, a hotărît să se căsătorească a doua oară. luînd de soţie o femeie pe nume Chetura. A avut cu ea şase fii. iar apoi o mulţime de nepoţi. Aceşti moştenitori numeroşi, din a doua căsătorie, puteau să. încurce într-un mod neaşteptat problemele moştenirii. Isaac a cerut să i se asigure dreptul de prim născut înaintea morţii tatălui, pînâ ce nu va fi prea tîrziu. Avraam era destul de necăjit de certurile familiale existente, însă pină la urmă a trebuit să recunoască dreptatea lui Isaac. Nu se putea neglija legea1" neamului străbun de a nu se diviza averea. Moştenitorul principal putea să fie numai fiul prim născut. Cu inima îndurerată a hotărît să-şi îndepărteze fiii şi nepoţii din a doua căsătorie. Le-a făcut daruri bogate, sfătuindu-i să meargă spre răsărit de Canaan, unde se puteau găsi încă uşor păşuni libere şi să înceapă o viaţă nouă. Acolo, cu timpul, din sîngele lor au răsărit noi triburi care, deşi se trăgeau din Avraam. au rămas străine şi duşmane triburilor Iui Isaac.

Avraam a murit cînd avea o sută şaptezeci şi cinci de ani. A fost îngropat alături de Sarra în grota cumpărată.

5?

/

de la hititul Efron. La înmormlntarc a venit din îndepărtatele pustiuri Is-mael, fiul nefericitei Agar.

GEMENII LUI ISAAC Şl AI RE-BECÂI. Isaac şi Rebcca se iubeau foarte mult. tn casă însă se lăsase tristeţea, deoarece după douăzeci licării de căsnicie nu aveau nici un copil. Pină la urmă. Dumnezeu a asculuu de rugăciunile lor fierbinţi, şi Rebcca a simţit că dorinţa se va îndeplini. Isaac avea şaizeci de ani, cînd s-au născut gemenii. Primul care a văzut lumina zilei a fost Isav şi de aceea a fost considerat ca prim născut. Pe cel dc-al doilea l-au denumit lacov, ceea ce se poate traduce prin «Ţine călcîiul». deoarece îl ţinea pe fratele său de călcîi în timpul naşterii*.

Fraţii nu semănau de loc unul cu altul şi niciodată nu s-au împăcat. Rebeca se plîngea că încă in pîntcccle ci se certau, iar cînd au crescut era greu de crezut că sint gemeni.

Isav era îndesat şi lat în spate, roşcat şi păros pe tot crrpul. .Se caracteriza prin fanfaronadă şi bravură, îi plăceau glumele tari şi trăia cu plăcere printre .slugi. Credea uşor. avea un suflet bun şi naiv. insă putea foarte repede să se înfurie devenind periculos.

Toată ziua hoinărea prin împrejurimi, vînind animale, sau mergea pe păşuni unde se hîrjonea cu ciobanii. Nu ţinea de. loc la înfăţişarea lui exterioară, umbla neglijent, iar hainele lui îmbibate de sudoare miroseau a ţarină şi capre. Viaţa însemna pentru el spaţii intinse. soare, libertate. Niciodată nu şi-a bătut capul cu ce va fi miine. Cînd se întorcea acasă de prin hoinăreli, nu se îngrijea de gospodărie. Cind era flămînd. se.aşeza să mănînce; cînd îi era sete, bea; cînd se scula somnoros, se culca din nou şi dormea.

* «A ţine de câlcii» însemna la ebrei «a elimina», «a înlătura» pe cineva, «a dobindi prioritate asupra cuiva».

CU de deosebit de acesta era lacov! Totdeauna mergea numai pe cărări bătătorite şi se învîrlea prin gospodărie, într-un cuvînt. era un exemplu de fiu harnic şi ascultător. Isav ii considera neputincios şi se purta cu el cu un uşor dispreţ. Nu îşi dădea scama însă cit de rafinat şi de dibaci era de fapt acest băiat al mamei. Bătrînul Jsaac avea însă o slăbiciune deosebită pentru Isav. Desigur că era cucerit de îndc-mînarea cu care vîna şi de forţa fizică a acestuia. Acestea erau nişte atribute masculine, care îi aminteau de strămoşii din perioada vieţii nomade. Isav pe de altă parte îşi iubea tatăl în felul său. cu o afecţiune expansivă, îl distra şi înveselea, iar cînd se întorcea de la vînătoarc, întotdeauna îi aducea vîna-tul.

lacov în schimb era fiul iubit al mamei. Pe Isav ea ii considera prostănac, necizelat şi ii era puţin ruşine cu el. Numai ideea că acesta va deveni principalul moştenitor al neamului făcea să-i fugă somnul de pe gene. Se temea că el va risipi cu uşurinţă averea neamului, pe cîtă vreme lacov. neguţător şi chibzuit din fire, va primi nişte resturi amărîtc din moştenire.

Zile şi nopţi de-a rîndul işi bătea capul cum să înlăture nefericirea şi să îndrepte lucrurile în aşa fel incit să obţină pentru lacov. dreptul de prim născut.

PENTRU UN BLID DE LINTE, tn-tr-o zi lacov stătea lîngâ foc şi fierbea linte. Atunci a apărut Isav şi 1-a rugat să-i dea să mănînce. Era obosit şi flămînd ca un lup. Toată ziua fusese la vinătoare, dar se întorsese cu mina goală. Cînd era flămînd însă, trebuia să.mănînce imediat, aceasta fiindu-i obişnuinţa. lacov nici nu se gîndea să împartă mîncarea gătită. Isav.trăgea pe nas cu lăcomie aroma îmbietoare şi cerea de mîncare tot mai.insistent.

Atunci fratele 1-a întrebat ca în glumă: — îmi vinzi, pentru blidul meu de linte, dreptul tău de prim născut'.1;

I

— Iţi vlnd! — a răspuns Isav fără să se mai gîndeascâ.

— Juri? — Jur! a răspuns uşuraticul. Nu se

gîndca la nimic in timpul ăsta. De cite ori nu i se întîmplase să jure şi să înjure cind era cuprins de vreo pasiune; ăsta era doar obiceiul păstorilor şi vînăto-rilor. Cînd vroiau sâ-şi exprime sentimentele lor. nu puteau să-şi ţină limba in frîu. tnsă pentru lacov jurămînlul craTun lucru sfînt şi irevocabil, şi considera deci că obţinuse pentru sine dreptul primului născut.

Isav a început imediat sâ măninec cu lăcomie fără să-şi dea scama de loc ce urmări mari va atrage după sine nechibzuinţa sa.

DURERILE ŞI NECAZURILE LUI ISAAC. Teritoriul Hcbronului. unde Isaac locuia de atiţia ani, a fost lovii de secetă şi foamete. S-a hotărîl deci să plece în ţara lui Abimclce. regele Gherarei şi cîndva prietenul lui Avraam. Cînd a ajuns aici. băştinaşii nu aveau cuvinte să-şi exprime îneîntarea faţă de frumuseţea Rebccâi. Tcmîndu-sc sâ nu fie omoril iar soţia lui să fie luată cu forţa, spunea peste tot că este sora lui.

Se intimplă însă. că o dată regele Abimclce. uitîndu-se pe fereastră, să se mire foarte mult. ii văzu pe Isaac că se tachina cu Rcbcca nu aşa cum se tachinează de obicei un frate cu soră. L-a chemai la el şi i-a spus: «Adevărat c că-i femeia la? De ce dar ai zis: «Accasla-i sora mea?» Isaac s-a ruşinai şi i-a răspuns: «Pentru că mă temeam să nu fiu omoril din pricina ci». Regele se uită la el cu severitate şi ii spuse: — «Pentru ce ne-ai făcui asta ? Puţin a lipsit ca cineva din neamul meu să se fi culcat cu femeia ta şi ne-ai fi făcut să săvîrşini păcat.»

Cu toate acestea îi iertă lui Isaac greşeala aşa cum l-a iertat la timpul lui şi pe Avraam:anunţă însă populaţiei că cine va îndrăzni să atingă de Rc

bcca va primi pedeapsa cu moartea Isaac creştea vite în regiunea Gherarei şi pentru prima dată începu să se ocupe de agricultură. Ii mergea din plin şi nu o dată i se întîmplă să strîngâ recolte foarte bogate. în curind deveni un om foarte bogat, cu numeroase turme de oi şi vite şi slugi nenumărate. Acest lucru a trezit invidia populaţiei locale. Păstorii din Gherara începură să se certe şi sâ se bată cu el pentru fintina săpată cîndva de Avraam.

Isaac începu să, se mute din loc in loc, însă cum săpa o nouă fînlînă. răufăcătorii i-o acopereau cu nisip. Pînă la urmă a hotărît să se mute la Bcer-Şeba. unde a ridicat un. altar Domnului. Veni la el aici Abimelcc împreună cu un prieten şi cu conducătorul trupelor sale. pentru a-i cerc iertare pentru necazurile suferite.

Isaac i-a întrebat cu amărăciune: — «La ce aţi venit la mine. voi care

mă urîţi şi m-aţi alungat de la voi?» I.a aceasta Abimclce i-a răspuns:

— «Am văzul bine că Domnul este cu line. şi am zis să facem cu tine jură-mînt şi sâ încheiem legâmînt cu tine. Cu Iu să nu faci nici un rău, cum nici noi nu.nc-am atins de tine. ci ţi-am făcut bine şi te-am scos de la noi cu pace. şi acum eşti binecuvîntat de Domnul!» Astfel se încheie noua alianţă între ebrei şi regele local.

Isaac le pregăti un ospăţ, iar după ce au mîncat şi au băut. Ic-a dat drumul în pace să se întoarcă acasă.

VICLEŞUGUL REBECĂI Şl AL LUI IACOV. Isaac îşi pierdu la bătrîneţc vederea incit nici pe cei mai apropiaţi nu îi mai recunoştea, tn plus avea necazuri cu Isav, care îşi luase două soţii hitite. fără să mai ţină cont de tradiţia tribală şi fără să respecte puritatea sîngclui neamului. Cu toate acestea nu a încetai să-l iubească şi să-! coasiderc în continuare ca fiu prim născut.

O dată îl chemă la el şi îi spuse: — «lată, eu am îmbătrînit şi nu şl iu ziua

59

morţii mele. Ia-ţi, dară, uneltele tale: tolba şi arcul, şi ieşi la cîmp şi adu-mi ceva vi nat; Să-mi faci mîncare, cum îmi place mie, şi adu-mi să mănînc, ca să te binecuvînteze sufletul meu pînâ nu mor!»

Isav o porni fără zăbavă la vînătoare. pentru a îndeplini dorinţa bâtrînului său tată. Discuţia a fost auzită Insă de .Rebeca, în mintea căreia a şi încolţi) un plan viclean. Folosindu-se de absenţa lui Isav, a hotărit să-1 prezinte în locul lui pe lacov şi să obţină pentru el. de la soţ, binecuvîntarea ţarc se acordă numai primului născut.

Cînd lacov află de înşelătoria pusă la calc se înfricoşa şi protestă: — «Isav. fratele meu. e om păros, iar cu n-am pâr. Nu cumva tatăl meu să mă pipăie şi voi fi în ochii lui ca un înşelător şi in loc de binecuvînlare voi atrage asupră-mi blestem».

Rebeca a împrăştiat temerite fiului, ccrîndu-i să-i aducă doi iezi. Din ei a preparat mîncarea, 1-a îmbrăcat pe lacov în mantia lui Isav, pentru a se simţi mirosul de cîmp. iar mîinile şi gîtul i Ie-a înfăşurat în pieile iezilor, lacov îmbrăcat astfel s-a dus înaintea lui Isaac şi dîndu-sc drept Isav, i-a întins mîncarea. Tatăl orb se minună, că primul său născut se întoarse atit de repede de la vînătoare şi pentru a se convinge că nu este nici o greşeală ii atinse pe lacov cu mîna. — «Glasul este al lui lacov — murmură — dar mîinile ale lui Isav». După ce a mincal şi a băut, din nou începu să se îndoiască. Ceru să fie sărutat de aşa-zisul Isav şi se linişti cînd simţi mirosul hainelor îmbibate cu sudoare.

Fericit, spuse: — «lată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui cîmp bogat, pe care 1-a binecuvîntat Dumnezeu! Apoi trecu imediat la acordarea bine-cuvîntării. prin care îl declara fiu prim născut şi principal moştenitor.

Cînd Isav s-a întors de la vînătoare, a aflat în ce mod josnic a fost lipsit de moştenire. Binecuvîntarea părintească era un act mistic şi cu o putere de

acţiune irevocabilă, chiar dacă fusese obţinut prin vicleşug. Isaac şi Isav nu mai puteau acum să schimbe faptul împlinit. Isav cuprins de o furie nc-stăpînită ameninţă că îl va omorî pe lacov. Totuşi din dragoste pentru tatăl iubit se înarma cu răbdare şi hotărî să împlinească ameninţarea abia după moartea bâtrînului.

SCARA LUI lACOV.Tcmîndu-sc pentru viaţa lui lacov. Rebeca îi spuse: — «Iată. Isav, fratele tău, vrea să se răzbune pe tine. omorîndu-tc. Acum dar fiul meu, ascultă povaţa mea şi. sculîndu-te. fugi la Haran. în Meso-potamia, la fratele meu Laban. Şi stai la el cîtva timp, pînă se va potoli mînia fratelui tău. Şi pînă va mai uita el ce i-ai făcut. Atunci voi trimite şi te voi lua de acolo». j

Lui Isaac, de asemenea, îi convenea ca lacov să plece în Haran. Acolo putea sâ-şi găsească o tovarăşă de viaţă în rindul neamurilor şi să evite greşeala pe care a făcut-o Isav căsâ-torindu-sc cu hitite. După cum se vede bătrînul tată îl iertă deja impostura, deoarece la despărţire îşi luă cu căldură rămas bun de la el şi îl binecuvîntă pentru drum.

lacov plecă la acest drum îndelungat ca un umil pelerin, doar cu o traistă pe umăr şi cu bastonul în mîna dreaptă. Trebui să plece din tabără noaptea pe furiş, deoarece numai atunci Isav dormea în cortul său. Tot drumul l-a făcut J pe jos dormind sub cerul liber.

fntr-a zi cînd se lăsa scara, îşi puse o piatră drept câpălîi şi adormi, fiind obosit de o zi întreagă de marş. In timpul somnului avu un vis ciudat: se făcea că venea o scară, care se întindea pînă sus în cer; îngerii se suiau şi pogorau pe ea, iar în capul scării se arăta Domnul care îi vorbi cu multă blîndeţe: «Eu sînt Domnul Dumnezeul lui Avraam. tatăl tău. şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi, ţi-1 voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea

60

Visul lui lacov. Miniatură franceză de la începutul secolului al XVI-lea

61

RAFAEL Şl BAITAZAR PEfcUZZI — Vitul lui loco*

pămîntului si iu le vei întinde Iu apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi... lată. eu sini cu tine...»

Diminea|a. după ce se trezi, lacov îi jură lui Dumnezeu câ-l va recunoaşte drept Domnul său şi ii va da a zecea parte din toate cele avute dacă ii sa feri de toate primejdiile, dacă ii va da piinc să măninec şi dacă ii va permite să se întoarcă la casa părintească. Drept amintire a viziunii neobişnuite, avute atunci, a aşezat o piatră sfintâ pe care a uns-o cu ulei. iar locul unde a tăcut alianţa cu Dumnezeu 1-a denumit Betel. ceea ce înseamnă «casa lui Dumnezeu».

CUM LABAN Şl IACOV S-AU ÎNŞELAT RECIPROC, lacov ajunse la Haran pe inserate. La poarta oraşului lingă fintină se adunaseră păstorii, pentru a-şi adâpa vitele, lacov ii întrebă, dacă îl cunosc pe Laban. nepotul lui Nahor.

Tocmai in acest moment apăru o păstoriţă incintâtoare care mina o turmă de oi. «lată pe lata lui. Rahila!» — ii răspunseră păstorii. La vederea verei sale se înduioşa şi cu lacrimi in ochi o sărută pe obraji. Rahila se întoarse acasă şi îşi anunţă- părintele de, venirea rudei. Laban veni intr-o fugă pină la fintină. îl îmbrăţişa cu căldură pe lacov şi-l luă acasă, la sine.

In timpul cinei îl iscodi intr-una despre Isaae şi Rebeca. iar după ce a aflat tot ce vroia. îşi întrebă nepotul ce vint ii aduce in Haran. lacov işi rugă unchiul să-l primească în casa sa ca slujitor. Laban. fiind om practic, îşi întrebă nepotul ce răsplată ii va cere. Discuţia dintre ei doi era ascultată cu aviditate de ambele fiice, care se uitau pe furiş la vărul lor. lacov. se uită la ele cu atenţie şi cintărea in minte un gînd. Fata mai mare. pe care o chema Lia. era bolnavă de ochi şi în general nu prea strălucea de frumuseţe. In schimb, cea mai mica. Rahila. era atit de frumoasă, că nu-şi putea deslipi ochii de ea.

In sfirşit tuşi. pentru a-şi da curaj, şi ii răspunse unchiului: — «Iţi voi sluji şapte ani pentru Rahila. fala la cea mai mică». La o asemenea prezentare a lucrurilor fără ceremonie Laban surise, şi pentru că înţelegerea i se părea favorabilă, a fost de acord cu plăcere.

lacov se ocupă in gospodăria unchiului său de paza vitelor. Acest lucru ii cunoştea foarte bine. iar turmele se înmulţeau ca niciodată. Cei şapte ani au trecui ca şapte zile. A sosit şi vremea să i se plătească pentru serviciu. Laban îl asigură pe lacov că îşi va menţine promisiunea şi la nunta Rahilei invită nenumăraţi oaspeţi. Nunta s-a desfăşurat cu marc veselie, fără să lipsească nici mincarea nici băutura, mesenii avînd de toate s-au distrai de minune.

La sfirşitul zilei, conform tradiţiei de nuntă, mirele intră intr-o cameră întunecata, unde socrul trebuia să-i aducă mireasa. Spre distracţia oaspeţilor, porni spre cameră cu un pas destul de nesigur, deoarece bâiise cam mult vin. Totul se desfăşură normal, aşa cum cerc tradiţia.

Dimineaţa cind se făcu lumină in cameră. lacov se trezi şi nu mică ii fu mirarea, cînd zări lingă el pe Lia in locul Rahilei. Dintr-o dală înţelese că Laban îl înşelase ruşinos, seâpînd astfel de fiica cea urită. Furios, se sculă din pat şi se duse la socru să-i ceară socoteală de toate astea.

Dar vulpoiul bătrîn nici că luă in scamă reproşurile şi cu faţa cea mai nevinovată din lume îi spuse: — «Aici la noi nu se pomeneşte să se mărite fata cea mai mica înaintea celei mariw. Răspunsul insolent îl lăsă perplex pe lacov. Cuprins de furie. Începu să ţipe. să ameninţe şi să facă o asemenea gălăgie. Încît casa se transformă in-tr-un. adevărat iad. Insă Laban nu se lăsă de loc impresionat şi cind ginerelui, obosit de atîtea reproşuri. îi scăzu un pic glasul, ii propuse să mai lucreze incâ şapte ani la el. şi abia atunci o va

63

primi pe Rahila. Ce putea să. facă sărmanul? Vrînd nevrînd trebui să accepte noua înţelegere, pentru a o căpăta pe Rahila cea mult dorită. De astădată. însă, ceru ca răsplata pentru munca viitoare, să-i fie dată înainte. Şi într-adevăr, căsătoria cu Rahila avu loc la o săptămînă după incidentul neplăcut.

Aşa se făcu că Iacov avea două soţii. Nici nu încape îndoială că o favoriza pe Rahila. iar cu Lia se purta vitregeşte. Acest lucru îl costă insă liniştea căminului, deoarece surorile geloase se întreceau care mai de care să obţină favorurile soţului şi de multe ori izbucneau certuri pentru aceasta.

In plus parcă soarta îşi rîdea de Rahila. Se dovedi a fi stearpă, în timp ce Lia, acea cenuşereasă a casei, în fiecare an îi aducea pe lume lui Iacov fii, ajungînd să-i dea patru moştenitori. Urîta nu mai cunoştea nici o limită. Cînd hrănea copiii, se. întrecea în laude neprecupeţind înţepăturile la a-dresa frumoasei, dar mult îndureratei surori. Rahila în durerea ei merse atît de departe. încît toată vina nefericirii o aruncă în spatele soţului. «Dă-mi copii, iar de nu, voi muri!» — ii strigă ea în disperare. Iacov se supără şi îi răspunse cu duritate: — «Au doară eu sint Dumnezeu, care a stirpit rodul pintecului tău?»

Rahila, nevăzind altă scăpare, hotărî pînă la urmă să se folosească de străvechiul obicei al poporului ei: alese o slujnică frumoasă, pe nume Bilha. pe care o dădu bărbatului ca ţiitoare.'

în curînd Bilha rămase însărcinată. Cînd trebui să nască*, Rahila o ţinu în timpul facerii pe genunchii săi. pentru a se împlini legea şi copilul slujnicii îl recunoscu drept propriul său copil. Astfel se născu un băiat pe nume Dan. Rahila strălucea acum de bucurie şi spuse în entuziasmul său: — «Dumnezeu mi-a făcut dreptate, a auzit glasul meu şi mi-a dat un fiu!» Iar cînd Bilha mai aduse pe lume încă un fiu, Rahila spuse cu uşurare: —

64

«Luptă dumnezeiască m-am luptat cu sora mea, am biruit şi am ajuns deopotrivă cu sora mea!».

în schimb acum Lia avea neplăceri, căci din senin încetă să mai nască ţi începu să piardă teren în duelul familial. Merse deci pe urmele surorii sale, şi alese pentru soţ o ţiitoare cu numele, sonor de Zilpa. Frumoasa concubină avea trecere in ochii lui Iacov şi îi născu în doi ani doi fii. Cît de fericită se simţea Lia că obţinuse superioritatea asupra surorii sale. — «Spre fericirea mea — spune triumfătoare. Mă vor numi fericită femeile».

Soarta vru ca fiul ei Ruben. cînd strîngea şi lega griul secerat, să găsească în mirişte o plantă deosebit de rară, mandragore, leac eficace împotriva sterilităţii. Repede, aduse mamei această plantă, pentru a naşte iarăşi fii. Indiscreta Rahila află imediat de aceasta, se duse fuga la Lia şi o. rugă să-i dea şi ei puţin din planta binefăcătoare, însă fericita posesoare a acestui leac nici nu se gîndea să-şi ajute sora şi o respinse cu bruscheţe: — «Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul? Vrei să ei şi mandragorele fiului meu?»

înfrîntă, Rahila plecă de la ea ruşinată şi începu să se îngrijoreze de viitor. Avea şi motive pentru aceasta, deoarece Lia mai născu încă doi fii şi o fată, aşa că la sfirşit se putea lăuda cu şase fii şi o fiică născuţi de ea, cît şi cu doi fii de la slujnica Zilpa. Se părea că acum Lia este de neînvins.

Dar iată că — minune — Rahila. ca şi cum ar fi început iar întrecerea cu sora ei, născu un fiu, pe care îl numi Iosif. Scăpă astfel de sterilitate. Oare cu ajutorul mandragorei, din care a putut probabil să ia într-un moment de neatenţie a surorii geloase?

Au trecut., a doua oara. cei şapte ani de slujbă şi Iacov se hotărî să se Întoarcă în Canaan. Se tîrgui cu Laban pentru o plată suplimentară drept recompensă a faptului că a fost atent şi a lucrat cu grijă pentru el. «Căci erau puţine (vite), cînd am venit cu, iar de

atunci s-au înmulţit şi te-a binccuvîn-tat Dumnezeu prin venirea mea». Laban căuta însă să se eschiveze. Strîns însă cu uşa, începu să se înmoaie, şi mai ales că trebuia să dea odată dreptate ginerelui.

Văzînd ezitările lui, Iacov ii propuse să-1 slujească în continuare, dacă acum. ca şi în viitor, îi yor. aparţine, lui toate caprele, oile şi berbecii cu blana .pestriţă sau tărcată. Laban rîse în barbă de naivitatea ginerelui său şi primi în grabă condiţia noii înţelegeri de angajare. In turmele lui predominau însă oile negre şi albe; cele pestriţe sau tărcate erau numai de sămînţă. Se bucură deci că se va folosi pe un preţ atît de mic de ajutorul lui Iacov.

Se înşelă însă amarnic in socotelile sule. uitînd că Iacov a suDt o dată cu singele mamei şi cunoştinţele de creştere a vitelor şi că se pricepea de minune la încrucişarea animalelor. Iacov stringea nuiele verzi, Ie cresta coaja şi scotea ftşii ca să se vadă dungi albe. Nuielile astfel crestate Ie punea in jgheaburile de adăpat. Oile, bînd apă, atîta se uitau la aceste nuiele că aduceau pe lume miei cu blana tărcată şi pestriţă.

Abia după mult timp observă Laban cît de mult se înmulţiseră exemplarele pestriţe, iar cele albe şi negre se topeau văzînd cu ochii. Se ajunsese pînă acolo că Laban sărăcise tot mai mult, iar Iacov se îmbogăţise.avînd turme nenumărate'de oi, berbeci şi capre, cît şi mulţi robi şi roabe, cămile şj asini de cărăuşie. Intr-un cuvînt Laban îşi găsise naşul. Desigur că acest lucru nu era pe placul fiilor.lui Laban. Văzînd că acest cumnat dibaci Ie jefuise aproape toată averea, începură să se vaiete şi să se plîngă cu aceste cuvinte: — «Iacov a luat toate cîte avea tatăl nostru şi din .alte tatălui nostru şi-a făcut toată bogăţia aceasta...»

Iacov în apărarea sa susţinea că Dumnezeu a vrut să-1 pedepsească pe Laban pentru şicanele sale şi de aceea a făcut să se înmulţească animalele tărcate şi pestriţe. — «Şi aşa a luat

Dumnezeu toate vitele de la tatăl vostru şi mi Ie-a dat mie», se justifica el in faa soţiilor.

Femeile, fiind. îndrăgostite de el, au fost de partea bărbatului în acest conflict de familie. Acum cînd Iacov le destăinui, în mare taină, că Dumnezeu i-a cerut să se întoarcă în Canaan, îl aprobară din toată inima şi totodată se descărcară de năduful pe care de mult & aveau faţă de tatăl lor: —

— «Oare n-am fost noi socotite de ci ca nişte străine, fiindcă el ne-a vîndui şi a mincat banii noştri? De aceea, toată averea, pe care Dumnezeu a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă dar acum toate cîte ţi-a zis Domnul!»

FUGA LUI IACOV. Supărarea şi încordarea deveneau din ce în ce mai insuportabile în casa lui Laban. Pe bună dreptate se temea Iacov că băieţii socrului său vor vroi să-i ia cu forţa averea pe care o cîştigase datorită ingeniozităţii şi muncii sale. Hotărî deci să plece pe neaşteptate din Haran. Nu ştia însă că Rahila se furişase în casa părintească şi îşi însuşise statuetele idolilor casei, care din vremuri străvechi aveau în paza lor pe terahizi.

Caravana lui Iacov era foarte mare: se compunea din cămile, asini de cărăuşie, oi. berbeci şi capre, două soţii. două ţiitoare şi unsprezece fii ai Iui. fără să mai punem la socoteală mulţimea slugilor împreună cu familiile lor. O astfel de caravană nu putea sa plece dm Haran fără să fie observată

Cu toate acestea Laban observă fuga abia a treia zi. Ui chemă lin in grabă şi în fruntea slugilor înarmate porni în urmărirea fugarilor. Pe drum însă, Dumnezeu îi ceru să nu îndrăznească să-i facă vreun rău lui Iacov şi să se ajungă la vărsare de sînge. Şapte zile a durat urmărirea; pînă în cele din urmă Laban îl ajunse pe Iacov pe muntele Galaad cînd acesta întindea corturile. Socrul înfuriat se apropie de fugar, care n aştepta în fruntea

65

oamenilor săi înarmaţi, şi ii spuse cu mustrare: — «Ce ai făcut? Pentru ce mi-ai furat inima şi mi-ai. luat fetele mele. ca şi cum le-ai fi robit cu sabia? Pentru ce ai fugit pe ascuns şi m-ai înşelat, in loc să mă înştiinţezi pe mine, care ţi-aş fi dat drumul cu veselie şi cu cîntări din timpane şi din harfă? Ba nu mi-ai îngăduit nici măcar să-mi sărut nepoţii şi fetele mele. Te-ai purtat, aşadar, ca un om fără de minte. Şi acum mina mea cea puternică ar putea să-ţi facă rău. .Dar Dumnezeul tatălui tău mi-a vorbit ieri şi mi-a zis: «Fe-reşte-te, nu cumva să vorbeşti lui Iacov nici de bine, nici de rău!» Să zicem c i ai plecat, pentru că cu mare aprindere doreai casa tatălui tău. Dar atunci de ce mi-ai furat dumnezeii mei?

Iacov se miră foarte mult, deoarece nu ştia nimic de furt. ti asigură că îl va pedepsi pe hoţ cu moartea, dacă va fi descoperit, şi permise.socrului, să facă un control în toată tabăra. La ban căută in corturile lui Iacov, Lia şi ale celoi două ţiitoare, iar la urmă se îndreptă spre cortul Rahilei. Vinovata ascunse imediat idolii in samarul cămilei şi se aşeză deasupra.

Lui Laban nici că-i trecu prin minte că idolii pot fi ascunşi într-un loc atît de nearătos şi fără îndoială că nici nu-i descoperi. Pe de altă parte Iacov se supără pe socru că îl urmărise cu atîta îndirjire şi că făcîndu-i controlul, îl înjosise, ti reaminti toate nedreptăţile pe care le suferise de la el în. timpul celor douăzeci de ani.de slujbă:

— «Dacă ai răscolit toate lucrurile din casa mea, găsit-ai oare, ceva din ale casei tale? — îi spuse cu mînie. — Arată aici înaintea rudeniilor tale şi înaintea rudeniilor mele, ca să ne judece ele pe amîndoi! Iată, douăzeci de ani am stat la tine:, oile tale şi caprele tale n-au lepădat; berbecii oilor tale nu ti i-am mtncat. Sflşiat de fiară, nu ţi-am adus: acestea au fost paguba mea. Din mîna mea ai cerut ceea ce se furase în timpul zilei şi în vremea nopţii. Ziua eram mistuit de căldură, iar

66

noaptea de frig şi somnul nu se lipea de ochii mei. Aşa mi-au fost cei douăzeci de ani in casa ta. Ţi-am slujit paisprezece ani pentru cele două fete ule tale şi şase ani pentru vitele talc. iar tu de zeci de ori mi-ai schimbat simbria. De n-ar fi fost cu mine Dumnezeul tatălui meu, Dumnezeul lui Avraam şi frica de Isaac, tu acum m-ai fi alungat cu nimic».

Laban susţinu în continuare că tot ce a luat Iacov, este în fond proprietatea lui. Cu toate acestea, renunţă să-şi urmărească mai departe drepturile şi se declară de acord cu plecarea ginerelui său spre Canaan. «Aceste fete sînt fetele mele, aceşti copii sînt copiii mei, aceste vite sînt vitele mele, şi toate cîte le vezi sînt ale mele şi ale fetelor mele. Cum dar aş fi putut eu să fac astăzi ceva împotriva lor. sau împotriva copiilor, pe care i-au născut ele?» ti propuse lui Iacov să Încheie un legămînt şi ca semn al înţelegerii au adunat pe muntele Galaad o movilă de pietre. Laban a numit această movilă Iegar-Sahaduta, iar Iacov, Oalaad. Cu această ocazie Laban spuse: «Movila aceasta este astăzi mărturie între mine şi între tine... Iată movila aceasta şi stîlpul, pe care l-am pus între amîndoi, este mărturie între mine şi-tine. Căci nici eu nu voi trece spre tine şi nici tu nu vei trece spre mine, de la această movilă, cu gînd rău. Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Nuhor, Dumnezeul părinţilor lor să fie judecător între noi!». După ce au luat masa împreună, Laban şi-a sărutat fiicele şi nepoţii şi, împreună cu fiii, s-a înapoiat acasă.

IACOV SE IA LA TRÎNTĂ CU DUMNEZEU. După ce a trecut graniţa Canaanului, Iacov şi-a întins tabăra într-un loc denumit Mahanaim (Tabere). De la populaţia băştinaşă a aflat lucruri neliniştitoare despre fratele său Isav. Acesta se aşezase lingă Marea Moartă în ţinutul Seir, sau «stufos», «plin de copaci», unde a devenit stă-

REMBRANDT — lacov in lupta cu ingtrul

DELACROIX — focov tuptind cu îngtrul

pinul (arii denumite Edom. El se ocupa in special de vlnătoare în regiunile sălbatice de munte, dar şi de tilhărie. dacă se iveau cumva ocazii. Desigur, acest lucru nu-i adusese o faimă prea bună printre localnicii canaanieni aşezaţi în cîmpie.

. Ştirile aflate nu prevesteau nimic bun pentru Iacov şi de aceea inima i se strîngea de frică. Nu se ştia cu conştiinţa curată şi pe bună dreptate considera că fratele său nu uitase nedreptăţile suferite cu douăzeci de ani în urmă.

Iacov trimise o solie cu rugăminte de iertare, dar cînd trimişii se întoarseră şi-i dădură de veste că Isav vine în întimpinarea lui cu o ceată de luptători înarmaţi, s-a înspăimintat şi a început să se roage, lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: «Izbăveşte-mâ Doamne din mîna fratelui meu, din mina lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină şi să mă omoare pe mine şi pe aceste mame cu copiii lor cu tot. Căci iu ai zis: îţi voi face bine şi voi' înmulţi neamul tău ca nisipul mării, cit nu se va putea număra din pricina mulţimii».

Apoi luă toate mijloacele de prevedere, pentru a se asigura faţă de un eventual atac al fratelui său. Asinii, bou. cămilele, oile şi oamenii au fost împărţiţi în două grupe pentru a avea timp să fugă, dacă una dintre ele ar fi fost atacată. Pe de altă parte a hotărît să4 cucerească pe Isav cu daruri bogate. «Voi îmblînzi faţa lui — îşi zicea — cu darurile ce-mi merg înainte, şi numai după aceea voi vedea faţa lui, şi aşa poate că mă va primi». Luă din caravană două sute de capre, două sute de ţapi, două sute de oi, două sute de berbeci, treizeci de cămile cu puii lor, patruzeci de vaci, douăzeci de tauri, douăzeci de măgari şi zece măgăriţe. Această turmă uriaşă a împărţit-o în trei părţi egale şi le-a trimis pe fiecare la un .interval egal de timp, pentru a-şi îmbuna treptat fratele.

Iacov şi-a petrecut noaptea în tabără, vreme in care i s-a intîmplat o minune

deosebită. Visă că se luă la trîntă cu Dumnezeu. «Nu te las pînă nu mă vei binecuvînta», ii spuse cu îndrăzneală, ca şi cum ar fi avut de-a face cu cineva egal cu el. Se luptă cu Dumnezeu din toate puterile şi pînă .la urmă nu-1 lăsă pînă ce nu-i dădu binecuvântarea ca unui urmaş drept al lui Isaac.

Dumnezeu se luptă cu el pînă în revărsatul zorilor, iar cînd văzu că nu poate să scape din strinsoarea lui Iacov, îi atinse coapsa care se usca pe loc. Eliberîndu-se 0 blagoslovi şi îi zise ca de acum să poarte numele de «Israel», ceea ce înseamnă «cel care a luptat cu Dumnezeu». Trezindu-se dimineaţă, Iacov observă că şebioapătă de un picior. Cu toate acestea îşi simţi sufletul întărit, deoarece întîmplarea din timpul nopţii îi spulberă toate îndoielile şi ezitările, care de mult timp ii otrăveau viaţa.

Dreptul primului născut, cucerit pe nedrept, a fost legalizat prin binecu-vintarca lui Dumnezeu, care în plus îl desemnă ca părinte al neamului, care trebuie să domnească peste alte popoare. Locul unde s-a intîmplat acest lucru Iacov 1-a denumit Peniel sau «Faţa lui Dumnezeu», iar fiii lui Israel, drept amintire a acestui eveniment, nu mănîncă nici pînă în ziua de azi muşchiul de pe şold de la animalele tăiate.

ÎNTlLNIREA CU ISAV. în sfîrşit apăru Isav în fruntea luptătorilor săi. Iacov însă, cu toată binecuvîntarea dumnezeiască, se temea de o capcană. La vestea că fratele .său este pe aproape, într-o grabă febrilă îşi împărţi familia în trei grupe. In frunte le puse pe cele două ţiitoare cu copiii, pe urmă a trimis-o pe Lia cu copiii ei iar la urmă de tot i-a aşezat pe Rahila cu Iosif, deoarece pe ei îi iubea cel mai mult. Se convinse în curind că familia nu a suferit nici un rău. Atunci abia avu curajul să se apropie de frate şi cu cea mai mare umilinţă i se închină de şapte ori pînă la pămînt.

69

Se dovedi însă că Isav uitase do vechile răfuieli. Cu o revărsare de sentimente îl strinse pe Iacov în braţe şi plînse de bucurie ncstâpînită. Cînd Isav observă grămada de femei si copii, nu putut să-şi asundă mirarea şi trebui să se asigure că aceasta este în adevăr familia fratelui său. «Copiii, cu care a miluit Dumnezeu, pe robul său» — îi explică Iacov, şi abia atunci (iitoarele cu copiii şi slujnicele au venit mai aproape şi s-au închinat. Isav observă, de asemenea, abia acuma turmele uriaşe pe care Iacov le mîna înaintea sa. «Ce sînt aceste turme pe care le-am întîlnit?» — a întrebat, iar cînd Iacov i-a răspuns de îndată că sînt pentru el, mult timp nici n-a vrut să audă. despre un asemenea dar. Aceste bogăii le-a primit abia după multe insistente, ba mai mult, îşi invită fratele în cuibul său din vîrful muntelui, propunîndu-i să facă împreună drumul mai departe. Iacov însă tot nu-1 credea pe Isav.

Formal a acceptat invitaţia, insă s-a scuzat cu abilitate că nu poate să călătorească împreună, deoarece el trebuie să se deplaseze mult mai încet şi să facă popasuri mai îndelungate, ca să nu-şi obosească animalele şi din această cauză să nu sufere pierderi importante în turme. A promis însă că va merge pe urmele fratelui şi că îi va face o vizită in tinutul Seir.

CUM ŞI-AU RĂZBUNAT SORA FIII LUI IACOV. Iacov a aşteptat ca Isav si o cotească în direcţia Edomului. şi imediat a şi luat-o pe alt drum. In grabă a traversat riul Iordan şi a ajuns la oraşul Sichem.

Regele local, Hemor. i-a permis să se aşeze in (ara sa pentru totdeauna, Iacov primind în acest scop o bucată de pămint pe care şi-a întins corturile. Nu după mult timp se tntîmplă un accident, care îi încurcă planurile. Iată că Sichem, fiul cel mai mare al regelui, i-a răpit pe fiica sa Dina. care ieşise

să vadă fetele care locuiau în acea regiune, şi a necinstit-o. Tînărul prinţ, se vede treaba că nu era chiar atît du netrebnic, deoarece îi căzu dragă victima şi fu gata să se însoare cu ea. Imediat veni la Iacov împreună cu tatii său. pentru a cere mina ei.

Feciorii lui Iacov lucrau atunci Ia cîmp şi cînd s-au întors, aflînd de purtarea prinţului, s-au mimat tare. Răpirea sorei se considera atunci ca .o jignire nemaipomenită, care, după obiceiurile deşertului, numai o vărsare de sînge o putea şterge. Terahizii erau păstori mîndri, care iubeau libertatea. Nu-i înţelegeau pe cei din oraş, la care demnitatea, sentimentul onoarei şi al solidarităţii de rasă nu mai erau atit de mult preţuite. Văzînd supărarea fiilor lui Iacov, regele Hemor s-a întristat mult şi luînd un ton de umilinţă le spuse: — «Sichem, feciorul meu s-a lipit cu sufletul de fata voastră. Daţi-o dar lui de femeie — se rugă de ei — şi vă încuscriţi cu noi. Măritaţi-vă fetele voastre cu noi şi fetele noastre luaţi-le pentru feciorii voştri. Şedeti la un loc cu noi: acest pămint larg vă e la înde-mînă, ca să vă aşezaţi intr-însul, să faceţi negoţ Şi să vă agonisiţi din el moşie». Iar Sichem, pocăit, a adăugat şi el: — «Orice veţi cere, voi da, numai să aflu bunăvoinţă la voi. Cereţi de la mine un mare preţ de cumpărare şi darurile cele mai mari şi vă voi da cît veţi zice, numai daţi-mi fata mie de nevastă».

Cît depuţin îi Înţelegea regele Hemor pe păstorii ebrei, dacă a putut să le propună să se unească cu ei într-un singur popor! Iacov şi feciorii săi tocmai de asta se temeau ca de foc. Nu vroiau să se contopească cu oamenii şi religia locului, străină lor. Ţineau Ia puritatea tribală în aşa un grad, Incit se duceau după soţii pe un drum lung pînă la Haran, iar pe feciorii care îşi luau nevestele dintr-o rasă străină îi dispreţuiau ca pe nişte renegaţi.

Feciorii lui Iacov au pus o condiţie, care, după ei. ar fi fost pentru regele

70

Ilemor de neacceptat. Au cerut ca el insuşi, fiii lui şi toţi ceilalţi bărbaţi din neamul lor să se supună tăierii împrejur.

«Atunci vom da după voi fetele noastre, iar noi vom lua fetele voastre, ţi vom locui la un loc cu voi şi vom alcătui un popor. Iar de nu vreţi să ne ascultaţi, ca să vă tăiaţi împrejur, noi vom lua înapoi fata şi ne vom duce».

Cit de surprinşi au trebuit să fie, cînd regele a acceptat chiar, şi această condiţie. Într-adevăr, trebuia să fie foarte mare dragostea lui Sichem pentru Dina! S-a dovedit insă că regele se conducea in fond după nişte calcule mult mai practice. Cînd îşi convingea supuşii săi, să fie de acord cu ritualul tăierii împrejur. Ie-a spus printre altele: -- «Oamenii âceşlia sînt paşnici (...) Dar... numai aşa se invoiesc să trăiască cu noi şi să fie un popor cu noi, dacă şi la noi se vor tăia împrejur toţi cei de parte bărbătească, cum sînt ei tăiaţi împrejur. Turmele lor, vitele lor şi toate averile lor nu sînt, oare, ale noastre? Să le împlinim dar voia, iar ei să se aşeze printre noi».

Se părea că cearta se va termina printr-o împăcare. Bărbaţii din oraşul Sichem şi din împrejurimi au fost tăiaţi împrejur. Dar a treia zi, cînd din cauza rănii nevindecate stăteau fără putere prin case, fraţii Simeon şi Levi şi-au strins oamenii, i-au învins pe locuitorii oraşului Sichem, şi-au eliberat sora de la palat, iar concomitent ceilalţi fraţi au pustiit Împrejurimile oraşului, luînd in robie femei împreună cu copiii si toate vitele.

lacov nu a ştiut nimic de acest complot, şi de aceea fapta atlt de sîngeroasă a fiilor 1-a îndurerat profund. Che-mîndu-i la el pe Simeon şi Levi le.-a făcut aspre mustrări: — «Mare tulburare mi-aţi adus, defăiraîndu-mă înaintea tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor. Eu am oameni putini la număr; se vor ridica asupra mea şi mă vor ucide, şi voi pieri şi eu şi casa mea».

IACOV LA BETEL ŞI MAMVRI. Trebuia să se plece cit mai repede din Sichem, înainte ca popoarele vecine să se trezească din uimire şi să se răzbune pentru atacul sîngeros şi mişelesc.

Cînd se lăsă noaptea, lui lacov i se arătă Dumnezeu, care îi spuse: «Scoală şi du-te la Betel şi locuieşte acolo; fă jertfelnic Dumnezeului celui ce ti s-a arătat, cînd fugeai tu de la faţa Iui Isav, fratele tău». A doua zi dimineaţa lacov îşi strinse oamenii săi şi le ceru să se izbăvească de păcate şi să renunţe la brice fel de idolatrie.

«Lepădaţi dumnezeii cei străini, care se află la voi, curăţaţi-vă şi vă primeniţi hainele Voastre. Să ne sculăm şi să mergem la Betel, că acolo am să fac jertfelnic lui Dumnezeu, celui ce.m-a păzit in călătoria în .care am umblat!»

Nenumăratele obiecte ale cultului străin, aduse din Mesopotamia, ca de exemplu statuetele idolilor casei, cer-cei-amulete, pe care li purtau la urechi, au fost îngropate în pămînt sub un mare stejar în apropiere de Sichem în semn de nouă unire cu Dumnezeul lui Avraam.

Cînd au pornit la drum, o frică de moarte se lăsase peste locuitorii împrejurimilor, aşa că nimeni nu avu curajul să-i urmărească. Ajuns la Betel, lacov a ridicat lui Dumnezeu un altar şi a denumit acest loc El-Bet-El, adică aici i s-a arătat Dumnezeu, cînd a fugit de fratele său.

Mulţumind lui Dumnezeu pentru grija de pînă acum, lacov a jertfit animale şi ulei. Domnul i s-a arătat din nou şi încă o dată i-a repetat noul său nume — Israel, iar apoi i-a spus: — «Eu sînt Dumnezeul cel atotputernic! Sporeşte şi te înmulţeşte! Popoare şi mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi regi vor răsări din coapsele tale. Ţara, pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac, o voi da ţie; iar după tine, voi da pămînt ui acesta urmaşilor tăi».

Cind au plecat din Betel şi se apropiau de Efrata. Betleemul de mai tîr/iu.

71

pe Rahila o apucară durerile facerii, iar după ce a adus pe lume un fiu. a murit. Deoarece suferise foarte muli înainte de a muri. au pus* copilului numele de Ben-Oni. adică fiul durerii, i;ir lacov, bucuros că i-a venit pe lume cel de-al doisprezecelea fiu, ii schimbă numele în Veniamin, ceea ce înseamnă «fiul miinii drepte».

Se vede că îi era scris lui lacov să nu cunoască Jiniştea în Canaan. Cînd s-a aşezat sub Migdal-Eder. se întîmplâ ca fiul său Ruben să păcătuiască cu

Bilh.i. ţiiloarea tatălui. Doborit de această nouă lovitură, lacov se mută în Mamvri, unde venerabilul său tată Isaac aştepta cu nerăbdare întoarcerea lui.

îmbrăţişîndu-şi fiul şi bucurîndu-sc de el pe deplin, Isaac îşi sflrşi viaţa la vîrsta de o sută optzeci de ani. La în-mormîntarea sa veni şi Isav, şi cei doi fraţi in cea mai perfectă armonie îşi iagropară părintele la mormlntul familial din peştera Macpela, unde se odihneau deja Avraam şi Sarra.

ADEVĂRUL ŞI LEGENDA DESPRE PATRIARHI

Ştim de acum că textul biblic, in versiunea actuală, a apărut relativ tîrziu, abia după reîntoarcerea israeliţilor din robia babiloneană, deci în perioada dintre secolele VI şi IV i.e.n. Autorii ultimei redactări au fost slujitorii cultului. Intenţia lor a fost de a învăţa şi nu de a scrie istoria poporului ebreu. tn concepţia lor. istoria era un instrument de care s-a servit Dumnezeu pentru a-şi dezvălui voinţa, a pedepsi şi a răsplăti. In virtutea acestor considerente religioase şi educative, ei au operat schimbări în moştenirea tradiţională istorică, au înlăturat din ea tot ce nu Ie-a convenit, ba chiar au completat-o cu povestiri proprii, pentru justificarea unor idei religioase. Figurilor biblice, care după părerea lor erau supuse legii dumnezeieşti, ei le-au făcut o apreciere pozitivă. în schimb persoanele, care din anumite motive intraseră în conflict cu aceste legi. sint prezentate ca nişte firi păcătoase, pedepsite pe drept cuvînt de către Dumnezeu.

Nu încape nici o îndoială că preoţii nu au fost autori originali, ci, dimpotrivă, compilatori şi redactori ai unor texte mai vechi. Analiza atentă sistematică a textului biblic a arătat că trebuie diferenţiate în elaborarea Iui trei perioade distincte. Cea mai veche parte a Bibliei a fost scrisă în veacul al IX-lea î.e.n. Caracteristica ei principală este aceea că pentru denumirea lui Dumnezeu autorii necunoscuţi folosesc numele Elohim. In părţile mai noi, provenind din veacul al VIH-lea î.e.n., Dumnezeu apare ca Iahve. In veacul al Vll-lea î.e.n. ambele părţi au fost adunate intr-una singură şi amestecate de aşa manieră, încît în text întilnim cind denumirea Elohim cînd Iahve. Mai tîrziu. această versiune a fost continuu transcrisă, suferind tot felul de redactări. Ultima versiune le-a servit preoţilor drept bază pentru a reda povestirea biblică in forma cunoscută de noi astăzi.

La analiza critică a textului biblic şi ta stabilirea cronologiei diferitelor părţi ale Bibliei o contribuţie deosebită a adus savantul german Julius Wellhausen. După cercetări amănunţite şi îndelungate a textului biblic, el a ajuns la convingerea că istoria ebreilor, prezentată în Biblie, a fost scrisă într-o perioadă mult mai îndepărtată, şi datorită acestui fapt povestirile despre patriarhi, despre Moise şi chiar despre judecători trebuie considerate drept legende relativ noi. Şcoala lui Wellhausen s-a bucurat de o deosebită popularitate timp de treizeci de ani, şi chiar astăzi mai are adepţi. Ştiinţa Insă a avansat vertiginos. S-au făcut mari descoperiri arheologice, care presupun o corectare substanţială a concluziilor la care a ajuns Wellhausen la timpul său. Imensele arhive babilonene. găsite în asemenea oraşe ca Ninive, descoperirea oraşelor palestiniene, menţionate in povestirile despre patriarhi, cit şi confruntarea acestor descoperiri cu textele biblice—- au stabilit, fără nici o îndoială, că moştenirea istorică, pe care s-au bazat preoţii din veacul al Vl-lea î.e.n. este cu mult mai veche decit a presupus Wellhausen.

73

Această moştenire istorică, poporul ebreu şi-a transmis-o oral, din generaţie in generaţie. Datorită caracterului popular al povestirilor, s-au adunat In jurul evenimentelor adevărate o mulţime de legende, versiuni populare, anecdote şi zicale, încît azi este greu să se mai deosebească adevărul de fantezie. Preoţii compilatori, preocupaţi de dreptul lui lahve şi al lui Moise, au prelucrat fără nici un scrupul vechea moştenire, adaptînd-o tezelor lor religioase. Ei au folosit drept canava pentru această acţiune vechile versiuni populare, expresia imaginaţiei creatoare a ebreilor, a mentalităţii, a obiceiurilor şi nostalgiilor acestora. Numai din neatenţie, nu au şters preoţii tot ce se referea la trecutul îndepărtat al ebreilor. In Canea întîi s-au păstrat, fără îndoială, rămăşiţe ale credinţelor lor politeiste şi de fetişism, iar în povestirile despre patriarhi întîlnim adeseori obiceiuri şi mituri care provin din Mesopotamia.

Datorită descifrării tăbliţelor cuneiforme, descoperite in ruinele oraşelor Ninivc şi Ugarit, am aflat că povestirile despre Adam şi Eva, turnul Babei şi potop. într-un procent mai mare sau mai mic, se trag din miturile sumeriene şi babilonene, iar anumite obiceiuri descrise in Biblie îşi au corespondentul în societăţile mesopota-miene, o anumită parte dintre ele fiind chiar codificate in legile lui Hammurabi. Pe scurt, originile anumitor povestiri biblice se află în epoci foarte-îndepărtatc.

Foarte mult timp s-a considerat că transmiterea populară a fost numai orală. In urma descoperirilor făcute in anul 1905 de către arheologul englez Sir Flinders Petrie, s-a emis ipoteza că autorii celor mai vechi povestiri biblice puteau să dispună şi de anumite izvoare scrise. Petrie a descoperit, în minele de cupru şi malahit din muntele Sinai, un text alfabetic săpat în piatră, care provine din veacul al XV-lea î.e.n. Inscripţia descoperită nu a fost descifrată in mod mulţumitor nici pînă în prezent, dar se ştie deja că se compune din 32 de semne şi că ea conţine un text In limba semită. Probabil că inscripţia a fost săpată în piatră de robii israeliţi, pe care egiptenii i-au trimis la muncă forţată în mine. De asemenea nu este exclus faptul că israeliţii şi-au scris documentele lor deja in al doilea mileniu î.e.n. Nu trebuie însă să uităm că Fenicia care se învecina cu Canaanul a fost patria scrisului alfabetic. In plus, printre documentele din veacul al XlV-lea î.e.n., găsite la el-Amarna. se află o corespondenţă bogată între Canaan şi Egipt. Toate aceste fapte ne îndreptăţesc să presupunem că, dacă nu mai devreme, atunci în orice caz in timpul Iui Moise, israeliţii se serveau de scrierea alfabetică.

De ce, In acest caz, săpăturile din Palestina sînt atît de izbitor de sărace în izvoare scrise? Doar in Egipt şi Mesopotamia s-au descoperit arhive uriaşe, care dezvăluie istoria acestor ţări într-un mod amănunţit, iar in Palestina s-a găsit o cantitate atît de mică de documente scrise, ca de exemplu celebrul Cod din Ghezer din veacul al X-lea, Inscripţiile lui Iezechiel din veacul al VHI-lea şi Scrisorile lui Luca din veacul al Vl-lea. Răspunsul este simplu. In Palestina s-a scris cu tuş pe bucăţi de argilă sfărîmicioasă, în timp ce în Mesopotamia s-au săpat cu dalta semne cuneiforme pe tăbliţe groase de lut care ulterior au fost arse. In climatul umed palestinian

74

bucăţile de argilă s-au distrus sau. dacă printr-o minune au ajuns pînă în timpurile noastre, cu siguranţă că tuşul s-a şlers în aşa măsură, încît scrisul a devenit indescifrabil. In anul 1960 arheologii au găsit o scrisoare extrem de bine păstrată din veacul al VU-lea î.e.n. într-un vas de argilă. Conţinutul scrisorii, adresat unui prinţ, se referea la o plîngere a unui ţăran israelit, căruia perceptorul îi luase îmbrăcămintea pentru datoriile neplătite. Scrisoarea are o mare importanţă din punct de vedere ştiinţific, căci dovedeşte că în Palestina se folosea scrisul chiar şi în problemele mărunte, cotidiene.

Despre vechimea povestirilor biblice ne convinge, de asemenea, şi analiza atentă a conţinutului lor. Viata petrecută de Avraam în Canaan, este tipică pentru popoarele nomade de păstori. In anumite anotimpuri ale anului patriarhul îşi întindea corturile la marginea oraşului, schimbîndu-şi mărfurile sale — lapte, lînâ şi piele— pe obiecte meşteşugăreşti din oraşe. Tabăra lui era formată din corturi aşezate in formă de cerc. tn faţa lor stăteau femeile, care torceau lină şi îngînau cîntece meso-potamiene. Marele cort al patriarhului era aşezat la mijloc şi servea ca loc de adunare a bătrînilor. Avraam stătea acolo şi dădea porunci slugilor şi păstorilor, judeca certurile şi primea oaspeţii.

Erau timpuri aspre şi se ducea o viaţă extrem de înapoiată. Printre israeliţi domnea încă legea vendetei, legea «ochi pentru ochi», «dinte pentru dinte». Evenimentele sîngeroase în legătură cu răpirea Dinei cu siguranţă că nu au fost unice tn felul lor şi, deşi Iacov nu a aprobat faptele fiilor săi, ele dovedesc că obiceiurile pe vremea aceea erau destul de deocheate.

Pentru vechimea povestirilor biblice se poate folosi ca argument şi procesul transformărilor treptate ale relaţiilor sociale, pe care le putem urmări în texte. tn tribul lui Avraam se observă încă sistemul de organizare tipic patriarhal, dar treptat treptat apar de pe acum diferenţieri sociale. Avraam este un proprietar de sclavi şi un om bogat; de restul clanului îl desparte o prăpastie, pe care a încercat să o legalizeze, acordîndu-şi sie şi soţiei sale titlul de prinţi.

Vedem de asemenea cum, treptat, treptat, ebreii trec de la viaţa nomadă Ui cea stabilă, de agricultor. Avraam este tipul conducătorului unui trib de beduini care trăia în condiţiile simplităţii patriarhale. Personal înjunghie un viţel, pentru a-i trata pe cei trei călători misterioşi, iar drept băutură le dă lapte. La rindul său. Isaac trecu Ia cultivarea pămintului şi in Ioc de lapte bea vin. In schimb Iacov. cu toate calităţile şi defectele lui, este de acum un reprezentant al unui mediu stabil, aproape orăşenesc.

Tot acest proces evolutiv, atît de clar şi succesiv prezentat în povestirile biblice, este în concordantă totală cu ceea ce ştiinţa de azi a reuşit să stabilească despre fazele timpurii ale sistemelor sociale.

Din tradiţia biblică se poate trage concluzia că Avraam a devenit un propagator al monoteismului. Datorită cercetării amănunţite a diferitelor redactări ale Biblici sîntem în stare să controlăm în ce măsură putem atribui acest lucru retuşurilor

75

efectuate de preoţii din veacul al IV î.e.n. Ştim că, în secolele următoare, poporul israelit nu o dată a înclinat spre cultul zeilor canaaneni şi că. pentru aceasta, prorocii s-au ridicat de nenumărate ori împotriva lor, în predici Înflăcărate. Mai mult.se cade să presupunem că pe vremea patriarhilor avem de a face, nu atît cu un monoteism pur. cit cu un benoteism, adică cu credinţa că, deşi există nenumăraţi zei. trebuie să se cinstească numai zeul în grija căruia se află tribul. Zeul lui Avraam nu are caracteristici universale, este un zeu tipic tribal care se îngrijeşte exclusiv de viitorul şi de bunăstarea poporului ales de el.

Modul în care este conceput acest zeu este foarte primitiv. El se comportă ca un om, se amestecă în problemele vieţii pămînteşti. are dispute cu Avraam, ba chiar este de acord cu şiretlicurile lui. îndoielnice din punct de vedere moral. Iacov se luptă cu el toată noaptea şi îl obligă să-i legalizeze dreptul primului născut de care 1-a lipsit pe Isav prin şiretlic.

După întoarcerea ebrcilor din robia babiloneană, cînd sub influenţa prorocilor monteismul s-a cristalizat definitiv şi s-a adîncit din punct de vedere etic, o asemenea concepţie religioasă era un anacronism. Prezenţa acestor imagini religioase naive şi primitive se poate explica numai prin faptul că preoţii le-au preluat textual din cărţile Bibliei împreună cu versiunile populare vechi, de care s-au'folosit în redactarea pe care ei au efectuat-o.

Frapează în povestiri, în mod deosebit, caracterizările plastice şi viguroase ale patriarhilor. Fiecare figură este alta, individualizată şi descrisă cu un simţ realist uimitor. Cît de diferiţi sînt unul de altul Avraam, Lot, Isaac sau Iacov! Cit de convingătoare sint, în feminitatea lor. Saara, Rebeca. Rahila sau nefericita Agar! Iar Isav, acel enfant terrible al familiei, care hoinărea pe întinderi fără de sfirşit. iubea vînătoarea şi dispreţuia munca cirapului! Violent, înclinat spre izbucniri de furie şi, cu toate acestea, ce suflet bun, capabil să uite de nedreptăţi! Este un lucru cert că Biblia nutreşte pentru el o simpatie deosebită. Chiar şi Isaac, căruia i-a pricinuit multe greutăţi, trădează pentru elo deosebită slăbiciune paternă. Nu putem să ne împotrivim părerii că prin persoana lui Isav poporul ebreu şi-a exprimat subconştient nostalgia, care nu 1-a părăsit niciodată, faţă de timpurile bune. trecute, cînd străbunii erau păstori nomazi, liberi.

Tot ceea ce citim despre patriarhi este deosebit de interesant, bogat în situaţii dramatice, plin de întimptări şi anecdote neobişnuite. In povestiri, omul apare complet apropiat de noi prin defectele, calităţile şi conflictele sale. Tocmai de aceea Biblia şi-a păstrat întotdeauna actualitatea. Este ca o frintură de viaţă care a pulsat in epocile de demult, şi care parcă printr-o minune a trecut prin toate vitregiile vremii, permiţîndu-ne nouă celor de astăzi să pătrundem pină la ceea ce este trainic, stabil şi veşnic uman.

Povestirile despre patriarhi au toate însuşirile proprii basmelor populare şi ilustrează mentalitatea vechilor generaţii de ebrei. Nu e greu să ne închipuim pe păstorii de atunci veghind în jurul focului şi povestindu-şi întîmplări vesele şi

76

minuni înfăptuite de strămoşi: cum I-a dus Avraam pe faraon în cîmpie. cum slugii lui Isaac a întîlnit-o pe Rebeca la fîntină, cum Iacov cel isteţ 1-a înşelat pe fratele sau, luîndu-i dreptul primului născut cura după aceea Laban a irosit întreaga avere, cum Lia şi Rahila s-au întrecut în a zămisli feciori.

Toate aceste povestiri sînt spuse în timpul răgazului de oameni simpli, nu prea şlefuiţi din punct de vedere intelectual, care se îneîntau auzind diferitele şiretlicuri ale eroilor lor naţionali. Erau, fără îndoială, sensibili la fantezia poetică a legendelor lor, fără să poată aprecia întotdeauna aspectele morale ale şiretlicurilor cu care se îndeletniceau înaintaşii lor. Viaţa de păstor era dură şi plină de peripeţii. Ca să te poţi menţine la suprafaţă în acele timpuri barbare cu războaie continue şi atrocităţi, nu trebuia să ai prea multe scrupule în problemele de conştiinţă.

In povestirile lor păstorii nu-şi prea puneau friu fanteziei. Patriarhii, ca întemeietori ai neamurilor, se caracterizau printr-o longevitate rar întîlnită şi o fecunditate asemănătoare. Saara. bătrînă fiind, îi atrăgea pe regi cu frumuseţea ei. Dumnezeu şi îngerii interveneau în problemele oamenilor, pentru a orienta fabula povestirii în direcţia dorită sau pentru a rezolva o situaţie dramatică fără ieşire. în aceste intervenţii nu o dată întîlnim farmecul specific al basmului. Să ne amintim scenele emoţionante din deşert, cînd îngerul ti cere lui Agar cea izgonită să se întoarcă acasă pentru a o salva pe ea şi pe fiul ei Ismael. de la moarte.

Este exclus ca toate aceste amănunte, care reconstituie cu atîta fidelitate imaginea timpurilor trecute, să fi fost imaginate în întregime de preoţi în veacul al IV-lea î.e.n., deci în condiţii sociale şi etice cu mult schimbate. Chiar şi un scriitor talentat nu ar fi fost în stare să realizeze aşa ceva. Dimpotrivă, transformînd textul, preoţii au introdus în el şi anumite anacronisme, dar aceste inadvertenţe sînt relativ puţine Dacă ei susţin, de exemplu, că patriarhii aveau cămile, aceasta se explică prin faptul că pe vremea lor cămila se întîlnca pe toate drumurile. In realitate, nu demult, s-a descoperit că abia în veacul al Xll-lea î.e.n. cămila începe să fie folosită de om ca animal de cărăuşie, deci cu cîtcva sute de ani mai tîrziu. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că preoţimea a avut la indemînă o versiune populară toarte veche despre patriarhi, probabil chiar o sursă scrisă, pe care au introdus-o în scrierc;i lor aproape în forma originală. Povestirile sînt autentice şi redate cu fidelitate, aşa cum le-au fost transmise de vechea tradiţie.

Din păcate, dm aceasta nu rezultă cituşi de puţin faptul că părerea acelor savanţi care pun la îndoială istoricitatea patriarhilor, este lipsită de vreo bază. Este un lucru de la sine înţeles că, în epocile îndepărtate, triburile ebraice să fi avut conducătorii lor. nu se ştie însă dacă ei pot fi identificaţi cu Avraam. Isaac şi lacov din povestirile biblice. Şi ce este mai rău. pe măsura adunării de noi descoperiri arheologice acest lucru mai mult se complică, decît să se clarifice. Să încercăm să prezentăm, pe scurt, ceea ce ştiinţa a reuşit să stabilească în acest domeniu.

In localitatea Tell-el-Amarna din Egipt s-au descoperit 300 de tăbliţe cu scrierea cuneiformă care provin din veacul al XV-lea î.e.n. Acestea sînt scrisori trimise

77

de către prinţii sirieni şi palestinieni faraonilor Amenofis al IIMea şi Ekhnaton într-una dintre scrisori prinţul palestinian anunţi că în statul lui au apărut triburile habfru şi c.S ele au venit din .Mesopoiamia. Cercetătorii Biblici, desi nu toţi împărtăşesc acest punct de vedere, consideră, că, sub denumirea de habiru se ascund coreii. Descoperirea este totuşi importantă, deoarece prin aceasta avem un eventual vestigiu al prezenţei ebreilor in Palestina, Încă înainte de epoca lui Moise.

Cele mai revelatoare descoperiri le datorăm arheologului francez Andre' Parrot. Pe drumul de la Moşul la Damasc se află un deal denumit de către arabi Teii Hariri. în timpul săpării unei gropi s-a găsit o statuetă sculptată într-un stil ciudat, care trăda apartenenţa la o cultură necunoscută. La vestea acestei descoperiri, Parrot s-a grăbit să vină aici, în anul 1934, şi a trecut imediat la săpături sistematice. încă din primele zile el a reuşit să scoată dintre ruine o figurină reprezentînd un bărbat bărbos cu mîinile aşezate ca şi cura s-ar fi rugat Inscripţia, gravată la bază în semne cuneiforme, suna astfel: «Sînt Lami-Mari, regele statului Mari...»

Surpriza a fost imensă. Se ştia într-adevăr de existenţa statului Mari. dar nimeni nu reuşise să stabilească unde ar fi putut fi amplasat teritoriul său. In veacul al XVII-lea î.e.n. locuitorii acestui stat au fost învinşi de trupele Babilonului care le-au distrus capitala, pînă-n temelii, încît nu a mai rămas nici urmă din ea. Căută-tările ulterioare ale lui Parrot au confirmat, pentru totdeauna, că sub acel deal se află ruinele capitalei. S-a scos la iveală templul, case particulare, zidurile de apărare, zikkuratul şi mai ales impunătorul palat regal, care provenea din mileniul al treilea î.e.n. Construcţia se compunea din 260 de camere şi săli. Se găseau bucătării, băi cu căzi, sala tronului şi sanctuarul, închinat zeiţei Iştar. Peste tot erau vizibile urmele incendiului şi ale devastării efectuate, urme neîndoielnice ale invaziei babilonene.

Cea mai mare descoperire a constituit-o însă arhiva regală, care cuprindea' 33 600 de tăbliţe cu inscripţii cuneiforme. Din aceste tăbliţe am aflat, printre altele, că populaţia mari era formată din triburile amorriţilor. In componenţa statului intra, de asemenea, oraşul Haran, şi aceasta din momentul cînd au venit acolo terahizii.

Cînd a început citirea cronicilor, a rapoartelor şi a corespondenţei statului Mari, a ieşit la iveală un lucru deosebit de surprinzător. Oraşele Nachur, Turachi, Şarugi şi Peliga, menţionate în documente aminteau în mod frapant de numele rudelor lui Avraam: Nahor, Terah, Serug şi Pelag. De asemenea, acolo sînt menţionate şi triburile abam-ram şi jacob-el şi chiar tribul veniamin, care au apărut la graniţele statului şi nelinişteau populaţia. Nu putea fi nici o îndoială că denumirile de triburi se află în strînsă legătură cu Avraam, cu nepotul său Iacov şi cu fiul cel mai mic al lui Iacov, Veniamin. strămoşul generaţiilor israelite ale veniaminilor. Cu această ocazie, merită amintit că Biblia îl menţionează pe Haran ca socru al lui Nahor, ceea ce face ca şi în acest cu/, să apară o identitate izbitoare între numele propriu şi denumirea oraşului.

78

\

tn urma acestor însemnate descoperiri s-a impus concluzia că numele patriarhilor sînt In realitate denumiri de triburi sau de oraşe pe care aceste triburi le-au întemeiat sau cucerit cu ajutorul armelor. In acest caz, Avraam ar fi probabil o personificare mitologică a unuia dintre triburile ebraice, care au mers pînă în Canaan. In persoana lui, memoria populară a adunat rind pe rind toată soarta pe care a avut-o tribul în timpul acelei deplasări spre noua aşezare.

Analiza lingvistică a tăbliţelor cuneiforme din Mari a scos la iveală în plus că ebreii erau înrudiţi de aproape cu amorriţii, şi chiar formau una dintre ramurile lor etnice. Acestea prezintă emigraţia lor într-o perspectivă istorică mult mai largă. In timpurile îndepărtate venea dinspre golful Persic, în direcţia nordică, un val puternic de migraţtc a popoarelor semite, cunoscut sub numele de amorriţi. Valul ce nu a fost oprit s-a întins tn susul Eufratului, a şters stătuleţele sumeriene şi a inundat aproape întreaga Mesopotamie. Amorriţii au ridicat pe ruinele stătuleţelor înfrinte numeroase organizaţii statale proprii. Niciodată nu a existat între ele o înţelegere deplină, dar pînă la urmă au fost unite într-un mare stat de către cel mai remarcabil rege al amorţiţilor Hammurabi. La această migraţie a popoarelor amorrite au luat parte fără îndoială şi triburile ebraice. Aceasta rezultă din faptul că la început ele au locuit în Ur, iar apoi s-au mutat la Haran, oraş — după cum ştim în prezent din tăbliţele cuneiforme descoperite în Mari — locuit de către amorriţi.

tn epoci mai tîrzii au venit din nord spre Mesopotamia popoare de origine nesemită. Triburile semite, izgonite din aşezările lor, s-au retras în direcţia sud-vestică. In timpul acestei noi migraţii, triburile arameice au ocupat Siria, iar moa-biţii, ammoniţii şi edomiţii s-au aşezat pe teritoriile vestice şi sudice ale Canaanului.

Puţin mai tîrziu au venit pe urmele lor triburile avraamizilor, care, aşa cum rezultă din Biblie, au fost obligaţi la această deplasare de asemenea de nişte conflicte religioase. Amintirile tulburi ale acestor evenimente s-au întipărit în memoria generaţiilor ebraice sub forma legendelor şi poveştilor pline de întîmplări care, după multe secole, au fost introduse în cărţile Bibliei de către preoţi.

Datorită descoperirilor arheologice în povestirile despre Avraam, Isaac şi lacov astăzi se pot indica fragmente precise care trădează în mod direct legăturile cu tradiţia mesopotamiană şi cu vechile culturi religioase. De unele dintre aceste fragmente merită să ne ocupăm ceva mai amănunţit, pentru a arăta în ce măsură este justă teza despre vechimea acestor versiuni populare.

In primul rind problema delicată a luării Sarrei în haremurile regale. Nu trebuie să uităm că acest lucru s-a intîmplat în prima jumătate al celui de-al II-lea mileniu î.e.n., în epoca cînd triburile nomade trăiau în condiţii sociale foarte primitive, cînd bărbaţii considerau femeia drept o proprietate de care puteau dispune ca de orice bun propriu. Chiar cîteva secole mai tîrziu Jahve îl avertiză pe David câ drept pedeapsă îi va lua soţia şi o va da vecinului. Deci este uşor de înţeles de ce

Sarra fără să opună cea mat mică rezistenţă a îndeplinit dorinţa soţului.

79

Popoarele din Mesopotamia antică, deci şi ebreii, considerau drept adulter raportul unei femei căsătorite cu un bărbat străin nu pentru că nu era soţul ei. ci din unicul motiv că nu avea nici un drept de proprietate asupra ei. Aceasta era valabil chiar şi pentru o logodnică, în cazul in care viitorul soţ a plătit pentru ea suma de cumpărare. In schimb, raportul cu o femeie necăsătorită, şi nedată încă drept logodnică, se considera ca un păcat mai mic, care se pedepsea de obicei numai prin plătirea unei despăgubiri părinţilor. După cum rezultă din aceasta, sarcina principală a soţiei era să nască copii şi să menţină neamul soţului, iar asigurarea severă a inviolabilităţii ei nu urmărea altceva decît corectitudinea perpetuării şi a eredităţii.

Conform acestor concepţii nu se acorda nici un fel de atenţie castităţii femeilor nemăritate. Dacă Lot vroia sâ-şi dea fiicele drept pradă vulgului din Sodoma. numai ca sâ-şi scape oaspeţii din casă. el a acţionat in spiritul acestei tradiţii adine înrădăcinate. Fetele nu erau încă femei căsătorite si continuatoare a neamului. d? aceea nici păcatul nu era atît de marc.

Aceasta nu înseamnă cituşi de puţin că modul de a proceda a lui Lot a întîlnit aprobarea ebreilor. Se ştie doar că fiii lui lacov. Simeon şi Levi. au răzbunat-o sîngeros pe sora lor, care a fost răpită de către prinţul Sichem. Episodul cu Lot este. fără îndoială, o tipică povestire, transmisă din generaţie in generaţie. Poporul dorea, cu siguranţă, ca prin intermediul unei metafore exagerate să demonstreze cit de mult ţinea el la legea ospitalităţii. In afară de aceasta sîntem îndemnaţi să credem că, în Biblie, avem de-a face cu o legendă plină de sarcasm răsptndită de către popor, deoarece Lot era întemeietorul moabiţilor şi ammoniţilor, deci a popoarelor faţă de care ebreii nutreau sentimente de dispreţ şi duşmănie.

Obiceiurile oglindind poziţia socială a femeilor au fost aproape toate cuprinse in codul lut Hammurabi. Ca urmare logică a prevederilor lui. pînă şi adulterul era permis dacă. dintr-un motiv sau altul, se înfăptuia cu permisiunea soţului, printre altele şi din teama de nu a-şi pierde viaţa. De două ori o trimite Avraam pe S.ura in haremul unor regi străini, simulind că cste(sora lui. Aceasta nu dovedeşte eiiuşi de puţin — cura se considera cu jenă înainte — că ebreii aveau concepţii morale pervertite. Felul cum se tratau aceste probleme în timpurile străvechi explică de ce Dumnezeu aprobă cit se poate de vizibil şiretlicul lui Avraam. Pentru cele întîmplate nu-1 pedepseşte pe el ci pe regii străini, cu toate că aceştia au căzut, fără ştirea lor, prada înşelăciunii. Probabil se considera câ ci au păcătuit indirect. ca conducători care nu cunoşteau mei o stavilă in violări şi samavolnicii, ceea ce a făcut ca Avraam să aibă motive serioase pentru a se teme de ei. Pedeapsa are însă aici şi un caracter utilitar. Trebuia ca regii să fie obligaţi să o redea pe Sarra, a cărei menire era să devină mama generaţiilor de israeliţi.

Dacă tot vorbim de Sarra să abordăm şi problema amuzantă a frumuseţii ei. Ea avea 65 de ani, cînd faraonul a luat-o în haremul său, iar la 80 de ani a făcut

80

furori cu frumuseţea ei în statul lui Abimelec. în versiunile biblico eroii l ii hui ni de ebrei se caracterizează printr-o longevitate şi fecunditate supranaturală: Terali avea 250 de ani cînd a murit, Avraam a trăit 175 de ani. De aceea poporului ebren nu-i era de loc greu să creadă că soţia patriarhului, care conform legendei trebuia să exercite o impresie deosebită asupra contemporanilor, si-a menţinut atît de mult timp nurii feminini.

Tradiţia biblică despre frumuseţea ei a străbătut întreaga istorie a israeliţilor. In peşterile de la Marea Moartă printre ripclc pustii şi stîncoase s-au descoperit în 1947 suluri cu texte biblice, care provin din perioada cuprinsă între veacul al 111-lea î.e.n. şi I e.n. Ele aparţineau sectei isruelite a essencnilor. al căror centru a fost mănăstirea din Qumran. construită probabil în secolul al IMea î.e.n. Unul dintre suluri conţine un comentariu arameic pentru Canea înlii, în care, printre altele, se află şi o descriere a frumuseţii Sarrci. Textual sună astfel: «O. cit de rumeni îi erau obrajii, cit de încântători ochii, cît de graţios nasul şi cit de strălucitoare figura' Ol do bine făcuţi ii erau sinii, şi ce albeaţă imaculată avea corpul ei! Ce voluptate e să priveşti la braţele ei şt la palmele pline de graţie! Ce degete lungi şi delicate, ce tălpi îneîntătoare şi coapse perfecte!»

De asemenea, trista istorie a lui Agar îşi găseşte explicaţia în obiceiurile mesopo-tamiene, codificate in legislaţia lui Hammurabi.Legea stabilea cu precizie rolul ţiitoarei şi al copiilor ei in familie. In virtutea legii, ţiitoarea trebuia să nască pe genunchii soţiei fără copii. Acesta era un act de recunoaştere formală a fiului roabei drept moştenitor al neamului, cu drepturi depline. Biblia aminteşte de acest obicei în povestea despre fiicele lui Labari.

Pastorii cer voie unui demnitar egiptean să treacă graniţa.. Din mormîntul de la Bcnihasan.

81

In arhiva, descoperită în ruinele unui palat aparţinînd unui negustor mesopo-tamian bogat din Nuzu, s-a descoperit contractul de căsătorie al familiei Tehaptili (aproximativ anul 1500 î.e.n.), care printre altele cuprinde următoarea prevedere:

«Dacă soţia va avea copii, soţul nu are dreptul să ia o a doua soţie. Dacă în schimb nu va avea copii, atunci ea singură va alege soţului o roabă, iar copiii născuţi din această unire îi va creşte ca pe propriii copii».

Trebuie adăugat că. în spiritul codului lui Hammurabi, Sarra putea să pedepsească pe roaba Agar, dar nu avea dreptul să o izgonească din casă.

Să trecem acum la unul dintre cele mai ciudate şi totodată misterioase obiceiuri rituale, pe care Avraam Ie-a stabilit în peregrinarea sa spre Canaan, şi anume tăierea împrejur. Această intervenţie aparţine celor mai vechi practici a popoarelor primitive şi nici măcar nu-i cunoaştem sensul. Ne întilnim cu el in toate epocile şi jx; toate continentele.

Herodot 1-a atribuit grijii pentru curăţenia trupului, cercetătorii contemporani văd în schimb în el un act magic, care trebuie să simbolizeze jertfa sîngeroasă adusă zeităţii. Tăierea împrejur a fost practicată de anumite triburi de indieni înaintea descoperirii Americii cît şi de popoarele Australiei, Polineziei şi Africii.

Pentru noi este important că actului tăierii împrejur i s-au supus chiar şi preoţii egipteni. Ebreii au luat probabil cunoştinţă de acest ritual in timpul şederii scurte in Egipt, şi. răminînd sub impresia sensului său religios, l-au introdus ca pe un semn exterior al alianţei cu Dumnezeu. Herodot afirmă că ebreii, edomiţii. ammo-niţii şi moabiţii au împrumutat obiceiul tăierii împrejur de la egipteni. Aceasta este cu atît mai verosimil, cu cit tăierea împrejur nu a fost cunoscută în Mcsopc-tamia, de unde popoarele menţionate au venit în Canaan. Istoricul grec mai susţine că egiptenii, la rindul lor, au preluat obiceiul tăierii împrejur de la etiopieni. De asemenea, este de presupus că arabii l-au introdus, sub influenţa etiopienilor, încă inainte de apariţia lui Mohamed. împreună cu islamul el s-a răspîndit pretutindeni acolo unde a ajuns influenţa islamică. Cu toate acestea însă, Coranul nu numai că nu impune tăierea împrejur, ci din contra o şi trece sub tăcere.

Dacă geneza tăierii împrejur trebuie căutată în Egipt, in schimb discuţia dintre Avraam şi Dumnezeu şi tîrguiala lui pentru viaţa nevinovaţilor locuitori ai Sodo-mti sînt de origine pur mesopotamiană. In poveştile suraeriene despre potop, zeiţa lştar se duce în faţa celui mai mare zeu, răspunzător pentru declanşarea cataclismului şi îl acuză de nedreptate, ba chiar de crimă. După ea, zeul nu avea dreptul să extermine populaţia, deoarece au căzut victime şi oameni nevinovaţi şi credincioşi. Acuzaţia sa o termină cu sentinţa caracteristică: «Fiecare păcătos răspunde singur pentru păcatele sale».

In acest mit sumerian a fost condamnat principiul răspunderii colective. Problema suferinţei şi morţii oamenilor drepţi şi credincioşi a preocupat gîndurile generaţiilor din cele mai vechi timpuri. De ce Dumnezeu li lasă pe oamenii drepţi să sufere, iar păcătoşilor le permite să trăiască în bunăstare? Cu o încercare de răspuns

82 *V- '

la această întrebare ne întilnim şi in povestirea biblică despre soarta tragică a lui Iov, cit şi în alte legende antice. Despre gradul în care s-a întipărit în memoria ebreilor şederea în Mesopotamia. poate dovedi scara lui Iacov cu îngerii care urcă şi coboară. Ea aminteşte perfect de «zikkurat», adică de piramidele din Ur şi Babilon, cu treptele lor de piatră, pe care urcă în procesiune preoţi. îndoielile în această privinţă slnt împrăştiate de cuvintele spuse de către lacov după trezirea lui din somn: «Cît de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e altceva decît casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Acea «poartă a cerului» din contextul cu scară ar fi fost complet de neînţeles, dacă nu am şti că Babilon înseamnă în traducere «poarta cerului». Viziunea este fără îndoială o asociaţie cu «zikkuratul» babilonean.

Pentru a imortaliza viziunea avută în somn, Iacov a aşezat o piatră şi a uns-o cu ulei. Acest lucru 1-a făcut conform străvechilor obiceiuri semite. Cultul pietrii (în limba ebraică «massaba») este cel mai vechi cult la popoarele primitive. Piatra neagră Kaaba de la Mecca reprezintă o reminiscenţă a străvechii religii a arabilor din perioada politeismului. Cultul pietrii a fost exercitat de asemenea de către fenicieni şi canaaneni.

In Palestina au fost descoperite, printre altele, în ruinele oraşului Ghezer opt stîlpi «sfinţi», aşezaţi pe un deal. Semiţii credeau că în ei locuieşte Dumnezeu şi de aceea îi numeau Betel sau «casa domnului». Tot astfel a denumit şi Iacov locul unde a zărit in somn scara cu îngeri. Episodul este o dovadă că în generaţia lui Iacov nu s-a stins fetişismul arhaic.

Cele mai multe greutăţi le-a provocat cercetătorilor scena jertfirii lui Isaac pe rug. Acest capitol sumbru din istoria biblică nu este de loc la concordanţă cu noţiunea Domnului blind, care a pus la încercare într-un mod atît de crud pe credinciosul său supus. Astăzi ştim că episodul reprezintă ultima mărturie a obiceiurilor de cult barbare, iar datorită descoperirilor arheologice i-am cunoscut geneza.

In Mesopotamia, Siria, ca şi in Canaan a existat un obicei foarte vechi de a jertfi zeilor pe copiii prim născuţi. In săpăturile din Ghezer, într-unui dintre cele mai venerate centre ale cultului canaanean, arheologii au descoperit în peşteră şi pe terenurile ei înconjurătoare urne cu schelete de copii de opt zile jertfiţi zeilor. Copii erau oferiţi, de asemenea, cu ocazia ridicării de temple şi clădiri publice. Rămăşiţele unor asemenea jertfe de ritual se intlnesc deseori zidite; la Megiddo, la baza zidului oraşului, s-au găsit cimentate rămăşiţele unei fete de cinsprezece ani.

Episodul are o anumită legătură şi cu miturile mesopotamiene. de pildă cu cel al berbecului, care s-a încurcat cu coarnele în spini. Acesta era fără îndoială un simbol de cult, după cum a demonstrat arheologul englez Wolley, care a scos din ruinele oraşului Ur o sculptură a unui asemenea berbec, încurcat cu coarnele în spini. Pentru sumerieni, această sculptură trebuia să reprezinte un lucru deosebii de sfînt. Despre aceasta ne vorbeşte nu numai faptul că a fost găsită intr-unul dintre mormintele regale, dar şi modul ei de realizare. Sculptată în lemn, a fost acoperită

. r 83

w 9S .

Berbec din aur fi din lapislazuli. Din mormîntul regal de Ia Ur.

cu o foiţă de aur. iar coarnele şi crengile tunsului meşterul antic le-a făcut din lapislazuli.

Popoarele, care în timpul lui Avraam locuiau în Canaan, aparţineau în majori late grupei semite de vest şi vorbeau o limba foarte apropiată de cea ebraică. Despre credinţele lor religioase am avut informaţii foarte restrînse. Abia tăbliţele cu scriere cuneiformă, descoperite în ruinele oraşului fenician Ugarit, ne-au permis să reconstituim perfect mitologia şi ritualul lor religios. Zeul lor cel mai important a fost El (zeu), care apărea de multe ori sub numele de Dagan sau Dagon. Acesta era considerat drept întemeietorul lumii şi era imaginat ca un bătrîn cu o barbă mare. Zeul cel mai popular însă era Baal, stăpînul furtunii şi ploilor protectorul agricultorilor şi recoltei. Din amintitul panteon canaanean trebuie menţionată, de asemenea, zeiţa dragostei, Aştart. denumită şi Aşera. Cultul practicat în cinstea ci avea un caracter orgiatic, iar în sanctuarele ei se cultiva un desfriu sacru. Fiecare oraş canaanean avea în plus zeul său protector.

Religia canaanenilor are nenumărate asemănări cu credinţele babilonenilor Anumiţi zei au corespondentul lor babilonian, chiar şi numele lor sînt deseori asemănătoare. Fără îndoială că cultul iniţial politeist al ebreilor a fost asemănător în multe privinţe cu cultul canaanean. Textele biblice dovedesc că şt ebreii' s-au servit deseori de cuvîntul Baal pentru desemnarea Domnului; Elohim — Dumnezeu conţine aceeaşi rădăcină ca şi numele celui mai mare zeu canaanean El, iar fiul lui. asimilat deseori cu Baal. se numea Iav. ceea ce reprezintă fără îndoială o variantă dialectală a denumirii tribale a zeului ebreilor lahve.

Canaanenii aduceau zeilor lor jertfe umane, dar din punctul de vedere al civilizaţiei erau cu mult mai înaintaţi decît triburile nomade de ebrei. Ei locuiau în oraşe, practicau agricultura şi posedau o industrie manufacturieră dezvoltată. Această superioritate a civilizaţiei cit şi înrudirea lingvistică, şi de cult nu a putui să nu exercite o influenţă puternică asupra noilor emigranţi care locuiau in corturi.

Avraam, fără îndoială, s-a opus acestor influenţe, expresia atitudinii lui fiind şi episodul cu Isaac. După cum se întîmplă în general în Biblie, obiceiul real al cultului barbar suferă aici o amplificare, devenind simbolul unei gîndiri religioase profunde. în acest caz se urmărea să se scoată in evidenţă supunerea în mod necondiţionat voinţei lui Dumnezeu şi mai ales schimbările esenţiale care au avut Ioc în concepţiile religioase ale ebreilor.

în Cartea Numeiilor se condamnă jertfirea copiilor c:t cea mai gravă crimă a canaanenilor. Incidentul cu Isaac constituie deci un act formal de renunţare- I3 practicile sîngeroasc. care fără îndoială mai aveau loc incă in Canaan.

Mult timp a rămas nedezlegat misterul acelor statuete ale idolilor casei, pe care le-a furat Rahila. Cercetătorii Bibliei erau intrigaţi de ce Rahila a furat acei idoli, denumiţi în limba ebraică «terafim», şi de ce Laban le-a acordat o aşa de mare atenţie. Răspunsul la această întrebare s-a găsit abia nu demult. In arhiva tăbliţelor cu scrierea cuneiformă din Nuzus-a descoperit un testament care con

85

semna că tatăl lăsa fiului mai mare statueta idolului casei împreună cu moştenirea principală şi menţiona că ceilalţi fii au dreptul să vină în casa moştenitorului principal şi să aducă jertfe acestui idol. Din prevederile codului lui Hammurabi rezultă că, dacă ginerele era în posesiunea idolului socrului, avea drept egal cu fiii la împărţirea moştenirii.

Pe baza acestor relatări avem dreptul să bănuim că Ştahila s-a condus in aceste lapte nu atît din motive de cult, cît mai ales din motive practice. Furind idolii casei, a vrut să asigure soţului dreptul de a participa la moştenirea tatălui. Laban şi-a dat seama de aceasta şi de aceea a încercat cu atîta înflăcărare să-şi recapete statuetele furate.

Nu mai puţin străvechi este obiceiul slujirii unui anumit număr de ani în casa socrului pentru a primi in căsătorie pe fată, dar ceea ce este mai ciudat, e că pînă astăzi el s-a păstrat încă la anumite popoare din Orientul îndepărtat. Arkady Fiedler povesteşte de un caz asemănător în lucrarea sa Bananele sălbatice, întîlnit la populaţia vietnameză taiov.

Încă în secolul al XlX-lea obligaţia servirii la socru a fost folosită la tătari şi sirieni. Călătorul german Burckhard în cartea sa Călătorie in Siria, scrie ceea ce urmează: «Cîndva am întîlnit un tlnăr bărbat, care a lucrat opt ani numai pe mincare; la sfîrşitul acestei perioade trebuia să ia de soţie pe fata stâpînului său. pentru care altfel ar fi trebuit să plătească şapte sute de piaştri. Cînd l-am întîlnit, era căsătorit de trei ani. Se plîngea însă cu amărăciune de socrul său, care cerea

de la el, în continuare, să-i facă cele mai grele munci pe gratis. Acest fapt îl împiedica să-şi întemeieze propria gospodărie şi familie. Intîmplarea se petrecea lîngă Damasc».

Ce asemănare izbitoare cu hărţuielile dintre Laban şi Iacov! In capitolele Cârtii Intti, care cuprind faptele celor trei patriarhi. întilnim denu

mirile unei serii întregi de oraşe, care în mod iniţial au fost considerate drept legendare. Insă marile succese ale arheologiei de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea au confirmat istoricitatea lor, dovedind, totodată, că din acest punct de vedere Biblia este autentică.

Aceste capitole se referă în primul rind la oraşul Ur, din care tatăl lui Avraam a emigrat în Haran. In anul 1922 marele arheolog englez, Leonard Woolley, a început săpăturile pe dealul, denumit de către arabi Muntele Smoaiei, şi a descoperit ruinele unui mare oraş, întemeiat de către sumerieni cu trei mii de ani î.e.n. In vîrful construcţiei cu o formă asemănătoare cu a piramidei, denumită zikkurat. se afla un templu închinat zeului lunii, înconjurat cu pioşenie timp de aproape două mii de ani, fără Întrerupere.

Din săpături Woolley a reconstruit casa unui cetăţean bogat din perioada secolelor XIX şi XVIII î.e.n.. adică din timpul cînd,probabil, a locuit acolo familia terahizilor. Pe baza acestei reconstrucţii arheologul englez scrie în cartea Urul caldeenilor următoarele: «Trebuie să revizuim complet părerile noastre despre

86

patriarhul ebrcilor, din moment ce am aliat m ce condiţii culturale şi-a petrecut primii săi ani. A fost cetăţeanul unui oraş mare şi moştenitorul unei civilizaţii vechi şi foarte dezvoltate. Casele sînt mărturia unei vieţi de confort, ba chiar .< unei bunăstări».

Şi mai interesantă cslc istoria descoperirilor oraşului Haran. Din tradiţia biblic» rezultă că motivul emigraţiei terahizilor din tir In Haran a fost credinţa. Dup.i părerea orientalistului american Albright, emigraţia a avut loc din secolul a! XX-lea pînă în secolul al XVII-Iea î.e.n., în perioada domniei lui Hammurabi. ceea ce constituie încă obiectul unor vehemente discuţii. Savanţii prezintă trei date: 1955—1913 î.e.n., 1792—1714 î.e.n. şi 1728—1686. Sînt motive să se creadă că terahizii au fost adepţii zeului lunii. Dovada o constituie tradiţia cuprinsă în capitolul 24 al Cârtii lui losua (versetul 2): «...în vechime părinţii voştri: Terah. tatăl lui Avraam, şi tatăl lui Nahor, au trăit peste fluviu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei!»

Din textul biblic aflăm de ce Avraam a părăsit Haranul şi a plecat spre pămin-t urile Canaanului. Motivul emigraţiei a fost trecerea lui Avraam la henoteism care după textul biblic a avut loc deja în Ur. Această convingere a fost adine înrâ dăcinată în tradiţia israelită şi şi-a găsit expresia încă în Cartea fudilei (cap. 5. versetele 7. 8, 9). Eroina acestei cărţi, ludita, povesteşte astfel asirianului Olofern despre strămoşii ei: «...ei ou voiră să se închine dumnezeilor părinţilor lor. ca a locuiau în ţara Caldeilor. Se lepădară de legea părinţilor lor şi se închinară Dumnezeului cerului. Dumnezeului pe care l-au cunoscut... Apoi Dumnezeul lor le porunci să lase sălaşurile şi să plece în ţara Canaanului».

Una dintre legendele scrise pe tăbliţele cuneiforme descoperite la Ugarit povesteşte despre lupta dintre adoratorii lunii şi adoratorii soarelui cit şi despre izgonirea primilor. In afară de aceasta s-au descoperit urmele cultului lunii şi în Palestina. Savanţii presupun că numele tatălui lui Avraam. Terah, se trage de la cuvîntul comun tuturor limbilor semite, care înseamnă «lună».

Arheologul englez David Storm Rice a plecat în anul 1957 în partea sudică a Turciei unde a descoperit ruinele Haranului. S-a stabilit că oraşul terahizilor se afla pe rîul Nahr Balih, aftuent al Eufratului de sus. la circa 500 km. la nord de Ur.

Despre faptul că Haranul a fost centrul cultului zeului lunii şi că locuitorii lui erau cunoscuţi pentru fanatismul lor, am aflat din diferite texte babilonice vechi. Nimeni însă nu a presupus cît de mult au fost ei legaţi de zeul lor. Ca urmare a cercetărilor pe care le-a efectuat arheologul englez, s-a dovedit că cultul lunii a supravieţuit acolo naşterii şi căderii statului roman, că creştinismul s-a oprit la porţile lui şi că însuşi islamul a trebuit să se împace cu existenţa lui secole îndelungate. Abia în timpul domniei lui Saladin a fost distrus templul său. iar pe temeliile lui s-a construit, în anul 1179 e.n., un mecet pe care, la rîndul lor. mongolii l-au făcut una cu pămîntul în secolul al XllI-lea.

87

Mecetul din Hebron ridicat deasupra presupusului mormtnt al Sarrei. a lui Avraain. IVIMC si Iacov.

De sub ruinele celor trei porţi ale mecetului, dr. Rice a scos trei placi de piatră cu emblema zeului lunii gravată pe ele. Plăcile erau aşezate astfel, încît credincioşii lui Mahomed, intrînd în mecet, aveau să calce pe ele în semn că religia anticfi a Haranului a fost înlăturată pentru totdeauna.

Pe baza acestor date dr. Rice a emis ipoteza că cultul zeului lunii a durat în Haran pînă în secolul al Xll-lea e.n.

Ce concluzii putem trage noi de aici? Dacă acceptăm că Avraam din povestirile ) biblice a existat într-adevăr, atunci emigraţia lui o putem considera drept fuga unui întemeietor de cult nou. urmărit de către locuitorii fanatici ai Haranului. Se impune aici o analogie cu Mahomed, care a trebuit să fugă din Mecca. Dacă / punem însă sub semnul întrebării istoricitatea lui Avraam. atunci. în conformitate / cu sugestiile tăbliţelor din Mari. îl vom considera ca o personificare a tot ceea ce \ unul dintre triburile ebraice a suferit în timpul peregrinărilor sale. Mai mult. anumite texte biblice ne îndreptăţesc să presupunem că monoteismul patriarhilor nu a fost un monoteism în înţelesul de azi al cuvîntului, ci un cult al unei zeităţi > de trib care apărea sub denumirea de Elohim. '»

Oare, faţă de aceste date, trebuie respinsă ipoteza că emigraţia din Haran a avut cauze care ţineau de cult? Cred că nu. Trebuie doar ca prin Avraam să sc înţeleagă un trib, şi atunci ipoteza capătă probabilitate. Unul dintre triburile ţ, ebraice, care locuia în Haran. putea să intre într-un conflict puternic cu adoratorii

XX

1

lunii din acel oraş, deoarece în afara zeităţii ocrotitoare a tribului său nu vroia să recunoască alţi zei. Astfel acest conflict 1-a obligat pînă la urmă să-şi caute o nouă reşedinţă in Canaan. Informaţiile despre aceste evenimente — aşa cum am mai amintit — au supravieţuit în legende şi în povestiri populare, pe care mai tîrziu preoţii le-au introdus în textul biblic.

Din istoria comparată a religiei se ştie că zeii au suferit aceleaşi schimbări ca şi credincioşii lor. Sub influenta zguduirilor politice şi a suferinţelor îndurate, israeliţii şi-au elaborat treptat religia lor tribală, ca pînă la urmă. după întoarcerea din robia babiloneană, să o ridice pe culmile unui monoteism pur etic. Iahve devine un zeu universal, care corespundea nevoilor timpului şi civilizaţiei superioare la care ajunsese poporul israelit. Slujitorii cultului, preoţii-redactori au realizat, în acest spirit, corecturile necesare in textele versiunilor vechi, străduindu-se să-1 prezinte pe Avraam drept un adept al monoteismului. După cîte ştim, aceasta n-a reuşit în întregime, deoarece în unele fragmente ale textului se pot urmări caracteristicile tribale ale zeului originar, ebraic.

Căutările arheologice în Palestina dau rezultate din ce in ce mai bune. în ultimul timp s-au descoperit ruinele cîtorva oraşe de importantă secundară, dintre cele enumerate in istoria patriarhilor. Aşa, de exemplu, în vecinătatea actualei localităţi Teii Balata au fost descoperite ruinele oraşului aparţinînd regelui Hemor. unde a avut Ioc acea vendetă sîngeroasă a fiilor lui Iacov. Stratul cel mai vechi al săpăturilor atinge secolul al XlX-lea î.e.n. Aici s-au descoperit rămăşiţele unui zid puternic de fortificaţii, a palatului şi templului. Regele Hemor. după cum se poate trage concluzia de aici. nu a fost un rege oarecare.

In schimb Mamvri, unde Avraam. iar mai tîrziu Isaac au locuit între stejari, nu a dispărut şi se află la 3 km nord în Hebron. Arabii denumesc acest loc Haram Ramet el-Chalil («ridicat ura sfîntă a prietenului lui Dumnezeu»), adică a lui Avraam. Acolo, din vremuri îndepărtate, stejarul a fost obiect de cult. la fel ca şi fintîna şi altarul lui Avraam. Căutările arheologice au descoperit o aşa-numită fintînă a patriarhului şi fundamentul altarului, pe care în secolele următoare s-a ridicat un altar creştin. în plus, in peşterile din imprejurimi s-au găsit schelete omeneşti.care dovedeau că la Mamvri a fost în antichitate un cimitir mare. Deasupra grotei din Macpcla. în apropiere de Mamvri, unde după tradiţia biblică sint îngropaţi Avraam. Isaac şi Iacov. se află în prezent unul dintre cele mai venerate meceturi.

Astăzi, ştim, de asemenea, unde s-a aflat oraşul lui Abimelec. Gherar. Ruinele lui au fost găsite la Teii Dgemleh. la 13 km sud-est de Gaza. In anul 1927. o echipă arheologică engleză a ajuns pînă la stratul din epoca de bronz. In ruine au fost găsite diferite greutăţi folosite Ia cîntărit, lucru care dovedeşte că Gherarul a fost pe vremea lui Avraam un important centru comercial.

Nu s-a reuşit pînă în prezent să se localizeze aşezarea Sodomei şi Gomorei, deşi în ultimii ani predomină din ce în ce mai mult părerea că aceste oraşe au

89

existat într-adevăr. Rezultatele de pînă acum ale cercetărilor se prezintă, pe scurt, astfel:

1. încă la jumătatea secolului al XlX-lea englezii au descoperit că de la capul îngust. Lisan. de pe malul răsăritean al Mării Moarte se întinde sub apă un prag înalt de stînci. care taie lacul în două bazine separate. In partea sudică apa este foarte scăzută, iar în partea de nord fundul lacului ajunge brusc pînă la o adîn-cime de patru sute de metri. Se presupune că partea mai ridicată a format cîndva o cîmpie şi că a fost inundată ca urmare a unui cataclism geologic. Biblia afirmă că Sodoma şi Gomora se aflau în Valea Păduroasă (în limba ebraică Sidim). «unde e acum marea cea sărată» (c. 14. v. 3). Nu de mult s-au descoperit fragmente din Faptele originare ale preotului fenician Sanhuniaton, care scrie următoarele: «Valea Sidim a căzut şi a devenit lac...»

2. Cercetările geologice au descoperit urmele unor cataclisme vulcanice puternice în valea Iordanului, la poalele muntelui Taurus, în deşertul arab. în golful Akab şi de-a lungul Mării Roşii. Geologii au reuşit cbiar să stabilească data acelui cataclism natural. El a avut loc cu două mii de ani î.e.n.. deci în timpul lui Avraam.

3. In vecinătatea imediată a Mării Moarte se află o scrie de coline, formate in cea mai mare parte din sare pietrificată. Anumite coline, in urma procesului de dcscompunerc.au căpătat contururi asemănătoare figurilor umane. Fără îndoială că aici s-a născut legenda despre soţia lui Lot. transformată în stîlp de sare.

4. De aici rezultă că în memoria generaţiilor israeliene s-a păstrat amintirea unui cataclism natural, care s-a petrecut în vremuri îndepărtate în împrejurimile Mării Moarte. Poporul — lucru de înţeles — a înconjurat acest eveniment zguduitor cu o mulţime de legende şi întîmplări, ceea ce nu înseamnă însă. că sursele lor nu sînt adevărate din punct de vedere istoric.

5. Aviatorii care zboară regulat deasupra Mării Moarte afirmă că au observat conturul unor ruine, şi aceasta tocmai în acel loc unde, după calcule, trebuie să se afle Sodoma şi Gomora. Scafandrii au încercat să cerceteze fundul lacului. Astfel, de exemplu, şeful misiunii baptiştilor la Betleem,dr. Ralf Baney, a declarat în anul 1958 că a ajuns pînă la fundul lacului unde a întîlnit rămăşiţele unui mor-mînt, însă afirmaţia lui a fost primită mai curînd cu neîncredere.

Nu este un lucru simplu să te scufunzi în Marea Moartă şi să observi în amănunţime fundul ei. Apa conţine 257<> sare şi este atît de tulbure, încît este greu să deosebeşti ceva la o depărtare de un braţ. In plus este atît de densă, incit un om se poate culca pe suprafaţa ei reuşind să citească o carte. Scafandrul trebuie să ia cu el aproape 40 de kg greutate pentru a putea ajunge pînă la fundul lacului, în plus, procentajul mare de sare provoacă inflamaţii puternice ale pielii şi umflături dureroase ale buzelor. In ultimul timp se pregăteşte pentru o expediţie subacvatică o echipă arheologică americano-canadiană. Poate că ea va reuşi să dezlege secretul Sodomei şi al Gomorei.

90

Ţinem să prezentăm aici şi problema Damascului. In'Biblic nu există nici o indicaţie că Avraam In drum spre Canaan s-a oprit in acest oraş. Descriind acest episod al călătoriei nu ne-ara condus după presupuneri neîntemeiate, ci ne-am bazat pe surse şi dovezi sigure, care dau acestui popas o mare doză de probabilitate:

1. Despre trecerea lui Avraam prin Damasc menţionează istoricul evreu Josephus llnvius (37—95 e.n.) în opera sa Arheologia iudaică, bazîndu-se, probabil, pe surse necunoscute nouă sau transmise de tradiţia populară.

2. Drumul antic cel mai des folosit din Haran spre Canaan trecea prin Siria, si deci prin Damasc. Nu avem nici un motiv să credem că Avraam a ales altul, mai puţin comod şi care ocolea mai mult.

3. Trecerea prin Damasc este confirmată şi de. faptul că în viaţa lui Avraam apare deodată persoana lui Eliezer din Damasc. Patriarhul i-a încredinţat un rol de conducere în gospodăria sa şi. îriainte de a i se naşte propriul fiu Isaac. 1-a considerat drept principalul său moştenitor, conform codului lui Hammurabi. care permitea adoptarea in caz că din căsnicie nu rezultaseră copii.

Ţara în care a emigrat Avraam se numea iniţial Canaan. sau «ţara cîmpici», sau după alţi savanţi — «ţara lînii de purpură», denumire datorată colorantului preţios, produs din melci de mare. murex. Abia Herodot a denumit-o Palestina. Denumirea provine de Ia numele biblic al filistenilor «Palistim», popor care în veacul al XIII-lea î.e.n. ocupa malurile de sud ale Canaanului.

Palestina poate fi împărţită în trei părţi principale: fisia de cîmpie dc-a lungul Mării Mediterane, colinele care se întind la vest de Iordan, cunoscută sub numele de Transiordania, şi partea stîncoasâ pe partea de est a rîului. sau Postiordania. Pe fragmentul sudic al litoralului mediteranean solul a fost deosebit de fertil, irigat de mici rtuleţe. Valea Saron, care se află în aceste împrejurimi, era denumitft «grădina raiului». Colinele de pe partea vestică a Iordanului erau. ele asemenen. fertile în multe locuri. Datorită climei calde creşteau aici pînă şi curmali, fn special Galileea era renumită pentru fertilitate, şi din cele mai vechi timpuri avea o populaţie foarte densă. Aici s-au scos la iveală ruinele multor oraşe antice menţionate în Biblie. Şi la est de Iordan se aflau regiuni nu prea muri. unde se putea practica agricultura.

In general, însă, Canaanul era o ţară unde se creşteau vite. Platourile, izlazurile muntoase şi stepele uscate furnizau păşuni pentru turme, deşi din timp în timp sufereau de pe urma secetei. In valea Iordanului, pămîntul putea fi cultivat numai în regiunea lacului Ghenizart , restul terenurilor fiind acoperite cu o vegetaţie abundentă, erau populate de animale şi chiar de cele răpitoare.

Modul primitiv de prelucrare a pămîntului. nefolosirea îngrăşămintelor, secătuirea rapidă a solului şi secetele au făcut ca foametea să fie un fenomen cronic în Palestina.

91

RAFAEL §1 BALTAZAR PERUZZI — Visul lui lacov.

Egiptenii se obişnuiseră să vadă triburi de păstori nomazi ce apăreau la granii j >i cercau adăpost. Ştiau că îi gonea din urmă foametea şi că ->int oameni liniştiţi care nu ascund intenţii duşmănoase. De aceea ii primeau lâră nici o greutate pe terenurile, încă mici, locuite de ei in delta Nilului. Desigur că pentru aceasia percepeau biruri. Importante în acest sens sint picturile de pe pereţii unui mormînt egiptean înfăţişînd figuri zguduitoare de nomazi, slăbiţi din muza foametei, numai piele şi os. Frescele din mormîntul din Beni Hassan reprezintă in mod realist un trib de păstori semiţi, care duc tratative Ia graniţă cu funcţionarii egipteni.

Zidul de graniţă egiptean, ridicat pentru apărarea în faţa atacurilor triburilor războinice din deşert, exista deja cu două mii de ani î.c.n.. deci şi in timpul hu Avraam. Despre aceasta aflăm din întîmplârile descrise de demnitarul egiptean Sinuhe care. amestecat fiind în nişte intrigi de curte, a trebuii sâ fugă peste graniţă. El povesteşte că a trecut peste «Zidul Regal» în timpul nopţii şi s-a îndrepta! spre Canaanul de Nord. Acolo a găsit adăpost la un şef de trib care ar fi putut

tot atît de bine să lic Avraam. Isav sau lacov. în povestirea sa ci descrie intimai fertilitatea solului din aceste locuri, ceea ce ar confirma spusele Bibliei despie Canaan, prezentat ca o ţară unde «curge lapte şi miere».

Este de la sine înţeles, că această laudă se putea referi numai la acele teritorii, unde prosperau agricultura şi grădinăritul. Sinuhe scrie printre altele: «Acesta era un pămînt bun. Smochinii şi viţa de vie rodeau acolo in cantităţi mari. iar vin am avut mai mult decît apă. De asemenea, nu ne-a lipsit niciodată mierea şi măslinele. Copacii erau plini de cele mai felurite fructe. Acolo se cultiva şi griul, şi orezul. Vitele erau nenumărate. In fiecare zi mîncam piinc, vin, carne fiartă sau păsări fripte. In plus. am mîncat vinat, deoarece ei mergeau la vinătoare pentru mine. iar eu mă alăturam deseori acestor vinători cu ogari».

Descrierea veşmintelor poporului ebreu o datorăm tot descoperirilor arheologice efectuate în Egipt. In mormîntul demnitarului egiptean din Beni Hassan, datat din veacul al XVIII î.e.n., se află o pictură murală ce reprezintă un trib de nomazi semiţi din Palestina, bărbaţi bărboşi, femei şi copii. Unii dintre bărbaţi poartă fuste scurte în dungi colorate, iar alţii,inclusiv fcmeile,sînt înveliţi în mantii lungi, pitoreşti. Armamentul nomazilor se compune din lănci, arcuri şi praştii. Unul dintre nomazi cîntâ la o liră mică. ceea ce dovedeşte că de atunci semiţii iubeai mult muzica. Predomină culorile verde, roşu şi albastru.

Biblia confirmă de altfel. în anumite locuri, că ebreii iubeau culorile. In Curtea lefirii (c. 25, v. 3—5) Dumnezeu ii recomandă lui Moisc să siringă de la oamenii săi dări, şi anume: «... aur, argint şi aramă, mătase violetă, purpurie şi stacojie, in şi păr de capră. Piei de berbec vopsite roşu, piei de viţel de marc...» In Cartai t/oua a regilor (c. I, v. 24) David strigă: «Fiicele lui Israel, plingeţi pe Saul. cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe şi v-a pus pe straie podoabe de aur!»

93

L

\

ÎNTÎMPLÂRILE FURTUNOASE ALE LUI IOSIF

^EGIPTUL ÎN TIMPUL DOMNIEI ^ L U I RAMSES o M i - l M =

zM^ER=E^rA^MEE~D^I~T=E^REA:EN^Ăl

VÎNDUT ÎN ROBIE. Iacov a avut doisprezece fii, dar cea mai mare afecţiune o avea pentru feciorii săi cei mai mici. losif şi Veniamin. deoarece au fost născuţi de Rahila cea iubită. Veniamin era încă. bâieţandru, pe cînd losif se făcuse băiat mare şi nimeni în familie nu-1 întrecea în inteligenţă. Se înţelege că tatăl era foarte mîndru de el şi, aşa cum se întîmplă uneori, îi îndeplinea cu uşurinţă toate dorinţele. I-a fScut, printre altele, un veşmînt cu modele şi în culori minunate şi nu prea insista să se obosească cu muncile gospodăreşti. Feciorii Bilhăi şi Zilpei aveau pe cap grija animalelor şi toată ziua şi-o petreceau la păşune. în timp ce losil trona acasă, împopoţonat ca un prinţ moştenitor. In plus el îşi dădea aere de superioritate, se lăuda foarte mult şi pe toate le ştia mai bine decît fraţii lui de sînge.

Mai rău era faptul că îi spiona şi apoi îi pîra tatălui dacă făceau ceva ne-permis. Fiii lui lacov, aflîndu-se foarte mult în afara casei părinteşti, aveau destule de ascuns şi de aceea îl urau din toată inima pe acest vanitos şi pîrîtor, care le amăra viaţa. losif, orbit de importanţa propriei sale persoane, nu-şi dădea seama de ura care se strîngea in jurul lui. Nu era nici o zi în care el să nu-şi supere fraţii într-un fel sau altul in special. îi supăra cu visele lui în care se făcea că ei apăreau întotdeauna într-o situaţie înjositoare, lntr-o bună zi, cînd familia s-a strîns în jurul mesei să mănînce, le-a povestit următorul vis: «Ascultaţi visul ce am visat: Parca legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strîns roată şi s-au închinat snopului meu». Fraţii lui de sînge s-au mîniat şi l-au întrebat ostentativ: «Ai să domneşti poate peste

noi? Sau poate ai să ne stâpineşti?» Iacov, ca de obicei. în această ceartă i-a luat partea fiului mai mic. Dar in curînd losif a avut alt vis, în care nu numai cele unsprezece stele i se închinau, ci şi soarele şi luna^. Acest lucru 1-a îndurerat chiar şi pe bătrînul său tată. «Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? — îi spuse supărat. — Au oară eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie pînă la pâ-mînt?» losif. certat prin surprindere de către. Iacov, s-a arătat un timp foarte abătut. Apoi incidentul neplăcut a fost uitat, iar el a început din nou să se bucure' de favoruri şi privilegii. S-a întîmplat o dată. ca fraţii lui de sînge să ajungă, în căutarea păşunilor, pînă aproape de Sic hem, şi de acolo n-au mai dat nici un semn de viaţă. Neliniştit de lipsa vitelor, Iacov 1-a trimis pe losif să afle ce li s-a întîmplat. losif acceptă imediat rolul de supraveghetor simţindu-se chiar onorat de aceasta. La Sichem a aflat că fraţii Iui s-au mutat cu turmele Ungă oraşul Dotain. Porni deci în urmărirea'lor. Fraţii l-au zărit imediat ce a apărut la orizont. Unul dintre ei zise cu un aer zeflemitor: — «Ia uitaţi cine vine! Născocitorul nostru de vise! Să-I întîmpinăm în aşa fel încît să-i treacă toată pofta de a mai visa!» Văzindu-1 pe acest prin-ţişor gătit şi care cu siguranţă că se pregătea din nou să-i spioneze, feciorii Bilhăi şi ai Zilpei se hotărîră să termine cu el o dată pentru totdeauna. Unii au fost de părere să-t omoare şi să-l arunce într-o fîntînă secătuită, iar tatălui lor să-i .spună că 1-a sfîşiat o fiară. Dar Ruben a fost împotrivă şi şi-a implorat fraţii să nu verse sînge de frate. Le-a propus să-1 lase yiu într-o fîntînă. deoarece şi aşa trebuia să moară de foame. Hotărî însă, în

97

I

sinea lui, ca, la adăpostul nopţii, sâ-şi scoată tratele din capcană si să-1 ducă inapoi. la tatăl lor. Fraţii înfuriaţi, după lungi discuţii, au căzut de acord, pînă la urmă, cu această soluţie. Cînd Iosil' s-a apropiat, s-au aruncat asupra lui. l-au dezbrăcat, l-au legat cu frînghii si l-au lăsat într-o fîntînă adîncă. Sărmanul şi-a pierdut dintr-o dată minţile de spaimă, iar cînd s-a văzut în puţul întunecos, l-a cuprins o asemenea frică. încît a început să plîngă cu glas tare. Fraţii criminali, surzi la ameninţările şi rugăminţile lui. s-au aşezat să mănînce. iar lui nu i-au aruncat nici măcar o bucată de pîine. Au trecut cîteva zile, iar Iosif trecea prin chinurile foamei şi ale setei.

într-o bună zi a apărut o caravană de madianiţi sau ismueliţi, care aducea din Galaad pentru Egipt tămîie. balsajn şi smirnă. Aceştia erau negustori bogaţi, îmbrăcaţi cu haine alese. La gîtul şi braţele lor sclipeau în soare podoabe din aur curat, iar hamurile catîrilor de povară erau bătute cu cuie de aur. Feciorilor lui lacov le veni atunci idcea să-1 vîndă pe Iosif în robie. Neguţătorii călători, după ce au examinat cu atenţie pe acest tînăr slăbănog, au încheiat tîrgul, plătind pentru ci douăzeci de arginţi, deoarece ştiau bine că pe piaţa egipteană tînărul rob era o marfă bine plătită. îndată ce caravana porni mai departe, fraţii au înmuiat hainele lui Iosif în singe de ied şi le-au iiimis tatălui cu întrebarea dacă Ic recunoaşte. VăVînd mantia însîngcrată .1 fiului iubit. lacov aproape că înnebuni. Sfişiindu-şi hainele de pe el. se văieta în durerea Iui ncmîngîiată; «E haina, fiului meu! L-a mîncat o fiară sălbatică; o fiară l-a sfîşiat pe Iosif!» Apoi se îmbrăcă cu pînză de sac şi-şi plînsc pierderea pînă la sfîrşit. Familia încercă pe diferite căi să-i aline durerea părintească, dar lacov. nemîngîiat, repeta cu glas frînt: -«Plîngînd, mă voi pogori în iad la fiul meu!» In timp ce el se afla wufun-dat în această durere, madianiţii por

niră mai departe, ducîndu-1 ca rob in Egipt pe nefericitul Iosif. plîns cu atîta amărăciune, dar atît de josnic irâdat de fraţii săi.-

IOSIF ÎN CASA LUI PUTIFAR. Neguţătorii ambulanţi îl vîndură pe Iosif lui Putifar, comandantul trupelor de gardă ale faraonului. în acest fel. fiul lui lacov a ajuns în slujba unuia dintre cei mai mari demnitari ai Egiptului. Aici îi mergea destul de bine. Devenind harnic, cinstit şi cit se poate de prevăzător, a crescut în ochii stăpânului său, care îi acordă încrederea sa şi îi încredinţa misiuni din ce in ce mai importante. Pînă la urmă a ajuns pînă acolo, încît l-a numit cel mai mare supraveghetor al averilor sale şi nu se mai amestecă de loc în măsurile pe care el le lua. Tot ce hotăra Iosif era binevenit. Putifar era mulţumit de el şi avea motive întemeiate să-1 distingă astfel pe robul ebreu. De cînd îi încredinţase cîrma treburilor, sale. averea i s-a înmulţit, iar el, eliberat de grijile vieţii de toate zilele, putea să se dedice în linişte armatei şi să-şi satisfacă toate dorinţele.

Dar. aşa cum se spune. în urma fericirii vine nefericirea. Iosif era un tînăr bine făcut şi cu mult farmec. Soţia lui Putifar s-a îndrăgostit cu pasiune de el şi căuta orice mijloace sâ-1 corupă. El însă a respins avansurile ei, căci nu vroia să plătească cu o astfel de josnicie bunătatea stâpînului său. Din păcate, această femeie pofticioasă şi-a pus în gînd să-1 cucerească pe acest linăr. cu orice preţ. Profitînd o dată de faptul că nici soţul său şi nici slugile, nu erau în casă. l-a atras sub un pretext oarecare în camera de dormit, i s-a agăţat de git şi cu toată ereutatca corpului l-a tras în pat.

Iosif s-a apărat cu desperare şi pînă la urmă a fugit, lăsînd mantia sa în mîinile ademenitoarei. Jignită profund în mîndria sa. de femeie dispreţuită, ca s-a răzbunat pentru acest afront puternic. A început să strige din

98

toate puterile iar cind slugile au început să se strîngă de peste tot. Ie-a ;irâtat mantia ca dovadă a vinei lui losif. Putifar.a aflat despre toate cînd s-a întors acasă, şi. dînd crezare raînici soţiei perverse. ÎI băgă imediat pe losif la închisoare.

Insă. chiar şi în nefericire, fiul lui Iacov nu a pierdut nimic din abilitatea sa. După o bucată de timp el a cucerit încrederea mai-marelui temniţei şi a preluat paza asupra tuturor osindiţi-lor. Acesta fiind un om comod, putea fi înlocuit în muncile şi grijile gospodăreşti zilnice. losif avea parcă înnăscut în el putinţa, că oriunde apărea să se remarce imediat prin zelul său şi promp-titudinea cu care îşi oferea serviciile. Ambiţia sa nesatisfăcută îl împingea ;iiît spre problemele mărunte, cît şi spre cele importante, iar în acest impuls de a se afirma şi a culege laude îl ajuta atît inteligenţa lui practică şi notării», cît şi darul de a-şi atrage de partea lui superiorii.

Intr-o bună zi au fost aduşi la închisoare marele paharnic şi marele pitar ai faraonului. losif se strădui să le uşureze şi să-i ajute în suferinţă. Curtenii nefericiţi, revanşîndu-se cu prietenia lor, îi povesteau diferite intrigi, ini-ţiindu-1 în viaţa de palat şi asupra slăbiciunilor stăpînului domnitor. losif a reţinut totul în memorie şi după un timp scurt se orienta atît de bine, ca şi cum singur ar fi slujit la palatul regal. în timpul uneia dintre aceste discuţii se întîmplă că ambii curteni să aibă vise ciudate.

Mai marele paharnic visă o coardă de viţă de vie, care avea trei lăstari; acestea mai întîi au înfrunzit şi au înflorit, apoi au crescut strugurii şi s-au copt. A adus cupa faraonului, a stors sucul din fructe şi i-a dat acestuia băutura. losif s-a gîndit un moment, apoi a tîlmăcit acest vis mai marelui paharnic: peste trei zile îşi va redobîndi favorurile în faţa faraonului şi se va întoarce în funcţia ocupaţii înainte. îl rugă, cu această ocazie, să

pună pentru el o vorbă bună la faraon, întrucît a fost condamnat pe nedrept.

La rîndul său. îşi povesti visul mai marele pitar. Se făcea că purta pe cap trei panere cu pîine. din care ciuguleau păsările. losif se întrista şi îi prevesti că peste trei zile va fi dat pe mîna călăului.

ÎN PALATUL FARAONULUI. într-adevăr, peste trei zile se împliniră prezicerile lui losif. Faraonul tocmai îşi serba ziua naşterii şi în timpul ospăţului îşi aduse aminte că mai marele paharnic îşi îndeplinise bine serviciile, în schimb, faţă de mai marele pitar rămase neînduplecat şi îl trimise la moarte.

Pin păcate, aşa cum se întîmplă de obicei, mat marele paharnic în fericirea lui uită de tovarăşul de suferinţă, care i-a prezis libertatea. losif a mai stat încă doi ani în închisoare.şi-şi luase deja speranţa că cel ce trebuia să-i fie recunoscător îşi va ţine cuvîntul dat. Şi, nu se ştie care ar fi fost soarta lui, dacă faraonul, la rîndul lui, nu ar fi început să aibă o seamă de vise.

Intr-o noapte avu următorul vis. Dintr-un rîu ieşeau şapte vaci grase care începură să pască pe mal. După ele au ieşit şapte vaci slabe care au mîncat vacile grase. Altă dată a visat că dintr-o tulpină de grîu.au crescut şapte spice pline de boabe, iar .apoi şapte spice seci şi atinse de boală, care le-au mîncat pe cele sănătoase.

Aceste vise neobişnuite l-au neliniştit pe faraon. A. chemat din tot Egiptul pe cei mai buni magi şi înţelepţi care se pricepeau să dezlege visele. Aceştia au înclinat numai din cap, s-au sfătuit şi s-au certat între ei, ca pînă la urmă să dea din miini neputincioşi si să recunoască în faţa stăpînului divin că nu reuşesc să dezlege înţelesul ascuns al viziunilor din vis. Faraonul se întrista şi mai mult, iar in palat se aşternu o atmosferă apăsătoare.

Abia atunci mai marele paharnic işi aduse aminte de losif. Vrind să

')')

atragă de partea sa şi mai mult bunăvoinţa şi favorurile faraonului, i-n povestit acestuia de tînărul ebreu care cîndva, în temniţă, i-a ghicit viitorul, în inima faraonului apăru o nouă speranţă. Fără să piardă un moment, ordonă să fie adus Iosi^Cînd osîrtditul, proaspăt tuns şi îmbrăcat în haine curate, se aruncă cu faţa la pămînt în faţa monarhului, acesta ii spuse cu nerăbdare:

— «Am visat un vis şi n-are cine mi-1 tîlcui. Am auzit zicîndu-şe despre tine că, de auzi un vis, îl tîlcuieşti». Iosif ascultă cu atenţie vjsele regale despre vacile grase şi. slabe, cît şi despre spicele pline şi bolnave. După ce se gîndi, spuse că Egiptul va cunoaşte şapte ani de recoltă bună după care vor urma şapte ani de secetă şi foame. Nu s-a oprit numai la această prezicere, ci l-a sfătuit pe faraon ca de-îndată să desemneze un supraveghetor înţelept, care în anii de abundenţă . să strîngă ftvrezerve a cincea parte din recoltă pentru a preîntîmpina lipsurile din anii de secetă.

Acest sfat a plăcut foarte mult faraonului. S-a uitat cu atenţie la faţa deschisă a acestui tînăr sfătuitor şi imediat a fost străfulgerat de ideca că a găsit omul providenţei, li numi pe loc guvernatorul statului şi îi dădu, în mina lui. cîrma întregului Egipt, deoarece, numai prin dispoziţii dictatoriale se putea pune în aplicare planul economic, care presupunea punerea unor dări excepţionale pe marii proprietari de pămînt, cît şi pe ţăranii care trăiau în sărăcie.

Iosif avea 30 de ani, cînd se văzu dintr-o dată ridicat pe cea mai Înaltă treaptă a succesului şi prosperităţii. După paisprezece ani de robie a devenit niai-mare peste foştii săi stăpini şi mîna dreaptă a monarhului, care în Egipt era considerat zeu.

în conformitate cu protocolul stabilit la curte, puterea i-a fost încredinţată într-un mod cu totul deosebit. Aşezat pe'un tron aurit, faraonul i-a

înmînat însemnele înaltei demnităţi: inelul de aur. un colier preţios şi o mantie meşteşugită cu multă artă. Apoi a spus formula sacră: «Eu sînt faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni n-are să-şi mişte nici mîna sa. nici piciorul său, în tot pămîntul Egiptului!»

In aceeaşi zi toată curtea. în trăsuri trase de cai focoşi, s-a dus la templu. Iosif, ca guvernator, a ocupat in cavalcadă a doua trăsură după faraon, iar cînd trecea pe străzi, heralzii chemau poporul să îngenuncheze în faţa noului stăpînitor. în templu, faraonul a dat lui Iosif numele egiptean de Ţafnat Paneah, care înseamnă: «dumnezeu spune: să trăiască». Apoi îl căsători cu fiica unui preot influent din oraşul On (Heliopolis) Poti-Fera. asigurîndu-i în acest fel sprijinul puternicei caste preoţeşti.

IOSIF GUVERNEAZĂ ÎN EGIPT. In timpul celor şapte ani de belşug losil" a mers prin toată ţara şi a urmărit personal să se îndeplinească ordinele faraonului. Hambarele s-au umplut pînă în vîrf cu griu, iar în ţară. cu toate dările, era o abundenţă de cereale, încît oamenii îl binecuvîntau pe noul supraveghetor. Nici fericirea casnică nu l-a ocolit, deoarece soţia lui Asineta i-a născut doi feciori: Mânase şi Efraim.

Conform prezicerilor lui au urmat anii de secetă şi foamete, care au atins nu numai Egiptul, dar şi celelalte ţări învecinate. Oamenii sufereau de foame, iar cînd îl rugau pe faraon să deschidă hambarele acesta îi trimitea la Iosif. Ca gospodar înţelept, Iosif a răspuns la rugăminţile lor, dar cerealele nu le-a impărţit pe gratis. .

La început oamenii au trebuit să plătească hrana cu bani, iar cînd nu i-au mai avut, au vîndut caii, oile, boii şi catîrii numai să poată scăpa de chinurile foametei. Pină la urmă au vîndut şi pămîntul ş.i chiar pe ei înşişi s-au vîndut ca robi. Astfel că după şapte ani de calamităţi naturale tot pămîntul şi cei care îl arau au devenit

!00

losifimparte grine in Egipt. Basorelief din fildeş de la jumătatea sec. al Vl-lea

lntilnirea lui tacov cu losif. Basorelief din fildeş de ia jumătatea sec. al Vl-lea.

proprietate exclusivă a faraonului. Numai preofii şi-au păstrat bunurile, deoarece faraonul, avind în vedere influenţa lor. Ie-a permis ca în anii do belşug să-şi strîngă rezerve pe corn propriu. Dacă tot pămîntul a devenit proprietatea faraonului. losif a început să-1 dea în arendă şi a anunţat poporului:

«Iată astăzi v-am dobîndit pe voi şi pe pămîntul vostru pentru faraon. Luaţi această săminţă, semănaţi pămîntul. Cînd va sosi vremea recoltei, daţi a cincea parte din ea faraonului, iar patru părţi opriţi pentru voi pentru a semăna din nou pămîntul şi să vă hrăniţi casa voastră». Iar poporul a făgăduit că-1 va servi cu credinţă pe faraon. De atunci a intrat în vigoare legea după care poporul egiptean dădea faraonului a cincea parte din recolta sa. Această lege nu se referea însă

; la preoţi, care din acest motiv s-au îmbogăţit şi puterea le-a crescut.

NEAMUL LUI IACOV SUFERĂ DE FOAME. Şi asupra Canaanului s-a abătut seceta. La vestea că în Hgipt se poate cumpăra grîu. Iacov şi-a trimis pe cei zece fii ai săi după cereale în ţara faraonului. L-a oprit acasă numai pe Veniamin. pe care atît de mult îl iubea, încît nu vroia să-1 scape de sub supravegherea sa. Fraţii au .încărcat sacii goi pe catîri şi au pornit la acest drum lung.

In Egipt au fost duşi în faţa celui mai mare demnitar din stat, pentru că numai el putea să le dea cereale. Iosif a fost puternic uimit, cînd i-a zărit pe noii sosiţi din Canaan. Pe loc şi-a recunoscut fraţii care. cîndva, l-au vîndut pentru douăzeci de arginţi. Nu s-;i trădat însă şi ;i vorbit Cu ei prin intermediul tălmaciului.

Nu a putut să-şi refuze totuşi plăcerea de a-i speria. Cu un glas tunător i-a acuzat că au venit în Egipt să spioneze şi nu să cumpere cereale. Pe fraţii înspăimîntaţi îi treceau toate sudorile. Au început să se explice cu

102

înfrigurare că au venit numai după cereale, că bătrinul lor tată care i-a trimis a avut doisprezece fii. dintre care cel mai tînăr a rămas acasă, iar altul a dispărut fără nici o urmă. Iosif. i-a ascultat cu fruntea încreţită şi nu a lăsat de loc să se vadă cît de mult l-a mişcat vestea că Iacov şi Veniamin trăiesc.

Luîndu-şi o înfăţişare severă îi acuză eu încăpăţânare de spionaj. Le spuse eă îi bagă la închisoare, afară de unul din ei pe care îl va trimite acasă să aducă pe cel mai tînăr dintre fraţi, drept dovadă că tot ceea ce au spus este adevărat. Surd la toate asigurările şi rugăminţile lor, strigă străjile şi le ordonă să-i ducă pe toţi la închisoare. Totuşi după trei zile i s-a făcut milă de ei şi a hotărît să schimbe sentinţa. Le-a permis să vină încă o dată în faţa lui şi le-a spus că le va vinde cereale şi le va permite să se întoarcă în Canaan. dar pe unul dintre ei îl va reţine ca gaj, în temniţă, pînă ce îl vor aduce pe fratele cel mai mic.

Fără măcar să bănuiască că demnitarul egiptean înţelege limba ebraică, feciorii lui Iacov au început să se vaiete că pe bună dreptate îi loveşte o asemenea pedeapsă pentru josnicia cu care s-au purtat faţă de fratele lor. în acest fel Iosif a aflat că vinovaţii regretă fapta lor şi că în fond nu sînt chiar atît de răi, îl apucă un val de tristeţe, încît trebui să se ducă în camera alăturată pentru ca in singurătate să-şi plingă durerea inimii şi dorul nevindecat după familia sa. Ştergîndu-şi lacrimile îşi luă inima în dinţi şi porunci fraţilor să-şi umple sacii cu cereale, iar pe Simeon îl trimise înapoi în închisoare drept zălog. Pe de altă parte, porunci, în secret, ca banii plătiţi pentru cereale să le fie puşi pe furiş în sacii lor. A vrut doar să le pună la încercare cinstea.

Feciorii lui Iacov au pornit înapoi spre Canaan cu catîrii încărcaţi de sacii plini cu grîne. Pe drum s-au oprii să doarmă la o casă. Cînd au dezlegai

sacii cu grîne ca să dea de mîncarc la catiri, şi-au găsit banii cu care plătiseră pentru cele cumpărate.

Convinşi că s-a făcut vreo încurcătură, au hotărît să restituie banii cînd vor veni a doua oară în Egipt. Acest lucru însă nu se va întîmpla atît de curînd. Simeon pierdu orice nădejde că va mai ieşi din închisoare, pentru că Iacov în ruptul capului nu vroia să se despartă de Veniamin. După pierderea lui Iosif. se temea pentru viaţa lui, văzînd în el singura mîngîiere a bătrîneţelor sale. Nu au ajutat nici ameninţările, nici rugăminţile, nici chiar vorbele lui Ruben care a declarat că va permite să-i omoare doi dintre fiii lui. dacă nu-1 vor aduce pe Veniamin înapoi. Iacov a rămas neînduplecat, lucru care i-a determinat pe fraţi să nu se mai întoarcă în Egipt a doua oară, deoarece se temeau să apară fără Veniamin în faţa demnitarului egiptean.

în curînd, alimentele fură terminale şi oamenii au început să sufere din nou de foame. Iacov nu a avut altă ieşire: cu inima împietrită a trebuit să trimită împreună cu ceilalţi fraţi şi pe Veniamin. Pentru a-1 îmbuna pe demnitarul egiptean i-a trimis în dar puţin balsam şi puţină miere, tămîie şi smirnă, migdale şi fistic. A. poruncit, de asemenea, să restituie banii pe care într-un mod inexplicabil i-au găsit în saci. Fraţii o porniră spre Egipt cu presimţirile cele mai rele în suflet, dar Iosif văzîndu-1 pe Veniamin îi primi cu bunăvoinţă. A poruncit bucătarilor să pregătească un ospăţ, iar pe oaspeţi îi dădu pe mîna ispravnicului casei să-i ajute să se spele de praf. Fraţii au vrut să se folosească de această ocazie pentru a restitui banii găsiţi în, sac. insă spre marea lor surprindere, acesta nu a vrut să primească banii liniştindu-i cu aceste cuvinte: — «Banii pe care atunci i-aţi dat, sînt la mine!» Abia au răsuflat fraţii de uşurare, că au avut parte de o nouă bucurie. Ispravnicul casei 1-a adus pe Simeon de la închisoare îmbrăcîndu-r cu haine noi.

deoarece trebuia şi el să participe la ospăţ. La palat fraţii s-au înclinat pînă la pămînt in faţa demnitarului egiptean şi i-au prezentat darurile trimise de Iacov. Iosif le-a răspuns |a salut, a privit darurile apoi a întrebat de sănătatea tatălui.

La un moment dat a ridicat ochii spre Veniamin. frăţiorul său şi ÎI cuprinse o afecţiune atît de mare. încît cu greu a putut să-şi stăpînească lacrimile. Cît putu de repede se duse în camera alăturata şi plînse acolo fără martori. Apoi se spălă pe faţă şi întoreîndu-se în sala ospăţului, porunci să se servească masa. în timpul ospăţului, Iosif avu grijă ca bucăţile cele mai bune şi mai mari să-i revină lui Veniamin. Şi aşa o mare veselie domni tot timpul mesii, încît pînă la sfîrşit toţi se îni-bătară.

IOSIF ÎŞI PUNE DIN NOU LA ÎNCERCARE FRAŢII. A doua zi porunci ispravnicului casei să pună din nou fiecărui frate în parte, în sac, banii, iar lui Veniamin să-i pună în plus cupa sa de argint pentru vin. din care nu o dată şi-a ghicit viitorul. Abia ieşiseră fraţii din oraş cu asinii încărcaţi, că trimise în urmărirea lor garda sa personală. Fiilor lui Iacov le-a îngheţat inima de teamă cînd. de o dată au fost înconjuraţi de soldaţi înarmaţi în care de luptă. Comandantul s-a apropiat de ei şi cu o mină ameninţătoare îi acuză că au furat cupa de argint a guvernatorului. Fraţii au început desigur să nege cu tărie şi fiind de acord cu o percheziţie au spus: — «Acela dintre robii tăi, la care se va găsi cupa, să moară, iar noi să fim robii domnului nostru!» însă comandantul a răspuns, că va lua la închisoare numai pe acela care a furat. Cît de mare nu le-a fost uimirea cînd cupa de argint a fost găsită în sacul lui Veniamin! Feciorii lui Iacov îşi smulgeau hainele de pe ci de desperare şi işi plîngeau soarta vitregă.

Atunci au dat cu succes a doua probă

10!

de cinste, la care îi supuse Iosif. Hotă-rîră deci să nu-1 părăsească în nenorocire pe Veniamin şi să se întoarcă împreună cu el în capitala egipteana. La palat s-au aruncat la picioarele lui Iosif, rugîndu-1 să-i oprească şi pe ei în robie împreună cu Veniamin. însă demnitarul egiptean nu a vrut să primească jertfa lor şi a insistat ca numai Veniamîn să suporte pedeapsa.

Atunci vorbi Iuda. şi cu curaj îi spuse aceste cuvinte: — «Domnul meu a întrebat pe robii tăi şi a zis: «Aveţi voi tată sau frate?» Şi noi am spus domnului nostru: Avem tată bătrîn şi dacă nu îi vom duce înapoi fiul iubit, va muri de o mare durere. Ai milă de tatăl nostru,-dă-i drumul lui Veniamin şi în locul lui ia-mă pe mine în robie, iar eu îţi voi sluji cu credinţă pînă la ultimele zile ale mele». Văzînd că fraţii lui de sînge s-au dovedit a li oameni cinstiţi. Iosif nu a putut să-şi mai ascundă sentimentele. A scos afară din cameră pe toţi egiptenii şi le-a dezvăluit cine. este. Toată demnitatea lui. s-a spulberat dintr-o dată şi a izbucnit într-un plîns atît de zguduitor, că putea fi auzit în toate colţurile palatului. Fraţii parcă erau loviţi de un trăsnet; nu numai că nu se bucurau de loc, din contră erau neliniştiţi dacă nu cumva fratele lor nu se va răzbuna pentru nedreptatea suferită. însă Iosif îi îmbrăţişa cu căldură, iar pe Veniamin. fratele lui cel mic. îl luă în braţe cu o landreţe deosebită.

După ce se bucură de el pe săturate şi îşi şterse lacrimile de bucurie, spuse cu glas înduioşat: — «Grăbiţi-vă de vâ duceţi la tatăl meu şi-i spuneţi: «Aşa zice fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a făcut stăpîn a tot Egiptul; vino dar la mine şi nu zăbovi; Vei locui în pămîntul Goşen şi vei fi aproape de mine, tu, feciorii tăi şi feciorii feciorilor tăi, oile tale, vitele tale, şi toate cîte sînt ale tale; Şi te voi hrăni acolo, că foametea va mai ţine încă cinci ani. ca să nu pieri tu, nici feciorii tăi. nici toate ale talc».

Vestea despre întîlnirea neobişnuită

ajunse cu rapiditate la palatul regal. Faraonul. în bunăvoinţa lui, îl împuternici pe Iosif să aducă din Canaan întreaga familie şi să trimită căruţe pentru a uşura mutatul. Iosif a făcut aşa cum i-a permis stăpînul său. Apoi trimise daruri bogate familiei sale. Fraţilor lui de sînge ordonă să li se dea cîte două veşminte, lui Veniamin însă, cinci, dintre cele mai bune, şi trei sute de arginţi, iar tatălui său îi trimise în afară de veşminte şi bani. multe alte bogăţii din Egipt.

Darurile au fost încărcate pe spinarea a zece asini, iar zece asiniţe duceau grîu şi alte bucate, pentru ca în timpul mutatului oamenii lui Iacov să nu sufere de foame. Cînd feciorii au ajuns în Canaan şi au povestii tatălui lor cele întîmplate la curtea faraonului, acesta. Ia început nici nu a vrut să creadă şi abia cînd a văzui darurile aduse se reînsufleţi. Plîngînd de bucurie, strigă: — «Destul! Iosif fiul meu, trăieşte încă! Voi merge sâ-1 văd înainte de a muri!»

NEAMURILE LUI ISRAEL SE MUTĂ ÎN DELTA NILULUI. Familia lui Israel de şaizeci şi şase de persoane o porni la drum spre Egipt şi se opri în pămîntul Goşen din Delta Nilului, înştiinţat despre sosirea tatălui. Iosif porni cu carul în întîmpinarea sa şi plîngînd se aruncă de gîtuj lui: «De acum pot să mor — spuse bătrînul înduioşat — că am văzut faţa ta şi că trăieşti încă». Apoi Iosif îşi conduse tatăl şi cinci fraţi aleşi în faţa stăpînu-lui său. La cererea lor, le permise să se aşeze în Goşen. iar apoi se uită cu respect la bătrînul Iacov, care stătea plin de demnitate în faţa lui, îmbrăcat într-o mantie largă de lînă şi cu. ciomagul de păstor în mînă. îl întrebă cîţi ani are: — «Zilele pribegiei mele sînt o. sută treizeci de ani» — răspunse bătrînul şi îl binecuvîntă pe faraon cu mina dreaptă ridicată.

Păşunile în ţinutul Goşen erau grase si din abundenţă. Noilor veniţi le

104

merse bine, încît în scurt timp se înmulţiră. Iacov mai trăi încă şaptesprezece ani. iar cînd simţi că se apropie moartea îl rugă pe Iosif să-1 îngroape in mormăitul bunicului şi al tatălui său de la Macpela. în apropiere de Mamvri. înainte de moarte, primi în familia sa pe Mânase şi Efraim. fiii lui Iosif şi ai egipteneci. Binecuvîntînd pe cei doisprezece fii. din care trebuiau să se tragă douăsprezece generaţii de ebrei, se întoarse la perete şi îşi dădu duhul.

Rămăşiţele lui Iacov au fost îmbălsămate, după obiceiul egiptean. Ritualul a durat patruzeci de zile, după care au urmat şapte zile de doliu, declarat în tot Egiptul. Pînâ la mormînlul

lui Avraam din Canaan se întinse un cortegiu funerar numeros, la care au luat parte toţi demnitarii egipteni. Coşciugul fu întovărăşit, de asemenea, de bocitoare. Bocetele lor erau atît de jalnice, încît locuitorii Canaanului se minunau tare şi se întrebau ce persoană atît de importantă la egipteni se îngroapă în pămîntul lor. Iosif avu apoi nepoţi şi muri la o sută zece ani. înainte de a muri îşi exprimă dorinţa fierbinte ea atunci cînd poporul ebreu se va întoarce în Canaan, să ia cu sine şi rămăşiţele lui şi să le ducă lîngă mor-mîntul lui Iacov. Şi el fu, de asemenea, îmbălsămat şi aşezat în coşciug după vechiul ritual egiptean.

POVESTIRE POPULARA SAU ADEVĂR?

Povestirea despre losif s-a bucurat de o mare popularitate încă din cele mai vechi timpuri şi a intrat in folclorul acelor popoare care găseau în Biblie o hrană corespunzătoare pentru imaginaţia lor. Nu este nimic ciudat în aceasta. Ea reprezintă doar o povestire tipic populară cu o fabulaţie vie, plină de întîmplări neobişnuite, învăluită într-un farmec de basm, aproape legendar. Morala finală a corespuns nevoii spirituale a omului simplu, vitregit, veşnic dornic de dreptate.

Există în această poveste ceva în plus, care merită toată admiraia. Nu întîlnim în cadrul ei personaje cu un caracter totalmente bun sau rău, negru sau alb. Iosif a fost în tinereţe un fiu încrezut, insuportabil, răsfăţat de tatăl său, dar în anii următori, sub influenta suferinţelor şi a dorului nestins de familie, a reuşit să se schimbe într-un om mărinimos. Fraţii lui de sînge, lăsîndu-se cuprinşi de mînie, s-au purtat cu el deplorabil, dar aşa cum s-a dovedit mai tîrziu, ei nu erau în fond nişte nelegiuiţi. Toată viaţa i-au apăsat remuşcările, îl iubeau cu sinceritate pe bătrinul lor tată, în problemele băneşti erau cinstiţi, iar cînd Veniamin a fost ameninţat cu robia au hotărît să împartă cu el aceeaşi soartă, fiind gata chiar pentru sacrificii mai mari.

Această cunoaştere pătrunzătoare a naturii umane în toată complexitatea ei, această înţelegere pentru om, inclusiv pentru slăbiciunile lui, dovedesc o mare înţelepciune a vieţii, neobişnuită în epocile unui primitivism general. Păstorii ebrei, autorii povestirii despre Iosif, au fost oameni inculţi, plini de prejudecăţi şi cu obiceiuri severe. Cu toate acestea, trăind în deserturi, printre stincile sălbatice, au reuşit să-şi făurească o anumită profunzime originală a sentimentelor şi o cunoaştere a sufletului uman, care nu poate să le aducă decît cinste.

Desigur, cineva ar putea să spună că istoria lui Iosif este un ditiramb în cinstea solidarităţii de neam, atît de caracteristică pentru popoarele Orientului,deci ceva normal şi de înţeles pentru semiţi. Fără îndoială acest lucru nu se poate nega. Insă, nu se poate nega nici faptul că, în modul de depanare a fabulaţiei şi în creionarea caracterelor, frapează o anumită privire matură asupra lucrurilor lumii acesteia. Tocmai datorită acestor calităţi, povestirea despre suferinţa şi fericirea lui Iosif a mişcat întotdeauna inimile oamenilor şi şi-a păstrat o prospeţime nepieritoare.

Oamenii de ştiinţă au crezut o bună perioadă de timp că originea acestei povestiri biblice o află în literatura popoarelor care se învecinează cu Palestina, la fel cum nu o dată s-a întîmplat în legătură cu alte povestiri din Vechiul Testament.

La un moment dat se părea că s-au descoperit urme care duceau spre literatura Egiptului. în aşa-numitul Papirus a lui Orbiney s-a descifrat povestirea Despre ifoifraii. naraţiune tipică pentru epocile străvechi. Este vorba în această povestire

106

despre Anubis cel căsătorit şi fratele său mai tînăr, care se numea Bata. Bata nu era căsătorit şi lucra tn gospodăria fratelui mai mare. într-o zi, soţia lui Anubis a încercat să-1 seducă. Insă tîriărul a respins cu indignare avansurile ei. Atunci femeia ipocrită 1-a acuzat în faţa soţului că ar fi luat-o cu forţa şi că ar li bătut-o crîncen cind a incercat să se apere. Anubis se înfurie tare şi îl omorî pe nevinovatul Bata.

Povestirea egipteană reaminteşte într-adevăr de episodul cu Iosif şi soţia lui Putifar. Insă, asemănarea se reduce exclusiv la această întîmplare, care in povestirea biblică reprezintă numai un episod neînsemnat. Putem chiar să ne îndoim că acest episod este împrumutat din literatura egipteană. Tema soţiei infidele şi a adulterului a fost în acele timpuri la modă, încît se repetă şi în povestirile multor alte popoare din Orientul antic şi cu siguranţă că circula şi în Canaan. tn concluzie trebuie acceptat, că povestirea fantastică despre aventurile lui losif, care în particularităţile sale nu se poate compara cu nimic, este o creaţie a imaginaţiei ebraice.

Dar oare numai o creaţie a imaginaţiei ? Oare nu se ascunde la baza povestirii ceva ce s-a putut întîmpla în realitate? Se ştie doar că faptele istorice îndepărtate se transformă în legendă în tradiţia populară, şi cîteodată în asemenea măsură că e greu să se deosebească adevărul de ficţiune. Povestirea despre soarta lui Iosif poate fi legendară, insă aceasta nu exclude posibilitatea, ca o anumită ramură u israeliţilor să se fi stabilit într-adevăr în Egipt, unde i-a mers bine. Se poate chiu i ca aceşti colonişti să Ti fost Iacov şi fiii săi şi că unul dintre ei, cu numele de Iosif, să fi făcut o carieră nemaiîntîlnită la curtea faraonului.

Oamenii de ştiinţă se mai frămlntă încă asupra acestor probleme. Deoarece nu dispun însă de nici un document istoric, trebuie să se rezume la formularea unor ipoteze, la care ajung cu ajutorul metodelor deductive. Să mergem deci pe urmele logicii lor. Va fi o excursie deosebit de fascinantă. Ea ne permite să pătrundem în tainele mijloacelor de care se servesc savanţii în reconstituirea istoriei. In plus ne va da anumite satisfacţii de ordin estetic, care pot fi încercate atunci cînd rezolvi prin calcul logic probleme cu o sferă atît de largă.

Pe baza unor calcule foarte amănunţite, pe care datorită caracterului lor deosebit de detaliat nu le vom prezenta, s-a stabilit în rindul savanţilor convingerea, că Iacov a trăit Ia 250 de ani după Avraam. Istoria lui Iosif s-ar încadra astfel în secolul al XVII-lea î.e.n. Datele prezentate de către savanţi oscilează între anul 1730 şi 1630. Cu puţin timp înainte, Egiptul trecuse prin cea mai furtunoasă perioadă din îndelungata sa istorie.

In jurul anului 1780 ţara a fost zguduită de mişcări revoluţionare. Poporul împilat s-a ridicat la răscoală: ţăranii, meseriaşii, soldaţii şi robii de pe marile proprietăţi feudale. Pentru o anumită bucată de timp populaţia asuprită luă conducerea răscoalei în mîinile sale. Urmările cataclismului se făcură simţite încă mult timp şi în secolul al XVII-lea, Egiptul continua să fie un stat cu o putere în declin.

In momentul acestui declin politic el fu zguduit de o nouă nenorocire, şi mai

107

ingrozitoare. Dinspre răsărit se scurgeau mulţimi nemăsurate de cotropitori străini care se prăvăleau asupra ţării ca o adevărată lavină de munte. Cotropitorii, în-veşmîntaţi în zale şi înarmaţi cu săbii lungi, se repeziră cu o viteză fulgerătoare in carele lor blindate înhămate cu cai. Egiptenii, pentru prima dată în viaţă se întîlniră cu acest gen nou de luptă; caii înţepaţi de pinteni şi carele încărcate cu suliţe ii aduseră într-o stare de mare dezorientare. Soldaţii lor luptau pe jos şi aproape goi: plnă ce reuşeau să folosească suliţele, praştiile şi arcurile lor, erau trintiţi la pămint de copitele cailor şi zdrobiţi de roţile carelor. Pur şi simplu, erau dezarmaţi în faţa vitezei impuse în luptă. Puterea egipteană, neînvinsă de secole, a fost transformată în pulbere şi măreţia faraonilor s-a stins pentru aproape două sute de ani.

Autorii acestui atac au fost hicsoşii. Conducătorii lor au preluat toate atribuţiile externe ale faraonilor şi s-au menţinut în Egiptul înfrint circa 150 de ani, înăbuşind prin foc şi sabie orice manifestare de revoltă. Este adevărat că au ocupat numai Egiptul de Jos cu Delta Nilului, iar prinţii din provinciile Egiptului de Sus au devenit vasalii lor, plătind un tribut apăsător.

Capitala noilor stăptni ai Egiptului a fost Avaris, oraş care se afla în partea de est a Deltei.

Denumirea de hicsoşi a fost explicată în diferite feluri: mai demult se considera, că ea înseamnă «stăpînii pustiului» sau «regii păstorilor», tn urma ultimilor cercetări s-a căzut de acord însă, că ea trebuie să fie mai curind tradusă prin «stăpîni ai unor ţări străine». Hicsoşii erau semiţi şi vorbeau o limbă, care probabil era asemănătoare cu forma iniţială a limbii ebraice.

Din inscripţiile de pe scarabei ştim că conducătorii lor aveau nume tipice semite, ca de exemplu Anater, Chian, lacober. Se presupune insă că hicsoşii reprezentau numai o pătură superioară, puţin numeroasă, de luptători, în schimb masa de soldaţi era formată dintr-o adunătură liberă aparţinind diferitelor triburi de deşert şi montane, din jefuitori, aventurieri şi vîntură lume de diferite rase şi limbi. Erau ca nişte fiare, dornice de sînge şi de pradă, care se năpustiră asupra Egiptului ca un nor de lăcuste.

Invazia hicsoşilor a fost, se pare, urmarea marilor transformări etnice, pe care Ic-a suferit Mesopotamia, acest «creuzet» neliniştit al popoarelor. Dinspre nord au coborît în al II-lea mileniu triburile asiatice ale hurriţilor. Ele au împins popoarele semite printre care şi hicsoşii, spre Siria şi Palestina. Săpăturile arheologice de la lcrihon au dovedit că oraşul antic a fost ocupat o anumită bucată de timp de hicsoşi. Probabil că cuceritorii Egiptului şi-au exercitat atunci hegemonia şi peste popoarele Palestinei. . . -

Se naşte firesc întrebarea ce are comun cu aceste evenimente losif şi familia sa. Astăzi, savanţii sînt de acord, din acest punct de vedere, că emigraţia celor şaptezeci de evrei în Egipt a avut loc în perioada hicsoşilor. Probabil că neamul lui Iacov a fost luat cu valul general a) cotropitorilor sau a sosit în Egipt după ocuparea lui de către hicsoşi. Aici s-a întîlnit cu o primire ospitalieră, deoarece era înrudit de

aproape cu ocupanţii, care urmăreau să atragă în ţara înfrîntă cît mai mulţi asiatici. Istoricul evreu Josephus Flavius vorbeşte despre hicsoşi ca despre străbunii săi,

iar textele egiptene din secolul al XVI-lea î.e.n. relatează despre triburile nomade canaaneene, care s-au aşezat in Egipt.

Pe acest fundal multe situaţii îndoielnice din povestirea biblică îşi găsesc explicaţia lor logică. In primul rind problema ridicării lui Iosif în funcţia de guvernator al statului. Este greu de crezul ca în condiţii normale egiptenii să fi fost de acord cu încredinţarea unei 'aşa înalte funcţii unuia dintre asiatici, faţă de care aveau un sentiment de dispreţ.

în Cartea Facerii (c. 46, v. 34) citim despre ebrei după cum urmează: «...Căci pentru egipteni este spurcat tot păstorul de oi». Este lucru de înţeles că faraonii hicsoşi, neavînd încredere în populaţia locală, aveau mai mare încredere în asiaticii din Canaan cu care erau înrudiţi prin rasă şi limbă. Chiar şi faraonii de origine egipteană foloseau cîteodată o politică de cadre asemănătoare.

Faraonul Ekhnaton, întemeietorul monoteismului şi adoratul zeului soare Aton (1377—1352 î.e.n.), s-a lovit de opoziţia preoţilor, aristocraţiei şi chiar a maselor largi ale populaţiei, credincioasă zeului tradiţional Amon. In această situaţie şi-a ales colaboratori din păturile vitregite, în care putea să aibă o încredere mai mare. In mormîntul unuia dintre înalţii săi funcţionari s-a găsit următoarea inscripţie:

«Am fost un om din mamă şi tată de origine de jos, dar regele m-a pus pe picioare. Mi-a permis să mă ridic... am fost un om fără avere, iar el în dărnicia lui mi-a dat în fiecare zi să mânînc, mie care cîndva trebuia să cerşesc o bucată de pîine».

La Teii el-Amarna (ruinele capitalei acestui faraon) s-a descoperit un sarcofag al unui demnitar care a fost în serviciul Iui Ekhnaton. Acesta se numea Nehemem,

> şi era asiatic. Iar vizirul acestui faraon, Jonhamu, a devenit un om atotputernic la curte, deşi aparţinea rasei semite.

După cum ne putem da seama din aceste fapte, avansarea bruscă a lui Iosif nu a fost ceva imposibil. El a administrat, de altfel, Egiptul conform politicii de apăsare, tipică pentru ocupant. Folosindu-se de cei şapte ani de foamete, nu a împărţit cerealele pe gratis, ci a ordonat să se plătească pentru ele cu aur, argint şi bijuterii, iar apoi cu pămînt, şi pînă la urmă prin pierderea libertăţii personale. In apest fel a deposedat şi a transformat în rob pe agricultorul independent, slăbind clasa proprietarilor de pămînt. Tot pâmîntul şi oamenii care îl munceau au deveni! proprietatea faraonului. Din acest moment datează, cu siguranţă, în Egipt, sistemul de servitute şi puterea regală nelimitată. Numai preoţii au scăpat de această soartă, deoarece pe marile lor proprietăţi au adunat rezerve de alimente, iar hiesoşii. linînd cont de influenţa acestora, nu au avut curajul să-i împiedice. Din cauza lui Iosif a avut loc deci în Egipt o transformare economică profundă, cu urmări îndelungate.

KW

Am amintit deja că Egiptul a suferit în istoria sa cîleva mişcări sîngeroase. Tradi(ia lor s-a păstrat in rîndul maselor apăsate. Cauza directă a răscoalelor a fost foametea care bintuia (ara o dată la cîţiva ani. Despre violenta lor ne relatează bogătaşul egiptean pe nume Ipuver. Aflăm, printre altele, în relatarea lui, asemenea frază: «Sărmanul a devenit proprietarul unor averi şi în timp ce înainte nu era în stare nici să-şi facă o pereche de sandale, acum este posesorul unor comori». In alt loc citim: «Copiiiprinţilor sînt zdrobiţi de pereţi, toţi fug din oraşe... Cel care nu avea înainte unde să-şi pună capul, are acum pat, cine nu avea barcă, este proprietar de corabie, cine nu avea o bucată de pîine are în prezent hambare... Cine înainte din cauza sărăciei dormea fără femeie, acum îşi găseşte uşor una de viţă nobilă». Şi ultimul citat, cel mai concludent: «Capitala regelui a fost cucerită în citeva ore. Regele a fost luat în captivitate de către săraci. Curtenii au fost goniţi din casele regale. Funcţionarii au fost omorîţi, iar documentele le-au fost luate».

Faraonul hiesos, fără îndoială, că şi-a dat seama de această tradiţie revoluţionară a Egiptului şi de aceea s-a temut ca nu cumva o nouă rebeliune a maselor populare să clatine puterea sa, mai ales că era un despot străin şi nedorit. Clnd a apărut Iosif cu planul său înţelept de prevenire a viitoarei foamete, a fost salutat ca un adevărat om al providenţei. Prin aceasta se explică poziţia sa atotputernică la curte şi favorurile cu care a fost copleşit de către faraon.

Cineva, predispus la scepticism, ar putea să intervină şi să spună că această redare şi interpretare artistică se bazează numai pe indicaţii foarte laconice din Biblie şi mai ales pe presupuneri, deoarece in fond nu s-a dovedit de Ioc că ebreii s-au stabilit în Egipt în perioada dominaţiei hiesoşilor. Cronologia biblică este pînă acum foarte problematică, nu se poate, deci, afirma cu toată siguranţa data cînd Iacov şi neamul său au plecat spre Egipt. Acest lucru a putut să aibă loc atit înaintea sosirii hiesoşilor, cit şi după izgonirea lor.

Aceste îndoieli au fost risipite de analiza formidabilă a textului biblic, pe care a făcut-o egiptologul francez Pierre Montet în cartea sa UEgypt et laBible. Aceasta se poate prezenta, pe scurt, în felul următor:

Iacov, după cum ştim deacum, s-a stabilit în ţinutul Goşen, care se afla la est de Delta Nilului. Iosif ca guvernator locuia desigur lingă faraon, în capitală. La vestea sosirii familiei sale, el se urcă fără zăbavă în car şi se grăbi în întîmpinarea tatălui său. După aceea se întoarse la faraon, pentru a-i raporta despre călătoria sa. Din Biblie rezultă, în mod incontestabil, că aceste evenimente au avut loc într-un interval de timp foarte scurt unul după altul, dacă nu chiar într-o singură zi.

în Cartea Intîi (c. 45, v. 10) Iosif îi spune tatălui său că va locui în ţinutul Goşen, deci nu departe de el. Se impune deci concluzia că,capitala unde trebuia să locuiască Iosif se afla aşezată la o mică depărtare de ţinutul Goşen, adică chiar în Deltă. Pentru nimic în lume acesta nu putea să fie Memfisul, Faiuraul sau Teba. Ele erau aşezate prea departe de Goşen, şi călătoria lui Iosif cu carul ar fi trebuit să dureze cîteva zile. De altfel, după afirmaţiile egiptologului francez Maspero, în Egipt,

110

Guvernator de stat egiptean si sofia sa. Basorelief de la Teba.

datorită lipsei unor drumuri corespunzătoare, niciodată nu te puteai servi de car pentru distante mai mari. Asemenea călătorii se făceau de regulă in bărci pe artera principală de comunicaţie, care era Nilul.

Toate circumstanţele de mai sus sînt ca şi nişte indicatoare ale căror braţe sînl îndreptate in totalitate spre Avaris, capitala hiesoşilor.

Ştim deja că Avaris se afla în Delta Nilului, deoarece ruinele oraşului împreună cu o mulţime de sigilii aparţinînd hiesoşilor s-au descoperit în apropierea actualului sat San el-Hagar. Dacă Iosif şi-a exercitat funcţia sa în Avaris, se spulberă atunci toate incertitudinile: istoria vieţii lui trebuie plasată în epoca stăpînirii hiesoşilor. O dată mai tîrzie este totalmente exclusă, deoarece, după izgonirea cotropitorilor, faraonii originari ai dinastiei a XVIII-a, au mutat capitala la Teba. După cum vedem, teoria hiesotă se bazează pe presupuneri plauzibile şi de aceea astăzi a fost recunoscută de mulţi savanţi.

In povestirea biblică ne frapează precizia istorică a descrierii obiceiurilor egiptene. Ele se referă în primul rînd la ritualurile de înmormîntare folosite la moartea lui Iacov şi Iosif. Trupurile lor au fost îmbălsămate într-o perioadă de patruzeci de zile, iar mumiile aşezate într-un sicriu de lemn. Deja Herodot menţionează că procesul de Îmbălsămare dura în Egipt patruzeci de zile, lucru de altfel confirmat de textele de pe papirus, descoperite în mormintele regilor şi ale înalţilor demnitari.

Să ne reamintim că Iosif a fost ras înainte de a fi prezentat în faţa faraonului. Acest amănunt ar părea banal la prima vedere, dar el este cu atît mai concludent, cu cît reprezintă din nou o dovadă a cunoaşterii realităţilor egiptene. In egipt nimeni nu avea voie să poarte barbă; acest privilegiu aparţinea exclusiv faraonului, care de altfel îşi punea barbă falsă. Iosif ca ebreu şi-a lăsat desigur barbă şi de aceea a fost ras, după cum cerea ritualul protocolului de la curte.

La fel stau lucrurile cu numirea lui Iosif în funcţia de guvernator al faraonului. Desfăşurarea festivităţii este în conformitate cu ceea ce am aflat din papirusuri şi din picturile mormintelor. Noul demnitar a primit din mina faraonului ca însemn al demnităţii un colier preţios, o mantie scumpă şi o soţie din neamul lui. In timpul defilărilor festive a ocupat unul din carele aurite ale palatului şi mergea imediat în urma carului faraonului. Egiptenii au păstrat după izgonirea hioseşilor obiceiul de a se servi de cai, şi de aceea acest ceremonial s-a menţinut in continuare în Egipt.

Interesant este faptul că numele menţionate în povestirea biblică sînt, de asemenea, egiptene. Faraonul 1-a denumit pe Iosif «Ţafnat-Paneah», ceea ce înseamnă «Domnul spune: să trăiască». Soţia lui se numea Asineta sau Aseneta, adică «cea care aparţine (zeiţei) Net» (zeiţa venerată în Delta Nilului), iar Putifar, sau Potifar sau Poti-pera este un nume deformat de la «Pa-di-pa-Re», care înseamnă «(cel), căruia i-a dat (zeul) Ra».

In sflrşit mai merită adăugat faptul că în povestirea despre Iosif avem de-a face cu o cunoaştere perfectă a topografiei egiptene. Din detaliile prezentate nu este 112

t mmm. fe: \

Vas pe Nil. Sculptură în lemn descoperită în mormîntul unui demnitar egipican.

greu să ne orientam in privinţa aşezării ţinutului Goşen, iar indirect poate fi identificată chiar capitala unde se afla Iosif.

Pe scurt, imaginea biblică asupra Egiptului rezistă cu succes la proba cercetărilor ştiinţifice moderne. Este greu astăzi să ne batem pentru faptul dacă Iosif a fost sau nu o figură istorică, dar nu există nici o îndoială că povestirea a luat naştere chiar In Egipt. Autorii ei au fost oameni care au cunoscut această ţară atît de bine, incit fără Îndoială că au locuit acolo un timp îndelungat. Tn aceste împrejurări avem confirmarea că un anumit trib al evreilor — probabil că acesta a fost neamul lui lacov — s-a aşezat cu adevărat in delta Nilului, în ţinutul fertil Goşen.

Nu este de loc exclus, ca povestea biblică să fie o reflectare a faptului istoric şi anume că unul dintre ebrei, pe nume Iosif, a dobîndit o funcţie înaltă la curtea faraonului, tn jurul persoanei sale a apărut mai tirziu legenda, pe care au creat-o evreii mîndri de celebrul lor înaintaş.

Dacă, într-adevăr, a fost aşa, atunci de ce nu există mei măcar o indicaţie despre Iosif în cronicile egiptene? Ele sînt de obicei foarte precise şi detaliate, iar funcţia de guvernator ocupată de un semit era un eveniment prea important pentru a putea fi trecut cu vederea. Asemenea goluri in istoriografia egipteană apăreau suspecte dînd naştere la îndoieli.în ceea ce priveşte istoricitatea lui Iosif.

S-a uitat insă un lucru esenţial. Hicsoşii au Cost util de uriţi de către egipteni, încît aceştia au distrus tot ceea ce le reamintea de guvernarea lor. Chiar şi cronicarii acoperă cu tăcere perioada ocupaţiei hiesoşilor, perioada suferinţelor şi a umilirii regatului egiptean. însemnările cronicarilor se întrerup brusc la anul 1730 şi apar din nou abia după anul 1 580 î.e.n. Victima acestei acţiuni de ştergere a 150 de ani de istorie, în virtutea lucrurilor, trebuia să fie şi Iosif, executorul orb al politicii hiesoşilor şi autorul unor transformări economice adinei, atît de nepopulare în rindul egiptenilor. Măsurile lui s-au reflectat apoi în mod dureros asupra israeli-ţilor, care după moartea lui Iosif au rămas încă mult timp în ţinutul Goşen.

MOISE

===M=£=D-l=T~E=^R=A—N=Ă

•DRUMURILE FUGII DIN EGIPT

E A O O i E E E »

Drumul pnn mlaştinile „Locurilor Amare "

——• Drumul dupd Pierre Montet

M^=R-0~$^l=E-

116

ROBIA. Urmaşii lui lacov au locuit in ţinutul Goşen aproape patru secole. Aici le-a mers destul de bine fapt care a făcut să se înmulţească atîl de repede. I'e tronul Egiptului a urmat dupii aceea un nou faraon, care nu ştia nimic despre serviciile lui losif şi se neliniştea de îmulţirea păstorilor israeliţi. în convingerea lui, acestea erau asiatici, străini, periculoşi pentru stat, şi de aceea a ordonai funcţionarilor săi: — «Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi e mai tare decît noi. Veniţi dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva la vreme de război să se unească cu vrăşmaşii noştri şi. bătîndu-ne. să iasă din ţara noastră!»

în acel timp, faraonul a ridicat în Delta Nilului două oraşe noi: capitala sa Ramses şi oraşul hambarelor şi al depozitelor militare Pitoni. Israeliţii lipsiţi de apărare au devenit o sursă de forţă de muncă ieftină. Intr-o bună zi au fost luaţi in masă la locul construcţiei, unde au trebuit să frămîntc lutul şi să facă cărămizi. Se trudiră astfel zi de zi din zori şi pînă-n noapte în căldura ucigătoare a soarelui, grăbiţi din spate de beţele paznicilor.

Faraonul se înşelă însă in aşteptările sale. Poporul israelit se obişnui cu soarta grea, de care nu a fost lipsit de-a lungul veacurilor de roata furtunoasă

a vieţii. Cu toate persecuţiile la care au fost supuşi se înmulţiră în continuare.

Monarhul, mihnit, chemă atunci două moaşe israclite, singurele care erau şi le ordonă cu severitate ca după naştere să omoare toţi copiii de sex masculin. Moaşele ascultară ordinul smerite. însă întoreîndu-se în Goşen nici nu se gîndeau să se păteze cu păcatul pruncuciderii. Faraonul află repede despre nesupunerea îndrăzneaţă a moa

şelor şi ordonă să fie aduse la el. pentm a Ic trage la răspundere. Curajoasele israelite, mustrate cu severitate, s-au dezvinovăţit în continuare cu isteţime Npunînd că femeile au încetat pur şi simplu să le mai ceară ajutorul. — «Femeile israelite nu sînt ca egiptencele — se justificară ele — ci sînt voinice şi nasc înainte de a veni moaşele la ele». Faraonul, vrînd nevrînd, a trebuit să dea drumul moaşelor.

Populaţia israelită salută pe aceste femei curajoase ca pe nişte eroine şi drept recunoştinţă le ridicară case frumoase. Monarhul nu renunţă însă hi planurile sale crude. De data aceasta ordonă oamenilor săi să ia mamelor pe toţi băieţii nou născuţi şi să-i arunce în Nil. Ţinutul Goşen se umplu de plînsete şi blesteme; se părea că pentru urmaşii lui lacov venise ziua judecăţii.

SALVAREA MIRACULOASĂ. O familie oarecare din seminţia lui Levi avea doi copii: Aaron şi Măria. In perioada celor mai grele prigoane le veni pe lume şi al treilea copil. Din nefericire acesta era băiat, condamnat deci de Ia bun început la moarte, în valurile Nilului. Mama fu cuprinsă de o mare desperare şi expunîndu-se la o pedeapsă severă, a hotărît să-1 ascundă totuşi de zbirii egipteni.

Trei luni l-a hrănit în cel mai întunecos colţ al colibei şi cu siguranţă că ar fi reuşit să-şi ducă planurile pînă la sfirşit dacă sugarul nu s-ar fi dezvoltat prea repede. Dind energic din picioruşe plingea sau gungurea atît de tare. încît putea fi auzit de la depărtare. In

orice moment putea fi descoperit de unul dintre funcţionarii faraonului ce se învîrteau prin sat şi atunci ar fi fost vai şi amar de întreaga familie!

117

Intr-un anumit loc al rîului se scălda in flecare zi fala faraonului, cunoscută pentru inima ei miloasă faţă de isracli-;ii asupriţi. Mama copilului avu atunci o idee foarte ingenioasă: aşeză copilul intr-un coş uns cu smoală pe care îl aşeză in păpuriş, unde prinţesa putea să-1 găsească foarte uşor. Totodată îi spuse Măriei ca să păzească de la depărtare frăţiorul şi cind va veni momentul să treacă la acţiune. Se întîmplă, aşa cum prevăzu mama. După baie, prinţesa, întovărăşită fiind de curtenco, se duse să se plimbe de-a lungul malului. Deodată auzi scâncetul copilului şi ordonă servitoarelor să caute in păpuriş. Cît de mirată fu cînd i se depuse la picioare coşul cu copilul ce plîngea. Se aplecă cu duioşie asupra copilului aruncat şi încercă să-l liniştească cu mîngiieri. Bănui de la începui că era copilul unei evreice, şi deoareci pe ascuns condamna inumana dispoziţie a tatălui său. hotărî să-1 ia sub oblăduirea sa.

Toată această scenă a fost văzută de Măria de Ia depărtare şi la un moment dat se apropie de prinţesă, oferin-du-se să-i găsească o doică pentru aşa-zisul.găsit. Primind aprobarea, se grăbi cu bucurie spre casă după propria sa mamă. Astfel, pe un asemenea drum ocolit, pruncul se întoarse în siguranţă, în braţele mamei sale. Moartea prin înecare în Nil nu-1 mai ameninţa, deoarece nici unul dintre hingherii egipteni nu îndrăznea să se opună dorinţei fetei faraonului.

După cîţiva ani, cind băiatul se făcu mare, mama îl duse la palat, iar prin(esa adoptă pe micul evreu, botc-zîndu-1 Moise. Din acel moment, Moise crescu la palat ca şi cum de la naştere ar fi aparţinut neamului regesc. Se plimba îmbrăcat în haine preţioase din in şi se ducea să înveţe la templu unde preoţii ÎI iniţiară în tainele lor. Avea la dispoziţie servitori, se plimba prin oraş într-un car Ia care erau înhămaţi armăsari focoşi, locuia în camere împodobite luxos şi cu preţiozi

tate. Se părea că se va desnaţionaliza şi va deveni egiptean. Insă, mama lut se strădui ca el să nu uite de originea sa evreiască. Fără să ştie prinţesa îl învăţă limba ebraică şi istoria strămoşilor, iar la urmă îi trăda in ce fel îl scăpase de moarte prin înecare. Moise află astfel cine este cu adevărat, dar nu îi fu uşor să se despartă de viaţa comodă de aristocrat egiptean. Educaţia, prietenii de la curte, splendoarea culturii egiptene—toate acestea îl legau de mediul cu care se obişnuise din copilărie. Ce putea să aibă comun acest om. elegant şi de lume cu evreii mizerabili, care trăiau în dispreţ şi vitregie? Şi, deşi, cîteodată inima i se strîngea la vederea .compatrioţilor săi care lucrau din greu în robie, nu avea destule puteri ca să se poată despărţi de privilegiile şi splendorile vieţii de curte.

Patruzeci de ani a gustat el din toate plăcerile ca fiu adoptiv al prinţesei, primind chiar demnitatea de preot egiptean.

Se plimba pe Nil, în corabia palatului, distrat de muzicanţi şi bufoni; dansatoare ineîntătoare, în acompaniamentul harfelor şi flautelor îi făceau plăcut timpul. Noua capitală a lui Ramses era minunată. Construită după modelul Tebei antice, avea străzi largi, palate minunate, clădiri publice şi nenumărate temple închinate zeilor egipteni. La marginea oraşului se ridicau depozite pline de orz şi grîu, iar in portul fluvial ancorau vase şi şlepuri ce transportau mărfuri. Lagunele abundau în păsări şi peşti, iar imediat după zidurile oraşului se întindeau straturile de ceapă şi.arpagic cultivate cu grija şi grădini bogate care se îndoiau sub greutatea rodiilor, merelor, smochinelor şi măslinelor.

Moise duse deci o viaţă lipsită de grije şi plină de voluptate. Nu a fost insă un trindav nechibzuit. A citit cu atenţie toate papirusurile care conţineau tot felul de lucruri înţelepte ale Egiptului. Seara, cind se lăsa răcoarea şi luna se urca pe cer, el se plimba prin

118

PAOLO VERONESE — Găsirea lui Mo/se

iaggggssssgsBaaB

JBLJLJHL 5; '© « «' & <& e c> <*'•• «•• • ' % m MJL 2L& £LM.MMM-&MM.1L

Isis si Romses al lll-lea cu fiul. Pictură murali din timpul dinastiei a XX-a

grădina palatului împreuna cu preoţii *i duceau discuţii îndelungate despre /ei. faraoni si viaţa de apoi a omului. Abia noaptea, cînd nu putea adormi, se trezea în el chinuitoare o îndoială ascunsă. Ii apăreau, atunci. în fa ia ochilor compatrioţii săi. Ii vedea cum suferă, cum îşi blestemau soarta, au?ca şuierul nuietclor caic îl f^nea !.î munca de robi. auzea plinsul, suspinele şi rugile lor de scăpare, tn vis, îi apărea chipul mamei, plin de duioşie maternă, şi totuşi trist şi parcă dezamăgit. După astfel de nopţi, nu mai putea să-şi stăpînească neliniştea care îl chinuia. Simţea că a greşii cu ceva şi că, tot ce a făcut pină acum in viaţă, a fost lipsit de sens. Se strecura atunci din palat ca un hoţ şi fugea pînă în afara oraşului, pentru ca de la depărtare să se uite cum. şiruind de sudoare, corpurile pe jumătate goale ale evreilor se aplecau asupra argilei şi formelor de lemn din care scoteau c-ărămiii.

în acest fel ducea in fond o viaţă diil>la: ziua un aristocrat egiptean rece. noaptea în schimb un fiu rătăciloi. care căuta în chinuri, pe bîjbîite, drumul de întoarcere la neamul său. Odaia observă cum unul dintre paznicii egipteni bătea fără milă pe un evreu care lucra la cărămizi. Intr-un acces de furie violentă spintecă cu sabia pe acest paznic şi nezărind in apropiere alţi egipteni îngropa cadavrul în nisip, pentru a ascunde crima faţă de faraon. Martori ai faptului au fost însă unii dintre compatrioţii săi. Din păcate, ei nu au ştiut să-şi pună lacăt la gură. tn aceeaşi zi, in tot ţinutul Goşen, se şoptea la ureche despre acest omor. Pentru fapta sa curajoasă Moise era mai ales lăudat, însă erau şi dintre aceia, care, cu siguranţă, din invidie. \ orbeau despre aceasta cu ironic. Moişe nu şi-a dat seama de faptul că vorba s-a întins într-un mod înspăimin-i Stor de repede. A doua zi după omor el Iu martorul unei bătăi între doi israeliţi. Imediat ce-i despărţi pe cei doi adversari,^ spuse celui mai tare: — «Pentru

ce baţi pe aproapele tău?» La aceste cuvinte, răutăciosul îi răspunse provocator: — «Cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine. cum ai omorit ieri pe egipteanul acela?»

Moise se sperie straşnic. Dacă dc-acum toţi ştiau despre omor, foarte uşor putea să afle, prin iscoadele sale. şi faraonul. Şi într-adevăr, în curînd Moise a fost prevenit de către oamenii binevoitori că s-a trimis după el garda palatului Abia în ultimul moment, aşa cum era. se furişă din oraş, a sărit sub adăpostul nopţii zidul de graniţă şi o porni pe jos spre răsărit, unde deşertul îi oferea un adăpost sigur faţă de urmăritori.

PATRUZECI DE ANI IN EXIL. Pe malul răsăritean' al golfului Akab se întindea (ara madianiţilor. urmaşii unuia dintre cei şase fii ai lui Avraam cu cea dc-a doua soţie Chetura, Deoarece aceştia erau rudele lui, Moise hotărî sa Ic ceară adăpost. Drumul avea cam patrusutecincizeci de kilometri şi trecea în special prin pustiu şi stepă. Cînd a ajuns, cu greutate, la madianiti, era foarte obosit de drumul îndelungat, îmbrăcămintea sa de curtean, murdari şi transpirată, nu mai avea nimic din splendoarea ei, semăna mai degrabă cu nişte zdrenţe de cerşetor care colindase ţările răsăritului' în căutare de pomană.

Moise se aşeză lingă fîntîna oraşului şi se uita cu curiozitate cum şapte fete adăpau oile şi caprele. La un moment dat apăru o ceată de păstori care înlă

turară fetele cu brutalitate aşezîndu-se fără rînd la jgheabul de adăpat. Revoltat de această comportare se ridică in picioare şi cu toată oboseala luă o atitudine atît de ameninţătoare, încît haimanalele se retraseră ca fripţi cu jeratic. Apoi ajută fetelor să adape animalele şi se întoarse la locul său. Se dovedi că păstoriţele erau fetele unui preot influent al madianiţilor.

121

pe nume Ietro. Tatăl recunoscător îl invită pe Moise la el acasă, iar cînd află că noul venit îi este rudă îndepărtată, îl primi în familia sa şi îi dădu pe fiica sa Sefora de soţie.

Moise a avut cu ea doi copii: Gber-şom şi Eliezar. tn gospodărie se ocupă cu creşterea vitelor socrului său. Schimbarea bruscă a condiţiilor de viaţă a lăsat urme adinei in sufletul lui Moise Acest pedant, obişnuit cu confortul oraşelor egiptene, se afla acum într-o ţară sălbatică şi stîncoasă, deasupra căreia fumegau craterele înalte ale vulcanilor. Cu greu a putut să se împace la început cu acest mediu. Petrecuv-du-şi timpul pe păşuni în singurătate, ducea dorul palatului său, papirusurilor şi discuţiilor cu preoţii. Cît de dureros simţea nefericita soartă a exilului! Cu timpul însă, trăirile adinei au acţionat eliberator asupra intelectului său. Natura aspră, viaţa simplă, cinstită de pastor, orele îndelungate petrecute în singurătate sub cerul liber — l-au făcut să se gîndească la sensul vieţii lui. Din amintiri treptat au început să dispară anii buni, în schimb tot mai des devenea conştient de faptul că este israelit, că se trage din Levi, fiul lui Iacov şi nepotul lui Avraam.

Madianiţii erau raîndri că se trag in linte dreaptă din Avraam. I-au povestit nenumărate legende şi întîmplări despre acest mare patriarh, înraormîn-tat în Canaan. I-au vorbit, de asemenea, despre Dumnezeul pe care îl venerau străbunii lor. Şi atunci avu impresia că după o lungă peregrinare s-a întors, în sfîrşit, la casa părintească. Cîml urcat pe un deal se uita în jurul sân vedea înspre apus pustiul. La marginea lui se afla Egiptul, ţara robiei. La răsărit, in schimb, se ascundea undeva după munţi Canaanul, patria strămoşilor lui, Pămintul Făgăduinţei, pă-mintul păcii şi al prosperităţii. In asemenea clipe, în el. se năştea marea hotărîre de a-şi elibera fraţii din robia egipteană şi de a-i conduce în Canaanul

părintesc, ţara unde curge lapte şi miere.

Aceste frămintări din propria-i conştiinţă, de neînţelegere, de îndoieli şi înfringeri au durat aproape patruzeci de ani. Erau perioade lungi, cînd în el predomina ispita vieţii de. păstor şi cînd .se lăsa complet absorbit de către problemele şi remuşcările de conştiinţă. Se apropia doar de cel de-al optzece-lea an al vieţii şi i se părea că este deja prea tirziu să ia pe umerii săi o misiune atît de periculoasă, şi că ar fi mai bine să moară în linişte în ţara madianiţilor, pe care o îndrăgise ca pe o a doua patrie.

Insă noua idee, împotriva voinţei lui. îl apăsa tot mai mult, încît pîrtâ la urmă chemarea ei a devenit atit de puternică că îi fu greu să i se mai Împotrivească.

în ultimul an al şederii la madianiţi Moise avea stări de extaz religios, vise

şi vedenii prorocitoare. Intr-o zj păştea oile Ia poalele muntelui Horeb, munte sfint, deoarece în convingerea madianiţilor pe vîrful lui, printre nori, locuia Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov. Uitîndu-se prin împrejurimi a zărit un fenomen ciudat: un rug se aprinse cu o flacără strălucitoare şi nu se mai stingea. Deodată, peste tufă ce ardea în flăcări, glasul lui Dumnezeu îl chemă, ca să plece de îndată în Egipt şi să-i elibereze din robie pe israeliţi. Moise, din cauza temerilor, îşi acoperi faţa cu mîinile. dar avu totuşi curajul să-şi exprime îndoielile:

— «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi v or zice: cum îl cheamă, ce să le spun ?>• Drept răspuns Dumnezeu, pentru prima dată, i s-a dezvăluit sub numele de Iahve. Aceasta a fost o revelaţie deosebită, care nu a risipit însă temerile lui Moise. Cum putea el să obţină ascultarea evreilor — se plînse el — dacă se va duce la ei fără nici o dovadă a misiunii sale, numai cu numele lui

122

Iahve pe buze? Atunci Dumnezeu îl înarma împotriva necredincioşilor cu puterea făcătorului de minuni, astfel, încît din acest moment putea la comandă să transforme toiagul în şarpe, să facă să apară şi să dispară lepra şi să transforme apa in sînge.

Cu toate acestea, deşi înzestrat cu puterea de a face minuni, Moise a încercat să se eschiveze de la misiunea primită, motivînd că este gingav şi nu va reuşi să vorbească astfel încît să-şi convingă compatrioţii. Iahve,

auzind aceasta se mînie, dar pină la urmă îl linişti, spunîndu-i că-i va da drept ajutor pe fratele său mai marc, Aaron, care are darul povestirii şi va vorbi in numele său.

Lui Moise nu-i mai rămînea decît vi se pregătească de drum. Luîndu-şi rămas bun de la socrul său. îşi urcă pe asin soţia si copiii şi cu inima grea o porni spre Egipt. Pe drum i se întîroplâ ceva zguduitor. La unul dintre popasurile călătoriei Iahve, pe neaşteptate, a vrut să-1 omoare pentru că nu era -tăiat împrejur. Sefora încercă să-1 îmbuneze pe Dumnezeu efectuînd tăierea împrejur a fiilor săi. în Egipt. Aaron ii ieşi înaintea lui Moise. Ambii fraţi au convocat adunarea tuturor evreilor şi cu forţele unite au reuşit să-i convingă că din voinţa lui Iahve trebuie să părăsească ţinutul Goşen. Asupra deciziei lor au avut influenţă nu atît minunile pe care Moise le-a făcut drept dovadă a misiunii sale şi nici darul vorbirii a lui Aaron, cit prigoana din zi în zi mai mare. care le ameninţa existenţa.

PLECAREA DIN EGIPT. De Ia memorabila zi în care Moise în accesul de furie a făptuit acel omor au trecut patruzeci de ani. In Egipt domnea acum alt faraon. La curtea Iui slujea o nouă generaţie de funcţionari. Infracţiunea se ştersese aproape complet din memoria oamenilor şi pe vechiul exilai nu-1 mai ameninţa acum nimic. Cine de altfel ar fi recunoscut în acest

bărbos asiatic, îmbrăcat într-o mantie aspră, largă şi cu un cuţit de păstor în mînă, pe acel elegant egiptean, fiul adoptiv al prin(esei. despre care cîndva se vorbea atîta! Cei patruzeci de ani l-au îmbâtrînit de nerecunoscut, au săpat urme adinei pe faţa sa bronzată. Acum era doar un bătrîn de optzeci de ani, cu părul aproape complet încărunţit. Moise şi Aaron s-au dus la faraon cu rugămintea de a le permite israeliţilor să meargă pentru trei zile în pustiu unde. prin jertfe şi rugăciuni, să-i aducă omagiu lui Iahve. Acesta era fără îndoială un vicleşug, deoarece nu mai aveau de gînd să se întoarcă sub jugul egiptean. Insă faraonul a respins cererea cu indignare, iar drept pedeapsă mări povara obligaţiilor pentru israeliţi, ordonîndu-le să facă nu numai numărul de cărămizi cerut pină atunci, ci să furnizeze şi paie pentru întărirea lor. Aceasta presupunea un timp suplimentar de muncă, deoarece paiele în Egipt erau rare şi trebuiau căutate în toată ara. Cine însă, din această cauză, nu reuşea să-şi facă numărul de cărămizi impuse, se expunea la ciomege din partea zbirilor egipteni. Israeliţii. necăjiţi de o asemenea întorsătură a situaţiei, se plîn-seră lui Moise că prezenţa lui la faraon a adus mai multe necazuri decît foioase. Acesta a fost un moment deosebii de dureros pentru el. un moment de marc îndoială. I se părea că Iahve nu si-a ţinut cuvîntul şi a împins poporul israelit la suferinţe şi mai mari.

Moise se duse a doua oară la faraon eu hotărirea fermă că de această dată va zgudui conştiinţa Iui. servindu-se de magie. Aflîndu-sc în faţa tronului, îşi strinse toiagul iar acesta se transformă imediat în şarpe tîrîtor. Faraonul se uită insă cu.un zîmbet indulgent la acest bărbat bărbos şi ordonă să fie aduşi preoţii săi, care făcură acelaşi lucru. Chiar şi faptul că şarpele lui Moise înghiţi şerpii preoţilor egipteni nu făcu o impresie mai mare asupra lor.

123

Din acel moment începu o lupiă indirjitâ cu rezistenţa neînduplecat.'* i puterii. Moise aduse asupra Egiptului pe rind zece nenorociri: mai înlii iipa Nilului se transforma în sînge. apoi broaştele se înmulţiră într-un mod înspaimîntâtor. la fel întării şi tăunii, vitele pieriră de o epidemie oarecaic. trupurile oamenilor se acoperirâ de băşici usturătoare, grindina distruse recolta, asupra ţării se abătu un nor uriaş de lăcuste, iar la urmă se lăsă un asemenea întuneric. încît oamenii mergeau numai pe bîjbîite. După fiecare plagă faraonul cădea într-o asemenea spaimă, încît era de acord să elibereze pe israeliţi, dar imediat ce treceau îşi retrăgea promisiunea, deşi supuşii lui protestau toţi într-un glas că prin nerespectarea cuvîntului îi expune la noi nenorociri.

Adus pină la limita răbdării, Moise hotărî, ca pînă la urmă, să fringă voinţa faraonului prin cea de-a zecea nenorocire, cea mai păgubitoare. înainte i-a prevenit însă pe israeliţi să fie pregătiţi. A ordonat mai ales ca fiecare familie

să taie un miel de un an şi cu sîngcle lui să-şi însemneze uşa casei. Seara trebuiau să mănîncc carne de miel friptă cu azimă şi ierburi amare, iar la masă toţi să se aşeze îmbrăcaţi de drum ca in orice clipă să poată părăsi Egiptul.

Cînd se făcu miezul nopţii Iahve merse din casă in casă, iar acolo unde pe uşi nu văzu semnul făcut cu sînge. omorî pe toţi întîii născuţi, fără să omită nici pe fiul faraonului şi nici pe cel al roabei. Chiar şi animalele întii născute căzură moarte. Toată ţara se umplu de vaiete şi plînsete. moartea nu a ocolit nici casa faraonului. Abia acum, a înţeles faraonul de ce putere misterioasă dispunea Moise şi i-a dai voie să scoată poporul israelit din robie.

Drept răzbunare pentru prigoană şi robia suferită, israeliţii au jefuit casele egiptene, profitînd de panica care domnea în ţară din cauza nenorocirii. Astfel •iu ;ptrat în posesiunea unor vase de aur şi argint, haine şi a altor lucruri

preţioase şi în special a armelor, ca iile puteau fi de folos în lupta cu tribiu ile pustiului. Moise a hotărît să serbeze aeest eveniment stabilind sărbătoare» Pastelor, ceea ce înseamnă «sărbătoarea trecerii, a ocolirii», deoarece Iahve a ocolit casele evreilor şi a pedepsit pe egipteni cu moartea primilor lor născuţi.

TRECEREA PRIN MAREA ROŞII! Trîmbiţe de argint sunară şi coloana de evrei părăsi ţinutul Goşen, pentru a porni spre răsărit către pustiu. Coloana era formată din şase sute de mii de bărbaţi înarmaţi fără să mai punem la socoteală femeile, copiii şi slugile. în faţă păşea un cortegiu cu sicriul de lemn. în care se odihnea mumia îmbălsămată a lui Iosif, iar convoiul îl închideau turme nenumărate de oi, capre şi asini de cărăuşie. In pustiu fugarii au înţeles, spre marea lor bucurie,.că îi conduce lahve, în timpul zilei sub chipul unei pîcle de nori, iar noaptea, a unei coloane de foc care se înălţa pînă la cer. Moise merse la început pe vechiul drum al caravanelor, de-a lungul malului Mării Mediteraneene, apoi a coti spre sud către pustiul din împrejurimile Etamului. 1:1 se temea câ fortăreţele popoarelor de pe malul mării nu-i vor lăsa să treacă iu mod paşnic spre Canaan. La Etam a organizat primul popas mai lung, iar apoi o luă din nou spre nord şi îşi întinse corturile in faţa Pi-Hahirotu-lui. Aceasta era o localitate care se afla între Migdol şi mare, nu departe vie oraşul Baal-Ţefon. cunoscut pentru templul zeului canaancan Baal.

In acest timp faraonul, umilit şi furios, porni în urmărirea fugarilor in fruntea a şase sute de care de luptă. Cit de înspăimîntaţi au putut să fie israeliţii. cînd din norul de praf s-a desprins roiul în galop al războinicilor egipteni ameninţători! Se uitau ca vrăjiţi Ia pericolul exterminării care se apropia, îşi rupeau hainele de disperare şi se văitau că s-au lăsat scoşi cu atita

124

LUCAS CRANACH. Trecerea teste Marea Roşie

uşurinţa din Goşen, unde mai bine ar fi trăit în robie decît să piară acum de mina soldaţilor egipteni. Moisc ii linişti şi îi asigură că Iahve nu-şi va părăsi poporul său la necaz. Şi într-adevăr, pe măsură ce se întuneca, drumul egiptenilor a fost barat de un zid uriaş, de netrecut, de fum şi foc, care a durat pînă în zori. Pe malul mării, îi) lumina zorilor Moise stătea cu braţul ridicat şi ordona valurilor să se retragă. Imediat între două ziduri de ;ipă se formă o trecere de uscat, pe care evreii merseră-n grabă pe malul celălalt. Faraonul, văzînd ce se întîmplă. o porni cu furie după ei în fruntea întregii cavalerii. în momentul cind ajunse în mijlocul mării. Moise ridică încă o dată mina dreaptă, iar la acest semn zidurile de apă se prăbuşiră peste urmăritori şi îi cuprinscrâ în adîncul clocotului dezlănţuit.

Cîteva ore mai tîrziu valurile aruncară pe mal cadavrele oamenilor, ale cailor precum şi carele sfărimate — rămăşiţe triste ale mîndrei cavalerii egiptene. In tabăra israelită domnea o bucurie de nedescris. Moise împreună cu întreg poporul au intonat cîntece de mulţumire în cinstea lui Iahve. iar femeile în frunte cu prorocită Mariani, pline de entuziasm, au început un dans triumfal.

CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU. Evreii o porniră apoi spre pustiul Şur. Drumul trecea prin locuri lipsite de apă. timp de trei zile n-au avut nimic de băut şi cînd, în sfirşit, au ajuns la Mara apa de aici se dovedi a fi amară. Pentru călătorii obosiţi şi însetaţi aceasta a fost o lovitură deosebii de dureroasă. In tabără iar se răspîndi nemulţumirea şi desperarea. «Ce vom bea?» — se văitau oamenii. Dar Moise rezolvă repede şi acest neajuns. Aruncă în fintînă o crenguă oarecare, luată din împrejurimi, şi spre bucuria şi mirarea israeliţilor apa deveni dulce şi bună de băut. Călătorii reconfortaţi o porni

ră apoi spre Elini, oaza raiului, cunoscută pentru cei şaptezeci de palmieri $i cele douăsprezece izvoare de apă cristalină.

Trebuiau insă să meargă mai departe. Exact la şase săptămîni după trecerea frontierelor Egiptului, coloana şi-a întins tabăra în pustiul Sin. între Elini şi Sinai. Şederea aici a fost deosebit de grea. Soarele ardea fără milă, şi parcă pentru a umple paharul amărăciunii se terminară şi rezervele de hrană şi apă.. «Dă-ne apă — au strigat — să bem!», iar Moise le răspunse: «De ce mă bănui(i pe mine. şi de ce îl ispitiţi pe Dumnezeu?» - Pentru bărbaţii, femeile şi copiii ne

obişnuiţi încă cu viaţa grea a pustiului, foamea şi setea însemnau moarte adevărată. Ca de obicei toată vina nenorocirii o puseră pe seama uşurinţei lui Moise şi Aaron. Corturile ambilor conducători au fost înconjurate de mulţimile de oameni înfuriate, care se văitau de soarta lor prin blesteme din care reieseau şi desperarea şi acuzaţiile furioase: — «Mai bine muream bătuţi de Domnul în pămîntul Egiptului, cînd şedeam împrejurul căldărilor cu carne şi mincam pîine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustia aceasta, ca toată obştea aceasta să moară de foame».

Aceste cuvinte i-au dovedit Iui Moisc cît de adine se afla înrădăcinat încă în israeliţi sufletul de robi dacă puteau să schimbe libertatea pe o bucată de pîine şi pe o fărimă de carne fiartă. Suferind pentru aceasta din toată inima i-a asigurat că Iahve cu siguranţă nu-şi va părăsi credincioşii şi că-i va sătura mai repede decît ei se aşteptau. Şi iată că seara se implini promisiunea. Dinspre răsărit au venit în zbor stoluri nenumărate de prepeliţe care la un moment dat au căzut la pămînt. Slăbite de zborul îndelungat dădeau din aripi neputincioase şi s-au lăsat prinse cu uşurinţă cu mîinile goale. In tabără a început o activitate febrilă, s-au aprins focurile şi nu după mult timp se ridică

126

in aer o aromă îmbietoare de pasăre friptă la frigare. Sâtui, evreii se culcară, aducind laude pînă la ceruri puterii făcătoare de minuni a lui Moise.

în zori, imediat ce i-a trezit sunetul trompetelor de argint, au început să-şi Şteargă ochii de uimire. Tot pămîntul era acoperit, cît. vedeai cu ochii, de nişte grăune albe ca zăpada, ce semănau cu grindina. Se grăbiră deci să vadă mai de aproape această minune. Moise ieşi şi el din cort şi cu un zîmbet triumfător le împărtăşi că aceasta este mana trimisă de către Iahve, pentru a înlocui plinea. Oamenii au început să guste grăuntele ciudate, iar cind s-au convins că seamănă la gust cu plinea cu miere, au început să strige de bucurie şi cu înfrigurare se aruncară să le culeagă. In curînd se dovedi că ziua se poate strînge atît, cît le este necesar să-şi astimpere foamea. De atunci timp de patruzeci de ani de pribegie mana pustiului a reprezentat pîinea lor cea de toate zilele.

Locul următor de popas a fost Kafldim. Acolo nu era nici o lîntînă $i poporul israclil iar suferi de pe urma lipsei de apă. Tabăra răsuna de proteste şi ameninţări de revoltă. Moise se duse atunci la stînca Horeb, care se ridica spre cer la o mică distanţă de tabără. Se opri la poalele ei şi. în faţa poporului abătut Iovi cu băţul în stînca abruptă. Şi iată că în aceeaşi clipă ţîşni din crăpătură un şuvoi de apă proaspătă de munte. Israeliţii au înlemnit pe loc la vederea acestei minuni, dar repede i-a cuprins valul de bucurie şi, blagoslovindu-1 pe Moise. se împigeau unul pe altul ca să-şi umple ulcioarele şi alte vase ce le aveau la îndemînă cu apă.

Abia au apucat să-şi potolească setea şi să adape animalele că au auzit plini de spaimă strigăte de luptă. Pentru prima dată trebuiau să se măsoare în luptă cu triburile războinice ale pustiului. Aceştia erau amaleciţii, care vroiau să taie drumul intruşilor necunoscuţi şi să-i jefuiască. Dacă au contat însă

pe o victorie uşoară, s-au înşelat amarnic. Moise a încredinţat conducerea trupelor sale lui Iosua. care s-a dovedit a fi un comandant capabil şi curajos. !>i-a condus repede şi cu abilitate detaşamentele sale şi nu după mult timp se încinse o luptă îndîrjită cu atacatorii. Moise împreună cu Aaron şi Or s-au urcat pe munte pentru a urmări de acolo desfăşurarea luptei, care a durat din zori şi pînă la asfinţit, cu sorţi de izbîndâ nesiguri. Cînd Moise ridica miinile in sus învingeau evreii, iar cînd le lăsa în jos începeau să aibă prioritate amaleciţii. Asta a durat ore în şir, pînă ce miinile i-au amorţit şi îi cădeau fără putere. . Pentru a preîntîmpina înfrîngerea. Aaron şi Or l-au aşezat pe Moise pe o piatră iar ei din două părţi îi sprijineau miinile. Pînă la urmă spre seară Iosua a împrăştiat pe cotropitori şi i-a obligat să se retragă. Pe cîmpul de luptă a fost ridicat un altar unde să se aducă jertfe de mulţumire. Atunci Iahve i-a zis lui Moise ca această victorie să fie scrisă în cărţi ca o veşnică amintire a acestor întîmplări: — «Scrie aceasta în carte spre pomenire şi spune lui Iosua că voi şterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub cer!» De această mare victorie află în curînd letro, preotul madianiţilor şi socrul Iui Moise. Fără să mai aştepte, sosi în tabăra israeliţilor, aducînd ginerelui său soţia şi pe cei doi fii, Gherşom şi Eliezer. Căci Moise înainte de a se socoti cu faraonul şi înainte de a scoate poporul din Egipt şi-a trimis pe cei mai apropiaţi înapoi la madianiţi.

A doua zi in faţa cortului său au avut loc judecăţile. De dimineaţa pînă seara a stat şi a ascultat Moise martorii, dînd sentinţe chiar şi în cele mai neînsemnate probleme. Ietro se uita cu o mirare creseîndă, cum de munceşte toată ziua şi îşi risipeşte timpul cu rezolvarea celor mai neînsemnate neînţelegeri. Era un om cu mult mai multă experienţă din acest punct de vedere şi de aceea i-a spus deschis

127

ginerelui său: — «De ce stai tu singur şi tot poporul tău stă înaintea ta de dimineaţă pînă scara?... Ceea ce faci tiu faci bine. Căci te vei prăpădi si tu. şi poporul acesta, care este cu tine. E grea pentru tine sarcina asta şi nu o vei putea împlini singur». întrebat de Moise ce ar trebui să facă. îl sfătui să împartă pe israeliţi in grupe a cile o mie, o sută. cincizeci şi zece oameni, iar peste fiecare din aceste grupe să pună câpelenii. care totoclală să fie şi judecători pentru a rezolva plîngerile mărunte. Numai in cazurile mai importante să se recurgă la Moise prin instanţele superioare. Sfatul preotului înţelept al madianiţilor a fost aplicai în viaţă şi astfel a luat naştere embrionul viitorului lor sistem social.

DANSUL fN JURUL VIŢELULUI DE AUR. La trei luni după părăsirea

Egiptului. Moise se opri pentru un popas mai mare Ia poalele muntelui Sinai. Masivul de stînci sumbre, cu vtrfurilc sale ce se pierdeau printre nori avea ceva misterios şi trezea o teamă superstiţioasă printre israeliţii obişnuiţi cu suprafeţele netede ale Deltei, in schimb. însă, împrejurimile erau relativ bune pentru a fi locuite o perioadă de timp mai îndelungată. Era apă suficientă, creşteau curmali şi salcîmi, care furnizau din plin lemn pentru foc şi construcţii.

Nu după mult timp tabăra pulsa de viaţă şi de treburi ca un stup. Noul sistem a introdus ordinea şi a îmbunătăţit simţitor administraţia. Bărbaţii se ocupau de muncile manuale, femeile găteau, torceau şi ţeseau, iar copiii se fugăreau veseli printre corturi. Intr-o bună zi, Moise ieşi din tabără şi se urcă în vîrful muntelui Sinai. Acolo, se întîlni cu Iahve, care îi spuse că arc de gînd să încheie cu poporul evreu un legămînt. întoreîndu-se în tabără cu vestea cea nouă, a poruncit tuturor ebreilor să se îmbrace in haine proaspăl spălate şi să ţină post trei zile. pentru c;i

să se pregătească în mod demn de clipa cea marc.

După ce au trecut cele trei .rilc de pregătiri, poporul se adună la poalele muntelui Sinai. Moise i-a prevenit că nimeni nu avea voie să se urce pe muntele sfînt trecînd cu toiagul de păstor graniţa, iar cine o va face se expune la pedeapsa cu moartea. Bărbaţii, fe meile şi copiii în haine de sărbătoare sv. aşezară de-a lungul liniei desemnate Din senin se dezlănţui o furtună înspăi-mintătoare. începu să tune şi să fulgere, iar muntele dispăru*în nori deşi de fum. Cînd începu să se răspîndcască din ce în ce mai tare şi sunetul unor trîm-biţe misterioase, oamenii căzură U pămint şi de teamă îşi acoperii ă ochii cu mîinile. Nu văzură între timp că Moise se urcase pe vîrful muntelui şi după o clipă dispăru în nori de fum de nepătruns, ce se roteau dc-jur împrejurul vîrfului.

tn timpul celei de-a doua întîlniri pe vîrful Sinai Iahve îi transmise o serie de legi şi prescripţii de cult, care de acum înainte trebuiau să reglementeze viaţa comună a israeliţilor. Moise se întoarse în cîmpic cu acest dar preţios şi pentru sărbătorirea evenimentului deosebit porunci celor douăsprezece seminţii ale Iui Iacov ca fiecare în parte să-şi înalţe un altar propriu. Merse apoi pe rînd de la un altar la altul, jertfi eite o oaie, iar cu sîngclc ei îi stropi pe eredincioşi drepi semn al legămîntului încheiat cu Iahve.

Moise se duse încăodată la întîlnire cu Iahve, insă de această dată îl luă. cu el şi pe Aaron, pe Nadab pe Abiud şi pe şaptezeci de b.ătrini care reprezentau adunarea bătrînilor israeliţi. Pe ei îi lăsă însă la mijlocul drumului în pantă, iar spre vîrf se duse singur. Şezu acolo patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Iahve îi dădu două table de piatră pe care erau săpate cele zece porunci, li mai dădu şi indicaţii precise în ce fel trebuie să construiască arca legămîntului şi cortul-templu. şi mai ;iles unde să aşeze arca. In sfîrşit. îi

spuse că demnitatea de preot o acordă lui Aaron împreună cu privilegiul menţinerii ei în familie. In acest timp tovarăşii săi lăsaţi la jumătatea drumului, neputînd să-1 mai aştepte pe Moise, se întoarseră în tabără. Aaron fu cuprins de o mare desperare şi nu ştia ce să facă, deoarece se temea că fratele lui suferise un accident In inimile israeliţilor se frinse din nou credinţa în grija lui Iahve. Acesta era doar un cult pe care începuseră să-I practice nu de mult. Acum. cînd lipsea Moise şi zelul său înfocat, se întoarseră Ia zeii lor din perioada şederii în Egipt.

In faţa cortului lui Aaron se strînsc o mare mulţime. Oamenii neliniştiţi de această însingurare, cereau cu glas tare: «Scoală şi ne fă Dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întîmplat». Aaron, cuprins de îndoială, nu avu putere să se împotrivească cererii ameninţătoare. La apelul său israeliţii îşi dăruiră cu mare înflăcărare podoabele lor de aur, şi se adună pînâ la urmă atîta metal, încît putu să toarne statuia unui viţel de aur. A doua zi îl aşezară în mijlocul taberei, iar poporul, bucuros de reîntoarcerea zeului, pe care îl veneraseră din timpuri îndepărtate. îi jertfiră pe rug animale, iar apoi se aşezară să se ospăteze în veselie. Toa.tă ziua răsunară tobele şi fluierele; bărbaţii, femeile şi copiii, cîntînd şi dănţuind în jurul statuii, căzură într-un extaz religios.

Numai leviţii nu au luat parte la această nebunie. Stînd deoparte, priveau cu groază cum poporul se despărţi de Iahve şi se dărui cu tot sufletul idolatriei.

Cînd Moise coborî de pe vîrful muntelui Sinai, auzi de departe zgomote neobişnuite: Grăbi deci pasul, pentru a ajunge cît mai repede în tabără. La vederea acestui dezmăţ groaznic, îl cuprinse o asemenea furie, că sparse de o stîncă tablele cu poruncite lui 'Iahve. Sfărîmă în bucăţi viţelul de

aur şi îl aruncă în fintînă, iar apa din această fintînă porunci israeliţilor să o bea. Pe Aaron, plin de pocăinţă acum. îl certă cu asprime pentru renegare şi. chemînd la el pe leviţi le porunci astfel: — «Aşa zice Domnul Dumnezeu lui.Israel: să-şi încingă fiecare din voi sabia sa Ia şold şi străbătind tabăra de la o intrare pînă la cealaltă. înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Leviţii se înarmară în săbii şi tăiară mii de renegaţi.

LEGĂMlNTUL CU IAHVE. Reîn-tronînd ordinea în tabără. Moise se duse din nou pe vîrful muntelui Sinai, pentru a cere iertare lui Iahve de tot ceea ce s-a întîmplat. Atunci, auzi din nou, promisiunea că poporul israelit va intra în posesiunea Canaanului, ţara unde curge miere şi lapte. Plin de recunoştinţă, se reîntoarse în tabără şi porunci să se ridice un cort separat, în afara taberei, care trebuia să servească drept templu. Numai el singur avea voie să intre acolo, iar cînd se afla la intrarea lui cu braţele ridicate, tot poporul ieşi din corturi uitîndu-se

. cu teamă cum vorbeşte cu Iahve însuşi. Nimeni nu ştia ce se petrece în sufletul său. Pînă acum Moise auzise numai glasul Domnului, pe care îl sluji cu credinţă. Acum însă aceasta i se părea prea puţin, el vroia să-i vadă şi chipul. Dar Iahve îi spuse categoric, că niciodată nu-şi va arăta chipul unui muritor. Se îndură însă de suferinţele lui Moise şi aşezîndu-1 într-o crăpătură de stîncă, trecu pe lîngă el acoperin-du-şi faţa cu mina, şi timp de o clipită îi permise să se uite la el din spate.

Nu mult timp după aceasta. Iahve porunci lui Moise să-şi pregătească din'nou două table de piatră, pe care intenţiona să scrie a doua oară cele zece porunci. Prorocul se duse împreună cu tablele pe vîrful muntelui unde rămase timp de patruzeci de zile şi patruzeci, de nopţi, fără să mănîncc

129

REMBRANDT — Moise cu tablele celor zece porunci

;?-£^t<k*~?M&*fS£-:*:>'-*

GUSTAVE DORE — Plaga Pestei

sau să bea ceva. Iahve nu numai că îi repetă atunci cele zece porunci, dar ii dădu şi un număr de noi legi şi prescripţii religioase după care trebuiau să se conducă evreii.

Moise se întoarse din nou în tabără. Faţa lui avea o asemenea strălucire maiestuoasă, încît compatrioţii săi tre-buiră să-şi întoarcă ochii orbiţi. Le vorbi atunci cu faţa acoperită. Cînd vorbea cu har în numele lui Iahve, credincioşilor li se părea că văd pe capul lui coarne, semn al sfinţeniei.

Moise începu să organizeze în mod energic instituţiile legate de viaţa religioasă a evreilor. A hotărit, în primul rind, să construiască Arca Legămîntului şj cortul-templu mobil. Deoarece avea nevoie pentru construcţia lor de mult aur, argint şi aramă, declară colectarea

care reuşi pe deplin. După aceasta trecu imediat la realizarea planurilor sale, încredinţînd toate lucrările legate de aceasta la dpi meşteri iscusiţi, Beţa-leel şi Oholiab. Aceşti meşteri, specialişti în dulgherie, ca şi în prelucrarea metalului au construit Arca. din lemn de salcîm şi .o ferecară cu aur. Pe capac se afla o tăbliţă de aur cu inscripţia care glăsuia că aici a locuit însuşi Iahve. Doi heruvimi de aur, aşezaţi de cele două părţi ale capacului, acopereau tăbliţa cu aripile larg desfăcute, ca şi cum ar fi vrut să o apere de privirile indiscrete. Moise puse în arcă tablele cu cete zece porunci şi textele celorlalte legi de pe muntele Sinai.

Cortul-templu fu aşezat în mijlocul unei curţi în formă de patrulater, înconjurată de un rind de coloane de bronz cu terminaţii în argint, artistic sculptate. De bare transversale atîrnau perdele de in, astfel încît interiorul era închis de jur împrejur cu un fel de paravan înalt. In mijloc se afla o poartă, acoperită cu o draperie din mătase violetă, stacojie şi vişinie. Cortul-templu fu construit din seînduri de salcîm, acoperite, de asemenea, cu. un strat de aur. Ele nu au fost însă bătute în cuie în: mod definitiv. în seînduri au fost

introduse inele de aur, prin care s-a tras o pîrghie. Datorită acestei instalaţii cortul-templu putea fi ridicat foarte repede sau strîns în bucăţi în cazul transportării lui de la un loc la altul. Cu toate acestea, pereţii exteriori ai templului nu străluceau de suprafeţe aurite. El era apărat de ploaie şi soare de ţesături aspre din păr de capră, jar acoperişul era format din piei de berbec vopsite în roşu.

In faţa intrării cortului-templu se afla altarul turnat în bronz şi o căldare mare din aramă cu apă. Numai acolo, în curte, poporul avea voie să se roage, în timp ce preotul aducea jertfe lui Iahve, sacrificînd animale. Veşmintele sale pentru slujbă, stabilite în amănunţime de către Moise, arătau impunător. Peste pantalonii din hi alb şi tunica violetă se îmbrăca meilul, o mantie lungă din lină.albastră, ale cărei poale erau împodobite cu ciucuri şi clopoţei de aur. Astfel, fiecare mişcare a preotului era întovărăşită de sunete metalice discrete. Pe piept strălucea hoşenul făcut dintr-un material multicolor, cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau săpate numele celor douăsprezece seminţii ale lui Iacov.

La marea bogăţie a podoabelpr contribuiau şi bretelele pline cu bijuterii, ca şi' lanţul din jurul gîtului din aur masiv. De phidarul alb era prinsă în faţă o tăbliţă de aur cu inscripţia «Sfinţenia Domnului». In timpul ablu-ţiei preotul intra singur în tinda templului. Pereţii erau îmbrăcaţi cu covoare pe care femeile israelite cususeră figuri enigmatice de heruvimi. In mijlocul camerei se afla un altar aurit pe care trebuia să ardă tămîie mirositoare, o măsuţă cu pline sfinţită şi un sfeşnic de bronz cu şapte braţe. In spatele multicolorei draperii se afla cel mai sfint loc al templului, unde stătea Iahve. într-o semiobscuritate misterioasă se odihnea Arca aurită a Legămîntului, care cuprindea comoara cea mai preţioasă s cultului israelit. Privilegiul deservirii templului şi al purtării Arcei

132

în timpul mersului l-au căpătat exclusiv leviţii. Din rindul lor Moisc a numit, de asemenea, judecători, scribi, învăţători, vraci şi perceptorii impozitelor. Alături de corporaţia preoţilor aceştia reprezentau o grupa sociala deosebită. cu sarcini de conducere a întregului trib. Leviţii erau cei mai vajnici apărători ai lui Moise şi l-au slujit cu credinţă în timpul pribegiei, ca o gardă personală.

ÎN DRUM SPRE KADEŞ. Lîngă muntele Sinai israeliţii au stat cu tabăra un an întreg. Ce schimbări uriaşe au avut loc în acest timp! Masa informă a fugarilor s-a transformat datorită lui Moise într-o societate închegată cu o structură ierarhizată. Normele de convieţuire erau reglementate de prevederi juridice, iar cultul lui Iahve a căpătat un cadru organizat sub forma instituţiilor religioase, a serviciului preoţesc şi a ritualului. S-a întărit de asemenea securitatea călătorilor, deoarece s-a format o armată regulată în care stăpîneau ordinea şi disciplina. Diferitele triburi mărşăluiau într-o ordine anumită sub stindardele proprii şi cu conducători proprii. La poalele muntelui Sinai s-au desemnat deci primele forme de organizare ale viitorului popor israelit, interesele şi scopurile comune impunîndu-se peste particularităţile tribale. înfăptuind această mare operă istorică, Moise s-a simţit destul de puternic, pentru a se lăsa ispitit de cucerirea Canaanului.

Printre israeliţi însă nu era nimeni care să cunoască drumul spre acest pămint al făgăduinţei. Şi doar prin trecătorile sălbatice ale munţilor şi prin întinsurile nesfirşite ale pustiului era foarte uşor să se rătăcească sau să nimerească în capcanele întinse de tâlharii beduini! Moise şi-a dat seama de acest pericol şi de aceea .a căutat o călăuză care să cunoască bine terenul prin care trebuiau să treacă. Cel mai bine se potrivea pentru aceasta madia-

nitul Hobab, cumnatul său şi fiul preotului Ietro. Hobab însă. nu se putea despărţi cu uşurinţă de familia sa. Abia după multe rugăminţi şi tîrguieli, după ce Moise i-a promis o parte importantă din viitoarele prăzi din Canaan, a acceptat rolul de călăuză. . O dată cu zorile au sunat două trîm-

biţe de argint şi poporul israelit, strin-gîndu-şi tabăra, a fost. gata de marş. Coloana lungă a pribegilor a pornit la drum în ordinea stabilită. Calea era deschisă de către leviţi, purtînd pe prăjini Arca Legămîntului, părţile desfăcute ale cortului'templu şi vasele pentru ritual. După ei mergeau diferitele triburi cu steagurile lor, iar la urmă erau mînate turmele uriaşe de oi şi asinii de cărăuşie. Convoiul era apărat de cete înarmate şi de iscoade trimise înainte.

După trei zile de marş prin pustiu, sub razele arzătoare ale soarelui, israeliţii au început din nou să cîrtească împotriva lui Moise. Deoarece nu aveau voie să taie animale, trebuiau să se hrănească numai cu mană, de care erau sătui.

Peste toate acestea, într-o zi. în tabără izbucni şi un incendiu care mistui nenumărate bunuri preţioase. Descurajaţi de greutăţi, de foame şi de pierderile suferite, israeliţii stăteau supăraţi în corturi şi se plîngeau că Moise i-a îndemnat să părăsească Egiptul. Cu o duioşie deosebită. îşi aminteau de .timpurile bune trecute, uitind de robie şi de prigoană: — «Căci ne aducem aminte de peştele — îşi povesteau reciproc — pe care îl mîncam în Egipt în dar. de castraveţi şi de pepeni, de ceapă,de praz şi de usturoi. Acum însă sufletul nostru tînjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decît numai mana». Moise fu desigur adînc rănit de nimicnicia poporului său.

Deoarece îl cuprinde un sentiment de neputinţă, convocă adunarea bâtrîni-lor, pentru a se sfătui ce să facă. Din necazuri însă îi scăpă o nouă minune. Peste tabără căzu, pentru a doua oară.

133

un nor de prcnclitc. Israeliţii se aruncară cu strigăte de bucurie sa prindă pasările şi se apucară cu lăcomie să-şi potolească foa/nea Prepeliţele fură din abundcn|ă. incit carnea a putut să fie chiar uscată pentru rezerve. Asupra nemulţumiţilor şi cîrtitorilor se abătu însă o pedeapsă aspră, pentru că se dovedi că păsările au fost otrăvitoare, în tabără se Întinseră bolile şi oamenii mureau pe capete, ca muştele. In curind toate împrejurimile se acoperirâ de morminte, de aceea, atunci cînd părăsiră aceste locuri de suferinţă si jale, israeliţii le denumiră «Mormintele poftei», deoarece acolo fură îngropaţi toţi acei care căzuseră victimă lăcomiei.

La Haşerot, unde a avut loc următorul popas, se întîmplă ceva'mult mai periculos: în sinul "celor mai apropiate neamuri ale lui Moise izbucni revolta. Mariam şi Aaron erau supăraţi pe Moise că se căsătorise cu o etiopiancâ. adică cu o roabă şi femeie de origine străină. Nu se ştie, în ce împrejurări s-a întîmplat aceasta, dacă prima lui soţie şi fiica preotului Ietro a murit, sau dacă etiopiancâ era numai oţiitoarc. Acest lucru însă nu are nici o importanţă: supărarea în familie a fost creată de faptul că prorocul a dispreţuit străvechea tradiţie israelită.

La baza acestor discordii însă existau neînţelegeri mult mai adinei. Prorocită Mariam şi preotul Aaron erau nemulţumiţi că Moise susţinea că Iahve ar vorbi numai prin gura sa şi că. numai ci are dreptul să conducă în numele lui. intre timp, însă, ei au ajuns la convingerea că şi ei sînt chemaţi pentru aceasta. De aceea mergeau prin tabără şi se plîngeau: —«Oare numai cu Moise a grăit Domnul? N-a grăit el. oare. şi cu noi ?» Aceasta era o rivalitate deschisă pentru influenţă şi Moise a hotărît s-o înăbuşe în faşă. Chemă în templu pe vinovaţi unde, Iahve vorbind din-tr-un nor, i-a apostrofat cu severitate şi i-a chemat la supunere. Pe Aaron îl iertă însă pe Mariam, care a fost

principala instigatoare a revoltei, a atins-o cu boala leprei şi a izgonit-o din tabără.

Abia după ce s-au scurs şapte zile. îndupleeîndu-se de rugăminţile lui Moise, Dumnezeu o vindecă şi îi permise să se întoarcă în tabără. Israeliţii au ajuns pînă la urmă la graniţa de sud a Canaanului şi îşi întinseră tabăra în deşertul Paran, în imediata apropiere a oraşului Kadeş. Cuprinşi de bucurie, fugiră imediat pe munţii înalţi de unde aveau priveliştea ţinuturilor de graniţă ale viitoarei lor patrii.

De la'timpurile Iui Avraam s-au petrecut acolo schimbări mari. Cîmpiile erau acoperite cu un covor de iarbă bogată, în care înfloreau anemone aprinse. Pe pantele line ale munţilor se vedeau grădini cu măslini, rodii şi curmali, ba chiar, ici şi colo, viţă de vie cultivată cu grijă. Pentru israeliţii. plictisiţi de monotonia vieţii de deşert, aceasta era o privelişte plină de un farmec nemaiîntîlnit. Călătorii, îmbătaţi de bucurie, îşi căzură unul altuia în braţe şi se îmbărbătară reciproc pentru a porni imediat la cucerirea acestei ţări atît de minunate.

Moise insă, om destul de precaut, nu se lăsă cuprins imediat de înflăcărarea compatrioţilor. Trebuiau trimise înainte iscoade, pentru a se constata cu ce fel de inamic se va intîlni invazia. Pentru aceasta, a ales cîte un membru din fiecare trib şi i-a trimis în recunoaştere. «Suiţi-vă din pustiul acesta — îi sfătui — şi vă urcaţi pe munte, şi cercetaţi ce pămînt este şi ce popor locuieşte în el: de este tare sau slab. mult la număr sau puţino.lscoadele îşi îndepliniră misiunea încredinţată fără nici o greutate. După ce au trecut patruzeci de zile s-au întors în tabără; iar ca dovadă a fertilităţii Canaanului au adus pe prăjini ciorchini grei de struguri, rodii şi smochine zemoase. Fructele au trezit un entuziasm de nedescris şi poporul israelit ceru acum cu insistenţă să se înceapă imediat expediţia de cucerire.

134

înflăcărarea se stinse însă de îndată ce iscoadele raportară observaţiile lor. După părerea lor, Canaanul se scălda într-adevăr în toate bunătăţile închi-puite.dar nu putea fi de loc vorba de cucerirea lui, deoarece graniţele îi erau apărate de fortăreţe puternice şi de formaţiuni uriaşe de oameni. Această veste fu foarte tristă. Mulţimea de israeliţi turbulentă, care putea atît de uşor să treacă de la o extremă la alia. se lăsă din nou cuprinsă de desperare. -«Mai bine era să fi murit în păminlul Egiptului sau să murim în pustiul acesta! — îşi plîngeau soarta. La ce ne duce Domnul în pămîntul acela, ca să cădem în război ? Femeile noastre şi copiii noştri vor fi pradă. Nu ar fi oare mai bine să ne întoarcem în Egipt T» Pe măsură ce se lumina, blestemele, lamentările se înteţeau pînă ce au dat naştere, în rindul maselor, la tulburări. O mînă de răzvrătiţi cereau înlăturarea lui Moise şi alegerea altui conducător, care ar conduce poporul înapoi în Egipt. — «Să ne alegem căpetenie — strigară — şi să ne întoarcem în Egipt».

Iosua şi Caleb, participanţi la recunoaştere, încercară să se împotrivească cererilor strigînd şi rupîndu-şi hainele de pe ei şi asigurîndu-i că, cu ajutorul divin, Canaanul poate fi cucerit şi că, ceilalţi membri ai expediţiei de recunoaştere, plini de laşitate, au descris cu exagerare puterea acestei ţări.

Aceasta înfurie şi mai mult oamenii, lată, li se propunea să pornească la o moarte sigură, spre ţara acestor uriaşi, care îi aşteptau în spatele unor puternice ziduri de fortăreaţă. Orbiţi de această teamă, în delir şi furie, se aruncară asupra lui Iosua şi Caleb, vrînd să-i omoare cu pietrele. Curajoşii au fost salvaţi numai datorită faptului că se ascunseră în curtea unde se afla cortul-domnului.

De această dată Iahve hotărî să piardă tot poporul israelit, aruneînd asupra lui ciuma. Se înduplecă .însă de rugăminţile lui Moise şi mai îmblînzi

pedeapsa. Hotărî că toţi cei ce au depăşit cel de-al douăzecelea an al vieţii nu vor avea parte de graţia vederii Canaanului. Timp de.patruzeci de ani vor trebui să pribegească prin pustiu şi aici îşi vor sfîrşi viaţa lor mizeră. Numai acei care nu au împlinit încă douăzeci de ani, ca o generaţie născută în condiţiile grele ale vieţii nomade, trebuiau să intre în posesiunea Pămîntului .Făgăduinţei. Pedeapsa nu se referea insă la Iosua şi Caleb. Drept recompensă a credinţei neclintite în paza Domnului, îi aştepta onoarea de a-i conduce pe israeliţi la cucerirea Canaanului.

PATRUZECI DE ANI IN PUSTIU. Dobindind puterea asupra poporului său Moise o porni imediat înspre sud şi o anumită perioadă de timp stătu lîngă golful Akab, în ţara raadianiţi-lor. Apoi, mai tirziu, se duse în căutarea de terenuri unde israeliţii ar fi putut să se aşeze definitiv. Cea mai corespunzătoare se dovedi a fi împrejurimea oraşului Kadef Două fintini cu apă proaspătă şi păşunile întinse creau condiţiile favorabile pentru creşterea vitelor. In plus, popoarele care locuiau în .împrejurimi nu erau de felul lor războiruce şi cu plăcere legară relaţii de schimb cu noit sosiţi.

Din păcate însă, nu exista înţelegere între triburile israelite. Viaţa lor şi-o otrăveau cu certuri continui şi invidie pentru terenurile de păşunat. Izvorul nemulţumirilor, certurilor şi tulburărilor îl reprezentau însă antagonismele sociale ce se adînceau. Chiar şi leviţii, cei mai credincioşi sprijinitori ai lui Moise, nu respectară disciplina. Ii înfuriase comportarea lui Aaron şi a castei preoţeşti care se separase cu orgoliu de restul leviţilor şi îşi însuşise din ce în ce mai multe privilegii şi beneficii materiale.

O dată, se formă în rindul celor nedreptăţiţi un complot de 250 de 1c-viţi conduşi de Core. Răsculaţii apărură

135

f-i

DOMENICO FETI — Moise in fota «Tufei de foc»'

în faţa corturilor lui Moisc şi Aaron. intrebînd cu glas tunător: —i«Pcntru ce vă socotiţi voi mai presus de Adunarea Domnului ?» Ascultîndu-i cu răbdare, Moise se duse la cortul Domnului şi căzu cu faţa înaintea Arcii Legămîn-tului, rugîndu-se pentru sfat. Apoi, ieşi la răzvrătiţi şi le spuse: — «Ascultaţi fii ai lui Levi: Oare e puţin lucru pentru voi, că Dumnezeul lui Israel v-a osebit de obştea lui Israel şi v-a apropiat la sine ca să faceţi slujbe la cortul-Dom-nului şi să staţi înaintea obştii Domnului, slujind pentru ea? El te-a apropiat pe tine şi cu tine pe toţi fraţii tăi, fiii lui Levi. Alergaţi acum şj după preoţie? Aşadar tu şi toată obştea ta, v-aţi adunat împotriva Domnului. Ce-i Aaron de cîrtiţi împotriva lui?»

Moise aruncă asupra conjuraţilor anatema şi porunci ca nimeni să nu se apropie de corturile lor. La un moment dat, pămîntul se desfăcu şi îl înghiţi pe Core, iar pe restul vinovaţilor ii arse un foc, care căzu din cer. Acesta a fost un avertisment ca, pe viilor, nimeni să nu mai aibă curajul să se ridice împotriva preoţilor.

Pedeapsa severă nu înspăimîntă însă mulţimea, ci, din contră, dădu naştere la o indignare de. nedescris. în tabăra au izbucnit tulburări ameninţătoare, încît Moise şi Aaron, abia au putut să scape cu viată, ascunzîndu-se în cortul Domnului. Atunci, Iabve, îi lovi pe atacanţi cu focul din cauza căruia muriră .14 700 răsculaţi. Răscoala a fost înăbuşită, iar Moise urmărea să dovedească că demnitatea de preot Aaron a primit-o chiar din mîna Iui Iahve. De aceea, porunci tuturor celor din cele douăsprezece seminţii, cît şi lui Aaron, să aducă în templu cîte un toiag de păstor. Şi iată că. a doua zi, în faţa ochilor credincioşilor se înfăptui o minune: dintre toate toiegele numai toiagul lui Aaron înmuguri, apoi se umplu de flori, iar la urmă dădu fructe de migdal. Atunci, poporul se închină în faţa voinţei lui Iahve şi nu mai cîrti împotriva privilegiilor neamului lui

Aaron. La Kadeş se stinse din viaţă prorocită Mariam, sora lui Aaron şi a lui Moise.

Poporul israelit suferi încă o dată de secetă, iar cînd a fost în culmea desperării şi se răzvrăti, Moise, din nou, printr-o lovitură cu toiagul, aduse apă.

. Aproape treizeci şi opt de ani triburile israelite au dus în Kadeş o viaţă liniştită de păstori. Se răspîndiră pe păşunile învecinate şi duceau, o viaţă izolată, rupţi unii de alţii, slăbind legăturile etnice ce-i uneau. Lăsate de capul lor, triburile se leneviră şi deveniră atît de indiferente la problemele religiei, încît încetară să mai aducă jertfe lui Iahve şi să respecte porunca tăierii împrejur. Aceeaşi delăsare îl cuprinse pe Moise şi pe Aaron.

Deoarece nu au acţionat împotriva acestei delăsări, Iahve îi pedepsi foarte sever, hotărînd că vor muri în pustiu fără să atingă cu piciorul Pămîntul Făgăduinţei. Cauza directă, nemijlocită, a acestei pedepse severe a fost lipsa de credinţă în puterea lui Iahve. de care a dat dovadă, lovind de două ori cu toiagul în stîncă pentru a se aduce apă.

SPRE PĂMÎNTUL FĂGĂDUINŢEI. Au trecut patruzeci de ani din momentul părăsirii Egiptului. In acest timp a crescut o nouă generaţie de evrei, generaţie educată în deşert şi care nu cunoştea confortul vieţii de oraş. în hărţuielile cu tîlharii deşertului se căliseră şi căpătaseră îndemînare în arta militară şi, de aceea, Moise, căpătă convingerea, că poate. în sfîrşit, să încerce cucerirea Canaanului. La răsărit de Kadeş se afla statul Edom. iar teritoriul său era tăiat de un drum bun de caravane, denumit «Drumul regal». Moise. prin solii săi, îl rugă pe regele Edomului să-1 lase să treacă prin ara sa, asigurîndu-1 în mod solemn că se va ţine numai de drum fără să încalce cîmpurile cultivate şi viile, iar pentru apă şi păşune necesare vilelor va plăti atît cît se cuvine. Dar.

137

regele. încrezător în puterea sa. a răspuns solilor negativ şi. de îndată, şi-a înconjurat graniţele cu trupe în intenţia de a opri pe israeliţi cu forţa.

Lupta cu acest rege puternic nu ii convenea lui Moise şi. de aceea, a hotărît să ocolească Edomul pe la sud, mergînd de-a lungul graniţei de răsărit spre nord şi ajungînd astfel la malul stîng al Iordanului, după care se întindea Canaanul. Cu puţin timp înainte de plecare se îmbolnăvi Aaron. Moise porunci ca fratele său. care era gata să moară, să fie dus pe vîrful muntelui Hor. Acolo. îi luă hainele şi însemnele demnităţii preoţeşti şi le înmînă lui Eleiazar, cel de-al treilea fiu al lui Aaron. Acesta a fost primul ritual de transmitere a înaltei demnităţi din tată în fiu. Aaron a murit pe vîrful muntelui Hor şi acolo, în prezenţa poporului care îl plîngea, a fost inmormîntal.

După festivităţile de înmormîntare, israeliţii o porniră spre sud către golful Akab. Merseră pe un drum lung. stîn-cos, unde lipseau apa şi hrana. Călătorii trudiţi îşi pierdură iarăşi răbdarea şi se plînseră din nou lui Moise, amenin-ţîndu-1 că nu îl vor mai asculta. Fură pedepsiţi insă pentru aceasta. în tabără pătrunzînd o mulţime nenumărată de şerpj veninoşi. De muşcăturile lor se îmbolnăviră atîţia oameni, încît trebui să se renunţe la drumul pe mai departe. Moise însă, găsi un mijloc împotriva acestei calamităţi: porunci să se toarne in bronz imaginea unui şarpe şi să fie atîrnată de un stîlp în mijlocul taberei. Orişicine se uita la acest simbol misterios, imediat îşi recăpăta sănătatea şi puterea de a merge, mai departe.

De la golful Akab coloana o porni spre nord, ocoli Edomul duşman dinspre sud şi răsărit, iar în cele din urmă ajunse la valea Zaredului. Pe malul celălalt, de-a lungul Mării Moarte, se întindea teritoriul statului Moab. Moise ştia că după războiul cu amorriţi. moabiţii erau foarte slăbiţi, şi deci nu se aştepta la nici o rezistenţă din partea lor. Şi, într-adevăr, a trecut prin ţara

138

lor fără nici o greutate, ajungînd pînâ la rîul Arnon. El reprezenta graniţa statului amorriţilor. frontieră greu de trecut, deoarece curgea printr-o rîpâ adinei cu maluri stîncoase înalte şi abrupte. In plus, regele amorriţilor. Sihon, era un luptător viteaz care hotărî să apere trecerea. Cu toate acestea, în două lupte suferi o înfringere zdrobitoare, iar israeliţii, înfuriaţi de rezistenţă, măcelăriră întreaga populaţie, fără să cruţe măcar femeile sau copiii.

Dincolo de rîul de graniţă laboc. care în cursul său superior despărţea statul lui Sihon de ţara ammoniţilor. pe evrei îi aşteptă o grea încercare de arme. pe malul celălalt al rîului aflîn-du-se statul Başan. Regele lui se numea Og şi era un om uriaş, cunoscut pentru torţa sa fizică şi faptele lui războinice. Patul său era făcut din fier şi avea zece coţi lungime. Israeliţii nu se înspăimîn-tarâ de aceste veşti, deoarece abia avu-seră o mare victorie şi căpătaseră încredere în forţele lor. Cu uşurinţă sfă-rîmară rezistenţa inamicului, pătrunseră în ţara duşmană şi o cuceriră printr-un atac continuu.

Prin cucerirea Başanului ocupară toată Transiordania pipă la lacul Ghe-nizaret. Dobîndind o bază bună pentru atacul Împotriva Canaanului, Moise a hotărît concentrarea trupelor sale în şesurile Moabului pe malul de răsărit al Iordanului. Aici era un vad jos. păzit, de pe celălalt mal, de turnurile şi zidurile Ierihonului.

PREZICĂTORUL. Regele moabit Ba-lac, care pînă atunci era liniştit faţă de evenimentele ce se desfăşurau sub privirea sa, urmărea acum cu nelinişte succesele israeliţilor care, după victoria asupra amorriţilor şi a regelui Og, se transformară intr-o putere mult prea mare şi devenirâ vecini periculoşi. Nu se simţi însă în puteri să lupte împotriva lor pe calea armată şi, de aceea, hotărî să recurgă la magie. In Petor, pe Eufratj locuia un renumit magician şi credincios

întru Domnul, pe nume Valaam, Regele trimise la el soli cu daruri, bogate şi îl chemă la curte, pentru a-i blestema pe israeliţi şi.în acest fecale tăia curajul pentru luptă. Valaam ascultă solia şi, după ce-şi petrecu noaptea în rugăciuni, declară că Dumnezeul israeliţilor i-a interzis să accepte o asemenea misiune.

Balac nu se dădu însă bătut. Trjmise a doua solie cu daruri şi mai bogate şi mai de preţ, dar magul nu cedă şi le spuse neînduplecat: — «Măcar de mi-ar da Balac casa sa plină de argint şi de aur, nu pot să calc porunca Domnului Dumnezeului meu...» Totuşi, peste noapte, Dumnezeu se răzgîndi şi îi permise lui Valaam să plece spre Moab cu condiţia că se va comporta aşa cum îi va spune. Celebrul maestru al artei magice încalecă pe asinul său şi o porni într-o lungă călătorie.

. între timp, Dumnezeu începu să bănuiască că pe ascuns el ar avea intenţii rele faţă de israeliţi şi hotărî să-1 oprească. Din porunca lui, un înger i se aşeză în faţă pe drum cu sabia scoasă. îl zări numai asinul. La vederea apariţiei strălucitoare, animalul se opri împietrit şi înspăimîntat o coti spre cîmp deschis. Valaam nu ştiu ce se întîmplă.. deoarece îngerul era pentru el invizibil. îl cuprinse o mare furie şi începu cu o mare ciudă să-şi bată cu toiagul animalul nărăvaş, pentru a-1 obliga să se întoarcă de pe drum.

Toate acestea nu avură nici un rezultat. Asinul fugea tot înainte de parcă ar fi fost jupuit şi ajunse între două ziduri care împrejmuiau o vie. In trecerea îngustă, îngerul îi aţinu din nou calea, iar el a început să lovească cu .copitele in pămînt şi întor-cîndu-se brusc, strivi piciorul stăpînu-lui său de zid. Valaam urlă de durere şi îi turnă din nou toiage grele. Nedreptăţitul asin se plînse atunci cu un glas plîngător: — «Ce ţi-am făcut eu. de mă baţi...?» Valaam nu se minună de loc că asinul, aşa dintr-o dată. a grăit cu voce omenească, şi îl bătu şi mai îndîrjit: — «Pentru ce ţi-ai rîs de

mine; de aş fi avut în mînă o sabie, te-aş fi ucis aici pe loc». — «Au nu sînl cu asinul tău, se plînSe asinul, pe care ai umblat din tinereţile tale şi pină în ziua aceasta? Avut-am oarj deprinderea de a mă purta aşa cu tine?» Valaam trebui să recunoască că întotdeauna 1-a servit cu credinţă şi de aceea i-a răspuns scurt: — «Nu!»

în acelaşi moment el însuşi zări figura luminoasă a îngerului. Părăsi imediat spinarea asinului şi se înclină pînă la pămînt. îngerul se uită la el cu reproş şi îi spuse: — «De ce ţi-ai bătut asinul de trei ori ? Eu am ieşit să te împiedic, deoarece calea ta nu-i dreaptă înaintea mea; dacă el nu s-ar fi întors eu te-aş fi ucis pe tine. iar pe el l-aş fi lăsat viu».

Pocăit, Valaam se justifică: — «Am păcătuit, pentru că nu am ştiut că stai tu în drum înaintea mea. Deci, dacă aceasta nu-i plăcut în ochii tăi, atunci mă voi întoarce». — «Du-te cu oamenii aceştia — îi spuse îngerul — dar să gră-ieşti ceea ce-ţi voi spune eu!» înMoab regele îl primi pe renumitul mag cu braţele deschise şi îl acoperi de daruri noi. Apoi îl conduse pe. o înălţime de unde se putea vedea tabăra israeliţilor. Maestrul se apucă apoi de pregătirile necesare pentru actul magic. Mai întîi. făcu un altar pe care jertfi o oaie, apoi, trecu la rost irea blestemului consacrat, care trebuia să ducă la învingerea israeliţilor. Dar minune, în locul blestemului din gura lui, fără să vrea, ieşiră cuvinte de binecuvîntare. De şapte ori încercă să execute ordinul regelui. Construi şapte altare, pe care aduse noi jertfe, însă de .fiecare dată Dumnezeu îl obligă să-i binecuvînteze pe israeliţi. Regele moabit se uită la faptele sale cu o bănuială creseîndă. iar cînd a şaptea oară auzi aceeaşi formulă de binecuvîntare, se înfurie de-a binelea şi îl goni pe magul mincinos din graniţele statului său.

Valaam se întrista peste măsură de această întîmplare şi vrînd să repare oarecum nedreptatea suferită de rege. îi dădu la despărţire ideea vicleană,

139

să-i seducă pe israeliţi cu ajutorul femeilor moabite şi să le năruie forţele. Regele ii urmă sfatul. Bărbaţii israeliţi. plictisiţi de viaţa monotonă de tabără şi de rigorile religiei lui Moise, căzură foarte uşor în plasa seducătoarelor. Femeile moabite se închinau zeului lor Baal-Peor într-un mod deosebit de libertin. Atraseră la această desfrînare pe israeliţi îndemnîndu-i, în acest fel la idolatrie.

O dată, un israelit de .neam mare, îşi aduse în cort o moabită, fără să se sinchisească că în acelaşi timp credincioşii se rugau în templul lui Iahve. Atunci Finees, fiul preotului Eleiazar. indignat de această faptă nelegiuită, îi străpunse cu lancea pe amîndoi. Acesta a fost un semnal pentru a începe răfuiala cu păcătoşii. în masacru, care cuprinse tabăra, căzură douăzeci şi patru de mii de vinovaţi care îl trădaseră pe Iahve în favoarea zeului moabit. Şi pe moabiţi îi atinse pedeapsa pentru lărgirea ereziei. Douăsprezece mii de trupe de elită israelite au trecut ţara lor prin foc şi sabie, decimînd toată populaţia. In măcelul general pieri, de asemenea, magul Valaam plătind astfel cu viaţa pentru sfatul lui pervers, pe care i 1-a dat regelui moabit. Prăzile obţinute în Moab au fost uriaşe. Afară de 32 000 de roabe, israeliţii au mai luat 72 000 de capete de vite şi 61 000 de asini de cărăuşie. Fiilor lui Ruben şi Gad şi jumătăţii din seminţia lui Mânase le-au plăcut teritoriile cucerite în Transiordania şi şi-au exprimat dorinţa să se aşeze aici pentru totdeauna. Moise cu plăcere le. acordă aceste pă-mînturi. dar le puse mai întîi o condiţie: să participe la cucerirea Canaanului.

ULTIM1LE ZILE ALE LUI MOISE. Moise ştia că din voinţa lui Iahve nu va trăi fericirea de a trece frontiera Canaanului, că nu va realiza personal scopul principal al vieţii sale. Avea deja o sută douăzeci de ani şi deşi îşi păstrase toată puterea trupului şi a gîndirii. simţi că moartea este pe aproape.

înainte de a-şi da duhul avea de pus la punct încă multe lucruri. Mai întîi, făcu o numărătoare generală a populaţiei şi află că poporul israelit numără 601 730 persoane. Numi drept urmaş al său pe Iosua, slugă credincioasă şi conducător încercat. Folosin-du-se de cei patruzeci de ani de experienţă, completă codul de legi prin dispoziţii şi prevederi religioase suplimentare, punînd fundamente puternice viitoarei ordine sociale a israeliţilor. Pentru a preîntîmpina certurile, Moise, a împărţit teritoriul Canaanului între neamuri diferite.

Numai leviţii şi preoţii nu au primit pămînt, deoarece ei trebuiau să slujească în serviciul lui Iahve în tot Canaanul. Cu toate acestea, le dădu in posesiune patruzeci şi opt de oraşe şi orăşele, care trebuiau să fie centrele lor de activitate şi, totodată, trebuiau să Ic asigure condiţii suficiente de trai. Repartiza, de asemenea, şase oraşe în care puteau să-şi găsească adăpost oamenii vinovaţi de omor nepremeditat, evitînd prin aceasta răzbunarea neamurilor lezate.

Moise convocă apoi Adunarea poporului său şi le aduse aminte că trebuie să rămină credincioşi legămîntului cu Iahve. Apoi, închină un cîntec inspirat, înălţător, spre lauda Dumnezeului său, căruia i-a servit toată viaţa, şi porunci israeliţilor să-1 înveţe pe de rost, pentru a-i îmbărbăta în timpul unor clipe grele sau bune. Luîndu-şi rămas bun de la poporul său, se urcă singur pe vîrful muntelui Nebo. Cu o privire nostalgică cuprinse terenurile întinse ale Pămînrului Făgăduinţei, în care nu-i era dat să intre. Vedea ca-n palmă Iordanul curgînd printre defilee către suprafaţa «uleioasă» a Mării Moarte, vedea cum această mare era înconjurată de stînci abrupte, cu nuanţe galbene, purpurii, albastre şi cafenii. Imediat, în spatele Iordanului, se ridicau deasupra oazei de palmieri zidurile fortificate ale Ierihonului. primul străjer puternic la porţile Canaanului, iar

140

MICHELANGELO — Moise

la marginea orizontului se vedea o duhul. Moartea lui este înconjurată fişie îngustă din Marea Mediterană. de un mister secular şi, pînă astăzi. lată Pămîntul Făgăduinţei, ţara unde nimeni nu ştie unde sâ caute mormîntul \ curge laptele şi mierea; viitoarea patrie lui. Poporul, timp de treizeci de ani, a lui Israel! Moise se întoarse cu tris- a plîns pe .dascălul lui, iar. apoi îşi teţe de la priveliştea care se întindea strînseră tabăra, pentru ca sub comanda in fata lui şi, în singurătate, îşi dădu lui Iosua să treacă dincolo de Iordan.

MOISE ÎN AUREOLA MITURILOR

Istoria fugii din robie şi călătoria spre Pămîntul Făgăduinţei este, totodată, istoria religiei evreeşti. Israeliţii credeau că Iahve i-a îndrăgit în mod deosebit, că el a devenit eliberatorul lor, că le-a dat legile, normele etice şi sistemul social, că a stabilit instituţiile religioase, preoţimea şi ceremonialul cultului, iar la urmă, i-a adus pînă în Canaan ca pe un popor unit şi organizat. Din credinţa adîncă în grija lui Iahve şi-au tras israeliţii forţa morală, puterea şi curajul necesar în momentele de înfrîngere şi nenorocire. Reprezentau doar poporul ales şi trebuiau deci să îndeplinească o misiune importantă în istorie! Ei nu puteau să piară, deşi, adeseori, se abăteau asupra lor pedepse grele pentru călcarea legămîntului de Iu Sinai.

Istoria acestei fugi dramatice a israeliţilor din robie şi-a pierdut cu timpul caracteristicile reale, l'e măsura transmiterii ei din generaţie în generaţie i s-uu adăugat din ce în ce mai multe momente supranaturale neglijîndu-se faptele istorice, considerate atît de puţin importante, încît, printre altele, nu s-a considerat necesar să se menţioneze nici măcar numele faraonului prigonitor.

în prezicerile inspirate ale prorocilor Osea, Miheia şi Ieremia plecarea israeliţilor din Egipt a căpătat o importanţă mistică, ca o manifestare a voinţei lui Iahve şi eveniment pur religios. Cînd ţăranul israelit aducea pe altar jertfe din primele sale recolte, se ruga în felul următor: «Dar egiptenii s-au purtat rău cu noi, şi ne-au strîmtorat, şi ne-au silit la munci grele. De aceea am strigat noi către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri; iar Domnul a auzit strigarea noastră, a văzut nenorocirea noastră, muncile noastre şi împilarea noastră. Şi ne-a scos Domnul din Egipt, singur cu puterea lui cea mare, cu mină tare şi cu braţ inalt, cu groază mare, cu semne şi minuni; Şi ne-a adus în locul acesta, ţara în care curge lapte şi miere» (Deuteronomul c. 26, v. 6—9).

Dat fiind acest fond psihologic, preoţilor, care au descris istoria fugii din Egipt, teologilor, în primul rînd, care se ocupau de istoria israeliţilor din punct de vedere religios, nu le-a fost prea greu să o includă în cărţile sfinte.

Dacă cineva ar fi încercat să le prezinte principiile criticismului istoric, ar fi întîlnit din partea lor o completă neînţelegere. Indiferent ce a făcut Moise, discuţiile lui cu Iahve, minunile lui şi poruncile erau pentru ei un adevăr istoric de ne-' contestat. De altfel, în momentul cînd au început să redacteze moştenirea istorică se scurseseră deja cîteva sute de ani de la vremurile lui Moise şi de aceea desfăşurarea reală a evenimentelor a suferit un proces pe care îl denumim mitologizarea trecutului.

Din această cauză oamenii de ştiinţă se lovesc astăzi de greutăţi enorme, pentru a alege din legendă sîmburele de adevăr şi, cu toate eforturile atît de mari, între

t43

ei nu există o concordantă asupra ceea ce s-a petrecut în fond şi cine a fost, de fapt, Moise. De obicei, pe măsura îndepărtării de epocile mai vechi, capătă prioritate adevărul istoric şi se micşorează rolul legendei. In cazul lui Moise. avem de-a face mai curînd cu un proces invers. Avraam, Lot, Isav, Isaac şi Iacov sînt figuri relativ realiste, apropiate nouă şi care pot fi înţelese prin caracterele lor umane. In schimb, Moise, după părerea anumitor oameni de ştiinţă, este figura cea mai mitologizată şi misterioasă din istoria biblică. Marele conducător, legislator şi proroc este dramatic şi zguduitor în luptele lui tragice cu slăbiciunile lui proprii şi cu slăbiciunile poporului său. Dar cit de puţin ştim despre el ca om! Poate doar, că se înfuria repede, că avea momente de îndoială, că s-a căsătorit de două ori şi că avea greutăţi cu propriile lui seminţii. Ni-1 închipuim întotdeauna ca turnat în bronz, în toată măreţia celui uns, printre nori şi fulgere, ca un executant intransigent al voinţei lui Iahve.

In fiecare an. de sărbătoarea Paştelui, poporul israelit a slăvit în imnuri şi psalmi pe Iahve şi pe trimisul său Moise,- iar experienţa călătoriei prin pustiu a căpătat în ritualurile lor caracterul unui act misterios, parcă al unei drame din alte sfere ale lumii.

Oare din aceasta ar rezulta că Moise nu a fost o figură istorică ? Cîtuşi de puţin! Ştiinţa actuală este mai atentă în emiterea de sentinţe în aceste probleme, de cînd la baza multor legende şi mituri a descoperit filonul adevăratelor evenimente. Astfel, de exemplu, nu mai considerăm pe Solon, Licurg sau Numa Pompiliu ca figuri mitice. Ei au fost conducători care au acţionat în momente de cotitură ale istoriei şi din această cauză au avansat in tradiţia generaţiilor la rangul de mari simboluri.

Apare, mai mult decît probabil, că din raidul israeliţilor s-a desprins un conducător, legislator şi reformator al religiei de mare clasă, care a eliberat poporul său din robia egipteană şi 1-a condus în Canaan. Datorită geniului său, triburile israelite, separate şi învrăjbite între ele. s-au unit într-o singură organizaţie care a rezistat victorioasă in Egipt, în pustiu şi în Canaan.

De aceea, nu putem să ne mirăm că Moise a devenit în tradiţia populară eroul popular adorat şi totodată proroc, că l-au ridicat pe piedestalul sanctităţii. El vorbea doar cu cuvintele lui Iahve şi, de aceea, tot ceea ce a făcut şi a spus a devenit lege şi dogmă infailibilă.

Legenda despre naşterea şi moartea lui Moise conţine coincidenţe frapante cu legendele altor popoare antice. In Asia, Grecia şi chiar în Japonia naşterea eroilor naţionali este întovărăşită, de obicei, de împrejurări dramatice. In pruncie, ei sînt lăsaţi pe apă în coşuri sau cutii. Versiunile populare, de obicei, omit aniijor de tinereţe. Se ştie doar, că erau crescuţi la curţile unor regi străini.

Din textele cuneiforme, de exemplu, ştim că marele rege Sargon, care, în anul 2350 î.e.n., a întemeiat în Mesopotamia puterea Akkadului, a avut o soartă asemănătoare cu Moise. Mama sa, preoteasă. îl zămisli in taină şi ÎI aruncă pe apă.

144

într-un coş uns cu smoală. Pruncul a fost scos din apă de un lucrător pe nume Akka, angajat la udatul cîmpurilor cultivate. Povestirea are caracteristici clare de legendă populară, dar. cu toate acestea. Sargon a existat într-adevăr. Avem pentru aceasta dovezi neîndoielnice în documentele descoperite în ruinele oraşelor mc-sopotamiene.

Deci legendele, minunile şi alte fenomene supranaturale legate de Moise nu exclud posibilitatea că şi el să fi fost o figură reală, tn consecinţă, trebuie să recunoaştem ca fapt istoric fuga israeliţilor din Egipt, ca şi peripeţiile lor prin pustiu. Din păcate însă. nu putem să o afirmăm cu toată siguranţa, deoarece cronicile egiptene cît şi alte izvoare trec sub tăcere completă acest eveniment. Dacă dorim însă, să ajungem măcar la o parte de adevăr, trebuie să recurgem la mijloace indirecte, servindu-ne de raţionamentul deductiv pe baza urmelor modeste şi greu de citit din documentele istorice.

Din acest punct de vedere, oamenii de ştiinţă au realizat o reconstituire foarte interesantă. Vom căuta să prezentăm elementele ei principale. Iată-le:

în Biblie, după naraţiunea privind moartea lui losif. urmează o pauză, cuprin-zînd patru sute de ani din istoria israeliţilor, care reţine atenţia. Apoi, dintr-o dată, povestirea despre evenimentele legate de persoana lui Moise. De ce redactorii textului biblic sar o perioadă atît de îndelungată din viaţa poporului israelit? S-a emis părerea câ aceasta s-a făcut intenţionat, deoarece nu a fost o perioadă prea glorioasă pentru israeliţi. După izgonirea hiesoşilor, faraonii dinastiei a XllI-ea au mutat capitala de la Avaris Ia Teba. Israeliţii au rămas în continuare în ţinutul Goşen, unde duceau o viaţă izolată de păstori. Nimeni nu se uita la simplii crescători de vite ce locuiau, departe de principalul centru politic, la fruntariile îndepărtate ale statului. Acestea au fost pentru egipteni timpuri deosebit de furtunoase şi nimănui nu-i trecea prin minte să asuprească pe israeliţi. Aceasta, cu atît mai mult. cu cît ei cedaseră, într-o mare măsură, influenţelor culturii egiptene, şi. aşa după cum ne indică anumite date. exercitau cultul zeilor egipteni. Asupra acestui fapt Iosua le şi atrage atenţia israeliţilor prin următoarele cuvinte: «...Lepădaţi dumnezeii cărora au slujit părinţii voştri dincolo de rîu şi în Egipt...» (Iosua c. 24. v. 14). De deznaţionalizarea totală i-a apărat probabil zidul de aversiune din partea egiptenilor şi legătura puternică de limbă, obiceiuri şi tradiţiile părinţilor. In orice caz, putem accepta ca sigur că, patru sute de ani de şedere în Goşen, a fost pentru israeliţi o epocă de decădere spirituală şi de nesiguranţa zilei de mîine.

Din această euforie periculoasă îi scoase pe israeliţi schimbarea bruscă în relaţiile politice ale Egiptului. La conducere au ajuns faraonii dinastiei a XIX-a. Al treilea faraon al acestei dinastii, Ramses al Il-lea. a domnit în anii 1292— 1234 î.e.n. Acesta a fost un mare luptător, care a dorit să refacă imperiul egiptean prin cucerirea Asiei. Ca bază militară pentru aceste atacuri, înspre răsărit, se preta cel mai bine delta Nilului împreună cu ţinutul Goşen. In plus. Ramses con-

145

sidcra Delta ca locul său de baştină, deoarece familia lui se trăgea din împrejurimile Avansului. Numele tatălui său. Seti I, se trăgea etimologic de Ia numele zeului venerat în această ţară, Set.

Ramses nu se simţea în siguranţă în Teba, străină Iui, printre cei ce practicau cultul zeului Amon. El vroia să fie cît mai departe de puternica castă preoţească de aici, care, ca şi faraonilor anteriori. încerca să-i impună voinţa ei. Hotărî, deci, să se mute în Deltă şi aici să-şi construiască în locul oraşului de reşedinţă în decădere, Avaris, o nouă capitală, Ramses, cunoscută mai tîrziu ca Tanis. Pregătin-du-se pentru expediţia de cotropire, el a construit şi un al doilea oraş, Pitom, re-prezentînd de fapt un ansamblu de hambare şi depozite militare.

Datorită săpăturilor arheologice, cunoaştem precis aşezarea ambelor- oraşe, deoarece s-a reuşit să se descopere şi să se identifice ruinele lor.

O dată cu apariţia lui Ramses s-a terminat izolarea idilică a ţinutului Goşen. într-o zi, păstorii israeliţi şi-au şters ochii de uimire. Peste păşunile lor se înşiruiau coloane de trupe, goneau în care demnitarii, se grăbeau roiurile de funcţionari, perceptori, gonaşi şi paznici care mînau robii cu bastoanele. Căscară ochii la acest spectacol gălăgios, dar nu-şi dădură seama de ce-i aşteaptă* Curînd, însă, simţiră pe proprie piele apropierea faraonului. în grădinile lor pătrunseră cu ţipete soldaţii şi perceptorii, le luară cerealele şi vitele, iar pe cei ce-au protestat şi s-au împotrivit i-au bătut brutal cu bastoanele. în casele şi corturile israelite izbucneau plînsete, lamentări şi vaiete.

Acesta însă era abia începutul. Ramses avea nevoie de muncitori pentru a realiza planurile sale de construcţii, concepute la scară largă. îi obligă deci pe israeliţi la o muncă grea de robi şi de clăcaşi. Pentru el, toţi cei ce aveau barbă şi purtau pelerine largi erau oameni din Răsărit, care se înmulţeau prea repede, iar în caz de război cu Asia puteau să devină periculoşi. în afară de aceasta, egiptenii se purtau cu dispreţ faţă de toate popoarele primitive de păstori. în Cartea fnlîi (c. 46, v. 34), citim. «Căci pentru egipteni este spurcat tot păstorul de oi». Nu este. de altfel, exclus că îşi amintiră cum, în timpul grelei ocupaţii a Egiptului de către hiesoşi, isfaeliţii au fost favoriţii şi supuşii lor credincioşi.

Ramses al Il-lea cuceri rapid Palestina şi Siria, în Asia, însă, se află faţă-n faţă cu adversari mult mai puternici. Aceştia erau hitiţii, care înfiinţaseră, în Asia Mică, o mare putere militară. Pînă nu de nrult ştiam prea puţine lucruri despre ei. Abia în primii ani ai secolului nostru, arheologii germani Winckler şi Puchstein aii descoperit ruinele capitalei hittite în Turcia, pe rîul Halys, care face acolo un arc şi se varsă în Marea Neagră. Capitala se numea Hattuşaş şi ocupa un teren de 170 ha. De sub nisipuri, s-au scos la iveală palatul regal de proporţii uriaşe, templul, zidurile de apărare şi statui din bazalt negru. Statuile reprezintă bărbaţi cu părul lung pînă la umeri, cu bonete înaite pe cap. cu brîu lat, pantaloni scurţi şi pantofi ascuţiţi.

146

î c ^ i i i ^ l

Sclavi ocupaţi cu fabricarea cărămizilor. Fresca din mormintul unui guvernator egiptean din jurul anului 1460 î.e.n.

S-a găsit, de asemenea, arhiva cu nenumărate tăbliţe scrise cu scriere cuneiformă într-o limbă necunoscută pînâ acum. Mari merite în descifrarea lor le-a avut savantul ceh Bedrych Hrozny. El a demonstrat că limba hittitâ este înrudită de aproape cu limba hindusă, greacă şi latină, din care ar rezulta că hittiţii. sau cel puţin pătura lor conducătoare, au fost de origine indo-europeană. Datorita lucrărilor lui Hrozny şi arheologului englez Woolley s-a reconstituit o imagine destul de completă a istoriei, culturii, religiei şi obiceiurilor acestui popor.

Ramses al II-lea a dus cu hittiţii un război, care, cu pauzele respective, a durat cincisprezece ani. terminîndu-se in anul 1286 î.e.n., printr-o luptă de mare amploare pe valea rîului Oronte, în împrejurimile oraşului Kadeş. Lupta a fost deosebit de sîngeroasă, dar nu a dus la rezolvarea conflictelor deşi. Ramses, în nenumărate inscripţii, s-a prezentat pe sine drept învingător. Eforturile armate îndelungate au slăbit pe amîndoi adversarii. In plus, în Mesopotamia. hittiţii erau ameninţaţi de puterea creseîndă a asirienilor. Din aceste motive s-a ajuns in anul 1278 î.e.n. la.încheierea «alianţei veşnice», pecetluită prin căsătoria fiicei regelui hittit Chattuşiliş cu Ramses al II-lea.

Pacea însă. nu aduse nici o uşurare pentru israeliţi. împilarea continua mai departe, deoarece Ramses al II-lea se dovedi a fi un maniac în domeniul construcţiilor şi avea nevoie de o forţă de muncă din ce în ce mai mare. Nu numai că ridică noi clădiri, palate şi temple, ci ordonă ca de pe vechile construcţii să se şteargă numele faraonilor-fondatori şi să se amplaseze in acel loc propriul lui nume.

Din ordinul de ucidere a întîilor-născuţi israeliţi denotă că. cu timpul, prigoana a îmbrăcat forme sîngeroase şi atroce. S-ar părea că aici avem de a face cu o contradicţie: pe de o parte faraonul avea nevoie de tot mai mulţi lucrători, iar pe de altă parte, prin acest ordin crud, îi lichida. Se presupune că motivul principal a fost înmulţirea rapidă a israeliţilor. ca şi supraaglomerarea creseîndă a Deltei, după amplasarea aici a administraţiei centrale, cu mase nesfîrşite de funcţionari, curteni şi trupe.

Din Biblie rezultă, de asemenea, că nenumăraţi israeliţi nu puteau să-şi cîştige plinea din creşterea vitelor şi trebuiau să se mute in oraşe sau tîrguri, unde se ocupau cu comerţul mărunt şi meşteşugărit. Aceasta a dat naştere, fără îndoială, la ura egiptenilor, care simţeau pe propria lor piele urmările concurenţei israeliţilor întreprinzători.

împilarea şi prigoana, cum se întîmplâ de obicei, au avut urmări complet opuse. Ele au contribuit la trezirea în rîndul celor nedreptăţiţi a sentimentului de comunitate etnică, a necesităţii de rezistenţă. Acest proces este vizibil şi prin exemplul lui Moise. El avea un nume tipic egiptean, primise educaţie la curtea faraonului şi a trăit ca un mare demnitar. Sub impresia prigoanei compatrioţilor însă, a aruncat masca străină şi s-a simţit din nou israelit. Omorul şi fuga spre Răsărit nu sînt numai un reflex al revoltei lui personale ci. totodată, primul semnal de revoltă a poporului israelit.

148

In Biblie, găsim două versete enigmatice care dau mult de gîndit. în Canea Ieşirii (c. 3, v. 21) lahve spune: «Voi da poporului acestuia trecere înaintea egiptenilor şi cînd veţi ieşi, nu veţi ieşi cu miinile goale. Ci fiecare femeie va cere la vecina sa şi de la cea care stă cu ea in casă vase de argint, lucruri de aur şi haine, şi veţi împodobi cu ele pe fiii voştri şi pe fetele voastre, şi veţi prăda pe egipteni». Iar în capitolul doisprezece (v. 36) din aceeaşi carte citim: «Iar Domnul a dat poporului său trecere înaintea egiptenilor şi i-au împrumutat, şi au prădat Egiptul».

în ambele texte ne izbeşte lipsa de consecvenţă, deoarece se vorbeşte totodată şi de împrumut, şi de jefuirea egiptenilor. Ce se ascunde, în fond. în spatele acestor cuvinte? Să acceptăm faptul că israeliţii au împrumutat în mod fraudulos vasele de aur şi de argint pretextînd că vor rămîne în pustiu — cum l-au asigurat pe faraon — numai trei zile şi le vor restitui imediat ce se vor întoarce? Nu putem însă concepe că egiptenii erau atit de uşuratici şi că şi-au încredinţat comorile duşmanilor şi dispreţuiţilor robi israeliţi.

Anumiţi învăţaţi trag de aici concluzia că israeliţii s-au ridicat la răscoală, au jefuit casele egiptene şi au fugit peste graniţă. In favoarea acestei teze vorbeşte faptul că, în timpul exodului prin pustiu au dat lupte victorioase. Din Egipt au trebuit să iasă înarmaţi pînâ în dinţi. De unde au avut arme? Nu au putut să le capete într-o singură zi ci, probabil, le-au adunat în ascuns în ultimii ani de robie. Nu este, de altfel, exclus, că într-adevăr, ei să-şi fi cucerit libertatea cu armele. în acest caz ar deveni, de asemenea, mult mai clar, de ce faraonul i-a urmărit cu atîta îndîrjire pînă la Marea Roşie. In lumina acestei ipoteze Moise, cel puţin în prima fază a activităţii sale, ar fi fost. probabil, înainte de toate, conducătorul răscoalei israelite.

Oamenii de ştiinţă, pînă in ziua de azi, au multe greutăţi cu stabilirea datei Ieşirii. Nu ne propunem să ne ocupăm cu deosebirile de vederi, care mai constituie încă obiectul unei polemici în cercurile ştiinţifice. In prezent, marca majori-^ tate a cercetătorilor înclină spre părerea că Ieşirea din Egipt a avut loc în a doua jumătate a secolului al Xlll-lea î.e.n.

Să ne reamintim că Ramses al II-lea a domnit între anii 1292—1234 î.e.n. Nu încape nici o îndoială că el a construit oraşele Ramses şi Pitom.că el a impus israeliţilor robia. Aceasta a fost dovedit pe deplin de cercetările arheologice. S-a reuşit să se stabilească că ruinele ambelor oraşe menţionate provin din secolul al Xlll-lea.

Ramses a fost un faraon deosebit, iar Egiptul, ca regat, s-a aflat, în timpul guvernării sale, în culmea puterii. De aceea, trebuie să ne îndoim, că israeliţii ar fi reuşit să se elibereze în timpul vieţii lui. In cuvintele: «Apoi. după trecere de vreme multă, a murit regele Egiptului.,.» (Ieşirea, c. 2, v. 23), se ascunde sugestia că Moise s-a întors din exil în Egipt după urcarea la tron a faraonului Mernephtach, urmaşul lui Ramses al II-lea. In timpul acestei guvernări, Egiptul a trebuit să-şi apere graniţa de apus în faţa atacurilor periculoase ale libienilor, iar iri răsărit

149

Audienta la faraon. Desen după o frescă din perioada dinastiei a XVIII-a.

de cele ale popoarelor indo-europene. Ca urmare, ci s-au opus popoarelor indo-europene care. părăsindu-şi reşedinţa lor balcanică, au pătruns în Asia Mică. au distrus regatul hittit şi au ocupat malurile Mării Mediteraneene. Mernephtach a ieşit victorios din aceste lupte, dar Egiptul a fost atît de epuizat. încît o perioadă îndelungată de timp nu a fost capabil să-şi refacă puterea. Probabil, israeliţii s-au folosit de această dezordine şi slăbiciune temporară, pentru a se elibera din robie.

Avem încă şi alte argumente pentru ca Ieşirea să o plasăm în a doua jumătate a secolului al XHI-lea. Arheologii au reuşit să scoată la lumină ruinele oraşelor

.canaanene cucerite conform Bibliei de către poporul israelit sub conducerea lui Iosua. urmaşul lui Moise. în straturile săpăturilor care provin, fără îndoială, din a doua jumătate a secolului al XHI-lea, s-au descoperit mai ales urme de incendiu şi distrugeri intenţionate, mărturie expresă a unei înfrîngeri violente.

Moise, după cîte cunoaştem din Biblie, 1-a rugat pe regele Edomului să-i dea liberă trecere prin teritoriul său, dar a fost refuzat. Nu a avut însă curajul să folosească forţa, deoarece Edomul era un stat militar puternic, de aceea a hotărît să înconjoare frontierele lui. Datorită descoperirilor arheologice ştim că Edomul nu a existat încă în secolul al XlV-lea şi a apărut, pe arena istoriei, abia în secolul XIII, ca un stat bine organizat şi puternic. Deci, israeliţii ar fi trebuit să apară la graniţele lui nu mai devreme decît în acest secol.

în acest calcul întîlnim însă un obstacol serios. îndoielile au apărut în legătură cu descoperirea Ierihonului, fortăreaţă, după cîte se spune, cucerită de către Iosua. Săpăturile cele mai recente, efectuate sub conducerea arheologului englez dr. Caterine Kenyon, au aruncat multă lumină asupra istoriei acestui oraş antic. Din anul 1952, expediţia britanică desfăşoară acolo săpături neîntrerupte. Ruinele oraşului formează un deal uriaş, ce se ridică pe malul apusean al Iordanului. Rezultatele căutărilor de pînă acum sînt de-a dreptul revelatoare. S-au scos la iveală zidurile groase de apărare, fîntîni şi morminte stratificate în mai multe etaje. Pînă în prezent, nu s-a reuşit încă să se ajungă Ia ultimul strat, unde din punct de vedere cronologic, se află cele mai vechi aşezări, dar s-a putut de pe acum precis stabili că Ierihonul a existat încă cu şapte mii de ani î.e.n. Este, deci, se pare, cel mai vechi oraş în istoria omenirii. Acest fapt a provocat o cotitură în concepţiile despre dezvoltarea culturii materiale. Se considera doar, că oamenii din epoca neoliticului nu îşi construiseră oraşe, ci trăiseră în mici aşezări agricole dispersate. S-a presupus, de asemenea, că cele mai vechi oraşe au apărut în Egipt şi în Meso-potamia. Datorită însă ultimelor descoperiri, de la Ierihon. s-a dovedit că laurii pentru întîietate aparţin, din acest punct de vedere, Palestinei.

în cazul nostru, această descoperire nu este pe deplin edificatoare. Expediţia britanică a confirmat că Ierihonul a fost distrus într-adevăr de către cotropitori, însă cenuşa şi elementele sfărîmate ale construcţiilor s-au aflat în stratul care provine din secolul al XlV-lea, şi nu din secolul al XIH-lea î.e.n. Această dată

151

s-a stabilit pe baza scarabeilor şi a desenelor caracteristice de pe cioburile de ceramică.

în rîndul savanţilor s-a produs o marc tulburare: pe de o parte, săpăturile din vechiul stat edomean cit şi împrejurările istorice din Egipt pledau pentru ipoteza că Ieşirea a avut loc în secolul al XHl-lea, iar pe de alta parte descoperirea că Ierihonul a căzut exact cu un secol mai devreme. Oare israeliţii nu au fost cuceritorii acestei puternice fortăreţe? Oare fragmentul respectiv al povestirii biblice se dovedea a fi legendă, o invenţie a compilatorilor biblici pentru ridicarea gloriei militare a lui Iosua?

S-au căutat diferite căi de soluţionare a acestei probleme încurcate. Unii cer-' cetători susţin că există anumite urme că israeliţii au ieşit din Egipt în secolul al XlV-lea, însă ipoteza lor conţine atîtea părţi slabe. încît nu a fost primită de majoritatea oamenilor de ştiinţă.

De aceea, sînt mai importante rezervele prezentate de către celebrul orientalisi francez Pierre Montet. El pune sub semnul întrebării data prezentată de arheologi ca cea adevărată. Ea a fost stabilită, în special, pe baza -icarabeilor descoperiţi în cenuşă. Or, după părerea lui ei nu sînt o mărturie sigura Scarabeiierau bijuterii preţioase de familie; ele treceau ca moştenire din tată în fiu. erau transportate împreună cu ei din loc în loc. Se mai ştie însă că numele regilor săpate pe ei nu înseamnă cîtuşi de puţin, că au apărut tocmai în timpul domniei lor. Meşteşugarii egipteni sculptau de exemplu scarabeii cu numele faraonului Tutmosis al HI-lea şi în epoca Ptolemeilor. Ot de uşor se poate greşi stabilirea datei unui strat de cultură pe baza unor mărturii atît de înşelătoare! Aceasta se referă in aceeaşi măsură şi la cioburile de ceramică, care. de altfel, au fost descoperite într-un număr nu prea mare la Ierihon. Intr-un cuvînt, Pierre Montet consideră că, stratul de cultură de Ia Ierihon, în care s-au găsit urmele de incendiu şi distrugeri violente, poate tot atît de bine să provină din secolul al XllI-lea. De aici. rezultă că interpretarea povestirii biblice despre distrugerea acestui oraş nu este fără drept de apel.

Descoperitorii Ierihonului resping însă teza lui Montet. Ei afirmă că argumentele lui, deşi în multe cazuri nu sînt lipsite de raţiune, nu pot fi aplicate la săpăturile de la Ierihon, deoarece descoperirile, pe care şi-a bazat concluziile, n-au rezistat probelor la care au fost supuse.

Ca urmare, în cercurile ştiinţifice are actualmente prioritate părerea că Ierihonul a fost distrus in secolul al XlV-lea i.e.n.

Bibliştii se aflau deci în faţa unei dileme: sau israeliţii au ieşit din Egipt în secolul al XlV-lea î.e.n. şi au cucerit într-adevăr Ierihonul, sau in secolul al XIII-lea î.e.n., şi, atunci, Iosua, cu nici un chip, nu a putut fi cuceritorul lui. Vom vedea, ceva mai tîrziu, modul în care oamenii de ştiinţă încearcă să dezlege acest nod gordian.

împreună cu istoricii am ajuns la convingerea că Ieşirea a trebuit să aibă lot indiscutabil în timpul domniei faraonului Memephtach care se pare că s-a înecat in Marea Roşie. Zeci de generaţii au crezut adine, că aceasta a fost soarta acestui

152

monarh, că Dumnezeu 1-a pedepsit în acest fel peDtru împilarea şi prigonirea israeliţilor.

Pe baza exemplului acestei povestiri dramatice, se poate ilustra cum s-au amestecat în Biblie faptele istorice cu legendele. La sfirşitul secolului trecut, doi arabi au descoperit nişte catacombe săpate în stîncă, în care preoţii egipteni au pus în sicrie de lemn treizeci şi şapte de mumii regale, pentru a le ascunde de jefuitorii de morminte*. Se odihneau acolo rămăşiţele lui Seti I, Ramses al II-lea şi ale multor alţi faraoni cu soţiile şi fiicele, lipsea insă Mernephtach, ceea ce, după cum se pretinde, ar fi reprezentat confirmarea povestirii biblice.

Dar, în anul 1898, deci treisprezece ani mai tîmu, povestirea biblică a fost din nou subminată. In Valea Regilor, s-a găsit al doilea mormînt comun cu alte paisprezece mumii regale, iar printre ele, ce minune, se afla chiar Mernephtach. în acest fel, a ieşit la iveală, faptul că el nu s-a înecat în mare, ci a murit de o moarte naturală, în palatul său. Trebuia să se mai aibă în vedere posibilitatea, că marea putea să arunce pe mal cadavrul său şi că apoi a fost îmbălsămat, după cum cerea ritualul de înmormîntare. Cu toate acestea însă, cercetările medicale, făcute de către specialişti în mod amănunţit, nu au constatat nici un fel de urme ale acţiunii, apei de mare asupra corpului faraonului mort. Povestirea biblică nu a rezistat în faţa descoperirilor implacabile ale ştiinţei**.

Dacă povestirea despre înecarea faraonului nu are o prea mare semnificaţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre altă legendă, mai importantă în urmări.

Tradiţia ortodoxă a menţinut afirmaţia că autorul primelor cinci cărţi din Vechiul Testament, sau aşa-numitele Pentateuh, a fost însuşi Moise. Cînd filozoful Benedict Spinoza (1632—1677), mergînd, de altfel, pe urmele lui Filon, Josephus Flavius, Ibn Ezra şi Uriel da Costa, a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dreptul acestuia de autor, el a fost excomunicat de sinagoga de la Amsterdam pentru propovăduirea ereziei.

• Cf. ZENON KOS1DOWSK1, Gly slonce byls Bogiem Cină toarele era Zeu, Cap.: Greutitik de după moartea faraonilor.

» »Ctnd acest fragment al cărţii a apărut In revista «Dookola Swiata» am primii citeva scrisori de la cititori, ca» au atras atenţia asupra contradicţiei Intre afirmaţia de mai sus si relaţia cuprinsă in cartea Iui W.H. BOULTON Eternitatea piramidelor ti tragedia Pompe/ului. Autorul citează scrisoarea, pe care arheologul E. Smith a publicat-o. In anul 1929, tn ziarul englez «The Times». Acolo scrie că mumia faraonului Mernephtach, ruptă de altfel de jefuitorii de morminte, avea «urme de incrustaţie a cristalelor de sare», lucru care trebuia să dovedească, că faraonul s-a Înecat într-adevăr In mare. înainte de toate, trebuie să se atragă atenţia asupra faptului ciudat că acest amănunt important a fost publicat abia la 30 de ani după descoperirea mumiei. In plus, ştiinţa modernă a respins această dovadă din următoarele motive. Cadavrul faraonului a fost îmbălsămat, iar procesul îndelungat si complicat de îmbălsămare a trebuit cu siguranţă <ă înlăture toate urmele, chiar si cele mai mici ale sării de mare. Dacă s-au găsit tntr-adevâr cristale de sare In mumie, ele puteau proveni din alte surse. Trebuie reţinut faptul, că Mernephtach împreună cu al|i faraoni, a fost transportat din mormînml iniţial in catacomba comună.

153

In fond, chiar şi o lectură superficială a Pentateuhului demonstrează lipsa de fundament a tezei tradiţionale şi te cuprinde mirarea că atît de mult timp a putut fi tratată serios. Cum ar fi putut Moise să-şi descrie propria moarte, prin ce minune a ştiut el că mormîntul lui va dispărea şi nu va fi niciodată găsit? La încheiere:! Deuteronomului (c. 34, v. 10) citim: «De atunci nu s-a mai ridicat in Israel proroc asemenea lui Moise».

Ştim astăzi că denumirea «proroc» a intrat in limba ebraică abia mult mai tîr-ziu. Cităm din Pentateuh încă un exemplu indiscutabil de anacronism: «...regii, care au domnit în pămîntul Edornului înainte de a domni vreun rege peste fiii lui Israel» (Facerea, c. 36, v. 31). De unde putea să ştie Moise că israeliţii vor avea rege? Asta este la fel ca şi cum istoricul polonez Adam Naruszewicz (1733—1796) ar fi scris: «înainte ca polonezii să ti avut preşedinte al Consiliului de Stat». Primul rege evreu a fost Saul, care a domnit în ultimul pătrar al secolului al Xl-lea î.e.n.. deci cu mult după moartea lui Moise.

Din Pentateuh aflăm, de asemenea, că Avraam i-a urmărit pe duşmani pînă la oraşul Dan. în prezent se ştie, că în timpul lui Avraam oraşul menţionat se numea Lais, iar mult mai tîrziu a fost schimbat în Dan. Anacronisme de acest gen pot fi menţionate la infinit, consider însă că acelea care le-am prezentat, sînt suficiente pentru a dovedi că principalul schelet al Pentateuhului nu a putut să apară mai devreme decît la sfirşitul secolului al Xl-lea î.e.n.

Pentateuhul formează o anumită entitate narativă închisă. EI cuprinde cele mai vechi tradiţii israelite referitoare la viaţa protoebraică, la fuga din robia egipteană şi drumul prin pustiu, cît şi codul de legi şi prevederi ale ritualului.

în secolul III î.e.n. cele Cinci cărţi împreună cu alte cărţi ebraice ale Vechiului Testament au fost traduse în limba greacă pentru populaţia evreiască din Alexandria, care îşi uitase limba sa natală. Conform legendei, traducerea s-a făcut în şaptezeci şi două de zile de şaptezeci şi doi de învăţaţi trimişi din Ierusalim. De aici, această traducere a fost denumită Septuaginta, adică (prin rotunjire) traducerea celor şaptezeci*

Analiza critică a textului a dovedit că Pentateuhul constituie o grupare a celor mai diferite transmiteri din perioada dintre secolele IX şi IV î.e.n. Am folosit intenţionat denumirea «grupare», deoarece compilaţia este cusută cu aţă atît de albă şi de groasă, încît nu este greu să se recunoască părţile ei componente.

Povestirea este plină de contradicţii şi inconsecvenţe. Dacă am dori să le prezentăm pe toate, ar trebui să le acordăm foarte mult loc'. Ne vom limita deci la cîteva, şi anume la cele mai stridente exemple.

Cine citeşte cu atenţie capitolul unu şi doi din Cartea Facerii observă imediat că în versetul trei din capitolul doi se termină o povestire despre facerea omului

* in secolul al IV-lea c.n. Fer Hieronim a făcut traducerea Vechiului Testament, în latina. Această traducere in limba latina a fost denumita Vulgata (de la Vulgaius care Înseamnă răspîndit).

154

şi începe, imediat, alta, pe aceeaşi temă, deosebindu-se de prima in amănunte esenţiale. In prima povestire Dumnezeu creează, în a şasea zi, bărbatul şi femeia, concomitent. In a doua povestire, Dumnezeu îl lipeşte din ţărînă, îl duce în grădina raiului, îi dă drept societate animalele şi, abia la urmă, face din coasta lui femeia. Este vizibil că aici avem de-a face cu două surse, complet independente, unite mecanic, fără o încercare de coordonare a fabulei lor.

Pe calea analizei critice a textului s-a stabilit că în Pentateuh avem de-a face.cu patru surse diferite, care provin din diferite epoci. Deci, atribuirea paternităţii lor unui singur om, adică lui Moise, nu este justificată.

Oamenii de ştiinţă au privit «cu lupa» aşa-numitele minuni ale lui Moise şi au stabilit irefutabil că, în multe împrejurări acestea au fost fenomene cît se poate de naturale. Cum, atunci, au putut fi ele ridicate Ia rangul de minuni? Răspunsul este simplu. Moise a locuit timp de patruzeci de ani în peninsula Sinai, în timpul exilului său, şi a învăţat de la madianiţi cum să se menţină în viaţă, în condiţiile severe ale pustiului, ale stepelor şi ale regiunilor muntoase.

Cunoştinţele sale, experienţa dobînditâ le-a folosit apoi în timpul Ieşirii. Tovarăşii săi de drum, care de generaţii se obişnuiseră cu viaţa sedentară in Egipt şi erau novici în peninsula Sinai, trebuiau, cu siguranţă, să considere anumite fapte ale lui Moise drept minuni. Dar ce au putut spune israeliţii, care de secole locuiau în Canaan şi nu se întîlniseră niciodată cu natura peninsulei Sinai? In rîndul generaţiilor de mai tîrziu domnea tendinţa generală de a face din Moise o figură înzestrată de către Iahve cu o putere supranaturală. în momentul descrierii activităţii lui, acest proces de mitologizare a fost de fapt complet terminat. Minunile Iui Moise au devenit unul dintre elementele constitutive ale credinţei iahviste.

Nu este, de altfel, exclus faptul, că însuşi Moise să-şi fi prezentat anumite acţiuni ca minuni, pentru a obţine cu aceasta o mai mare ascultare în rîndul israeliţilor cu prejudecăţi. Le-a povestit, de exemplu, în Egipt,cum Iahve i-a vorbit printr-o tufă în flăcări, care nu a ars. Astăzi ştim că acea tufă nu a fost o invenţie a sa, deoarece se poate întîlni şi acum în peninsula Sinai. Se numeşte dyptam sau «tufa lui Moise». Această plantă ciudată secretă un ulei volatil, eteric, care cu uşurinţă se aprinde la soare. O mostră a ei a fost adusă chiar în Polonia şi plantată în rezervaţia de stepă stîncoasă de Ia Skorocice în raionul Busko. In anul 1960 presa a anunţat că, spre mirarea localnicilor de aici, «tufa Iui Moise» «s-a aprins», într-o zi caniculară, cu o flacără de culoare mov.

Revelatoare s-au dovedit a fi rezultatele căutărilor referitoare la celebra mană biblică. In anul 1927 zoologul Universităţii ebraice din Ierusalim, Bodenheimer. vizitind peninsula Sinai, s-a trezit faţă-n faţă cu un anumit soi de plante care în perioada de primăvară, în urma înţepării lor de către insecte, secretă un lichid dulceag. Acest lichid se întăreşte rapid în aer sub forma de bobite albe, asemănătoare cu grindina. Beduinii locali sînt mari amatori ai acestor delicatese şi o dut;i cu venirea primăverii se duc în stepă grămadă pentru a culege bobitele albe, lipi-

155

cioase. tot aşa cum noi culegem afinele. O singură persoană reuşeşte să strîngâ un kilogram şi jumătate pe zi, deci o cantitate suficientă pentru a-şi astîmpăra foamea Ce este mai curios, vînzâtorii ambulanţi din Bagdad pînă în zilele de azi oferă spre vînzare răşina dulce a tamarixului sub denumirea de man. în lumina acestor descoperiri mana biblică încetează de a mai fi o minune. Moise i-a cunoscut valoarea ei nutritivă din perioada exilului şi datorită acestui lucru a putut să-i hrănească pe israeliţi.

Nu altfel se prezintă şi episodul cu prepeliţele. Locuitorii de astăzi ai peninsulei Sinai s-au mirat nemaipomenit, cînd li s-a spus, că venirea în zbor a acestor păsări este o minune. în perioada de primăvară, din interiorul Africii, vin spre Europa stoluri imense de prepeliţe. Epuizate de călătoria îndelungată, de obicei cad pe pămînt de-a lungul malului maritim şi sînt în aşa măsură slăbite, încît locuitorii de aici le prind cu mina goală. Israeliţii cu siguranţă că s-au întîlnit cu un asemenea stol de prepeliţe şi desigur că s-au folosit de ocazia fericită, pentru a le vîna.

Biblia povesteşte câ, la poalele muntelui Horeb. Moise a lovit cu toiagul în stîncă şi imediat a ţîşnit un izvor de apă. Şi această operaţie cu siguranţă o învăţase de la madianiţi. Pînă in zilele de azi o practică şi beduinii. Ei ştiu că. cu toată seceta îndelungată, la poalele munţilor »ub un strat fragil de nisip şi calcar se strînge de obicei apă de ploaie. Ajunge să străpungi acel strat, pentru a atinge apă şi a-ţi astîmpăra setea.

După un drum de trei zile prin pustiul Sin, israeliţii au ajuns Ia Mara. Erau tare amăriţi, deoarece din nou le lipsea apa. Avură parte aici de o decepţie grea. deoarece se dovedi că apa de izvor era amară şi nu poate fi băută. Atunci. Moise aruncă în izvor o rămurică oarecare şi apa—minune — deveni dulce. în legătură cu acest incident s-a constatat că în împrejurimile localităţii Mara există pînă astăzi un izvor amar. Englezii au făcut o analiză chimică a apei din care a rezultat că conţine sulfat de calciu. Dacă în această apă se adaugă sare de măcriş. sulfatul de calciu se lasă la fund ca o depunere şi apa îşi pierde amăreala. Beduinii îndulcesc izvorul amar cu ajutorul unui arbust denumit elwah, care cuprinde în seva sa o cantitate suficientă de sare de măcriş.

în drum de la muntele Sinai spre Kadeş, israeliţii simţiră din nou lipsa hranei. Din această, cauză apărură din nou plîngeri şi reproşuri. Atunci, asupra taberei căzu al doilea stol de prepeliţe, iar pribegii flămînziţi se aruncară cu lăcomie să le prindă. Dar, de această dată. carnea păsărilor se dovedi a fi dăunătoare în cel mai mare grad pentru sănătate, aproape toţi se îmbolnăviră greu, iar mulţi dintre ei plătiră cu viaţa lăcomia. In Pentateuh acest episod dramatic s-a transformat intr-o poveste moralizatoare, şi anume, că Dumnezeu nu-i lasă nepedepsiţi pe vinovaţiicare se răzvrătesc împotriva voinţei lui.

Totul pledează pentru ca. într-adevăr, aşa să se interpreteze acest fragment din povestire. El poartă caracteristici tipic didactice ale povestirii populare, transmisă din gură în gură de către nenumărate generaţii de israeliţi. Cu atît mai mare fu

156

Mana biblica pe ramurile «dyplamului».

mirarea, cînd se dovedi că incidentul nu este cîtuşi de puţin un produs al unei imaginaţii bogate.

Directorul Institutului Pasteur din Alger, profesorul Sergent, a descoperit că în peninsula Sinai apar într-adevăr cîteodată «prepeliţe otrăvitoare». Acestea sînt păsările care, înainte de a zbura spre Europa, se opresc în Sudan şi se hrănesc acolo cu seminţe posedînd proprietăţi otrăvitoare. Carnea lor este dăunătoare, ba chiar periculoasă, pentru viaţa omului. Israeliţii au avut nefericirea că au vînat chiar astfel de prepeliţe, iar încercarea lor şi-a găsit reflectarea în povestirea biblică.

Exact în aceeaşi categorie trebuie să includem şi aceea plagă a şerpilor veninoşi, care i-a atins pe pribegi la jumătatea drumului între Kadeş şi golful Akab. Călătorul elveţian Ludwig Burckhardt, care a stat între anii 1809—1816 în, peninsula Sin;ii, a dat,chiar 'în porţiunea de drum străbătută de israeliţi şi menţionată în Biblie, pesle o vale siăpînilă de nenumărate roiuri de şerpi veninoşi. Această vale este din timpuri imemorabile cuibul acestor reptile şi, de aceea, beduinii o ocolesc cu grijă în călătoriile lor. Deci şi acest fragment al povestirii poate să se fi bazat pe fapte autentice.'

De mult s-a observat că «plăgile» egiptene (cu excepţia celei de a zecea) au fost in statul faraonilor un fenomen mai curînd normal. In perioada creşterii Nilului apele se colorau deseori în roşu închis datorită depunerilor ce proveneau din lacurile etiopiene. In plus, la un interval de cîţiva ani. în perioada revărsărilor, se umpleau în aşa măsură de broaşte, ţînţari şi viermi. încît ţăranii egipteni se resimţeau de pe urma acestei plăgi. In ceea ce priveşte grindina, într-adevăr în regiunea Nilului a fost un eveniment deosebit de rar. dar cînd se întîmpla totuşi să cadă, atunci pagubele pe care le aducea erau deosebit de grele. Mult mai des, în schimb. Egiptul era invadat de lăcuste.

în ceea ce priveşte întunericul, autorul lui a fost violentul vînt Sirocco. El a smuls din pustiu valuri uriaşe de nisip şi le-a aruncat asupra Egiptului acoperind soarele cu un văl atît de dens, încît a apărut un întuneric adînc.

Conform Bibliei, toate aceste plăgi au fost provocate de Moise cu intenţia de a exercita o presiune asupra faraonului de neînduplecat. Cum a putut să apară o asemenea legendă? Dacă nenorocirile menţionate ar fi lovit Egiptul în timpul domniei faraonului Memephtach, deci în perioada cînd acţiona acolo Moise, răspunsul ar fi simplu. Israeliţii. oameni simpli şi înclinaţi spre prejudecăţi, au putut să capete convingerea că Moise, mare vrăjitor şi reprezentantul lui Iahve. i-a pedepsit în acest fel pe prigonitori. Ba, mai mult. chiar egiptenii puteau să creadă în aceasta, ţinînd seama că în general, credeau în existenţa magilor ce posedau puterea de a face minuni. Doar anumitor preoţi de ai lor le atribuiseră. după cum ştim din documente şi din Biblie, exact aceleaşi calităţi supranaturale, pe care le-a demonstrat Moise în faţa faraonului! s

! în acest caz am fi avut de-a face cu o consecinţă în timp a fenomenelor (post ,hoc). pe care oamenii sînt înclinaţi să le asocieze în raport cauzal (propter hoc). 158

Moise a fost, în concepţia israeliţilor. un făcător de minuni care nu o dată a trezit uimirea şi spaima, de aceea ar fi putut să aducă şi asupra Egiptului cele zece plăgi succesive. Un exemplu concludent al unei asemenea iluzii găsim în piesa celebră a lui Rostand,Chanteclair. Aici apare un cocoş care a observat că ori de cîte ori cînta apărea soarele; a căpătat deci convingerea adîncă. că el este acela care îl aduce pe firmament.,

Asocierea cauzală a unor fenomene independente unul faţă de celălalt sau a unor evenimente este. deci. fundamentul multor legende şi mituri religioase. Din păcate, nu avem nici o dovadă că «plăgile» biblice au atins într-adevăr Egiptul sub domnia faraonului Memephtach. Ele puteau tot atit de bine să se întîmple la cîţiva sau cîteva zeci de ani înaintea reîntoarcerii lui Moise în capitala Ramses,

Oare, din această cauză, teoria noastră ar deveni fără obiect? Fără îndoială că nu, deoarece în sprijin îi vine un alt fapt prielnic pentru crearea de mituri. Ea constă în aceea că. în imaginaţia populară, pe măsura scurgerii timpului, distanţa în timp între două evenimente memorate se scurtează treptat, pînâ ce are loc completa lor sincronizare. Israeliţii ţineau minte din tradiţie despre cataclismele naturale care. unul după altul, s-au abătut asupra Egiptului şi, o dată cu trecerea timpului, pentru a scoate în evidenţă puterea lui Moise, au creat legenda că el ar fi fost autorul acestor plăgi. Aceasta le-a dat o satisfacţie morală, deoarece în acesl fel orgoliosul faraon a fost umilit, iar cruzimea Iui faţă de poporul israelit nu a scăpat de pedeapsa divină.

în Biblie ne întilnim şi cu alte exemple de desconsiderare a timpului în formarea legendelor. Ştim, de exemplu, că oraşul canaanean Ai, pe care conform Bibliei trebuia să-I cucerească Iosua, după părerea anumitor arheologi era pe atunci de cinci sute de ani în ruine. Urmaşii cuceritorilor israelieni ai Canaanului desigur că, nu o dată, meditară asupra ruinelor lui şi îşi spuneau: «Iată oraşul distrus de către Iosua». Versiunea populară a intrat apoi în Biblie şi abia cercetările arheologice moderne au reuşit să o combată. Un caz analog îl reprezintă şi Ierihonul care, aşa după cum a dovedit expediţia britanică arheologică, a căzut cu o sută de ani înainte de apariţia israeliţilor egipteni în Canaan.

Nu lipsită de importanţă va fi prezentarea unui alt exemplu, deosebit de interesant, din acest domeniu. Iscoadele trimise de Moise în Canaan s-au întors cu ştirea că în Hebron locuiesc fiii lui Eaac din neamul uriaşilor. Să ne reamintim că şi

regclc_Başanului.Og,a fost ui ur 'aş, care dormea într-un pat de fier de zece coţi lungime şi patru coţi lăţime. Se dovedi că legenda despre aceşti uriaşi s-a născut sub impresia mormintelor antice megalitice, denumite dolmene. Asemenea dolmene au fost găsite şi în ţările europene care, din cauza dimensiunilor lor mari, au fost denumite «paturile uriaşilor». In anul 1928 arheologul german, Gustav Dolman, a descoperit dolmene chiar în împrejurimea Hebronului şi pe teritoriul ; vechiului stat Başan. Acestea sînt morminte megalitice, care provin din epoca de piatră timpurie, construite din piatră de bazalt de unde probabil a şi apărut denu-

159

;• I '• i

Ruinele palatului din fortăreaţa Ai.

mirea biblică de «pat de fier». Fantezia populară, inconştientă de marea diferenţă de timp care desparte aceste morminte de Moise, le-a asociat cu lanţul evenimentelor Ieşirii, tn consecinţă, in povestirea biblică citim că în Hebron locuia un trib de uriaşi şi că uriaş era şi regele Başanului.

Cîteva cuvinte trebuie să consacram şi celei de-a zecea «plăgi» egiptene. Este greu să acceptăm, desigur, ca pe o monctă bună. afirmaţia din Biblie că moartea a ales tocmai pe copiii pnm născuţi si animalele de casă prim născute. Nu se poale totuşi respinge presupunerea că legenda este ecoul unei epidemii, care a decimat copiii în zona Nilului de sus dar nu a ajuns însă pînă la Goşen, astfel încît copiii israeliţilor nu au murit. Restul a adăugat fantezia populară. Triburile ebraice, după cum ştim din istoria lui Isav şi lacov, cît şi a altor povestiri biblice, acordau o mare atenţie fiilor prim născuţi. Ei erau moştenitorii principali şi continuatorii neamului. Moartea primului fiu născut era o nefericire cu mult mai mare decit moartea fraţilor săi mai tineri. Israeliţii au creat deci legenda că Iahve a pedepsit pe egiptenii vicioşi foarte sever, omorîndu-le pe fiii întîi născuţi şi animalele întîi fătate. In acest fel. seminţiile israelite au alcătuit o povestire cu rezonanţă etico-religioasâ care oglindeşte triumful dreptăţii asupra forţelor întunecate ale răului.

Obiectul unor polemici ştiinţifice pasionate îl constituie de mult timp minunea trecerii peste Marea Roşie. Probiema este cu iftît mai complicată, cu cît se leagă de stabilirea topografică a drumului parcurs de Moise. în anumite monografii populare ne întîlnim cu afirmaţia care susţine că drumul Ieşirii ar fi fost stabilit deja cu toată siguranţa pe baza textelor biblice şi a săpăturilor arheologice. In realitate, ştiinţa modernă nu are cîtuşi de puţin această certitudine. Această prescurtare a drumului are drept scop, inducere în eroare, demonstrarea faptului că Moise, traversînd Marea Roşie, s-a îndreptat direct spre muntele Sinai, identificat cu muntele din porţiunea sudică a peninsulei cu acelaşi nume.

înainte de toate trebuie spus că în povestirea biblică există din acest punct de vedere goluri importante şi cbiar, ici şi colo, contradicţii. Astfel, e greu încă să se întocmească un traseu clar al întregului drum. Săpăturile arheologice nu au reuşit să identifice cu toată siguranţa ruinele localităţilor menţionate în Biblie. Se ştie, de exemplu, că o etapă importantă a marşului israeliţilor a fost oraşul Migdol. Dar Migdol înseamnă în limba ebraică şi egipteană «turnul fortificat», iar localităţi cu o asemenea denumire au fost descoperite în diferite locuri.

Fără să facem aici analize prea complicate şi amănunţite pe această temă, este suficientă afirmaţia că nu este de loc sigur, că Moise s-a îndreptat direct spre tradiţionalul munte Sinai. Posedăm date importante care dovedesc că prima ţintă a călătoriei lui Moise a fost oraşul Kadeş în Negheb. deci, care se află pe teritoriul de sud al Palestinei.

în ceea ce priveşte muntele, unde a avut loc legămîntul cu Iahve, mulţi savanţi renumiţi îl plasează în ţara veche a madianiţilor, la răsărit de golful Akab. adică în Arabia, şi nu în capul peninsulei Sinai.

161

Toate încercările de reconstituire a drumului Ieşirii au prin forţa împrejurărilor, un caracter ipotetic. In prezent, se enumera trei „drumuri posibile: drumul sudic, drumul central şi cel de nord. Ar fi un lucru deosebit de obositor să le descriem şi, de aceea, anexăm harta pe care indicăm cursul lor probabil.

Această problemă — aşa cum am mai spus — se leagă strîns de problema traversării Mării Roşii. Cu trei mii de ani în urmă braţul vestic al acestei mări. care se termină astăzi în Suez, se întindea cu mult mai departe spre nord. unindu-se cu Lacurile Amare, şi poate, chiar cu lacul Timsah. Aceasta a fost dovedit cu cea mai mare certitudine de cercetările geologice. Astăzi. în acest loc. este Canalul Suez, dar pe timpul lui Moise pe acest teritoriu se aflau mlaştini şi puţine trecători înguste de pămînt uscat. In limba ebraică marea pe care au trecut-o cu piciorul israeliţii se numeşte lam Suf. In transpunere corectă, aceasta înseamnă «Marea Papurei». Abia în Noul Testament întîlnim afirmaţia că aceasta a fost Marea Roşie. Dar, in Marea Roşie, nu a fost şi nu este papură, în schimb, în împrejurimile mlăştinoase ale lagunelor şi revărsărilor, ea a crescut într-adevăr în cantităţi foarte mari.

De aici, trebuie să tragem concluzia că biblicul lam Suf este acelaşi lucru cu Lacurile Sărate? tn aceste condiţii «minunea» lui Moise se poate explica fără nici o greutate. Israeliţii au mers pe jos şi cu uşurinţă au putut să se strecoare printre mlaştini şi revărsări, servindu-se de vadurile cu ape mici şi fişiile înguste de pămînt. In schimb, egiptenii. în carele lor grele de luptă, în viitoarea urmăririi probabil că s-au încurcat în labirintul de mlaştini şi s-au scufundat. Poate, chiar aşa cum susţine Biblia, s-au înecat, deoarece se porniseră vînturi puternice dinspre nord-vest, care aduceau înaintea lor valuri uriaşe de apă ce într-o clipită au transformat locul neted în adîncimi periculoase.

Teoria — după cum vedem — nu este de loc convingătoare. Egiptenii, desigur cunoşteau "bine împrejurimile Lacurilor Sărate, cu capcanele lor periculoase şi nu s-ar fi comportat cu atîta uşurinţă. In definitiv, trupele egiptene erau conduse de faraon în persoană si de comandanţii lui cu experienţă de luptă; este greu să-i acuzăm de diletantism şi lipsă de prudenţă. A apărut deci nevoia să se caute o ;

altă cale pentru explicarea «minunii». Printre diferitele ipoteze de cea mai marc adeziune s-a bucurat aceea a îndrăz

neţului orientalist francez, menţionat de cîteva ori, Pierre Montet. El porneşte de la presupunerea că israeliţii. părăsind capitala Ramses, s-au îndreptat direct spre nord, iar apoi au mers pe malul Mării Mediteraneene spre graniţele Canaanu-lui. S-au lovit însă pe drum de fortificaţiile egiptene şi de rezistenţa populaţiei de pe litoral, pe care Biblia greşii o denumeşte filisteni, deoarece filistenii au pătruns in Palestina abia cîţiva zeci de ani mai tîrziu. Obstacolele i-au obligat deci, pe israeliţi să cotească brusc spre sud.

Şi în Biblie avem indicaţii care confirmă această variantă nordică a Ieşirii. Astfel, de exemplu, Migdol se descrie acolo ca fiind oraşul cel mai avansat spre

162

Kt ' . mm--

Monntnt ilin piiilrâ îi Transiordania

nord din Egipt. Arheologii au descoperit ruinele lui la Abu Hasan. tn Cartea lejiriic. 14, v. 2) citim: «...să se Întoarcă şi să-şi aşeze tabăra In Ţaţa Pi-Hahirotului, între Migdol şi mare, in preajma lui Baal-Ţefon». In prezent se cunoaşte că Baal-Ţefon a fost un centru important al cultului zeului canaanean Baal Ţcfon. al cărui nume In transpunere Înseamnă «Stăplnul Nordului». Grecii 11 identificară cu Zeus Casius. Templul lui se ridica pe dealul '«Mons Casius», ce se afla pe o fişie îngustă de pămtnt între Marea Mediterană şi Iacul Sirbonis. denumit mai tîrziu lacul Barda wil.

Israeliţii, probabil, şi-au ales drumul — mai des folosit — ce se întindea de-a lungul Mării Mediterane şi istmul care desparte Marea Mediterană de lacul Sirbonis. Se folosiră de el, mai tîrziu, nu o dată şi romanii, iar in anul 68 i.e.n. Titus ţi-a condus pe acest drum legiunile împotriva evreilor răsculaţi din Ierusalim.

Lacul Sirbonis se află la cîţiva metri mai jos de nivelul mării şi deseori el seacă într-o aşa măsură, încît poate fi trecut în siguranţă chiar şi cu carul. In timpul dominaţiei grecilor în Egipt s-au întîmplat cîteva catastrofe. Furtunile bruşte de pe Marea Mediterană au acoperit flşia îngustă de pămînt şi au înecat călătorii care treceau peste fundul lacului cu intenţia de a scurta astfel drumul.

Pierre Montei, pe baza acestor fapte, a reconstituit desfăşurarea evenimentelor descrise în Biblie. Israeliţii au reuşit să treacă peste trecerea îngustă de uscat şi se apropiau de malul răsăritean al lacului uscat. Egiptenii, vrînd să îi înconjoare pe fugari şi să le taie drumul, au pornit în galop pe fundul uscat al lacului. Cînd au ajuns chiar în mijlocul acestei «farfurii uriaşe», pe Marea Mediterană se porni din senin o furtună. Uraganul, bătînd dinspre nord, împingea înainte valuri uriaşe, care au depăşit barajul îngust şi s-au revărsat peste egipteni. Lacul avea şaptezeci de km lungime şi douăzeci km lăţime. Malul înalt, unde ar fi putut să se ascundă, era prea îndepărtat, deci muriră în vîrtejul dezlănţuit al inundaţiei.

Israeliţii văzură cu ochii lor exterminarea subită a urmăritorilor lor şi nu e de mirare că salvarea lor neprevăzută o atribuiră puterii făcătoare de minuni a lui Moise. Femeile israelite, în frunte cu prorocită Mariam, prin cîntec şi dans aduseră închinare lui Iahve şi conducătorului lor care, după convingerea lor, prin înclinarea toiagului a poruncit mării.

Să trecem, acum, la altă problemă din Pentateuh, şi anume la aşa-zisa scoatere din Egipt de către Moise a sase sute de mii de bărbaţi, fără a enumera femeile şi copiii, adică aproape două milioane de oameni încă de la prima vedere această cifră se pare a fi mult exagerată. Un cunoscător experimentat al vieţii în pustiu, călătorul ceh, Alois Musil, a calculat că un trib beduin care numără cinci mii de familii formează în timpul marşului o coloană cu o lăţime de douăzeci de kra şi o lungime de trei km. Cu cit este mai larg frontul de marş, cu atît mai mari sînt posibilităţile de găsire a păşunilor şi a apei, dar, totodată, creşte pericolul atacului din partea beduinilor duşmani. Musil afirmă că este cu desăvîrşire exclus ca oazele peninsulei Sinai să fi putut hrăni două milioane de israeliţi. Mai mult. nici nu poate

164

Demnitar egiptean in car de luptă precedat de către un arcaş

li vorba, ca toţi să încapă într-o sir.gură labărâ, după cum susţine Biblia. Omul modern, cunoscînd mărimea unui oraş de două milioane de locuitori,

îşi imaginează cu uşurinţă ce teritoriu trebuia să ocupe o asemenea tabără. De altfel, Biblia însăşi prezintă, în cărţile următoare, cifre cu mult mai mici.

Astfel, de exemplu, Ierihonul a fost cucerit numai de patru zeci de mii de luptători israeliţi, deşi, Moise— după cum ştim din text — a obligat toate triburile să participe la cucerirea Canaanului. In perioada stăpînirii judecătorilor cel mai mare trib a dat patruzeci de mii de luptători, iar recensămîntul general al populaţiei a arătat că israeliţii se ridicau atunci la nu mai mult de o jumătate de railion.-

De unde a apărut în acest caz această cifră fantastică'.' Unii cercetători consideră că redactorii Bibliei au făcut pur şi simplu o greşeală şi că, aici este vorba de şase mii de bărbaţi înarmaţi, care prin adăugarea femeilor şi a copiilor ar da un rezultat de douăzeci şi cinci de mii de oameni. Trebuie să avem în vedere şi substantivul ebraic ele/, care înseamnă nu numai cifra «mie», ci şi «detaşament, grupă familială, generaţie». Cu o asemenea interpretare am obţine o cifră şi mai mică, adică numai şase sute de familii. Şi. se pare că. această ultimă cifră este cea mai apropiată de adevăr. Pledează în favoarea ei încă un fapt, şi anume, că în Egipt două moaşe erau în stare să supravegheze toate naşterile din toate familiile israelite.

Desigur că asemenea forţe slabe nu au fost în stare să cucerească Transiordania şi Canaanul. De aceea, se presupune că în timpul celor patruzeci de ani în pustiu israeliţii s-au unit cu alte triburi, printre altele cu keniţii, cu care se înrudeau de aproape, aceştia formînd o ramură a amaleciţilor.

Nu ne dăm seama ce soartă au cîteodatâ anumite legende. De aceasta s-a convins personal, într-un mod destul de delicat, premierul Israelului Ben Gurion. In anul 1960 el şi-a exprimat public părerea că după calculele sale Moise a avut de hrănit şase sute de oameni, şi nu două milioane. Aceasta a produs o indignare nemaipomenită în rindul reprezentanţilor credincioşi din parlamentul israelian şi Ben Gurion era cît pe aci să demisioneze.

Problema cifrei emigranţilor israelieni prezentată de către Biblie este în fond de mică importanţă. Nu se poate insă spune acelaşi lucru despre culegerea de legi şi geneza lor din Pentateuh. Pînă în secolul al XlX-lea, circula părerea că autorul celei mai vechi culegeri de legi evreeşti, aşa-numitele Cărfi ale Legămintului. a fost însuşi Moise. Intre timp insă, metodele moderne de analiză a textului au dovedit, într-un mod care nu mai poate fi tăgăduit, injusteţea acestei păreri. E greu astăzi să se mai conteste, că prevederile juridice şi religioase, de altfel adunate în Pentateuh iară ordine şi discernămînt. provin din diferite epoci şi că ele reprezintă rezultatul evoluţiei de secole a gindirii juridice antice.

Severitatea anumitor dispoziţii pledează pentru vechimea lor apreciabilă, i'i intre altele, din ele face parte principiul prezentat în Biblie: «Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior». In multe cazuri este

166

prevăzută pedeapsa cu moartea prin lovirea cu pietre; reiese ue asemenea, poziţia aproape de sclavă a soţiei.

Unul din exemplele acestei barbarii era hotărîrca ca, atunci cînd un bou omoară un om, iar proprietarul, cunoscînd că este un animal periculos, nu prevenea despre aceasta, atunci putea să fie pedepsiţi prin lapidare atît animalul, cit şi pe proprietarul său.

Pe de altă parte, găsim în Pentateuh legi uimitor de umanitare. Ele se referă. în special, la robi şi roabe. Ei ar fi căpătat imediat libertatea, dacă proprietarul le-ar fi scos un ochi sau un dinte. De asemenea, dispoziţiile erau în favoarea văduvelor, orfanilor şi celor sărmani în cazul nedreptăţilor din partea celor bogaţi şi a cămătarilor.

Iată cîteva exemple, redate exact, din versiunea biblică: «Nu căuta răzbunare şi să nu aminteşti nedreptăţile vecinilor tăi: îţi vei iubi prietenul tău, ca pe tine însuţi». «La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău!» «Dacă vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul meu, să nu-1 strîmtorczi şi să nu-i pui camătă». «Pe străin să nu-1 obijduieşti, nici să nu-1 strîmtorezi, căci voi ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost pribegi în ţara Egiptului».

Legile Pentateuhului constituie, în general, o reflectare a relaţiilor sociale din perioada în care israeliţii au ajuns în Canaan la un tip de viaţă stabil şi se ocupau de agricultură sau meşteşugărit. N-au putut, deci, să fie date în timpul peregrinărilor în pustiu, ceea ce înseamnă că Moise nu putea fi autorul lor. Ele presupun existenţa unor cîmpuri cultivate, vii, grădini, sate, fintini comunale şi orăşele. O serie întreagă de prevederi referitoare la practicile religioase, prescripţiile ritualului şi al îndatoririlor populaţiei faţă de preoţi sînt ceva mai recente, deoarece sînt strîns legate de sistemul teocratic, care abia după întoarcerea din robia babiloneană a fost introdus în Ierusalim. Intr-un cuvînt, aşa-numita Carte a Legămin-tului ne dă imaginea evoluţiei legislaţiei israelite din epoca judecătorilor pînă în timpurile lui Ezdra.

S-a mai dovedit că cea mai veche culegere de legi israelite din Cartea Legământului constituie o adaptare a împrumuturilor din legislaţia altor popoare antice. Savantul german A. Alt. în lucrarea sa Die UnprUnge des israelitischen Rechts, a descoperit influenţe ale codului lui Hamm'uraW şl a legislaţiei hittite, asiriene, egiptene şi canaanene.

Chiar şi Decalogul nu este o creaţie originală a isracliţilor. Istoricul italian Giusseppe Ricciotti, autorul Istoriei Israelului, comparind pînă la amănunt o serie de texte antice, a descoperit o analogie frapantă între Decalog şi Cartea Morţilor egipteană ca şi textul babilonean Şurpu. După cum rezultă din această comparaţie, israeliţii s-au folosit şi din acest punct de vedere din moştenirea Mesopotamiei şi Egiptului.

167

Să trecem acum la problema cea mai fascinanta a analizei noastre, şi anume, la întrebarea cine a fost Moise în calitatea lui de creator al religiei evreeşti? Oamenii <Je ştiinţă, care s-au dedicat cercetării acestei probleme, au ajuns la concluzia în mare măsură revelatoare. Să încercăm să prezentăm părerile lor cît se poate de clar şi concis, limitîndu-ne la elementele cele mai esenţiale ale logicii lor.

Ştim, deja, în conformitate cu povestirea biblică, că cei patruzeci de ani de exil Moise i-a petrecut printre madianiti. Aceştia constituiau un trib înrudit îndeaproape cu îsraeliţii. Biblia fixează provenienţa lor de la Madian, unul dintre fiii lui Avraam şi ai celei de a doua soţii a lui, Cbetura. Teritoriul locuit de ei se întindea la răsărit de golful Akab, In Arabia de azi. Moise se simţea acolo ca la el acasă şi se căsători chiar cu una din fiicele preotului lor, pe nume Ietro. In ţara madiani-ţilor, la poalele muntelui vulcanic Horeb, i s-a arătat Dumnezeu pentru prima dată sub numele de Iahve. în Cartea Ieşirii (c. 6, v. 2—3) în traducerea din ebraică citim: «Sînt Iahve şi m-am arătat lui Avraam, lui lsaac şi lui lacov ca El Şaddai, dar nu m-am făcut lor cunoscut cu numele de Iahve». în Pentateuli ne-am întîinit într-adevăr cu numele de Iahve în capitolele precedente, dar mai ştim că acolo au fost introduse mult mai tîrziu de către compilatorii Cărţii sfinte.

Mulţi oameni de ştiinţă presupun că Iahve a fost zeul războiului la madianiti şi că Moise a devenit unul din adepţii lui. Din momentul întoarcerii in Egipt îşi asumă misiunea de a introduce acest cult în rîndul poporului israelit, găsind în neamul lui Levi — neam — din care chiar el Însuşi făcea parte — pe cei mai zeloşi adepţi ai învăţăturii pe care o propaga. Aşa se şi explică rolul deosebit ce li s-a acordat leviţilor în viaţa poporului israelit. Este drept, ei au fost excluşi de la împărţirea pămîntului canaanean, în schimb prin împuternicirea de a strînge, pentru menţinerea lor, a zecea parte din venituri, existenţa le era asigurată. în acelaşi timp, ei îndeplineau în temple îndatoririle de preoţi, paznici, funcţionari, cintăreţi şi ajutoare de preoţi.

Acest rol conducător, supratribal ce li s-a acordat dovedeşte că era necesar ca ei să desfăşoare o activitate de misionari ai iahvismului în rîndul poporului, care cu uşurinţă înclina spre idolatrie, spre cultul zeilor egipteni şi canaaneni. Iahvis-mul, proaspăt primit de la madianiti, nu avea încă rădăcini adinei in sufletele isracliţilor, fiind frecvente cazurile de renegare în timpul călătoriei prin pustiu, ba chiar şi în Canaan. Lingă muntele Sinai. poporul a cerut să se revină la vechii zei. Atunci a stabilit Aaron cultul viţelului de aur. Acest viţel — este o definire dispreţuitoare a boului Apis, al cărui cult, conform Bibliei, israeliţii îl practicaseră cîndva în Egipt. Aici puteau să intre în joc şi influenţele canaanene.

Probiema leviţilor este destul de complicată şi plină de semne de întrebare. Unii oameni de ştiinţă şi-au exprimat presupunerea că leviţii nu au reprezentat un trib aparte, ci o castă preoţească din Kadeş. în inscripţiile găsite în localitatea arabă El-Ol, ce se află la răsărit de vechiul teritoriu al madianiţilor, preotesele zeiţei Wadd erau denumite Iv, iar preoţii Ivt. Din aceste cuvinte s-ar trage, după

168

părerea lor, denumirea de /ev/7. Moise s-a căsătorit cu o fată a preotului madianit ii a acceptat religia acestuia, iar apoi el însuşi a devenit preot, adică levit. Apoi a pornit in fruntea grupei de preoţi-leviţi spre Egipt, pentru a-i converti pe compatrioţii săi la iahvism. A fost, deci, ca un fel de misionar în rîndul israeliţilor, care se închinau zeilor egipteni.

Ipoteza este seducătoare, dar din păcate se sprijină pe argumente prea slabe pentru a putea fi acceptată fără obiecţii. Cu atît mai mult cu cît în această problemă există şi o părere contrară. Sînt oameni de ştiinţă care au atras atenţia că denumirea de Leii este înrudită de aproape cu cuvîntul ebraic care înseamnă şarpe (în arabă taha înseamnă a se încolăci, a se răsuci). Rădăcina levi se află printre altele în denumirea monstrului mitic leviatan. S-a constatat, de asemenea, un fapt neobişnuit, şi anume că leviţii de multe ori purtau nume care cuprindeau în rădăcina lor noţiunea de şarpe.

Ce concluzie se trage de aici? In virtutea acestei teorii leviţii au fost în Egipt adoratorii zeului şarpe şi nu s-au despărţit prea uşor de cultul lor. Săpăturile arheologice au dovedit că, cultul şarpelui a durat in Palestina încă cîteva secole şi avea, în rîndul israeliţilor, foarte mulţi adepţi. In lumina acestor descoperiri, devine clar episodul enigmatic înainte, cînd Moise ridică în tabără imaginea şarpelui, pentru a reîntoarce sănătatea oamenilor muşcaţi de către şerpii veninoşi. Acest lucru, probabil, a fost cerut de leviţi, deoarece erau convinşi că nenorocirea a trimis-o zeul şarpe, drept pedeapsă pentru că îl renegaseră. Moise a trebuit, sub presiunea lor. să recurgă la un compromis şi să fie de acord ca, alături de cultul lui Iahve, să se menţină şi vechiul cult egiptean. Asemenea compromisuri conjuncturale nu constituiau o raritate în religiile vechi, şi deci, nici în cazul israeliţilor. Ca exemplu, aici, poate să ne servească regele Solomon care-1 adora pe zeul Iahve. dar. totodată, porunci să se aşeze în Ierusalim statutele zeilor canaaneni.

Cu toată autoritatea morală mare de care se bucura şi nimbul său de sfinţenie, Moise nu a scăpat din partea iahviştilor înflăcăraţi de reproşul greu că a pîngărit cultul ebraic, permiţînd cultul şarpelui. Aceasta rezultă clar din Cartea a IV-a a Regilor (c. 18, v. 4). Citim acolo că regele Iudeii Iezechia (721—693 î.e.n.) «a stricat şarpele cel de aramă, pe care îl făcuse Moise; chiar pînă în zilele acelea fiii lui Israel îl tămîiau şi-1 numeau Nehuştan».

Acest verset ne permite să tragem două concluzii: 1. ipoteza, conform căreia levi(ii au fost adoratorii şarpelui, are multe aspecte de probabilitate, 2. cultul şarpelui s-a menţinut în Canaan peste cinci sute de ani, invocîndu-se aprobarea dată de Moise însuşi.

Moise a considerat ţara madianiţilor ca cea de-a doua patrie a sa. A petrecut, doar, acolo patruzeci de ani din viaţă şi s-a legat de ei— prin căsătorie — printr-o familie renumită de preoţi. Ar fi fost un nonsens dacă nu ar fi condus pe israeliţii egipteni pe drumul cel mai scurt la prieteni încercaţi şi la neamuri. Numai la ci.

169

nicăieri in altă parte, puteau să se aştepte la o primire bună şi ajutor în realizarea Planurilor stabilite.

Şi, într-adevăr, sîntem in posesiunea anumitor dovezi care pledează pentru venirea lui Moise în ţara madianiţilor nu la capul peninsulei Sinai, respectiv că Horeb. şi nu Sinai, a fost locul încheierii legămîntului cu Iahve. Cînd, în anii exilului, Moise se află la poalele muntelui madianit, Iahve i-ar fi dat următoarea poruncă: «...cînd vei scoate pe poporul meu din ţara Egiptului, vă veţi închina lui Dumnezeu pe muntele acesta!» (Ieşirea, c. 3, v. 12). Din aceste cuvinte, fără îndoială, apocrifice. rezultă în mod cert că tradiţia evreiască, pînă în epoca compilatorilor Cărţii sfinte, a considerat Horebul ca muntele sfînt al legămîntului. Altfel nu poate fi găsită explicaţia acestui verset.

Nu se poate omite încă un argument în favoarea acestei ipoteze. In Biblie citim următoarele: «Iar muntele Sinai fumega tot, că se pogorisc Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el, fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. De asemenea şi sunetul trîmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas». (Ieşirea c. 19, v. 18—19).

Aceasta este o descriere clară a unui munte vulcanic, a focului şi tunetelor, pe care israelitii le luau drept apariţia supranaturală a lui Iahve. Se ştie că în peninsula Sinai niciodată nu au fost vulcani, în schimb, pe malul răsăritean al golfului Akab, deci pe teritoriul madiant, se înalţă un lanţ de munţi vulcanici, care sînt de mult stinşi, dar pe vremea lui Moise erau probabil încă activi.

Ne punem acum următoarea întrebare: oare Moise a fost monoteist în accepţiunea precisă a acestui cuvînt? Răspunsul nu este uşor de dat, mai ales, pentru că nu sîntem capabili să stabilim cu exactitate în ce măsură preoţii, compilatorii de mai tîrziu ai Bibliei, au făcut retuşuri in textul biblic, pentru a-1 prezenta ca monoteist.

Nu putem respinge posibilitatea că la acest marc om de acţiune, şi ginditor fără îndoială, germinau ideile monoteiste. De altfel nu ar fi fost un caz izolat. Orientalistul american Albright a demonstrat, pe baza documentelor cuneiforme, că în perioada de la 1 500 la 1 200 î.e.n. au apărut tendinţe monoteiste in ţările Asiei de vest. Această atmosferă intelectuală generală putea să-1 influenţeze şi pe Moise, cu atlt mai mult, cu cît era un om cult şi, cu siguranţă, că se interesa din curiozitate de toate ideile noi din domeniul gîndirii religioase şi filozofice.

Probabil însă că cea mai mare influenţă a exercitat-o asupra tui faraonul egiptean Ekhnaton, precursorul monoteismului şi întemeietorul religiei zeului Aton, venerat sub simbolul soarelui.

Moise a învăţat \n\elepciunile Egiptului la Heliopolis, şi nu este exclus, că doctrina lui religioasă are o anumită legătură cu cultul lui Aton.

Ekhnaton a domnit în anii 1377—1358 î.e.n., deci aproape la o sută de ani înainte de Moise. După moartea faraonului, preoţii din Heliopolis au prigonit cu înverşunare pe credincioşii noului cult, şi au dus la stingerea lui. Astăzi, datorită

170

descoperirilor arheologice, ştim că pînâ în secolul al XUI-lea î.e.n., au existat secte conspirative ale zeului Aton. Din ele făceau parte în special oameni culţi, deoarece numai lor Ie convenea concepţia abstractă a unui singur zeu. creatorul lumii şi păzitorul bun al omenirii, cit şi simplitatea cultului, ca şi nobilul său cod moral.

Moise putea, deci, să se întîlnească într-un fel oarecare cu aceşti sectanţi, ba chiar să participe la ritualurile secrete în cinstea zeului soare Aton. Cu siguranţă că el ştia că acest cult. al zeului lui Ekhnaton. era o concepţie prea grea pentru oamenii simpli, pentru a putea fi răspîndită în masele largi ale israeliţilor. De aceea, a fost obligat să recurgă la diferite compromisuri, pentru a le inocula măcar premisele monoteismului. In acest scop a hotărît să se adreseze imaginaţiei lor cu prejudecăţi, apărînd ca un făcător de minuni, iar în practicile sale magice să se folosească atît de iniţierile pe care le învăţase de la preoţi în templul egiptean, cît şi de experienţele căpătate în pustiu, la madianiţi.

Ştim, deja, că a încercat să împace cultul şarpelui cu cel a lui lahve. Zeul său nu este o fiinţa invizibilă, ci capătă toate atributele zeului războiuluf madianit. Concepţia asupra acestui zeu este la fel de primitivă, cît de primitive au fost şi minţile israeliţilor. Iahve, din Pentateuh, se aseamănă foarte mult cu un conducător beduin, cu toate calităţile şi defectele lui. întotdeauna se afla în fruntea coloanei israeliţilor, locuia în cort, în tabără, conducea trupele în lupte şi era atît de aprig la mînie, încît putea să omoare mii de oameni dacă se împotriveau voinţei lui. în afară de aceasta, poseda virtuţi tipice nomazilor din pustiu. Lupta intransigent cu imoralitatea, ţinea la curăţenia taberei şi poruncea ca poporul israelit să fie primitor cu străinii, milos cu sărmanii şi indulgent cu captivii de război. Chiar şi animalele, le lua sub ocrotirea sa, fată de cei cruzi.

Dacă teona despre influenţa lui Ekhnaton asupra părerilor religioase ale lui Moise are oarecum un caracter speculativ, în schimb alte influenţe egiptene se pot dovedi cu precizie. Astfel, de exemplu, la ebrei nu a existat o castă preoţească separată. Ea pur şi simplu nu-şi avea locul în sistemul patriarhal al nomazilor ebrei. iar în rîndul israeliţilor stabiliţi în Goşen se practica probabil cultul zeilor egipteni.

Abia Moise a introdus casta preoţească în frunte cu un conducător. Ca tiu adoptiv al fiicei regale s-a întîlnit de aproape cu instituţia preoţilor egipteni şi a aflat in ce măsură poate fi un sprijin pentru putere şi un factor nivelator al diferitelor particularităţi provinciale din regiunea Nilului. De aceste observaţii s-a folosit Moise în timpul călătoriei spre Canaan, pentru a înfrînge instinctul tribal, viu încă în rîndul israeliţilor, şi pentru a forma din ei o organizaţie socială monolită. Mortarul ei trebuia să-1 constituie casta preoţimii cu Aaron in frunte, castă supra-tribală, înzestrată cu putere datorită diferitelor ci privilegii şi legitimizării sale cu autoritatea lui Iahve. După cum demonstrează, printre altele, rebeliunea lui Core, israeliţii nu au lăsat să li se impună o nouă putere fără protest şi rezistenţă. Căci. o dată cu introducerea sistemului teocratic, s-au adîncit diferenţele de ciasii

şi au apărut straturi sociale cu privilegii deosebite.

171

Influenta egipteană în organizarea castei preoţeşti se face în mod clar vizibilă în descrierea veşmlntului cultual din Biblie, o copie aproape fidelă a straielor preoţeşti din Heliopolis. Deosebirea constă doar in aceea că preoţii israeliţi purtau barbă în vreme ce preoţii egipteni îşi rădeau şi capul şi faţa. Numai în acest caz nu a îndrăznit, desigur, Moise să rupă cu anticul obicei semit.

De asemenea şi Arca legăraîntului este de origine egipteană. Preoţii din Heliopolis şi Teba purtau în timpul procesiunii casete mici care conţineau un anumit obiect de cult. Şi, ce este mai curios, aceste casete erau acoperite cu aripile a două genii sau spirite ocrotitoare. După cum rezultă din aceasta, chiar şi heruvimii care împodobeau Arca legămîntului sint de provenienţă egipteană.

Merită să fie menţionat, ca un lucru deosebit de curios, că Arca legămîntului, şi cortul-templu au fost împrumutate, la rîndul lor, de Ia israelieni de către triburile de beduini. Un basorelief din epoca romană, descoperit în ruinele Palmirei, prezintă o cămilă ce poartă pe cocoaşă un mic cort sfînt. Urmele folosirii acestui obicei egipteano-israelian s-au păstrat chiar plnă în timpurile noastre. Şi anume, beduinii din tribul ruvalla, care trăiesc în pustiul sirian, poartă cu ei pe cămile casete ciudate făcute din stinghii de lemn şi acoperite cu pene de păsări. Această variantă a casetei este denumită Markab sau Arca lui Ismail şi reprezintă, întru-cltva, steagul sfînt al tribului.

In textul biblic se pot tntîlni o serie de alte exemple ale influenţelor egiptene. Să ne reamintim aici întîmplarea clnd Moise îşi acoperă faţa cu un văl, iar ca semn al sfinţeniei apar pe capul lui coarne. Şi preoţii egipteni în momentul festiv al ceremoniei în templu sau în timpul pronunţării sentinţei, îşi acopereau faţa cu un văl.- tn schimb, coarnele sînt o reminiscenţă fragmentară a cultului egiptean al boului Apis, care, aşa cum demonstrează episodul cu viţelul de aur, a lăsat în sufletele israeliţilor urme adînci. Coarnele au rămas pentru ei simbolul sanctităţii. Moise încornorat din povestirea biblică reprezintă pe unsul Domnului, înconjurat de strălucirea misterului divin. Un astfel de Moise, sumbru şi sublim, cu coarne pe cap, a făcut în geniala sa sculptură, Michelangelo.

In fond, nu trebuie să ne mirăm că Moise a rămas sub puternica influentă a Egiptului şi că era iniţiat în toate înţelepciunile egiptene. Numele lui (în ebraică Moşeh) nu este de origine israelită şi, etimologic, se trage din cuvîntul ugarit m-v-j, care înseamnă un copil nou născut, sau din verbul egiptean msi- a naşte, îl întîlnim în forma grecească a numelor multor faraoni, ca de exemplu Tutmosis, ceea ce înseamnă: «Copilul zeului Tot». Unii oameni de ştiinţă au presupus, din acest motiv, că Moise a fost egiptean de origină care, ca surghiunit şi urmărit, s-a oprit la triburile ebraice şi, cu timpul a preluat conducerea lor.

După cum am mai spus, religia Iui Moise a fost în felul său un conglomerat, în care s-au topit anticele credinţe ebraice din perioada patriarhilor, cultul zeului madianiţ al războiului cit şi ritualurile şi reprezentările religioase ale egiptenilor. Nu trebuie să uităm, de asemenea, importantele influente mesopotamiene şl

172

canaanene. In felul acesta, s-a ajuns la o sinteză care a devenit fundamentul monoteismului etic al prorocilor ebrei de mai tîrziu.

In istoria leţirti tntilnim la fiecare pas lucruri care dau mult de gîndit. Intrigă mai ales figura lui losua, urmaşul lui Moise şi cuceritorul Canaamilui, figură sub toate aspectele enigmatică. Descoperitorii Ierihonului, după cum ştim. susţin cu tărie, că această fortăreaţă a căzut pradă unor cotropitori in secolul al XlV-lea î.e.n., deci cu aproximativ o sută de ani înaintea sosirii isracliţilor egipteni. Ca urmare losua biblic nu putea fi cuceritorul el.

Unii dintre cei mai renumiţi biblişti încearcă să dezlege această dilemă într-un mod deosebit de neaşteptat. Ipoteza lor se sprijină pe următoarele argumente:

De-a lungul întregii sale istorii, poporul evreu s-a divizat în două grupări cu totul distincte: israeliţii care ocupau teritoriul de nord al Palestinei şi iudeii aşezaţi în partea de sud a tării. Intre ambele grupe a domnit un antagonism adînc. Numai o perioadă relativ scurtă de timp s-au constituit într-un stat unitar, şi aceasta numai cu forţa, in timpul domniei lui Saul, Da vid şi Solomon. Imediat după moartea acestui din urmă rege s-au dezmembrat in două state separate care se ciocneau cu atîta înverşunare, încît nu aveau nici un fel de scrupul chiar în încheierea de alianţe cu duşmanii lor. Israeliţii de nord şi-au construit o nouă capitală, Samaria, în timp ce Ierusalimul a rămas capitala statului iudeu.

Se presupune că acel antagonism nu a fost numai rezultatul rivalităţii celor două dinastii regale, care guvernau în cele două state, ci cauza lui se ascundea mult mai adînc, în anumite particularităţi de ordin etnic.

Cum se pot explica aceste particularităţi? Răspunsul se află poate în tăbliţele cu scriere cuneiformă, care au fost descoperite în ruinele capitalei lui Ekhnaton, în localitatea arabă de azi. Teii el-Amarna. Este vorba de o corespondenţă diplomatică care provine din secolul al XI V-lea î.e.n., în care vasalii Egiptului canaaneni, comunică faraonului că stătuleţul lor este neliniştit din cauza atacurilor şi jafurilor unor triburi din pustiu, denumite habiru. Dacă sub această denumire se ascund ebreii, după cum consideră unii cercetători, atunci am avea mărturia că triburile ebraice au pătruns în Canaan cu un secol şi jumătate mai înaintea israeliţilor egipteni. Interesant mai este încă un fapt şi anume, că vasalii cer ajutor In lupta cu invadatorii oraşelor Megiddo, Ghezer, Askalon, Lahiş şi Ierusalim (Urusalim). Nu există în ele în schimb, nici o menţiune despre oraşele Sichem, Syloch, Ghibeah. Mispah şi Ierihon. De ce? Oare erau ele deja ocupate de către ebrei? Ceea ce este mai interesant, într-una dintre scrisori este menţionat un oarecare conducător pe nume Ieşua. Se naşte întrebarea, nu este oare din întîmplare cunoştinţa noastră din Pentateuh?

Orientalistul american Powell Davis, împreună cu alţi cercetători, trage concluzia că o anumită ramură a ebreilor fie că părăsiseră Egiptul cu un secol şi jumătate înainte de Moise. fie că au pătruns în Canaan dinspre răsărit şi, printre alte

173

oraşe, au ars, în secolul al XlV-lea. Ierihonul. sub conducerea unui oarecare necunoscut nouă. Iosua.

Moise a scos probabil din Egipt numai tribul loviţilor. în favoarea acestui fapt pledează, printre altele, argumentul că numai leviţii, ca de altfel şi Moise. au a^ut nume tipic egiptene, ca de exemplu: Pinchas, Hur. Hofni. Pasur, Putiel, Mcrari şi Kaşir. In pustiu li s-au alăturat încă alte triburi, lucru care Ie-a permis să formeze o puternică armată capabilă de victorii. Leviţii insă, datorită originii lor egiptene şi legăturilor de sînge cu Moise, şi-au păstrat în această adunare de triburi o poziţie de castă conducătoare şi privilegiată.

In lumina acestor fapte, situaţia din Canaan poate fi mai uşor înţeleasă. Partea de nord a ţârii era locuită de urmaşii acelor ebrei care niciodată n-au fost in Hgipl sau l-au părăsit In timpuri atît de străvechi, încît nu-şi mai aminteau de aceasta. Au absorbit cultura canaanenilor şi au devenit credincioşii zeilor lor. în schimb, partea de sud a ţării, sau ludea, a fost ocupată de israeliţii egipteni. Ambele grupări erau despărţite de diferenţe atît de adinei în tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase, încît sute de ani Oc vecinătate şi comunitate politică nu au reuşit să le anihileze. De aici antagonismele şi luptele fratricide care. pînâ la urmă, au atras asupra israeliţilor nenorocirea şi ruina.

Israeliţii din partea de nord a Canaanului îşi aveau eroul lor naţional pe nume Iosua. EI fusese cîndva comandant victorios şt cuceritorul Ierihonului. Locuitorii părţii de sud îl venerau în schimb pe Moise. marele lor conducător, legislator şi proroc.

Mai tîrziu, în epoca unirii statale din timpul domniei regilor Saul. David şi Solomon preoţii Ierusalimului, folosindu-se de hegemonia Iudeii, au declarat război zeilor Canaanem şj au încercat să impună populaţiei din nora cultul Iui Iahve, ca religie unică de stat. Această luptă a iahvismului cu Baal şi Astart umple o mare parte din povestirile biblice şi a fost cauza esenţială ă nenumărate evenimente tragice.

In dorinţa întăririi statului şi a monarhiei, cit şi pentru menţinerea hegemoniei Iudeei asupra restului ţării, preoţii au lichidat toate templele din Canaan şi au făcut din templul Ierusalimului centrul unic al cultului lui Iahve. în plus, ei urmăreau să elimine diferenţele din tradiţii şi cultură a ambelor grupări de populaţie, pentru a ajunge şi la unirea lor spirituală. în acest scop. ei au uni) într-o singură fabulaţie două cicluri distincte ale povestirilor populare: ciclul nordic despre Iosua si ciclul sudic despre Moise. în povestirea astfel ticluită, Iosua a ocupat, fără îndoială. locul al doilea după Moise, ca ajutător şi urmaş. împreună cu Iosua, urmaşii israeliţilor egipteni şi-au atribuit de la sine şi meritul cuceriri, icntumului. Noua versiune a reuşit să se înfiripeze datorită faptului că regatui de nord allsraelului a fost înfrînt şi distrus de către asirieni. Statul iudeu a devenit atunci unicul moştenitor şi continuator al tradiţiei naţionale. în timp ce populaţia nordului, decimată şi luată în robie, a încetat de fapt să mai existe.

174

Dacă conform acestei ipoteze (trebuie în permanenţă reţinui faptul că întregul ansamblu de argumente este bazat pe supoziţii) se rezolvă problema lui Iosua, nu vom mai fi uimiţi aflînd că si problema Aaron rămîne deschisă. în cele mai vechi părţi ale Pentateuhului el nu apare de loc, iar în textele de origine mai tîrzie joacă un rol mai mult secundar, tn această lipsă de consecvenţă se ascunde următoarea alternativă: sau Aaron este o figură istorică şi în acest caz nu a putut să fie fratele lui Moise şi numit de către acesta conducătorul castei preoţeşti, sau este numai invenţia naratorilor biblici.

Orientalistul american sus-menţionat, Powell Davis, caută ieşirea din această dilemă într-un mod uimitor. El susţine că, cultul boului stabilit de către Aaron se bazează pe evenimente adevărate. Şi anume: triburile ebraice din nord practicau cultul boului de sute de ani, mai întîi ca zeu al fertilităţii, iar după aceea. în perioada expansiunii influenţelor iudaice, ca simbol al lui Iahve. După desprinderea de Iudeea, regele Israelului, Ieroboam, a ridicat importanţa acestui cult. înălţînd >tatui boului la Betel şi Dan. Davis presupune că Aaron a fost cîndva un preot renumit al acestui cult şi că. casta preoţească de acolo îl venera ca pe întemeietorul lor.

Se naşte acum întrebarea de ce autorii, compilatori ai Bibliei? au introdus în povestirea lor drept frate al Iui Moise şi primul preot al lui Iahve pe Aaron. Doar un preot al cultului boului din nord ar fi trebuit mai curînd să se întîlnească cu oprobiul lor. într-adevăr. în prezentarea lui Aaron ca un om slab, care sub presiunea mulţimii a permis, în lipsa lui Moise, reîntoarcerea la idolatrie, fără îndoială că se ascunde o notă de duşmănie. Numai faptul menţionării acestui incident dramatic, plin de subînţeles, în cărţile sfinte dovedeşte că israeliţii n-au uitai originea lui Aaron şi rolul său în cultul boului din nord. Descrierea dansului in jurul viţelului de aur a fost ultima reflectare a acestei amintiri.

Aceste amănunte biblice ce dau atît de gîndit au servit lui Powell Davis ca bază in construirea unei deducţii interesante. Preoţii lui Iahve — spune el — puteau fi iniţial numai urmaşii lui Levi. Ei funcţionau nu numai pe teritoriul Iudeii, ci şi . în partea de nord a Canaanului unde. printre triburile ebraice, îndeplineau rolul de misionari ai religiei lui Moise. însă. alături de leviţi. acţiona acolo şi o altă castă de preoţi, care exercita cultul lui Iahve sub forma boului, iar drepturile şi le justificau prin descendenţa lor de la marele preot Aaron. în acest fel. s-au format două tagme preoţeşti distincte, ce rivalizau intre ele, avînd propria lor tradiţie şi propria lor genealogie.

Odată cu decăderea statului nordic al Israelului preoţii au urmărit monopolizarea cultului în templul din Ierusalim. în consecinţă, au' lichidat toate centrele de cull din Canaan, iar clerului expropriat i-au, acordat dreptul de a-şi exercita funcţiile jpreoţeşti în Ierusalim. Desigur că erau prea mulţi şi, din această cauză, numai pelor mai renumiţi şi mai înstăriţi li s-a acordat acest privilegiu, pe cînd marea masă a clerului a fost împinsă la rolul de simpli îngrijitori în templu. în acest fel, majori-

175

tatea loviţilor au pierdut demnitatea de slujitori ai cultului şi au ocupat o treaptă inferioară In ierarhie, revcnindu-le doar funcţii auxiliare.

Această regrupare radicală nu a avut loc însă fără luptă. Ecourile acestor conflicte, care s-au desfăşurat în urmă cu cîteva secole, s-au oglindit vizibil în povestirea despre rebeliunea (eviţilor, Mariam şi Aaron. In Cartea Numerilor (c. 12. v. 2) citim: «Oare numai cu Moise a grăit Domnul? N-a grăit el oare, şi cu noi?» Redactorii Pentateuhului au încercat desigur să arate că noua tagmă de preoţi se trage din alegerea lui Iahve însuşi. Drept dovadă au menţionat minunile care ar fi confirmat această alegere. Toiagul lui Aaron a înflorit şi a dat fructe de migdal, pe leviţi i-a înghiţit pămîntul. iar Mariam a fost lovită de lepră. Numai pe Aaron nu 1-a atins pedeapsa. Este uşor de înţeles de ce. Doar nu era în interesul anumitor preoţi ca autoritatea întemeietorului, a primului preot, din care îşi trăgeau drepturile, să cunoască o asemenea decădere în ochii poporului. Iahve i-a iertat lui Aaron greşeala făcută, deoarece de la început i-a încredinţat un rol deosebit în rîndul credincioşilor săi.

Noua castă preoţească s-a constituit definitiv în urma compromisului între elita levitilor din sud şi a aaronizilor din nord. In faţa nemulţumirii masei preoţilor de rînd trebuia să se justifice poziţia privilegiată. Nu se mai putea recurge la drepturile tradiţionale levite, în situaţia în care majoritatea levitilor a fost privată de aceste drepturi. In plus. în casta nou formată a fost inclusă aristocraţia preoţească din regiunile de nord ale Canaanului. care nu se putea legitimiza cu nici un fel de înrudire cu leviţii.

Din aceste greutăţi s-a găsit o ieşire foarte ingenioasă. In Pentateuh s-a menţionat versiunea că Aaron a fost fratele lui Moise şi numit de către acesta primul preot al lui Iahve. Acordîndu-i-se o autoritate atit de mare. pătura superioară a preoţim» şi-a justificat privilegiile prin descendenţa din acesta în linie dreaptă. In acest fel. s-au străduit să sancţioneze în ochii levitilor vitregiţi poziţia lor deosebită în viaţa religioasă a poporului. Astfel, preotul cultului boului a fost introdus în.istoria Ieşirii, deşi niciodată nu a avut nimic comun cu Moise şi a trăit în altă parte a Canaanului şi în altă epocă.

După cum se vede. întîlnim în Pentateuh o mulţime de întîmplân şi probleme enigmatice. Chiar şi moartea liri Moise are în ea ceva. ce ne împinge spre o mulţime de supoziţii. Biblia spune că el a murit pe muntele moabit şi nu se ştie unde este îngropat. Deci, marele conducător al poporului, legislatorul şi prorocul dispare fără urmă. Nu a existat şt nu există mormîntul pe care poporul recunoscător l-ar fi putut înconjura cu cultul său! Lucru complet neobişnuit şi care intrigă!

Iii căutarea rezolvării acestei enigme neobişnuite, unii cercetători au atras atenţia asupra faptului că în mitologiile antice eroii naţionali dispar deseori în împrejurări misterioase. Este de ajuns să menţionăm pe Heracle, pe Teseu şi pe fiul Corintului, Bellerofont. Elias şi Romulus. de exemplu, dispar în cer în care

176

de foc. iar Oedip dispare în dumbrava sfîntâ a eumenidclor. zeiţele neînduplecate ale răzbunării.

Nu toţi cercetătorii însă, văd în versiunea biblică privind persoana lui Moise unul dintre exemplele tipice de mitizare. în împrejurările în care şi-a sfirşit el viaţa, ei caută mai curind urmele unor evenimente reale, deosebit de tragice. Vom prezenta pe scurt diferitele ipoteze care s-au emis pînâ acum.

In Pentateuli găsim menţiunea enigmatică despre o oarecare vină a lui Moise. Aceasta trebuie să fie o vină deosebită dacă Iahve i-a refuzat, drept pedeapsă, fericirea de a intra împreună cu poporul israelian în Canaan. lucru care a fost doar scopul vieţii lui. Anumite aluzii din textul biblic amintesc că fapta pentru care s-a făcut vinovat s-a petrecut la Kadeş. Probabil, s-a datorat neglijenţei lui, faptul că israeliţii au părăsit acolo obligaţiile lor de a aduce jertfe lui lahve şi chiar au renunţat la ritualul circuraciziunii.

Desigur, se poate admite şi ipoteza, că versiunea despre vină şi pedeapsă a fost inventată de preoţii iudei ex post. pentru ca pe exemplul lui Moise să se demonstreze ce consecinţe grele vor suferi acei care nu se conformează legilor şi prescripţiilor Iui Iahve. Nu este. de asemenea, exclus faptul că creatorul acestei versiuni este chiar poporul israelit şi că. tradiţia a transmis-o din generaţie în generaţie de-a lungul veacurilor. Israeliţii şi-au exprimat poate inconştient, în acest fel, o părere de rău faţă de Moise, o anumită pretenţie şi totodată o încercare de justificare a comportării lor proprii.

Despre ce părere de rău şi despre ce comportare poate fi vorba? Relaţiile israe-liţilor cu Moise, pe care nu le reamintim, nu au fost cîtuşi de puţin idilice. Nu o dată s-au întîmplat lucruri groaznice. Să enumerăm aici, de exemplu, numai conflictele dese şi măcelurile sîngeroascîn care şi-au pierdut viaţa, de atîtea ori, mii de oameni. Autorul lor a fost Moise care, fiecare simptom de nesupunere, fiecare renunţare in Iahve a pedepsit-o cu o severitate şi o cruzime neobişnuită. Aceasta a trebuit să lase în sufletele generaţiilor de israeliţi o rană adincă, nevindecată.

In legătură cu aceste fapte a apărut în rîndul anumitor biblişti presupunerea riscantă că în timpul tulburărilor israeliţilor idolatri, a popasului moabit, Moise ;i fost omorît şi îngropat în groapa comună. împreună cu ceilalţi căzuţi.

Autorii acestei teze neobişnuite enumără cîteva împrejurări, care într-adevăr dau mult de gîndit. Mai întîi, din textul biblic rezultă, fără nici o îndoială, că Moise in ultima perioadă a vieţii lui se bucura de o sănătate bună. într-adevăr, deşi era foarte bătrîn, după cura citim în Deuteronom (34,7). ...«vederea lui nu slăbise iji tăria lui nu se împuţinase». S-a observat, de asemenea, că în jurul morţii lui Moise s-a organizat un fel de «complot al tăcerii». Este probabil unul din puţinele cazuri, cînd moartea unui mare erou naţional se descrie într-un mod atît de laconic. Nu ne putem opune impresiei că descrierea iniţială, precisă, a fost pur şi simplu înlăturată din text. că redactorii au hotărî! să ascundă anumite amănunte, care

177

ar fi apărut disonante în tabloul compus cu privire la Moise. După unii biblişti, .iluzii transparente asupra soartei lui Moise se pot găsi în scrisorile prorociloi Osca şi Amon, ca şi în Psalmul 106.

în ochii contemporanilor săi Moise a fost un despot, dar generaţiile următoare deveneau din ce în ce mai conştiente de geniul său şi de meritele sale uriaşe faţă de pdporul evreu. Pe măsura trecerii anilor, o dată cu reabilitarea, avea loc şi procesul de înconjurare a persoanei sale într-o aureolă de mit şi de supranatural, lira greu să se pună de acord acest portret al lui Moise cu moartea sa violentă; vina şi lipsa de recunoştinţă a poporului său ar fi fost atunci prea mari, prea deprimante pentru urmaşi. De aceea, s-a născut versiunea că Moise a murit de moarte naturală şi, în acest fel, că lahve 1-a pedepsit pentru nişte greşeli mărunte. Poporul israelit nu poartă nici o răspundere pentru moartea lui. întrucît Dumnezeu însuşi a făcut astfel, încît Moise şi-a încheiat viaţa chiar în pragul Pămîntului Făgăduinţei.

Desigur se poate accepta sau nu această teorie strălucită, deoarece ea a fost dedusă din prezumţii prea puţin sigure. Din exemplul ei vedem cit de puţin ştim în fond despre Moise, cit de enigmatică este figura lui. Din toate acestea însă. se poate accepta ca lucru aproape cert că a existat într-adevăr un mare conducător, pe nume Moise. care a scos poporul israelit din robia egipteană.

în tradiţia transmisă din generaţie în generaţie conducătorul, care a trăit în timpurile îndepărtate, s-a transformat- în simbolul luptei pentru independenţă naţională. Treptat, s-au şters din ce în ce mai mult trăsăturile reale ale figurii sale istorice. Dacă se poate accepta că Moise a existat într-adevăr, atunci este un lucru cort. că nu în multe detalii a semănat cu Moise pe care ni 1-a transmis nouă Vechiul testament.

f

IOSUA ŞI JUDECĂTORII

t

f

Betr-Horarv p*" ^ x « ^ Atabarva IeriJwru

*• * f Ierusalim,

Debzr

Betel

BeerSebau

JOtdfBp-Barneev

H E B

Podişul \ Sin /

CUCERIREA CANAANULUI DE CĂTRE ISRAELITI

——•+• Drumul isroeliţilor

ISO

IERIHONUL, FORTĂREAŢA CA-NAANULUI. Poporul israelit a respectat ultima dorinţă a lui Moise şi a lăsat cirrna conducerii în mina. lui losua, care. în ciocnirile cu triburile pustiului şi în timpul luptelor pentru ocuparea Transiordaniei, şi-a dobîndit faima de bun conducător. In situaţia în care se aflau israeliţii. era neapărat necesar ca alesul lor să fie un om care să cunoască meseria armelor, deoarece lui trebuia să-i revină sarcina de ;i cuceri Canaanul. Iosua şi-a dat seama că va trebui să sfarme bastioanele do apărare din stîncă ale canaanenilor şi să se măsoare cu trupele lor armate, foarte bine exersate şi înzestrate mai întotdeauna cu care de luptă. Hotărî, deci. să sporească măsurile de disciplină şi de pregătire în rîndul propriilor sale trupe. Pînă atunci, ele luptaseră fără nici o ordine, după obiceiul hoardelor din pustiu şi prea uşor se lăsau cuprinse de spirit anarhic.

Abilul conducător a intuit că şanse tic victorie putea să aibă numai o armată regulată, c a r e ^ supunea necondiţionat ordinelor unui comandant, şi nu o adunare întimplătoare de luptători sub conducerea a doisprezece şeii de trib. Marea autoritate, pe care şi-a dobîndit-o Iosua în timpul luptelor încă pe vremea lui Moise i-a permis să-şi atingă destul de repede scopul urmărit.

tn scurt timp îşi formă o armată de patruzeci de mii. în care domnea o disciplină severă. Nimeni nu mai îndrăznea acum să murmure sau să se revolte împotriva ordinelor lui; chiar şi cele mai mici încercări de neascultare erau supuse pedepsei cu moartea. Avind în mînă instrumentele războiului, cu care putea să manevreze cu abilitate, Iosua a ocupat malul răsări

tean al Iordanului şi şi-a întins tabăra la Abel Sitim. Pe malul opus ai rîului, într-o dumbravă întinsă, umbrită .de palmieri, se vedeau palisadele şi bastioanele Ierihonului. Cei din fortăreaţă se uitau cu superioritate la tabăra hoardelor din pustiu, care visau la jafuri şi victorii. Nu era prima dată cînd valurile cotropitorilor ce veneau dinspre răsărit se spărgeau de zidurile lor şi apoi se retrăgeau pe meleagurile lor îndepărtate. Iennonul, de secole tieînfrînt, îndeplinea rolul de strajă la intrarea în Canaan. Iosua era un comandant prea experimentat ca să se' 'arunce orbeşte cu detaşamentele sale Iu atac. Mai întîi, dorea să se informeze despre forţa trupelor din interior şi de capacitatea de apărare a for-tăreţri. Pentru aceasta, el a trimis ca iscoade doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine canaanene. Iscoadele, sub vălul nopţii, au trecut Iordanul şi, în zori,.cînd s-a deschis poarta, s-au strecurat în oraş. ascunşi în furnicarul de neguţători, meseriaşi şi ţărani. în timpul zilei, şi-au îndeplinit misiunea fără nici o piedică. Cînd. spre seară, au vrut să o şteargă din oraş, se dovedi că întîrziară. deoarece găsiră poarta încuiată. Hotă-rîră deci să-şi petreacă noaptea în casa alăturată zidului oraşului. Proprietara casei, o femeie de moravuri uşoare pe numele Rahab, recunoscu dintr-o dată. cu ochiul ei experimentat, că sint străini, ba chiar bănui că sînt iscoade. Cu toate acestea, le acordă ospitalitate, ca. pentru orice eventualitate, să-şi asigure favorurile viitorilor cuceritori, ale căror focuri se vedeau, în noapte, de cealaltă parte a Iordanului. Se găsi însă cineva, căruia noii veniţi i se părură suspecţi. Acel cetăţean vigilent al Ierihonului anunţă pe comandantul local, iar acesta trimise

JEAN FOQUET — Trimbiţek lerihonului

imediat la locuinţa femeii străjeri cu ordinul să prindă persoanele suspecte. Trebuiau s-o strige pe Rahab cu aceste cuvinte: «Scoate pe oamenii care au intrat în casa ta în noaptea asta, că au venit să iscodească ţara». Rahab se uită pe fereastră la garda regală ce se apropia şi, cit putu de repede, urcă iscoadele pe acoperişul casei, unde îi ascunse sub nişte fuioare de in ce se uscau la soare. Garda scotoci toată casa. dar nici nu le trecu prin cap să se uite şi sub claia de in. Inul de obicei se usca pe acoperişurile tuturor caselor din Icrihon. deci era o privelişte atît de obişnuită. încît scăpă atenţiei lor.

• Rahab, luată la întrebări, se justifică astfel: «Adevărat au venit la mine nişte oameni, dar nu am ştiut de unde sînt; Dar în amurg, cînd se închideau porţile, bărbaţii au plecat şi nu ştiu unde s-au dus. Alergaţi după ei şi ii veţi ajunge». Oaraa, oameni nu cu prea multă inteligenţă, se lăsară duşi de nas de către femeia vicleană. Porniră cu înfrigurare in urmărirea fuga-nlor şi ajunseră pină la Iordan. Apoi. se întoarseră în oraş mînioşi, cu con vingerea adîncâ că iscoadele reuşiră să treacă peste rîu şi să se reîntoarcă Ia ai lor. între timp. Rahab începu să acţioneze cu febrilitate. Se urcă pe acoperişul casei şi promise iscoadelor să le ajute să fugă. dacă îi jură că, în caz că oraşul va fi cucerit de israeliţi. îi vor dărui viaţa împreună cu tatăl, mama. fraţii şi surorile ei. Iscoadele îi făcură din toată inima un asemenea jurămînt. fiindu-i recunoscători pentru că-i scăpase. îi spuseră numai, să atîrne Ia fereastra dinspre stradă o frîn-ghie de un roşu aprins, ca să se vadă că acea casă trebuie ocolită în timpul luptei. îşi dădură apoi drumul în jos pe o funie de pe zidul oraşului şi se ascunseră în munţii din împrejurimi, pentru a înşela vigilenţa soldaţilor de strajă. După trei zile. au trecut cu bine Iordanul şi au raportat lui losua despre călătoria lor. în tabără se dădu dispoziţia ca oamenii să-şi pregătească

provizii pentru trei zile, iar noaptea, armata şi tot poporul israelian să fie lingă rîu pentru a începe transbordarca Nu era un lucru uşor. Era pe timpul primăverii cînd rîul în urma ploilor din munţii Hermon se umflase în mod periculos, iar vadul, existent in acel loc, nu era de trecut. Isracliţii se uitară cu groază la vîrtejul tulbure şi adine în care atît de uşor şe puteau îneca. Nu prevesteau nimic bun nici locuitorii Ierihonului care se îngrămădiseră cu toţii pe zidurile oraşului şi ştiind că Iordanul umflat le este un sprijin, revărsară asupra intruşilor sute de ameninţări şi injurii. însă. Iosua. nu şi-a pierdut cumpătul şi credinţa în succesul misiunii. în timpul nopţii auzi glasul lui Iahve, care încă o dată îi proroci victoria israeliţilor asupra popoarelor din Canaan. La un moment dat. sună deşteptarea din trîmbiţclc de argint şi din ordinul comandantului intrară în apă mai întîi leviţii, cu Arca Legămîntului pe umeri. Cu greu îşi croiră drum prin curente şi vîrtejuri. nivelul apei ajungindu-le pină Iu umeri, dar nu pierdură păraîntul de sub picioare. în momentul în care ajunseră la mijlocul rîului. se petrecu o minune ce aminti minunea recerii peste Marca Roşie.

La cîteva mile, în susul rîului. se alia localitatea Adam. Acolo, între malurile de stîncă. Iordanul se opri deodată şi se etajă într-un perete înalt. Apele care mai erau încă în coridor se scurseră repede spre Marea Moartă şi poporul israelian putu să treacă cu piciorul uscat pe malul celălalt, pătrunzind după patruzeci de ani de pribegie, în pragul Pămîntului făgăduinţei. Imediat ce leviţii cu Arca Legămîntului părăsiră coridorul format, Iordanul curse din nou în albia lui normală. La Ghilgal. unde a fost primul popas, pe israeliţi îi cuprinse o bucurie nemaiîntilnită. Toată ziua cîntarâ cîntece şi imnuri în cinstea lui Iahve, iar femeile şi copiii îşi exprimară recunoştinţa în dansuri vesele în acompaniamentul tamburine-

IK.l

lor şi timpanelor. Josua a ales doisprezece bărba(i, cite unul din fiecare seminţie, poruncindu-le să scoată din apă douăsprezece pietre mari pe care s;"i le aşeze în formă de cerc In memoria minunii celei mari. Israeliţii sărbătoriră la Ghilgal pentru a patruzecea oară sărbătoarea Pastelor. Nu mai era nevoie acum să se hrănească cu mană. deoarece cîmpurile cultivate ale leri-honului le furnizau grînele din care şi-au copt azime. Locuitorii Ierihonu-lui se închiseră de teamă între zidurile cetă(ii şi nu mai îndrăzneau să mai insulte pe noii veniţi, atît de periculoşi. La Ghilgal s-a corectat, de asemenea, marea greşeală religioasă de odinioară. Bătrînii israeliţi. care ieşiseră din Egipt, muriră cu toţii, iar cei din generaţia tînărâ, în timpul şederii în Kadeş. se întoarseră în slujba zeilor canaaneni i nu respectară porunca tăierii împrejur. Acum, datorită intervenţiei lui losua. toţi bărbaţii şi băieţii trebuiră să se supună acestei intervenţii, care era un ritual sacru de primire în comunitatea israelită şi 0 reînnoire a legă-mîntului de la Sinai cu Iahve. La cî-teva zile după această festivitate, imediat după ce se vindecară rănile, losua trecu la încercuirea Ierihonului. Folosi cu această ocazie o tactică deosebită din toate punctele de vedere. Timp de şase zile la rînd, luptătorii împreună cu . populaţia neînarmată ieşiră din tabără şi într-o procesiune solemnă înconjurară cîte o dată pe zi zidurile for-lăreţei, ţinîndu-se la o distantă sigură de săgeţile şi de proiectilele de piatră» Asediaţii ieşiră grămadă pe ziduri şi se uitau cu mirare şi cu teamă la aceste măsuri, bănuind în ele nişte practici magice rău prevestitoare. Căci, de cîml era Ierihonul Ierihon. nu se mai întîm-plase niciodată ca invadatorii să se comporte într-un mod atît de puţin obişnuit.

Era în aceasta ceva neliniştitor, ceva ce punea nervii celor asediaţi la grea încercare. în fruntea coloanei mărşăluiau în rînduri strînse luptătorii înar

maţi. Imediat după ei, bărbaţi bărboşi, în haine lungi cintau frenetic din trîm-biţe de .argint, precedînd un alt grup de bărbaţi, care pe bare de aur purtau o cutie de aur cu statuete de aur a unor heruvimi înaripaţi. Procesiunea era încheiată de roiuri de femei, copii şi bătrîni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Toţi tăceau ca vrăjiţi, doar trîmbiţele umpleau văzduhul de cîn-tecul lor puternic, rău prevestitor. A şaptea zi, losua trecu la disputa decisivă cu fortăreaţa. In zorii zilei îşi scoase din nou din tabără poporul, dar de această dată nu se opri la un singur înconjur. De şase ori înconjurară israeliţii zidurile, păstrînd, ca şi în zilele anterioare, tăcerea de mormînt. în timpul celui de-al şaptelea înconjur insă, Ia un semnal dat, scoaseră un strigăt atît de puternic, încît zidurile se clătinată din fundamentul lor şi apoi, se prăbuşiră în ruine. Luptătorii israeliţi pătrunseră din toate părţile în oraş şi începură groaznica .operă a morţii. Cu excepţia lui Rahab şi a familiei ei. omorîră pe toţi locuitorii, fără să cruţe femeile, copiii sau măcar animalele. La urmă, dădură foc caselor şi clădirilor publice, transformînd fortăreaţa într-un morman de cenuşă şi scrum. Numai aurul, argintul, arama şi fierul nu Ie dădură pradă flăcărilor, deoarece aceste metale preţioase erau destinate de la început pentru nevoile casei domnului, ale preoţilor lui Iahve.

EVENIMENTELE DRAMATICE DE LINGĂ ZIDURILE FORTĂREŢEI Al. In regiunea muntoasă aşezată l.i nord de Ierusalim, la o mică depărtare de orăşelul Betel. se ridica fortăreaţa AL losua a hotărît şi de această dată să trimită mai întîi iscoade. «Duceţi-vâ şi uitaţi-vă prin acel ţinut» — le porunci. Iscoadele trimise de el constatară că această fortăreaţă-oraş reprezintă o piedică în.calea marşului şi. de aceea, va trebui luată cu asalt. Această fortăreaţă era mai mică decîl

184

Ierihonul şi se părea că, pentru a fi luată, ajunge o armată de numai trei mii de oameni. Apărătorii se dovediră insă mai viteji decît locuitorii Ieri-honului. In ciocnirea de lingă poarta oraşului ei pricinuiră o infringere serioasă israţliţilor şi îi urmăriră pină Ui oraşul Sebarim. Toată tabăra fu cuprinsă de o mîhnire generală. Iosua şi-a dat seama de Urmările periculoase ale insuccesului. Apărătorii Aiului au dovedit tuturor oraşelor canaanene că pot fi învinşi şi aşa-zişii invincibili numai să li se opună cu tărie şi curaj Iosua fu cuprins de o asemenea desperare, încît îşi stlşie pelerina şi tunicii de pe sine. Apoi, se rugă şi stătu toată noaptea cu faţa la pămînt în faţa Arcii Legămîntului, rugîndu-1 pe Dumnezeu să-i dezvăluie motivele pentru care le-a refuzat ajutorul. Şi iată că află lucruri înspăimîntătoarc: unul dintre bărbaţii israeliţi a încălcat legea sfintă a jură-mîntului de război şi şi-a însuşit o anumită parte din prăzile destinate pentru casa domnului.. Aceasta era o crimă care cerea răzbunare; numai moartea vinovatului putea să înduplece supărarea lui Dumnezeu. A doua zi, Iosua a convocat adunarea întregului popor israelit, pentru a-1 descoperi pe cel care a făcut sacrilegiul. Toate triburile, neamurile şi familiile trebuiau să tragă la sorţi. Lozul însemnat fu tras pînă la urmă de Acan din seminţia lui Iuda. El îşi recunoscu imediat cu căinţă vina. «Adevărat, am păcătuit înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel şi am făcut cutare şi cutare lucru». îngropase sub cortul său o haină preţioasă cărămizie, o cantitate de obiecte de argint şi un lingou de aur. Prăzile însuşite fură găsite într-adevăr la locul indicat. Criminalul a fost lichidat în valea Acor. iar toată averea lui. împreună cu inventarul viu. a fost arsă pe rug. La locul torturii, israeliţii au ridicat o grămadă de pietre, pentru ca pe vecie să fie un avertisment pentru toţi acei care vor îndrăzni să încalce legea sfintă.a jurâ-mîntului de război, lege stabilită de

însuşi Iahve. Invăţînd din trista experienţă, Iosua pregăti acum cu o mai mare prudenţă planul campaniei împotriva oraşului Ai si hotărî să-1 cucerească pnntr-un vicleşug. Sub vălul nopţii, ascunse treizeci de mii de ostaşi în zona muntoasă din apropiere, iar ci. cînd se crăpă de ziuă, mărşălui cu restul luptătorilor sub zidurile oraşului, făcîndu-se că se pregăteşte de atac deschis. Comandantul oraşului Ai. sigur de el după ultima victorie, ordonă să se deschidă poarta şi cu toată forţa armată se îndreptă spre adversar pentru o ciocnire decisivă. După o scurtă bătălie Iosua dădu semnalul de retragere, în urmărirea aşa-zişilor înfrînţi apărătorii goniră destul de departe şi cînd la un moment dat se întoarseră, văzură cu spaimă, că oraşul lor era cuprins de flăcări. Israeliţii. ascunşi, ocupară fulgerător fortăreaţa lipsită de apărare, răspîndind în ea dezastru şi moartea. Regele porunci să se sune imediat reîntoarcerea, pentru a grăbi eliberarea oraşului. Iosua căzu atunci asupra lui din spate, iar armata de treizeci de mii de israeliţi, care ocupase Aiul, îi tăie drumul din faţă. Apărătorii, prinşi între două focuri, fură împrăştiaţi şi trecuţi prin spadă, iar regele fu luat de viu în captivitate. Conform legii jurămîntului de război. Iosua porunci să fie omorîţi toţi locuitorii oraşului, inclusiv femeile şi copiii,în total .douăsprezece mii de oameni. Prada bogată, sub forma vitelor şi obiectelor preţioase, fu de această dată împărţită între participanţii la luptă. Regele fu spînzurat lingă poarta .oraşului. A fost dat jos de acolo abia la apusul soarelui si îngropat pe cîmp sub o movilă de pietre. Mormîntul conducătorului viteaz israeliţii care se aşezară in aceste locuri ale Canaanului şi l-au arătat mulţi ani. După victorie, Iosua scrise în piatră toate legile lui Moise şi pe muntele Ebal le citi poporului israelit reamintindu-i să păstreze credinţă lui Iahve şi să nu-I renege niciodată

ÎNŞELĂCIUNEA GHIBEONIŢI-LOR. La aproximativ cincisprezece mile $ud-vest de Ierihon se afla oraşul Ghibea. Locuitorii săi nu se remarcau prin combativitate. Auzind de victoriile israeliţilor. hotârîră să evite cu orice preţ lupta cu ei. Se temeau, pe drept cuvînt, că ameninţătorii invadatori nu vor voi să cadă la o înţelegere cu oraşul, care se află atît de aproape de drumul marşului lor victorios şi care. reprezenta pentru ei o pradă de război atît de rîvnită. Cum să-i înduplece pe invadatori să încheie un armistiţiu? Ghibconiţii nu erau luptători buni, însă natura nu a fost zgîrcită cu ei în ce priveşte isteţimea şi manevre diplomatice.. Presupunînd că isracliţii nu cunosc bine geografia Canaanului. au recurs la o înşelătorie deosebit de ingenioasă. După distrugerea Ieriho-nului şi a Aiului, Iosua s-a întors la tabăra din Ghilga). Intr-o bună zi. apărură solii Ghibeoniţilor şi le propuseră să încheie un tratat de prietenie. «Noi am venit dintr-o ţară tare depărtată; încheiaţi dar legămînt cu noi». Dădură asigurări, cu această ocazie, că oraşul lor se află departe, cu mult mai departe de Ghilgal şi că, în această situaţie, tratatul va fi folositor pentru ambele părţi. La întocmirea înţelegerii se folosiră de laude, menţionînd că gloria lui Iosua a ajuns chiar pînă în oraşul lor îndepărtat şi că alianţa cu un conducător atît de mare ar considera-o. ca o marc cinste. Iosua se uită la soli şi crezu că vin de la drum lung. Păreau foarte trudiţi de călătorie, încălţările lor, hainele şr ploştile din piele pentru vin erau jerpelite şi transpirate, iar pîinea pe care o aveau în saci se acoperise de mucegai. Nimic nu stătea în calea încheierii alianţei cu regele Ghibeonului, mai ales că s-ar fi făcut o breşă în rîndurile celorlalţi regi ca-naaneni. care. după cum se zvonea. se uniseră într-o coaliţie de atac-apăra-re. Alianţa s-a încheiat şi Iosua a pc-cetluit-o cu un uirămînt! festiv. în curînd însă află. spre marca sa mînic.

că solii au fost mincinoşi şi că a căzut victimă înşelătoriei lor. Ghibconul se afla doar foarte aproape de Ierihon şi Ai. Dornici de pradă, războinicii israeliţi cerură cu hotărîre să plece imediat împotriva oraşului viclean şi să fie pedepsit pentru înşelătorie. Dar Iosua nu a vrut să rupă jurămîntul şi se opuse cererilor de a-1 răpune. Ghi-beoniţii scăpară de moarte, dar fură condamnaţi pe vecie la supunere. De atunci, de-a lungul veacurilor. îndepliniră cele mai umile servicii, tăind lemne şi aducînd apă pentru stâpînii lor israeliţi.

COALIŢIA CELOR CINCI REGI. Regele Ierusalismului Adoni-Tedcc află cu spaimă de supunerea laşă a Ghibeoniţilor şi se temu că şi alte oraşe ca-naanene vor fi gata să le urmeze exemplul şi, de aceea, hotărî să-i pedepsească exemplar. Pentru aceasta, încheie o alianţă cu regii Hebronului, Lachişului. Eglonului şi larmutului şi în fruntea forţelor armate unite se opri sub zidurile oraşului, care a preferat să trăiască în umilinţă decît să lupte bărbă-teşte cu invadatorul. Dar. ghibeoniţii anunţară la timp despre pericol pe Iosua. Armata israeliţilor o porni imediat din Ghilgal şi după un marş forţat de o noapte întreagă au apărut pe neaşteptate la Ghibeon. Se încinse o luptă crîncenă în care coaliţia suferi o înfrîngere zdrobitoare. Canaanenii în-frinţi fugiră în dezordine, scmânînd morţii în urma lor. Pe drum îi mai lovi o furtună şi o ploaie cu grindină. Pe înfrinţi putea să-i salveze numai întunericul nopţii. Atunci, Iosua. repetînd cuvintele din Cartea celui Drepl, a strigat solemn cu glas puternic:

«Stai. soare, deasupra lui Ghibeon! Şi tu lună. opreşte-te deasupra văii

Aialon!»

Soarele şi luna se oprwjŞ într-adevăr pe cer şi lumina se prelungi în aşa fel.

încît israeliţii reuşiră să răpună pe toţi duşmanii şi să ocupe oraşele lor fără rezistenţă. în învălmăşeala retragerii cei cinci regi s-au ascuns într-o peşteră lîngă oraşul Macheda. Iosua a poruncit să se acopere intrarea cu pietre şi după luptă să-i aducă pe captivi în faţa sa. învinşii i se aruncară la picioare, dar el porunci comandanţilor săi, ca in semn de triumf, să-şi pună picioarele pe umerii lor. După obiceiul de război, cei cinci captivi regali fură spînzuraţi. îi lăsară acolo să atîrne toată ziua. Abia către asfinţitul soarelui, îi luară de pe spînzurătoare şi îi aruncară în acea peşteră unde mai înainte se ascunseră. Mormînlul lor comun, acoperii cu pietre mari. a mai reamintit muil timp urmaşilor de marea victorie isra-elită asupra alianţei celor cinci regi. Cucerind oraşele Macheda, Libna, La-chiş. Eglon. Hcbron şi Debir. Iosua pătrunse şi mai adînc spre sud şi ocupă, printr-un marş fulgerător, întreg teritoriul de la Kadeş. pînă la Gaza. Apoi. se reîntoarse în tabără la Ghjlgal, pentru a da odihna meritată războinicilor săi trudiţi şi se pregăti pentru luptele urmâ-tpare.

RĂZBOIUL CU REGII CANAANU-LUI DE NORD. Regii stătuleţelor nordice canaanene priveau liniştit la marşul victorios al isracliţilor şi abia cînd căzură victimă invadatorilor anumite fortăreţe din Canaanul central şi de sud, au înţeles ce pericol le atîrnă deasupra capetelor. Sub conducerea lui labin. regele Haţorului, se formă o coaliţie în care intrară aproape toţi regii litoralului maritim de la muntele Karmel din regiunile muntoase şi văile ce se întindeau în direcţia nordică pînă la munţii Hermon. Armata aliată s-a adunat pe lîngă apa Merom (pe lacul El-Huleh). Forţa ei consta în care de luptă. Războinicii israeliţi nu şl iau pînă atunci să lupte cu această .irmâ periculoasă. Pe baza experienţelor de luptă însă, Iosua a elaborat un plan ingenios. TJnităţilor sale de elită

Ic porunci să taie cu săbiile vinele de la picioarele cailor şi să arunce torţe aprinse în care. Apoi. într-un marş rapid, o porni spre apa Merom şi. printr-un atac prin surprindere, căzu asupra taberii Canaanenilor. După o luptă îndîrjită îi înfrînse şi urmârindu-i pe adversarii zdrobiţi trecu prin sabie pe aproape toţi războinicii. Cîmpul de lupţi fu acoperit de cadavrele oamenilor şi cailor şi de rămăşiţele carelor în flăcări. Iosua luă cu atac oraş după oraş, transformîndu-le în ruine şi omo-rînd oamenii. Prăzile nemăsurate, formate din diferite obiecte preţioase şi vite. Ie-a împărţit egal între seminţiile lui Iacov.

CUM A CONDUS IOSUA CANAANUL^ Cucerirea Canaanul ui a durat şapte ani. în luptele sîngeroase au căzut treizeci şi unu de regi canaaneni şi o mulţime uriaşă de supuşi ai lor. Cu excepţia Ierusalimului şi a cîtorva altor oraşe fortăreţe la mare şi în'..' munţi, toată ţara de la fruntariile sudice pînă la Baal Gad pe valea Labanului a căzut sub stăpînirea lui Israel. Iosua a trecut acum la împărţirea Canaanului intre diferitele triburi israelite. în total erau treisprezece deoarece, seminţia lui losif s-a despărţit în două grupe tribale — ale fiilor lui Efraim şi Mânase. Din

considerentul că urmaşilor lui Ruben şi Gad cît şi unei jumătăţi din seminţia lui Mânase le-au revenit în parte teritoriile din Transiordania. iar leviţii nu primeau un teren aparte de locuit, la împărţire au fost numai nouă seminţii şi cea de a doua jumătate a tribului lui Mânase. Astfel, Canaanul a fost parcelat în zece regiuni. în sud s-au aşezat urmaşii lui Simeon, Iuda şi Veniamin. Restul ţării învinse a fost ocupată, mergînd spre nord, de seminţiile lui Efraim, Mânase, Isahar. Zabulon. Neftali şi Aşcr. Tribul puţin numeros al lui Dan a fost înghesuit intre mare şi munte la vest de locurile lui Veniamin.şi Iuda, în vecinătatea

187

periculoasă a filistenilor, care nu luaser;'i încă parte la războiul cu israeliţii.

Pe meleagurile lui Efraim se afla oraşul Silo. Aici au fost aduse pentru totdeauna Cortul sfînt şi Arca Legâ-mîntului. Silo a devenit, în acest fel. prima capitală a Israelului, care trebuia să sudeze seminţiile împrăştiate într-un singur popor. Leviţilor le-au fost repartizate ca proprietate patruzeci şi opt de oraşe. în care, din ordinul lui Moise, ei îşi îndeplineau misiunea lor religioasă trăgîndu-şi veniturile pentru traiul lor din creşterea vitelor şi zeciu-iala strinsă de la populaţia din împrejurimi. S-au desemnat, de asemenea, şase oraşe din Transiordania şi din Canaan. în care puteau să se adăpostească în faţa răzbunării rudelor autorii unei crime neintenţionate.

Iosua şi-a ales drept reşedinţă orăşelul Timnat-Serah. ce se afla pe dealul Efraim. Triburile lui Ruben. Gad şi Mânase îndeplinindu-şi promisiunea făcută lui Moise. doriră acum să se reîntoarcă la locurile lor din Transiordania. Iosua îi binecuvîntă de drum şi le reaminti să rămînă credincioşi sanctuarului comun de la Silo, unde locuia lahve. — «Cu mari bogăţii vă întoarceţi voi pe Ia corturile voastre — le spuse la despărţire — cu mare mulţime de vite, şi de argint, cu aur, cu aramă, şi cu fier şi cu mare mulţime de haine: să Împărţiţi dar prada cu fraţii voştri». Nu după mult timp însă, la Silo ajunse vestea neliniştitoare: războinicii lui Ruben, Gad şi Mânase, reîntoreîndu-se în Transiordania au construit pe o colină un altar unde aduceau jertfe lui lahve. îşi însuşiră cu aceasta dreptul care revenea exclusiv preoţilor din Silo. Deci. chiar de la început, religia lui Moise era ameninţată de schismă, lucru care ar fi putut să atragă după sine divizarea politică a Israelului. Iosua hotărî să înăbuşe în faşă acest simptom periculos de separatism.şi chemă la Silo trupele celorlalte triburi pentru a supune pe vinovaţi judecăţii armelor. însă, războiul fratricid, în momentul în care

Israelul nu se întărise încă în ţara proaspăt cucerită, putea să aibă consecinţe fatale. Se hotărî deci să se trimită mai întîi o solie, care era condusă de Finees, fiul preotului Eleazar. Sosit în Galaad. Finees apostrofă cu aceste cuvinte pe urmaşii Iui Ruben. Gad şi Mânase: «Ce înseamnă nelegiuirea a-ceasta pe care aţi făcut-o înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel, ridieîn-du-vă jertfelnic şi sculîndu-vă acum împotriva Domnului?» Temîndu-se de războiul cu compatrioţii lor. bătrînii israeliţi transiordanieni au negat cu tărie că ar fi avut de gînd să renunţe la ascultarea preoţilor din Silo şi s-au justificat afirmînd că altarul ridicat pe Iordan a fost conceput numai ca un monument ce trebuia să exprime recunoştinţă lui lahve pentru victoriile dobîndite.

Răspunsul nu a fost suficient de convingător, dar solii vrind cu orice preţ să evite războiul fratricid l-au considerat mulţumitor. Erau, de altfel, convinşi că triburile înspăimîntate din Transiordania nu vor mai încerca niciodată să se sustragă de la comunitatea religioasă a Israelului.

Iosua a mai condus încă mulţi ani seminţiile lui Iacov. Marea sa autoritate ,a fost izvorul sudurii naţionale. Triburile împrăştiate prin Canaan au recunoscut, fără nici o rezervă, puterea sa. iar sanctuarul de la Silo a fost unica reşedinţă a lui lahve. Iosua însă, se neliniştea în privinţa viitorului. Nu a văzut pe nimeni care ar fi putut sâ-i ocupe locul şi se temea că triburile, lăsate fără o conducere puternică, vor căuta independenţa faţă de comunitate în detrimentul religiei şi a binelui comun. Vrind să preîntîmpine acest lucru a convocat la Sichem adunaren poporului său unde le citi încă o data poruncile lui Moise şi le porunci să jure că nu vor servi unor zei străini. In memoria Icgămîntului reînnoit cu lahve a aşezai sub stejar o piatră mare şi a grăit: — «Iată piatra aceasta ne va fi mărturie, căci ea a auzit toate cuvintele Domnu-

I8N

lui, pe care le-a grăit el cu noi astăzi. Să fie dar ca mărturie împotriva voastră, în zilele viitoare, ca să nu minţiţi inamica Domnului Dumnezeului vostru!»

Iosua a murit avtnd o sută zece ani. Şi a fost îngropat pe muntele Efraim. în reşedinţa lui din Timnat-Serah. In mormîntul lui au fost îngropate cuţitele de piatră cu care s-a făcut tăierea împrejur a israeliţilor după trecerea graniţei Canaanului.

ISRAELUL SE STABILEŞTE ÎN CA-NAAN. După moartea lui Moise şi a lui Iosua lipsind un bărbat pe măsura acestora, triburile israelite s-au împrăştiat prin Canaan ocupînd în mod paşnic sau cu armele moşiile care le-au fost repartizate. Intre ei era o neînţelegere totală. Invidiile, tribale, certurile pentru graniţe şi ambiţiile locale au. sfărîmat legăturile de unitate, au slăbit sudura naţională, atît de necesară pentru menţinerea terenurilor cucerite. Triburile certate, bizuindu-se mai mult pe forţele proprii, nu au reuşit să ducă pină la capăt opera de cucerire.

Popoarele Canaanului, a căror rezistenţă nu a fost complet înfrîntă, aşteptau numai o ocazie pentru a recuceri terenurile pierdute. Heveii. ca-naanenii, amorriţii şi iebuseii şi-au menţinut în întregime capacitatea pentru recucerirea independenţei. Oraşele-for-tăreţe necucerite de către Iosua Ierusalim, Gaza, Ascalon, Eglon şi multe altele răspîndite pe stînci şi. cîmpii, reprezentau un pericol permanent pentru invadatori.

Intre timp,. triburile israelite, plictisite de pribegia îndelungată şi de luptă, doreau să guste cît mai repede din fructele victoriei. Intraseră doar în posesiunea unor păşuni mănoase, a unor cîmpii cultivabile, a unor grădini cu măslini şi vii. Se împlineau, în sfirşit, .visurile lor despre o viaţă liniştită şi îmbelşugată de crescători de vite şi agricultori. Cum să se mai gîndească la război dacă abia li s-a împlinit pro

misiunea lui Iahve? Cu popoarele ca-naanene ce îi înconjurau într-un fel. se putea ajunge la înţelegere:, să se stabilească relaţii paşnice obţinîndu-se aslfcl posibilitatea de a se gospodări pe teritoriile cucerite. Şi, într-adevăr, aşa se întîmplă: israeliţii erau ca nişte insuliţe în marea populaţiei canaancnc. Urmările acestei slăbiciuni nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Urmaşii lui Moise şi Iosua erau oameni simpli şi severi, canaanenii în schimb, îi depăşeau printr-o civilizaţie şi o cultură bogată. Ei îşi construiseră oraşe mari şi, ca o încoronare a răului, vorbeau o limbă foarte apropiată de cea ebraică. Pe urmaşii lui Iacov îi aştepta, soarta seculară a invadatorilor barbari: înghiţirea de către popoarele mai dezvoltate pe care le supuseră. Un fenomen cu adevărat epidemic au devenit căsătoriile mixte; israeliţii nu mai considerau ca un lucru amoral să se căsătorească cu femei ale popoarelor străine, iar israelitele se măritau cu plăcere cu canaanenii. Au fost şi alte urmări, mai periculoase, ale acestei coexistenţe. Israeliţii, într-adevăr, au venerat în continuare pe Iahve ca pe un zeu al lor. Cu toate acestea, el era un zeu sever şi neîndurător, zeu pentru evenimente mari, care venea în ajutorul poporului său ales numai în momente cruciale. Pe deasupra, mai locuia şi departe, în sanctuarul de la Silo. De trei ori pe an se îndreptau într-acolo pelerinaje de credincioşi pentru ca, prin intermediul preoţilor, să-i aducă jertfe şi să-1 venereze prin rugăciuni, imnuri cîntate şi dansuri rituale.

Dar, zi de zi. israeliţii se loveau la fiecare pas cu zeii locali, mai apropiaţi prin slăbiciunile şi atributele lor umane. Baal, Astart şi alţi zei erau din timpuri îndepărtate supraveghetorii Canaanului. Despre acest lucru aminteau stllpii de piatră ridicaţi pe înălţimi, dumbrăvile şi copacii sfinţi, statuetele din bronz şi teracotă, altarele sub cerul liber — unde fumegau jertfele şi plantele aromate — miturile, cîntecele şi

189

povestirile. Toamna, cînd zeul fertilităţii Baal era îngropat în pămînt de zeul morţii Mot, canaanenii ţineau doliu organizînd procesiuni grave, în plîn-sete şi vaiete. O dată cu venirea primfi-verii. imediat ce zeul iubit învia, o porneau în pas de dans vesel pe străzile oraşelor şi uliţele satelor. Acesta era ritmul de viaţă în Canaan. viaţă plină de ritualuri exorbitante şi de un colorit bogat. Israeliţii au învăţat agricultura de la canaaneni. Au aflat de la ei că Baal şi Astart şi alţi zei locali guvernează natura şi anotimpurile anului, că ei trebuie rugaţi pentru ploaie şi recolte bogate şi. pentru izgonirea invaziei de lăcuste, a grindinei sau a secetei.

Zeul tribal al israeliţilor care locuia la Silo era prea inaccesibil, prea întunecat şi superior pentru a putea ti încărcat cu asemenea probleme lumeşti.

Iahvc, însă. se aprinse de mînie şi hotărî să-i pedepsească pe aceşti renegaţi în aşa fel încît, pe rînd, fiecare trib israelit să cadă sub jugul canaanc-nilor Atunci păcătoşii, sub apăsarea duşmanilor, se căiau in desperare şi cereau indurare. lahvc era sever, d;ir în acelaşi timp milos. îi înzestra. în aceste cazuri cu căpetenii deosebite, care ocupau înalta funcţie de judecător şi îi eliberau de sub asuprire pe compatrioţii lor. Dar. fiii incorigibili ai Iui Israel, de îndată ce începea din nou să Ie meargă bine, de regulă, cădeau in cursele ademenitoare ale zeilor falşi. Triburile israelite ale Canaanului de Sud au fost înfrînte de către regele Aramului* Cuşan-Rişeatairq şi opt ani gemură în robie. Fură eliberaţi după lupte grele de către Otniel din seminţia lui Iuda, care. apoi. timp de patruzeci de ani. a exercitat funcţia de judecător

* Regatul Aram se afla in Siria. Totuşi unii iţi exprimă îndoiala ca regele Cusan-Riseataim ar fi putut si vini asa de departe pînâ In Canaa-nul de sud. Probabil că redactorii Bibliei au făcut o greşeală scriind RM (Aram) In loc de DM (Edom). Regatul Edomului se afla Ia graniţa de est a Canaanului de sud

înconjurai de pace şi fericire. O soartă mai rea s-a abătut asupra

Veniamiţilor. Regele Moabului. Eglon. în alianţă cu ammoniţii şi amaleciţii a ocupat întregul lor teritoriu şi, timp de optsprezece ani, a scos de Ia ei un tribut apăsător. Atunci, Ehud, un bărbat curajos din seminţia lui Veniamin, .1 hotărît să pună capăt împilării. Ehud era stîngaci. Atîrnîndu-şi sabia sub mantie t>e şoldul drept, se duse la icgele Eglon sub pretextul că îi duce daruri. Serviciul palatului îl controla să vadă dacă nu are cumva o armă ascunsă, nu.îi pipăi însă şoldul.drept unde. de obicei, nu se purta sabia sau stiletul. Despotul obez se lăfăia pe tron înconjurat de curteni şi odalisce. La israelitul nou sosit se uită cu dispreţ fără să bănuiască că este înarmai. Ehud, căzu la pămînt în faţa Iui şi. prezentîndu-i darurile. îl rugă să i se acorde o întrevedere între patru ochi, ca şi cum ar fi avut să-i comunice o •jtire foarte importantă. «Cuvînt de laină am a-ţi spune, o, rege!». îi spuse. «Eu, o, rege, am către tine un cuvînt al lui Dumnezeu», a adăugat. Regele se uită la el bănuitor, cu ochii săi saşii şi, pentru un moment, rămase pe gin-duri. Imediat. însă, ajunse la convingerea că are în faţa sa pe unul dintre nenumăraţii săi spioni care se învîrteau printre veniamiţi. îi concedie cu o înclinare a capului pe curteni şi îşi aplecă cu curiozitate urechea. Ehud. se apropie şi mai mult. făcîndu-se că vrea să-i spună ceva în taină. Imediat îşi scoase sabia şi îl spintecă într-o clipită încît despotul nici nu apucă măcar să mai scoată un ţipăt. Iar, cînd trupul gras, scăldat în sînge, se prăbuşi pe podeaua de piatră. Ehud închise repede uşa cu zăvorul pe dinăuntru şi se strecură prin ieşirea din spate. Slugile aşteptară cu răbdare în anticameră, crezînd că regele vorbeşte în şoaptă cu misteriosul oaspete. Cînd. însă, aşa-zisa discuţie se prelungi neliniştitor de mult, cei mai îndrăzneţi începură să asculte pe la uşă. pînă ce.

190

înspăimîntaţi de liniştea de moarte, dădură alarma. După spargerea uşii. începu urmărirea asasinului îndrăzneţ, dar de acuma era prea tîrziu.

Ehud reuşi să se întoarcă la compatrioţii săi şi, stînd pe muntele Efraim. dădu semnalul de răscoală. Folosin-du-se de învălmăşeala produsă de moartea regelui efraimiţii pătrunseră în Moab şi căzură ca o furtună asupra împilatorilor lor. In lupte sîngeroase îi zdrobiră, omorînd zece mii de războinici moabiţi. Ehud, drept recompensă pentru fapta sa vitejească, a fosl ales de către poporul său judecător si. din acel moment, a guvernat optzeci de ani în ţara lui Efraim.

DEBORA, IOANA D'ARC A ISRAELULUI. Grea a fost soarta acelor fii ai lui Israel care se aşezaseră la sud de cîmpia Esdrelon. Regele Haţorului Ia-bin şi comandantul său Sisera ocupară pc înălţimi un lanţ de fortăreţe, care stăpîneau văile şi drumurile. Poziţiile lor cheie le foloseau pentru a tăia coloniştilor israelieni comunicaţiile, pentru a-i înfometa şi la urmă a-i, subjuga.

Triburile lui Efraim. Veniamin. Za-bulon, Isahar, Neftali şi jumătate din seminţia lui Mânase trebuiau să facă claca înjositoare şi să plătească haraciul. Aşa se scurseră douăzeci de ani de robie şi asuprire. Lipsite de arme şi de credinţă în forţele proprii îşi luaseră nădejdea că va veni cîndva şi pentru ei ziua libertăţii. Pe vremea aceea, se bucura de mare renume Debora, prorocită, poetesă şi slugă credincioasă a. lui Iahve. Ea se aşeza, de obicei, sub un palmier pe drumul ce ducea de la Rama la Betel. Acolo primea ea soliile din tot Israelul, dădea sfaturi înţelepte, prezicea viitorul şi rezolva disensiunile dintre triburi, neamuri şi persoane particulare. Se credea, pretutindeni, că prin gura prorociţei vorbeşte însuşi Iahve, de aceea, sfaturile şi îndemnurile ci erau primite ca nişte oracole. Nu mai exista în Canaan al doilea om

care să fj avut o asemenea autoritate, într-o bună zi, Debora. cuprinsă de înflăcărare patriotică, a hotărît să ridice poporul la luptă pentru libertate. Simţea că este chemată pentru asta. că glasul ci inspirat de spiritul divin va readuce bărbăţia în inimile cuprinse de spaimă ale fraţilor săi şi îi. va convinge să se ridice pentru libertate. -

In Kadeş, pe teritoriul seminţiei lui Naftali. locuia Barac. bărbat cunoscut pentru curajul şi experienţa sa in ciocnirile armate cu canaanenii. Debora l-a ales drept conducător şi îl chemă la ea. Dar Barac nu credea în victorie, nu credea că poporul israelit, sfişial de îndoieli şi spaimă, va reuşi să înfrîn-gă pe duşman. Numai dacă îi va conduce cineva care va trezi în ei vitejia şi încrederea în grija lui Iahve! Singură Debora, prorocită venerată, ar putea să facă aceasta. Sub conducerea ei. lupta cu opresorii ar căpăta un caracter rcligos, ar deveni un război sfînt. Barac. chibzuind totul, îi spuse cu hotărîre: — «De mergi tu cu mine, mă voi duce; iar de nu mergi cu mine eu nu mă voi duce». Debora se supără pentru condiţia pus':, dar pină la urmă fu de acord şi acceptă. Lipsa de credinţa manifestată nu a putut să treacă nepedepsită. Comandantul Sisera, căpetenia canaa-neană, va muri nu de lovitură bărbătească, ci de mina slabă a femeii.

La chemarea prorociţei nu au răspuns toate seminţiile. Cu toate acestea,. se strînseră zece mii de luptători, slab înarmaţi, dar gata Ia orice. Prezenţa «Mamei Israelului», cum era denumită Debora, a produs un entuziasm de nedescris. Armata israeljtâ se aşeză pe coasta muntelui Tabor. în valea Esdrelon apăru, între timp, oastea canaaneană. condusă de Sisera. Ea era precedată de nouă sute de care de luptă, acoperite cu tablă, care păreau cu atît mai periculoase, cu cît aveau pe mărgini coase ascuţite care în atac puteau tăia. ca pe nişte grîne, pedestri-mea duşmană. Israeliţii avură însă noroc. Ploile îndelungate făcură ca

191

nul Chişon ce curgea prin cîmpie să se reverse din maluri şi să transforme cîmpul de luptă in mocirlă. Barac şi-a condus unităţile sale spre atac. Cînd ajunse in cîmpie, porniră asupra lui carele canaanenilor. Se împotmoliră însă. In pămîntul noroios, iar caii se răsturnară în noroi, provocind în rîn-durile proprii o învălmăşeală de ne-descris. lsareliţii. folosindu-se de acest moment, se aruncară cu furie şi bravură asupra duşmanului şi .în curind îi dădură o lovitură zdrobitoare. Pe cîmpul de luptă, iar apoi în timpul fugii, căzură aproape toţi războinicii canaa-rieni; marea armată a regelui Iabin a încetat să mai existe. Sisera sări din car şi reuşi să se strecoare de pe cîmpul de luptă pînă la ICadeş. unde vroia să se ascundă la Heber, căpetenia clanului prieten al cheniţilor. Nu îl găsi insă acasă. Soţia lui Heber, Iaela, îl pofti în cort şi îl acoperi cu mantaua cînd. obosit de luptă, vru să aţipească un pic. Abia adormi că femeia îi puse pe tîmplă un ţăruş ascuţit şi cu o lovitură de ciocan ti străpunse ţeasta. După puţin timp veni în fugă Barac dur constată că a sosit prea tîrziu. Se îndeplini prorocirea Deborei: nu ci. ci femeia Iaela 1-a omorit pe Sisera. De sabie muri, de asemenea, principalul asupritor al israeliţilor, regele Haţoru-1 ui. Iabin. După victorie, Debora a lacut cunoscut, într-un cîntec inspirat, triumful lui Israel asupra canaanenilor. Nu a uitat, de asemenea, despre fapta eroică a Iadei. A descris cum cadavrul ui Sisera s-a transformat în pulbere la picioarele femeii, iar mama lui intre timp aştepta cu nelinişte întoarcerea fiului:

Pe fereastră printre gratii priveşte. Se uită mama lui Sisera şi striga: «De ce nu mai vin oare carele lui ? Oare ce zăbovesc ele aşa de mult?» Cea mai pricepută din femeile ei zice. Şi singură răspunde la întrebarea sa: «Se vede că au găsit şi împart pradă: O fată sau două de cap de om.

Haine pestriţe pradă pentru Sisera. Pradă de haine pestriţe cu aur cusute; Două. trei şaluri vărgate, cusute

cu aur. Pentru grumajii viteazului».

Din acel timp triburile israelite au trăit in pace o perioadă de patruzeci de ani. I-a judecat în tot acest timp prorocită Debora, înconjurată de recunoştinţa poporului.

CUM UN AGRICULTOR MODEST A. DEVENIT ELIBERATORUL ISRAELULUI. Cucerindu-şi libertatea, fiii lui Israel au uitat repede de bineta-ccrile lui Iahve şi începură din nou sii practice cultul zeilor canaaneni. Pentru aceasta îi lovi o nouă pedeapsă. Madia-niţii, amaleciţii şi alte triburi nomade din Răsărit au trecut Iordanul şi, ca nişte lăcuste, au căzut peste cîmpiile agricultorilor israeliţi. Apăreau regulat in fiecare an, cînd se începea culesul recoltei. Cămilele lor, creaturi ciudate, care pentru prima dată apărură in Canaan, păşteau prin lunci şi cirapii. călcînd în picioare lanurile de griu. zarzavaturile şi viile. Jefuitorii pustiului luau tot ce le cădea în mină: hrana, vite şi asini de cărăuşie. Agricultorii neînarmaţi- fugeau în munţi, se ascundeau în peşteri şi vizuini. Pămîntul. pustiit in fiecare an, căzu pînă la urmă în paragină, iar ţara fu cuprinsă de plaga foametei şi de epidemii. Abia , după şapte ani de suferinţe şi nenorociri continue se îndură Iahve de poporul său. La Ofra, orăşel ce se afla pe teritoriul aparţinînd ramurii de peste Iordan a seminţiei lui Mânase, trăia un agricultor israelit pe nume Ioaş. El îşi construi un altar închinat lui Baal, deşi nu fu un adept a lui prea înflăcărat Fiul său Ghedeon, de asemenea, nu era prea convins de puterea lui Baal. Amărît de nenorocirile lui Israel însă. a pierdut şi el încrederea in Iahve.

Intr-o zi oarecare, s-a. întîmplat ai Ghedeon, în mare grabă, să macine

192

boabe, să le încarce şi să ajungă pe munte înaintea venirii madianiţilor. Atunci, i s-a arătat îngerul cu vestea că Iahve îi porunceşte să elibereze poporul. — «Doamne, mă rog ţie—a răspuns Ghe-deon—cu ce să salvez Israelul? Casa mea este cea. mai sărmană în semenţia lui Mânase, iar eu cel mai mic în casa tatălui meu». îngerul 1-a asigurat că madianiţii vor ti înfrînţi. UI a cerut însă un semn oarecare din partea lut Iahve. A pus sub un stejar să se ardă un ied fript şi azimă dospită, îngerul i-a poruncit să ducă ofrandă pe munte şi printr-o atingere cu bastonul a făcut ca pîinea şi carnea să ardă in flăcări. La vederea minunii, Ghedeon a crezut în sfirşit în predestinarea sa. Noaptea, cînd locuitorii Ofrei dormeau duşi. a ales din rindul. slujitorilor zece oameni de încredere şi în taină se duse la.moşia tatălui său. Cu ajutorul a doi boi a dărîmat altarul lui Baal şi a smuls copacii sfinţi care îl înconjurau. Apoi, a construit un altar pentru Iahve şi i-a adus în jertfă un taur.

Dimineaţa, locuitorii Ofrei, văzînd altarul lui Baal dărîmat, şi puternic indignaţi pentru profanare, au cerut cu glas de tunet ca loaş să pedepsească cu moartea pe Ghedeon. Dar, loaş ne-fiind tare de cap, le vorbi cu înţelepciune: — «Vreţi oare să treceţi de partea lui Baal? Vreţi voi oare să-1 apăraţi?... Dacă el e Dumnezeu, să se apere singur pe sine, căci i va stricat jertfelnicul». Aceasta a convins pe locuitorii Ofrei şi i-a făcut să se reîntoarcă pe la casele lor. De aici înainte, adepţilor zeului străin Ji se adăuga porecla glumeaţă «Ierubaal» ceea ce însemna «Baal să se salveze singur». Cînd, o dată cu trecerea timpului, se dovedi că zeul canaanean nu avea de gînd să se. răzbune pentru ofensă, Ghedeon a obţinut în Israel o mare autoritate. La apelul lui. se ridicară imediat bărbaţii înarmaţi din clanul familiei sale: Abiezer cil şi seminţiile lui Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftalt. La izvoarele Haradului s-au adunat treizeci şi două de mii de răz

boinici israeliţi. Ghedeon a ştiut cum să lupte cu hoardele neregulate ale tilharilor pustiului. A hotărît să-i atace prin surprindere cu grupe mici de oşteni, gata să întreprindă orice faptă. Oastea, numeroasă, greoaie, adunată la voia intîmplării, ar fi putut însă sâ-i zădărnicească planurile. De aceea, pe toţi cei ce' i-a remarcat că n-au chef de luptă le-a' permis să se retragă din rîndurilc luptătorilor şi să se întoarcă acasă. în acest fel, a scăpat de douăzeci şi două de mii de israeliţi. rămînind pe cîmpul de luntă numai zece mii de barban viteji. Cu toate acestea însă oastea isracliana i se părea. în continuare, destul de numeroasă. Cum să aleagă acum, dintre aceşti oşteni viteji, pe cei mai bravi? Acţiunea de a înfăptui ultima alegere a lăsat-o Ghedeon lui Iahve însuşi. Cînd. spre seară, soldaţii au mers la rîu să-şi stingă setea, comandantul îi observa atent de pe un deal apropiat. în majoritatea lor, soldaţii puneau armele pe mal şi îngenunchind luau apă cu ambele mîini din rîu. Numai puţini dintre ei s-au aşezat pe burtă, şi fără să lase arma din mînă au început să soarbă apa din rîu, plescăind ca nişte cîini. Aceştia erau oştenii trecuţi prin focurile bătăliilor, întotdeauna atenţi şi veghind la atacurile prin surprindere ale duşmanului. A numărat dintre aceştia numai trei sute. Cu ei a hotărît Ghedeon să atace duşmanul, trimiţîndu-i pe ceilalţi in spatele frontului. Nomazii stăteau în tabără în valea Ezdrelonului. După ce pustiiră şapte ani aceste meleaguri fără a fi pedepsiţi, considerau că de acum nu mai au de ce să fie prudenţi. Straja era aşezată la intîmplare. iar in tabără domnea o dezordine totală. Printre corturi se învîrteau bărbaţi, femei şi copii, cămile şi măgari, iar animalele răpite îşi făceau de cap. Cînd s-a lăsat înserarea, Ghedeon a dus trupa sa aleasă pe muntele Gilboa, de tinde vedeau valea întreagă ca din palmă. Pe nici unul dintre oştenii săi nu t-a lăsat fără corn de. berbec şi făclie

193

aprinsă, ascunsă sub un vas de lut. împărţind u-i în trei grupe, le porunci să se strecoare din trei părţi spre tabără. La miezul nopţii, imediat după ce tîlharii se culcară, dădu semnalul du atac. Israeliţii, sparseră oalele ce ascundeau torţele aprinse, sunară din ţoale puterile din cornuri. dlnd strigăte fioroase de luptă. Un vacarm înfiorător smulse pe nomazi din somnul cel adînc. Convinşi că îi înconjurase o marc armată a duşmanului se aruncară în învălmăşeală şi apoi fugiră peste iordan. l'c drum. in timpul urmărim, li se alăturară şi războinicii altor triburi israelite. astfel încît, tîlharii fură supuşi unui cumplit măcel. Ghedeon trecu Iordanul, infrinse complet pe invadatori, le pustii tara şi le omorî patru regi din pustiu. In timpul urmăririi însâ. se petrecu o faptă plină de laşitate si lipsită de solidaritate tribală. Oraşele de peste Iordan.. Sucot şi Penuel. te-mîndu-se de răzbunarea beduinilor, au refuzat să le dea alimente războinicilor israeliţi flâmînzi. Ghedeon hotărî să-i pedepsească exemplar. Porunci ca Iuţi bătrînii oraşului să fie biciuiţi ca ni;u-noţi de nnd cu crengi din spun si mărăcini iar apoi îi dădu pe seama sâbfci călăului. Nu iertă, de asemenea, nici restul populaţiei. Ii omori pînă la unul. iar oraşele le distruse pînă în temelii, pentru ca ruinele lor să le fie pentru totdeauna învăţătură de minlc uituror israeliţilor care ar li încercai să făptuiască o trădare asemănătoare. I'rada dobînditâ de la duşmani a fost uriaşă, pentru că triburile din Răsărit, şi în special madianiţii. se ocupau nu numai de jaf. Ei erau şi negustori iscusiţi ocupîndu-se cu schimbul de mărfuri dintre ţările Asiei şi Egipt. Purtînd haine preţioase şi împodobin-du-se cu o mulţime de bijuterii de aur le plăcea foarte mult să se fălească cu bunăstarea lor. Chiar şi cămilele erau împodobite cu lanţuri de aur la git iar harnaşamentul era bătut cu ţinte de aur. Triburile israelite oferiră eliberatorului lor coroana regala.

104

Aceasta s-a întîmplat pentru prima dală in istoria Israelului. Ghedeon şi-a rial seuma că printre compatrioţi se află ' mulţi adversari ai monarhiei şi de aceea a refuzat demnitatea oferită, A rugai numai ca din prăzile de război să i se dea lui toţi cerceii de aur. In faţa cortului s-a întins o manta şi războinicii veniră pe rînd şi aruncară podoabele- , cucerite. Se adună, în acest fel, o mic şapte sute de sicii de aur (cea. 27 kg). Cu tot refuzul formal al coroanei. \ Ghedeon a fost în realitate un monarh ereditar. Drept capitală, şi-a ales oraşul natal Ofra. de unde dădea ordine triburilor pe care le eliberase din robie. De-abia se instaura însă pacea şi bunăstarea că îl şi renegă pe Iahve, iar din aurul obţinut porunci să se toarne imaginea lui Baal. Sanctuarul de la Ofra a devenit centrul religios al statului său. După modelul despoţilor răsâ-riteni îşi ţinea un harem cu şaptezeci de ţiitoare cu care avu şaptezeci de fii. A domnit patruzeci de ani. iar | după moartea lui puterea au preluat-o fiii săi. cxercitînd o guvernare colectivă, in rîndul lor nu l-au acceptat însă pe | -Xbimclec, deoarece nu se născuse în harem, fiind fiul unei femei care locuia in Sichem. Abimelec fugi la mama sa si îşi convinse neamurile din partea ci să îl ajute să cucerească puterea la care avea drept după tată. (

— «Cum e mai bine pentru voi — ii convinse — să domnească peste voi loţi cei şaptezeci de fii ai lui Ierubal sau să domnească numai unul? Şi aminliţi-vă că eu sînt osul vostru şi carnea voastră».

Rudele îi dădură din tezaurul tem- f. plului lui Baal Berit şaptezeci de sicii I de argint pentru a recruta mercenari. j In fruntea lor Abimelec a pornit-o f

spre Ofra, a obţinut victoria şi şi-a J omorît fraţii de sînge, cu excepţia lui ' Iotam care a reuşit să fugă. Intorcîn-du-se la Ofra el călătorea prin ţară incitind populaţia împotriva uzurpatorului. Abimelec se dovedi a fi un , despot sîngeros şi, cu timpul, guver-

narea lui a devenit insuportabilă. La Sichem, masele populare s-au ridicai cu arma împotriva atotputernicilor din oraş care l-au ajutat pe Abimelec la acapararea puterii. în fruntea răsculaţilor se afla Gaal fiul lui Ebed. Răzvrătiţii au ocupat oraşul şi au organizat adevărate orgii în templul lui Baal. Au jefuit, de asemenea, cîmpiile şi viile din împrejurimi, iar în munţi au organizat capcane pentru rege şi oamenii lui. Zebul. căpetenia cetăţii Sichem. supus regelui, a trimis in secret un sol la Abimelec. rugîndu-1 să-i trimită trupe de ajutor. Regele a împrăştiat, pe răsculaţi, trecînd prin foc şi sabie toată populaţia şi transformînd oraşul în cenuşă. O mie de răsculaţi s-au ascuns într-un turn înalt. Deoarece uzurpatorul nu îl putea cuceri, a poruncii sâ i se dea foc. Abimelec o porni apoi spre oraşul Teveţ. care, ue asemenea, se răzvrătise. Locuitorii se adăpostiră tot într-un turn înalt unde se apărară pînă la unul. La un moment dat, cînd regele s-a apropiat de poartă, una din femei 1-a lovit cu o piatră in cap. Grav rănit. îşi chemă armaşul şi înainte de a-şi da sufletul îi spuse: — «Scoate-ţi sabia şi mă ucide ca sn nu se zică despre mine: a fost ucis de o femeie». Astfel, după trei ani de guvernare furtunoasă, şi-a încheiat viaţa Abimelec, fiul lui Ghcdeon. Sîngele celor şaizeci şi opt de fii ai lui Ghcdeon a fost răzbunat.

IEFTAE — NEFERICITUL EROU AL GALAADULUI. In împrejurimile muntoase ale Transiordanieî între rîule-ţcle Arnon şi larmuc se intinuca ţinutul Galaad. Locuitorii israeliţi, care l-au ocupat cu arma încă din timpurile lui losua. trăiau mai ales din creşterea oilor şi caprelor. Intr-o bună zi, muri aici un israelit lăsînd în urma sa soţia şi copi'ii Cind băieţii s-au făcut mari au izgonit de acasă pe fratele lor de sînge leftae, deoarece el era fiul unei ţiitoare şi nu al mamei lor. îl amenin

ţară chiar cu moartea pentru ca. pe viitor, să nu mai aibă nici un fel de pretenţii la împărţirea moştenirii lăsate de tatăl lor. leftae fugi de acasă la timp si îsi eâsi adăpost în ţinutul Tob. aproape de izvoarele Iordanului. Se opri acolo la o bandă da beduini care se ocupa cu jaful şi luarea de haraci forţat de la populaţia din împrejurimi. După un timp oarecare, a devenit căpetenia tiharilor şi a sporit spaima prin îndrăzneala expediţiilor sale de jaf. In acest timp, în Galaad, au sosit timpuri grele pentru israeliţi. Triburile ammoniţilor. cindva izgonite, începură din nou să ridice capul şi să-şi recucerească locurile pierdute. Atacau nu numai Galaadul dar treceau chiar şi peste Iordan şi jefuiau moşiile lui Iuda. Vomatnin si Efraim, Optsprezece ani a trebuit Galaadul sâ sutere prigoana şi inlrîngcrile iar, cind răbdare;) lor a ajuns la culme, şi-au adus aminte de leftae. Numai el. şef de bandiţi, gata pentru orice, putea să se opună invadatorilor şi să-şi elibereze compatrioţii de sub jugul împilării.

Locuitorii din Galaad au trimis la ci o solie prin care îi cereau ajutor. leftae. însă. nu uitase de vechile nedreptăţi şi i-a respins cu raînie: — «Oare nu m-aţi urit voi şi m-aţi alungat din casa tatălui meu? La ce aţi venit la mine acum cînd sînteti la necaz?» Solii i-au mărturisit cu spaimă că vor accepta toate condiţiile lui numai să se grăbească să le vină în ajutor. Atunci, leftae, a cerut să îl aleagă ca conducător pe viaţă şi judecător al tribului. Condiţia a fost acceptată.

Imediat se îndreptă el spre oraşul natal Miţpa unde, a trecut la formarea unităţilor de răsculaţi. I-a chemat, de asemenea, pe efraimiţi să participe la lupta dar n-a primit de la ei nici un răspuns. Văzînd aceasta, nu s-a simţit în putere să ridice armele şi a hotăril să tărăgăneze cu ammoniţii pentru ;i ciştiga timp. A trimis la ei o solie prin care le cere să înceteze sâ mai asuprească pe israeliţi. însă, regele lor i-a

195

răspuns la aceasta: — «Israel cîncl venea din Egipt a luat pămîntul meu de la Arnon pînă la laboc şi Iordan, întoarcc-mi-l dar cu pace şi mă voi retrage». Nu era altă ieşire, trebuia să se decidă la lupta armată. Ieftae ii rugă pe Iahve să-l ajute şi jură solemn câ-i va aduce drept jertfii un om din casa sa care ii. va ieşi primul în intim-pinare. Războiul se termină cu o înfrîngere totală a ammoniţilor. cu distrugerea a douăzeci de oraşe iar păşunile şi viile au devenit prada ga-laadenilor.

Ieftae se întoarse în triumfla Miţpa. Cînd se apropie de casa lui, prima persoană care ii ieşi în întîmpinarc fu unica şi mult adorata lui fiică. Bucuroasă de reîntoarcerea tatălui, îi. fugi în întîmpinare. în pas de dans, bătîn-du-şi ritmul la tamburină. Văzînd-o. Ieftae căzu într-o desperare, soră cu moartea. Sfişiindu-şi hainele de pe el se acuză printre plînsete şi vaiete: -Ah, fiica mea! Tu n>ai răpus şi eşti

dintre cei ce-mi tulbură biruinţa. Eu mi-am deschis gura pentru tine înaintea Domnului şi nu mă voi putea lepăda!» Fetiţa ştia că jurămîntul d:ii lui Iahve este irevocabil. A cerut nu mai, printre lacrimi, ca tatăl ci sâ-i permită, ca împreună cu prietenele ei. să se ducă două luni în munţi unde va putea să-şi plîngă soarta. Şi aşa *• intîmplă.

După reîntoarcerea ei, Ieftae îndeplini ceea ce jurase: fata întovărăşită de lamentaţiile sfişietoare ale întregului popor îşi dădu viaţa lui Iahve. De atunci încoace, în Galaad există un obicei ciudat: fecioarele israelite în fiecare an organizează în munţi procesiuni de doliu timp de patru zile. plîn-i!ind soarta tristă a fetei lui Ieftae. In ceea ce ii priveşte pe efraimiţi nu li s-a iertat niciodată ruşinoasa pasivitate. La fiecare pas. li se arăta disoreţ şi desconsi'dcrare. Mîudiîi,. urmaşii lui Efraim susţineau în apărarea lor, că Ieftae nu i-a înştiinţat de Ipc despre războiul ce trebuia să aibă ioc cu

ammoniţii. înfuriaţi, că nimeni nu vroia să dea crezare spuselor lor. hotăriră să se judece cu armele cu Ieftae şi galaadenii. Intr-o bună zi. trecură Iordanul şi pătrunseră în Galaad. Sufc-riră însă o înfrîngere serioasă şi se întoarseră acasă risipiţi. Ieftae a fost însă mult mai prevăzător decît ei. A împînzit din timp toate vadurile Iordanului pentru a nu lăsa să treacă pe efraimiţi înfrînţi. Ei ajunseră la rin. unul cîte. unul, sptinînd că <ânt lin aiior tribun israelite. Dar. galaadenii ştiau că cfraimiţii erau sîsîiţi şi nu puteau să pronunţe consoana «ş». La cererea !or. fiecare dintre fugari trebuia să pronunţe cuvîntul «şibbolet» (spic), dar. cînd spunea «şibbolet» pierea de sabie sau suliţă. în războiul fratricid, căzură patruzeci şi două de mii de efraimiţi. După viclorie. Ieftae galaad-eanul a mai trăit încă şase ani, exerci-tînd funcţia de judecător. Erou! mori fu îngropat cu onorurile mari ce i se cuveneau în oraşul său natal din Galaad.

SAMSON. Filistenii veniră dinspre mare şi ocupară cîmpia de pe litoral din partea de sud a Canaanului. Cinei regi de ai lor au domnit în oraşele Aşdod. Ecron, Ascaion, Gaza şi Gal După un anumit timp. simţindu-se înghesuiţi începură să se inflitreze în interior pe teritoriile lui Iuda şi Dan. Ei erau nişte oameni duri. războinici căliţi în lupte, înarmaţi cu arme de fier prea puţin răspîndite încă in Ca-naan. în curînd dobîndiră superioritatea asupra vecinilor; Israelul a trebuit să suporte jugul lor patruzeci de ani.

în orăşelul Ţora trăia pe atunci un om din seminţia lui Dan. pe nume Monoe, care avea o soţie stearpă. Soţului necăjit i se arătă intr-o zi îngerul şi îşi prezise că i se va naşte fiul dorit. Vestea cea mare era condiţionată însă de un lucru, şi anume: viitorul moştenitor va fi naztreu, adică va trebui să se abţină în virtutea legămîntului de la băutul vinului şi tăierea părului. Băia-

1 %

iul, căruia i-au dat numele de Samson. creştea, pur şi simplu, văzînd cu ochii, ptnă ce a ajuns cel mai frumos între frumoşi. Conform nromisiunii părinţilor a tăcut legamîntul de nazireu. aesi nu se remarca printr-o prea niare pietate. Se abţinea totuşi de la băutul vinului şi nu îşi tăia părul. Natura a înzestrat pe acest băietan ciufulit cu muşchi nu glumă şi nu a fost zgîrcilfi cu el nici In isteţime. Lui Samson. niciodată sătul de aplauzele celor din jur, îi plăcea să se laude cu forţa sa. In plus se ţinea de diferite ştrengării şi nu-i lipseau niciodată cele mai noi glume. Din păcate, erau în majoritate glume grosolane şi vulgate, în iîmp ce el nu mai putea de bucurie vîctimetot-glumclor lui desmăţate nu Ic siiridea cîtuşi de puţin să facă haz. Vai si amar insă dacă se simţea jignit in amorul lui propriu, atunci sîngelc i se urca la cap şi devenea foarte periculos pentru cei din jur. spint impulsiv, smintit şi nestăplnit avea încă o slăbiciune: er.i nemaipomenit de iubâreţ. Cind se în-' amora de vreo femeiuşcă zburdalnică, mergea după fusta ci ca un berbec blînd la înjunghiat.

CUM A VRUT SAMSON SĂ SE ÎNSOARE. Lui Samson îi plăcea să hoinărească prin ţară şi într-o zi o luă spre oraşul Timnu. Acolo, se îndrăgosti pînă peste urechi de o filisteană bine făcută şi, desigur, a vrut să se însoare cu ea. Se întoarse acasă plin de înflăcărare şi ii rugă pe părinţi să meargă in petit la fata iubită. Bătrinii isracliţi ÎŞI smulseră paiul din cap de supâiui. după ce.că feciorul şi aşa Ic dădea destulă bătaie de cap, acum. colac pesie pupăză, avea chef să se însoare eu o străină, fata unui filistean nctaiai împrejur. Răsfăţatul lor copil nu vru de loc să cedeze repetînd într-una scurt si concis: — «la-mi-o pe aceea pentru că a plăcut ochilor mei!» Părinţii ca părinţii — au oftat din greu — şi. pinâ iu urmă, au cedat dorinţelor fiului. Samson s-u logodit şi de acum înainte

foarte des mergea în vizită la socrii săi. într-o bună zi, pe cind mergea vesel pe o cărare printre vii. ii tăie drumul urlînd un leu tînăr. Puternicul îl ciopârţi în bucăţi şi, ca şi cum nu

s-ar fi întîmplat nimic, merse mai departe pînă la Timna, fără să povestească nimănui de această întimplare. Cînd se întoarse acasă zări. spre marea lui uimire, că în trupul leului omorît îşi făcuse cuib un roi de.albine ce strinstse deja o cantitate bunicică de miere. Fagurii de miere Samson îi duse părinţilor fără să le spună unde i-a găsit. Veni, în sfîrşit, şi ziua mult dorită a căsătoriei. După obiceiul filistean serbările nunţii durau şapte zile. în timpul unuia din ospeţe. Samson se distra, împreună cu treizeci de filisteni, cu dezlegarea ghicitorilor. La un moment dat, făcu cu ei prinsoare pe treizeci de cearşafuri şi treizeci de schimburi de haine că nu vor putea dezlega ghicitoarea lui. Cum se făcu prinsoarea, le spuse:

•<Din cel ce minîncâ a ieşit mineare $1 din cel tare a ieşit dulceaţă».

l-'ilistinelor ii se schimbă dintr-o dala înfăţişarea feţii. Timp de trei zile îşi suciră mintea in toate chipurile cu ghicitoarea asta ciudată şi nu putură cu nici un chip să dezlege ce avea în gind Samson. In culmea desperării se duseră la soţia lui şi ii declarară pe faţă: — «Ademeneşte-1 pe bărbatul tău >3 dezlege ghicitoarea; altfel te vom •irJi- cu ft>c pe tine şi casa tatălui tău: ne-aţi chemat oare ca să ne jefuiţi ?>• Ce avea de făcut ntfcricha femeie? Speriată de această ameninţare şi lipsita de scrupule, vrînd nevrind a trebuii să joace comedia, pentru a salva bunurile părinţilor. Se duse imediat la soţ şi vărsînd lacrimi i se plînse cu amărăciune: — «Tu mă urăşti şi nu mă iubeşti: ai dat o ghicitoare fiilor poporului meu iar mie nu mi-o dezlegi». Samson o certă şi încercă să scape, prin diferite mijloace şi stratageme să schimbe prin

107

alume discuţia pe alte făgaşe. Dai i'cnicia plînse şapte zile. îşi folosi loate farmecele şi se gudură intr-alit. pînă ce soţul se înmuie şi ii destăinui secretul. A doua zi filistenii apărură la masa de ospăţ cu un zimbet triumfal şi declarară că în ghicitoare este vorba de un leu omorît şi de fagurii de miere din gîtlejul lui. Samson tşi dădu imediat scama că a fost tras pe sfoară. Infrîn-gîndu-şi furia. Ie răspunse cu o linişte forţată: — «De nu aţi fi arul cu junica mea. ghicitoarea mea n-o mai ehiceaţi voi». Cel mai greu era că trebuia să se gîndească la achitarea mizei pierdute a prinsorii. Treizeci de cearşafuri şi treizeci de schimburi de haine — nu e o glumă. Pe părinţi nu-i dădea averea afară din casă. aşa că nu putea să le ceară ajutorul. Gîndindu-se cum să scape de pîrleală ajunse, pînă la urmă, la o idee pe cît de simplă pe atît de eficace. In zorii zilei se duse pînă la \scalon si omorî inei/eci de (îlistcm luind tiecâruia c'ftc un ecarşat şi un rînd de haine. Plătindu-şi, în acest fel. datoria comesenilor perverşi, nici nu se uită măcar la soţia infidelă şi se întoarse la părinţi. După o bucata de timp însă, îi trecu mînia şi începu să-i fie dor de soţioara lui. Se gîndea cu tandreţe că nu jl înşelase din rcavoinţă ci o făcuse obligată şi din ataşament faţă de părinţi. De ce să o pedepseşti pentru slăbiciune şi trădare nevinovată?

Luînd cu sine un ied pentru ospăţul de împăcare, se grăbi imediat spre Tim-na. Acolo, îl aştepta însă o decepţie şi mai mare. Fără să-şi poată stăpini răbdarea se duse direct spre camera soţiei, dar aici, ce grozăvie. îi tăie i/alea socrul şi îi spuse că şi-a căsătorit lata cu altul. în convingerea că Samson a pârăsit-o pentru totdeauna. Dădu dovadă, însă. de bunăvoinţă oferindu-i mina fetei celei mai mici. mai încintâ-toare decît prima. Ştirea îl îndurera profund pe puternicul Samson. Nici nu vroi măcar să audă de cea mai tînără şi mai frumoasă fată. A înţeles numai că stă ca un caraghios în Dracul

soţiei dorite şi că a fost rănit cu cruzime. IU, cel mai puternic dintre puternici, admirat de către toţi străinii şi compatrioţii lui! Cum să se mai arate în ochii lumii ? O asemenea ruşine trebuia ştearsă cu orice preţ. Trebuia să se răzbune prin violenţă şi vicleşug pentru aceste nenorociri şi înjosiri.'

Rumegînd aceste gînduri, se întunecă şi spuse cu un glas rău prevestitor: —- «De acum eu voi fi îndreptăţit faţă de filisteni, dacă mă voi apuca să le fac rău». Astfel. începu războiul personal al puternicului cu filistenii. Samson nu îndrăznea să se arate acasă şi se învirtea ca un lup în jurul Timnei pentru a se răzbuna pe oraşul ce nu-1 suferea. Pînă la urmă. îi veni o idee nemaipomenită. Vînă cu laţul trei sute de vulpi, le legă cu o funie, apoi le atîrnă de cozi torţe aprinse şi le goni înspre oraş. Animalele inspăimintate fugeau ca nebune, dind foc pe drum la lanuri, vii şi grădinile de măslini. Toată averea agricultorilor filisteni s-a iransformat în scrum şi cenuşă. Locuitorii Timnei. orbiţi de furie, au omorît pe fosta soţie şi pe socrul incendiatorului. Samson. cum află despre aceasta, că şi jură să se răzbune şi mai crunt. Mult timp ii hărţui pe filisteni cu atacuri neaşteptate. Le apărea în cale ca din pămînt, omora pe călători şi împărştia o asemenea spaimă, că nimeni nu mai avea curajul să scoată nasul în afara zidurilor. In urma acestei situaţii pline de nesiguranţă se răspîndi sărăcia şi foametea, iar viaţa oraşului era pur şi simplu paralizată de teamă şi groază. Datorită-unui bătăuş, un oraş mîndru se afla într-o situaţie de parcă ar fi fost asediat de o întreagă oaste. Filistenii hotărîră să pună capăt acestor excese. Trupele lor au. pătruns pe pămînt ui lui Iuda, şi. sub ameninţarea pustirii ţării, au cerut să le fie predat vinovatul. Iudeii fricoşi, cu o serviabi-litate exagerată, au trimis trei mii de războinici la muntele Etam unde puterii icul îşi făcuse cuib într-una din peşteri. Căpetenia începu negocierile cu el şi

198

ii apostrofă cu mînic: — «Nu ştii tu oare că filistenii

domnesc peste noi? De ce nc-ai făcut ni una ca asta?»

— «Cum s-au purtat ci cu mine aşa ni-am purtat eu cu ei» — le răspunse

. morocănos Samson şi imediat adăugă: «Juraţi-vâ mie că nu mă veţi ucide!»

Primind promisiunea că filistenii nu , îl vor omori, se predă de bună voie şi

ii lăsă să ii lege cu funii. Filistenii ii . întîmpinară pe prizonier cu zeflemele şi batjocoriri. Samson suportă pasiv toate înjosirile, pînă cînd cei mai îndrăzneţi au încercat să-I atingă cu pumnii. Atunci, se încruntă cu mînie şi încordîndu-şi muşchii, rupse funiile ca pe nişte aţe, apucă o falcă de măgar, care se afla la indemînă. şi se aruncă cu furie asupra opresorilor. Se învîrtea şi lovea ca un apucat, cînd la dreapta cînd la stînga. iar de cineva se nimerea sâ-i cadă în mînă rămînea lat la pâmînt cu capul sfărîmat.

Filistenii fură cuprinşi de groază şi. în mijlocul unui urlet înfiorător, au fugit ca apucaţi. Crudul Samson sticloşi de această învălmăşeală pentru ii omori cit mai mulţi duşmani şi. într-adevăr, reuşi să omoare o im«

de filisteni. El fu nemaipomenit ilr mîndru de sine; introcindu-sc la bîrio gul său din munţi cinta vesel în ritmul paşilor:

••Cu o falcă de măgar o ceată, doifi cete stinsei

Cu o falcă de măgar o mic de oameni ucisei»

iţi bîrlogul său însă, nu mai râmase p'rca mult timp, deoarece compatrioţii lui, recunoscători, îl aleseră judecător. Oc acum încolo, timp de douăzeci do ani, îşi exercită puterea asupra lor si Iii totodată spaimă pentru lilistcni caic. după lecţia primită, nu mai avură curajul să cîrtească împotriva lui.

.AVENTURILE LUI SAMSON LA GAZA. Samson era alit de sigur de el încît mergea singur prin oraşele filistene.

Cînd păşea pe străzi, uilindu-sc la mărfurile expuse spre vînzare fără măcar să onoreze cu o privire mulţimea din oraş, aceasta de teamă, se dădea in lături din calea Iui. !n timpul preumblărilor sale se mai ducea cîte o dată şi Ia Gaza, oraş populat şi bogat de pe urma comerţului. Intr-o bună zi, întîlni aici o femeie cu moravuri uşoare, dar deosebit de frumoasă; ii plăcu atît de mult. încît hotărî să se ducă să-i facă o vizită. Vestea, că Samson are de gînd să înopteze în Gaza. se răspîndi ca fulgerul printre filisteni. îşi frecau raiinile de bucurie pentru că. în sfirşit, îl aveau la strim-loare. Cum se lăsă seara închiseră poarta oraşului şi puseră lingă ca sirăji care în zori trebuiau să-I ia prin surprindere şi să-1 omoare. Insă, Samson, presimţi capcana şi încă la miezul nopţii o şterse pe furiş din casa ţiitoarci. Străjile, care nu se aşteptau să plece aşa de repede, 'dormeau pe rupte. Somnul lor adine a fost continuat eu somnul de veci, iar poarta grea a oraşului a scos-o din ţîţini şi a dus-o pe umeri pe virful muntelui Hebron Această faptă a lui dovedeşte nu numai o forţă uriaşă, dar şi o rară ingeniozitate, care i-a mărit şi mai mult slava Atunci îi făcu şi mai mult de rîs pe filisteni în ochii popoarelor din împrejurimi.

SAMSON ŞI DALILA. Iubăreţul Samson căzu din nou in lanţul altei filistene pe nume Dalila, care locuia în valeu Sorec. Dar perversa femeie nu-i merita dragostea. Veniră la ea fruntaşii filistenilor şi îi spuseră: — «Amăgcşte-1 şi jllă în ce stă puterea Iui cea mare şi cum l-am putea prinde, ca să-1 legăm şi să-1 supunem; şi-|i vom da pentru asta o mie şi o sută de sicii de argint». Femeii corupt? îi sclipiră ochii numai cînd auzi de o asemenea bogăţie. Aşteptă numai momentul cel mai prielnic şi cu cea mai nevinovată mină, îl întrebă pe iubit despre secretul forţei lui celei mari. Samson devenise însă

109

VAN DYCK — Samson şi Dalila

mai prudent în raporturile sale cu iubitele şi nu se lăsa atîl de uşor ti as de limbă. Hotărî deci, să glumească un pic pe seama curiozităţii ei şi-i mărturisi, ca şi cum i-ar fi spus cea mai mare taină, că şi-ar pierde imediat forţa, dacă l-ar lega cu şapte vine crude.

Trădătoarea veghe plină de încordare pînă ce Samson adormi, pentru a-şi realiza planul, ti legă cu şapte vine, se furişă din casă in linişte şi îi aduse pe filisteni. Intorcîndu-se in cameră, strigă cu un glas inspăimîntat şi prefăcut: «Samsoane, filistenii vin asupra ta! Puternicul se ridică ca opărit din aşternut, sfărimâ in bucăţele vinele care îl împiedicau şi cu un hohot de rîs dispreţuitor îi însoţi pe complotiştii ce fugeau ca potîrnichile. Dalila îl asigură că şi ea a dormit şi că cel mai bun indiciu al nevinovăţiei ei este faptul- că l-a prevenit din timp. Samson se făcu că o crede, dar cînd indiscreta femeie insistă din nou să-i trădeze secretul forţei sale, hotărî să se distreze şi mai mult pe seama ei, să se joace cu ea ca şoarecele cu pisica. Prefăcîndu-se, rînd pe rind, că cedează rugăminţilor şi jurămintelor ei de dragoste. îi încredinţa un mod oarecare, inventat pe moment, prin care i s-ar fi putut lua lui forţa şi adormea cil se poate de liniştii în braţele ei, O dată îi spuse, de exemplu, că trebuie să fie legat cu funii noi care n-au fost niciodată folosite, altă dată, din nou, cînd se dovedi că reţeta anterioară nu a fost eficace, îi dădu o altă metodă, mai ciudată, după care şapte şuviţe din pârul Iui trebuiau împletite şi prinse de sulul de la războiul de ţesut, iar apoi că această ramă trebuia bătută cu cuie de podea. După fiecare încercare de acest fel, Dalila suferea ţnfrîngerea ruşinoasă, iar filistenii trebuiau să se salve/E prin fueă. urmăriţi de rîsnl batjocoritor al lui Samson. Acesta nu ci a însă, un joc sigur, pe un timp mai îndelungat. Femeia, şmecheră, reuşi deia să cunoască slăbiciunile amantu

lui, îi refuza, capricios, favorurile, 'ii amăra viaţa cu imtiumările si văicărelile, pînă ce reuşi să-1 aducă pitiă acolo incit, pentru sfinta linişte, ii destăinui adevărul: «Briciul nu s-a atins de capul meu. căci eu sînt nazireu al lui Dumnezeu din pînteccle maicii mele: de m-ar tunde cineva, atunci s-ar depărta de la mine puterea mea şi aş fi ca ceilalţi oameni».

Dalila a înştiinţat imediat pe compatrioţii săi să vină cît mai repede cu premiul promis în bani. Apoi. legănă pe genunchii ei pe Samson pînă ce adormi, iar apoi porunci bărbierului să-i tundă părul. Trezindu-1. îl respinse cu dispreţ şi îl izgoni din cast. In acelaşi moment veniră şi filistenii. Samson se aruncă asupra lor neştiind că i s-a tăiat părul şi că Iahve i-a luat forţa pentru încălcarea jurămînlului de na-?ireian. După o rezistenţă slabă şi de scurtă durată fu biruit. Filistenii ii legară cu lanţuri. îi scoaseră ochii şi in triumf. îl duseră la Gaza. Captivul orb şi lipsit de forţă fu lăsat mai înlii de rîsul şi dispreţul lumii, apoi fu băgat într-o temniţă întunecoasă, unde, legai de un drug. trebuia să rîşnească boabe.

MOARTEA EROICĂ A LUI SAMSON. Filistenii au hotârit să comemoreze victoria asupra celui mai mare duşman cu ofrandele cuvenite şi prin-ir-un mare ospăţ în templul zeului Dagon. Acesta era un edificiu înalt. sprijinit de stîlpi puternici. Curtea era spaţioasă înconjurată cu coloane avîncl portaluri la parter şi logii la etaj. inăuntru templului era o aglomeraţie >i o gălăgie asurzitoare făcută de comesenii veseli. Filistenii îndrăgostiţi, in general, .de serbări şi libaţii, nu numai că au băut vin. dar au dat de zor şi cu berea. Cînd serbarea era în toi. iar gălăgia se înteţea din ce în ce mai mult şi slugile nu mai pridideau cu treaba ca să poată face faţă la umplutul cupelor, comesenii înfierbîntaţi auccrui ca Samson însuşi sâ-i distreze, cînlin-

201

ciu-lc. L-au adus. deci, din temniţa şi i-au pus în miini o harfă cu şaplc strune. Uriaşul orb. zdrobit de munca obositoare a rîşnitului. s-a aş^at in templu, mi departe de două coloane, şi umil. eintă din strune o melodie pe care i-o inginase cîndva mama lui.

Beţivanii însă. nu-l ascultau. îl aduseseră numai ca sa se bucure de căderea lui şi pentru a se mîndri, şterginu in acest mod toate clipele de frică şi necazurile îndurate din cauza Iui. Sunetele îneîntâtoarc ale cintecului ebraic se pierdeau în zgomotele beţivanilor, în injurii şi în insultele la adresa uriaşului captiv. Palid, ca un cadavru, cu orbitele goale. Samson indura în linişte injuriile. Părea a fi un om fără ajutor şi zdrobit sufleteşte. Nimeni nu •\1nuia ceea ce se petrecea în el. Nimeni n-a observat, de asemenea, că i-au crescut vechile plete, izvorul uriaşei sale puteri. Mişcîndu-şi buzele. îi şop-U'a lui Iahvc. implorindu-l:

-IXiamr* Dumnmvulr, .idu-ti a minte de mine. şi întâreste-mâ încă udată, dă Dumnezeule ca priutr-o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!» După aceea a spus băiatului care 1-a adus din temniţă:

— «Du-mă ca să pipăi stilpii pe care c 'întemeiată casa şi să mă reazem de ei». Băiatul i-a îndeplinit dorinţa. A-lunci Samson a luat în braţe doi stilpi şi cu un glas puternica strigat: — «Mori, suflet al meu. cu filistenii!» In templul Dagon s-a făcut dintr-o dată linişte:1

oamenii s-au ridicat în picioare şi cu teamă se uitară spre uriaş. în aceeaşi clipă. Samson s-a încordat şi. cu toată forţa, a izbii în stîlpi. Templul s-a dâri-niat într-un zgomot asurzitor. îngro-pînd sub moloz uriaşul şi trei mii de filisteni care erau acolo. Iudeii au cumpărat corpul eroului care a vrui mai bine să moară, decît sâ-şi petreacă viaţa în robie şi înjosire. L-au îngropat in mormîntul tatălui său Manoc şi. de atunci. îşi amintesc cu mîndric întimplărilc vieţii lui.

202

CUM AU FURAT URMAŞII LUI DAN STATUIA LUI IAHVE. O văduvă oarecare, de pe muntele Efraim. strînsese o mie şi o sută de sicii de argint. Dar o mare întristare a cuprins-o cind a găsit caseta goală. Cineva îi furase lot ceea ce economisise atîta amar de vreme. Cuprinsă de mîhnire blestemă hoţul necunoscut rugîndu-l pe Iahvc să-1 pedepsească cu moartea. Atunci, a apărut fiul său Mica şi rccunoscînd cu teamă despre furtul comis i-a dat înapoi banii. In grabă, mama şi-a retras blestemul şi I-a iertat pe cel vinovat. Din economii, două sute de siclii i-a dat lui ca răsplată, pentru teama arătată, ca să se toarne din ei o statuie lui Iahvc.

Mica. împotriva poruncii lui losua. şi-a făcut în propria casă un sanctuar al lui Iahve şi a pus pe unul din fiii săi să-i fie preot. Insă. nu beneficie, aşa după cum se aştepta. Ac un cîştig prea mare de pe urma acestuia. Oamenii din împrejurimi nu-l luau în serios pe preotul care nu se trăgea din seminţia loviţilor. Intr-o bună zi, a venit la Mica un levit-călălor rugîndu-l să-1 găzduiască. El era din Bctlcemul lui Iuda şi rătăcea prin lume. câutînd de lucru. Imediai. Mica i-a oferit locul de preot in sanctuarul său. iar drept răsplată i-a propus zece sicii de argint pe an. hainele şi hrana trebuitoare.

Pe vremea aceea. în sudul Canaanu-lui, urmaşii lui Dan întîmpinau mari greutăţi, li aveau ca vecini pe filisteni care le atacau pămînturilc. devenind din zi în zi mai ameninţători. Seminţia lui Dan a hotărit. pînă la urmă. să se mute in altă parte a Canaanului. De aceea au trimis în nord cinci bărbaţi cu porunca de a căuta o altă moşie. Solii s-au oprit din drum la Mica. au privit cu îneîntare la sanctuar şi au discutat apoi cu preotul. Geea ce nu aliat le-a plăcui tare mult. Să ai o casă religioasă proprie şi s:1 fii independent în acelaşi timp de 'îndepărtatul Silo — ce comoditate şi avantaj în acelaşi timp!

N-au trădat însă gindunle lor şi au plecat în continuare la drum. S-au oprit abia la Laiş, localitate aşezai A la fruntariile de nord ale Canaanului l'ămînturile erau acolo foarte fertile, i.u- populaţia destul de paşnică, tn Lurind. s-au îndreptat să cucerească Laişul şase Sute de urmaşi ai lui Dan. împreună cu familiile şi averea lor. Emigranţii s-au oprit pe muntele Efraim şi, la lăsarea^ nopţii, s-au furişat in .sanctuarul lui Mica pentru a fura statuia de argint a lui lahve împreună cu cfodul şi tcrafimul. Levitul, care i-a prins asupra faptului, a înţeles înlr-o clipită că la ei poate duce o viaţă mai bună şi, luîndu-şi In grabă sarsanaua. I-a părăsit pe Mica. Cînd stăpinul statuii a observat dimineaţa furtul, a adunat slugile şi a fugit în grabă după jefuitori. Zărind u-i în depărtare, lc-a strigat să se oprească. A înţeles, însă că aceştia erau în stare de orice şi ca era mai bine să le fugi din drum. De aceea, cu demnitate, s-a întors acasă. Seminţia lui Dan a cucerit cu uşurinţă şi a trecui prin foc Laişul. omorind locuitorii şi construind pe ruine capitala lor Dan. Sanctuarul, cu statuia de argint a lui lahve, înălţat aici. a dobîndit faimă în întregul Canaan. cu toate că exista ilegal şi era condamnat de către preoţii din Silo. Se simţea, deci. lipsa unui conducător de scama lui losua, capabil să refacă unitatea Israelului, acum fărîmiţat.

NELEGIUIREA VENIAMIŢILOK La poalele muntelui Efraim. locuia un levit căsătorit cu o femeie din Betleemul Iudei. Soţii nu trăiau în înţelegere deplină. Pînă la urmă, certurile au mers pînă acolo că. femeia a părăsit casa bărbatului, mcrgînd la tatăl ci în Betleem. După patru luni. levitului i se făcu dor de soţia sa şi hotărî să se împace cu ea. Atunci el încarcă pe doi asini hrană pentru animale, piinc şi vin. pornind Ia drum întovărăşit de o slugă a lui. Socrul îl primi cu braţele deschise si îl găzdui cîteva zile în casa

sa cu onorurile cuvenite, lmbunindu-se pînă la urmă şi femeia, soţii împăcaţi s-au grăbit să se întoarcă la casa lor, aşezată Ia poalele muntelui Efraim. Inserarea i-a apucat însă la poarta Ierusalimului şi sluga i-a sfătuit să înnopteze în oraş. Locuiau însă acolo iebuseii şi de aceea levitul a răspuns: — «Nu, să nu intrăm in cetatea unor oameni de alt neam. care nu sînl din fiii lui Israel, ci să mergem pînă in Ghibea». Gliihea era im oraş mare aşc/al pe pâniiuturile veniamiţilor. Nc-avind unde înoplu călătorii se culcară pe stradă. în oraş era multă învălmăşeală, iar localnicii treceau indiferenţi pe lingă călătorii încărcaţi, fără a simţi nevoia să le dea bineţe. Pe stradă trecea şi un bâtrîn. care se înapoia acasă de Ia munca cîmpului. Obosii de ani şi de truda din ziua aceea, s-a oprit totuşi ca să le ofere călătorilor un loc de dormit. Acesta era un venia-mit. urmaş din seminţia lui Efraim. care locuia în Ghibcea cultivînd pămîn-tul. Conducînd oaspeţii la casa sa. bătrînul a aruncat snopul de paie şi a chemai pe călători să cineze. Atunci casa a fost înconjurată de o adunătură de cea mai joasă speţă care, lovind cu pumnii în uşă. au poruncit sâ-i predea pe străini: — «Scoate pe omul care a intrat în casa ta — au strigat aceştia ameninţători — ca să-l cunoaştem». Bătrînul a ieşit în faţa casei şi i-a rugat pc nemernicii înfierbintaţi cu un glas umilit: — «Nu, fraţii, mei. să nu faceţi rău omului, de vreme ce a intrat în casa mea. să nu faceţi această ticăloşie. lată. eu am o fiică fecioară şi el are o ţiitoare; vi le voi scoate, ca să le cunoaşteţi pc ele şi să faceţi cu ele ce vă place: iar cu omul acesta să nu faceţi această nebunie!» Atacatorii au luat. pînă la urmă. soţia levitului şi au ţinut-o toată noaptea. Dimineaţa, femeia, pîngărită. implcticindu-se. abia a tunse la casa moşneagului, sfîrşindu-şi zilele în prag. Levitul a urcat-o pc spinarea asinului şi in grabă a părăsit oraşul. Acasă, a tăiat trupul ncvcMii

203

chinuite în douăsprezece bucăţi si l-;i 'împărţit tuturor seminţiilor israelilc ca o mărturie a crimei mîrşave sâvîrşitc de locuitorii Ghibeei.

Israeliţii s-au adunat la Miţpa să cerceteze plîngerea. Solia trimisă In Ghibeea a cerut să fie grabnic predaţi criminalii, dar mîndrii veniamiţi au respins cererea. Atunci, li s-a declarai război. Oastea israelită unită a încercuit zidurile Ghibeei unde erau concentrate trupele seminţiei răzvrătite. Războiul a fost lung şi tare sîngeros. Două expediţii care aveau drept scop pedepsirea răzvrătiţilor au suferit o înfrîngere uluitoare, lăsînd pe cîmpul de bătaie mii de morţi. Abia în a treia luptă, datorita unei curse ingenioase, s-a repurtat victoria finală.

Războinicii israeliţi, îndîrjiţt de pierderile suferite şi rezistenţa opusă, au săvîrşil în oraşele veniamite masacre groaznice. N-au iertai pe nimeni: bărbaţi, femei sau copii. Teritoriul pe care ii locuiau aceştia l-au trecut prin foc şi sabie, omorînd tot ceea ce era viu şi lăsînd oraşul în flăcări. Ultimul dela şament, numărind şase sute de veniamiţi neînfricaţi, s-a ascuns pe vîrful stincii Rimon, unde s-au apărat cu vitejie patru luni, dobîndind pînă la urmă iertarea.

înainte de a începe războiul, israeliţii au jurat că niciodată nu-şi vor tâsatori fiicele cu aceşti criminali. A-emn, după omorîrea în masă a femeilor şi copiilor veniamiţi. jurămîntul a devenit condamnarea sigură la moarte a uneia din cele douăsprezece seminţii a lui lacov, căci celor şase sute de veniamiţi scăpaţi li s-a luat posibilitatea de a se căsători şi de a înfiinţa o familie. Bă-trinii seminţiilor israelite s-au adunat la Silo şi-au plîns sub Arca Lcgâmîn-tului: — «Doamne. Dumnezeul lui Israel pentru ce oare s-a petrecut a-ceasta în Israel, că iată acum lipseşte din Israel o seminţie». Pînă la urmă. •<-a găsit o ieşire din această situaţie. Oraşul transiordanian. labeş din Ga-l.iad,. a refuzat să participe la război.

:()4

Trebuia deci. în mod exemplar, să fie pedepsii pentru nesupunere. Venin miţilor li s-a dat libertatea să-i cuce rcască. să omoare populaţia şi să i.i fecioarele drept soţii. Şi aşa s-a în-limplat. Pînă la urmă însă. numai patru sute de fecioare au fost răpite, rămînînd în continuare două sute de veniamiţi fără neveste. S-a găsit şi pentru asta o soluţie: aceştia au fost sfătuiţi să se ascundă în viile de la poarta oraşului Ştlo unde se celebra o sărbătoare religioasă. După un vechi obicei fecioarele ieşeau în şir. in pas de dans, să aducă cinstire lui Iahve. In clipele cînd acestea erau cufundate în dans şi cintece, veniamiţii au ieşii din ascunzători şi pe cele mai frumoase le-au răpit. S-au întors apoi pe meleagurile lor şi au început o viaţă nouă. inălţînd din moloz şi ruine oraşele şi satele dărimate. Aşa a scăpat de la pieire seminţia lui Veniamin.

CREDINCIOASA RUT CU INIMA DE PORUMBIŢĂ. In vremea domniei ludecătorilor, ţara Canaanului a fost năpădită de secetă. Unul din locuitorii Uctleemului, pe nume Elimelcc, hotă-rînd să caute pîinc.în Transiordania. a emigrat in Moab, luînd cu sine pe soţia sa Noemina şi pe cei doi feciori ::i săi Mahlon şi Chilion, împreună cu întreaga lor avere. Feciorii s-au căsătorit acolo cu moabitele Orfa şi Rut. Soarta însă. n-a fost prielnică emigranţilor: bărbaţii au murit destul de repede lăsînd fără posibilităţi de trai trei femei văduve.

Noeinina a început să tinjească atunci >hi|iâ Bctlccmul în care se născuse ;'. petrecuse cei mai frumoşi ani ai tinereţii. De la cei care veneau de pe acele meleaguri află că acolo lucrurile se schimbaseră, oamenii dueînd-o din ce în ce mai bine ceea ce o determină să se şi înapoieze. La întoarcere .au însoţit-o ambele nurori. Pe drum, bătrina Noemina a început să aibă mustrări de conştiinţă că a luat tinerele văduve

ilucîndu-le la un trai nesigur şi într-o iară străină. Atunci, Ie-a îndemnat să se înapoieze în Moab, unde puteau să se recăsătorească. Femeile, mişcate.. au început să plîngă şi să sărute pe buna lor soacră. Dar numai Orfa a hotărî) să se înapoieze în Moab, Rut însă cu lacrimi in ochi a răspuns:

— «Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul numai moartea mă va despărţi de tine!»

Noemina şi Rut au venit la Betleem în timpul secerişului cînd, pe cîmpiile de la marginea oraşului, se coseau grînele. Erau sărmane şi n-aveau nici o îmbucătură. Nora se folosi de privilegiul străvechi, acordat călătorilor şi oamenilor sărmani, care le permitea să adune spicele rămase în urma sece-rătorilor pe mirişte. Din zori pînă la asfinţit, pas cu pas, mergea aplecată după ei, ca să nu scape nici un spic. Doar seara, se înapoia la soacra sa şi pregătea cina modestă din orzul adunat.

Intr-o dimineaţă oarecare, cînd aduna preocupată spice a venit de la Betleem proprietarul cîmpului. El se numea Booz. fostă rudă a soţului mort al Noeminei. Văztnd fata a întrebat pe oamenii săi:

— «Cine-i această femeie tînără ?» — «Această femeie tînără este moabi-teanca aceea care a venit cu Noemina din şesul moabiţilor» — au răspuns secerătorii. Booz s-a dovedit a fi un om milos. Mişcat de hărnicia străinei, nu numai că a lăsat-o să adune spice ba mai mult, a rugat-o ca în fiecare zi să mănînee la prînz cu secerătorii. Pe ascuns, a dat chiar poruncă ca pe mirişte să'lase în mod intenţionat mai multe spice.

— - «Cu ce am dobindit eu milă inaintea ta — a întrebat Rut — de mă primeşti cu toate că sînt străină?»

Booz î-a răspuns astfel: — «Mie; mi s-au spus toate cele ce

ai făcut tu cu soacra ta, după moartea bărbatului său, că ţi-ai lăsal pe tatăl lău şi pe mama ta şi ţara ta de naştere «i ai venii la poporul pe care nu l-ai cunoscut nici ieri nici alaltăieri».

Rut, fericită de bunele cuvinte, s-a grăbit spre casă cu şase măsuri de boabe şi jumătate din mîncarea de la prînz primită pe care le-a înmînat soacrei.

Atunci Noemina i-a mărturisit că Booz este rudă apropiată a răposatului ei bărbat Elimelec.

— «Fiica mea, n-ar fi bine oare să-ţi cauţi un adăpost ca să-ţi fie bine?»

în Canaan era obiceiul ca orzul să se treiore noaptea, deoarece atunci vin-tul bătea mai tare şi se separa mai bine pleava de boabe. Noemina a aflat că Booz va treiera în noaptea viitoare, iar după terminatul treierişului doreşte să se culce în căpiţe. A născocit atunci un plan isteţ. A uns nora cu uleiuri mirositoare şi a îmbrăcat-o în rochie curată. A trimis-o după aceea pe cîmp. unde Booz dormea pe rogojină acoperit cu o mantie. Rut, urmînd sfatul soacrei, s-a apropiat în vîrful picioarelor, a dat la o parte poalele mantiei şi s-a aşezat încet la picioarele lui.

Booz s-a trezit la miezul nopţii şi s-a mirat mult văzînd femeia culcată lîngă el. — «Cine eşti tu?» — a strigat puţin speriat căci pe întuneric nu a recu-noscut-o. — «Eu sînt Rut, roaba ta. întinde-ţi aripa ta peste roaba ta căci imi eşti rudă». Booz a remarcat, dintr-o dată, ce dorea tînără nevastă. Legea veche îl obliga să ia de soţie văduva Iară copii, după ruda sa cea mai apropiată. N-avea.nici un motiv să renunţe la această obligaţie cunoseînd-o doar pe Rut ca pe o femeie cinstită şi harnică. Se întîmpla însă. să trăiască la Betleem cineva mult mai înrudit cu ea, care din această pricină ar fi avut intîietate. Se cuvenea, deci, mai întîi să-1 întrebe dacă doreşte să se folosească de acest drept. Dorind să lămurească această problemă, a luat zece bătrîni ca mar-

205

tori şi s-a aşezat la poarta oraşului Ruda, aceea, agricultor de meserie, pleca zilnic din oraş să lucreze pe parafatul lui. Booz 1-a oprit şi s.-a aşezai alături de el. Înconjuraţi fiind de cei zece martori. In mod solemn 1-a incu-noştinţat că s-a înapoiat Noemina şi că o parte din ţarina lui Elimelec aparţine ei, ca moştenire. Ea trebuie deci plătită şi de aceea trebuie pusă în vîn-zare, iar el. ca ruda cea mai apropiată, are dreptul să o cumpere printre primii. Rudei au început să-i strălucească Dchii. Ca fiecare agricultor era avid de pămînt aşa că a răspuns fără reţineri. — «O cumpăr» — «De cumperi ţarina de la Noemina atunci trebuie să o cumperi şi pe Rut moabiteana, femeia acelui mort şi trebuie să o iei de soţie ca să păstrezi numele celui mort în moştenirea lui». Atunci rudei i-a pierit pofta. Pămlntul fără îndoială l-ar fi luat. dar nu cu un aşa preţ. Avea de altfel o familie destul de numeroasă şi cum ar fi putut să se mai încarce cu o soţie în plus şi apoi cu alţi urmaşi. Şi-a încrucişat deci mîinile şi, cu durere, a declarat că renunţă la dreptul de a cumpăra primul. în favoarea lui Booz.

In Israel exista din timpuri străvechi

obiceiul sfint de a întări un astfel de act. Omul care renunţa la văduva după rude şi la moştenirea ci îşi des căiţa sandaua şi. in prezenţa martori lor, o înmîna urmaşului său. Fără acesi iîcst simbolic, actul renunţării nu era valabil. Booz deci. a chemat ruda ca să-i înmîneze sandaua şi arătînd-o martorilor a rostit aceste cuvinte:

— «Voi sînteţi martori astăzi, că eu am cumpărat de la Noemina toate ale lui Elimelec şi toate ale lui Chilion şi toate ale lui Mahlon». Iar martorii au răspuns într-un glas:

— «Sîntem martori! Să facă Domnul pe femeia care intră în casa ta, ca pe Rahila ca pe Lia, care amîndouă au ridicat casa lui Israel. Să cîştigi avere în Efrata şi numele tău să fie slăvit în Betleem».

Rostind această formulă în cadrul ceremonialului, Booz a devenit bărbatul lui Rut şi posesorul de drept al moştenirii după Elimelec. Soţii au luat în casa lor pe bâtrîna Noemina şi au trăit foarte, fericiţi. In scurt timp, au avut un băiat pe care l-au botezat Obed- îl aştepta o slavă veşnică ca pe străbunul rege David, care a fost cel mai mare erou al poporului israelit.

EPOCA ÎNFRUNTĂRILOR Şl A EROISMULUI

Oare, Cartea a Şasea a Vechiului Testament reprezintă, aşa cum s-a crezut veacuri de-a rîndul, jurnalul de însemnări al lui losua? Ar putea fi considerată oare un izvor istoric demn de luat în seamă? La ambele întrebări ştiinţa răspunde negativ.

Pe baza unor analize lingvistice ale textului, s-a stabilit cu certitudine că Biblia constituie un conglomerat de mărturii istorice, care provin din epoci şi medii israelite diferite. Mai mult, aceste izvoare au suferit, pe măsura trecerii timpului, diferite schimbări redacţionale. In general, predomină părerea că în Cartea lui losua avem de-a face cu două documente principale diferite: cu o relatare a în-frîngerii Canaanului. scrisă la începuturile veacului al IX-lea î.e.n. şi cu descrierea împărţirii ţării învinse, efectuată pe vremea lui Solomon. Intr-un cuvînt. această carte a apărut la cîteva sute de ani după moartea lui losua.

Am folosit în mod expres noţiunea «conglomerat» — căci redactorii Bibliei s-au folosit necritic de o seamă de documente tradiţionale fără măcar să încerce să Ie asambleze într-un tot logic. Din această cauză povestirile biblice abundă în repetări şi inconsecvenţe care dezorientează cititorul.

Avînd în vedere spaţiul limitat de care dispunem vom enumera doar pe acelea pe care le considerăm demne de a fi reţinute. Cititorul atent al Biblici, interesat să cunoască mai îndeaproape această problemă, poate să se convingă singur fără greutate de existenţa a numeroase inconsecvenţe. De altfel, aceasta ne izbeşte încă de la prima lectură a textului.

Aflăm, de exemplu, că după înfrîngerea coaliţiei Canaanului de Sud. israeliţii au dărîmat Ierusalimul şi i-au nimicit pe iebusei. Dar. în acelaşi timp, în capitolul următor redactorii, uitînd textul afirmă cu inima împăcată că Ierusalimul n-a fost cucerit şi că iebuşcii mai locuiau aici chiar în vremea lor. Confirmă aceasta. în ultimă instanţă, incidentul lovitului care a întîmpinat atîtca necazuri cu nevasta lui.

Acesta. înapoindu-se acasă a trecut spre seară pe lingă zidurile Ierusalimului. Atunci sluga i-a propus să înnopteze acolo dar levitul i-a răspuns următoarele: «Nu. să nu intrăm în cetatea unor oameni de alt neam. care nu sînt fiii lui Israel...» Trebuie amintit, cu acest prilej, că toată această povestire a apărut cu cîţiva ani sau cîţiva zeci de ani după moartea lui losua. aşa-zisul cuceritor al Ierusalimului

La fel stau lucrurile şi cu oraşul Sicnem. Spre sfîrşitul vieţii sale losua. adunîndu-i acolo pe israeliţi, le-ar fi amintit încă o dată să rămînă fideli legămîntului cu Iahvc.

Astăzi. însă, cunoaştem că oraşul Sichem mult timp după moartea lui losua a rămas în mîinilecanaaneilor. Unii biblişti au încercat să iasă din această încurcătură, cxprimîndu-şi părerea că amintita adunare n-a avut loc chiar în oraş, ci la periferia

207

sa. unde s-ar ft stabilit israeliţii. Această ipoteză nu-i însă convingătoare. Compilatorii textelor biblice, sub influenta povestirilor populare, au amplasat în trecui o stare de fapt care exista în timpul vieţii lor. Sichemul fiind pe vremea aceea un oraş israelit. uşor a putut să apară presupunerea că aşa ar fi fost şi pe timpul lui losua.

De aici, fără îndoială, nu mai e decît un pas pînâ la legenda că, într-adevăr, acolo ar fi avut loc istorica adunare. Sichemul era. după cum ştim. oraşul lui Avraam înconjurat cu veneraţie de către ebrei. Amplasînd în el locul ultimei acţiuni a Iui losua, actul solemn al confirmării alianţei de la Sinai, făcînd oarecum legătura cu cele mai vechi tradiţii ebraice din epoca patriarhilor, au ridicat, în acelaşi timp, importanţa religioasă şi simbolică deosebită a acestuia. O seamă de inconsecvenţe şocante întîlnim, în special, în acea parte a Bibliei. în care sînt amintite cuceririle israeliţilor în Canaan. Regele Ierusalimului Adoni-Ţedcc a fost omorit din porunca Iui losua. iar mai tîrziu — după cum o consemnează Biblia — moare a doua oară pentru cauza seminţiei lui Iuda. In primul caz poartă ce-i drept numele de Adoni-Ţedec (losua, c. 10. v. 1), iar a doua oară Adoni-Bezec, dar fără îndoială avem dc-a face cu una şi aceeaşi persoană.

în primul capitol al Cârtii Judecătorilor seminţia lui Iuda cucereşte oraşele Gaza. Ascalon şi Ecron, iar în versetul următor cu toate că oraşele enumerate erau aşezate în cîmpia de pe malul mării, redactorii Bibliei transmit că Iuda «a luat muntele, dar pe locuitorii din vale nu i-a putut alunga, pentru că aveau care de fier». Filistenii deci nu numai că atunci nu au fost înfrînţi, dar. cu timpul, au reuşit să-i şi subjuge pe israeliţi.

încurcaţi de aceste contradicţii, ne întrebăm acum care dintre aceste oraşe au fost cucerite de losua, care de către ajutoarele şi urmaşii săi şi pe care din oraşele canaanene le-au stâpînit realmente israeliţii.

Dacă în afară de aceste incertitudini ne mai amintim că Ierihonul şi Ai, in clipa invaziei israelite. zăceau de mult în ruine şi că persoana lui losua e mult prea problematică — ajungem la concluzia că cea de a Şasea Carte a Bibliei nu este demnă de a fi luată în seamă ca izvor istoric.

Intenţiile compilatorilor biblici nu au nimic comun cu cerinţele contemporane. Pe ei nu ii interesa adevărul istoric în sensul de astăzi a cuvîntului, şi nu-i preocupa cronologia faptelor. Erau conduşi numai de o singură idee călăuzitoare: să ilustreze pe baza unor exemple cum înfrîngerea Canaanului a însemnat îndeplinirea promisiunii lui Iahve, şi ca atare a fost un eveniment cu caracter religios. In vederea atingerii acestui ţel, ei s-au folosit cum au dorit de documentele istorice: ne unele le-au trecut sub tăcere, pe altele le-au transformat. Ca rezultat al acestora Canea a Şasea a Bibliei a devenit o culegere de povestiri cu tendinţe etico-religioasc. Aceste povestiri propovăduiesc că israeliţii datoresc totul lui Iahve care a vegheat asupra desfăşurării campaniei de cucerire şi. la nevoie, i-a sprijinit pe israeliţi înfăptuind minuni. Comandantul invaziei. losua, numai de aceea a repurtat vic-

208

torii, pentru că a fost un fidel credincios al iahvismului. La sfirşitul vieţii sale a întărit legămîntul de pe Sinai şi a murit înconjurat de aureola unui sfint, ca un apostol înţelept al poporului, ca un continuator hotărît al moştenirii lăsate de Moise.

Plecînd de la o asemenea interpretare, redactorii textelor biblice au trebuit să prezinte, prin forţa împrejurărilor, înfrîngerea Canaanului drept o acţiune care a avut loc în realitate. In versiunea lor canaanenii au fost exterminaţi sau definitiv subjugaţi. Aceasta însemna victorie totală a poporului ales, care nu permitea nici un compronîîsTnici o milă faţă de cei înfrînţi. Iahve, care avea calităţile unui zeu aspru şi neînduplecat, porunceşte adepţilor săi să nu cruţe nici măcar femeile,

copiii şi animalele. în conformitate cu jurămîntul militar heremu, cuprins în Deuteronom, în oraşele cucerite nu se lăsa piatră pe piatră. Chiar şi prăzile preţioase militare erau date flăcărilor iar cel care a îndrăznit să încalce dreptul sfint al kere-mului, cum a făcut-o de exemplu Ahan. însuşind u-şi o parte din cuceriri, a plătit aceasta prin ardere pe rug.

Trebuie amintit, cu acest prilej, că ar fi o greşeală daca am aprecia aceste evenimente în spiritul actualelor norme morale. Aceasta a fost o epoca turbară, iar obiceiul de război, acceptat atunci, permitea să se omoare prizonierii şi populaţia fortăreţelor cucerite, să se schingiuiască sau să se omoare renii, folosindu-se de înşelăciune şi trădare. Acesta era un mod obişnuit de desfăşurare a războaielor in timpurile străvechi. Din acest punct de vedere, israeliţii au fost fiii credincioşi ai epocii lor şi nu s-au deosebit cu nimic de alte popoare ale lumii antice. Războaie totale au dus babilonenii. egiptenii, asirienii şi — după cum ştim de la Homer — şi grecii.

De altfel, ne vom convinge mai tîrziu că cronicarii biblici, înfierbîntaţi de fanatism religios, au exagerat cu mult grozăvia cruzimilor israelitc. încă Iosua a acceptat tratative cu ghebeoniţii, iar din Cartea Judecătorilor aflăm că ţara era locuită in continuare de un furnicar de locuitori canaaneni.

Se naşte, de asemenea, întrebarea dacă losua a cucerit într-adevăr Canaanul. Deoarece Cartea Judecătorilor constituie mai degrabă istoria luptelor de eliberare ale israeliţilor cu popoarele canaanene care le impuneau rînd pe rînd jugul lor. răspunsul trebuie să fie negativ.

Atunci ce-a făcut în fond Iosua? Această întrebare a fost soluţionată de arheologi, abia Ia începutul secolului nostru. Prima descoperire revelatoare au constituit-o vasele egiptene pe care faraonii scriseseră numele oraşelor palestiniene duşmane sau revoltate împotriva lor. Aceste vase erau sparte în timpul marilor festivităţi religioase, în semn de blestem. Obiceiul nu constituia. în accepţiunea lor numai un act pur simbolic. în Egipt, după cum ştim, se credea efectiv în caracterul sacru al acestui act. înlăturarea prin spargerea vaselor a popoarelor, oraşelor sau persoanelor era considerată ca ceva real.

Important pentru biblişti a fost însă faptul că pe cioburi s-au descifrat denumiri 209

ale unor oraşe canaanene, menţionate în Biblie, ceea ce a constituit o mărturie că. din acest punct de vedere, ea merită să fie crezută.

Diferite expediţii arheologice au început, în consecinţă, să caute oraşele canaanee menţionate. Americanii au descoperit ruinele oraşului Betel. care se afla la o distanţă de un kilometru şi jumătate de Ai. Prin citeva straturi de cultură au ajuns pînă la urmă la dărimături care provin, fără îndoială, din secolul al XH-lea î.e.n. Acolo au descoperit urme ale unui incendiu înfiorător. In ruinele caselor, cenuşa atingea un metru înălţime, iar statuile sfărimate dovedeau că autorul distrugerii a fost un invadator străin. Săpăturile mai adinei au scos la iveală că Betclul a fost înfiinţat în perioada timpurie a epocii bronzului, aproximativ în aceeaşi perioadă cînd Aiul a fost distrus. Bibliştii fac presupuneri că cronicarii au încurcat pur şi simplu oraşul Ai cu Betelul. Aiul, cu cîteva sute de ani înainte de Iosua. fusese dărîmat şi distrus fără să mai fie refăcut vreodată. Intre timp, pe ruinele Betelului. israeliţii şi-au ridicat casc proprii.

In aceste condiţii, a fost uţor să se nască părerea că ruinele Aiului sint o amintire a campaniei Iui Iosua.

Au fost scoase la iveală şi ruinele oraşelor Lachiş, Eglon, Debir. Hebron şi al altora. Peste tot au fost găsite în straturile din secolul al XH-lea î.e.n. vestigii ne-

>' îndoielnice ale violentei şi incendiului. în anul 1956 expediţia Universităţii ebraice dini Ierusalim a descoperit dărimăturile Haţorului, capitala nefericitului rege Iiibin. Fortăreaţa se afla Ia nord de lacul Galileii şi număra aproximativ patruzeci de mii de locuitori. Pe baza săpăturilor arheologice s-a stabilit că în secolul al XVIl-lea î.e.n. oraşul a fost ocupat de hiesoşi. cuceritorii Egiptului. Platforma întinsă din pămînt ridicat şi urmele de grajduri confirmă că a staţionat acolo o tabără puternică cu care şi cai.

Pentru noi cel mai important e faptul că şi Haţorul a căzut, în secolul al XU-lea î.e.n., pradă unui incendiu pustiitor.

Nu s-au descoperit însă urme ale incendiilor şi devastărilor în oraşul Ghibeon. ceea ce confirmă povestirea biblică. Ghibeonul a capitulat de bunăvoie şi în acesi mod a evitat exterminarea. Merită să fie amintit, ca o curiozitate, faptul că săpăturile au confirmat Biblia şi din alt punct de vedere. în Cartea tui Iosua (c. 10, v. 2) citim: «...cetatea Ghibeonului era cetate mare, ca una ce era din cetăţile domneşti...» Ruinele s-au descoperit în satul iordanian El-Gib. la aproximativ opt sute de kilometri la nord vest de Ierusalim. Ghibeonul ocupa un teritoriu întins şi se compunea din numeroase străzi, pieţe, temple şi clădiri publice.

Grăitoare în ceea ce priveşte bogăţia lui sînt numeroasele obiecte din bronz găsite în morminte şi sub ruinele caselor S-a«onfirmat,dc asemenea, că locuitorii Iui practicau pe scară foarte largă schimbul comercial, căci printre amfore, cupe. tăvi. statuete, cuţite, scarabei şi inele s-a găsit o cantitate însemnată de vase, provenind din Cipru şi Siria. Cu ce făceau comerţ ghibeoniţii? Judecind după teascurile de vin şi după butiile de păstrare a mustului, erau producători şi exportatori de vin.

210

S-a găsit chiar un vas cu denumirea ghibconului incrustată pe el. Probabil în asemenea vase se trimitea vin beneficiarilor străini.

Datorită acestor descoperiri arheologice a devenit clar de ce ghibeoniţii au capitulat în condiţii care nu le aduceauraimă.Erau negustori cărora le era mai drag comerţul decii meseria armelor. Şi se pure că au atins scopul urmărit deşi cu preţul supunerii politice. Zidurile de apărare bine păstrate şi alte monumente arheologice dovedesc că Gbibeonul a evitat soarta altor oraşe canaanene şi a prosperat în continuare sub hegemonia israeli(ilor.

Pentru că am abordat probleme arheologice merită să mai amintim, în final, un amănunt demn de reflectat asupra lui. După cum ştim, Iosua a fost înmormlntat in Timnat-Serah pe muntele Efraim. Septuaginta adaugă o informaţie interesantă: — în mormînt i-au pus cuţitele de piatră cu care la Ghilgaal a tăiat împrejur pe isracliţi. Precizăm că, în anul 1870, într-una din peşterile-mormint descoperite in vecinătatea acestei localităţi, au fost găsite un număr important de cuţite de piatră. Ar fi fără îndoială o greşeală să tragem din această descoperire concluzia pripită că peştera ar fi fost mormlntul lui Iosua. Nu putem exclude însă posibilitatea că versiunea biblică cu privire la tăierea împrejur îşi are izvorul său în străvechile ritualuri religioase, practicate de către triburile canaanene ce locuiau pe aceste meleaguri. Obiceiul tăierii împrejur a fost acceptat, în mod independent, de diferite popoare antice. Am dori deci să lansăm teza că israeliţii. în timpul şederii de patruzeci de ani în pustiu, au dat uitării porunca tăierii împrejur impusă de Moise şi au reluat-o abia sub influenţa triburilor canaaneene, la Timnat-Serah.

Să revenim ta campania lui Iosua. Dacă oraşele despre care ştim că au fost arse in veacul al Xll-lea i.e.n. le vom uni pe hartă cu o linie vom obţine adevărata cale a luptelor sale. Aceasta ne permite, mai înainte de toate, să stabilim că, împotriva afirmaţiei redactorilor Bibliei, Iosua n-a stăpînit întregul Canaan. El a mers, aşa cum se exprimă Werner Keller, autorul cărţii Cu toate acestea Cartea Sfintă are dreptate, «pe linia celei mai mici rezistenţe». A evitat garnizoanele puternice ocupînd. in principal, localităţi montane puţin populate, cum ar fi, de exemplu, ambele maluri muntoase ale Iordanului. N-a îndrăznit să ocupe însă văile fertile care, de-a lungul următoarelor două secole, au rămas în mîinile canaanenilor. Intre munţii Iudei şi munţii Efraimului făcea în continuare de strajă fortăreaţa iebuseilor — Ierusalimul iar oraşele de pe litoral au căzut pradă filistenilor.

In nordul mai Îndepărtat, şi-a salvat independenţa sa federaţia oraşelor ghibeo-niţilor. Seminţiile israelite care s-au aşezat în părţile de nord ale ţării au fost separate de compatrioţii tor din sud de lanţul fortăreţelor canaanene din valea Ezdre-lonului. Intr-un cuvînt, văile aveau prioritate asupra munţilor. In această situaţie, canaanenii dispuneau de o Înarmare mult mai bună decît israeliţii. Ei dispuneau de numeroase care de luptă trase de armăsari. Aceasta era o armă rapidă în acţiunile tactice şi periculoasă pentru ostile pedestre israelite.

Marşul lui Iosua a avut deci mai degrabă caracterul unei penetrări treptate în

211

părţile mai puţin populate din Canaan, care erau slab apărate şi nu constituiau puncte de rezistenţă trainice. Căpetenia legendară, cu tot sprijinul din partea lui lahve. n-a dus la capăt opera de cucerire.

După moartea lui, diferite seminţii israelite au trebuit să desfăşoare lupte grele pentru a se menţine, căzînd, nu o dată, sub jugul canaanenilor, iar în perioadele paşnice au rămas sub influenţa religiei şi a culturii lor superioare. Despre aceste ciocniri îndelungate cu duşmanii băştinaşi, aflăm din Cartea Judecătorilor.

Ne cuprinde mirarea cum a fost posibilă, în general, invazia unui popor primitiv, slab înarmat, asupra unei ţări atît de avansată în ierarhia civilizaţiei, ţară plină de fortăreţe şi de trupe militare, excelent dotată cu arme. Succesul israeliţilor poate fi înţeles numai dacă vom avea în vedere situaţia politică a lumii de atunci.

Ca un pod între Africa şi Asia, Canaanul a constituit continuu obiectul rivalizară marilor puteri din Mesopotamia şi Egipt. După izgonirea hiesoşilor de-a lungul a trei secole a fost o provincie egipteană. Faraonii n-au schimbat orinduirea existentă în această ţară. In oraşele fortăreţe domneau stăpînii locali, în special, de origine străină. Insă, masele populare canaanene, vorbind o Vimbă apropiată de cea ebraică, practicau în special agricultura şi erau lipsite de drepturi politice. Aceasta era o orînduire care amintea, din multe puncte de vedere, de feudalismul european din evul mediu.

Egiptul trata pe aceşti prinţişori canaaneni drept vasalii lor. încurajînd ciocnirile dintre ci, le-a lăsat o relativă libertate permiţîndu-le sâ

menţină trupe militare şi să le înzestreze cu care de luptă. Datorită intrigilor şi certurilor care-i slăbeau se reîntărea hegemonia Egiptului care, în acest fel, îşi impunea autoritatea de arbitru suprem. Principiul politic roman «divide et impera» era folosit — după cum vedem — încă de faraonii egipteni.

In marele oraşe canaanene staţionau trupe egiptene şi guvernatori a căror sarcină principală era de a strînse tributurile extrem de apăsătoare. Mai mult, perceptorii trimişi erau venali şi devastau ţara după bunul lor plac pentru a se îmbogăţi cît mai repede. Oştirile egiptene se compuneau din mercenari de diferite rase şi naţionalităţi. Deoarece, in mod frecvent, nu li se plătea solda şi erau înşelaţi la porţiile de aprovizionare hoinăreau prin sate şi furau de unde puteau.

Populaţia canaaneană, obligată fiind de către guvernatori să presteze în mod forţat munci de edificare a unor palate şi fortificaţii, furată de către soldaţi şi împinsă aproape in robie, a sărăcit şi a scăzut din punct de vedere numeric. Înfloritorul Canaan de odinioară a fost dus în acest mod aproape la ruină.

Aceste raporturi şi-au găsit reflectarea, într-un anumit fel, în unele fragmente din Cartea lui Iosua şi din Cartea Judecătorilor. In afară de acestea ele sînt confirmate şi de tăbliţele cuneinforrae găsite la Teii el-Amarna cît şi de săpăturile arheologice. Construcţiile din perioada aceasta şi chiar palatele aristocraţiei erau destul de sărmane, instalaţiile de fortificare a oraşelor se aflau într-o stare deplorabilă. Confirmă sărăcia generală, şi numărul extrem de mic de obiecte descoperite sub

212

forma unor podoabe. Canaanul în perioada cît a fost conclus de aceşti prinţi şi mai ales de suveranii egipteni a devenit o provincie înapoiată, neînsemnata.

Aminteam mai înainte, cum Ramses al II-lea după un razooi îndelungat a încheiat un tratat de prietenie cu puternicii hittiţi. După moartea lui, Egiptul a fost atacat de popoarele indo-europene, aşa-zisele «popoare ale marii». In marşul lor prin Grecia şi Asia Mică au nimicit statul hittiţilor, au stăpînit litoralul Mării Medi-terane şi au ajuns pînă în Delta Nilului. Faraonul Mernephtah a reuşit să înde-, părteze invazia dar luptele îndelungate şi grele au slăbit foarte mult Egiptul. In timpul domniei ultimilor faraoni din dinastia a XIX-a ţara a fost dominată de haos. în această perioadă a izbucnit una din multiplele răscoale ale ţăranilor asupriţi, meseriaşilor şi robilor, Egiptul divizîndu-se in cîteva stătuleţe independente, iar pentru dobîndirea tronului faraonii desfăşurau o luptă lungă şi îndîrjită.

"Puterea în întreaga ţară a dobîndit-o, pînă la urmă, dinastia a XX-a. Al doilea rege al acesteia. Ramses al IH-lea. a respins noua invazie a «popoarelor mării», repurtînd asupra lor o victorie zdrobitoare în lupta de pe mare din apropiere de Pelusium. Dar, urmaşii săi. aşa-zişii Ramseşi. au fost conducători slabi şi incapabili. In ţară s-a adîncit neliniştea iar printre cei oprimaţi domnea o sărăcie atît de mare încît revoltele şi răscoalele izbucneau una după alta. Principalul făptaş al acestui haos era preoţimea care ocupase o mare parte din pămîntul arabil şi. în egoismul ei orb, nu vroia să-şi împartă proviziile cu populaţia înfometată.

Consecinţa acestor evenimente a constituit-o decăderea totală a puterii egiptene, în ce măsură era subestimată în aceste timpuri puterea egipteană aflăm şi din raportul scris pe papirus de solul egiptean Unu-Amon, trimis în Liban de preoţii din Teba după lemn de cedru necesar pentru construcţia luntrii sfinte a zeului Amon Ra. Unu-Amon a navigat pe mare pînă la Byblos. Pe drum s-a oprit in portul Dor, unde unul dintre marinari i-a furat tot aurul şi argintul pe care îl avea pentru a-şi îndeplini misiunea. Deoarece hoţul s-a ascuns în oraş. egipteanul a cerut să fie prins şi să i se restituie cele furate. Prinţul local, dorind, probabil, să oprească prada pentru sine. 1-a batjocorit pe faţă pe solul puternicului stat de odinioară şi-a tot amînat să-i satisfacă cererea sub diferite motive, astfel că Unu-Amon după nouă zile de aşteptare zadarnică a trebuit să plece dezamăgit mai departe.

O desconsiderare şi mai mare a cunoscut-o la Byblos. Mai marele acestui port fenician, aflînd că solul a venit fără bani,nu numai că nu i-a dat lemn pe credit, dar i-a şi confiscat vasul şi i-a poruncit ca unui străin neavenit să părăsească oraşul. Unu-Amon, lipsit de vas, n-a putut îndeplini porunca, iar cînd a vrut să plece cu un alt vas a fost arestat.

După multe şicane şi tîrguieli au ajuns, pînă la urmă, la o înţelegere: Unu-Amon. pentru a obţine vasul înapoi şi pentru a cumpăra lemn de cedru a trimis la Teba după bani şi mărfuri de schimb. Preţul pe care i 1-a cerut mai marele Byblosului, folosindu-se de slăbiciunea Egiptului, a fost maxim. în afară de aur şi argint, a

obţinut un număr mare de produse egiptene printre care: zece straie împărăteşti", din in bătut, cinci sute de suluri de papirus, cinci sute de piei, cinci sute de suluri de frînghie, douăzeci de saci de linte şi treizeci de coşuri cu peşte.

Decăderea puterii egiptene însă a avut loc simultan cu haosul politic din Asia. Statele hittiţilor si mitannilor au căzut sub loviturile «popoarelor mării». Babi-lonul. guvernat de dinastia cassiţilor, a fost slab şi serios ameninţat de către puterea In continuă creştere a Asiriei şi a Elamului. Aceasta a fost una dintre acele nenumărate perioade din istoria lumii antice cînd. în Canaan. nu s-au mai încrucişat ambiţiile de dominare ale Asiei şi Egiptului.

- Ca o consecinţă a acestor stări de lucruri, foştii vasali canaaneni ai Egiptului s-au simţit dintr-o dată suverani, independenţi. Din năzuinţa de a-şi lărgi stătuleţele lor au purtat între ei lupte aprige pentru fiecare bucată de pămlnt, pentru fiecare punct de graniţă. Ţara s-a divizat din punct de vedere politic şi chiar, în clipele celui mai mare pericol, n-a mai putut crea un front comun de apărare. Despre gradul de divizare confirmă Cartea lui losua în care se aminteşte că acesta a încoronat treizeci şi unu de regi.

Pe fundalul acestor relaţii politice succesul lui losua devine totalmente clar. El n-a stat în faţa unor forţe unite ale întregului Canaan. ci a avut de-a face cu diferiţi regi sau cu coaliţii locale, alcătuite în grabă, în vederea unei apărări comune. Israeliţii erau superiori nu numai prin dorinţa de luptă dar şi numeric.

Slăbiciunea Canaanului se datora in primul rind orinduirii sale. despre care am amintit. Sub multe aspecte, relaţiile pe care Ie-a găsit losua amintesc de perioada de decădere a Imperiului roman. Masele populare romane secătuite din punct de vedere fiscal, obidite au salutat triburile invadatoare germane ca pe nişte eliberatori. Ele aduceau cu sine revoluţia socială şi promisiunea unor timpuri mai bune şi. în orice caz. sfîrşitul domniei birocratice, costisitoare şi plină de corupţie care, în timpul ultimilor împăraţi, ajunsese la dimensiuni fantastice, absorbind toată seva vitală a societăţii.

Din multe fragmente ale povestirilor biblice putem trage concluzia că un rol important în înfringerea Canaanului l-au avut o seamă de factori asemănători. Poporul canaanean a fost împins la sărăcie, datorită războaielor permanente ale căpeteniilor lor. Săpăturile arheologice au arătat că sărăciseră chiar şi păturile privilegiate. Confirmă aceasta fortificaţiile primitiv construite şi casele de locuit, dar mai înainte de toate lipsa izbitoare a podoabelor, a obiectelor de lux şi a ceramicii fine. Cauza acestei stagnări au constituit-o, fără îndoială, impozitele aspre pentru acoperirea cheltuielilor de război. Solda mercenarilor şi cumpărarea carelor şi a cailor de luptă era un lucru costisitor care a ruinat in ultimă instanţă, pe locuitorii Canaanului.

Să ne imaginăm acum situaţia în clipa invaziei israeliţilor. Ţăranii şi meseriaşii, decimaţi în urma războaielor interne, nu mai aveau nici un chef de luptă. Luaţi cu forţa la oştire luptau cu frică şi se retrăgeau in grabă de pe cimpul de bătaie,

214

pentru că nu erau războiul lor. at celor care aveau cel mai mult de pierdut, ci al stăpînilor. In acelaşi timp, invadatorii israeliţi se bucurau probabil de simpatia lor ascunsă: nu numai că erau oameni simpli ca şi ci, dar, în plus. vorbeau şi un dialect semit aşa de apropiat de limba lor încît se puteau înţelege uşor cu ei.

Oare, putea nutri poporul canaanean simpatie faţă de invadatori care, după versiunea biblică, duceauunrSzboî crunt, total, omorînd prizonîcriîşi spimecînd ca pe nişte lemne populaţia civilă? Am amintit mai înainte că redactorii Bibliei au exagerat mult cruzimea israeliană. Dacă citim Cartea Judecătorilor, ajungem la convingerea că cuceritorii s-au înrudit repede cu băştinaşii prin căsătorii mixte şi au devenit credincioşi înfocaţi ai zeilor acestora. Chiar şi redactorii Bibliei n-au putut trece cu vederea acest fapt explicîndu-l prin aceea că Iahve a lăsat atîţia canaaneni în viaţă pentru a-i pedepsi pe israeliţi pentru lipsă de credinţă şi nerespee-tarea poruncilor lui Moise.

Totul, deci, constituie o mărturie că masele largi ale poporului canaanean au fost realmente de partea invadatorilor şi fără rezistenţă, a fost de acord cu prezenţa lor.

Această atmosferă a constituit, fără îndoială, una din cauzele principale a supunerii uşoare a Canaanului.

Biblia arată că la victoria lui losua şi-a adus aportul Iahve însuşi ajulindu-i pe israeliţi prin minunile înfăptuite. Redactorii textului au dorit fără îndoială, să sublinieze în acest fel, caracterul supranatural al cuceririi. Dar. şi de data asta. la fel ca şi în cazuri asemănătoare anterioare, n-au inventat, după bunul lor plac. versiunea prezentată. Ei numai au interpretat, în conformitate cu spiritul şi tendinţele epocii, anumite intimplări care au avut loc realmente în timpul campaniei de cucerire a acestor teritorii. In Cartea lui losua ne întîlnim cu trei întîmplări deosebite, dar care, toate,se pot explica în mod natural.

Prima «minune» a fost oprirea grabnică a apelor Iordanului. Citim despre aceasta în cel de al treilea capitol (versetul 16) «Apa care curgea din sus s-a oprii şi s-a făcut perete pe o foarte marc depărtare, pînâ la cetatea Adam. care e lîngă Tartan, iar cea care curgea spre marea cea din Arabah. spre Marea Sărată, s-a scurs şi a secat...»

Pentru a explica această «minune», bibliştii s-au călăuzit după menţiunea din text privitoare la oraşul Adam. La o distanţă de 25 de kilometri de Ierihon există un vad al Iordanului, cunoscut pînă în zilele de astăzi sub denumirea de El-Daraieh. Pe malul răsăritean al rîului se mai înalţă un deluşor denumit Teii el-Damich.

Fără îndoială că ambele denumiri se trag de la anticul Adam, ale cărui ruine ;ui fost descoperite, nu de mult. sub deluşorul menţionat.

Iordanul curge pe-acolo printr-un defileu adînc între pereţii din calcar şi argilă. Ambele maluri sînt frecvent zguduite de cutremure de origine vulcanică. Ca urmare se poate întimpla ca bucăţi de slîncă să se prăbuşească pe firul apei şi să

215

formeze un baraj care opreşte cursul rîului. în acest fel. în anul 1927. Iordanul a fost zăgăzuit timp de aproape 24 de ore. In timp ce apa se etaja la nord de El- Y-, Damieh, fragmentul sudic al rîului, de la baraj spre Marea Moartă, a devenit atît de scăzut încît a putut fi trecut cu piciorul fără nici o primejdie.

în lumina acestor fapte se impune concluzia firească că la traversarea Iordanului au avut loc într-adevăr evenimente deosebite, dar înfăptuitorul lor n-a fost Iahvc, ci capriciul naturii, atît de evident în aceste împrejurimi.

Se naşte acum întrebarea: de ce redactorii Bibliei nu au pomenit nici un cuvînt de cutremurul de pămînt? Cred că au fâcut-o în mod conştient şi deliberat. Israe-liţii care locuiau în vecinătăţile montane ale Iordanului, ştiau prea bine că cutre- ' murul de pămînt reuşeşte să bareze Iordanul tocmai lingă orăşelul Adam. Ar fi fost, deci, greu să-J convingă că acest eveniment s-a întîmpfat printr-o minune. Simţind că interpretarea lor teologală poate trezi îndoieli, redactorii Biblie! au sărit peste descrierea fragmentelor ce nu le conveneau.

Dar, împotriva eforturilor lor, legenda populară despre cutremurul de pămînt nu a dispărut complet şi se mai întilneşte şi în alte fragmente ale Bibliei. Astfel, de exemplu, prorocită Debora povesteşte în cîntul inspirat al victoriei: «Cind | ieşeai tu Doamne, din Seir, Cînd treceai tu prin cîmpiile Edomului, Pămîntul se cutremura şi cerurile se topeau,...» Iar în Psalmul 113, care, se pare că se referă la tradiţia vremurilor lui Iosua, găsim următoarea frază poetică: '

«...şi Iordanul s-a întors înapoi. Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor». |

După cum vedem, golul jenant din descrierea redactorilor Biblieia fost completai: Tordanul a fost oprit ca urmare a cutremurului de pămînt şi blocării firului apei de către pietrele ce au căzut de pe maluri în defileu.

A doua «minune» o constituie prăbuşirea pereţilor lerihonului. Bibliştii camă in această legendă fapte care realmente au avut loc. Mai înainte însă de a prezenta pe scurt ipotezele lor trebuie să revenim la ceea ce am mai arătat pe această temă într-un alt context. Descoperitorii lerihonului, deci arheologii cei mai competenţi din acest punct de vedere, afirmă hotărît că fortăreaţa a căzut pradă invaziei cu o sută de ani înaintea venirii israeliţilor. ceea ce înseamnă că personajul biblic Iosua n-a putut fi cuceritorul fortăreţii. )

Se presupune, deci, că lerihonul l-ar fi dărîmat alte seminţii ebraice, conduse de un om care ar fi avut acelaşi nume cu viitorul erou biblic Iosua. Aceste două personalităţi ar fi fost asimilate ulterior în timpul hegemoniei statului iudeu pentru :i realiza în acest fel unificarea politică şi spirituală a triburilor ebraice din nordul ' şi sudul Canaanului. Fără îndoială că împreună cu Iosua, eroul triburilor de nord, au fost introduse în patrimoniul povestirilor istorice o seamă întreagă de întîmplări care proslăvesc faptele sale. printre care şi cele referitoare Ia cucerirea lerihonului. Aşadar, pe baza acestei concepţii. Iosua din Biblie constituie o creaţie de o dubiâ 216

provenienţă posedînd atribute ce provin din epoci diferite şi din centre ebraice diferite. '

In urma precizărilor de mai sus, putem trece la teoriile istoricilor şi ale arheologilor referitoare la minunea petrecută cu Ierihonul. Descoperitorii acestei localităţi îşi exprimă părerea că fortăreaţa s-a distrus probabil în urma unui cutremur de pămînt sau a unui incendiu. Confirmă această afirmaţie pietrele şi cărămizile afumate, bucăţile de lemn ars şi stratul gros de cenuşă care acoperă ruinele, din straturile superioare de cultură. In afară de aceasta, se mai văd în porţiunile păstrate ale zidurilor de apărare crăpături mari, iar acoperişurile caselor s-au dărîmat, in mod evident, dintr-o dată, îngropînd sub ele obiectele de uz casnic.

Această versiune însă este în totală contradicţie cu Cartea lui losua in care se afirmă că zidurile de apărare s-au dărîmat în urma sunetelor de trîmbiţâ şi a strigătelor invadatorilor. Dorind să coordoneze rezultatele arheologice cu versiunea biblică, bibliştii au prezentat o altă ipoteză, mai convingătoare.

Ştim din documentele cuneiforme că minarea zidurilor de apărare face park-din cea mai veche şi mai cunoscută tehnică de încercuire din istoria omenirii. Sub vălul nopţii războinicii săpau sub fundamentele întăriturilor galerii şi le susţineau cu stîlpi uriaşi. La timpul cuvenit Ie dădeau foc şi zidurile cădeau în golul săpat provocînd panică printre cei încercuiţi şi deschizînd armatelor atacante drumul spre oraş.

Se poate presupune deci că această tactică, eficientă, a fost folosită şi faţă de Ierihon. In timpul săpării sub zidurile de apărare israeliţii au vrut, fără îndoială, să sustragă atenţia încercuiţilor şi să atenueze zgomotul săpăturilor subterane. S-au servit în acest scop de o manevră ingenioasă, organizînd în jurul zidurilor, în sunete de trîmbiţc şi a strigătelor de luptă marşuri ale luptătorilor înarmaţi. Urmele incendiului găsite în oraş nu înlătură această ipoteză, deoarece în Cartea lui losua se arată că după cucerirea cetăţii israeliţii «au ars tot ce a fost în el».

Controversa cea mai mare a provocat-o cea de-a treia minune israelită. în timpul urmăririi armatei celor cinci regi ai Canaanului de Sud se spune că losua ar fi oprii soarele şi luna pentm a nu le permite să fugă sub vălul nopţii. Chiar şi cei mai înfocaţi fideişti n-au îndrăznit să afirme că losua ar fi avut o aşa de mare putere asupra soarelui şi a lunii. S-au căutat deci cele mai diferite modalităţi de a se explica această minune, pleeîndu-se de la premisa că Biblia relatează adevărul şi că fenomenele naturale descrise realmente au avut loc. Nu putem enumera aici toate ipotezele. Pentru exemplificare, să enumerăm numai una din ele care, la timpul său, a cîştigat cei mai mulţi partizani. Ea constă în aceea că un nor des de grindină ar fi provocat un întuneric absolut. Soarele, care se ascundea la orizont, a străbătut pentru o clipă printre nori iar reflectarea razelor pe cerul înourat a produs impresia că s-ar fi luminat dintr-o dată. De lumina neaşteptată s-au folosit imediat israeliţii pentru a nimici pînă la unul pe canaaneni. Mai tîr/iu. fantezia populari a adiupt

217

acestui episod legenda că losua a realizat minunea opririi soarelui şi a lunii pentru a permite terminarea luptei şi victoria finală.

Ulterior, tnsă. s-a dovedit că Întreagă această istorie se bazează pe o neînţelegere. Iosua, cuprins de o mare bucurie, a strigat:

«Stai, soare, deasupra Ghibeonului! Şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon! Şi s-a oprit soarele şi luna a stătut Pînă ce Dumnezeu a făcut izbindă asupra vrăşmaşilor lor»

(to»ua. c. 10. v. 12—13)

Vedem dintr-o dată că informaţia despre minune arc caracterul evident al unei imagini poetice. Autorul acestor versuri a vrut ca prin metafora de mai sus să releve ce mare a fost victoria lut Iosua, cit a fost ea de fulgerătoare şi completă incit chiar soarele şi luna s-au oprit cuprinşi de uimire. Cu hiperbole asemănătoare ne intilnim foarte frecvent în vechile poeme, printre altele şi Ia Homer. Minunea descrisă nu trebuie înţeleasă literalmente, ea fiind o figură stilistică ce-1 proslăveşte pe Iosua In mod exaltat şi majestuos.

Alte incertitudini pe această temă au fost înlăturate de cercetările lingvistice ulterioare. S-a dovedit că această strofă este textual un citat din Cartea Dreptului. introdusa în povestirea biblică mult mai tîrziu de către cronicari. Cartea Dreptului, o culegere veche de imnuri şi scurte poeme epice, era foarte populară printre evrei. Al doilea citat luat din aceasta venerabilă antologie s-a descoperit în Cartea intîla UiiSamuel. Astfel s-a destrămat pînă la urmă legenda despre minunea opririi soarelui.

Cartea Judecătorilor este o continuare a Cărţii lui losua şi cuprinde, aproximativ, anii 1200—1050 l.e.n.. deci perioada de la moartea lui Iosua pînă la Începuturile orînduirii monarhice, introdusă de Samuel.

Redactorii Bibliei n-au scris Insă o istorie completă a acestei perioade, n-au legat faptele şi evenimentele In ordinea lor cronologică. La fel ca în cărţile anterioare au vrut, pe baza unor exemple alese, să arate soarta înttmpinată de seminţiile israelite atunci cînd se Împotriveau lui Iahve şi se rugau unor zei străini. Aceasta este deci o antologie de povestiri epice care ne amintesc foarte mult de Saga scandinavă. Ele sînt pline de cruzimi dureroase, de lupte armate, incendii şi conflicte nemaiintilnite şi totodată de un eroism unic însoţit de porniri nobile şi conflicte umane interiorizate cu multă convingere. Intilnim în povestirile biblice motive bine cunoscute şi din alte izvoare. Debora c doar Ioana d'Arc a Israelului, fata lui leftae moare ca şi Efigenia Iui Agamemnon. Samson are multe calităţi asemănătoare cu cele ale lui Heracle, iar în întîmplarea plină de grotesc a venia-miţilor avem parcă un arhetip al legendei romane despre răpirea Sabinelor.

Insumlnd atîtea crime, nedreptăţi şi atîtea evenimente groaznice într-o singură carte, redactorii textului biblic s-au trezit parcă la un moment dat. Căci, antologia

, acestor povestiri se termină cu un accent optimist în povestirea, adăugată mult mai tîrziu, despre credincioasa Rut, care oglindeşte timpurile judecătorilor. Tabloul idilic, plin de linişte odihnitoare, al cosaşilor care se aşază la seceriş în jurul mesei întinse pe cîmp, al agricultorilor miloşi şi al femeilor cu o fire blîndă — ce lume schimbată pe fundalul general al anarhiei, venalităţii şi barbariei! Povestirea despre Rut parcă ar fi vrut să ne amintească că în epoca judecătorilor, împotriva aparentelor, exista o lume de oameni normali şi cinstiţi, care în haosul general au fost in stare să păstreze obiceiuri curate, simplitatea sufletească şi demnitatea umană.

Cu toate că redactorii Bibliei au pus argumentele istorice în slujba scopurilor lor religioase. Canea Judecătorilor ne permite să ne facem o imagine destul de clară asupra relaţiilor politice care s-au stabilit după moartea lui Iosua. Aflăm mai întîi de toate, că ideea comunităţii de rasă, impusă israeliţilor de către Moisc şi menţinută de Iosua, cu timpul n-a mai rezistat Vechea organizaţie tribală semită, bazată pe legătura de sînge, era prea trainică pentru a se renunţa la ea chiar şi în condiţiile noi, de viaţă stabilă.

Diferitele triburi păstrau obiceiurile lor tradiţionale distincte, vorbeau chiar în dialecte diferite. Dar. după moartea lui Iosua, lipsind o căpetenie comună, s-a ajuns la vechile neînţelegeri, prejudicii şi tendinţe separatiste. Fenomenul acesta a fost favorizat de faptul că, în urma descompunerii comunităţii primitive şi a accentuării diferenţierilor sociale, căpeteniile triburilor alese iniţial s-au transformat într-o aristrocraţie ereditară. Căpeteniile tribale şi de neam şi-au arogat titluri de prinţi sau «căpetenii» împreună cu atribute ca «cel mare», «nobil», «bun» etc. Aceste pături privilegiate au început să rivalizeze între ele şi au contribuit nu numai la destrămarea unităţii israeliene. dar şi la lupte fratricide.

Pentru israeliţi aceasta a fost o perioadă de tulburări politice şi samavolnicii, fn Cartea Judecătorilor citim: «...în acele zile nu era nici un rege în Israel si fiecare făcea ce credea de cuviinţă. Daniel Rops, in cartea De la Avraam la Cristos, scrie cu inspiraţie că «istoria Israelului se împarte în acele timpuri în atîtea istorii cîte triburi erau».

Divizarea poporului israelit în douăsprezece seminţii dezbinate între ele a fost cu atît mai periculoasă cu cît Canaanul numai parţial a fost subjugat de Iosua. In plin centrul ţării îşi păstrau independenţa puternice triburi canaanene care ţineau în mină oraşe fortificate şi cele mai fertile văi. La început, israeliţii s-au aşezat în regiunile muntoase şi mai puţin populate unde, practicind creşterea animalelor duceau o viaţă seminomadă. N-au construit case de piatră ci locuiau in corturi şi colibe de lemn. Numai în cazuri izolate au cucerit ei terenul cu ajutorul armelor; în majoritatea ca/urilor insă, «ceasta se realiza prin infiltrarea paşnică a păstorilor nomazi in teritoriul strâîn. Seminţiile israelite desbinatc, lăsate pe scama propriilor forţe, nu putwu întreprinde cu uşurinţă lupte cu stătuleţele c.inaaiK'nc mai mari cu care se invecinau. tn schimbul posibilităţii de a putea locui intr-o vecinătate apropiată a trebuit, nu o dată. să Ie recunoască hegemonia şi să k

2I'J

plătească tribut. Această dependenţă economică şi politică s-a transformai, de multe ori, într-o dominaţie totală, oglindită prin munca de clacă şi robie. In Cartea întti citim despre seminţia lui Isahar că este «ca asinul voinic, care odihneşte între staule»... şi care «îşi apleacă umerii sub povară şi s-a făcut plătitor de bir».

Cartea Judecătorilor este o culegere de povestiri despre triburile israelite asuprite, care ani îndelungaţi au suportat robia dar pînă la urmă s-au ridicat la lupta de eliberare sub conducerea eroilor lor naţionali, denumiţi judecători. Biblia povesteşte pe larg despre şase eminenţi comandanţi şi cnumără alţi şase mai mici despre care'în afară de nume. nu cunoaştem nimic.

Judecătorii erau denumiţi în ebraică «Şofetim» de Ia verbul şofat care înseamnă a judeca. Dar obligaţiile lor nu se limitau numai la funcţia de judecător care era un titlu semit foarte vechi acordat celor mai înalţi funcţionari ai administraţiei, în oraşele feniciene se alegeau în fiecare an guvernatori ai coloniilor denumiţi suffetes.

Cînd Cartagina s-a desprins de Fenicia şi a devenit o putere comercială suverană, la conducerea ei au rămas în continuare aşa-zişii «suffetes», aleşi în fiecare an de plutocraţia feniciană. Uneori, în timpul perioadei de inter-regnum, aceştia erau aleşi şi în oraşele-state ale Feniciei. In felul acesta, de exemplu. Ie-a fost încredinţată conducerea statului Tir în anii 563—556 î.e.n. In Biblie această problemă este prezentata cu totul altfel, judecătorii"israelieni apar acolo, îndeoseoi. în rolul unor comandanţi de oşti sau de partizani, conducători de răscoale, iar pe plan secundai cu atribuţii de administratori civili. Ei erau mai degrabă dictatori militari care. datorită unor calităţi personale, obţinuseră o mare autoritate printre concetăţenii lor, şi care, la momentul potrivit, îi conduceau în lupta pentru libertate. Puterea lor nu depăşea de obicei graniţele unui trib cu toate că unii din ei au reuşii să creeze în mod temporar coaliţia a cîtorva triburi pentru a lupta cu împilatorii canaaneni. După dobîndirea independenţei judecătorii, ca eroi naţionali, şi-au exercitat puterea pînă la sfîrşitul vieţii lor, iar după moarte triburile guvernate de ei, în majoritatea cazurilor, au căzut din nou sub jugul canaanenilor.

Cu mult mai periculoasă decit subjugarea politică a fost însă uşurinţa cu care israeliţii cedau influentelor culturii şi religiei canaanene. ceea ce amcniiii;i v> mai mult cu desnaţi'onalizarea lor. Din Cartea Judecătorilor nu rezultă destul de clar de ce lucrurile stăteau astfel. Redactorii Bibliei, oglindind acest tenomen pun prisma concepţiei iahviste puritane, au prezentat pe canaaneni ca pe un popor depravat şi barbar ce practica un cult religios plin de nimicnicie şi desfrîu. Faţă de aceasta s-a născut întrebarea cum a fost posibil ca seminţiile israelite. educate în spiritul poruncilor morale ale lui Moise. să se lase cu atîta uşurinţă atrase de aşa-ziselc nimicnicii.

Răspunsul la această întrebare nu a fost posibil atîta timp cît cunoştinţele noastre despre Canaan se bazau în principal pe ceea ce cunoşteam din Biblie.

Un salt în această direcţie s-a efectuat abia în urma descoperirilor arheologice 220

clin Palestina, care au determinat pe oamenii de ştiinţă sâ afirme ca canaanenii creaseră o cultură materială superior dezvoltată, care nu era cu nimic mai prejos decît cele egiptene, siriene şi mesopotamiene. Numeroase oraşe se ocupau cu comerţul şi meşteşugurile, se mindreau cu edificii îneîntătoare şi pieţe publice,, păstrau contacte comerciale şi culturale cu alte ţări. în afară de agricultură şi creşterea vitelor. înflorea în acele ţinuturi şi horticultura. Pretutindeni în ţară se puteau vedea livezi de curmali bine îngrijite, de măslini, smochini şi rodii, pe dealurile în pantă se răsfăţaţi în soare podgorii, iar pe văi creşteau tot felul de legume. Se ştie că canaanenii exportau în Egipt vin, ulei şi legume.

Descoperirile arheologice confirmă, de asemenea, şi nivelul înalt al artei si mcşlesugăritului. în ruinele oraşelor canaanene s-au găsit statuete de zei şi zeite originale, frumos sculptate, portrete laice, podoabe din aur şi argint, basoreliefuri din fildeş, vase din faianţă cu ornamente figurative şi obiecte de uz casnic fin prelucrate: casete, flacoane, stilete, toporişti, arme şi ceramică de tot felul. Faraonul Tutmosis al III-lea menţionează în una din inscripţiile păstrate că i-au căzut drept pradă în Palestina nenumărate vase din aur şi argint. La Bet Şan a fost descoperită în ruine o minunată sculptură din piatră ce reprezintă doi lei ce luptă între ei. Canaanul mai era renumit pentru ţesăturile sale minunat vopsite cu purpură, produs deosebit de preţios fabricat în această ţară.

După cum am mai menţionat anterior, cultura canaaneană se afla în secolul al XII î.e.n. în perioada de decădere. Cu toate acestea a trebuit să producă o influenţă fascinantă asupra nomazilor israeliţi care trăiseră patruzeci de ani în condiţiile primitive ale pustiului. Canaanenii cu oraşele lor populate şi pline de construcţii şi prăvălii îneîntătoare au uimit fără îndoială pe simplii crescători de animale. Nimic curios că israeliţii, aşa cum povesteşte Biblia, cu plăcere «luau fiicele lor de neveste, iar pe ale lor le căsătoreau cu fiii acestora»... Pentru că o astfel de mezalianţă o considerau probabil ca un progres social.

însă, pentru acele stătuleţe ale Canaanului care nu s-au putut apăra, invazia israeliţilor era o catastrofă. Descoperirile din această perioadă oglindesc reducerea uimitoare a nivelului meşteşugarilor şi, mai înainte de toate, a construcţiilor. Pe ruinele oraşelor canaanene invadatorii au ridicat case sărmane din gresie iară canalizarea necesară pentru scurgerea apei de ploaie. Fără îndoială, seminţiile israelite nu puteau dobîndi în pustiu experienţa, meşteşugul construcţiilor. în afară de aceasta nu le-ar fi permis nici orînduirea patriarhal democrata: marile construcţii şi sistemele de apărare puteau apărea numai în condiţiile sclavagismului, prin folosirea muncii robilor.sau a maselor populare subjugate. O lungă perioadă de timp israeliţii au rămas păstori liberi. Mai marii lor, cu toate că-şi moşteneau funcţia, n-aveau o putere atit de nelimitată cum aveau căpeteniile cetăţilor canaaniene.

Intrarea triburilor străine pe teritoriile locuite de către canaaneni a trebuit să provoace o profundă zguduire economică. Oraşele canaanene prosperau, în spe-

221

f \V V i .

, i ţ

<1

Canaewean. Sculptură în lemn din mormîntul faraonului Tutancamon.

rial, datorilă comerţului internaţional. De aceea, imediat ce invadatorii au tăiat drumurile caravanelor, a avut loc o stagnare treptată a comerţului şi, fără Îndoială, reducerea generală a bunăstării.

Urmările stagnării economiei s-au resimţit citeva veacuri. Cînd Solomon a început construcţia templului din Ierusalim a fost obligat să aducă meseriaşi, artişti şi constructori din Tirul fenician. Numai datorită prudenţei acestui rege, s-a Înviorat din nou comerţul şi s-au ridicat oraşele, iar unele dintre ele, cum ar fi Ierusalimul, au putut pînă la urmă rivaliza chiar cu oraşele siriene şi egiptene.

După cum vedem, săpăturile arheologice, In mod evident, oglindesc rolul pe care l-au jucat invadatorii israeliţi în Canaan. A rămas însă fără răspuns întrebarea de ce au fost atraşi cu atîta uşurinţă de către religia canaanenilor, despre care redactorii Biblici s-au exprimat întotdeauna în cuvinte batjocoritoare, condam-nînd-o.

Abia in anul 1928, cînd s-au descoperit în nordul Siriei ruinele oraşului fenician Ugarit, a avut loc, şi din acest punct de vedere, o cotitură decisivă. Printre ruine s-au găsit citeva sute de tăbliţe cu scriere cuneiformă conţinînd documente preţioase, multe dintre ele în limba ugarită. După descifrarea lor s-a dovedit că sint în principal texte religioase: imnuri, rugăciuni şi poeme mitologice. Descoperirea acestora a reprezentat o nemaiîntilnită revelaţie ştiinţifică deoarece, pe baza lor. se putea în sfirşit trece dincolo de versiunea unilaterală a Bibliei reconstituindu-se religia canaaneană, aşa cum a fost ea în realitate.

Ce a avut însă comun religia feniciană cu canaanenii? S-a constatat mai întii că Fenicia şi Canaanul au format un singur teritoriu cultural, religios şi etnic. Popoarele canaanene vorbeau mai ales limba feniciană sau dialecte foarte apropiate de aceasta. în plus recunoşteau aceiaşi zei ca şi locuitorii Tirului, Byblosului sau Ugaritului. Deci, tot ce s-a descifrat pe tăbliţele găsite, prin forţa lucrurilor, trebuia să se refere şi la cultul practicat în Canaan.

Fenicienii, popor semit de navigatori, negustori şi călători, se stabiliseră in mileniul al IlI-lea î.e.n. la marginea Siriei. Oraşele lor, porturile Tir, Byblos şi Sidon. se ocupau de negoţul pe mare. Vasele feniciene ajungeau pînă la malurile de nord-vest ale Africii, in Anglia şi. nu de puţine ori, înconjurau chiar continentul african. Printre coloniile întemeiate de negustorii fenicieni dc-a lungul litoralului Mării Mediterane, Cartagina era renumită ca o putere navală suverană, eliberată de sub influenţele metropolei, angajată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte

cu Imperiul roman. Fenicienii au atins, după cum se ştie, de-a lungul îndelungatei lor istorii, un

nivel foarte înalt al dezvoltării culturale. Cu toate influenţele mesopotamiene şi egiptene, cultura feniciană avea multe caracteristici originale. In oraşele feniciene au înflorit construcţiile, meşteşugurile şi arta. Produsele artistice ale meşteşugarilor au ajuns, pe calea schimburilor de mărfuri. în toate colţurile lumii de atunci. Dar. cea mai mare achiziţie a fenicienilor a fost descoperirea scrisului bazat pe sistemul alfabetic.

223

. -

: !

-~.r ţ

i 1

Statueta unei zeiţe din Ugarit.

I

Săpăturile de la Ugarit au demonstrai că religia vechiului Canaan nu a l'osi aiî tde înspâimînlăloare, cum au încercat să o prezinte redactorii Bibliei. Lumea zeilor, descoperită în documente, este bogată şi pitorească, plină de poezie >i de ciocniri dramatice. Zeii şi zeiţele întilnite în această rcligiosîm frâmîntaţi de loate pasiunile unui muritor de rînd. iubesc, urăsc, luptă cu ei înşişi, suferă, mor. I'âră îndoială, aceasta nu-i o religie care să propovăduiască înalte principii etice Ca toate variantele politcismului antic, ea a exprimai însă închipuirile naive ale omului despre sensul misterios al cosmosului, a reflectat drama vieţii umane cu conflictele ei personale şi sociale.

Eposurile religioase feniciene ne amintesc cîteodatâ foarte bine de Homer. Iată un fragment care îl descrie pe Baal:

«Bău o cupă cu o băutură fermecată . Se sculă tn picioare, scoase strigăte de bucurie şi cîntâ, Acompaniindu-se la timpane, clntă cu un glas frumos. Se urci apoi pe vîrful muntelui Zapon, Zări pe fiica sa Padria, zeiţa luminii, Şi pe fiica Talia, zeiţa ploii...»

Cea mai mare zeitate feniciană a fost El. Acesta a fost un zeu avid de sînge. ca şi cum ar fi fost atins de o manie a distrugerii, dar totodată bun şi milos. Cel mai mult Insă, a fost venerat — după cum ştim — Baal, zeul recoltei, al ploii şi al zămislirii animalelor. Soţia lui. Astart, zeiţa dragostei şi fertilităţii era una dintre cele mat populare zeiţe ale lumii antice, venerată şi în Canaan sub numele de Aşera.

Baal a fost un zeu de origine suraeriano-akkadeană. La popoarele Orientului apare sub diferite nume. Fenicienii 11 mai numesc Tammuz sau Eşmun. în Egipt îl Intîlnim sub numele lui Osiris, iar grecii îl venerează ca Adonis cel tînâr.

După cum rezultă din Proroocirea Iul Iezechiel, cultul lui Tammuz se mai practica încă în anul 590 î.e.n.. In curtea templului din Ierusalim. Citim textual:

«Şi m-a dus la uşa cea dinspre miazănoapte a casei Domnului, şi iată acolo şedeau nişte femei, care plîngeau pe Tammuz».

Despre popularitatea acestui zeu vorbeşte şi faptul că numele lui a reprezentat de foarte multe ori elementul constitutiv al prenumelor feniciene. israelite şi cartagineze. Unul dintre judecători a primit porecla de IerubaaL fiul regelui Saul se numea Eşabaal. iar cei mai mari eroi ai Cartaginei au fost Hasdrubal şi Hanibal.

La Tir, Baal era reprezentat de două coloane, una din aur. a doua din argint. Fantezia populară a mutat apoi aceste coloane departe spre vest. la strîmtoarea Gibraltar, iar grecii le-au introdus în legendele lor drept «Coloanele lui Heracle».

De cultul lui Baal erau legate sărbători minunate şi procesiuni religioase, ce reprezentau în mod dramatic soarta tragică a acestui zeu. La începutul toamnei

\

7.eila fertilităţii Astart, descoperită Iu Ugtirit.

zeul morţii Mot îl răpea pe Baal ascunzîndu-l sub pămînt. iar aceasta avea drept urmare moartea naturii şi venirea anotimpului de iarnă. Poporul canaanean plîngea pe zeul mort, exprimîndu-şi desperarea prin sfîşierea hainelor, rănirea corpului şi intonarea de cîntece de jale. Dar, primăvara, zeiţa recoltei Anat dădea o luptă victorioasă cu Mot şi îşi aducea din nou la lumină soţul. Atunci, agricultorii organizau în cinstea zeului înviat al fertilităţii procesiuni vesele, cintînd imnuri şi dansînd în sunetele tamburinelor.

Mitul despre moartea şi reînvierea zeului fertilităţii a jucat un rol foarte mare nu numai la fenicieni şi canaaneni. Să reamintim aici numai despre cultul egiptean al lui Osiris şi al zeiţei Izida, misteriile greceşti legate de zeiţa Demeter şi fiica ei Persefona, de zeiţa frigiană Kybela şi tînărul ei soţ Attis, cît şi de ritualurile mistice in cinstea Afroditei şi a lui Adonis în epoca elenistică.

O descriere interesantă a acestui din urmă cult ne-a lăsat-o în amintirile sale scriitorul grec Lucian din Samosata (secolul II e.n.); «Am vizitat marele templu al Afroditei din Byblos, în care se practicau ritualuri în cinstea lui Adonis. în amintirea suferinţelor lui oamenii se băteau în piept, se văitau şi înfăptuiau diferite procesiuni, iar toată ţara este cuprinsă de jale. După plîns şi vaiete îi pregătesc lui Adonius înmormîntarea, aşa, ca şi cum pînă atunci ar fi trăit. A doua zi aruncă cu nisip în aer şi îşi rad capul, la fel cum fac egiptenii, cînd moare Apis. Femeile care nu se lăsau rase pe cap plătesc cu următoarea pedeapsă: într-o zi oarecare practică prostituţia cu bărbaţi străini, iar banii primiţi îi aduc în dar Afroditei».

Alături de Baal, în Canaan se bucura de cea mai mare veneraţie zeiţa fertilităţii Astart. Aceasta era o «zeiţă-mamă» tipică, care apărea şi în alte multe culte religioase, în Biblie, ea poartă numele de Aştarot şi este acuzată cu multă severitate, deoarece în cultul ei se punea accentul pe sexualitate ca pe un aspect principal al vieţii, ceea ce avea drept rezultat anarhia sacrală. Templele îndeplineau rolul de case publice. în care bărbaţii şi femeile «închinaţi» îşi desfăşurau viaţa sexuală. Darurile pentru aceste servicii se vărsau în casele templului ca jertfe pentru zeu. în fond, aceste practici erau o manifestare naivă a sentimentelor poporului simplu, care considera sexualitatea ca pe ceva absolut natural şi de aceea nu vedea în aceste practici nimic imoral. Cultul lui Astart nu însemna xk poporul canaanean era depravat şi destrăbălat, aşa cum îl prezintă în Biblie adepţii severi ai iahvismului.

în pleiada zeităţilor feniciano-canaanene a existat totuşi un zeu care pe drept cuvînt, putea să provoace indignarea. îl cunoaştem sub numele de Moloh. Este o deformare a cuvîntului semit' melech, ceea ce înseamnă pur şi simplu «rege», în Urul sumerian, el se numea Malkum, la ammoniţi, Mikkom, în Siria şi Babilon. Malik, iar în Tir şi Cartagina. el apare sub denumirea de Melek-kart, ceea ce însemna «regele oraşului».

Partea întunecată a acestui cult a fost că adepţii lui îi aduceau jertfe umane si mai ales din pruncii nou născuţi. în special, Cartagina era renumită pentri această practică hidoasă. Săpăturile arheologice au scos la iveală că în Canaar

n

s-au adus jertfe din prunci încă mult timp după cucerirea lui de căire isrueliţi. La (Jhezer s-a găsit un cimitir Întreg de nou născuţi. Oasele purtau urme distincte ale focului. Micile jertfe erau apoi puse în nişte oale cu capul în jos şi îngropate în pămînt.

Religia canaaneană a fost strîns legată de calendarul muncilor agrare. încei-cind să explice misterul naşterii ritmice a «morţii» şi «reînvierii» naturii. Acesta a fost motivul că israeliţii au cazul pradă atît de uşor farmecului ei. Trecînd de l.i viaţa nomadă la cultivarea pămimului. au trebuit să înveţe agricultura de la ca-naancni. Tot de la ei au aflat că trebuie să venereze zeităţile locale pentru a-şi asigura o recoltă bună.

Ţăranul israelit a simţit o nevoie adincă de a se sprijini pe zeităţile înţelegătoare şi binevoitoare căutînd Încrezător la ele îmbărbătare în grijile lui obişnuite de zi cu zi. Ritualul pitoresc, plin de splendoare spectaculoasă, legat de cultul lui Baal şi Astart se adresa de altfel mult mai viu imaginaţiei lui şi corespundea mai bine naturii sule primitive decit religia puritană a lui Moise.

Aceste motive economice şi psihologice, care au stat la baza renegării, au făcut ca iahvişlii să nu reuşească in fond niciodată să smulgă rădăcinile «idolatriei», în Cartea Judecătorilor (c. 10. v. 6) citim că israeliţii «au slujit baalilor şi astarte-lor şi dumnezeilor amoreilor, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor ammoniţilor, dumnezeilor moabiţilor. şi duinne/eilor filistenilor, iar pe Domnul l-au părăsit şi nu l-au slujit».

Atît timp cit ţăranul israelit cultiva pămîntul, el nu vroia şi nu putea să renunţe la cultul zeilor canaaneni. Dădeau din cînd in cînd ceea ce se cuvenea Iui Iahve. dar cu adevărat apropiaţi ii erau zeii agrari care, din timpuri străvechi, aveau grijă de ţara Canaamtlui. In Prorocirea lui Osea, originară din secolul al Vlll-Iea (c. 2, v. 7—10), este un fragment care explică cît se poate de concludent aceste motive practice. Cităm textual: «...ea a zis (mama fiului israelit): Duce-mă-voi după iubiţii mei cei care îmi dau pîinc, apă. lină şi in. undelcmn şi băuturi (...) Dar ea n-a recunoscut că eu am tbst acela care î-a dat ei: griul, mustul şi untdelemnul şi i-am înmulţit argintul şi aurul pe care l-au întrebuinţat pentru Baal».

în acest fragment avem mărturii concludente care grăiesc despre profunzimea cu care s-a înrădăcinat printre israel iţi cultul zeilor canaaneni. Din Biblie rezultă că el a dominat cîteva secole in istoria evreiască şi că a supravieţuit chiar căderii Ierusalimului In anul 571 î.e.ff.

In Cartea Judecătorilor citim că tatăl eroului Ghedeon, loaş. a avut un altar al lui Baal. Cînd Ghedeon 1-a distrus şi In locul lui a ridicat un altar lui Iahve. israeliţii s-au înfuriat In aşa măsură, incit au cerut moartea lui. însuşi Ghedeon, după repurtarea victoriei asupra duşmanilor, a poruncit să se toarne un «efod» de aur, adică un obiect de cult canaanean. Din aceeaşi carte mai ştim că pentru finanţarea loviturii de stat împotriva lui Abiraelcc locuitorii Sichemului au luat şaptezeci de sicii de aur din casa templului lui Baal. 228

în localitatea, Mispah s-au descoperit ruinele a două temple, ale lui Baal si ale lui. Iahve. care erau foarte apropiate unul de altul şi proveneau din secolul al IX-lea î.e.n. Un eveniment deosebit a fost însă descoperirea în ruinele ambelor temple a numeroase statuete ale zeiţei Astart. Arheologii au emis presupunerea că locuitorii Sichemului au făcut din ea soţia lui Iahve. Aceasta nu este o ipoteză prea fantezistă, cum s-ar părea la prima vedere. Că acest gen de sincretism a fost posibil în rîndul israeliţilor avem dovezi dintr-o epocă mai tîrzie. După căderea Ierusalimului un anumit grup de fugari iudei s-a aşezat în insula egipteană Ele-fantyna, care se afla lîngă prima cataractă a Nilului, lîngă Asuan. Acolo şi-au construit un templu comun pentru Iahve şi soţia lui Astart, cu numele canaanean Anat-Iahu.

Se prea poate ca la Silo, capitala de atunci a iahvismului, să se fi practicat în timpul domniei preotului Eli şi cultul lui Astart. De altfel, citim în Cartea I a lui Sanmel (c. 2, v. 22): «Eli însă era tare bătrîn şi auzea de toată purtarea fiilor săi faţă de întreg Israelul şi că se culcau cu femeile celor ce se adunau la uşa cortului adunării». Isaia. după cum putem să înţelegem din Prorocirea lui (c. 8, v. 3), s-a dus la Ierusalim la unul din templele canaanene, pentru a avea Un copil cu o preoteasă a zeiţei Astart. î

în timpul domniei regelui Solomon, în templul din Ierusalim alături de Iahve. se venera de asemenea1 Baal şi Astart, cărora li se ridicaseră altare separate. Chiar şi după renaşterea (arivismului, în timpul domniei lui Iosia şi după moartea lui. în anul 609 î.e.n., tiu s-a reuşit să se înăbuşe cultul zeilor canaaneni. Acest lucru a fost constatat spre marea lui consternare de prorocul Iererhia, cînd a apărui în Ierusalim după devastarea lui de către egipteni şi babiloneni. întîlnea pe străzi copii care strîngeati lemne pentru jertfelnic, pe care -părinţii lor trebuiau să-1 ridice în onoarea «zeiţei cerului», în timp ce femeile coceau plăcinte sfinte pe care erau imprimate imaginile zeiţei Astart. La mustrările prorocului, oamenii răspundeau, că trebuie să-i aducă zeiţei jertfe pentru a nu le împuţina hrana. S-au plîns că de ctrid Iosia a încercat să înăbuşe cultul lui Astart, asupra lor s-au abătut numai nenorociri: o parte din locuitori au fost duşi în Mesopotamiaj Ierusalimul a fost devastat de către caldeeni, iar o parte din populaţie a trebuit să se ascundă în Egipt. Explicaţiile lui Ieremia că aceste catastrofe şi nenorociri sînt o pedeapsă pentru renegarea lui Iahve nu au găsit nici cel mai mic ecou în rîndul iudeilor.

Influenţa religiei canaanene. prin forţa împrejurărilor, şi-a pus amprenta şi pe literatura biblică. Astfel, de exemplu, în Psalmul 28 sînt vizibile, fără îndoială, urmele unui vechi imn ugaritic. Acest lucru este dovedit prin identitatea frapantă dintre idei. prin denumirile localităţilor siriene menţionate acolo, cît şi prin menţinerea barbarismelor din limba ugaritică. Versetele 12 15 din capitolul 14 al Prorocirii lui lsaia sînt un citat al unui poem mitologic uganl. găsii în oraşul Ugarit. Se ştie. de asemenea, că anumite proverbe biblice imită modele can;i;incne

229

Cap de feniciană descoperii tn săpăturile de la Nimrud.

Anumiţi cercetători au ajuns la convingerea câ Cîntărea liniarilor este o culegere de cîntece de cult în cinstea zeului Tammuz.

Pe drept cuvînt se poate naşte întrebarea: prin ce minune a reuşit să se menţină in aceste condiţii religia lui Moise? Mai întîi, trebuie reţinut că israeliţii, aducînd omagiu zeilor canaaneni, niciodată, în fond. nu l-au părăsit pe zeul lor tribal, în nenumărate localităţi se aflau, unul lîngâ altul, templele lui Iahve şi al lui Baal. Unii regi. ca de exemplu Ahab şi Solomon, au ridicat temple zeilor canaaneni, lucru care nu i-a împiedicat să fie în continuare credincioşi lui Iahve. Acesta a fost un politeism evident, în care Iahve, în funcţie de împrejurări, deţine un loc mai mare sau mai mic în pleiada celorlalţi zei.

în această perioadă de mari tulburări au existat cu siguranţă cercuri de credincioşi ai lui Iahve incoruptibili, care nu s-au lăsat luaţi de valul general al renegării, ba chiar, din cînd în cînd, ei s-au ridicat să apere activ religia lor. Cînd soţia regelui Ahab, Izabela, i-a prigonit pe prorocii iahvismului, demnitarul regal Obadia «a luat o sută de proroci şi i-a ascuns: cincizeci într-o peşteră şi cincizeci în alta, şi i-a hrănit cu pîine şi cu apă» (Cartea a 111-a a Regilor c. 18, v. 4).

în afara preoţilor şi leviţilor, la menţinerea vechii credinţe a lui Moise a contribuit, într-un anumit fel şi frăţia oamenilor credincioşi, care legau jurâmînt cu Iahve. I-am prezentat deja pe nazirei, deoarece din aceştia făcea parte şi Samson. Nazireii nu beau vin, nu-şi tăiau părul, nu consumau mîncăruri interzise de ritual şi nu avea dreptul să atingă pe cei morţi.

Cu mult mai interesantă este frăţia recabiţilor. Aceştia erau urmaşii fiului lui Recab, Ionadab, care în timpul domniei regelui Ahab au condamnat pe adoratorii lui Baal. Recabiţii opunîndu-se vieţii de oraş a canaanenilor, consecinţelor nefaste, sociale şi religioase ce decurgeau de aici, nu beau vin, nu practicau agricultura, nu cultivau viţa de vie, locuiau în corturi şi duceau o viaţă primitivă de păstori. Desigur năzuinţa de a menţine sistemul vieţii de păstori din timpurile lui Moise era un anacronism şi de aceea ordinul recabiţilor nu a reuşit să se răspîn-dească în rindul israeliţilor.

Mai tîrziu, în timpul domniei regelui iudeu Iosia (640—60$ î.e.n.), preoţii din Ierusalim au trecut la o ofensivă generală împotriva renegării. Ei urmăreau în special să introducă sistemul teoretic şi să acapareze, în numele lui Iahve, puterea, în fond, ei erau conduşi de scopuri politice. în problemele religioase puneau accentul pe formele exterioare ale cultului, pe respectarea diferitelor practici şi ritualuri.

Abia sub influenţa învăţăturilor morale, prorocii israeliţi au adîncit treptat religia lor ca, pînă la urmă, să o ridice pe culmea cea mai înaltă a unui monoteism

pur etic. Iahve devine, în credinţele lor, universal, singurul zeu al universului. Aşa că monoteismul ebraic este destul de întîrziat, constituind un rezultat final ;i unei căi istorice zbuciumate prin veacuri de rătăciri, suferinţe şi înfrîngeri politice.

în epoca judecătorilor. Israelul a trecut prin perioada războaielor civile şi ;i

231

destrămării legăturilor religioase. Tabloul cutremurător al acestor relaţii interne este oglindit, în mod deosebit în trei povestiri: măcelărirea efraimiţilor pe vadul Iordanului, exterminarea aproape în întregime a seminţiei veniamiţilor şi lovitura de stat sîngeroasă a lui Abimelec.

Ultimei povestiri merită să i se acorde o atenţie deosebită, deoarece aduce informaţii suplimentare cu privire la structura socială a societăţii israelite şi a curentelor politice care anunţă ormduirea monarhică de mai tîrziu.

în Cartea Judecătorilor (c. 8, v. 22) citim: «După ace&i au zis israeliţii către Ghedeon: «Domneşte peste noi tu şi fiul tău, pentru că ne-ai izbăvit din mîinilc madianiţilor!»

Ghedeon n-a acceptat însă coroana regală oferită, cu toate că, de faclo, devenise moştenitorul tronului. In capitala sa domnea ca un despot tipic oriental, păstrînd un harem numeros de ţiitoare cu care a avut şaptezeci de fii.

De ce oare n-a vrut să accepte din punct de vedere formal titlul de rege? Nu încape nici o îndoială că printre israeliţi exista atunci un anumit grup de oameni care numai în ormduirea monarhică vedea o ieşire din anarhie şi salvarea1 în faţa exterminării. Numai puterea % centrală putea să ducă la unificarea seminţiilor israelite într-un front comun împotriva ameninţării creseînde din partea popoarelor duşmane canaanene. Se pare însă că monarhiştii au fost în minoritate. Masele largi populare se temeau de despotism şi respectau cu stricteţe separatismul tribal. Cu siguranţă, Ghedeon a avut în vedere această atmosferă şi de aceea a respins coroana. în definitiv, putea să-şi permită acest lucru, deoarece, datorită autorităţii personale exercita, în realitate, o dominaţie absolută asupra triburilor supuse lui.

Istoria lui Abimelec ne arată cît de puternică a fost opoziţia îrrlpotriva ideii monarhiste şi în ce pături sociale era susţinută cu mai multă vehemenţă. Abimelec n-a fost propriu zis rege. ci un uzurpator, care a dobîndit puterea datorită rudelor sale din Sichem. Cu banii primiţi din partea lor, a recrutat mercenari, şi-a omorît fraţii de sînge şi a guvernat deosebit de sîngeros.

La tron s-a menţinut însă numai trei ani. Chemarea la revoltă a fâcut-b acelaşi oraş Sichem care l-â ajutat, de bună vdie, să realizez» lovitura de stat. De ce tocmai oraşul lui natal? Cînd citim cu atenţie versetele corespunzătoare din Biblie, obţinem un răspuns reVelator la această întrebare. In Cartea Judecătorilor (c. 9, v. 6) citim cele ce urmează: «După aceea s-âii adunat toţi locuitorii Sichernului şi toată casa lui Milo şi s-aii dus de au pus rege pe Abimelec la stejarul cel de lîngă Sichem».

Milo n-a fost uri oraş. ci un cartier aristocratic corespunzînd pe Undeva acro-. polei greceşti. Arheologii au descoperit astfel de cartiere nu numai la Sichem dar şi în Ierusalim şi în alte oraşe palestiniene. Acesta era. în general, o piaţă din pămînt bătătorit şi piatră, înconjurată de un zid de apărare în interiorul cărei;i se aflau palatele demnitarilor şi familiile aristocraţilor.

S-a găsit deci cheia pentru această enigmă. Aflăm mai înainte de toate în ce

măsură societatea israelitâ era divizată în clase. Din această informaţie rezultă, în mod cert, că monarhiştii erau, în primul rînd, reprezentanţii păturilor privilegiate şi că ei, într-adevăr, au adus la tron pe Abimelec. Toate incertitudinile referitoare la acestea sînt înlăturate în versetele 23—24 ale capitolului enumerat anterior. In ele aflăm că locuitorii Sichemului: «...nemaivoind să se supună lui Abimelec, ca astfel să vie răzbunarea pentru cei şaptezeci de fii ai lui Ierubaal şi sîngele lor să se întoarcă asupra lui Abimelec, fratele lor, care îi ucisese, şi asupra locuitorilor Sichemului care au îmbărbătat mîna lui, ca să-şi ucidă fraţii».

într-un cuvînt, răscoala oraşului Sichem a fost o ridicare a maselor nu numai împotriva uzurpatorului, ci şi împotriva propriilor bogătaşi. A avut deci un caracter cert de mişcare socială. Aşa cum se poate observa din desfăşurarea ei, poporul a luptat cu o dîrzenie nemaiîntîlnitâ, detestînd moartea. Despre generalizarea şi caracterul popular al răscoalei rămîne grăitor faptul că la lupte au participat chiar şi femei. Abimelec a fost rănit mortal de către o femeie, care a aruncat în el cu o piatră de pe virful turnului înconjurat.

După căderea lui Abimelec, se va mai scurge mult timp pînă ce triburile israelite se vor hotărî să-şi aleagă un rege comun. Vor face acest lucru numai în faţa pericolului crescînd din partea filistenilor. Dar, chiar $i atunci, după cum putem deduce din istoria Iui Samuel, opoziţia împotriva monarhiei a fost încă puternică si activă.

Deşi Cartea Judecătorilor, îrt redactarea ei actuală, este o operă relativ tîrzie. întîlnim in le*i. nu o dală. mărturii că la baza ei au stat documente şi relatări istorice vechi.

Ca exemplu, poate să ne servească povestirea despre Debora, prorocită şi poetesa israelită. La baza acestei povestiri au stat două surse distincte, ba chiar, contradictorii din punctul de vedere al conţinutului: povestirea în proză şi imnul victorios al eroinei. în proză adversarul seminţiilor israelite este regele Haţorului. Iabin, în timp ce Sisera este numai comandantul suprem, Iri poem, însă, Iabin nu mai este menţionat de loc. iar Sisera apare, singur, ca dn monarh suveran. O contradicţie esenţială apare, de asemenea. în relatarea care oglindeşte moartea lui Sisera: în partea epică el moare în somn de o moarte groaznică. în poem însă, a fost lovit din spate în momehtul cînd bea lapte.

In urma analizei lingvistice s-a constatat că acel imn trist al victoriei, plin de *ăngânitul armelor şi totuşi încheiat printr-un accent uman înălţător (prin descrierea neliniştii şi spaimei mamei eroului), atribuit Deborei, este unul dintre cele mai vechi monumente ale literaturii ebraice. Se presupune chiar că a luat naştere în timpul evenimentelor descrise, că prin aceasta reprezint! un tablou autentic al israeliţilor, în perioada cea mai timpurie a aşezării lor în Palestina.

Vestigii foarte vechi se ascund şi în povestirea despre tragedia lui leftae. Nu există nici o îndoială că jertfirea unei fete pe altarul lui Iahve reprezintă un obicei, care provine dintr-o epocă foarte îndepărtată a istoriei omenirii.

2 VI

Anumiţi cercetători, jenaţi de faptul că unul din eroii biblici a comis un asemenea barbarism, au emis ipoteza că fata lui Ieftae, în fond, nu a fost omorîtă. ci sfinţită ca vestală într-unui dintre numeroasele sanctuare, pe atunci nelegalc. ale lui Iahve. După aceştia şi procesiunea de doliu a israelitelor care deplîng moartea fecioarei este, în realitate, împrumutată de la canaaneni, ca un ritual în cinstea zeiţei fertilităţii — Astart.

Cu toate acestea, tradiţia evreiască niciodată nu a explicat jertfele lui Ieftae în sens simbolic. Istoricul evreu Josephus Flavius (secolul I e.n.) ca şi autorii Talmudului babilonean (secolul VI e.n.) au considerat jertfa lui Ieftae, pur şi simplu, ca pe un fapt istoric adevărat. Cu toate că Biblia condamnă cu asprime jertfele umane ca pe o crimă îngrozitoare, fapta lui Ieftae n-a fost izolată. Astfel, de exemplu, prorocul Samuel a tăiat în bucăţi pe regele Agag în faţa altarului lui Iahve. iar David a spînzurat şapte fii ai lui Saul, ca să înlăture calamitatea foamei. Ar ti fără îndoială un anacronism dacă am dori să acordăm acestor fapte dimensiuni morale contemporane sau norme etice ale prorocilor din perioada de cristalizare a monoteismului. Nu trebuie să uităm niciodată cu ce epocă străveche avem de-a face în această perioadă. Erau doar veacurile al XII—XI î.e.n., veacul Ifigeniei şi Clitemnestrei, al războiului troian şi al participantului la acest război, regele cretan Idemeus care 1-a jertfit pe propriul lui fiu lui Poseidon, drept mulţumire pentru salvarea sa de furtuna de pe mare. Din punct de vedere al dezvoltării spirituale, triburile ebraice nu erau nici mai prejos, nici superioare altor popoare din epoca lor, printre care dorienii şi aheii.

Un exemplu foarte interesant al îmbinării motivelor arhaice cu unele mai noi, într-o singură povestire, este plăcuta pastorală despre credincioasa Rut. Numeroasele arhaisme din text constituie mărturii că povestirea a apărut foarte tîrziu, probabil după întoarcerea din robia babiloniană. Unii biblişti au ajuns la concluzia că ea constituie un fel de pamflet politic care exprimă cu ajutorul alegoriei protestul împotriva ordinelor draconice ale lui Ezdra şi Neemia care, nu numai că au anulat căsătoriile mixte, ci chiar au izgonit din Ierusalim femeile de origine străină, luate în căsătorie de către evrei. Autorul povestirii a vrut să reamintească fanaticilor iudei că Rut, străbunica celui mai mare rege israelit David, a fost moabită şi deci, căsătoriile mixte sînt condamnate pe nedrept.

Dacă, într-adevăr, a fost aşa, e neîndoios că autorul s-a folosit de o povestire mult mai veche pe această temă, sau ceva asemănător, deoarece obiceiurile descrise de către el nu mai existau în acele ţinuturi în epoca postbabiloniană.

Dreptul de a'aduna spicele rămase pe mirişte a fost un privilegiu foarte vechi, ai celor sărmani, al văduvelor, orfanilor şi drumeţilor, întărit de către poruncile lui Moise. Dar. după terminarea organizării societăţii israelite şi apariţia diferenţelor de clasă, acest obicei străvechi se respecta destul de rar. Unii proroci, îndeosebi Amos. Isaia şi Miheia. au condamnat pe bogaţi pentru exploatarea săracilor «Ascultaţi — strigă Amos — voi care asupriţi pe cei sărmani şi faceţi să moară

234

săracii pe pămînt...!» Relaţiile sociale idilice, oglindite în această povestire în care proprietarii de pămînt trăiesc într-o armonie patriarhală cu slugile lor şi sînt miloşi cu cei sărmani, erau deja depăşite la vremea aceea.

Un a!i obicei, pe care îl considerăm şi mai vechi, este aşa-zisul «levirat». drept cutumiar — care intra în componenţa legii căsătoriei. Acesta prevedea că văduva fără copii să se căsătorească cu fratele soţului mort. în caz de refuz, văduva putea să-şi ceară drepturile în faţa judecăţii. Rut s-a căsătorit cu Booz în baza dreptului «leviratului», care a durat pînă în secolul 1 î.e.n.

însă, în epoca postbabiloniană. nu exista procedura legată de levirat de a ceda sandaua în semn de renunţare la drepturile faţă de văduva rudei celei mai apropiate. Acest gest formal, stins de mult. cu urmările juridice ce decurgeau din el, avea drept la existenţă numai atunci cînd oamenii erau analfabeţi şi nu întocmeau încă acte juridice formale. In definitiv, în forma sa străveche, acest obicei a fost deosebit de drastic. Dacă ruda refuza să-şi îndeplinească obligaţia văduva îi lua sandaua cu forţa, îl scuipa în faţă şi în acest fel îl punea sub oprobiul opiniei publice.

Abordînd cele mai interesante aspecte din Cariile Judecătorilor. în mod deliberat am lăsat la urmă prezentarea figurii lui Samson, avînd în vedere că istoria sa constituie, într-o oarecare măsură, o introducere la istoria lui Samuel, Saul şi David.

Samson este cu siguranţă o figură legendară. în unele amănunte el ne aminteşte de eroul sumerian Ghilgameş şi de grecul Heracle. Unii cercetători presupun că. iniţial, el a fost o zeitate mitologică a cultului soarelui care, în Canaan, avea mulţi adoratori. Etimologic numele lui provine din cuvîntul ebraic şemeş şi babiloneanul fciinţ. ceea ce înseamnă soare. Se ştie că. la Bet-şemeş, la o distanţă nu prea îndepărtată de satul natal al lui Samson se afla templul înălţat în cinstea zeului soarelui. Nu este deci exclus că figura lui Samson să fi avut ca arhetip figura unui zeu popular pi intre canaaneni.

Aceasta nu înseamnă însă că el nu este creaţia imaginaţiei ebraice. Acest bătăuş. scandalagiu plin de energie, acest bărbat zdravăn, inepuizabil în năzbîtii şi nu prea vioi la minte — ce figură superbă, tipic populară! în vicleşugurile şi întîmplărilc vieţii sale se evidenţiază umorul sănătos al păstorilor israeliţi şi plăcerea tipic orientală pentru povestiri pline de intîmplări de basm. în felul său. Samson, este un fel de Zagloba al seminţiilor ebraice, descris de Sienkiewicz în trilogia sa.

Poporul a înconjurat cu simpatie şi plăcere naraţiunea despre escapadele sale de dragoste şi cu simţăminte de satisfacţie povestea privind cotonogirea filistenilor, în Samson şi-a găsit o firavă expresie conştiinţa politică a israeliţilor din epoca judecătorilor, epoca anarhiei şi a deosebirilor dintre seminţii. El nu este o căpetenie oare. la fel ca alţi judecători, să organizeze rezistenţa împotriva împilatorilor. Disensiunile lui cu filistenii au caracterul unei lupte dusă de un înfocat potrivnic al acestora ţintind să se răzbune pentru jignirile personale reale sau închipuite. Motivaţia faptelor sale nu este numai de natură socială, patriotică, ci una personală, dorinţa de a plăti singur poliţele. Şi abia la sfîrşitul povestirii, figura sa este în mod

235

deosebii de aureolată, devenind un personagiu eroic şi cu adevărat tragic. în acesi final, atît de captivant, apare parcă embrionul unor timpuri noi cînd seminţiile israelite dezbinate, sub ameninţarea pericolului crescînd al filistenilor, vor începe să înţeleagă mai bine necesitatea unirii în lupta comună pentru libertate.

Samson a fost legat prin jurămînt ca nazireu. Aceasta însă s-a întîmplat în timpul prunciei sale. din voinţa părinţilor. De-a lungul vieţii sale a respectat ce-i drept poruncile exterioare ale naziratului: nu-şi taie părul şi nu bea vin. în afară de aceasta, niciodată nu a fost călăuzit de motive religioase. Nu se poate spune, deci că el ar fi fost partizanul iahvismului. în întîmplările amoroase cu filistenele, în luptele de unul singur şi în înşelăciunile sale condamnabile din punct de vedere moral, datorită cărora s-a vărsat din plin sînge uman — cît este Samson de primitiv şi de păgin! N-a fost nici judecător înţelept, nici un comandant demn al seminţiei sale. şi nici un om religios nlin de harul credinţei.

De aceea, ne surprinde faptul că redactorii Bibliei au inclus istoria sa în cărţile canonice, dîndu-1 pe undeva drept model de urmat. Şi nu numai atît. Prin aceasta, ci au oglindit într-o manieră naturalistă, fără echivoc, lucruri care n-ar trebui prezentate in scrieri considerate ca sfinte. Se poate, ce-i drept, spune că Biblia este realistă şi tratează viaţa, aşa cum s-a prezentul ea în realitate. Tocmai iri aceasta constă dificultatea că eii prezintă în mod extrem de îngăduitor amorurile israelitului cu femei de origine Străină şi nu îşi ascund satisfacţia, care aprobă escapadele ak prădalnice.

De ce oare s-a introdus acest erou necioplit al povestirilor populare în buna companie a regilor, căpeteniilor şi prorocilor? Credem că răspunsul e simplu. Samson a devenit pentru israeliu întruchiparea unei epoci istorice,a luptelor duse cil filistenii si. în această postură, s-a înălţat atît de mult în tradiţia populară, încît a fost imposibil să fie dat uitării de redactorii,Bibliei.

In ultimă instanţă, lupta cu fillstenu se desfăşura pe fundalul luptei peritru existenţa naţională şi, în acelaşi timp, pentru menţinerea religiei israelite. De aceea, tot ceea ce a făcut Samson a căpătat în ochii iahviştilor sens şi importanţă religioasă.

Afirmam că Samson este o figură legendară, însă acţiunea povestirii întîmplări-lor sale are la bază evenimente istorice adevărate. Luptele militare cu filistenii au marcat calea tsraeliţilor pentru alte două veacuri şi s-au terminat cu victoria finală a regelui David. ••

Pînă nu de mult ani avut despre filisteni prea puţine date. Acum însă, datorită marilor descoperiri arheologice cît şi a descifrării hieroglifelor egiptene şi scrierii cuneiforme mesopotumiene, ani obţinut informaţii relativ precise asupra lor

Dorind să ne forrriâm o imagine mai completă despre filisteni şi să înţelegem împrejurările in care şl-au tăcut dpanţia in canaan, trebuie sâ cunoaştem mai îndeaproape timpurile în care au trăit şi au acţionat. La aceasta ne ajută săpăturik-arheologice din Mycene, din Creta, Troia. Anatolia, Siria. Palestina şi Egipt. Acestor descoperiri le datorăm multitudinea de cunoştinţe despre epocile care înainte au fost pentru noi o mare necunoscută. 7.36

în cel de-al doilea mileniu î.e.n.. Crcla a fost ocupată de un popor, creator ;il unei culturi rafinate şi fondatorul. în Marea Egee, a celui mai puternic stat comercial. In acelaşi timp, Peloponesul era locuit de popoare, ale căror origine şi limbă nu le cunoaştem. Ele au fost învinse de ahei. triburi de războinici greci, care foloseau arme din bronz. Căpeteniile lor au construit fortificaţii la Mycene , Tirynt şi în alte localităţi din Argolida. Tucidide menţionează că triburile aticilor se ocupau cu pirateria şi că îşi construiseră o flotă puternică, care devenise o concurentă periculoasă pentru locuitorii Cretei.

Inccpînd din secolul al XV-Ica î.e.n., aheii. sub conducerea Atri/ilor. dinastie din care a făcut parte şi Agamemnon. vor înlătura treptat pe cretani din posesiunile lor coloniale situate în insulele din Marea Egcc şi de pe malul Asiei Mici. în anul 1400 Î.e.n. cuceresc Creta şl distrug cultura Înfloritoare minoicâ. denumită aşa de la legendarul rege Minos. In jurul anului 1180 Î.e.n., după zece ani de asediere, transformă In ruine Troia.

Nu mult timp s-au bucurat Insă de succesele lor. Din interiorul Europei veneau alte triburi greceşti barbare, cunoscute sub denumirea de dorieni, grecii istorici de mai tirziu. Ele au cucerit Peloponezul, Creta, insulele din Marea Egee şi litoralul Asiei Mici.

Sub presiunea lor, asupra teritoriilor Mării Egee a avut loc una dintre acele revoluţii etnice, care au produs marile migraţii ale popoarelor. Locuitorii Balcanilor, lliriei şi ai insulelor din Marea Egee, izgoniţi din posesiunile lor, s-au îndreptat val după val spre sud tn căutarea unor noi meleaguri. Au trecut prin Anatolia, Asia Mică. Siria şi Canaan pentru a ajunge plnâ In Delta Nilului. Mernephtach îi înfrîn-ge şi îi obligă să se reîntoarcă.

Noua lor invazie asupra Egiptului. în anul 1191 î.e.n., a fost mult mai periculoasă. Nenumărate hoarde de războinici Împreună cu familiile şi averea lor înaintau pe malul Siriei şi Canaanului, apărate dinspre mare de o flotă numeroasă de corăbii. Sub loviturile lor dispare statul hittit, a cărui capitală Hattuşaş, de pe rîul Halis. se transformă pentru totdeauna într-un morman de ruine şi cenuşă. Cade pradă invadatorilor şi Cilicia, renumită pentru nenumăratele ei herghelii de cai de rasă. Oraşele feniciene Byblos, Sidon şi Tir se predau de bunăvoie şi, în acest fel. pre-înttmpină exterminarea. După străbaterea Canaanului de-a lungul mării, invadatorii pătrund In Egipt şi distrug teritoriile lui de nord. Faraonul Ramscs al Ill-lea (1198—1167 Î.e.n.) a trebuit să depună mari eforturi pentru a-i opri. Pină la urmă i-a tnfrtnt atit pe uscat cit şi pe mare. nimicindu-lc flota In lupta navală de la Pelusium. Cel mai mare pericol care a atlrnat vreodată deasupra Egiptului de-a lungul întregii sale istorii, a fost deci Înlăturat. Ramses n-a mai avut însă putere pentru a-i izgoni pe invadatori şi din Canaan. şi Siria. Datorită acestui fapt. o ramură de-a lor scăpată de la distrugere a putut fără nici un obstacol să se aşeze în cimpia fertilă de pe litoral în partea de sud a Canaanului şi să rămînă aci peste veacuri.

237

Printr-o întîmplare fericită s-a păstrat un document egiptean care cuprinde informaţii deosebit de preţioase despre aceste misterioase popoare migratoare. La Medinet Habu, aşezat la o depărtare nu prea mare de Teba, au fost descoperite ruinele templului zeului Amdn. Pereţii lui, de sus pînă jos, erau plini cu inscripţii şi picturi, care reprezentau într-un mod sugestiv şi dramatic desfăşurarea luptei faraonului cu invadatorii. In timp ce pe uscat pedestrimea egipteană se întîlneşte în fervoarea luptei cu războinicii străini, pe mare. vasele faraonului au repurtat o victorie decisivă asupra flotei inamicului. Se vede cum, din navele in flăcări ce so scufundau, cădeau morţii sau se aruncau în apă vîslaşii înspăimîntaţi.

Pe una dintre Iresce se observă bivoli înhămaţi ia care grele, încărcate cu temei, copii şi pradă de război. Deci, aceasta era o migraţiune a popoarelor, în înţelesul deplin al cuvîntului. Bărbaţii sînt de statură înaltă, feţele lor rase se disting prin nasuri drepte, tipic greceşti şi frunţi înalte. Războinicii poartă pe cap coifuri ciudate din pene de păsări, ce amintesc de coifurile eroilor lui Homer de pe basoreliefurile antice. Şi săbiile late. scurte şi mici, şi scuturile rotunde par a fi de origină grecească.

Din inscripţiile de pe pereţi aflăm că egiptenii îi numeau pe invadatori «popoarele mării». Printre triburi se menţionează acolo războinicii lui Donoi şi Ahaiva^; acestea sînt denumiri sub care poate se ascund danaienii şi aheii, cunoscuţi nouă din istoria Greciei. Intîlnim, de asemenea, denumirea egipteană a filistenilorpalesci sau prst. Cu toate aceste date, cercetătorii nu sînt de acord în ceea ce priveşte originea etnică a invadatorilor. Dacă aceştia au fost un amestec de triburi de cele mai diferite rase, după cum considerau unii, se poate presupune cu mare certitudine că ele au rămas sub influenţa culturii greceşti, şi chiar, că au fost izgoniţi de către dorieni şi ahei din Peninsula Balcanică, Asia Mică şi insulele Mării Egee.

După expediţia nereuşită asupra Egiptului, filistenii s-au aşezat în Canaan aproape concomitent cu israeliţii. Ştim din Biblie că ei au ocupat o regiune fertilă de pe litoral, la sud de munţii Cârmei. Oraşele-state ale lor — Gaza, Askalon, Ajdod, Gat şi Ekron — au format o federaţie, denumită în greceşte pentarchia. Orientîn-du-şi expansiunea lor teritorială in interiorul continentului, ei au intrat imediat în conflict cu triburile israelite ale lui Iuda şi ale lui Dan cu care se învecinau. Separe că tocmai aceste prime ciocniri reprezintă fundalul istoric pentru povestirea lui Samson.

Ştim, deja, că filistenii formau, printre «popoarele mării», o grupă etnică nu prea numeroasă distinctă. Bibliştii şi arheologii fac eforturi pentru a afla cît mai multe despre ei şi în ultima vreme s-au obţinut în acest sens o serie de realizări. Să prezentăm pe scurt rezultatele căutărilor lor de pînă acum.

Mai întîi trebuie menţionat că m conformitate cu tradiţia evreiască filistenii ar fi venit din Creta. Prorocul Amos (c.9 , v.7) spune că Dumnezeu î-a adus din Caftor. denumire sub care se ascunde Creta (în textele babilonene: Kaftora). îndoielile în ceea ce priveşte o asemenea interpretare a denumirii Caftor sînt spulberate mai tîrziu de prorocul Iezechiel care identifică în mare măsură, pe filisteni

238

tu cretanii. Daca am recunoaşte deci legenda evreilor ca adevărată, am ajunge hi convingerea că filistenii au fost aheii care au cucerit Creta, iar apoi. la rîndul lor. au fost izgoniţi de acolo de către dorieni.

Din păcate, asemenea legende sînt de cele mai multe ori înşelătoare şi nu au nici o valoare ştiinţifică. Anumiţi cercetători au atras însă atenţia asupra unui fapt ce dă de gtndit, şi anume că anumite nume filislene au fost de origine ilirică şi că în Iliria a existat oraşul Păleşte. Deoarece emigraţia popoarelor doriene a început tocmai de acolo, nu este exclus că filistenii au fost locuitorii care au precedat pe ilirii greci, izgoniţi de către invadatori.

Să vedem acum ce afirmă arheologia pe baza săpăturilor efectuate în Siria şi Palestina. în ruinele oraşului Ugarit au fost găsite morminte purtînd trăsături caracteristice egeene. cipriene şi myceniene. Ceramica scoasă din ruinele a cinci oraşe filistene din vechiul Canaan în mare măsură este myceniană. Cupele şi cănile sînt împodobite cu ornamente figurative de culoare neagră şi roşie amplasate pe fondul unei culori galben deschis. Vase identice de ceramică erau folosite în Mycene. oraşul lui Agamemnon.

Şi mai elocvente sînt alte descoperiri arheologice. în povestirea despre Samson. Biblia prezintă pe filisteni ca pe un popor îndrăgostit de libaţii publice. Din Biblie aflăm: «Iar după ce s-a veselit inima lor, au zis: «Aduceţi pe Samson din închisoare, ca să mai rîdem de el». Şi au adus pe Samson din temniţă şi rîdeau de el, şi-1 trăgeau de urechi şi l-au pus între doi stîlpi (...) Casa era însă plină de bărbaţi şi de femei, că erau acolo toţi fruntaşii filistenilor, iar pe acoperiş se aflau ca la trei mii de oameni bărbaţi şi femei care se uitau şi rîdeau de Samson». Acest tablou sugestiv al ospăţului a fost completat de arheologie în mod neaşteptat. In ruinele oraşelor filistene au fost găsite un mare număr de căni de bere, prevăzute cu ciocuri cu filtre pentru reţinerea rămăşiţelor de orz, ce pluteau prin berea proaspăt preparată. Se dovedi, deci că in ţara vinului filistenii menţinuseră cu încăpăţînare berea, băutura tradiţională a războinicilor greci.

Ce concluzii putem trage noi din aceste fapte? Nu putem afirma cu toată certitudinea că filistenii au făcut parte din marea familie a triburilor greceşti. Un lucri este însă sigur, şi anume că au rămas mult timp sub influenţa culturii lor şi că şi-ai însuşit obiceiurile lor. Nu este exclus faptul că se aflau printre ei şi fugari ahei dir Argolida, Iliria, Asia Mică, Creta şi din restul insulelor Egee. După toate probabilităţile aceştia erau un amestec de vîntură lume de origine grecească şi negreceascâ care, după înfrîngerea din Egipt, s-a unit pentru cucerirea comună a Canaanului

Pe drept cuvînt se naşte întrebarea: în ce fel un grup aşa de mic de invadatori au putut nu numai să-şi menţină cuceririle lor, dar cu timpul, împreună cu israeliţti. să şi subordoneze chiar aproape tot Canaanul? Superioritatea lor consta în acees că aduseseră cu ei secretul prelucrării fierului. Armele lor şi uneltele din fier k asigurau 0 superioritate netă asupra ţării, care se mai afla încă în epoca bronzului

23ţ

Să ne reîntoarcem cu cîteva secole în urmă. penlru a alia pe ce căi au ajuns filistenii în posesiunea fierului. Undeva. în munţii Armeniei, locuia un trib Kizvadan ;are. în secolul al XlV-Iea î.e.n., a învăţat să topească fierul. El nu a realizat o nouă descoperire ci pur şi simplu a folosit o metodă mai ieftină si mai eficace de producere a fierului. în Egipt şi în Mesopotamia se cunoştea fierul incă din mileniul trei î.e.n.. insă era atît de rar încît era preţuit mai mult decît aurul.

Kizvadanii au fost înfrînţi de hittiţi şi desigur că le-au împărtăşit acestora secuiul topirii fierului, secret pe care aceştia l-au păstrat apoi ca ochii din cap. Ciiul unul din faraoni a rugat pe un rege hittit cu care era in relaţii de prietenie să-i dezvăluie secretul, drept răspuns a primit, fără nici un comentariu, numai un stilet din fier.

In secolul al XH-tea i.e.n. «popoarele mării» au distrus puterea hittită şi, desigur ci, printre nenumăratele prăzi de război au acaparat şi secretul topirii fierului, păzit cu atîta străşnicie.

Aceeaşi comoară preţioasă o posedau şi filistenii. In Cartea Ia lui Samuet (c. 13, v. 19—22) cităm: «Fierar nu era în toată ţara lui Israel, căci filistenii se temeau ca nu cumva israeliţii să-şi facă săbii şi suliţe. Trebuiau deci să se ducă toţi israeliţii la filisteni, ca să-şi ascută fiarele plugurilor şi sapelor lor, topoarele şi securile lor. Cînd se făcea vreo ştirbitură la ascuţişul fiarelor de plug, al sapelor, al topoarelor şi securilor lor, sau cînd trebuia să îndrepte vreun corn de furcă. De aceea; în timpul războiului de la Micmas, tot poporul care era cu Sau] şi cu fbnatan nu avea nici săbii nici suliţe...»

Aşa cum rezultă din cele citate, filistenii ţineau pe israeliţi ta dependenţă, apârind în mod draconic monopolul asupra fierului. Acesta era un monopol militar şi economic, deoarece in Canaan nimeni în afară de ei, nu putea produce arme de fier sau unelte necesare In meşteşugărit şi agricultură. E drept că israeliţii puteau procura unelte, dar tn ceea ce priveşte reparatul şi ascuţitul lor trebuiau să apeleze la filisteni, care pretindeau pentru aceste servicii şi sume importante de bani.

E uimitor felul In care arheologia a confirmat în intregime informaţia Bibliei. Pe teritoriile fostelor stătuleţe filistene a fost descoperită o cantitate uriaşă de obiecte din fier, in timp ce in alte părţi ale Canaanului, ele constituie o raritate. Această imagine se schimbă in mod radical cînd se fac săpături in straturile provenind din perioada de după Înlăturarea hegemoniei filistene de către David. De atunci, fierul apare într-o cantitate mai mare şi egal împărţit pe întreg teritoriul Canaanului.

Prin înfrîngerea monopolului filisten şi intrarea popoarelor semite ale Canaanului in epoca fierului, se reali/cu/ă o victorie a israeliţilor nu numai din punct de vedere militar, ci şi o însemnat/t revoluţie economică.

După două sute de ani de lupte grele filistenii au fost înfrînţi. Dar, cu toate că de acum încolo jucau un rol politic secundar, ei n-au dispărut din filele istoriei.

241)

De la ei se trage denumirea Palestinei acceptată, mai tîrziu, în nomenclatura romană. In acest mod ei au repurtat o victorie neaşteptată pătrunzînd în eternitate prin denumirea ţării pe care, cu toate eforturile îndelungate, nu au reuşit să şi-o subordoneze.

VÎRSTA DE AURA ISRAELULUI

:

MONARHIA LUI SOLOMON Monarhia lui So/omon

nun Ţările supuse

MAREA Sa

AKho\

MED/ T E R A N Ă

PREOTUL ELI Şl NAŞTEREA LUI. SAMUEL. Pe muntele Efraim era aşezat orăşelul Ramataim. Locuia acolo Icvitul Elcana împreună cu cele două femei ale sale Ana şi Penina. Penina avea copii şi continuu o batjocorea pe Ana care n-avusese această bucurie. O dată pe an. cînd întreaga familie mergea Ia Silo sâ aducă jertfa Domnului în cortul sfînt cu a lui Arcă a Legă-mîntului. sărmana femeie se ruga lui lahvc să-i dăruiască un lui, jurîndu-se că-1 va lăsa in slujba Domnului, ca na/ucu. tn acest timp demnitatea de preot şi judecător aparţinea lui Eli. bărbat neîntinat şi credincios, bătrin ca vremea şi lipsit de vlagă. într-o zi. cînd Eli stătea pe scaun la uşa cortului-templu şi se încălzea la soare, a zărit-o pe Ana rugîndu-se. Nevasta lui Elcana se ruga din toată inima, mişeîndu-şi buzele în neştire. Aceasta 1-a mirat mult pe bătrin. obişnuit ca pelerinii să-şi spună cu voce tare grijile şi dorinţele lor. A crezut că femeia a venit beată la templu şi a început s-o mustre fără milă. Ana i-a răspuns cu pictate cuvenită: «Nu, Domnul meu! Eu sînt o femeie cu inimă întristată; nici vin nici sichere n-am băut, ci îmi revârs sufletul înaintea Domnului». Eli a fost mişcat de soarta tristă a femeii şi a rugat-o să plece, spunindu-i aceste cuvinte: «Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi primească cererea pe care ai fâcut-o».

In mai puţin de un an de la această intîmplare Ana a născut un băiat căruia i-a dat numele Samucl. Cînd acesta se făcu băieţandru, mama. care nu-şi uitase jurămîntul, I-a adus In Silo să slujească lui lanve pină la slîrşitul vieţii sale. Dind preotului în dar trei viţei, trei desagi de făină şi un burduf de vin s-a rugat Domnului

şi. plină de bucurie, s-a înapoiat la Kamatatm. De atunci, Samuel a început să îndeplinească diferite treburi iu templu şi să se pregătească pentru a ajunge preot. întotdeauna umbla "îmbrăcat in haine curate din in alb. iar mama venea deseori la Silo pentru a i le spăla şi pentru a-i aduce îmbrăcăminte nouă.

Venerabilului Eli nu-i era dată o bătrineţe liniştită. Fiii lui, preoţii Ofni şi Finees, se comportau în mod nesăbuit şi îi făceau multe necazuri. Obligau pe pelerini la dări exagerate şi, ceea ce era mai rău. se dedau la desfriu cu femeile ce păzeau porţile templului. Cînd credincioşii fierbeau carnea în căldare ei luau cu furculiţele cele mai bune bucăţi. Aviditatea lor, samavolnicia şi desfrîul au produs mare nemulţumire în Israel. Eli îi certa într-una, amintindu-le 'să se întoarcă pe calea Domnului. Dar ei nu-1 ascultau şi făceau într-una rău. Fiind atît de bătrin, fără puteri şi aproape orb, preotul era supărat de moarte că nu mai avea nici putere, nici plăcere să se mai împotrivească fiilor, lăsînd impresia că e îngăduitor cu ei.

în acest mediu destrăbălat şi în lipsa unei supravegheri paterne a crescut Samuel, ducînd o viaţă neîntinată şi slujind cu credinţă lui Iahve. Cu timpul, devenind preot începător, pelerinii au răspindit în întregul Israel vorbe despre el, tăudindu-i dreptatea. Chiar şi Eli. cu toate că nu încetase să-şi iubească fiii degeneraţi şi-a pus în el toată speranţa, iar în adtncul sufletului îl considera drept urmaş. Samucl era un preot atît de înfocat încît işi petrecea şi nopţile în templu. Odată a au/it uu glas care l-a stngat pe nume. întotdeauna gata sâ facă bine s-a grăbii imediat la Eli convins fiind că el ii

245

cheamă. A văzut însă că preotul dormea dus, iar sculat din somn acesUi nu ştia nimic. Acelaşi lucru s-a întîm-plat şi în noaptea următoare. Abia ;i treia oară a înţeles Eli că acesta a fost glasul lui lahve.'L-** învăţat deci pe Samuel cum să se comporte clnd îşi va auzi iarăşi numele său. Samuel a ascultat sfatul învăţătorului său. Cînd lahve 1-a chemat din nou. a căzut cu faţa la pămînt şi 1-a întrebat ce doreşte. Şi a aflat atunci un lucru care 1-a cutremurat profund. Dimineaţa Eli i-a cerut să repete discuţia avută noaptea. Samuel a început să-i răspundă pe ocolite şi abia forţat, cu faţa plină de durere, i-a spus că lahve. mîhnit de nimicnicia faptelor fiilor lui Eli a hotărît.să piardă neamul preoţesc. Bătrînul a plecat capul sub lovitura grea răspunzînd cu pietate aJîncă: «El e Domnul; facă dar ce va binevoi». Ştirea că Samuel vorbeşte cu Dumnezeu a înconjurat repede ţara Canaanului. Seminţiile israelite au început să vadă în el trimisul Domnului, prorocul şi judecătorul lor. Sfinţenia sa a devenit pentru ei singura călăuză morală, în timp ce fiii lui Eli au pierdut încrederea în faţa poporului.

DISPARIŢIA DINASTIEI LUI EU. Filistenii au subjugat ludea şi au început lupta cu seminţia lui Efraim. în lupta de la Afec, ei au repurtat o victorie, omorînd patru mii de efraimiţi. Atunci căpeteniile efraimite şi-au amintit că Moise şi Iosua nu au pornit niciodată la luptă fără Arca Legămîntului în care locuia lahve. Considerînd că înfrîngerea de Ia Afec se datoreşte lipsei Arcei Legămîntului, au trimis după ea la Silo pe leviţi, în frunte cu preoţii Ofni şi Finees. Abia ajunsă in tabără, Arca Legămîntului aurie cu heruvimii înaripaţi deasupra, că luptătorii au şi dat un strigăt mare de bucurie, însufleţindu-se din nou pentru a începe lupta. S-a încins a doua bătălie, împotriva speranţelor, israeliţii au fost si a doua oară groaznic înfrinţi. Pe eîmpul de luptă au rămas treizeci de

inii de războinici iar restul trupelor, care au scăpat din măcel, o luară la fugă înspăimîntate.

Cea mai mare catastrofă însă. a fost că Arca Legămîntului, darul sfinţit al lui lahve, a căzut in mîinilc duşmanului, a filistenilor păcătoşi şi nctăiaţi împrejur. De pe vremea egiptenilor, seminţiile lui Iacov niciodată nu s-au găsit atît de amarnic înfrînte şi subjugate. Eli avea pe vremea aceea nouăzeci şi opt de ani. Gîrbovit, aproape orb, şedea şi aştepta rezultatul luptei Inima i se cutremura, gîndindu-se la Arca Legămîntului şi, cu toate că avea mare încredere in torţa ei magică, îl mistuiau mustrările de conştiinţă că a acceptat, la îndemnul fiilor săi, să fie luată din sanctuar.

După un timp oarecare a venit Ui el un soldat obosit şi plin de praf care scăpase din luptă. Cînd Eli auzi vestea înfringerii, a morţii fiilor săi şi a pierderii Arcei Sfinte abia s-a ridicat ca ameţit de pe scaun şi şi-a şi frînt şira spinării, sfirşindu-şi astfel viaţa, după patruzeci de ani in slujbă de preot. Soţia lui Finees, auzind aceste veşti o apucară dintr-o dată durerile facerii şi, murind, a născut un fiu. După pierderea soţului şi a Arcei Legămîntului, a fost mîngîiată că lasă măcar un urmaş, înainte de a-şi da duhul, a şoptit: «S-a dus slava din Israel, căci s-a luai Chivotul Domnului».

SOARTA CIUDATĂ A ARCEI LEGĂMÎNTULUI. După înfrîngerea de la Afec Israelul a fost cuprins de jale. Filistenii au călcat pămlnturile efraimi-ţilor şi au dărimat Silo, capitala religioasă şi laică a seminţiilor israelite. In ruine a dispărut şi cortul sfînt al lui Moise, singurul sanctuar sfînt al lui lahve. Pentru israeliţi a început o perioadă lungă de robie, de impilare şi de decădere spirituală.

După un timp oarecare, în această perioadă neagră a înfringerii, a străfulgerat prima rază de speranţă. Din oraşele filistene străbăteau veşti încu-

246

* • • '

rajatoare pe care oamenii le transmiteau din gură în gură, din sat in sat, din oraş In oraş. îşi povesteau unul altuia că filistenii au dus Arca Legămintului la Aşdod şi au vîrit-o în capiştea lui Dagon, zeul lor suprem. A doua zi, cînd filistenii au intrat în templu, au văzut înspăimintaţi că Dagon zăcea cu faţa la pămînt înaintea Arcei Domnului, îl aşezară din nou pe postament. Dar, In dimineaţa următoare l-au găsit din nou cu faţa Ia pămînt iar ambele lui mlini şi picioare zăceau tăiate pe prag.

In acelaşi timp, ţara a fost năpădită de şoareci care. distrugeau recoltele şi împrăştiau o boală molipsitoare. Locuitorii Aşdodului au adunat pe toate căpeteniile filistenilor declarindu-le că doresc cu orice preţ să scape de trofeul blestemat. Şi au dus Arca Legămintului la Gat. Dar şi acolo a izbucnit epidemia groaznică care a înghiţit o mulţime de oameni. Pînă la urmă, periculoasa captură de război a fost trimisă la Ecron, cu toate protestele şi plîngerile locuitorilor lui: «Chivotul Dumnezeului lui Israel a venit la noi, ca să omoare şi pe poporul nostru». Atunci au trimis şi au adunat toate căpeteniile filistene. Nu mai era nici un oraş sau un sat care să primească Arca aurită, cu toate că valoarea ei era uriaşă. Oamenii' tremurau de frică în faţa forţei magice care într-un mod atît de păgubitor a atins oraşele filistene. Pînă la urmă. magii filisteni au îndemnat să fie înapoiată Arca israeliţilor. Au pus-o într-un car tras de vaci care abia fătaseră şi care n-au mai purtat jug. De asemenea, au pus In car lăzi cu jertfe de îndurare date de către cele cinci oraşe mari filistene. Vacile au fost lăsate să plece fără ca nimeni să le mîne. Mare le-a fost mirarea că ele s-au îndreptat mugind înfiorător spre graniţele israelite, împotriva instinctului matern, care ar fi trebuit să le îndemne să fugă la viţeii închişi în grajduri. După şapte luni Arca s-a întors la poporul israelit. La Betşemeş, israeliţii, care erau la'

secerişul griului au văzut spre marea lor uimire carul cu Arca Sfîntă a Legămintului. Au luat-o imediat din car şi-au pus-o pe o piatră mare, pe cîmpie. Apoi, sfărimară căruţa în bucăţi, iar vacile le-au ars pe rug. Au comis însă un sacrilegiu. Lăsîndu-se stăpîniţi de tentaţia păcătoasă a curiozităţii, se uitară în lăzi pentru a se convinge ce se află în ele. Atunci, Iahve se mînie şi luă viaţa la cincizeci de mii de locuitori din Betşemeş. Arca a fost trimisă apoi la Chiriat-Iearim unde fu pusă sub grija lui Aminabad şi a fiului său Eleazar. Ea va rămîne acolo pînă in momentul cînd David o va aduce în mod solemn la Ierusalim.

SAMUEL REFORMATORUL. Au venit timpurile grele ale robiei şi ale împilării. Silo zăcea in ruine ceea ce I-a făcut pe Samuel să se mute în oraşul său natal Ramataim. Steaua sa insă, strălucea din ce în ce mai puternic. Avea viziuni şi prorocea, pronunţîn-du-se împotriva zeilor canaaneni. A înfiinţat o şcoală de proroci în care împreună cu elevii săi,, cu ajutorul muzicii. în sunet de tamburine şi dans. erau cuprinşi de un extaz religios anunţînd victoria apropiată a lui Iahvc împotriva asupritorilor Israelului. Treptat, întreaga ţară a fost cuprinsă de o ură fantastică împotriva filistenilor.

Samuel nu era nici comandant, nici războinic, dar acţiona ca un vizionar si ca un înţelept apostol al poporului, îndeplinea nu- numai cea mai înaltă demnitate, de preot, dar şi pe cea de judecător. Dţ trei ori pe an mergea şi cerceta Betelul, Ghilgalul şi Miţpa şi-i,judeca pe israeliţi. Pedepsele sale erau primite de toate seminţiile fără împotrivire. Poporul israelit avea din nou îndrumătorul dorit sub conducerea căruia a început să meargă pe drumul greu al renaşterii interne şi al unităţii politice.

Au trecut douăzeci de ani. Samuel a adunat la Miţpa pe toţi israeliţii pentru a-i Îndemna la .unitate in lupta

247

apropiată pentru eliberarea lor. Neliniştiţi, filistenii au trimis o armată mare pentru a înăbuşi in faşă primele seîntei ale rezistentei. Cînd era să se ajungă la arme, s-a dezlănţuit dintr-o dată o furtună straşnică. Tunetele şi fulgerele au provocat în rindurile filistenilor panică şi dezorientare. Folosin-du-se de haosul din rindurile duşmanilor, israeliţii i-au lovit cu furie produ-cindu-le mari pierderi. Bătuţi, împilatorii au căutat salvarea în fugă, retră-gîndu-se pe teritoriul lor. Mitul că sînt de neînfrint era aşa de puternic că ei înşişi credeau in el. Zguduirea suferită în urma înfrîngerii neaşteptate Ic-a răpit pentru mult timp dorinţa de expansiuni acaparatoare.

De atunci, Samuel a putut In mod liniştit să se consacre muncii de întă

rire a puterii sale. Ramataimul a devenit" capitala taică şi religioasă a Israelului. Marele proroc şi judecător a înfiinţat acolo un nou sanctuar al lui Iahve,' de unde conducea viaţa Israelului. Visa la planuri măreţe de viitor. Vroia ca orinduirea înfăptuită de el să devină trainică şi ca puterea religioasă şi laică, să devină în seminţia sa ereditară. De aceea, învăţa pe cei doi fii ai săi arta guvernării, numindu-i judecători în Beer-Şeba.

Ajunsese la o vîrstă înaintată şi avea nevoie de ajutorul lor. Dar, ca o ironie a soartei, planurile sale s-au năruit din aceleaşi cauze care întristaseră ultimii ani ai Iui Eli. Fiii săi s-au dovedit a fi nişte uşurateci. Depravaţi si a vizi de cîşl iguri, s-au lăsat corupţi dînd pedepse nedrepte. S-a ajuns, în ultimă instanţă, pînă acolo. încît funcţia de judecător să fie detestată, de toată lumea. Samuel era prea bătrîn şi prea îngăduitor cu fiii săi, pentru a se putc.i împotrivi râului. Poporul israelit a inceput din ce în ce mai greu să suporte orinduirea introdusă de el. mai ales că filistenii deveniseră mai agresivi şi apărea din ce în ce mai imperioasă necesitatea alegerii unei căpetenii caic să conducă poporul în kipla peni iu

apărarea libertăţii. Popoarele învecinate aveau regii lor. aşa că israeliţii au ajuns la convingerea că numai orinduirea monarhică îi poate salva. Respectau însă aşa de mult pe Samuel. că i-au dat lui mină liberă pentru a-l alege pe rege. Reprezentanţii seminţiilor s-au adunat cu toţii la Ramataim şi i-au spus aceste cuvinte: «Tu ai îmbă-irînit, iar fiii tăi nu-ţi urmează căile. IV- aceea, pune peste noi un rege ca sii ne judece acela, ai şi la celelalte po poare».

Samuel a fost mult cutremurat de această cerere. Aşa i se plătea pentru binele făcut poporului? Cu faţa întristată s-a gindit ce să facă pentru a evita divizarea puterii preoţeşti, pentru a salva orinduirea teocratică, asigurînd ereditatea fiilor săi. A spus atunci poporului că îi va răspunde în ziua următoare.

Avertismentul că înlăturarea lui Samuel de la putere şi alegerea regelui îl va supăra pe Iahve n-a avut nici o urmare. Cu încăpăţînare. bătrînii cereau un rege. Atunci, Samuel a încercat să-i sperie, prezentîndu-lc toate pericolele pe care le atrage după sine monarhia: «lată care vor fi drepturile regelui care are să domnească peste voi: pe fiii voştri arc să-i ia el şi arc sâ-i pună la carele sale. arc să facă din ei călăreţii săi. şi au să fugă pe lingă carele lui; arc să pună din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute. căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale. să-i secere pîinea sa. să-i facă arme de ră/boi şi unelte la carele lui. Felele le va lua ca să facă miruri, să gătească mincare şi să facă pîine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre Ie va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina

248

atunci sub regele vosiru, pe care vi l-aţi ales şi alunei nu vă v-a răspunde Domnul».

Bâtrînii nu s-au speriat însă de aceste preziceri triste şi şi-au menţinut iu continuare rugămintea. Lui Samucl nu i-a rămas nimic altceva decit să promită, cu inima îndurerată, ca va reflecta asupra unui candidat corespunzător la tronul regal.

CUM A FOSTSAUL UNSCA REGE. în Ghibea. pe pămîntul efraimiţilor. locuia un om pe nume Chiş. ai cărui fii erau cunoscuţi pentru curajul, prestanţa şi statura lor înaltă. Printre ci. in mod deosebit, se remarca Sattl. un tinăr deosebit de chipeş cu un cap mai inall decîl toţi ceilalţi bărbaţi isracliţi. Oraşul Ghibea se afla pe atunci sub asuprire lilisteană. Aici îşi avea reşedinţa guvernatorul militar care. cu ajutorul unor trupe puternice şi a numeroşi perceptori, smulgea dările (k la locuitorii subjugaţi.

Familia lui Chiş se ocupa cu cultivatul pămînlului şi creşterea vilelor. Erau, deci, ţărani simpli, cu trup si suflet sănătos neîntinaţi de viaţa orăşenească. Se bucurau de o bună apreciere de fii demni ai Israelului care nu se împăcau cu jugul, fiind totodată credincioşi înfocaţi ai lui Iahve. într-o bună zi li s-au rătăcit pe undeva asini-ţelc. Chiş îl trimise imediat pe Sa ui. împreuna cu o slugă. în căutarea animalelor pierdute. Au căutat amîndoi asiniţele pe muntele Efraim, prin.Vnu-lurile Şaliş, Salini, lemini şi Ţuf. însă fără să le găsească. Cînd au ajuns în vecinătatea oraşului Ramataim. Saul a hotârît să se întoarcă acasă fiindu-i teamă că tatăl lui se va nelinişti de lipsa sa atit de îndelungată. Dar sluga 1-a sfătuit să ceară ajutor preotului şi prorocului. care locuia în oraşul apropiat. I-a plăcut lut Saul această idee. dar se jena să meargă la sfinţia sa fără daruri. Sluga. însă. i-a zis: «Iată am in mină un sfert de siclu de argint: îl voi da omului lui Dumnezeu şi ci

ne va arăta calea». Mergîiul după indicaţiile unei fete întilnitc pe drum. l-au găsit. în poarta oraşului, pe Sa-muel.

Prorocul avusese în timpul nopţii o vedenie. Arătîndu-i-sc, Iahve i-a spus că îi va trimite un om din ţinutul lui Vcniamin. care va izbăvi poporul isiaclit din robia filistenilor. Cînd I-a zărit acesta pe Saul aşa de înalt şi bine lacul, din străfundul inimii i-a şoptit parcă un glas că arc în faţă un om demn

•de a sta pe tronul regal. L-a invitai să meargă imediat să prînzească împreună, promiţindu-i că o să-i găsească şi asiniţele. Mirat de marea amabilitate a venerabilului preot, Saul. plin de modestie, a început să-i spună că nu merită această cinste, deoarece este din seminţia cea mai mică a lui Israel, din familia cea mai neînsemnată a seminţiei lui Veniamin. Dar Samucl ii linişti cum se cuvine şi nu numai că-l luă în casa lui. dar îl şi aşeză la masă la loc de cinste printre alţi treizeci de oaspeţi, îmbiindu-1 cu cele mai arătoase hueâţi de carne. Apoi, îl conduse pe terasa casei sale. unde a vorbii cu el pină noaptea tirziu. în zorii zilei. îl trezi şi îl conduse afară din oraş.

La un moment dat. îşi exprimă dorinţa să vorbească cu el între patru ochi şi îl rugă sâ-şi îndepărteze sluga, îndată ce au rămas singuri. îl unse pe Saul cu ulei drept rege. Tînărul păstor şi agricultor a rămas atîl de uimit de toate acestea. încît nici nu-i venea să creadă că toate se întîmplă după voia lui Iahve. Se convinse abia atunci, cînd i se întîmplă pe drum întocmai ceea ce îi prezisese prorocul. Mai întii. întilni lîngă mormîntul Rahilct doi veniamiţi care îl înştiinţară că asiniţele s-au găsit şi că tatăl său aşteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea sa. Apoi. cînd ajunse în împrejurimile muntelui Ta bor. îl salutară trei pelerini şi din jertfele pe care le duceau spre sanctuarul de la Ramataim ii dărutră două pîini.

Cea mai importantă a fost în-iâ.

249

intilnirea a treia. Abia ajuns in localitatea Ghibea că zări o ceată de proroci ce coborau de pe munte. în acompaniamentul sunetelor de harfă, a fluierelor şi a timpanelor, bărbaţii credincioşi păşeau în pas de dans, gesticulînd. cintind şi rostind cu un glas răguşit nişte prorociri de neînţeles. Saul se uită la ei ca vrăjit şi simţea cum. treptat, pogora asupra lui duhul lui Dumnezeu.

Atras în curentul extazului religios general, nici măcar nu îşi dădu seama cînd începu el însuşi să danseze, să cinte şi să prorocească. Oamenii, care se strinseră de pe cîmpurile învecinate şi îl cunoşteau pe Saul ca pe un fiu simplu şi chipeş de ţăran, nu mai puteau să-şi revină din uimire. — «Ce s-a întîmplat cu fiu] lui Chiş? Au'doară şi Saul e printre prooroci?» Întrebarea nu-i făcea nici o cinste. Prorocii de atunci, printre care erau mulţi şarlatani şi impostori, se învîrteau cete, cete prin ţară, plictiseau cu cerşitul lor şi fiecăruia, care cum vroia, îi ghiceau viitorul pe hrană sau de pomană. Oamenii se purtau cu ei cu teamă superstiţioasă, în fond. însă, nutreau faţă de aceştia mult dispreţ, tn adunătura de gură cască, cădeau adesea, una după alta,-întrebări dispreţuitoare: «Dar tatăl acelora cine-i oare?» Nici Saul nu se bucură de bunăvoinţa lor şi, de atunci, se încetăţeni zicala sarcastică: «Au doară şi Saul e printre proroci ?».

Actul ungerii a avut Ioc în cea mai mare taină; Saul nu trăda nimic, nici celor mai apropiaţi din familie, ceea ce i se întimplă lui la Ramataim. Sosi însă momentul cînd â trebuit să se obţină confirmarea alegerii de către poporul israelit. Samuel convocă în acest scop adunarea generală la Miţpa şi. deşi continua să fie supărat din cauza înlăturării familiei sale de la succesiune, "loaial, a prezentat candidatul său pentru a fi acceptat. Conform indicaţiilor lui. Saul a fost ales rege. Noul conducător, deşi renumit pentru forţa sa fizică şi curajul să*i. era totuşi un om

250

modest. Alegerea îl mişcă într-atîta, încît se ascunse între căruţe şi animalele înhămate. Au trebuit să-1 scoată de acolo cu forţa, iar cînd a stat în faţa alegătorilor, înalt, cu un cap mai marc decît toţi ceilalţi, israeliţii, cu un entuziasm nemaiînttlnit, au strigat: «Să trăiască regele». Apoi. Samuel a enumerat drepturile care revin puterii regale şi a împrăştiat poporul acasă. Saul, în schimb, o porni spre Ghibea în fruntea unui mare număr de războinici, care se puseră imediat la ordinele lui. In timpul alegerii însă, ieşi la iveală că mulţi israeliţi au votat împotriva.lui, că nu îi depuseră nici omagiu, ba chiar, după alegerea efectuată, vorbeau despre el cu mult dispreţ. Saul însă. cunoştea bine viaţa. Fiind un om înţelept şi potolit se făcea că nici nu aude plîngerile lor instigatoare şi nici nu se răzbună pe ei.

PRIMA VICTORIE A LUI SAUL. Şi anii au trecut. Saul nu putea să-şi exercite puterea pe faţă şi în. toată plenitudinea, deoarece, în Ghibea, cit şi în multe alte oraşe israelite, se aflau trupe filistene. Mergea, deci, în urma boilor pe cîmp şi se îngrijea de familia sa. Avea doi fii. dintre care Ionatan pe măsură ce creştea, se dovedea a fi un tînăr foarte viteaz. La răsărit de Iordan, în împrejurimile muntoase ale Galaadului, se afla oraşul israelit labcş. Regele ammoniţilor Nahaş îl încercui şi se pregăti de atacul decisiv. Locuitorii Încercuiţi vrură să intre cu el în tratative. Orgoliosul comandant le răspunse că primeşte capitularea dar ameninţă că fiecăruia dintre israeliţii cei învinşi va porunci să i se scoată ochiul drept. Sub pretextul că discută aceste condiţii, Iabeşul a obţinut un armistiţiu pe o perioadă de şapte zile şi s-a folosit de acest răgaz, pentru a trimite soli la Saul cu rugămintea de a le veni în ajutor. La vestea despre situaţia grea a oraşului frate din Ga-laad. în tot Israelul se răspîndi plînsul şi vaietele, iar Saul. arztnd de mînie,

căzu din nou într-un exlaz prorocitor. Pf cei doi boi cu care ara pămîntul, ii ulie în bucăţi şi îi trimise la toate seminţiile cu prevenirea ameninţătoare că vor avea parte de aceeaşi soartă, toţi cei care nu vor lua parte la războiul sfint. Israeliţii se înspăimîntară nu glumă şi. de îndată, la Bczec, se adună o oaste populară, uriaşă. Saul se grăbi împotriva aramoniţilor. pătrunse în tabăra lor de lîngă Iabeş şi îi înfrînse într-o luptă sîngeroasă.

Astfel, Saul a devenii un erou naţional, iar entuziasmul cu care a fost înconjurat era cit pe ce să ducă la un război fratricid. Adoratorii lui intenţionau să se răfuiască sîngeros cu adversarii care. la Miţpa. încercaseră cu orice preţ să zădărnicească alegerea lui drept rege şi care mai continuau să circolcască împotriva lui. Saul îi linişti însă pe înfocaţii susţinători, in-terzicîndu-le să păteze cu smge frăţesc fericita zi a victoriei.

SamucI convocă o nouă adunare a israeliţilor la Ghilgal. Aici. se confirmă încă o dată. alegerea lui Saul ca rege, iar victoria a fost cinstită prin arderea de jertfe şi un ospăţ îmbelşugat al războinicilor. Pentru Samuel sosi momentul trist în care trebuia să se despartă de puterea laică de judecător. Din tinereţe, şi-a exercitat guvernarea asupra poporului său. în această slujbă a îmbătrinit şi a încărunţit. Fiii Iui, în care îşi pusese toată speranţa neamului său. îl decepţionaseră dureros. Acum stătea în faţa adunării şi vorbi cu un glas tremurător:

— «lată-mă. mărturisiţi asupra mea înaintea Domnului şi a unsului lui, de am luat cuiva boul. de am luat cuiva asinul, de am asupri! pe cineva şi de am apăsat pe cineva: de am luat de la cineva mită şi am închis ochii la judecata lui. şi vă voi despăgubi». Poporul emoţionat îi răspunse:

— «Tu nu nc-ai nedreptăţit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai luat nimic de la nimeni».

Predînd nuuiea lui Saul. Samuel,

nici pe depune nu renunţă la rolul său conducător. Ca preot şi reprezentant al lui luhvc pe pâmînl. se simţea. în continuare. îndreptăţit să conducă soarta israeliţilor, era convins că este deasupra poporului şi a proaspătului rege uns. care ii datora ascultare. Şi. ca o dovadă a puterii lui supranaturale, provocă o ploaie cu trăsnete, deşi erau în perioada secetoasă cînd se strîngea recolta. In faţa acestei minuni, poporul adunat a începui să aibă teamă nu numai de lahve, dar şi de Samuel. pe care îl ofensaseră prin cererea lor de a avea un rege. Inclinîndu-se in faţa Iui într-o supunere oarbă, strigară cu rugă în glas: — «Roagă-te pentru noi, robii tăi înaintea Domnului Dumnezeului tău. ca să nu murim: căci la toate celelalte păcate ale noastre am mai adăugat un păcat, cînd am cerut rege». Asigurîndu-şi. în felul acesta, j.Jmul cuvînt în problemele religioase şi politice ale Israelului, Samuel s-a întors la Ramataim, reşedinţa de atunci a preotului.

CUM I-A SUPĂRAT SAUL PE PREOŢI. Regele Saul a dizolvai armata populară şi a menţinut sub arme numai trei mii de ostaşi de elită, dintre care o mie i-a pus sub ordinele fiului său Ionatan. Acesta, fiind un tînăr viteaz şi înfocat începu, intr-o noapte, un atac asupra trupelor filistene din Ghi-bea. pe care le împrăştie şi îl omorî pe comandant. Oraşul natal al lui Saul a devenii astfel liber. Vestea îmbucurătoare se răspîndi ca fulgerul în tot Israelul şi fu semnalul izbucnirii unei răscoale generale. Saul trimise crainici să cheme pe.toţi războinicii israeliţi la Ghilgal. unde se forma oastea insurecţională. Filistenii au apreciat drept periculoasă această situaţie şi şi-au concentrat forţele lor la Micmas. la răsărit de Bet-Aven. Oştea filisteanâ, foarte bine înarmată, se compunea nu numai din numeroase detaşamente de pedestraşi ci şi din mii de care de luptă înhămate cu armăsari, ceea ce consti-

251

tuia un pericol pentru trupele pedestre izraelite. Armata regală nu avea armament bun. Numai Saul şi Ionatan erau în posesiunea unor săbii şi suliţe de fier. Această stare de lucruri era iczuitatul politicii preventive a filistenilor. In anii dominaţiei lor. filistenii au păzit în aşa fel monopolul fierului, încît ebreii înfrînţi nu aveau voie sa aibă nici măcar un fierar. Ca urma io, trebuiau să se ducă în oraşele filistenc tind aveau nevoie să-şi ascută fiarele plugurilor, sapele, topoarele sau securile. Nici nu se pomenea măcar ca vreunul dintre israeliţi să aibă sabie sau suliţă! Acestea erau păzite de trupele filistene care cutreierau în lung şi în lat Canaanul şi operau percheziţii în casele israeliţilor.

Nu-i de loc de mirare că apariţia înspăimîntătoarei armate filistene producea groază. Oamenii părăseau casele şi se ascundeau in peşterile din munţi, în fortăreţe şi bastioanele de apărare. Unii au traversat Iordanul, pentru a căuta adăpost în locurile muntoase din ţinuturile Gad şi Galaad.

Saul era în acest timp la Ghilgal. Aici. aşteptă şapte zile pe Samuel, care trebuia să se roage lui Iahve şi să-i aducă jertfe pe altar. Trupele, contaminate de panica generală, se topeau din zi în zi. pînâ ce au rămas cu el numai şase sute dintre cei mai credincioşi războinici. Situaţia era desperată. In fiecare moment putea sa se ajungă la o înfruntare decisivă cu inamicul. Lupta fără sprijinul lui Iahve, în mod neîndoios, trebuia evitată, deoarece s-ar fi terminat printr-o înfrîngeTe sigură. In această situaţie, Saul înfăptui o acţiune care putea fi considerată drept o uzurpare a îndatoririlor preoţeşti. Porunci să se ridice un altar pentru jertfe şi aduse el însuşi jertfe lui Iahve.

Cînd Samuel ajunse în tabără şi află de samavolnicia comisă, se aprinse de o mare mînie. Ajunse chiar pînă la ameninţarea că Iahve va detrona pe Saul şi va alege un alt rege, mult mai ascultător. Nu au ajutat nici un fel de

justificări, preotul părăsi tabăra fără să-şi ia rămas bun şi se întoarse la reşedinţa lui.

FAPTA EROICĂ A LUI IONATAN Supărarea cu preoţii şi pierderea sprijinului lor l-au zguduit pînă în adîncuii iv Saul. însă nu 1-a doborît sufleteşte. 1:1 a rezistat la Ghilgal în fruntea unei mîini de viteji. în faţa întregii puteri a filistenilor. In aceste condiţii nu putea lî vorba de o luptă deschisă, lui Saul rămînîndu-i numai posibilitatea unui război de partizani, hărţuirea şi atacurile continui asupra unităţilor regulate ale duşmanului. In această luptă de partizani, el a fost ajutat vitejeşte de fiul său Ionatan, tînăr curajos şi îndrăzneţ pină la nebunie.

lnlr-o bună zi. Ionatan însoţii de .timaşul său, căzu pe negindite asupra labcrei filistene, omori douăzeci de strâji şi produse o asemenea tulburare, incit restul trupelor fugiră în dezordine. Saul nu a fost prevenit de expediţia periculoasă a fiului său, iar cînd auzi zgomote in tabăra filisteană porunci să se cerceteze cine s-a furişai din Ghibea şi astfel stabili absenţa lui Ionatan. Imediat, o porni în ajutorul lui şi începu să taie în dreapta şi în slinga pe duşmanii care fugeau. Tre-tuiă atunci de partea lui detaşamentele israelile, introduse cu forţa în anuala filisteană. Cind i se alăturară în luptă şi israelilii care se ascunsescră in peşterile din împrejurimi şi în dcfileunle muntoase,' înfrîngerea filistenilor se transformă într-un masacru groaznic.

li urmăriră pînă la Bet-Aven. Israc-liţii fură peste măsură de obosiţi, dar Saul, deoarece asfinţitul era încă departe, hotărî să lupte în continuare. — «Blestemat tot cel ce va mînca pînâ seara — le spuse — pînă cînd eu mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei». Războinicii israeliţi nu se atinseră. într-ade-;Văr. de pîine şi de mîncare, deoarece le era teamă de rege.

Ionatan nu ştia de blestemul tatălui

252

său şi. cînd găsi în pădure o scorbură cu un stup de albine. îşi înmuie vîrful toiagului său in fagurele de miere si gustă. Prea tirziu îl preveniri soldaţii de dispoziţia lui Saul. I ină.ul Ionatan nu se sinchisi prea mult de aceasta, ba. chiar, îşi critică tatăl, susţinînd că în-frîngerea filistenilor ar fi fost mult mai mare dacă israeliţii nu ar fi trebuit să lupte flămînzi.

Spre seară, trudiţi peste puteri şi flămînzi, victorioşii se aruncară asupra prăzilor. Oile, boii şi viţeii fură înjunghiaţi pe cîmpul de luptă, şi mtncară cu lăcomie carnea crudă cu sînge cu tot. Aflînd despre păcatul comis. Saul porunci cu severitate să se taie animalele pe pietre, pentru ca sîneele să poată s.'i curgă in voie in pâminl. Se lăsă de-acum noaptea. Regele porunci să se ridice un altar, aduse jertfe şi. cu auitorul preotului, îl întrebă pe Iahve dacă să-i urmărească pe filisteni pînă în zori, pentru a-i distruge complet. Nu primi însă nici un răspuns. Atunci. îşi dădu seama că cineva a încălcat ju-râmîntul lui şi a expus toată armata Ia niînia divină. îndată ieşi la iveală că acest vinovat este Ionatan. Nu ajutară de loc asigurările fierbinţi ale fiului că a încălcat jurămintul, lără să ştie. Saul ii condamnă la moarte. îl salvă însă armata, care nu vroia să permită ca. în acest mod. să fie răsplătit eroul de la Ghibea şi eliberatorul poporului isra-elit. •— «Nici un pâr din capul lui nu va cădea — strigară indignaţi — pentru că ci cu Dumnezeu a lucrat astăzi». Saul a trebuit să renunţe la urmărirea în continuare a filistenilor care. astfel, scăpară de o înfrîngere totală. Se închiseră dar între zidurile oraşelor lor şi reprezentau, în continuare, un pericol pentru Israel.

CEARTA DEFINITIVĂ CU SAMU-EL. întoreîndu-se în oraşul său natal, Ghibea, Saul nu s-a culcat pe laurii victoriei. Era conştient că, mai devreme sau mai tirziu, se va ajunge la o luptă hotărîtoare cu filistenii. Pregătindu-se

pentru ea, îşi închină toate eforturile formării unor detaşamente militare, inrolînd tn ele pe toţi acei care i se păreau lui curajoşi şi viteji.

Vrlnd să se asigure şi din spate, duse lupte victorioase cu regii de peste Iordan ai moabiţilor, ammoniţilor şi edomiţilor, înfrinse în nord regatul arameic Soba, iar în interiorul ţării dobîndi libertatea mişcărilor învingind oraşele canaanene, care pînă atunci îşi păstraseră independenţa. In acest fel, forma un puternic stat israelit. In afară de Ionatan, Saul mai avea doi fii şi două fete. Ducea, în continuare, o viaţi simplă de rege-ţăran şi se mulţumea numai cu o soţie. Numi căpetenie a armatei pe vărul său Abner, tovarăşul său nedespărţit în timp de pace şi de război.

In faţa lui se mai afla Încă o sarcină. Deşertul, tncepînd de la muntele Sinai pînă la graniţa de sud a Canaanului, era ocupat de amaleciţi. Aceştia erau triburi de tîlhari care îşi trăgeau originea de la Amalec, nepotul lui Isav, deci înrudiţi de aproape cu edomiţii. Israeliţii aveau continuu greutăţi cu . ei. La Refidira luptaseră cu Moise şi Iosua, iar cîndva îl sprijiniseră pe regele Moabului, Eglon, şi împreună cu ma-dianiţii jefuiri pămîntul Canaanului pînă In momentul cînd Ghedeon îi înfrinse în valea Ezdrelon. Acum, Începură din nou si dea semne de viaţă. Hoardele lor pustiau terenurile sudice ale Canaanului, jefuiau, omorau şi dispăreau in pustiu clnd Îşi făceau apariţia trupele israelite. Cel mai rău însă era faptul că se aliaseri cu filistenii în luptă împotriva israeliţilor. Saul, ocupat cu alte războaie, amină pentru mai tîndu bătălia hotărîtoare cu tîlharii. Acest lucru 1-a înfuriat pe Sarauel. Se grăbi la Ghibea» ti reaminti că îl unse drept rege pentru a apăra Israelul şi îi porunci ca imediat să se îndrepte cu toată armata împotriva amaleciţilor: — «Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei nimic pentru tine de la ei, ci'

253

nimiceşte şi dă blestemului toate cite are. Să nu-1 cruţi, ci să dai morţii de la bărbat plnă la femeie, de la tînăr ptnă la pruncul de la sin, de la bou pînă la oaie, de la cămilă pînă la asin.»

Ascultător, Saul o porni în fruntea aproape a întregii sale oştiri, înfrînsc pe teritoriul Neghebului pe amaleciţi, trecu prin sabie pe toţi prizonierii, Rlră sa cruţe măcar femeile şi copiii, iar pe regele lor, Agag, îl luă în robie. Făptui însă un păcat de neiertat încâlcind jură-mîntul de război al heremului. Ii păru rău să distrugă prada uriaşă de război, oile, berbecii, boii şi alte bunuri preţioase ale amaleciţilor. Asta n-a fost încă nimic, dar îneîntat de atitudinea eroică a regelui Agag, ii dărui viaţa.

Cum află Samuel despre această încălcare a jurămîntului se duse imediat pe muntele Cârmei unde, tocmai atunci, Saul ridica un monument in cinstea victoriei sale. tntîlnirea dintre cei doi bărbaţi de seamă ai Israelului a fost deosebit de furtunoasă. Preotul îi reproşa cu violenţă regelui nesupunerea şi îi spuse: — «Pentru că ai lepădat cuvîntul Domnului şi Domnul te-u lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel». Aceasta era, în fond, o detronare. Saul, trebuind să ţină seama de marea autoritate morală a prorocului, îl rugă cu insistenţă să rămînă în tabără şi să-I întovărăşească în marşul spre Ghilgal.

Samuel, persistînd in intransigenţa lui, ii răspunse cu o voce rău prevestitoare: — «Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvîntul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege!» După aceste cuvinte, se întoarse la el şi se pregăti să părăsească cortul regal. Aceasta era o demonstraţie făţişă, care echivala cu o declarare de război şi nu putea să treacă neobservată de către trupe. De aceea, Saul, vrînd cu orice preţ să ascundă dezbinarea dintre ei, încercă să-1 oprească cu forţa. In timp ce acesta se zbătea, Saul, din greşeală, îi rupse poala hainei. Atunci, Samuel, îl apostrofă cu cuvin

tele: — «Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi 1-a dat aproapelui tău, care e mai bun decit tine». Cedă insă pînă la urmă rugăminţilor regelui şi îl însoţi pînă la Ghilgal; poporul nu a aflat ce s-a petrecut între ei.

Cum au ajuns acolo, Samuel porunci să fie adus regele Agag în faţă altarului lui Iahve şi, în faţa credincioşilor, îl tăie cu mîna lui pentru a se împlini blestemul de război. Apoi, plecă repede spre Ramataim şi, de atunci, nu mai vru să se întîlnească niciodată cu Saul. Ba, mai mult, se plîngea pe faţă că a făcut o greşeală alegîndu-1 pe Saul

drept rege. In aceste ocazii se referea la Iahve şi spunea că şi Domnul regreta că 1-a făcut pe Saul rege peste Israel. In curind, începu să caute un nou candidat pentru tron. Temîndu-se că Saul poate să-1 acuze de complot şi trădare făcu acest lucru în mare taină.

Intr-o zi, se duse la Betleem cu pretextul că vrea să aducă şi acolo jertfe lui Iahve. Bătrînii oraşului trebuie să fi auzit ceva despre disensiunile dintre el şi Saul, deoarece, de teamă faţă de rege, nu îl salutară cu prea mare entuziasm, ba, dimpotrivă, îl întrebară care este scopul vizitei. Preotul îi linişti, ba, chiar, reuşi să-i convingă că a venit numai cu treburi religioase. Cum se lăsă însă noaptea, se furişă în taină la lesei, a cărui neam făcea parte din seminţia lui Iuda şi se bucura la Betleem de mare respect. lesei avea şapte fii. Samuel porunci să-i fie prezentaţi, iar după ce-i văzu pe cei mai mari nu putu să se hotărască în alegere. Întrebă apoi şi de cel mai tînăr, pe care îl chema David. Acesta era încă un băieţandru care se ocupa în gospodărie cu păscutul oilor. lesei se miră tare de rugămintea preotului, dar supus, porunci să fie adus de la păşune. Samu-ei, cu o expresie ae ineîntare, se uită Ia David. Era un băiat cu părul roşcat şi ochi inteligenţi, mărunt de statură, echilibrat şi vioi în mişcări. Din discuţie a mai rezultat că este deosebit de dotat şi de abil în comportare. Avea şi

254

calităţi muzicale deoarece, petrecin-Ju-şi o mare parte din timp pe păşuni, învăţase să cînte din harfă. Cînta atît de bine şi cu atita suflet încît prorocul rămase profund impresionat. După ce află că melodiile religioase, pe care Da vid le cînta, sînt propria lui compoziţie^ se spulberară şi ultimele îndoieli. Nu putea găsi un candidat mai bun pentru funcţia de rege. Scoase din traistă cornul cu mir şi, în prezenţa fraţilor, îl unse pe David ca viitor rege. Ritualul se desfăşură în mijlocul familiei şi, de aceea, nimeni din Betleem nu bănui că în oraş se află viitorul rege al Israelului.

Sau* se afla în acest timp la Ghibea unde-şi construia pe o stîncă inaccesibilă o puternică fortăreaţă. Samuel îl detronase doar şi îl prevenise, fără nici un ocoliş, că Iahvc îşi va alege alt rege. Părăsit de preoţi şi de acea parte a populaţiei credincioasă lor, simţea la fiecare pas izolarea sa. Peste tot i se părea că vede numai comploturi şi acţiuni duşmănoase, conduse de mîna preotului neîmblînzit. Zile şi nopţi petrecea meditînd într-una asupra greşelii sale şi îşi distruse nervii în aşa măsură, încît din ce în ce mai des, avea momente de melancolie. Văzîn-du-i ochii îngînduraţi şi privirea fixă, în care se ascundea parcă nebunia, chiar şi cei mai credincioşi dintre slugile palatului au ajuns la convingerea că duhul Domnului îl părăsise şi că este stăpînit de forţe rele. Ca cel mai bun remediu pentru o asemenea boală se considera, pe atunci, că este influenţa muzicii. Cineva, care poate că era .înţeles cu Samuel, îi recomandă lui Saul pe un anumit păstor modest din Betleem, care se remarca prin îndemî-narea de a cînta din harfă. Fu adus imediat la Ghibea. Regele îl primi pe David cu bunăvoinţă. La vederea bâieţandrului roşcovan, înzestrat cu atîta frumuseţe şi prospeţime tinerească, zîmbi cu zîmbetul care de mult nu-i mai fluturase pe buze. Cînd, de sub degetele harpistului începură să se

scurgă valuri, valuri, sunetele ce alinau, simţi, cu o uşurare nemaiîntîlnită, cum îl părăsesc toate frămîntările şi i se reîntoarce sănătatea. De acum înainte, de cîte ori simţea că i se întoarce starea de melancolie, trimitea la Betleem după David, pentru ca, cu puterea lui de lecuire, să-1 ajute să se scuture de gi ridurile negre.

CUM A ÎNVINS DAVID PE GOLIAT. Filistenii o porniră din nou împotriva israeliţilor şi, pregătindu-se de război, îşi întinseră tabăra lîngă orăşelul Soco pe pămîntul iudeu. Saul se îndreptă in întîmpinarea lor, pentru a le bara drumul spre statul lui. Ambele oşti duşmane s-au aşezat în formaţie de luptă pe două dealuri paralele, tn valea care le despărţea, se întîlneau în duel luptătorii, îndemnaţi la luptă de către tovarăşii lor de arme. Nici unul din israeliţi nu a îndrăznit să primească Chemarea lui Goliat. uriaşul filistean din oraşul Gat. îmbrăcat într-o platoşă grea, înarmat cu o spadă puternică şi o suliţă lungă, cobora în fiecare zi pe cîmpul dintre dealuri, iar cum nimeni nu vroia să se lupte cu el, arunca asupra israeliţilor injuriile cele mai murdare. Atît regele Saul, cît şi căpeteniile lui cu Abner în frunte — ca şi alţi luptători — se ascundeau în corturi de ruşine şi înjosire. Patruzeci de zile la rînd, din zori şi pînă în asfinţit, se revărsa asupra lor un potop de injurii, îi urmărea rîsul dispreţuitor al uriaşului. Vocea lui aspră de bas se răspîndea într-un ecou puternic prin munţi şi văi, se strecura cu încăpăţînare în urechile şi creierii luptătorilor israeliţi deznădăjduiţi. Saul spumega de furie neputincioasă, îndrăzneţului, care ar fi acceptat lupta cu filisteanul, îi promisese bogăţii nemăsurate, scutirea de plata impozitelor şi mîna fiicei sale cele mai mari. O asemenea spaimă trezise Goliat că nimeni nu avea curajul să treacă la luptă.

La oaste se aflau şi cei trei fii mai mari ai lui lesei. David, ca cel mai mic.

255

ANDREA DEL VERROCHIO — David triumftnd asupra lui Coliat

MICHELANtGELO — Dovid

rămăsese acasă şi numai, din cînd în cînd, aducea fraţilor de mincare. Cînd. o dată, apăru In tabără, Coliat tocmai işi bătea joc şi arunca cu noroi în tot ce era mai sfint pentru israeliţi. înfuriat de nepedepsirea înfumuratului, declară fraţilor, scurt şi concis, că el va primi chemarea la luptă. Luptătorii încercaţi rîseră de el şi îl acuzară de vanitate, iar ctnd acesta se încăpăţină In intenţia lui nebună, se Infuriară serios şi îi porunciră să se reîntoarcă cît mai repede acasă. Vestea despre păstoraşul îndrăzneţ 11 amuză nespus pe Saul. Imediat îl chemă te cortul său şi îl povăţui cu o bunătate părintească: — «Tu nu vei putea să mergi Împotrivii acestui filistean, ca să te baţi cu ei, căci eşti încă un băiat, iar acesta e oştean încă din tinereţea lui». Insă Oavid ţinea una şi bună. Se lăudă cum a omorit lei şi urşi cînd aceştia ii atacau turma, îşi arătă muşchii ţi elasticitatea corpului. Saul, captivat de înfocarea aprinsă a tînărului, ti dădu pînă la urmă voie să se lupte. îl îmbrăcă chiar cu platoşa şi coiful său, îi încinse sabia şi îi porunci să meargă prin cort pentru a se asigura dacă va putea suporta armele. Dar David nu se simţi bine în platoşa grea şi declară că preferă să meargă Ia luptă aşa cum era, în tunica uşoară de păstor. Atunci, rizînd, Saul dădu din mină a renunţare şi îi permise să facă ce-i va plăcea. David, mergind să se Intîlnească cu lilisteanul cel inşpăimintător. işi luă numai toiagul său şi praştia. Pe drum, se opri lingă un riu iute şi îşi alese cu grijă cinci pietre ascuţite. Coborî apoi in vale la tntilnire, fredonînd pe nas cîntece pioase. Cînd Goiiat zări păstoraşul, se înecă de rîs că şi munţii se cutremurară. Liniştindu-se un pic, începu să-ţi bată joc fără milă de părul lui roşu şi de statura sa măruntă. Cel mai mult însă rise de faptul că tinărul mic de stat era înarmat numai cu toiagul. Prefăcîndu-se mîniat, strigă cît îl ţinu ghlejul: — «Ce vii asupra mea cu toiag şi cu pietre? Au doară eu sînt

258

dine?» In acelaşi moment însă, ii trecu prin gînd că israeliţii au trimis un neisprăvit pentru a-şi bate joc de el. Injurînd şi blestemlnd, ameninţă că trupul îndrăzneţului neobrăzat va 0 aruncat drept pradă păsărilor şi fiarelor. David nu se lăsă atras în schimbul gălăgios de cuvinte, îi aminti numai uriaşului cu toată seriozitatea să se pregătească de moarte, deoarece, peste o clipă, din voinţa Iui Iahve, va cădea mort. Pe dealuri se lăsă o linişte plină de încordare. Filistenii aşteptau cu nerăbdare lovitura mortală a puterni-lui lor neînvins, iar israeliţii, cu inima strlnsâ de teamă, urmăreau mişcările compatriotului lor abil şi copil totodată care, cu atâta siguranţă naivă, se îndrepta spre o moarte sigură. GoUat, clntări in mîna-i uriaşă sabia lungă, pregătin-du-se pentru lovitură. Se uita la adversarul care se apropia, ca un lup la o oiţă lipsită de apărare. Umfiîndu-se în pene de conştiinţa superiorităţii sale, nu catadicsi măcar să ia seamă la mişcările tinerelului. In acest timp, David scoase pe furiş din tolbă o piatră, şi punind-o in praştie, se încorda din toate puterile. Piatra, asemenea unui proiectil străbătu aerul şi se înfipse adine în fruntea uriaşului. Trupul puternic se prăvăli fără putere la pămînt. In strigătele de groază ale filistenilor >i de bucurie ale luptătorilor israeliţi, David sări cît ai clipi din ochi spre Goiiat ameţit dc-acuma, îi smulse din mină spada şi cu o singură lovitură îi tăie capul. Surprinzătoarea infrîngere a produs printre filisteni o derută de nede-scris. Israeliţii s-au folosit fără întlr-ziere de panica generală şi au pornit asupra lor cu o asemenea îndîrjire, incit, oştirea filisteană fu împrăştiată, lâsînd in urma lor nenumărate cadavre. In urmărirea duşmanului, israeliţii s-au oprit abia lingă zidurile oraşelor filiste-ne Ecron şi Gat. Toată tabăra filistenilor, împreună cu turmele nemăsurate de vite şi bunurile jefuite de la israeliţi. au căzut în mina lui Saul. David i-a oferit ca trofeu de război capul lui

Ooliat, iar el, şi-a atîrnat în casă platoşa, coiful şi sabia luate uriaşului. Cel mai de preţ trofeu, pe care 1-a adus din duel, a fost Insă gloria de război şi popularitatea în rîndul populaţiei israelite.

DA VID, SAUL ŞI IONATAN. Drept răsplată pentru victorie. David a primit comanda unei trupe importante de luptători şi a devenit, astfel, cel mai tlnăr comandant tn istoria Israelului. Ionatan, fiul regelui şi urmaşul la tron, a legat cu el o prietenie puternică şi sinceră, chiar din timpul primei Intilniri. Ca semn al ataşamentului său, i-a înmlnat atunci mantia sa preţioasă, tunica, sabia sa şi briul său de luptă. David, în ciuda vîrstei tinere, se achită bine de rolul de căpetenie. Din toate expediţiile împotriva filistenilor s-a întors victorios. In oraşele israelite era salutat cu un mare entuziasm. Pentru toate femeile, fie bătrtne sau tinere, a devenit un zeu. Ieşeau întotdeauna în întâmpinarea lui în ritm de dans, cîntînd şi bătînd ritmul în tamburine. Nu se ştie unde şi cînd s-a născut cîntecul, închinat in cinstea lui, care înconjura străzile oraşelor ţi în curînd a aiuns şi la Ghibea:

«Saul a biruit mii, (ar David zeci de mii»!

Conţinutul lui 1-a mîhnit adine pe Saul. îl rănea fără nici un fel de ocoliş, ridi-cind în slăvi succesele repurtate de David în război. Faţă de tot ce a făcut ci in ani îndelungaţi în lupta pentru poporul israelit, aceasta era o nedreptate amară şi nemeritată. Două zile şi două nopţi fu chinuit de bănuială că Samuel a fost inspiratorul cîntecului jignitor şi cine ştie, dacă David nu era cumva înţeles cu el. Nu mai era o simplă iluzie faptul că, cu fiecare pas, poporul se îndepărta de el. Acelaşi popor, care i-a dovedit nu cu mult timp înainte atîta dragoste şi încredere! A cui mînă putea fi aci, dacă nu a

preotului, duşman neîmblînzit, care, cindva, i-a dat de înţeles pe faţă că va c;1uta să-i ia tronul? Remuşcărik-, insomniile şi jignirile adinei au întunc cat în aşa măsură mintea lui, încît, cu timpul, a început să nu mai ştie ce face.

Palatul era cuprins de mîhnire, slugile nu îndrăzneau să ridice glasul şi şopteau numai pe la colţuri: — «A căzut duhul cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea in casa sa». Au trimis din nou după David. pentru ca muzica să vindece inima lui bolnavă. Tinărul harpist intră în cameră şi începu imediat să atingă cu degetele strunele, fcrmecînd cu acordurile ei minunate. Saul se uită absent, aşa, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. După un timp, se trezi din amorţeală şi în ochii lui se aprinse o lumină întunecată de ură. Apucă lancea sprijinită de tron şi o aruncă înspre David. Tînărul reuşi, in ultima clipă, să se aplece şi lancea se înfipse cu putere în perete. Saul îşi dădu imediat seama că nu a lipsit mult şi ar fi înfăptuit o faptă iresponsabilă. Omo-rîrea eroului popular ar fi putut atrage din partea israeliţilor urmări incomensurabile.

Vrînd să îmbuneze sufletul lui David, îl numi căpetenie peste o mie de luptători şi îl trimise la luptă cu filistenii. Tînărul comandant, şi de această dată. merse din victorie în victorie, dobîn-ilindu-şi o glorie şi mai mare şi dragostea unanimă a poporului. Invidia regelui se trezi din nou. Desigur, el n-avea să se manifeste pe faţă, dar în ascuns îşi făuri un plan de acţiune. lntr-o bună zi, îl înştiinţa pe David. printr-un om de încredere, că ii va da drept soţie pe fata sa mai mare, Merob. dacă îi va aduce ca pradă de război prepuţurile a o sută de filisteni învinşi. Misiunea a fost deosebit de periculoasă ţi Saul se baza pe faptul că rivalul nu se va întoarce viu de la această vînâ-toare neobişnuită. De Ia bun începui. David a înţeles ce urmărea regele. Sub pretextul că nu se simte demn de a

259

REMBRANDT — David cu harpa in faţa lui Saul

deveni ginerele lui, a încercat sil se eschiveze de la această expediţie periculoasă. Dar Saul insistă din ce în ce mai mult, aşa, că pînă la urmă, nu i-a • mai rămas nimic altceva de făcut dccii să îndeplinească misiunea. O porni imediat la drum. luîndu-şi cu el o mică unitate formată'din cei mai credincios tovarăşi de arme. Pregătind capcana* pentru filisteni, într-un timp scurt a vînat nu o sută. ci două sute de pre-puţuri. • ' ;

Saul se simţi puternic înşelat 'în speranţele sale ascunse şi hotărî ca cel puţin să-l înjosească pe David. împotriva promisiunii. îi refuză mina fetei lui celei mai mari şi-i oferi pe cea mai tinără. pe nume Micol. Fata a fost foarte mulţumită de această schimbare.' deoarece de mult era îndrăgostită de tînărul erou. Mariajul nu a dus însă la nici o destindere la curtea regală. David era nemulţumit de Saul pentru că îl înşelase."deoarece perspectivele lui la tron ar fi fost cu mult mai bune dacă s-ar fi căsătorit cu fata lui cea mai m'are. Saul îl bănuia. în continuare, pe David că se înţelesese cir preotul şi-l ameninţă că îl va omorî, ' i '

MICOL ŞI IONATAN ÎL SALVEAZĂ PE DAVID. Ionatan se dovedi în aceste momente tragice un adevărat prieten. Fără să ţină seama că poa te să se expună mîniei tatălui şi că David este un co'prctendent periculos la co roanâ. îl preveni "de pericolul care ii ameninţă, li convinse să se ascundă iii munţii din împrejurimi, iar el se duse la tatăl său pentru a-l potoli. După multe discuţii. îl îmbuna pe Saul ţi David se putu reîntoarce" la curiei regală. înţelegerea nu dură însă multă vreme. David obţinea noi victorii asupra filistenilor; lucru care trezea" inc;

reuinvidia şi teama lui Saul.'La un moment dat. cind supărarea îi întuneca-din nou minţile, aruncă pentru a doua oară cu lancea în rivalul său.detesta;, dar iarăşi dădu greş. De dala aceasta David înţelese că, dc-acuma. nu nţai

e de glumă. Cum se lăsă noaptea, se furişă din palat şi fugi la casa lui din o r a ş . '••• > , ' ' - ' • •••

Atunci. Saul trimise zbirii după el. Micol. în ultimul moment. îşi salvă soţul. îi porunci să fugă pe fereastră, iar apoi. îmbrăcând cu hainele lui o păpuşă, o băgă în pat şi o acoperi pînă sus cu pătura. Imediat ce au intrat soldaţii din gardă regală, le arătă patul şi le spuse că David zace grav bolnav. Dar Saul era neînduplecat şi,porunci cu mînie: — «Aduceţi-1 la mine cu patul, ca să-l omor!» Abia. atunci ieşi. la iveală vicleşugul femeii. .

Micol fu adusă în faţa tatălui său. livită însă pedeapsa, explicînd că David a ameninţat-o cu moartea, dacă nu îl va ajuta să fugă, şi că, fiind forţată, a folosit această înşelăciune. David se duse în acest timp la preotul Samuel şi îi povesti despre necazurile lui la curtea regală. La un moment dat, sosi ştirea că de- Ramataim se apropie oştenii regelui cu porunca să-l prindă pe fugar. în întîmpinarca lor ieşi preo-„ tul înconjurat de numeroşi proroci, care. prin dansuri, cîntece şi strigăte, ajunseseră în cea mai marc exaltare religioasă. Superstiţioşi, soldaţii se uitau la ci cu o teamă crescîndâ, pînă ce se lăsară atraşi în vîrtcjul.dansurilor nebune. Datorită acestui lucru, David reuşi să se ascundă şi soldaţii se în- . •toarseră la Ohibea cu mîinile goale.

Saul mai trimise de,două ori soldaţii >lupă David, dar şi aceştia căzură pradă farmecelor puternice ale prorocilon şi'; nu îndepliniră porunca. Atunci, regele, hotărî să meargă personal la Ramataim. pentru a-l prinde pe fugarul cc-i scăpase Numai ce trecu de zidurile oraşului, că, Samuel şi prorocii se şi grăbiră să-i iasă în întîmpinare. dansînd şi ciulind in sunetele tamburinelor şi ale fluierelor. • • .-• •;. . . .

La ineepuu Saul se uită pieziş la faptele lor. treptat insă. se trezea în el vechea chemare, din perioada tinereţii.cind şi el făcea parte din rîndurilc ior; îmbăia; de starea de euforie reli-

261

gioasă, se alătură cortegiului de bărbaţi ce gesticulau ţi se lamentau. în-vîrtindu-se în cerc. bolborosind într-una cu spumă la gură şi atingînd punctul culminant al buimăcelii îşi smulse hainele de pe el şi dezbrăcat, pînă la urmă. in pielea goală, căzu pe pămînl. în ne$im|ire. Rămase aşa toată ziua intr-o stare de letargie adîncă, iar cînd se trezi în sfirşit, David nu mai era în oraş.

Nefericitul fugar se întoarse. între timp, la Ghibea pentru a se jelui lui Ionatan, unicul său prieten, de soarta sa: «Ce am făcut eu oare? Care-i strîmbătatea mea şi cu ce am greşit înaintea tatălui tău de-mi caută sufletul meu?» Ionatan îl mîngiie cum putu şi îl asigură că poate conta pe ajutorul lui şi că îl va preveni: la timp asupra pericolului, deoarece — de obicei — tatăl său îl iniţia în planurile sale. Dar David îi ripostă cu un glas plin de îndoială: — «Tatăl tău ştie bine că eu am dobîndit trecere la tine. şi de aceea îşi zice: «Nu trebuie să ştie de asta Ionatan, ca să nu se amărască!»

Cel mai rău însă era că în ziua următoare trebuia să aibă loc. un ospăţ, pe care Saul îl dădea de obicei la lună nouă, pentru slujitorii săi cei mai apropiaţi. Aceasta reprezenta, totodată, cel mai mare sfat al statului de la care nu putea să lipsească nici un om care se afla în anturajul regelui. Lipsa nejustifteata însemna, în fond. renunţarea la supunere şi atrăgea după sine dizgraţia definitivă. •'

David nu pierduse încă complet speranţa că se va împăca cu Saul şi. de aceea, nu vroia să-şi taie craca de sub picioare, cunoscînd însă natura iresponsabilă a regelui, se temu să se arate la acest ospăţ. De aceea, l-a rugat pe' Ionatan să-şi anunţe tatăl că a trebuit să plece la Betleem la o sărbă toare a familiei. Prietenii mai stabiliră, totodată, că David se va ascunde în împrejurimile muntoase ale Ghibeii şi o să aştepte vestea reacţiei lui Saul. Dacă se va comporta liniştit acesta

va fi un semn favorabil, dacă, insă, la vederea locului gol de la masă va cădea, ca de obicei, într-o furie ne-stăpînită. nu va putea conta pe o împăcare. Ionatan îndeplini, deci. rugămintea prietenului şi se expuse unui atac furios din partea tatălui: — «Fiu netrebnic şi neascultător! Oare nu ştiu eu că te-ai împrietenit cu fiul Iui lesei, spre ruşinea ta şi spre batjocura mamei tale? Căci atîta vreme cît fiul lui lesei va fi viu pe pămînt, nu eşti scutit de primejdie nici tu, nici regatul tău. Trimite dar acum şi adu-mi-1 mie. că e hotărît la moarte!»

Ameninţarea tatălui că va pierde tronul în favoarea lui David. dacă îl va sprijini în continuare, nu a reuşit să clintească prietenia dezinteresată, nobilă a lui Ionatan. Cu o amărăciune neascunsă, îşi întrebă tatăl ce anume a făcut David de merită moartea. Saul fu cuprins, de o furie ncstăpînită. Ca un reflex, brusc, întinse mina după lance şi o aruncă asupra fiului. Greşi insă ţinta şi vîrful armei se înfipse în peretele de lemn al camerei. Ionatan se sculă indignat de Ia masă şi se îndreptă spre locuinţa lui. Mişcat profund de incidentul furtunos, toată ziua următoare n-a pus în gură nici o fârîmă de pline.

La asfinţit, se strecură din palat şi îl preveni pe David ca niciodată să nu se. mai arate în faţa regelui. Fu un moment mişcător de despărţire. David, de trei ori, îşi înclină. capul în faţa prietenului credincios, iar Ionatan îl îmbrăţişa şi îl sărută cu cea mai mare . afecţiune. Despărţindu-se, amîndoi a-, veau ochii plini de lacrimi şi îşi jurară reciproc . credinţă pînă la moane: «Mergi cu pace! Iar cele pentru ca ie ne-am jurat noi amîndoi pe numele Domnului zicînd: «Domnul să fie între mine şi tine şi între copiii mei şi copiii lâi, aceea să fie pe veci».

MĂCELĂRIREA PREOŢILOR Şl PRIBEGIA LUI DAVID. David a plecat în oraşul Nobe, reşedinţa renu-

262

mitului preot Ahimelec care. în fruntea a optzeci şi cinci de preoţi, aducc.i lui Iahve jertfe în sanctuarul de acolo. Ahimelec era un om fricos, ceea ce 1-a făcut pe David, să nu trădeze că se află în dizgraţie, ci. să declare că a venit cu o misiune secretă din partea regelui. Preotul, neavînd alte provizii Ia înde-mînă. 1-a hrănit din pline sfinţită pentru jertfe şi. chiar i-a dăruit una dintre săbiile lui Goliat pe care o păstra în sanctuar. David. aflind de la oamenii de încredere că regele însuşi este'în căutarea lui. pleacă în grabă în oraşul filistean Gat unde rege era Achiş.

Se înşelase. însă, crezind că aici nu va fi recunoscut. Trecătorii de pe stradă dintr-o dată ÎI recunoscură ca pe celebrul învingător al lui Goliat.

Ca să poată scăpa de răzbunarea filistenilor, lui David îi veni o idee nemaipomenită. Bolnavii mintali, ca oameni care erau dominaţi de spirite, se bucura u de privilegiul intangibilităţii. Se prefăcu, deci. că este alienat. Se învîrtea pe străzi, bolborosind lucruri fără de înţeles, se străduia ca din colţurile buzelor să i se prelingă salivă, iar trecîml pe lingă porţile caselor desena pe ele nişte semne magice. Locuitorii din Gat. superstiţioşi din fire. se ţinură mult timp după el, plnă ce căpătară curajul să-1 aducă în fata regelui.

Achiş se uită cu dezgust la nebun şi neavînd nici o idee ce să facă cu el porunci să fie lăsat liber. David, scă-pînd din oraşul periculos, îşi făcu lăcaşul într-o peşteră din munţi - " greu accesibilă — lingă vechiul oraş Adulam, la o distantă de douăzeci si cinci de kilometri la sud-vest de Ierusalim. Fiind îngrijorat de soarta familiei, a chemat-o la el. printr-un sol demn de încredere. Totodată, se îndreptară spre el oameni din toate colţurile ţării: aventurieri dornici de glorie, fugari scoşi în afara legii, sărmani urmăriţi pentru dări şi datorii, cît •ji tineri dornici de mărire.

Din această adunătură turbulenta si pitorească David formă o grupă de

pedeapsă formată din şase sute de luptători devota(i lui trup şi suflet, în fruntea lor'organiza lovituri în drăzneţe pentru hrană, înfringea prin surprindere mici unităţi regale care umblau după dări, apăra populaţia faţă de atacurile filistenilor. Inţr-un cuvînt, a devenit căpetenia unei bande care trăia din tilhărie şi răscumpărări forţate. Saul. îmbolnăvit de inimă rea, din cauza războiului de partizani, îl urmărea pe David cu o furie din ce în ce mai mare, punînd pe picioare toate forţele sale armate.

La un moment dat, David simţi că pămintul începe să-i ardă sub picioare. Se strecură pînă în Moab, pentru a da in grija regelui de aici familia sa. apoi se întoarse pe pămintul iudeu şi se ascunse în pădurea Hcrct. Saul află. intre timp, că preotul Ahimelec I-a ajutat pe David să fugă, aprovizionîn-du-1 cu merinde. Pîrîtorul era una dintre slugi pe nume Doeg, care se trăgea din I dom. Regele nu mai avu nici o urmă de îndoială că preoţii sînt in vorbă cu David şi că îi croiesc driiriuil spre tron. Imediat se îndreptă cu oştirea spre oraşul Nobe, pentru a pedepsi' pe preoţii de aici pentru complot şi trădare de stat.

in zadar încercă să se justifice Ahimelec că ar fi căzut pradă înşelătoriei Iui David. Saul rămase surd la explicaţiile Iui şi porunci oştenilor sâ-l omoare. Atunci, pentru prima data. se întimplă să sufere o infrîngere dureroasă.'Oştenii din garda sa personală, incepînd cu căpeteniile şi terminind cu oşteanul de rind. au refuzat să îndeplinească porunca. Toţi se temeau să ridice mîna asupra persoanei sfinte a preotului şi să se încarce cu vina de sacrilegiu

Niciodată pînă acum Saul nu se aflase într-o situaţie atît de delicată, îi veni atunci într-ajutor pîrîtorul Doeg. sluga din Edom. Vrind să cucerească favorurile regelui apăru în fruntea bătăuşilor lui şi îşi exprimă hotărîrca de a trece la executarea ordinului. La

2M

înclinarea clin cap a lui Saul. banda de mercenari se aruncă cu o furie sînge-roasă asupra oraşului, omoriră toţi preoţii, în frunte cu Ahimelec, apoi trecură prin sabie toată populaţia împreună cu femeile şi copiii. Saul fu în aşa măsură de înfuriat pe aşa-zişii trădători, încît porunci să se înjunghie chiar şi boii, asinii şi bile. Din acest pogrom scăpă"teafăr numai fiul lui, Ahimelec. preotul Abiatar. Furişîn-du-sc în timpul nopţii printre ruinele fumegîndc ale oraşului, ajunse pînâ la David şi deveni unul dintre cei mai de incredere sfetnici ai lui.

CUM A CRUŢAT DAVID PE SAUI. Şl S-A ÎNDRĂGOSTIT DE ABi-GAIL. David află că filistenii înconjură oraşul Cheila. Fără sâ mai stea pe gînduri veni în ajutorul asediaţilor şi îi eliberă de împresurare, dar locuitorii îi răsplătiră, cu o josnică trădare. Printr-un sol anume îl înştiinţară pe Saul că David se află în oraşul lor şi că îl vor da. dacă va veni imediat. Preotul Abiatar descoperi însă la timp complotul şi David reuşi să scape din capcană. De acum înainte umbla cu tova-' râşii săi de arme numai, prin pustiu şi împrejurimile muntoase unde era mai uşor să se apere faţă de o eventuală urmărire. , • . . • ' . .",'

într-o bună zi, pe cînd se ascundea în pustiu lîngă Zif, apăru Ionatan

travestit pentru a-1 .preveni despre intenţiile tatălui şi a-I reasigura de.prietenia sa de nezdruncinat. Dar,, locuitorii Zifului ţineau cu regele şi îi dădură de veste despre locul unde se afla David. Saul apăru cît putu de repede şi înconjură muntele unde se ascundea David împreună cu trupa lui de şase sute de luptători. Se părea că soarta celor înconjuraţi este pecetluită. Atunci. însă. sosi ştirea groaznică că filistenii au pătruns pe neaşteptate pe teritoriile locuite de către isracliţi. Saul trebui de îndată să renunţe la împresurare şi să se grăbească în întîmpinarea duşmanului.

Imediat, după respingerea invaziei, porni din nou în urmărirea lui David. I'ugărindu-l prin pustiuri şi trecătorilc munţilor. Cu o îndîrjire înflăcărată ducea după sine trei mii de luptători, pentru ca. cu orice'preţ, să-i cadă în mînâ rivalul duşmănit. O dată, în timpul acestor marşuri, intră într-o, peşteră pentru a-şi face nevoile. Soarta vrii ca. în colţul întunecos al peşterii, să se. ascundă David împreună cu eîţiva tovarăşi. Putea acum, foarte bine, să-1 omoare pe rege. N-a vrut, însă, să se păteze cu sîngcle unui uns al domnului. Se furişă numai în tăcere şi îi tăie poala mantalei. Mai tîrziu, cînd Saul porni mai departe în fruntea trupelor sale, se arătă pe vîrful stîncii şi, fluturînd cu bucata tăiată a mantiei regale, îşi bătu joc cu aceste cuvinte: — «Asupra cui ai ieşit regele lui Israel ? După cine alergi tu? După un cîine mort. după un purice». Altădată David dădu dovadă de o bravură şi mai mare. în tovărăşia armaşului său, se strecură noaptea în tabăra regală şi pătrunse în cortul unde Saul şi comandantul său suprem, Abner, dormeau adine, însoţitorul său vru să-1' omoare pe rege, David. însă, avea oroare de asasinat. Luă numai suliţa sprijinită de căpătîiul patului şi cupa cu apă, iar apoii ocolind cu iscusinţă străjilc duşmane, se întoarse la oamenii săi care îl aşteptau cti nelinişte. în zori se .urcă', din nou pe vîrful, greu" accesibil al stîncii 'şi îşi bătu joc de Abner, arătîn-' du-i cît âe rău a păzit viaţa stăpînului său. Făcîndu-lde ris în faţa oştenilor, ceru să fie trimis cineva care să-i ia înapoi cupa şi suliţa. Saul, ruşinat de întreaga întîmplare şt puţin mişcat de laptele cavalereşti ale lui David, opri urmărirea şi se reîntoarse la Ghibea. Trebuie spus că, în tot aeesi timp. David trebuia să aibă grijă de hrana oamenilor săi. Oi, boi, capre şi altă hrană jefuia. de obicei, de la filisteni, niciodată, însă, nu se atinsese de tur mele compatrioţilor săi. Lua de la ci numai o plată regulată, în natură.

264

pentru apărarea turmelor lor şi caselor faţă de atacurile tîlharilor; beduini şi ale filistenilor.

în stepa din împrejurimile Maonului îşi păştea turmeje un oarecare bogătaş, pe nume Na bal. Averea lui uriaşă număra trei mii de oi şi o mie de capre. David, niciodată nu luase de la el tribut, deşi îi apărase şi lui turma. Avînd tabăra în apropiere, David. numai prin prezenţa sa îi speria pe tilhari. Cîndva îi ajunse la urechi că Nabal îşi duce oile pe muntele Cârmei, pentru a le tunde de lînă. Trimise atunci la el zece tineri cu rugămintea să le dea merinde, spunîndu-le: «Suiţi-vâ în Cârmei şi mergeţi la Nabal, saluta-ţi-1 în numele meu, şi-i ziceţi aşa: «Să trăieşti! Pace ţie! Pace casei tale! Pace la toate ale tale!....» Bogătaşul era însă un om zgîrcit şi nu prea cizelat. Se necăji şi îi repezi pe trimişi cu brutalitate: — «Cine-i David şi cine-i fiul lui lesei? Acum sînt o mulţime de robi care fug de la stăpînii lor. Nu cumva voi lua pîinile mele şi apa mea şi vinul meu şi carnea pregătita pentru cei ce tund oile melc şi să le dau la nişte oameni, pe care nu-i ştiu de unde sînt!>>

Refuzul îl înfurie pe David peste măsură. în fruntea a patru' sute de luptători porni imediat la drum. pentru a învăţa , minte pe acest îndrăzneţ. Dar, atunci, frumoasa şi înţeleaptă' soţie a lui Nabal, pe nume Abigail, âcuzîndu-şi soţul de prostie, se grăbi imediat în întîmpinarea căpeteniei periculoase, pentru a-l îmbuna. îi aducea în dar asini, două sute de puni.'două burdufuri cu vin. cinci berbeci fripţi. cinci măsuri de grăunţe prăjite, o sută de legături de stafide şi' două sute legături de smochine. De îndată ce se apropie de David, se dădu jos de pe asin şi i se închină, cu supunere, pînă la pămînt. vorbindu-i cu rugă în glas

- «Să nu întoarcă Domnul meu luare aminte asupra -acest ui om. rău, asupra lui Nabal; căci cum îi c numele. şi nebunia se ţine de el. Iar eu roaba la.

n-am văzut slugile Domnului meu, pe care le-ai trimis». Frumuseţea şi dulceaţa femeii au făcut asupra lui David o impresie extraordinară. îi răspunse mişcat: — «Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis acum în întîmpinarea mea! Binecuvîn-tată fie mintea ta şi binecuvîntată să fii şi tu. » Asigurînd-o că nu va face nimic soţului ci. îşi luă rămas bun cu aceste cuvinte de la ea: - - «Mergi sănătoasă la casa ta! Iată am ascultat glasul tău şi ţi-am cinstit faţa».

între timp, Nabal, cînd îşi termină de tuns oile făcu la el acasă un ospăţ şi se îmbată pînă nu mai ştiu nimic. Cînd. în sfirşit. se trezi. Abigail îl iiicunoştinţă ce marc pericol atîrna deasupra capului său. Vestea îl zgudui in aşa măsură, încît căpătă un atac de inimă şi muri după zece zile de boală. Imediat ce află, David rugă pe Abigail să devină soţia lui. Femeia văduvă. Iară să mai stea pe gînduri, se urcă pe un asin şi întovărăşită de cinci slujnice se grăbi spre tabăra lui. Acolo, i se înclină cu supunere pînă la pămînt şi îi spune: — «Iată. roaba ta e gata, să lîe slujnică, ca să spele picioarele slugilor Domnului meu». David avea două soţii: Micol, pe care Satil i-o luase mai-lîrziu şi o căsătorise cu Patiel, unul din'sprijinitorii lui credincioşi, şi încă o nevastă, israelită, pe nume Ahinoam, dar de iubit o iubea numai pe Abigail .

i)AVID ÎN SLUJBA FILISTENILOR •>! SOARTA TRAGICĂ A LUI SAUL. David a înţeles că regele, în turbarea sa; nu va avea răgaz pînă nu-1 va omori sau nu-I va prinde de viu. Trebuia să; iasă deci din fruntariile Israelului; şi • să se ascundă undeva, unde braţul lui Sa ui nu ajungea. Durerile şi rătăcirile,lui ca exilat l-au adus într-o stare de profundă mîhnirc. Mai tîrziu, un poet talentat îi atribui următoarele cuvinte pline de o sinceră durere (Psalmul 55. | -3):

265

«Miluieşte-mă, Doamne că m-a necăjit omul

Toată ziua războindu-se m-a necăjii. Călcatu-m-au vrăjmaşii mei toată

ziua, Că mulţi sînt ce-i ce se luptă cu mine,

din înălţime. Ziua cînd mă voi teme, voi nădăjdui

în tine». N-avea o altă scăpare decît să accepte im pas umilitor şi dureros: şi-a oferit serviciile lui Achiş, regelui filistean din oraşul Gat. Vechiul duşman l-a primit cu cea mai mare bucurie. Nu era de neglijat ajutorul a şase sute de oşteni încercaţi In lupte. De altfel, el era interesat ca Israelul să slăbească, în continuare, în luptele dinastice interne. Acum. putea să incite aceste disensiuni. ciştigîndu-1 pe David împotriva lui S a u l . ' • • • • • - • i ••••..•

David primi în dar orăşelul Ticlag. ce se afla în apropierea Gâzei. Se aşeză acolo cu trapele sale şi cu întreaga familie, inclusiv cele două soţii Abigail şi Ahinoam. Achiş îi porunci să organizeze incursiuni pe pămîntul Israelului, dar David nici că avea de gînd să-şi atace compatrioţii. Jefuia, în schimb, pămimurile amaleciţilor, duşmanii seculari, ai triburilor ebraice. Trecu prin sabie populaţia, împreună cu femeile şi copiii, pentru a nu rămîne nici un martor al incursiunilor lui, iar cînd îi înmiita lui Achiş boii, asinii, cămilele şi alte bunuri jefuite îi spunea că aceasta este prada cucerită de la israeliţi. Credul, regele filistean îşi freca' mîinile de bucurie şi se lăudă cu aceste cuvinte: — «Acesta a ajuns să fie urît poporului său Israel şi va fi pe veci sluga mea!» Filistenii se pregăteau pentru un nou război cu Saul. Achiş îl chemă şi pe David cu cei şase sute de luptători ai săi. Dar, regii şi principii filisteni nu aveau încredere în israeliţi şi cerură cu hotărîre să fie scoşi din rîndurile oştirii. •

David se reîntoarse Ia Ţiclag, în fond. mulţumit că nu a trebuit s;'i

lupte împotriva compatrioţilor săi, lucru care ar fi fost considerat drept trădare.

Se dovedi, însă, că în timpul absenţei sale amaleciţii. drept răzbunare, transformară în cenuşă Ţiclagul şi luară în robie nenumăraţi locuitori printre care şi familia lui David. Oamenii care reuşiră să scape de amaleciţi, îl întîm-pinară pe David cu plînsete şi blesteme, ba chiar îl ameninţară că îl vor omorî cu pietre. David o porni imediat in urmărirea tîlharilor, îi bătu şi eliberă pc toţii robii împreună cu familia sa. I'răzile obţinute le împărţi între compatrioţii săi, locuitori ai păminturilor iudee, pentru a obţine sprijinul lor în lupta viitoare pentru puterea regală, în acest timp oraşul Ramataim fu cuprins de o mîhnire adîncă, deoarece îşi sfirşisc viaţa prorocul Samuel. După David. care trecuse de partea filistenilor, şi din acest motiv încetase in concepţia Iui să mai fie considerat ca un pretendent Ia tron, Saul scăpă de-al doilea adversar periculos. Vrînd să inspăimînte preoţimea. porunci să fie prinşi şi omorîţi toţi adepţii lor: tot felul de ghicitori şi ghicitoare, necro-mani şi magicieni. Israelul, pe atunci, era plin de aceştia, iar populaţia se obişnuise să se1 folosească de serviciile lor. De.aceea, în ţară, se răspîndi. o stare de teroare şi teamă. Saul. în viaţa de toate zilele. .îşi păstrase simplitatea şi puritatea obiceiurilor. Nimeni.nu-i nega meritele, sale mari de război, şi activitatea asiduă pentru mărirea Israelului. Majoritatea israeliţilor îl înconjura încă cu respect şi chiar cu dragoste. Autoritatea lui era atît de mare încît nici David nu îndrăznea să-1 omoare, cu toate că de două ori a avut prilejul să o facă.

Trebuie spus că maşinaţiile continue ale preoţilor şi zvonurile că Samuel l-ar fi uns pe David ca rege au clătinat echilibrul său sufletesc, l-au împins spre fapte absurde şi despotice, între zidurile de piatră ale fortăreţei, pe care şi-o construise pe

266

o stînci Inaccesibilă de la Ghibca. petrecea zile întregi in singurătate şi amărăciune.

In timpul acesta Insă, deasupra tînă-rului stat israelit se adunau nori grei de furtună. Fruntariile au fost trecute de o puternică oştire a regilor filisteni aliaţi. Sute de care de luptă şi mii de luptători împlâtoşaţi în fier îşi întinseseră tabăra la Sunem în valea Ezdre-lonului, chiar în centrul Israelului. Saul şi-a aşezat trupele lui pe pantele muntelui Ghilboa. de unde avea o privelişte asupra întregii văi. Uriaşa tabără filisteană îi provocă o mate spaimă, trezind în el sentimentul neputinţei în faţa sorţii inevitabile. Faţa lui păli şi se acoperi de un sentiment de neputinţă şi resemnare. După o clipa de tristă îngîndurare, îşi întrebă tovarăşii săi credincioşi dacă nu existai cumva, prin împrejurimi vreo vrăjitoare care să ghicească viitorul. Uimiţi, curtenii îi reamintiră că doar el a poruncit să fie omorîţi toţi ghicitorii. După ce iscodiră în rîndul populaţiei ieşi. totuşi, la iveală că în apropierea Endorului s-a ascuns de urmărire o bătrînă necromanâ care chema spiritele celor morţi şi ii întreba despre viitor. Saul hotărî să se ducă la ea,însă îmbrăcat în alte haine. Cum se lăsă noaptea, se îmbrăcă în sumanul unui călător şi întovărăşit de doi armaşi se strecură în tăcere din tabără. Necromană, temîndu-se de prigonitorii regali, nu vroi să-i dea drumul. Abia după ce jură că nu i se va întîmpla nimic rău. îl întrebă pe cine să cheme. Saul rugă să-1 cheme de pe cealaltă lume pe Samuel. In urma ritualului magic apăru spiritul prorocului. De-abia atunci, ghicitoarea înţelese că oaspetele misterios este regele Saul.

«Pentru ce m-ai amăgit? Tu eşti Saul!» — strigă ea cu un glas înspăi-mîntat. Saul o linişti din nou şi, deoarece personal nu văzuse apariţia. întrebă cine a răspuns la chemarea magică.

Din descrierea vrăjitoarei a înţeles că acesta este Samuel, adversarul său

neînduplecat ani îndelungaţi. Acum, i se înclină cu smerenie şi îi rugă sâ-l '•tutuiască cum să procedeze faţă de pericolul filistean. Dar, Samuel, şi după moarte a rămas neînduplecat îi aruncă încă o dată în faţă despre uzurparea drepturilor preoţeşti şi despre inculcarea voinţei lui Iahve. Pentru acest lucru nu-i poate ocoli pedeapsa: în lupta cu filistenii va muri împreună cu fii săi, iar, apoi, va avea loc exterminarea întregului său neam.

Vestea înspăimîntătoare îl zgudui pe Saul în aşa măsură încît căzu în nesimţire la pămînt. După ce-1 treziră din leşin, nu vru de loc să se hrănească, cu.toate că era deosebit de slăbit. Abia după multe şi îndelungate rugăminţi ale ghicitoarei- înghiţi o bucată de pîine de grîu şi o fărimă de carne ilc viţel fiartă. , . . ' ' , ' .

A doua zi, lupta se încinse. Israeliţii suferiră o înfrîngere zdrobitoare, iar cei care nu căzură, se împrăştiară, în panică. Fiii lui Saul, printre care şi nobilul Ionatan, zăceau morţi printre miile de cadavre ale tovarăşilor lor de arme. Saul fu rănit şi reuşi să scape de pe cîmpul de luptă. Filistenii, însă, se ţineau pe urmele lui şi cînd fu sigur că nu va scăpa de urmărire îşi chemă armaşul cerîndu-i v să-1 omoare. Dar tînărul se cutremură la gîndul omorîrii regelui. Atunci Saul se sinucise, lăsîn-du-se să cadă în tăişul propriei spade. Sluga credincioasă nu vroi să supravieţuiască stăpînului său şi se omori, de asemenea, cu sabia. Filistenii tăiară capul lui Saul şi împreună cu armele sale le expuseră în templul lui Astârr şi Dagon. Trupul fără cap fu atirnal pe zidul oraşului Bet San. Vestea despre maltratarea cadavrului regelui a ajuns pînă la locuitorii oraşului labeş. pe care Saul îl eliberase cîndva de ammoniţi. Din pioşenie, furară cadavrul regelui şi ii îngropară in cimitirul oraşului lor. Filistenii ocupară valea Ezdrelonului dpbindind o poziţie strategică favorabilă pentru cucerirea întregului Canaan. Statul, înfiinţat

2f>7

de către Saul cu un marc efort, a încetai sfi mai existe.

DA VID DEPLÎNGE MOARTEA LUI SAUL ŞI A LUI IONATAN Despre evenimentele tragice din valea E/dreloniilui David a aflat în momentul cînd s-a întors la Ţiclag din expediţia împotriva amaleciţilor. Un om oarecare, cu hainele sfîşiate şi cu ţarină turnată pe cap i se aruncă la picioare, Printre'suspine şi vaiete dădu la iveală vestea despre moartea lui Saul, Ionatan ş i ' a celorlalţi doi feciori , ai regelui. Acesta era un amalecit, care a slujit în oastea israelită de mercenari şi participase la nefericita luptă. întrebat despre amănunte, a răspuns că la dorinţa lui Saul care era rănit 1-a omorît cu sabia, iar drept dovadă a adevărului celor spuse i-a înmînat lui David însemnele regale sub forma diademei şi a brăţărilor. ;".. , . ' ; ' . , ' . ; : , ' .- ' ;,'',"."'.'

Inventase toată această istorioară în speranţa că David îl va răsplăti pentru omorîrea rivalului. în realitate, fugind de pe cîmpul de luptă, se lovi de cadavrul lui Saul şi îi luă însemnele regale. înainte de a sosi filistenii. Se înşelă însă amarnic în calculele sale. David porunci să fie omorît pentru'că a îndrăznit să se atingă de viaţa unui rege uns. Sfîrşitul tragic al lui Saul îl.cufundă pe David îhtr-o jale adîncă,' deoarece acest lucru însemna, totodată, ruina primului stat. unit. israelit.. îri schimb, moartea lui Ionatan îl făcu să fie cuprins de o desperare adîncă. Pierduse doar unicul prieten credincios, care nu 1-a părăsit nici în cele mai grele momente ale vieţii, prieten dezinteresat, cum rar se poate întîlni în viaţă. Nimeni nu va mai reuşi să ocupe în inima sa locul lui Ionatan. David plînse şi se văietă într-o durere nemingîiată, se bătu cu capul de pereţi, îşi smulse hainele de pe el, iar împreună cu el se lamentară în durere tovarăşii săi de arme şi întreaga familie. Pînă scara, nimeni nu se mai gîndi la hrană.

2M

nimeni nu închise ochii toată noaptea A doua zi, David se învurti prin

c;imere cu inima frîntă, tăcînd îngîn-d urat .şi epuizat de suferinţă. La un moment dat, întinse mîna după harfa lui iubită şi. treeîndu-şi degetele pe, strune,. dădu drumul desperării sale intr-o elegie sfîşietoare: •

«Podoaba ta.Tsraele, a fost doborîtă pe înălţimile tale!

Cum au căzut vitejii! . *•<•>.'•'. Nu vestiţi în Gat şi nu daţi de ştire

pe uliţele •%.,.. ;. Escalonului

ea să nu se bucure fiicele filistenilor. ca să nu prăznuiască fiicele celor

netăiaţi împrejur Munţilor Ghelboa, să nu mai cadă

pe voi nici rouă nici ploaie: şi să nu mai fie pe voi nici ţarini

.... ' ' roditoare. căci acolo a fost doborît scutul celor

războinici, scutul lui Saul ca şi cum n-ar fi fost miruit

. . ; . cu untdelemn sfinţit. Arcul lui Ionatan nu se întorcea fără •V : sînge de răniţi,

fără grăsimea celor puternici. • " •' !

nici sabia lui Saul nu se învîrtea,.";" : . - •_;-•; zadarnic!

Saul şi Ionatan, cei iubiţi şi uniţi : în viaţa lor.

nici la moarte nu s-au despărţit! Fost-au mai iuţi decît vulturii şi mai

:' puternici decît leii Fiicele lui Israel, plîngeţi pe Saul. cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu

. podoabe şi v-a pus pe haine podoabe de aur! . ..i, • Cum au căzut vitejii în toiul luptei' Ucis a fost Ionatan pe înâlţimelc tale.

. . • Israelc!

l-rate lonalane. întristat sînt după tine. căci tu mi-ai fost foarte scump şi iubirea

ta a fost pentru mine mai presus de iubirea femeiască! ,• , Cum mama îşi iubeşte unicul său fiu, tot aşa te-am iubit şi eu pe tine».*

DAVID ESTE ALES REGE IUDEI' ŞI LUPTĂ PENTRU TRONUL IS RAELULUI. David făcea parte din seminţia lui Iuda. Ca exilat şi căpetenie a unei bande de tîlhari nu numai că îşi apăra compatrioţii săi de atacurile triburilor din pustiu, ba mai mult. împărţea cu ei prăzile dobîndite de la amaleciţi. în acest fel îşi dobîndi recunoştinţa şi ataşameniul lor fierbinte Nu este de loc de mirare că. după înfrîn-gerea lui Saul, îl chemară la Hebron şi îl declarară rege iudeu. In acelaşi timp. în orăşelul de peste Iordan, Mahanaim. deci departe de zona de influenţă a. filistenilor, comandantul suprem Abner, sprijinit de către zece triburi din nord, declară rege pe cel de-al patrulea fiu al lui Saul, Işboşct. Acesta era un om cu o voinţă slabă şi lipsit de influenţă, care deveni un instrument docil în mîinilc atotputernicului Abner, care, de acum înainte, exercita, cu excepţia Iudeii, adevărata putere. în Israel. David nu declară supunere regelui şi, în acest fel. se ajunse la divizarea statului. Revolta împotriva dinastiei lui Saul, sprijinită de majoritatea poporului, mai devreme sau mai tîrziu, trebuia să ducă la un război civil. David se pregăti din timp pentru aceasta. Deoarece era nu numai un comandant viteaz şi experimentat. ci şi uri foarte abil şi prevăzător politician, şi-a dat seama că sursa principală a diviziunii a. fost antagonismul care domnea de vr.eme îndelungată între

* Aceasta elegie denumita Clntecul arcului se afla în culegerea menţionata Cartea Dreptului

triburile din nord 'şi sud. De aceea, chiar de la bun început, a urmărit să obţină bunăvoinţa triburilor din nord şî, în acest scop, a trimis imediat o solie la locuitorii Iabeşului cu mulţumirea pentru sustragerea cadavrului lui Saul şi organizarea unei înmormintări regeşti. Râspîndi, de asemenea.-priri tot Israelul vestea că a poruncit să fie păstrat doliul pentru Saul şi să fie omorît amalecitul care a îndrăznit să ridice mină asupra regelui. în aceste acţiuni a fost ajutat cu asiduitate de către preoţi. Din timpul cerţii cu Samuel şi a măcelului de la Nobe. ei erau duşmăni neîmpăcaţi ai familiei lui Saul, iar pe David îl considerau ca pe un executant docil al voinţei lor.

Şapte ani şi jumătate de domnie în Hebron David i-u folosit pentru a forma o oaste puternică şi vitează sub comanda remarcabilului loab. Filistenii, a căror vigilenţă a reuşit să o adoarmă, nu bănuiau nimic. îl considerau prea puţin periculos şi, mai mult, drept un vasal util ce acţiona în favoarea lor căci, ca uzurpator provincial. a subminat unitatea Israelului şi a contribuit la divizarea lui în două stătuleţe ce se hărţuiau reciproc.

Războiul civil a început printr-o luptă, sîngeroasă lîngă iazul de Ungă Ghibeon. După vechiul obicei, războiul a fost precedat de un duel, în care s-au întîlnit doisprezece veniamiţi cu doisprezece iudei. Lupta a fost atit de acerbă; încît toţi adversarii au fost răpuşi. Curînd, după aceea, a început şi adevărata luptă. După bătălie, care a durat o zi întreagă, armata iudeilor, sub conducerea lui loab. a repurtat o victorie completă, iar luptătorii lui Işboşet au fugit în panică. ;

' în urmărirea duşmănitului Abner a pornit-o Asael. fratele lui loab. Acesta era un tînăr înflăcărat, dar cu puţină experienţă în meseria armelor. De trei ori 1-a strigat Abner ca să-şi caute un alt adversar. — «Lasă-te de mine, ca să nu te dobor la pămîm Atunci cu ce orbaz mă voi arăta înaintea

269

lui Ioab fratele tău?» Asael a rămas insă surd —în îndîrjirea lui înflăcărată — la toate ameninţările. Atunci Abner, vrînd nevrînd, a trebuit să accepte duelul şi, fără nici o greutate scăpă de urmăritor, străpungîndu-1 cu suliţa. Cînd Ioab a găsit pe cîmpul de luptă cadavrul fratelui său, în marea sa durere îşi smulse hainele şt jură că seva răzbuna crunt pe Abner. Lupta pentru tronul Israelului era îndirjită şi îndelungată. Treptat israeliţii din nord au început să piardă terenul de sub picioare, în timp ce David dobîn-dea o tot mai mare superioritate. în rândurile lui veneau mulţi luptători, unii chiar din teritoriile duşmane. Printre ei se aflau patrioţi sinceri, care căpătaseră cu timpul convingerea că numai David poate să apere Israelul in faţa filistenilor, dar nu lipseau nici din cei ce oscilau şi care vroiau să fie din timp de partea învingătorului.

In urma insucceselor continui, Abner a pierdut influenţa pe care o avc:i la Mahanaim. Puterea lui se sprijine;! pe convingerea generală că el este cel mai renumit comandant din Israel cu care nici David nu se poate compara. Acum, gloria lui se stinse în aşa măsură, încît nu mai era sigur nici măcar de sprijinul armatei. Regele marionetă. Işboşet, şi curtenii lui începură să n»-l mai ia în seamă. ba. chiar, să-I dispreţuiască, ceea ce a dus la un conflict.

Simţind că-i scapă din mîini puterea si pentru a-şi întări poziţia, Abner a căutat 0 soluţie. Luă atunci de soţie pe una din ţiitoarele lui Saul, pe nume Kiţpa. Această violenţă nu a însemnat pentru Işboşet un semn bun. După obiceiul străvechi, dreptul la haremul regelui mort îl avea exclusiv urmaşul tronului. Luarea Riţpei putea deci să reprezinte semnalul că Abner se pregăteşte pentru o lovitură de stat. Din această cauză a izbucnit un scandal monstruos între rege şi comandantul suprem. Abner i-a reamintit atunci lui Işboşet că numai lui ii datorează tronul.' şi. la un moment dat, pierzîn-

dti-şi controlul, îi declară că, după pârere.i lui. David va repurta victoria asupra casei lui Saul. Regele, slab şi laş simţind în cuvintele lui ameninţarea că îl va părăsi, se întoarse pocăit şi înspăimîntat in camerele sale. Abner. pentru a se salva de la o moarte sigură, se hotărî să acţioneze imediat. Trimise in taină la regele David o solie cu înştiinţarea că va trece cu toată oastea de partea sa, dacă ii va asigura inviolabilitatea şi funcţia de comandant suprem. David acceptă' propunerile cu condiţii) că îi va aduce ne fosta lui soţie Micol, pe care Saul o dăduse altuia. Abner o luă pe Micol cu forţa Soţul ei, Paltiel, îndurerat, cutremurat de plins şi fringîndu-şi miinile de desperare, fugi după soţia lui iubită pînă ce Abner, pierztndu-şi răbdarea, sub amc ninţarea cu moartea. îi porunci sa renunţe. Soţul păgubit, neputincios în faţa samavolniciei celor puternici, trebui să se împace cu soarta. Deoarece preoţii declarară de multă vreme că l.ihve 1-a desemnat pe David ca rege .ii Uiaeluliii. Abner liră nici o greufate ii convinse pe bătrînii triburilor să înceapă negocierile. Aceasta cu atit mai mult, cu cît în faţa înfrângerilor suferite nu mai exista altă ieşire. Solia triburilor nordice s-a bucurat la He-bron de o bună primire. Înţelegerea a fost Încheiată şi David a dat în cinstea solilor un ospăţ cu răsunet, tn acest timp, comandantul suprem, Ioab, era în tabără cu soldaţii lui. Surprins de veste, se grăbi spre David şi plin de amărăciune spuse: — .«Ce ai făcut? Iată a venit la tine Abner: De ce i-ai dat drumul să plece? Tu ştii pe Abner. fiul lui Ner; el a venit să te înşele şi să afle pe unde intri şi pe unde ieşi şi să cunoască tot ceea ce faci tu». Lui Ioab nu putea să-i placă desigur că Abner era din nou în graţie. Vedea în el un concurent periculos pentru funcţia de comandant suprem şi, mai ales. pe ucigaşul fratelui său pe care legea neamului cerea să-1 răzbune. După. o discuţie furtunoasă cu regele Ioab a

270

hotărît să acţioneze. Abner se afla pe drumul de întoarcere spre Mahanaim. Sub pretextul că Da vid are să-i mai comunice ceva. loab ii chemă înapoi la Hebron şi, in timpul discuţiei, ii omorî pe furiş. David avea destule motive să nu-1 pedepsească pe asasin. Mai întîi de toate, el era mulţumit că într-un mod aşa de neaşteptat a scăpat de un aliat periculos. In al doilea rind. obligaţia răzbunării de sînge era considerată, in Israel, ca sfîntă şi iminentă, încît chiar el, ca rege, nu se putea opune. In sfîrşit, nu vroia să se certe cu loab. deoarece el devenise atit de puternic, încît pur şi simplu se temea de el. Vestea despre Înţelegerea cu David a provoca i la Mahanaim o panică nemaiîntâlnită. Işboşet leşină de spaimă, iar curtenii •ii Toştii lui partizani se strecurară pe furiş din palat, pentru a-şi salva propria-! piele.

Într-o bună zi caniculară, cînd părăsitul Işboşet aţipi după amiază, doi veniamiţi, travestiţi in negustori de grîne se strecurară in palat, pătrunseră în camera lui de dormit şi îl omoriră cu săbiile. Capul ii tăiară şi îl duseră lui David, in speranţa că vor primi o recompensă. Se înşelară, însă, in socotelile lor: David porunci ca asasinilor să li se taie mîinile şi picioarele, iar trupurile să fie spînzurate in Hebron Ungă iaz, pentru a fi un avertisment pentru toţi acei care vor îndrăzni să ridice mîna asupra regelui uns. Capul lui Işboşet 1-a îngropat solemn in mormintul lui Abner.

In palatul de la Mahanaim trăia fiul lui Ionatan. Era un băiat olog. Cînd tatăl său a murit în luptă in valea Ezdre-lonului, avea abia cinci ani. La vestea infringerii doica intră in panică şi in fugă ii scăpă din braţe. David luă la sine pe fiul prietenului mort şi îl înconjură cu o dragoste părintească. Urmaşul infirm al lui Saul avea pentru toată viaţa dreptul de a sta cu el şi era tratat ca un egal cu toţi ceilalţi membri ai familiei regale.

După moartea lui Abner, şi înlătura

rea dinastiei lui Saul, David a devenit unicul pretendent serios la tronul israe-lit. Nu numai fiindcă se afla in fruntea unei armate victorioase, ci şi pentru că Samuel I-a uns cindva ca rege. Reprezentanţii triburilor din nord, in-spăimîntaţi de puterea crescindă a filistenilor, au venit la Hebron şi i-au oferit in mod oficial coroana. In acest fel, după şapte ani de domnie la Hebron. David a devenit regele întregului stat israelit. In perioada următorilor treizeci şi trei de ani de domnie îi va subordona pe filisteni şi va înfiinţa cel mai puternic stat din istoria poporului evreu.

ORAŞUL LUI DAVID. Cînd filistenii au primit vestea că vasalul lor a devenit rege al întregului Israel, hotărîră să-l prindă şi să-l pedepsească aşa cum se cuvine unui răzvrătit. Oştirea lor puternică apăru in cîmpia întinsă Refaim, aşezată la vest de Ierusalim, tăind in acest fel legătura intre partea de nord şi cea de sud a ţârii. Regiunile muntoase neocupate erau impracticabile pentru marş, deoarece erau tăiate de nenumărate ripe şi defileuri stincoase.

David se afla într-o situaţie deosebit de grea. Trupele sale, deşi întărite prin afluenţa luptătorilor din nord, nu puteau să se măsoare cu carele de luptă filistene. Hotărî, deci, să evite greşeala pe care o făcuse Saul şi să se limiteze doar la lupta de partizanat. Din acest punct de vedere dobindise multă experienţă în timpul pribegiei sale. Mai mult, avea superioritate asupra filistenilor, cunoscind foarte bine ca vasal, tactica lor de luptă. Unităţile filistene, hărţuite încontinuu de către partizani, pierdeau treptat din siguranţa lor şi Ia cea mai mică alarmă o luau la fugă. In momentul potrivit, David trecea la atac deschis şi, in acest fel, obţinu două victorii mari.

Invadatorii, goniţi din oraş în oraş, din sat in sat, s-au retras, pină la urmă, in fruntariile stătuleţului lor. O măr-

271

tune oespre dimensiunile infrîngerii şi tlopre izgonirea lor o constituie faptul X\ istacliţii ii urmăriră pînă suh zidurile oraşului filis'tcan.Gal Din acel moment. I'ilistenii nu s-au mai ridicat înciudata, ba chiar, cu timpul, au trebuit să recunoască hegemonia Israelului.

Statul unit al lui David nu îşi avea însă capitala sa. Hebron se afla prea departe în sud. iar ca oraş iudeu nu a fost acceptat de către triburile din nord. Ţinînd cont de aceste stări de lucruri, David îşi îndreptă atenţia asupra Ierusalimului. De patru sute de ani el aparţinea iebuseilor, iar unele triburi suspicioase puteau sâ-1 considere drept un oraş neutru. Totuşi, nu a fost uşor sâ-1 cucerească.

Construit pe trei dealuri, apărat de o redută avansată pe o stîncă greu accesibilă, Sion, a respins pînă atunci cu succes toate tentativele duşmanilor. Locuitorii lui se simţeau în el în deplină siguranţă şi vorbeau in glumă că oraşul lor ar putea fi apărat şi numai de o oaste formată din şchiopi şi orbi. Nu e deci de mirare că ieşiră pe ziduri şi ii întimpinară pe israeliţi cu batjocoriri David organiză atac după atac, dar fu de fiecare dată înfrînt: ' .', - Neliniştit se adresă pînă la urmă

oştenilor, săi: — «Tot cel ce va ucide pe iebusei, acela va fi prinţ şi căpetenie». Ioab avu o misiune deosebit de grea. Oraşul putea fi cucerit numai printr-un vicleşug. De aceea se îuvîrti prin împrejurimi, prinse pe un locuitor pe care îl trase de limbă şi, pînă la urmă, află o trecere secretă spre bastion. In vale, pe partea de răsărit a Ierusalimului, se afla un izvor de la care pornea spre oraş un, canal vertical, săpat în stîncă. Ioab cu o mină de luptători pătrunse pe această cale în interiorul iniăriturii. lebusciinu se aşteptau la un atac din aceasta parte şi, de aceea, cînd văzură pe luptătorii israeliţi. părăsiră iidurile pentru a-i reţine. David « folosi de acest moment şi. printr-un atac violent, cuceri oraşul. Dealul cu

palatul din partea de sud a oraşului ii

alese drept capitala Israelului' şi pe care o denumi «Oraşul lui David>-

Imediat trecu la reconstrucţia oraşului şi hotărî să-şi ridice un palat demn de un mare monarh. în acest scop se înţelese cu regele Tirului. Hiram Pe calea schimburilor comerciale primi de la el lemn de cedru, meşteşugari şi artişti pricepuţi în arta construcţiilor Cu ajutorul lor îşi ridică o clădire care. prin măreţia arhitecturii şi a ornamentaţiilor, nu era mai prejos de reşedinţele celor mai renumiţi regi din vecinătate. Dar şi din alt punct de vedere se deosebea David de aceşti monarhi, îşi formă un harem din numeroase ţiitoare şi soţii, deoarece, în acele timpuri, haremul era ' indiciul vizibil al forţei regale. Cu timpul a devenit tatăl a numeroşi urmaşi, care umpleau cu zarva, rîsetele şi certurile lor toate colţurile palatului.

Raţiunile de stat presupuneau ca Ierusalimul să devină şi capitala religioasă a Israelului. Centru cultului putea fi numai Arca Legămintului, care din timpul lui Saul se afla în mica localitateChiriat-Iearim. David seduse după ea în fruntea curtenilor săi şi a unei oşti de treizeci de mii. Arca, aşezată pe un car tras de boi. fu înconjurată de preoţii din seminţia lui Levi. în frunte cu Abiatar şi Sadoc. Poporul israelit, într-un alai numeros îşi exprima bucuria prin dansuri şi cîntece. în acompaniamentul harpelor, chimvalelor, fluierelor şi timpanelor. Alaiul triumfal era deschis de regele David însuşi îmbrăcat într-o haină albă preoţească din in.

înainte ca procesiunea să ajungă la Ierusalim. Iahve a dat un semn de viaţă într-un mod alarmant. La un moment dat, boii, speriaţi de vacarm, s-au zbătut, carul s-a răsturnat, iar caseta sfintă s-ar fi rostogolit pe pămînt dacă, în ultimul moment, nu ar fi prins-o un om pios. pe nume Uza. Dar atingerea Arcii era un sacrilegiu nemaipomenit şi Iahve; fără să ţină •.cama de bunele intenţii ale vinovatu-

272

lui, îl pedepsi cu moartea. Aceasta produse o impresie atît de puternică asupra Iui David, încît acesta porunci imediat să se oprească procesiunea, iar Arca a dat-o în păstrare unui israclii anumit, care se numea Obed-Edom Abia după ce s-au scurs trei luni se hotărî să o transporte în capitală.

Poporul se înveseli, dansă cuprins de un entuziasm fără margini şi cînta în acompaniamentul trîmbiţelor de argint, chimvalelor, surlelor şi tamburinelor, în această zarvă asurzitoare, David mergea ca vrăjit, îmbrăcat într-o haină albă ca zăpada, preoţească. Pe fruntea lui sclipea diadema regală, de sub care se revărsau pletele roşcate. Se acompania cu strunele harpei sale şi împreuna cu poporul mergea în pas de dans pe străzile înguste ale oraşului. Imediat după el, purtată pe umerii leviţilor. înainta Arca Legămîntului cu mult mai sus decît marea de capete. In lumina puternică a soarelui ardeau ca o făclie de aur pereţii ei şi aripile întinse ale heruvimilor. La alai se uita pe fereastră, soţia lui David, Micol. Vă-/înd cum. soţul ci uitase de rangul său in mijlocul mulţimii adunate, prinse dispreţ pentru el şi nu ascunse acest lucru. Arca a fost depusă în cortul-templu special pregătit.

După aducerea jertfelor. împărţirii de alimente în rîndul populaţiei şi ospăţului, David se reîntoarse la palat. Micol îl primi batjocoritor şi îi spuse înţepată: — «Cum s-a preaslâvit astăzi regele Israelului, dczgolindu-se înaintea ochilor roabelor şi robilor săi, cum se dezgoleşte un om deşert». David lovit adînc de această batjocură, se supără pe ea pentru totdeauna. Micol. pînâ la sfirşitul zilelor, a rămas în dizgraţie şi niciodată nu a mai născut soţului Un fiu. Asupra ei au triumfat Abigail. Ahinoam şi nenumăratele ţiitoare, care erau mame fericite a fiilor şi fiicelor regale.

Într-o bună zi, David chemă la sine .pe venerabilul proroc. Natan şi îi spuse: — «Iată,eu locuiesc în casă

de cedru, iar chivotul Domnului stA în cort». Şi ii comunică că vrea să construiască în Ierusalim un templu care. prin măreţie, să depăşească palatul său. Natan se alătură imediat acestei idei. A doua zi. însă, spuse că în timpul nopţii îi vorbise Iahve şi ii interzise să se construiască templul, deoarece dorea ca şi pînă acum să rămînă un zeu al păstorilor şi să locuiască în cort. David trebui deci să se supună în faţa voinţei atotputernice şi să renunţe la planul împodobirii capitalei cu un templu minunat pe care îl va construi, abia. urmaşul său, celebrul Solomon.

DAVID FONDATORUL UNUI STAT PUTERNIC. După unificarea tuturor triburilor israelite şi înfrînge-rea filistenilor. David a lărgit fruntariile statului prin noi cuceriri. Mai întii, şi-a subordonat Moabul şi Edo-mul. In schimb, războiul cu ammoniţii a izbucnit împotriva voinţei lui. Cind a murit regele ammoniţilor Nahaş. iar la tron îi urmă fiul său Anon, David trimise la el o solie care să-i transmită compasiunea şi urările sale de domnie fericită. Dar sfetnicii îi spuseră tînâru-lui rege: — «Socoti oare. că David din dragoste către tatăl tău a trimis mîn-giietori la tine? Nu cumva a trimis David slugile sale la tine ca să spioneze cetatea şi să vadă ce este în ea şi apoi s-o dărîme?» Anon porunci să fie rasă jumătate din barba solilor şi să le fie tăiate hainele, pînă la şolduri şi astfel insultaţi se reîntoarserâ la Ierusalim.

David nu putea să treacă cu vederea peste această necinstire. Trimise împotriva orgolioşilor zeflemitori pe Ioab, în fruntea armatei sale Încercate. Războiul a fost însă greu şi periculos, deoarece ammoniţii chemară din Siria cinci regi arameici aliaţi. Lupta decisivă însă se termină cu victoria deplină a israeliţilor. In acest fel, sub stâpînirea lui David intră şi o bună parte din Siria.

273

La Damasc se afla de acum înainte o puternică garnizoană israelită cu un guvernator regal în frunte. Datorită cuceririlor David a constituit un imperiu întins, a cărui teritoriu ajungea de la golful Akab pînă la Eufrat, prin statele vasale arameice, iar peste Iordan de la Arnon la Hermon.

După înfrângerea suferită în lupta cu David, filistenii au pierdut treptat independenţa politică, Israelul a triumfat definitiv asupra duşmanilor săi şi a început o perioadă unică în istoria sa de mare putere. David trece apoi la organizarea interioară a statului. Reazemul puterii era armata şi, de aceea, ii acordă cea mai mare atenţie. In domeniu! înarmării însă, nu introduse nici un fel de schimbări; se serveau, in continuare, de trupe pedestre, înarmate cu suliţi, praştii şi săbii. Carul de luptă, arma temută a filistenilor, nu a reuşit nici acum să cucerească aprecierea lor. Şi avea doar o foarte bună ocazie ca, cu ajutorul unor cheltuieli minime, să formeze o oaste numeroasă înzestrată cu care, deoarece de la aramei cucerise o mie şapte sute de care împreună cu harna-şamentele necesare pentru cai. In loc să le includă în armata sa, porunci să fie arse, iar cailor să li se taie chişiţelc. îşi opri numai o sută de echipaje pentru folosinţa palatului; mergeau cu ele prin Ierusalim fiii lui şi cei mai de seamă curteni. Baza armatei o reprezenta «detaşamentul celor viteji», compus din şase sute de tovarăşi din timpul pribegiei. David îi înconjură cu favoruri şi privilegii. împărţindu-le pămîntul cucerit de la duşmani şi le acordă înalte distincţii. Această elită militar:'! era completată de două detaşamente de mercenari: unul compus din asa-numiţii «Cheretieni» şi «Peleticiu», luptători de origine cretano-lilisteana. iar cel de-al doilea din filisteni năimiţi din oraşul Gat. în caz de război se convoca, cu ajutorul trîmbiţelor şi al semnalelor luminoase, oastea populară din care făceau parte toţi bărbaţii

capabili să poarte arme. Comandamentul suprem al oştirii se afla în mîna lui loab. Lui îi erau subordonaţi direct trei comandanţi principali şi treizeci de comandanţi de rang mai mic. Ei formau împreună consiliul suprem militar, subordonat regelui.

David a refăcut administraţia civilă a ţării, bazîndu-se pe modelul egiptean. In frunte se afla consiliul celor bătrîni şi cancelarul. Cei mai importanţi funcţionari erau cei doi administratori ai tezaurului regal, perceptorii zonali ai impozitelor, scribii şi şapte conducători principali, care exercitau controlul asupra cîmpurilor cultivate, podgoriilor şi grădinilor regelui şi se îngrijeau de turmele lui de oi, vite asini si cămile. în toată tara se instaura ordinea şi bunăstarea. David îmbogăţi le/aurul său. ca şi tezaurul cultului, cu uriaşele prăzi de război formate din aur, argint şi aramă. Prizonierii nu-i omora, ci îi angaja ca robi pe domeniile regale şi la palat. A pus, de asemenea. ordine în problemele religioase, stabilind ierarhia preoţească şi repaitizînd leviţilor atribuţii în funcţie de importanţa pe care o aveau şi după rangul pe care-1 deţineau.

în ceea ce priveşte demnitatea de mare preot, se lovi de anumite greutăţi. La Ghibeon, unde se aflase sanctuarul principal, marele preot a fost Ţadoc. urmaş direct din viţa preoţească mai veche, a lui Eleazar. Ridicarea sa şi-a datorat-o lui Saul după măcelul preoţilor de la Nobe. Dar. în Ierusalim era Abiatar, unicul preot scăpat de la Nobe şi tovarăş credincios al regelui in timpul pribegiei lui. David nu putea să-1 înlăture pe Ţadoc. pentru a nu se expune triburilor nordice. Cu greutate reuşi să rezolve această problema. numind doi mari preoţi: Ţadoc şi Abiatar.

RĂPIREA SOŢIEI LUI URIE. în timp ce loab devasta ţara ammoniţilor şi înconjura Rabat Ammonul. David

274

se afla în palatul său clin capitală. O dată. plimbîndu-se prin camere. zău pe fereastră în casa de peste drum o femeie încîntătoare. care spălîndu-si-işi dezgolise formele sale. Se aprinse in el. dintr-o dată. o mare dorinţă pentru ea şi află de la slugi că este Batşeba. soţia lui Urie heteul, unul din grupul celor treizeci de comandanţi remarcabili ai oştirii. El se afla împreună cu loab în ţara ammoniţilor si David se folosi de lipsa lui. pentru a o răpi pe Batşeba.

După o bucată de timp se dovedi că femeia aşteaptă un copil. Atunci, regele chibzui un plan josnic pentru a se descotorosi de soţul înşelat. Primr-un sol îi porunci lui loab să ii trimeată pe Uric cu o dare de seamă asupra desfăşurării războiului. Comandantul viteaz sosi în curind la palat şi prezentă un raport amănunţit. David îl primi cu o ipocrită bunăvoinţă. îl aşeză la masa sa şi spre seară îl trimise acasă, sfătuindu-l să se odihnească după oboseala drumului. Dar Urie se culcă să doarmă pe podea printre străjile palatului, întrebat a doua zi, de ce nu s-a dus la soţie, a răspuns cu demnitate: — «Chivotul Domnului şi Israel şi luda sînt în corturi; stăpînul meu loab şi robii domnului meu sînt în tabără, iar eu să mă duc la casa mea să mînînc. să beau şi să dorm cu femeia mea?» David îl trimise înapoi la loab cu o scrisoare pecetluită, în care scrise. printre altele: — «Puneţi pe Urie unde va fi lupta mai crînccnă şi retrageţi-vă de la el, ca să fie lovit şi ucis», loab îndeplini cu supunere ordinul ruşinos, iar credinciosul Uric, părăsit de câta oşteni in vălmăşcala luptei, căzu singur lingă zidurile cetăţii Rabat Ammon. Batşeba, care plînse cu lacrimi amare moartea soţului, fu luată de către David în haremul său. tn scurt timp, spre marea lui bucurie, i-a născut un fiu.

Comportarea regelui dădu naştere la o mare nemulţumire în Ierusalim. Nu după mult timp se prezintă în faţa

lui, Natan. prorocul respectat în toi Israelul. Regele îl aşeză lîngă el cu toi respectul cuvenit, iar el. cu glasul plin ele durere. îi povesti următoarea întîm-plarc: — «Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea nimic decît numai o singură oiţă. pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pîinea lui mîncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. la sînul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise Ia el. ci a luat oiţa săracului şi a gâtit-o pe aceea pentru omul care venise la el». David strigă plin de mîniecă bogatul merită pedeapsa cu moartea. Natan se uită in ochii regelui şi îi spuse apăsat: — «Tu eşti omul care a făcut aceasta». Apoi. i. ilesiâintii i .'i l.ihu- csie iVmrlv- sup,îrj' pe el şi că îl va pedepsi cu moartea liului |V care i 1-u născut Bulşei>.>

David înţelese acum murdăria fapio sale şi se pocăi cu sinceritate. Acest lucru nu 1-a îmbunat însă pe Iahve. iar fiul lui căzu în curind grav bolnav. Timp de şapte zile se luptă cu moartea. Regele era desperat, aproape că se omorî prin post şi. întins pe pâmînt. îl implora pe Iahve să se îndure de el. Familia şi slugile în zadar încercară să-I scoale şi să-1 convingă să se hrănească, iar cînd copilul muri, nimeni nu avu curajul să-i aducă la cunoştinţă pierderea. David observă că toţi sînt inspăimîntaţi şi îşi şoptesc unul altuia ceva pe la colţuri. Aflînd, pînă la urmă. adevărul, se sculă imediat de pe podea, se spălă, se unse cu uleiuri mirositoare şi se duse la cortul-domnului să se roage. Intorcindu-se la palat, porunci să se servească masa şi mîncă pe săturate. Toţi cei din casă nu puteau să se mai trezească din uimire. Cînd îl întrebară de motivul acestei bruşte schimbări, le răspunse cit se poate de natural:

— «Cîtă vreme copilul era viu am postit şi am plîns. câci socoteam: cine stic! Poate mă va milui Domnul si va trăi copilul. Iar acum el a murit. De ce să mai postesc? îl mai pot eu oare întoarce la mine? Eu mă voi duce la el. iar el nu se va mai întoarce la mine». Batşcba deveni soţia lui cea mai iubită, mai ales că, după ce trecu un an ti aduse din nou pe lume. un fiu. Acesta era Solomon. viitorul rege al Israelului.

NOI SCANDALURI LA PALAT. Urmaşii lui David erau numeroşi şi cam scandalagii. Fiii şi fiicele soţiilor ji ţutoarelc luptau prtn intrigi şi calomnii pentru favorurile tatălui. David nu ştia să-şi ţină în frîu familia şi să pună capăt acestor nimicnicii. Palatul deveni cuibul stricăciunii şi josniciilor. O dată curtea regală fu zguduită de un mare scandal. Amnon, primul fiu al lui David şi urmaşul la tron. se aprinse de o pasiune violentă pentru frumoasa Tamara, sora fratelui său de sînge, Abesalom. Fata respingea cu încâpăţînare toate avansurile lui şi îşi apăra fecioria. Amnon, otrăvit de pasiune, slăbi, şi arăta din ce in ce mat prosi Acest lucru fu observat de prietenul lui. lonadab. care îl întrebă: — «Fiul regelui, de ce slăbeşti tu aşa pe fiecare zi?» — «Iubesc pe Tamara. sora lui Abesalom, fratele meu» — îi răspunse Amnon. Atunci prietenul îi sugeră un plan şiret: să se prefacă bolnav şi să-1 roage pe rege, ca Tamara să-1 îngrijească. Fără să bănuiască Înşelătoria, fata îi pregăti nişte turte şi i le duse lui Amnon la pat. Tînărul cuprinse fata prin surprindere în braţele sale şi bolborosi cu pasiune: — «Vino şi te culcă cu mine, sora mea!» «Nu frate zise ea — nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel, nu se face ticăloşia aceasta! Căci unde mă voi duce eu cu necinstea mea ? Şi tu vei fi în Israel ca unul din cei fără de minte. Vorbeşte cu regele şi el nu se va împotrivi să mă

dea după tine», Dar Amnon, surd şi orb la toate, o trase cu forţa în pat şi o necinsti. A doua zi, ieşi la iveală ce fel de dragoste nutrea el. Atingîndu-şi scopul, căpătă dezgust faţă de ca şi îi porunci să iasă afară din camera de culcare. Nefericita Tamara începu să plîngă şi spuse: — «A mă alunga e un rău încă şi mai mare decît cel dintîi, pe care mi l-ai făcut tu mie». Drept răspuns Amnon îşi chemă sluga sa şi strigă: — «Alungă pe aceasta de la mine afară şi încuie uşa după ea». Femeia necinstită • îşi acoperi capul cu ţarină, îşi smulse hainele de pe ea şi incepu să plîngă atît de tare că, în curînd, toată curtea află despre viol. David avea mare slăbiciune pentru Amnon şi de aceea nu putu să-1 pedepsească, deşi pe ascuns se frămînta şi se neliniştea pentru fapta acestuia. Spre mirarea tuturor, Abesalom înghiţi pasiv ruşinea familiei, lucru care era cu atît mai ciudat cu cît el, cît şi sora IUL ca copii ai Maahei. fiica regelui Ghe-şurului Talmai, se lăudau cu originea lor regească. Onoarea cerea ca pingâ-ritorul să fie răzbunat sîngeros de către neam.

Intre timp, trecură doi ani şi Abesalom nu numai că nu tuă nici o măsurii în această privinţă ci, din contră, arăta totdeauna faţă de Amnon c amabilitate bătătoare la ochi. Oamen'ii care din această cauză începură să-i dispreţuiască, nu ştiau că sub masca zîmbitoare se ascundea ura şi dorinţa răzbunării. Chiar şi Amnon se lăsă furat de acest joc abil şi încetă de a mai fi atent.

Cu ocazia tunderii oilor, care reprezenta o mare sărbătoare de familie, Abesalom invită întreaga familie regală la un ospăţ pe moşia lui de la Baal-Haţor. David a refuzat sub un motiv oarecare, dar fu de acord să meargă toţi fii săi, printre care şi Amnon. Aceasta a fost o cursă bine pregătită. La un moment dat, cînd Amnon stătea întins ameţit de vin. slugile lui Abesalom îl spintecară cu săbiile. Lingă

276

masa plină de mîncăruri şi căni cu vin se făcu o panică de nedescris. Ceilalţi fii ai lui David se urcară cit putură de repede pe asini şi se îndreptară în fugă spre capitală. Dar vestea că toţi, fără nici o excepţie, căzură de mina răzbunătorului ajunse inaintcii lor Ia Ierusalim. David şi toţi cei apropiaţi lui fură cupriny de o desperare profundă. Smulgîndu-şi hainele, se ;i runcară pe podeaua palatului şi cu vaiete puternice plîngeau pierderea întregii seminţii bărbăteşti a casei regale. Din fericire, se dovedi în curînd, că aceasta a fost doar o veste falsă. Fiii se iviră la palat, salutaţi cu bucurie de către curteni. Regele plînse de mare bucurie şi îi strlnsc pe rînd în braţe cu dragoste părintească.

Intre timp, Abesalom, răzbunîndu-se. fugi la bunicul lui, Talmai, regele Gheşurului. Stătu aici trei ani şi aşteptă momentul, pînă cînd tatăl îi va ierta crima. Drept mediator în această problemă era Ioab care, după intervenţii repetate, obţinu să i se permită lui Abesalom să se întoarcă la casa sa din Ierusalim. Tatăl însă, nu vroi să-1 vădii in faţa sa, atît era de supărat pe el. Abesalom se atla într-o situaţie ce nu era de loc de invidiat. Era fiu de rege şi nu putea să treacă pragul palatului. După doi ani de dizgraţie îşi pierdu răbdarea. îl rugă din nou pe Ioab să medieze pentru reluarea contactelor cu tatăl său, dar, de această dată, se lovi de un refuz categoric. Atunci se servi de o presiune brutală. Porunci să fie aprinse grînele lui Ioab şi îl ameninţă că îi va produce şi alte pierderi dacă in continuare, îl va refuza. Comandantul suprem vrînd nevrînd trebui să cedeze şi folosindu-se de marea sa influenţă asupra regelui, duse pînă la urmă Ia împăcarea dintre fiul şi tatăl supărat. David, in fond, era chiar bucuros de o asemenea întorsătură a situaţiei şi la revedere, îl sărută cu căldură pe Abesalom, după o despărţire atît de îndelungată.

RĂZVRĂTIREA LUI ABESALOM Despre Abesalom se vorbea peste tot că este cel mai bine bărbat din Israel, întreaga lui înfăţişare era nobilă: atitudinea, ochii expresivi şi bărbăteşti, trăsăturile regulate ale feţei. Cea mai mare podoabă a sa era însă părul bogat, strălucitor, care trebuia să-1 taie in fiecare an, altfel s-ar fi aplecat sub povara lui. Deoarece avea un mod de viaţă curtenitor şi plăcut chiar şi faţă de oamenii simpli, a devenit favoritul poporului. Cînd se plimba prin oraş. îmbrăcat frumos şi strălucitor de podoabe, într-un car precedat de către cincizeci de luptători din garda personală, mulţimea străzii îl întîmpina cu entuziasm. Pentru femei, el era prinţul din poveşti, după care se suspina pe furiş, pentru bărbaţi insă, mindria şi speranţa Israelului. Cu timpul deveni, de asemenea, cel mai mare favorit şi mindria tatălui său. David îi permitea orice, închidea ochii la uşurinţa lui, la modul de viaţă spectaculos, la vanitatea lui şi la înclinarea spre o falsă strălucire. Dragostea pentru fiu îl orbise utît de mult, incit toate avertismentele şi observaţiile critice Ie asculta cu o indiferenţă neclintită. Nu simţea că sub învelişul frumuseţii şi strălucirii urmaşului său, se ascunde înclinarea spre cea mai neagră trădare.

Abesalom avea deja treizeci de ani şi se grăbea să ocupe tronul regal. Urmărind această ţintă, făcea totul pentru a intra în graţiile mulţimii. Mergînd pe străzi, săruta pe fiecare care îl saluta. Oamenii vorbeau cu înfiinţare: iată omul nostru. Deseori, se ducea şi la poarta oraşului unde David exercita judecăţile. Trăgea atunci deoparte pe toţi acei care pierduseră procesul şi le sugera că regele s-a comportat nedrept faţă de ei, că el le-ar fi dat un verdict favorabil. Intr-un asemenea mod abil a semănat ura faţă de tatăl său, şi-a cucerit cercuri din ce în ce mai largi de prieteni. Treptat, a cuprins în plas;i Iui de combinaţii toata ţara israelitâ.

277

Prin intermediul unor soli secreţi a răzvrătit triburile din nord, care i-au promis sprijin arfnat în cazul izbucnirii răscoalei. I.lc ii considerau pe David ci uzurpator şi niciodată nu i-au iertai că a înlăturat dinastia lor autohtonă peste care domnise Saul. Vechea lor aversiune şi dispreţul pentru triburile din sud. din Iudeea, nu le permitea să se împace cu gîndul că aceştia şi-au impus regele lor întregului Israel. Abc-salom ceru voie tatălui să se ducă la Hebron, unde, după cum 1-a asigurat, dorea să aducă jertfe lui Iahve drepl recunoştinţă că a putut să se reîntoarcă Jin exil în Ierusalim.

Fără să simtă înşelăciunea, David. Iu de acord şi Abesalom o porni fără zăbavă la drum, întovărăşit de doiu sute de partizani ai săi. Aiungînd la Hebron, răspîndi cu iuţeală vesle:i complotului şi nu după mult timp slrîn se o numeroasă oştire, recrutată aproa pe în întregime din triburile din nord Declarat rege de către răzvrătiţi, se îndreptă în marş forţat spre Ierusalim.

David află despre izbucnirea răscoalei periculoase în ultimul moment, în cea mai mare panică părăsi capitala şi fugi pe jos in direcţia Iordanului. Era întovărăşit de garda de şase sute de vechi tovarăşi de arme şi de două detaşamente de mercenari filisteni, devotaţi Iui trup şi suflet. îşi luă cu el, de asemenea, şi toată familia, lăsînd la palat numai zece ţiitoare pentru a avea grijă de casă. Marii preoţi, Ţadoc şi Abiatar, împreună cu toată preoţimea se alăturară şi ei fugarilor, ba, chiar, luară cu ei şi -Arca Legămîntului. Pe drum. David îşi recapătă echilibrul sufletesc şi trecu neîntîrziat la acţiune pentru apărarea tronului. Mai întîi, porunci preoţilor să se întoarcă la Ierusalim şi cu ajutorul iscoadelor să-1 informeze de tot ceea ce se întîmplă acolo. Despărţirea a fost foarte dureroasă. Regele şi cei mai apropiaţi Iui plînseră cu mare durere, îşi acoperiră capetele cu mantăile în semn de doliu şi, desculţi. se urcară pe muntele Eleonului, de

unde se putea vedea Arca Leiianiinu; !ui îndepărtîndu-se. Pierduseră totul: capitala, casa, familia şi cel mai sfînl obiect de cult religios. In faţa lor se afla drumul lung şi nesigur al pribegiei. Puţin mai tîrziu, ajunse la David vestea că sfetnicul lui Abesalom este Ahitofel. Acesta era un bărbat cunoscut pentru marea sa isteţime. De aceea această veste îl nelinişti foarte mult pe David. Abesalom inspirat de sfaturile Iui puica să devină periculos, şi acest lucru trebuia oarecum prevenit. Regele, abil in născociri de război, se servi de o înşelătorie. Porunci sfătuitorului său cel mai credincios Huşai să se întoarcă la Ierusalim şi, dîndu-se drept duşmanul lui David, să obţină încrederea lui Abesalom. în noul rol, de sfătuitor, trebuia să se opună sfaturilor lui Ahitofel şi, cu ajutorul preoţiloi. să i transmită cele mai secrete planuri ale răsculaţilor. Cînd Abesalom a ocupat capitala nu a simţit că s-a încurcat intr-o reţea invizibilă de prieteni falşi şi spioni.

David o porni mai departe la drum şi, într-o bună zi, trecu prin oraşul Bahurim ce se afla pe pămîntul venia-miţilor. Acolo se întîlni cu un bărbat, pe nume Şimei, din neamul lui Saul. şi acesta aruneînd cu pietre asupra lui. îl blestemă cu aceste cuvinte: — «Pleacă, pleacă, ucigaşule şi nelegiuitule. Domnul a întors asupra ta tot sîngelc casei lui Saul, în locul căruia te-ai făcut tu rege, şi a dat Domnul domnia în mîinile lui Abesalom, fiul tău: şi iată tu eşti în necaz, pentru că eşti băutor de singe». La aceste cuvinte, se adresă regelui sluga sa credincioasă Abişai: — «Pentru ce acest cîine leşinat blestea-mă, pe domnul meu, rege? Mă duc să-i iau capul». Dar David reţinu pe sluga cea zeloasă şi înfuriată, pentru că nu vroia să înrăutăţească şi mai mult relaţiile deja încordate cu triburile din nord. Apoi, mergînd mai departe, îndrăzneţul Şimei, ureîndu-se pe munte, arunca asupra regelui nu numai cele mai murdare injurii dar şi pietre, care

278

l-au rănit, obligînd garda personală •>â-l acopere cu scuturile. Abia după ce fugarii trecură Iordanul, urmăritorul întărîtat se întoarse acasă. In acelaşi timp, Abesalom, convocă la Ierusalim sfatul de război, pentru a elabora desfăşurarea următoarei campanii. Ahitofel îl convinse ca. în semn de victorie, să ia toate ţiitoarele regeşti, iar el se oferi să pornească imediat în urmărirea lui David şi să-1 omoare, înainte ca el să reuşească să organizeze vreo rezistenţă. Atunci Huşai, care conform planului reuşise să intre în favorurile lui Abesalom, protestă cu vehemenţă. Atrase atenţia asupra faptului că David este un comandant încercat, în special în luptele de partizani. Cu toate forţele slabe de care dispunea, putea să-1 în-frîngă pe Ahitofel şi atunci triburile nordice înspăimîntate l-ar fi părăsit cît se poate de repede pe Abesalom. îi sfătui, în schimb, ca mai întîi să strîngă din tot Israelul o oştire populară şi să treacă la lupta decisivă cu o armată numeroasă, bine organizată. Planul de acţiune fu pe placul atît al lui Abesalom, cît şi al întregului sfat de război. Ahitofel ghici planurile ascunse ale lui Huşai, dar, deoarece, cu toate protestele lui, nu fu ascultat, încalecă pe asin şi se întoarse la casa sa, unde se spînzură de desperare.

înştiinţat de către preoţi de desfăşurarea sfatului. David, obţinu un răgaz pentru a-şi aduna cît mai mulţi oşteni. Avea în Israel încă mulţi admiratori. Nenumăraţi tineri intrară în rindurile oştirii sale, iar bogaţii, carc-1 sprijineau, ca Şohi, Machir. Barzilai, îl aprovizionară cu pături, vase de Iul, grîu, orz, făină, grăunţe prăjite, bob. linte şi piine, miere, unt, oi şi viţei. După o bucată de timp, Abesalom, trecu Iordanul şi îşi întinse tabăra la Oalaad. Se apropia momentul luptei decisive.

David, îndrăgostit încă de fiul său răzvrătit, porunci cu severitate ca să-i lio cruţată viaţa. Lupta se termină cu o înfrîngerc definitivă a răzvrătiţilor.

Abesalom, slînd pe un tatu o porni Ia fugă pe sub un stejar stufos, şi îşi agăţă părul de crengile sale. Catîrul merse mai departe, iar el rămase spîn-zurat între pămînt şi cer. loab, contrar poruncii lui David, îl străpunse cu trei suliţe, iar zece dintre armaşii-lui au tăiat trupul, ce mai dădea încă semne de viaţă, cu săbiile. Cadavrul l-au aruncat apoi într-o groapă din pădure şi l-au acoperit cu pietre. Moartea fiului îl supără nespus pe David. Aco-perindu-şi capul, începu să plîngă şi strigă: — «O, fiul meu Abesalom, Abesalom, fiul meu! Mai bine muream eu în locul tău! Abesalom, Abesalom. fiul meu!» Se văietă aşa toată ziua. pînă ce, loab, nu mai avu răbdare şi îi spuse că probabil îi sînt mai apropiaţi duşmanii decît prietenii, care şi-au expus viaţa pentru el.

David hotărî să se întoarcă in capitală. Din toate părţile fugiră înaintea lui partizanii săi, pentru a-l întovărăşi în întoarcerea triumfală. înainte să treacă Iordanul, apărură de asemenea, şi foştii adversari, pentru a se pocăi în faţa învingătorului şi a obţine iertarea, între ei se afla şi Şimei, care jignise atît de tare pe rege în timpul fugii. La rugămintea lui de iertare, regele nu numai că-i iertă vina, dar îi şi promise că niciodată nu va atenta Ia viaţa lui.

Hotărî, de asemenea, să-i răsplătească pe acei care îi rămăseseră credincioşi în momentele grele ale suferinţei. Fu, mai ales, recunoscător lui Barzilai. care îl aproviziona cu atîta dărnicie cu hrană. — «Hai cu mine — zise regele — i te voi ospăta şi eu în Ierusalim».

Barzilai îi răspunse însă: — «Eu am acum optzeci de ani. Mai pot eu oare osebi binele de rău? Şi afla-va oare robul tău gustul celor ce va mînca şi va bea? Sau fi-voi eu în stare să aud glasul cintăreţilor şi cîntăreţelor? La ce doar să fie robul tău o povară pentru domnul meu. regele? Robul tău va mai merge puţin dincolo de Iordan cu regele. Pentru ce să-mi răsplătească regele cu aşa milă? Dă voie robului

279

iau sâ se reîntoarcă, ca să moară in cetatea sa, lingă mormîntul tatălui meu si al mamei mele». Rugă în schimb ca David- să ia la curtea sa pe fiul său Chimham.

tmbrăţişîndu-1 pe bătrîn, David trecu Iordanul şi se îndreptă spre capitală. I'e drum apăru o neînţelegere între israeliţi şi iudei pentru ordinea locurilor in cortegiul triumfal. Vechii adversari, referindu-se la superioritatea lor numerică (de zece ori mai mare), cereau prioritatea, dar iudeii nu se lăsară de loc mai prejos şi nu le cedară.

In curînd Israelul se ridică din nou la răscoală, pentru a doua oară. sub comanda veniamitului Şeba. Misiunea de a înăbuşi răscoala, David o încredinţa căpeteniei pe nume Amasa, lucru care a trezit invidia lui Ioab. întîlnin-du-şi pe drum rivalul, îl îmbrăţişa cu prefăcătorie drept salutare, dar, apoi, imediat, îl apucă de gît şi îl străpunse cu sabia, iar corpul îl lăsă la voia în-tîmplării în mijlocul drumului. Abia trecătorii străini duseră pe cel mort deoparte, din drum, pe cîmpul alăturat, şi îl acoperiră cu mantaua. Ioab ajunse, atunci, pe o asemenea treaptă că şi lui David îi era frică să-1 pedepsească, dar. în adîncul sufletului, niciodată nu-i iertă acest asasinat. Şeba se închise împreună cu răsculaţii în fortăreaţa Abel Bet-Maaca. Locuitorii, vrînd să evite exterminarea, îl omorîră, iar capul tăiat îl aruncară peste zid drept semn de capitulare.

Aşa se termina şi a doua răscoală a triburilor nordice împotriva hegemoniei Iudeii. Sosind Ia Ierusalim, David a pus ordine in problemele casei sale. Cele zece ţiitoare, care căzură victimă violenţei lui Abesalom, le închise într-o casă separată, unde au rămas pînă la sfîrşitul zilelor ca văduve.

RIŢPA — ANTIGONA ISRAELl-1 UI. Israelul fu cuprins trei ani do zile de o mare secetă şi foamete. David ceru sfatul preoţilor-vrăjitori, cum să

explice roinia lui lahve, Şi, atunci, află cauza nenorocirii. losuu jurase ghibeo-niţilor că Israelul, niciodată, nu va ridica sabia asupra lor. Dar, Saul, călcase jurămîntul şi încercase să-i distrugă şi să ocupe oraşele lor. Acum, sîngele ghibeoniţilor omorîţi apasă asupra urmaşilor lui Saul. David chemă la sine pe ghibeoniţii care rămaseră în viaţă, şi îi întrebă în ce fel poate să răscumpere greşeala făptuită. Ei certiră. în răspunsul lor, să li se dea şapte urmaşi de parte bărbătească ai lui Saul, pentru a-i spînzura la poarta Ghibconului.

Regele fu de acord cu cererea lor şi şapte membri ai neamului lui Saul ;itîrnară spînzuraţi. Trupurile lor fură aruncate pe cîmp drept pradă fiarelor si păsărilor. Aceasta fu o soartă mai mult decît groaznică, deoarece cei neîngropaţi în pămînt nu puteau să-şi găsească liniştea după moarte. Printre victimile nefericite se aflau şi cei doi fii ai Riţpei, una din ţiitoarele regelui Saul. Mama, disperată, îmbrăcîndu şi straiele de doliu se aşeză lîngă trupurile iubite, gonind zi şi noapte fiarele şi păsările. Hrănită de oameni milostivi, rezistă la locul său din aprilie, cînd a început culesul griului, pînă în octombrie, prima lună a timpului ploios. ("împurile se stingeau sub soarele fierbinte, florile şi iarba se transformau in cenuşe, oamenii se ascundeau la umbră din cauza fierbinţelii, dar ea, nesimţitoare la totul, veghea asupra fiilor ei cu dragostea încăpăţînată a mamei răbdătoare.

Slava nefericitei Riţpa se răspindi în tot Israelul. David se temu de o nouă ridicare a poporului şi porunci ca cei spînzuraţi să fie îngropaţi. îşi reaminti, cu această ocazie, că trupul lui Saul şi al fiilor iui se află încă in oraşul de peste Iordan, Iabcş. Vrînd să liniştească minia triburilor din nord. le făcu o înmormintare demnă de regi şi, în timpul unor festivităţi deosebite, aduse rămăşiţele lor la mormîntul familiei din Ghibea unde se odihneau tatăl lor şi bunicul, Chiş.

:so

INTRIGILE DE LA CURTE. în ultimii ani de viaţă David a devenit un bătrin necăjit. Sîngele i se subţiase în aşa măsură, încît nici în pat nu se mai putea încălzi. Atunci slugile hotărîrâ să-i găsească o fată tînără, care»să doarmă cu el şi să-i încălzească trupul. O căutară în tot Israelul, pînă ce, în oraşul Sunem, denumit şi Sunam, găsiră o fată frumoasă pe nume Abişag.

Incîntătoarea sunamiteancă se achită bine de misiunea sa: încălzea în timpul nopţii pe bătrînul respectabil, iar în timpul zilei îndeplinea în jurul lui tot felul de servicii, slujindu-1 cu credinţă şi abnegaţie. Nimeni nu se mai îndoia acum că zilele regelui sînt numărate. Problema succesiunii la tron devenea din ce în ce mai arzătoare, deoarece pentru coroană concurau doi pretendenţi: Adonia şi Solomon. Ado-nia, fiul Haghitei, strălucea de frumuseţe masculină şi agerime. Sprijinit de către triburile din nord şi de grupuri influente, ale căror figuri centrale erau loab şi marele preot Abiatar, se simţea atit de sigur de el, încît îşi însuşise maniere regale şi mergea prin oraş într-un car superb, înconjurat de o gardă de cincizeci de oşteni de curte.

Solomon nu îl egala în popularitate cu toate acestea avea in spatele său grupări nu mai puţin influente cu marele preot Ţadoc şi prorocul Natan in frunte. De partea lui erau, de asemenea, elita militară, şi anume, garda celor şase sute de vechi tovarăşi de arme ai lui David şi două unităţi de filisteni mercenari: cheretieni şi pele-tieni. încrederea lui în cucerirea tronului îşi avea rădăcini şi în speranţa că fiul celei mai iubite soţii a lui David, Batşeba, va fi favoritul tatălui. Pe măsură ce regele se stingea, lupta celor două tabere se înteţea. La palat, la căpătîiul muribundului, se deslănţui un infern de intrigi, bîrfeli şi certuri. Adonia, aşteptînd în orice moment moartea regelui, hotărî să-şi croiască din timp drum spre tron. Lingă izvorul Roghel dădu pentru partizanii săi un

mare ospăţ, care in realitate, a fost un consiliu de război. La consfătuire au participat loab, Abiatar, toţi fiii recelui, cu excepţia lui Solomon, cît şi nenumăraţi conducători ai triburilor din nord.

Vestea alarmantă despre adunare ajunse cu repeziciune la palat. Prorocul Natan se grăbi să meargă la Batşeba şi o rugă ca imediat să-şi anunţe soţul, că Adonia, fără împuternicirea sa, s-a declarat rege. El însuşi promise să vină ceva mai tîrziu, pentru a dovedi adevărul vorbelor ei. Acuzaţia era falsă, sau cel puţin prea timpurie, cu toate acestea în lupta pentru putere, nici una din părţi nu ţinea cont de mijloace. Batşeba se aplecă peste patul regelui bolnav şi îi spuse: — «Domnul meu rege, tu te-ai jurat pe domnul Dumnezeul tău, către roaba ta, zicînd: Solomon fiul tău, va fi rege după mine şi va şedea pe tronul meu. Dar acum iată că Adonia s-a făcut rege, şi tu. domnul meu rege, nu ştii nimic de aceasta. Acela a înjunghiat o mulţime de boi, viţei graşi şi oi; şi a poftit pe toţi fiii regelui, pe preotul Abiatar şi pe loab, mai marele oştirii; iar pe Solomon, robul tău, nu 1-a chemat». Peste o clipă intră în dormitor Natan şi confirmă că Adonia s-a declarat rege.

David se smulse atunci din neputinţa bătrîncţii. Porunci să fie chemaţi de îndată toţi credincioşii săi şi le spuse: — «Să luaţi pe slugile domnului vostru cu voi şi să puneţi pe Solomon, fiul meu, călare pe catîrul meu şi să-1 duceţi pînă la Ghibon, şi acolo să-1 miruiască preotul Ţadoc şi prorocul Natan de rege peste Israel şi să sunaţi din trîm-biţă şi să ziceţi: «Să trăiască regele Solomon!» Astfel se şi întimplă. La înapoiere spre palat, noul uns era însoţit de o mulţime de locuitori bucuroşi ai Ierusalimului care cîntau din fluiere şi strigau în fiecare moment: «Trăiască regele Solomon!» Vestea despre încoronare ajunse Ia complotişti, cind se aflau în culmea veseliei la izvorul Roghel. Inspăimîntaţi se îni-

prăştiară pe la oraşele lor, iar Adonia căută azil in casa domnului, unde se prinse cu înfrigurare de altar. Dar, Solomon, jură că nici un fir de păr nu i se va clinti din capul lui, dacă pe viitor nu va mai complota împotriva sa. Adonia aduse atunci omagiu noului conducător şi se întoarse ca opărit la casa sa.

David simţi că se apropie sfirşitul. Chemă la patul său pe Solomon şi îi reaminti ca să slujească întotdeauna cu credinţă pe Iahvc. Ii mai recomandă să construiască în capitală un templu şi să folosească în acest scop aurul, argintul şi diferitele materiale de construcţie pe care le strînsese. Cît era in viaţă a trebuit să ţină seama de Ioab, căruia îi datora o serie întreagă do victorii asupra duşmanilor. Acum, pe patul de moarte, îşi reaminti de toate umilinţele pe care le-a suferit din partea lui: asasinarea lui Abesalom, omorîrea prin vicleşug a lui Amasa, ultima înţelegere trădătoare cu Adonia şi Abiatar. Toate aceste crime comandantul suprem le-a făcut fără a fi pedepsit, deoarece devenise atît de puternic, încît chiar regele nu avea curajul să-1 tragă la răspundere. David îl obligă deci pe Solomon, să reglementeze vechile socoteli cu acest atotputernic periculos şi să-1 pedepsească cu moartea. Nu putu, de asemenea, să se împace cu gîndul că scăpase acel Şimei care, în timpul răzvrătirii lui Abesalom, îl jignise lingă oraşul atît de puternic, Bahurim. El, într-adevăr, îi promisese că nu-1 va pedepsi, pentru că nu vroia să înrăutăţească şi mai mult relaţiile cu triburile revoltate din nord, dar acest jurămînt nu se referea de loc la urmaşul lui la tron. li spuse deci lui Solomon, să se socotească sîngeros cu îndrăzneţul care şi-a permis o asemenea ofensă Ia adresa majestăţii. David îşi aduse aminte, de asemenea, de prieteni. Vroia, mai ales, să fie recunoscător lui Barzilai pentru că îl aprovizionase cu alimente cînd, părăsit de tot Israelul, nclniia să se ascundă în munţi din

faţa lui Abesalom. Obţinu deci de la Solomon promisiunea că se va îngriji ca urmaşii bătrînului credincios să aibă asigurată întotdeauna bunăstarea în Ierusalim şi un loc de onoare la masa regală. Nu după mult timp avu loc în capitală încoronarea solemnă a lui Solomon. Pe altar, fură aduse jertfe: o mie de boi, o mie de berbeci şi o mic de miei. L-a uns rege marele preot Ţadoc, care i-a fost un adept credincios. David, după patruzeci de ani de jiuvernare, se despărţi de lume în cel de-al şaptezecilea an al vieţii. Fiului său îi lăsă moştenire statul, ale cărui graniţe se întindeau de la Damasc pînă in Egipt, de la fruntariile răsăritene ale Transiordaniei pînă la vest spre Marea Mediterană.

SOLOMON REGELE ISRAELULUI ŞI AL IUDEII. Solomon avea numai douăzeci de ani cînd s-a urcat pe tron. dar se dovedi a fi un conducător cu o voinţă puternică şi un diplomat abil. Adversarii lui, bazîndu-se pe tinereţea şi lipsa de experienţă a noului monarh, au înţeles curînd că se înşelară şi tre-buiră să se liniştească. Adonia, Ioab şi Abiatar, lipsiţi de orice fel de influenţe, se aflau la Ierusalim şi poate că ar fi ieşit cu faţa curată din situaţia lor critică, dacă Adonia, în prostia şi în îngîmfarea lui, n-ar fi comis o greşeală cu urmări fatale. într-o bună zi, Bat-şeba, fu cuprinsă de mirare cînd acesta intră în camera ei. întrebă cu nelinişte pe duşmanul înverşunat: — «Cu pace îţi este venirea?» — «Cu pace!» — îi răspunse cu supunere Adonia. întrebai despre scopul vizitei neaşteptate, răspunse cu o amărăciune neascunsă: -«Tu ştii că domnia era a mea şi că toi Israelul privea la mine ca la viitorul lor rege... Acum de una te rog, să nu mă nesocoteşti». Cu toate că Adonia nu putu să se abţină să nu reamintească din nou despre dreptul lui la tron, femeia cinstită fu de acord să-i asculte rugămintea. Atunci dădu pe faţă scopul

282

vizitei sale: ••— «Te rog, vorbeşte cu regele Solomon, căci el va ţine seamă de vorba ta, ca să-mi dea pe Abişag sunamiteanca de femeie. Batşeba a fost puţin surprinsă de această cerere, îi promisese totuşi să intervină pentru el la fiul său. Solomon îşi primi mama cu respectul cuvenit, cînd află însă despre ce este vorba, se mînîe şi refuză cu hotărîre. Bănuia că în rugămintea lui Adonia se ascunde vreo nouă intrigă. Căsătoria cu sunamiteanca, deci cu una din ţiitoarele lui David, ar fi putui să-i furnizeze o bază pentru reînnoirea cererii pentru tron, deoarece după vechiul obicei numai regele avea privilegiul să preia haremul după moartea tatălui. Solomon, neliniştit de acest incident, îşi reaminti acum de recomandarea tatălui său şi hotărî să termine cu conducătorul taberei duşmane. Noul comandant suprem, proaspăt numit, Benaia,primi porunca să-i omoare pe Adonia şi pe Ioab. Pretendentul la tron, surprins în casă, a fost omorît pe loc. Ioab, în schimb, reuşi să se ascundă în casa domnului unde avea drept la azil. Benaia încalcă însă locul sfînt şi ii tăie cu sabia chiar lîngă altarul Iui lahve. Scâpînd în acest fel de cei mai primejdioşi duşmani, Solomon îi dărui viaţa marelui preot Abiatar. ÎI detrona însă din funcţia sa înaltă şi îl exila pe viaţă la Anatot, orăşel mizerabil aşezat la mică depărtare, spre nord-vest de capitală. De acum înainte, în Israel, fu din nou numai un singur mare preot, şi anume Ţadoc, sprijinitor credincios al lui Solomon. împotriva voinţei lui David scăpă şi Şimei. Solomon îi permise să-şi construiască o casă în Ierusalim şi îi dărui viaţa cu condiţia că niciodată nu va părăsi zidurile oraşului fără permisiunea lui. Dar, Şimei, era un om îndrăzneţ şi nu luă în serios înţelegerea. O dată cîţiva robi de ai săi fiigiiă spre oraşul filislen Gal penii n a se pune sub ocrotirea regelui Achiş Minei, fără să ceară permisiunea, părăsi zidurile Ierusalimului, şi o porni în

urmărirea fugarilor. Imediat ce se reîntoarse în capitală, Solomon, fără să ţină seama de justificările lui, porunci comandantului suprem să-1 pedepsească cu moartea.

POVESTEA DESPRE DOUĂ MAME în vechea capitală a lui Solomon. < ihibea. se alia un allar pentru jertfe, • unsiderat în Israel ca un lucru foarte .lint. Solomon, vrînd să fie pe placul triburilor din nord, se duse acolo în pelerinaj şi în mijlocul unor solemnităţi măreţe aduse în jertfă o mie de boi. Cînd se duse să se odihnească, îi apăru in somn lahve şi ii spuse să-l roage tot ce va vroi, iar el îi va îndeplini dorinţa. Regele îl rugă să-i dea o judecată înţeleaptă, pentru a putea fi pentru supuşi un legiuitor, drept. Lui lahve îi plăcu modestia regelui. îl înzestra, deci, nu numai cu înţelepciune, dar în plus îi promise bogăţii şi slavă mai marc decît a tuturor celorlalţi regi ai lumii.

Bucuros, Solomon, se întoarse la Ierusalim aducînd în faţa Arcei Legă-mîntului jertfe bogate şi invită pe toţi locuitorii oraşului la un ospăţ îmbelşugat. După aceste festivităţi se aşeză lîngă poarta oraşului pe scaunul judecătoresc, pentru a judeca certurile dintre supuşii săi.

La un moment dat, fură aduse in faţa sa două femei. Plîngerea care o prezentau era deosebit de grea şi unică în felul ei pentru balanţa judecăţii. Cea care acuza, plîngînd şi jurîndu-se că vorbeşte adevărul, a povestit următoarea întîmplare: — «Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie,... însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lîngă mine, cînd eu, roaba ta, dormeam, şi 1-a pus la pieptul ei; iar pe fiul ei cel mort i a pus la pieptul meu. Dimineaţa cînd m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată

el era mort; iar eind m-am uitat la ci mai bine dimineaţa, iată acesta nu era fiul meu, pe care-1 născusem». Acuzata negă cu putere, că ar fi furat copilul vecinii.

Ambele femei îşi aruncau una alteia in gura mare acuzaţia că ar minţi şi se certară atit de tare, încît şi-ar fi scos şi ochii, dacă n-ar fi fost despărţite. Regele, după ce se gindi un pic, luă o sabie în mină şi porunci: — «Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate uneia şi o jumătate din el celeilalte». Atunci, femeia care depusese plîngerea, strigă cu un glas înfricoşat: — «Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-1 omorîţi!» Iar cealaltă femeie zise cu cea mai mare linişte: — «Ca să nu fie nici al meau nici al ei, tăiaţi-]».

Atunci regele, arătă înspre femeia care a rugat pentru ca copilul să ră-mînă în viaţă, şi spuse: — «Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta-i mama lui!» De atunci poporul israelit se temu de rege, deoarece se convinse că în faţa înţelepciunii lui nimeni nu va reuşi să ascundă adevărul.

SOLOMON — UN CONDUCĂTOR DE STAT TALENTAT. Solomon primi drept moştenire un stat puternic, ce trăia în bunăstare şi pace. Popoarele învecinate înfrînte şi supuse încetaseră de a mai fi periculoase. Cu regele bogat al Tirului, Hiram, se afla încă în vigoare pactul de prietenie încheiat de către Saul. în plus, tînărul rege obţinu un mare succes diplomatic, deoarece fa raonul îi dădu in căsătorie pe fiica sa şi alipi Israelului ca dotă Ghezerul, pe care îl cucerise de la filisteni. înrudirea cu dinastia egipteană asigura graniţele dinspre sud şi întărea puterea politică a Israelului. Triburile ebraice, pentru prima oară, după ani şi ani îndelungaţi, puteau să se dedice în linişte muncii paşnice. Amintirea despre aceste timpuri fericite a dăinuit peste generaţii, iar unul dintre cronicarii de mai tîrziu scrie următoarea laudă: — «Astfel a trăit Iuda şi Israelul în linişte,

fiecare sub viţa sa de vie şi sub smochinul său, de la Dan pînă la Bcer-Şeba. în toate zilele lui Solomon».

Solomon se dovedi a fi nu numai un diplomat abil, ci şi un gospodar prevăzător al statului. Cele mai înalte demnităţi în administraţie le încredinţa partizanilor şi prietenilor săi devotaţi. In acest fel, funcţiile de cancelar, de mareşal al curţii, de comandant suprem ;>) armatei, de comandant al gărzii personale, de scribi şi secretar cît şi de perceptor principal al impozitelor se aflau în mîinile oamenilor complet siguri şi devotaţi. Regele, invăţînd din experienţa negativă a trecutului, urmărea să-şi întărească puterea centrală, prin slăbirea triburilor israelite. în acest scop, împărţi statul în douăsprezece zone administrative care, numai parţial, coincideau cu terenurile diferitelor triburi. în fruntea fiecărei zone puse un guvernator de al său şi un comandant de garnizoană. Zonele trebuiau pe rînd, cîte o lună pe an, să furnizeze alimente pentru curte şi armată.

Şi armata suferi reforme adinei. Da-vid a avut încredere numai în pedestri-me şi el însuşi mergea numai pe asin. Se ştie că, după victoria repurtată asupra regelui Hadad-Ezer, regele Tobei, poruncise să fie arse toate carele şi să se taie chişiţele tuturor cailor. Şi-a păstrat numai pentru sine o sută de echipaje cu caii, respectiv, pentru serviciile palatului.

Solomon primi deci moştenire o armată învechită, care nu corespundea nevoilor momentului. Acum, sfărimind reţinerile adînc înrădăcinate ale isra-eliţilor faţă de cai, a organizat un puternic corp de cavalerie, compus din paisprezece mii de care de luptă. A modernizat, de asemenea, parcul militar prin introducerea căruţelor trase de cai. A construit, în plus, grajduri ir, diferite oraşe israelite, printre altele la Megiddo, unde a amplasat cel mai numeros detaşament al noii cavalerii. Obligaţia de furnizare a nutreţului şi a paielor revenea pe rînd diferitelor zone

ale ţării. Datorită acestor măsuri a crescut puterea Israelului, iar Solomon a devenit celebru ca om înţelept.

SOLOMON CONSTRUIEŞTE TEMPLUL, în cel de-al patrulea an al domniei, Solomon hotar! să îndeplinească ultima dorinţă a părintelui său şi sâ ridice la Ierusalim un templu demn de un mare monarh. Ii lipsea însă lemnul nobil de cedru şi meşteri pricepuţi în arta construcţiei: pietrari, sculptori şi aurieri. Se adresă deci regelui Tirului aliat, Hiram, să-l ajute în această problemă. Curînd fu încheiată o înţelegere. Regele fenician furniza lemn de cedru şi chiparos care era transportul pe mare, pînă la Jaffa, de unde cărăuşii israeliţi îl duceau la Ierusalim. Pentru a se grăbi tăiatul lemnului în munţii libanezi, Solomon porunci lui Adoni-ram să formeze un detaşament de lucru, care să numere şaizeci de mii de lucrători canaaneni pentru corvoadă, împărţiţi în grupe de cîte zece mii. Fiecare din aceste grupe se ducea, pe rînd, pe un timp de trei luni la Tir. pentru a ajuta fenicienilor la tăiatul şi încărcatul lemnului pe plute. Regele Hiram îi trimise în Israel pe cei mai buni specialişti, în fruntea cărora se alia artistul — meşter iscusit — Hiram. neîntrecut în arta turnării şi prelucrării aurului, argintului şi bronzului. Pentru furnizarea de materiale de construcţie, Solomon se obligă să plătească anual douăzeci de mii de căldări de vin şi douăzeci de mii de măsuri de ulei de cea mai bună calitate.

Concomitent, în Israel se formă un detaşament de muncă obligatorie. Din el făceau parte mai ales canaanenii asupriţi. Armata de lucru număra o sută patruzeci de mii de bărbaţi; şaptezeci de mii lucrau la cariere în munţii de peste Iordan, iar şaptezeci de mii purtau pe umeri dalele cioplite pînă la locul construcţiei din Ierusalim. Munca lor era condusă de trei mii şase sute de paznici israeliţi. Templul a fost ridicat pe dealul Ofel a cărui vîrf a fost tăiat

şi nivelat. Pentru a se obţine o suprafaţă mai mare s-a consolidat stînca cu un zid vertical din pietre cioplite, lipite cu plumb.

Construcţia templului a durat cu totul şapte ani. De pe drumul care ducea spre vîrful stîncii se intra în spatele zidurilor curţii exterioare, unde întotdeauna era plin de locuitori ai Ierusalimului şi de pelerini din tot Canaanul. Al doilea zid închidea curtea interioară, locul unde se desfăşurau de fapt ritualurile religioase, tn mijloc se afla un jertfelnic pe care ardea focul veşnic. Nu departe se afla «marea de bronz», o cisternă din bronz umplută cu apă pentru spălarea animalelor ce trebuiau jertfite. Această căldare uriaşă, turnată de către Hiram în munţii iordanieni, se sprijinea pe doisprezece boi din bronz, aşezaţi cîte trei înspre cele patru colţuri ale lumii. In curte se mai aflau zece sacale de bronz pe roţi pentru transportul apei. Templul nu era mare, avea numai treizeci şi unu de metri lungime şi zece metri şi jumătate lăţime. Lingă pereţii laterali şi pereţii din spate se aflau trei clădiri cu încăperi pentru preoţi şi slugi. Intc riorul templului se diviza în trei părţi: in pridvor, templul principal pentru oficierile religioase şi din «Sfînta Sfintelor». Aceasta era o cameră mică, fără ferestre, unde într-o penumbră misterioasă se afla Arca Legămîntului. Numai marii preoţi aveau dreptul să treacă pragul ei, şi aceasta, numai o dată pe an. Pe ambele părţi ale intrării, în pridvor, se aflau coloane de bronz, înalte de peste doisprezece metri cu capitelurile bogat sculptate, simboluri mistice ale forţei şi gloriei. Toate cele trei încăperi uimeau prin bogăţia şi luxul podoabelor. Plafonul şi pereţii erau făcuţi din lemn de cedru; podelele erau însă din seînduri raşchetate din lemn de chiparos, iar lemnăria, împodobită cu heruvimi încrustaţi, palmieri şi flori aurite cu grijă, tn sala din mijloe se afla o masă aurită, făcută din lemn de cedru, pentru pîinea adusă spre

285

Templul lui Solomon. Reconstrucţie.

jertfire, un altar aurit pentru tămîiere, zece sfeşnice din aur şi o mulţime de alte obiecte de ritual, toate din aur. Prin ferestrele zăbrelite, aşezate sus de tot, aproape sub plafon, se strecura de afară o lumină filtrată. Aici, preoţii aprindeau tămîia pe altar, aduceau jertfă pîinea sfinţită şi păzeau ca niciodată să nu se stingă flacăra sfeşnicelor. «Sfinta Sfintelor» era despărţită de un perete din lemn de cedru aurit. Uşa cu două caturi, împodobită cu figuri de îngeri, era întotdeauna deschisă, iar intrarea era acoperită de o draperie de in, pe care erau brodaţi cu violet, purpuriu şi auriu heruvimi, flori şi palmieri. După draperie se afla in penumbră Arca Legământului. care cuprindea cele două table de piatră ale lui Moise. Deasupra ei vegheau două sculpturi uriaşe înfăţişind heruvimi încrustaţi în lemn de măslin şi acoperiţi cu un strat gros de aur. Aripile desfăcute se intilneau la mijloc, iar lateral atingeau pereţii opuşi ai celei mai sfinte încăperi.

Cums-a terminat construcţia templului, avu loc o mare solemnitate de transportare a Arcei Legămîntului. Da-vid formase dinainte casta preoţească. Din treizeci şi şase de mii de leviţi douăzeci şi patru au primit demnitatea preoţească, iar restul au trebuit să se mulţumească cu funcţii de păzitori, scribi, judecători şi cîntăreţi. Seminţia lui Aaron, din care făcea parte şi Ţadoc, a obţinut dreptul exclusiv la demnitatea de mare preot.

In timp ce poporul israelit se înghesuia cap lingă cap pe spaţiul întins al curţii exterioare, solemnitatea sfinţirii şi strămutării Arcei a avut loc în curtea interioară. în jurul altarului din bronz s-au aşezat batrînii triburilor israelitc. preoţii în straie albe de in, demnitarii curţii, cîntăreţii, harpiştii, cîntăreţii din timpane şi o sută douăzeci de preoţiţi îmbiţaşi.

Solomon, îmbrăcat într-o mantie de purpură, bogat brodată şi împodobit cu diadema de aur regală, se aţeză pe

tronul din bronz sculptat. In spatele tronului s-au înşiruit cinci sute de luptători din garda personală cu scuturi din aur curat. Ceremonialul a început prin aducerea a nenumărate jertfe, atîtea, încît nici nu s-au putut număra. Printre fum şi mirosurile înecăcioase de carne arsă auziră deodată sunetele pătrunzătoare ale trîmbiţelor. în curte apăru Arca Legămîntului, purtată pe umerii leviţilor. Orbiţi de strălucirea ei aurie, cantorii, în acompaniamentul harpelor şi al timpanelor, au intonat un imn, al cărui conţinui a coincis cu Psalmul 23 de mai tîrziu.

«Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre Şi vă ridicaţi porţile cele veşnice Şi va intra împăratul slavei!

în acelaşi timp corul s-a împărţit în două grupe şi a început strofa următoare:

«Cine este acesta împăratul slavei?» iar răspunsul puternic, plin de înălţare, al celei de-a doua grupe a corului suna:

«Domnul cel tare şi puternic. Domnul cel tare în război».

întrebările şi răspunsurile se repetau, pînâ ce caseta aurie a fost depusă în încăpere sub paza heruvimilor înaripaţi. Din momentul în care s-a lăsat în jos draperia împodobită, nimeni, in afara marelui preot, nu mai avea dreptul să o vadă. Solomon cuprins de inspiraţie, se ridică de pe tron şi ridi-cînd braţele către cer spuse cu un glas tunător:

«Domnul a spus că binevoieşte să locuiască în întuneric.

Tu ţi-am zidit templul pentru locuinţă

în care tu să petreci în veci!»

Printre nenumăratele mulţimi de credincioşi adunate se lăsă o linişte adîncă, toţi ascultînd în reculegere glasul recelui. Solomon tăcu ca şi cum ar fi

2X7

ascultat ecoul propriilor cuvinte, iar apoi, într-o rugă fierbinte, îl implora pe Iahve, să nu refuze, în continuare, grija sa pentru israeliţi.

Urmă o sărbătoare de paisprezece zile timp în care toată tara se veseli şi petrecu în faţa meselor umplute din belşug. In această perioadă s-au ars pe jertfelnic douăzeci şi două de mii de boi şi o sută două zeci de mii de oi. in tot Israelul nu a fost om care să nu contribuie la acest omagiu măreţ furni-/înd cel puţin un bou sau o oaie.

BOGĂŢIILE LUI SOLOMON. Solo-mon nu s-a mărginit, în năzuinţa sa de edificare, doar la ridicarea templului lui Iahve. Următorii treisprezece ani i-a închinat unei activităţi febrile de construcţii consacrate întăririi capacităţii de apărare a ţării şi edificării unei reşedinţe regale pe măsura impunătorului său stat. Ansamblul de construcţii al palatului, amplasat în imediata vecinătate a curţii interioare a templului, se compunea din trei clădiri. Reşedinţa regală propriu-zisă avea două arini: imr-una locuia Solomon şi haremul lui, cea de-a doua, ridicată la cererea expresă a faraonului, era destinată exclusiv ca reşedinţă a mindrei prinţese egiptene şi a suitei ei numeroase.

Pentru adunări şi serbări festive pe linie de stat era folosită «Casa pădurii Libanului». Aceasta era o sală largă. a cărui plafon se sprijinea pe patruzeci şi cinci de coloane din lemn de cedru libanez. «Pridvorul judecăţii» era o sală în care regele judeca procesele şi primea soliile monarhilor străini. A-colo, pe un piedestal, se afla tronul din fildeş, bogat împodobit cu podoabe aurite.

în vederea întăririi apărării graniţelor şi a principalelor căi de comunicaţie comerciale, Solomon a fortificat oraşele şi a construit noi fortificaţii. în nord, el a înconjurat cu ziduri şi bastioane puternice oraşele Haţor şi Megiddo, în cent ii ţării Ghczerul. Bet-Horonul

288

si Baalatul. In toate aceste bastioane se aflau gata pregătite unităţi de cavalerie şi pedestrime.

Cheltuielile uriaşe cu armamentul, cu construcţiile şi obiectele de lux Solomon Ie-a acoperit din veniturile care curgeau ca un rîu nesecat, din cele mai diferite surse. Fără să socotim dările în natură luate de la israeliţi. impozitele, vămuiala pe comerţ şi tributul vasalilor aduceau in total, o sumă de 666 talanţi de aur (adică 22 825 kg aur anual).

Solomon se dovedi a fi şi un negustor talentat şi prin aceea că a reuşit să impulsioneze dezvoltarea relaţiilor comerciale cu statele vecine. Din Cilicia, ea şi din ţările vecine, a cumpărat cai şi i-a vîndut în Mesopotamia sau în Egipt. Din Egipt aducea care de luptă cunoscute pentru calitatea lor şi le dădea în schimb popoarelor din vecină tate. începu, de asemenea, să facă comerţ maritim, care era foarte rentabil Israeliţii nu aveau atracţie pentru mare şi nu se pricepeau de loc la construcţia de nave sau la navigaţie. Se folosi deci de ajutorul regelui aliat Hiram. La capul golfului Akab a construit portul Eţion-Gheber, de unde, din trei în trei ani, pornea flota lui spre ţara misterioasa a Ofirului. în schimbul minereului de cupru, care era scos din minele din apropiere, spălat şi topit în cuptoare, vasele lui aduceau mărfuri preţioase: aur, argint, fildeş, lemn de santal, maimuţe şi păuni. Din lemnul de santal, regele porunci să se construiască în palatul său trepte şi balustrade.

Toate aceste venituri însă nu ajungeau pentru a acoperi cheltuielile afectate construcţiilor, armamentului şi luxului Curţii regale. Solomon a împrumutat de Iu Hiram 120 de talanţi de aur şi, drept zălog, t-a dat douăzeci de oraşe din pămîntul Galileii. Regele Tirului, vizitînd aceste oraşe, ajunse la convingerea că nu cîştigase prea mult din această afacere, deoarece acolo stăpînea o mare mizerie provocată de impozitele exagerate.

\ Bazin de bronz de la templul lui Solomon. Desen pe baza descrierii biblice.

«Coloanele tui Solomon» lîngâ Eţion Ghelir

REGINA SABEI. Vestea despre înţelepciunea lui Solomon şi măreţia curţii sale făcuse înconjurul lumii. Ea ajunse astfel şi la regina îndepărtatului stat — Saba. Curioasă, regina se hotări deci să vină la Ierusalim pentru a cu noaste pe marele monarh şi să se con vingă cu propriii ochi, cît adevăr se ascunde în aceste zvonuri.

Plecarea ei, spre Ierusalim, a fost deosebit de măreaţă. Din caravana lungă de cămile ce călcau maiestuos, împodobite cu valtrapuri înfiorate şi podoabe din aur curat, nu lipseau războinicii ameninţători ai pustiului, demnitarii de seamă de la curte, femei încărcate cu daruri nemăsurate sub formă de aur, pietre preţioase şi uleiuri mirositoare. Regina era ascunsă într-o lectică acoperită care se legăna —•• fiind urcată pe o cămilă — ca o corabie pe valurile mării. Solomon, aştepta pe regină în sala tronului, îmbrăcat în purpură şi aur.

La vederea femeii exotice, se ridică de pe tron şi ieşi în întîmpinarea ei. Cu o privire fierbinte, cuprinse figura ei suplă care se întrevedea sub rochia subţire din mătase brodată. Regele Israelului, admiră faţa brună cu trăsături delicate, se adînci în ochii mari, negri care ardeau de un foc tainic. Ca un păun se înfoie în faţa reginei din Saba, cu toată pompa înţelepciunii, luxului şi eleganţa sa. Discută cu ea ore întregi despre tot ceea ce îl întrebă şi îi acordă sfaturi preţioase în problemele artei guvernării. Regina se convinse cît de inteligent şi bogat era Solomon. Nu se putea trezi din uimire cînd admiră luxul nemaipomenit al palat u lui, odăile lucrate din lemn de cedru, draperiile brodate cu modelele colorate, tronul aurit din fildeş şi nenumăratele vase de aur.

în timpul uneia dintre discuţii, ea spuse cu îneîntare: — «Adevărat este ce am auzit eu în ţara mea de lucrurile tale şi de înţelepciunea ta; însă eu nu mă încredeam vorbelor, pînă n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei; şi iată nici

pe jumătate nu mi se spusese; tu ai înţelepciune şi bogăţie mult mai marc decît cum am auzit eu». La despărţire îi dărui lui Solomon comori nepreţuite, printre care şi o sută douăzeci de ta-lanţi de aur, iar el se recompensă cu daruri care mai de care mai deosebite, de o valoare nu mai mică decît ceea ce a primit.

HAREMUL LUI SOLOMON ŞI ZEII STRĂINI. După modelul altor regi. Solomon îşi mărea permanent haremul. In el se aflau femei de diferite rase şi religii: egiptence, moabite, am inonite, edomite. feniciene şi hittite. Necazul era însă. că, îmbătrînind, regele se lăsa, fără să vrea, sub influenţa favoritelor. Din îndemnul lor a permis să se practice la Ierusalim cultul zeilor străini. Le aducea jertfe chiar în curtea lui Iahve, iar pe înălţimi ridică temple lui Astart, Baal, Moloh şi zeului moa-biţilor Chemoş. Atunci, Iahve, se mî-nic pe Solomon şi hotărî să despartă regatul lui în două state independente.

Primul semnal al frămîntărilor a fost răscoala de la Edom, în fruntea căreia se afla Hadad, care se trăgea din neamul regal de aici. Hadad fu însă în frînt şi trebui să se ascundă în Egipt. Faraonul nu numai că îi acordă azil, dar îi dădu chiar pe fiica sa de soţie, începu să se teamă de puterea Israelului şi hotărî cu orice preţ să-1 slăbească, sprijinind pe duşmanii lui.

O altă lovitură o primi Solomon de la Rezon, fostul comandant al trupelor regelui Tobei, Hadad-Ezcr. El fugi din serviciul regelui şi mult timp fu căpetenie a unei bande de tîlhari. într-un moment favorabil atacă Damascul, distruse trupele israelite de aici şi se declară rege. în acest fel Solomon pierdu Siria —• fiind bătrîn nu mai era în stare să înfrîngă cu armaţii rebeliunea. Din acest moment conducătorii Damascului au organizat incursiuni permanente şi război de partizani la graniţele de nord ale Israelului.

291

Col raai grav insă era faptul că cele /cce triburi nordice au iircepul din t>ou si't-'şi manifeste nemulţumirea. Impo/i tele grele, munca forjată şi sentimentele de invidie, trezite faţa de Iudcin au dus pînă la urmă la izbucnirea răscoalei. Iniţiatorul noilor mişcări a fost Ieroboam, perceptorul impozitelor. LI era de origine din seminţia lui Efraim, deci din nord. Văzînd nemulţumirea creseîndă a compatrioţilor săi, de care se simţea legat, şi ccdînd incitaţiilor

prorocului Ahia, reprezentantul grupării potrivnice lui Solomon, ridic."» .sabia şi dădu semnalul de răscoală. A fost însă destul de repede înfrînt şi a trebuit să fugă şi el în Egipt. Acolo, Ia fel ca şi Hadad, obţinu azil Ia faraon care îl salută cu bucurie ca pe un nou instrument ce ar putea ajuta la sfări-marea unităţii Israelului.

Solomon, muri, după patruzeci de ani de domnie şi fu îngropat în Ierusalim. La tron i-a urmat fiul lui, Roboam.

292

ADEVĂRUL Şl LEGENDA DESPRE ÎNTEMEIETORII MONARHIEI 1SRAELITE

Cea mai strălucită perioadă în istoria Israelului cuprinde anii 1040—932 i.e.n . adică ceva mai mult decît o sută de ani. Dacă mai adăugăm la aceasta şi perioada guvernării fericite a lui.Sarauel, cel mai mare proroc după Moise şi părintele spiritual al monarhiei, nu va depăşi un veac şi jumătate. Ce perioadă de timp infimă în istoria Israelului!

Adevărata epocă a regatului unit cuprinde perioada domniei celor trei regi israeliţi: Saul (1040—1012), David (1012—972) şi Solomon (972—932). în anul 932 I.e.n. are loc despărţirea celor zece triburi din nord şi de acum încolo vor exista două regate ce vor lupta între ele: Israelul şi Iudeea.

Aproape tot ceea ce ştim despre această epocă, datorăm exclusiv Bibliei, adică mai precis: celor două Cărţi ale Iui Samuel, celor două Cărţi ale Regilor şi celor două Cârti ale Cronicilor, care apar şi sub denumirea de cărţile Paralipomenon («lucruri părăsite, omise»), deoarece traducătorii greci au considerat greşit, că Cărţile Cronicilor cuprind ştiri omise în cărţile anterioare.

In ceea ce priveşte data apariţiei acestor cărţi există păreri diferite în rindul bibliştilor. Mult timp s-a considerat că Solomon ca şi prorocii Gad şi Natan sint autorii Cărţilor lui Samuel. Talmudul şi, împreună cu el, anumiţi biblişti susţin că autorul Cărţilor Regilor a fost Ieremia.

Cărţile Cronicilor, după cum indică şi nenumăratele cuvinte din text de origine arameică, au trebuit să apară în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.

Un lucru este însă sigur: redactarea, definitivă este opera preoţilor-copişti, partizanii reformelor religioase ale regelui iudeu Iosia (640—609 î.e.n.). Pentru aceasta pledează tendinţa firească ce se remarcă de a valorifica evenimentele istorice în spiritul teocratic. Conform acestor principii, prima obligaţie a regilor a fost să servească lui Iahve şi să se subordoneze preoţilor. Aprecierea activităţii lor este în funcţie de măsura în care au îndeplinit sau nu acest postulat.

Saul, datorită conflictului violent cu marele preot Samuel, nil a găsit înţelegere în ochii redactorilor. In schimb, David, confident de încredere al preoţilor, se bucură de indulgenţa lor nemăsurată. Unele dintre crimele sâvîrşite de el sînt cu mult diminuate, punîndu-se pe seama unui concurs de împrejurări cu totul tntîmplă-tor, iar altele justificate prin motive religioase. Astfel, de exemplu, pe cei şapte urmaşi direcţi ai lui Saul, David i-ar fi exterminat dintr-o dorinţă expresă a Iui Iahve.

Descrierea faptelor acestei epoci, fixate în tradiţia orală, s-a efectuat, cu mici excepţii, după scurgerea unui timp îndelungat, în anumite cazuri, chiar după cîtevu sute de ani. Normal, aceasta ar fi trebuit să influenţeze nefavorabil asupra anten-

29.1

ticităţii cărţilor biblice menţionate. Cu toate acestea, trebuie să spunem că ele conţin multe informaţii, pe care avem tot dreptul, să le considerăm ca sigure din punct de vedere istoric. Aceasta se referă în primul rind la evenimentele descrise în culori deosebit de realiste şi cu amănunte dramatice, deci avînd caracteristicile unei relatări autentice.

însuşi faptul că redactorii Bibliei nu au trecut cu vederea o scrie de fapte şi crime, care nu fac de loc cinste unor asemenea eroi naţionali ca David sau Solomon, dovedeşte în mod concludent, că ei s-au bazat pe unele surse istorice autentice. Aceasta nu a avut însă, cîtuşi de puţin, ca rezultat respectarea obiectivitătii; o asemenea concepţie era complet străină epocii respective. Probabil că, nu puteau trece sub tăcere aceste fapte, deoarece erau prea bine cunoscute în Israel. Exterminarea neamului lui Saul sau idolatria lui Solomon la Ierusalim — acestea au fost evenimente care cu siguranţă, nu s-au şters din memoria generaţiilor israelite.

In consecinţă, printre nenumăratele legende, mituri şi povestiri populare, cît şi inconsecvenţe care rezultă din compararea necritică a diferitelor surse, nu o dată contradictorii, s-au prezentat o serie de fapte esenţiale, care permit reconstituirea parţială a tabloului real al acestei epoci din istoria israelită.

Cartea tntti a lui Samuel începe cu o scurtă, dar foarte dramatică biografie a preotului Eli şi a fiilor săi. Cît adevăr este în descrierea acestei figuri tragice! Nu va fi poate o ipoteză prea riscantă dacă afirmăm că, într-adevăr, a existat un

preot cu acest nume care, datorită marii sale cucernicii, a cucerit respectul tuturor triburilor israelite.

Eli, a fost favorizat, de altfel, din toate punctele de vedere de sistemul raporturilor politice interne. Silo, capitala religioasă a Israelului, era aşezat pe teritoriul efraimiţilor, trib foarte numeros şi influent. Acest teritoriu era situat în centrul ţării şi, ca urmare, ferit de ameninţările duşmanilor în timp ce triburile situate în nord-est şi sud trebuiau să se apere cu disperare în faţa invaziei popoarelor vecine. Tribul lui Iuda, de mult în rivalitate cu efraimiţii pentru supremaţie în Israel, căzuse sub hegemonia filistenilor şi, din această cauză, încetase temporar să mai joace vreun rol politic. A rezultat, de aici, o anumită hegemonie a efraimiţilor, ceea ce a dus la concentrarea temporară a puterii laice şi religioase în mîna preotului Eli.

Pentru prima dată, după moartea lui Moise, se împlini visul străvechi al iahviş-tilor: poporul israelit a primit un sistem teocratic. Cu toate acestea, sistemul bazat pe autoritatea morală numai a unui singur om, nu putea să aibă o bază trainică. Acest lucru 1-a înţeles şi Eli şi, de aceea, a urmărit ca funcţia de preot şi judecător să devină ereditară în familia lui. Planurile, însă, i-au fost date peste cap de către fiii lui. Orgoliul lor, libertinajul şi depravarea au dezgustat poporul şi astfel relaţiile politice existente au devenit un pericol serios pentru intenţiile lui. Dar Eli ajunsese la o vîrstă prea înaintată pentru a putea împiedica dezmembrarea.

Catastrofa familiei lui şi pierderea Arcei Legămîntului ar fi însemnat poate şi

294

decăderea ireversibilă a teocraţiei, dacă nu ar fi salvat-o. din nou, prorocul Samuel. Cărţile lui Samuel trec complet sub tăcere consecinţele militare şi politice ale

infrîngerii de la Afec. Intre timp, din menţiunile făcute în alte cărţi ale Bibliei se poate trage concluzia că filistenii au exploatat victoria în toată complexitatea ci. Ei au dobîndit controlul asupra părţii centrale a ţării şi şi-au amplasat oştirile în nenumărate oraşe israelite. Această situaţie a durat douăzeci de ani, pînă în momentul apariţiei regelui Saul pe arena istoriei.

De asemenea, deosebit de semnificativ este faptul, că redactorii Bibliei nu amintesc nici un cuvînt despre soarta capitalei israelite de atunci, Silo. Un cititor mai atent poate fi tare mirat de faptul câ Samuel, urmaşul lui Eli, nu a rămas în locul sfint, unde doar se afla cortul lui Moise şi Arca Lcgămîntului, ci s-a mutat definitiv la Ramataim.

Ce soartă a avut Silo? Răspunsul, e drept destul de evaziv la această întrebare, îl găsim în Proorocirea lui leremia. In capitolul şapte (v. 12) citim: «Mergeţi deci la locul meu din Silo, unde făcusem altădată să locuiască numele meu, şi vedeţi ce-am făcut eu cu el, pentru necredinţa poporului meu Israel!» Completarea acestei informaţii poate fi versetul 9 din capitolul douăzeci şi şase: «Casa aceasta va fi ca Silo şi cetatea aceasta se va pustii şi va rămîne fără locuitori».

Aceste citate nu lasă nici pic de îndoială asupra faptului că Silo a fost ras de pe faţa pămîntului de către filisteni, deci, pur şi simplu, a încetat să mai existe ca capitală a Israelului. înfrîngerea se întipărise atît de adînc în memoria poporului încît, şi după patru sute de ani, leremia a citat-o ca exemplu de mînie a lui Dumnezeu. Probabil că, pentru redactorii Bibliei, aceasta a fost o intimplare mult prea neplăcută, prea jenantă pentru preoţi, pentru a putea fi menţionată. Intîmplarea a fost redată destul de abil, punînd accentul principal pe marşul triumfal al Arcei Legămîntului prin oraşele filistene.

Misterul a fost dezvăluit definitiv de către arheologie. între anii 1926—1929, expediţia daneză a descoperit ruinele oraşului Silo, la o depărtare de 22 de km spre sud de oraşul Sichem. Pe unul din dealuri s-a identificat chiar locul, unde, probabil, a stat cortul sfint cu altarul lui Iahve şi Arca Lcgămîntului. Cel mai important a fost însă faptul că ruinele oraşului, care provin, după cura s-a stabilit, din a doua jumătate a secolului al Xl-lea î.e.n., purtau urme certe de incendiu şi distrugeri violente. în acest fel, s-a putut constata în mod cert faptul că Silo a căzut pradă invadatorilor filisteni.

De asemenea, se poate accepta cu siguranţă aserţiunea că şi cortul lui Moise, cea mai preţioasă amintire naţională a Israelului a pierit în flăcări. Ce s-a întîmplat însă cu Arca Legămîntului? Tot ce aflăm despre soarta ei are un caracter prea fantezist, prea seamănă mult a legendă, pentru a i se putea da crezare.

Dacă filistenii, într-adevăr, au acaparat-o, atunci de ce au dat-o din mîini după *apte luni? Nici un om înţelept nu va crede în povestirea despre statuia zeului Dagon; cel mult, poate fi, în ultimă instanţă, de acord cu teoria că, superstiţioşi

295

filistenii, loviţi în acest timp printr-un concurs de împrejurări absolut tntîmplătoan' de o anumită epidemie, ar fî atribuit nenorocirea zeului israelit miniat pe care ii luaseră. Acest lucru nu ar fi în contradicţie cu ceea ce ştim despre mentalitatea >i închipuirile religioase ale popoarelor antice. Dacă ele venerau zeu lor tribali proprii aceasta nu înseamnă de loc că nu au crezut in existenţa şi în forţa magică a unor zei străini, duşmani. In povestirea despre soarta ciudată a Arcei Legămîntului poate să se ascundă un anumit sîmbure de adevăr.

fn povestire, este un anumit episod care ne frapează prin caracterul său enigmatic. La Betşemeş, Iahve, a lovit cu moartea plnă la 50070 israeliţi pentru că unii dintre ei au îndrăznit să se uite In interiorul Arcei Legămîntului. Aceasta este, lucru clar, o versiune a iahviştilor fanatici, orbiţi de superstiţie. Dar, după cura indică numărul uriaş de victime, motivul a trebuit să fie o întîmplare groaznică, adevărată, al cărei ecou adînc s-a întipărit în memoria generaţiilor.

S-au prezentat o serie de ipoteze care trebuiau să explice acel incident misterios. Unii cercetători presupun că israeliţii au furat Arca Legămîntului din templul lui Dagon, iar filistenii au pornit în urmărirea lor şi i-au ajuns la Betşemeş. Aici s-a ajuns la o ciocnire, în care a căzut numărul de luptători israeliţi menţionaţi în Biblie. Au reuşit, însă, ca Arca să fie salvată şi ascunsă la Chiriat-Iearim. Teoria are însă o parte vulnerabilă: de ce, în acest caz, redactorii Bibliei au prezentat pe apărătorii căzuţi ai Arcei ca pe nişte blestemaţi, pe care Iahve i-a pedepsit cu moartea? • >Există şi o a doua ipoteză, care porneşte de la presupunerea că Arca Legămîntului niciodată nu a căzut In mina filistenilor şi că, imediat după înfringerea de la Afec, a fost transportată la Chiriat-Iearim. După această versiune, măcelul sin-geros al locuitorilor din Betşemeş a fost o pedeapsă îndreptată împotriva lor de către alte triburi israelite pentru că refuzaseră să participe la războiul împotriva filistenilor. însemnările, nefavorabile lor, din povestirile biblice s-ar trage de aici. Nu putem stabili cu certitudine cît adevăr este în această ipoteză privitoare la războiul civil. Ne frapează însă comportarea ciudată a locuitorilor Betşemeşului. care, în perioada luptei grele cu filistenii, culegeau cît se poate de liniştiţi griul de pe cîmpii, ca şi cum războiul pentru apărarea independenţei şi Arca Legămîntului nu i-ar fi privit deloc.

După nefericitul Eli guvernarea a fost preluată de către discipolul său, Samuel. Aceasta nu s-a întîmplat insă, imediat, după înfringerea de la Afec. Abia, după ce s-au scurs mulţi ani de acţiuni reformatoare şi de răspîndire a iahvismului pur. Samuel şi-a Întărit influenţa in aşa măsură, încît a devenit adevăratul cîrmuitor al Israelului. A refăcut, totodată, şi sistemul teocratic, atît de compromis de pre decesorul său.

Evreii îl consideră pe Samuel ca pe unul dintre cei mai mari proroci ai lor. Chiar ţi biserica catolică îl consideră ca sfînt şi precursor al lui Hristos. Sfîntul Hieronin susţine că împăratul Arcadiu (378—408 e.n.) a transportat rămăşiţele lui de la

2%

Raraataira în Turcia, de unde la rîndul ei fiica lui Pulcheria (405—453) le-a luat la Constantinopol, pentru ca, în cadrul unor festi vitali religioase să le depună într-un mausoleu special construit.

într-adevăr, Samuel a existat fără îndoială. Timpul a ţesut însă în jurul persoanei sale atîtea legende, încît redactorii Bibliei nu mai ştiau de fapt, precis, cine a fost şi în ce a constat activitatea lui.

Se poate presupune că întregul ansamblu de poveşti, despre mama lui, despre naşterea sa, despre discuţia cu Iahve şi prezicerile referitoare la familia lui Eli, sînt o emanaţie a fanteziei populare.

fn text găsim o serie de cunoştinţe care se exclud, care întunecă imaginea istorică şi, tntr-o măsură destul de mare, scad veridicitatea relatării. Să dăm un exemplu. La începutul povestirii Samuel este o figură celebră în tot Israelul. Dar, nu mai departe decît în capitolul IX, el apare ca un proroc local, despre care Saul află abia de la sluga sa. Deci, celebrul preot şi sfint este redus, nici mai mult, nici mai puţin, la roiul de profet local, care dă sfaturi, pentru o sumă derizorie, cum să-şi găsească un cetăţean asiniţele pierdute.

Astăzi, de sigur, că-i greu să se afle adevărul. Contradicţia rezultă, fără îndoială, din faptul că redactorii Bibliei au prezentat într-o singură fabulă două versiuni populare distincte, fără să încerce să le coordoneze din punct de vedere logic.

Astfel nu ne răraîne nimic de făcut decît să acceptăm ca monedă bună tot ceea ce în esenţa povestirii ne pare mai verosimil. E aproape sigur că Samuel a fost preot şi judecător, că după moartea lui Eli şi distrugerea oraşului Silo şi-a mutat reşedinţa la Ramataim, că a uns pe Saul drept rege, iar apoi, în urma conflictului pentru prerogativele preoţeşti, i-a opus pe David ca rival la tron. Aceste fapte seci, care se află la baza întinsei povestiri biblice, ni se par cu atît mai apropiate de adevăr, cu cit se suprapun logic peste imaginea relaţiilor social-politice ale lumii antice pe care le cunoaştem din alte surse. După cum rezultă din documentele descoperite, preoţii au încercat să impună sistemul teocratic şi în asemenea ţări, ca Sumer, Asiria şi Egipt. Conflictele care au luat naştere pe acest fundal se desfăşurau între puterea laică şi ierarhia preoţească, ceea ce înseamnă că era un fenomen destul de frecvent care se desfăşura In conformitate cu mersul proceselor sociale.

Samuel, datorită prestigiului său moral, a reuşit, după cum ştim, să readucă în Israel sistemul teocratic. La fel, ca şi Eli, a depus un mare efort ca demnitatea de preot şi funcţia de judecător să devină In familia lui ereditare.

Biblia afirmă că aceste planuri au fost năruite de către fiii săi corupţi şi incapabili. Fără îndoială, această explicaţie este mult prea simplificatoare şi are, mai curînd, caracterul unei povestiri morale, deoarece cauzele decăderii teocratici şi apariţia monarhiei trebuiesc căutate, mai profund, în condiţiile politico-sociale de atunci.

Ştim că In epoca judecătorilor se înfiripează In Israel curente monarhice. Atunci a existat o puternică grupare, care dorea să proclame rege pe judecătorul Ghedeon. Dacă el a refuzat formal coroana a făcut aceasta numai pentru că avea în vedere

297

o opoziţie destul de puternică. De facto însă. ci poseda puterea şi privilegiile unui rege. Cît de numeroşi erau încă atunci adversarii monarhiei o dovedeşte soarta tragică a lui Abimelec, înlăturat de către răscoala populară din oraşul Sichcm.

După infrîngerea de la Afec şi în timpul guvernării lui Sarauel, Israelul era apăsat de jugul filistenilor. Crescu atunci convingerea că numai un conducător cu calităţi militare deosebite poate să elibereze poporul de sub asuprire, conducător care, după modelul regilor vecini, s-ar aşeza pe tronul regal. Cu un cuvîot, leacul tămăduitor al tuturor nenorocirilor se găsea numai în unirea tuturor triburilor într-un stat comun sub conducerea unui monarh puternic. Acest realism politic destul de treaz a cucerit cercuri din ce în ce mai largi de partizani, pe măsură ce se convingeau că preotul cu toate jertfele, rugile şi invocarea la pocăinţă râmînea în realitate un demnitar fără putere.

La aceste stări de spirit au contribuit şi relaţiile de clasă de atunci. După cucerirea Canaanului mulţi israeliţi s-au aşezat în oraşe. In acest fel, a apărut o pătură de negustori bogaţi, proprietari de pămînt, funcţionari, conducători militari şi sfatul celor bătrini, funcţie ereditară în cadrul tribului respectiv. Un asemenea bogătaş, care avea trei mii de oi şi o mie de capre, a fost, de exemplu, acel Nabal, cu care David a avut discuţii pentru furnizarea hranei.

Pe de altă parte, se adîncea mizeria maselor largi populare izgonite de pe pămîn-tul lor pentru neplata impozitelor şi datoriilor. Noul strat de privilegiaţi au simţit nevoia de a-şi apăra posesiunile faţă de presiunea compatrioţilor vitregiţi, iar această apărare nu puteau să o capete decît de la sistemul monarhic. Să ne reamintim că Abimelec a cucerit puterea datorită sprijinului păturilor superioare ale oraşului Sichem şi că 1-a răsturnat rebeliunea populară.

O dată cu ascuţirea contradiţiilor de clasă a crescut puterea absolută a regelui, transformîndu-se pînă la urmă în despotism de tip oriental. Saul a fost un rege patriarhal, rege-ţăran, care şi-a păstrat simplitatea obiceiurilor şi, în momentele libere, el însuşi se ocupa cu creşterea vitelor. David are de acum o curte numeroasă şi un barem impunător, iar cu supuşii se comportă ca un stăpîn absolut. în sfîrşit, Solomon introduce relaţiile care amintesc de sistemul sclavagist din Egipt, din epoca construcţiilor marilor piramide, împinge zeci de mii de supuşi la munca de corvoadă pentru tăierea pădurilor libaneze, şi la carierele de piatră de peste Iordan, şi în pieţele de construcţie din Ierusalim.

Încă din timpul lui Samuel, pătura de proprietari şi-a dobîndit influenţe politice atît de mari, încît împotriva opoziţiei au putut să forţeze alegerea regelui. Desfăşurarea sfaturilor pentru alegere de la Miţpa şi Ghilgal se pare a fi fost deosebit tic furtunoasă, dacă Biblia menţionează că Saul nu a căutat să se răzbune pe oamenii care unelteau şi au votat împotriva lui.

De asemenea, din motive lesne de înţeles, Samuel a fost un adversar al monarhiei. Faptul că se cerea un rege îl simţea ca pe o jignire personală şi ca pe o înfrîngerc. El considera că în familia lui puterea religioasă şi laică va trece din tată în fiu

298

Cu amărăciune întreabă el pe reprezentanţii triburilor cu ce s-a făcui vinovat de îl înlătură de la conducere şi prezintă în culori cit se poate de sumbre regalitatea Cînd explicaţiile sale n-au convins, el ameninţă că, respingînd guvernarea teocratică a preotului, îl vor da la o parte şi pe Iahve.

Dar, pînă la urmă, a trebuit să cedeze în faţa presiunilor. Fără să renunţe cîtuşi de puţin la putere, el conduse totul de aşa manieră, încît viitorul rege să devină în mîna lui un instrument docil. De aceea, alegerea sa se opri asupra unui tînăr, care se trăgea din cel mai mic trib israelit, dintr-o familie lipsită de influenţe. Samuel înfiinţa o şcoală de proroci şi la această şco'ală, după cum putem deduce din textul biblic, şi-a pregătit candidatul potrivit intereselor sale, inoculîndu-i supunere faţă de preot, credinţă pentru iahvism şi legea lui Moise.

Dădu greş însă, după cum ştim, în calculele sale. Tînărul timid se transformă într-un comandant excelent şi un conducător energic care, în scurt timp, deveni independent în hotăririle lui. Din această cauză apărură disensiuni aprinse între ei şi preotul care, de ochii lumii, se retrase din viaţa laică, pe ascuns începu o luptă acerbă cu ucenicul său revoltat.

Urmărind detronarea lui, unse, în cea mai mare taină, drept rege pe David. Cearta se transformă in luptă făţişă, după ce Saul porunci să fie omorîţi preoţii, lîngă templul din Nobe, pentru că acordaseră sprijin lui David. Avem de-a face deci cu un conflict tipic, atît de des întilnit în istorie, între puterea laică şi ierarhia preoţească.

Pentru ca tabloul să fie cît mai complet merită să ne oprim asupra instituţiei deosebit de importante denumită sugestiv «şcoală a prorocilor». Acestea erau nişte uniuni de extatici religioşi, care apar în Israel pentru prima dată în jurul anului 1000 î.c.n. Ei se adunau de obicei în vecinătatea unor sanctuare religioase mai mari, ca de exemplu cele de la Ghibea, Betel, Ramataim, iar mai tîrziu, şi în Samaria.

Extatici religioşi au fost şi Samuel. Saul şi David. întoreîndu-se acasă de la Ramataim, Saul întîlni la Ghibea un grup de proroci şi, fascinai de practicele extatice-frenetice, se lăsă atras în dansurile şi cîntecele lor.

A doua oară căzu în această stare de posedat la ştirea asedierii oraşului Iabeş. în furia sa spintecă pe cei doi boi, cu care ara pămîntul.

A treia oară i se întîmplă acelaşi lucru la Ramataim, cînd se afla acolo în urmărirea lui David. In întîmpinare îi ieşi Samuel, în fruntea prorocilor săi, îl himno-liză cu dansurile cîntecele şi strigătele lor şi îl atrase în vîrtejul procesiunii sale orgiastice.

In Cartea tnttia lui Samuel (c. 10, v. 5) citim: «...şi cînd vei intra acolo în cetate, vei întîlni o ceată de proroci pogorîndu-se de pe înălţime, iar înaintea lor cîntă din psaltire, şi din timpan, şi din fluer şi din harpă, iar ei prorocesc».

Această scenă deosebit de sugestivă demonstrează că ţara roia de fanatici şi mistici religioşi, care amintesc foarte bine de dervişii islamului. Aceşti proroci

299

israeliţi se îmbrâcau în straie pănoase, purtau centuri speciale şi, la fel ca şi dervişii, trăiau din cerşit. Practicile lur religioase constau nu numai In cîntece, dansuri şi ghicit, ci şi In autoflagelare vi fititoschingiuirc a trupului cu diferite instrumente de lui tută.

in limba ebraică se numeau nabi*. Faptul că acestea apar relativ tîreiu pe arena vieţii religioase israelite, are semnificaţia sa. Aceasta este fără îndoială o dovadă că acel profetism colectiv orgiastico-extatic nu a fost de origine ebraică. Originea lui este in continuare o problemă deschisă. Predomină însă părerea, că israeliţii, l-au împrumutat de la canaaneni împreună cu cultul lui Baal, Astart şi a altor zeităţi feniciene.

Se presupune că ţara iniţială a profetismului a fost Frigia în Asia Mică, de unde a ajuns, apoi, în Fenicia şi Canaan. In Cartea a Ul-a a Regilor (c. 18, v. 19) citim că regina Izabela avea în întreţinerea ei 450 de proroci fenicieni. De altfel, trebuie menţionat, că profetismul de acest gen nu a fost străin nici altor popoare.

Să reamintim aici măcar de serbările orgiastice în cinstea lui Apolo şi Dyonisos. Herodot scrie despre bărbaţii inspiraţi, care umblau prin Grecia şi proroceau în hexametri.

Nabismul a îmbrăcat în Israel cîteodată forme nemailntllnite. Prorocul Osea (secolul al VH-lea l.e.n.), cînd a vrut să demonstreze iudeilor că practicînd idolatria căzuseră în păcatul greu al adulterului, a trăit trei ani de zile cu o prostituată şi cu o femeie măritată. Isaia (secolul VlII-lea i.e.n.) umbla gol prin oraş, pentru a preveni pe locuitorii Ierusalimului că Iahve va goli astfel oraşul lor păcătos de toate bunurile.

Cete de proroci hoinărind prin Canaan au reprezentat clteva secole la rînd un spectacol obişnuit. Israeliţii se purtau faţă de ei cu un respect superstiţios, se foloseau de prezicerile lor şi nu le refuzau ajutorul. Cu timpul, însă, în rlndurile acestor oameni veneraţi au pătruns o serie de şarlatani, denumiţi în Biblie «proroci falşi». Din vina lor, poporul a început să aibă o atitudine negativă faţă de meseria de proroc, ba, chiar, sâ-i dispreţuiască. Acest lucru apare, printre altele, în două întrebări, pe care şi le-au pus locuitorii Ghibeii: «Oare şi Saul este printre proroci?» sau «Dar cine este tatăl lui?» Cînd David a început să meargă în pas de dans în faţa Arcei Legămîntului, soţia lui, Micol, li spuse cu dispreţ că consideră comportarea lui ca ceva nedemn de un rege. înţeleptul şi învăţătorul poporului Amos a negat cu hotărîre că ar fi «proroc». Sub influenţa învăţămintelor prorocilor, a zguduirilor politice şi a suferinţelor indurate, evteii au aprofundat religia lur, pin.") cînd, după robia babiloniană, s-a transformat într-un monoteism etic, pur.

* In Sipmaginta denumirea de nabi a fost tradusa In greceşte cu profeics — cel, care prezice viitorul. Toate limbile europene Tac asociaţii cu aceasta denumire. Nabi ar fi fost după interpretarea de mai siu, cel puţin In faza iniţiala a dezvoltării nabismului, mai înainte de toate un prezicător. Cu toate acestea, anumiţi scriitori ai bisericii catolice deduc denumirea de nabi din grecescul pro-femi, ceea ce tnscamna «a vorbi In numele cuiva», In acest caz In numele lui Dumnezeu. Conform interpretării lor, nabi ar fi fost un om care «parca In numele Iul Dumnezeu.

300

Aceasta evoluţie, prin forţa Împrejurărilor, trebuia să ducă la dispariţia formelor primitive ale profetismului colectiv. Prorocii din sferele superioare ale căror scrieri s-au păstrat în Biblie n-aveau nimic comun cu ghicitorii care hoinăreau prin ţară. N-au apărut Insă pe arena istoriei israeliţilor ca Deus ex machina, ci au constituit, fără Îndoială, produsul final al tradiţiei'seculare de preziceri religioase colective, trăgîndu-se deci, într-o mare măsură, din aceasta.

Istoria tragică a lui Saul o cunoaştem numai din Biblie şi nu sîntem propriu-zis în stare să ne pronunţăm cu privire la partea de adevăr pe care o conţine. De aceea, găsirea unei mărturii concrete, fie chiar destul de modeste, care să confirme, într-o oarecare măsură, relatările biblice constituie un eveniment de mare importanţă.

O astfel de tntîmplare a avut loc abia în anul 1922, cînd,orientalistul şi arheologul american Albright a descoperit la Teii el-Full. la o distanţă de cinci kilometri depărtare de Ierusalim, ruinele oraşului Ghibea, capitala lui Saul. Descoperirile

• arheologice au arătat că aceasta a fost o fortăreaţă montană puternică, simplă şi liniară în construcţie, dar deosebit de greu de cucerit. Ea era apărată de bastioane aşezate la colţuri şi de două rînduri de ziduri din blocuri de piatră cioplite, între care se aflau treceri secrete şi încăperi pentru păstrarea rezervelor. In ruine s-au găsit un număr foarte mare de suliţe de bronz şi proiectile de piatră pentru praştii. Oamenii de ştiinţă au stabilit că ruinele provin din a doua jumătate a secolului al Xl-lea î.e.n.. deci din perioada domniei primului rege israelit. In această citadelă, se pare că, s-au desfăşurat scenele dramatice dintre Saul, David şi Ionatan. Cînd aceştia se urcau pe înălţimile zidurilor, se pare că cuprindeau cu privirea aceleaşi ţinuturi sălbatice ale peisajului montan pe care le întilnesc astăzi păstorii arabi şi membrii expediţiilor arheologice.

De asemenea,' au fost descoperite şi ruinele Bet-Sanului, unde filistenii au batjocorit cadavrul lui Saul. După mărturiile Bibliei, ei au pus capul nefericitului rege în templul lui Dagon; armele, în templul lui Astart, iar restul corpului l-au atîrnat pe zidurile oraşului. Ruinele aveau o înălţime de peste douăzeci şi trei de metri, numărînd optsprezece straturi de cultură. Stratul inferior provine din al patrulea mileniu î.e.n., de unde rezultă că Bet-Sanul a fost unul din cele mai vechi oraşe ale Canaanului.

Dar, cel mai important pentru noi e faptul că. in stratul de cultura ce provine de pe timpurile lui Saul, au fost descoperite ruinele a două temple, aşezate unul lîngă altul, deci al lui Dagon şi a lui Astart, despre care vorbeşte Biblia.

Rămăşiţele zidurilor acestor temple au fost martorele ultimului act al conflictului filist«ano-israelit,încheiat prin moartea viteazului monarh şi a celor trei fiii ai Si"u. Cu acest prilej, arheologii au descoperit un amănunt istoric totalmente dat uii-.rii de către naratorii biblici. Un strat gros de cenuşă, de pietre afumate, de statuete sfârimate sînt mărturii certe că oraşul filistean a căzut pradă unei invazii dar şi a unui incendiu violent. Aceasta ne permite să presupunem cu multă

301

probabilitate că David a distrus Bet-Sanul ca o răzbunare pentru profanarea rămăşiţelor pământeşti ale predecesorului său la tron.

Povestirea despre David este, după cum am mai afirmat în nenumărate rinduri cu prilejul prezentării altor fragmente ale Bibliei, o culegere de povestiri populare care circulau de veacuri prin ţinuturile israelite. Redactorii le-au inclus în povestirea lor fără să vadă, sau fără să se îngrijească de faptul că, în nenumărate rînduri, ele sînt pline de contradicţii.

Unele exemple merită a fi enumerate, pentru a arăta ce greutăţi au întîmpinat bibliştii în stabilirea adevărului istoric.

Dacă ne punem întrebarea în ce mod a ajuns David la curtea regelui Saul, o să fim puşi în încurcătură. Biblia prezintă două versiuni, totalmente diferite, în această problemă. în capitolul XVI al Primei Cărfi a lui Samuel aflăm că David a fost adus la curtea regelui ca un cîntăreţ din harpă, dobîndindu-şi astfel favorurile regale. Capitolul XVII însă, ne informează că David a atras atenţia lui Saul cînd 1-a învins pe Goliat. învingătorul a fost un păstor necunoscut şi, abia după aceea, Saul a poruncit să fie adus la el şi 1-a întrebat: «Tinere, al cui fiu eşti tu?» întrebarea dovedeşte că David era un tînăr pe care Saul nu 1-a cunoscut dinainte.

Un alt exemplu, şi mai interesant, îl constituie problema uciderii lui Goliat. Versiunea populară în care se arată că David 1-a ucis într-un duel, are la bază Cartea tntti a Iui Samuel. Cînd citim. însă, Cartea a doua a lui Samuel ne cuprinde mirarea, aflînd că pe Goliat nu 1-a ucis David, ci, un oarecare, Elbanan din Betleem.

Bibliştii au încercat, nu o dată, să explice această contradicţie sau să găsească motivarea ei. Afirmaţiile lor se bazează în special pe speculaţii incerte care nu rezistă din punct de vedere ştiinţific. în ceea ce priveşte autenticitatea lui Goliat, problema se prezintă întru cîtva altfel. S-a făcut o descoperire, ceea ce i-a condus pe savanţi pe urme neaşteptate care permit explicarea acestei probleme.

Pentru mulţi cititori ai Bibliei o să constituie, fără îndoială, o surpriză că propriu-zis nu cunoaştem încă numele urmaşului lui Saul la tronul Israelului. Trebuie :irătat că la fel ca şi in textele Mari, «davidum» — David nu este un nume, ci un litiu sau o denumire ce are sensul de «căpetenie» sau «salvator». Mulţi biblişti s-au declarat din acest motiv în favoarea tezei că David şi Elhanan — sînt una şi aceeaşi persoană, care apare o dată sub porecla atribuită, iar a doua oară cu numele propriu.

In aceste condiţii, problema a devenit clară. Dacă comparăm ambele versiuni şi vom afirma că Goliat a fost învins de păstorul din Betleem Elhanan, denumit mai tîrziu, de către populaţia recunoscătoare a Israelului, David — contradicţia flagrantă ar dispărea, ca la o atingere cu o nuia fermecată.

Dar, chiar dacă am accepta această ipoteză fără nici o obiecţie, mai rămin inc;"i o seamă întreagă de contradicţii, care micşorează valoarea istorică a povestirii biblice. Cu siguranţă că în Biblie sînt amestecate fapte reale cu legende, cu vechi povestiri populare, cu adăugiri dintr-o perioadă mai tîrzie, aşa că. cu toate efortu-

302

nle învăţaţilor, niciodată nu vom descoperi întregul adevăr. Un exemplu tipic ÎI constituie afirmaţia că David a dus capul lui Goliat la Ierusalim. Aceasta este fără îndoială un adaos informaţional ulterior, căci Ierusalimul a fost cucerit de către David, abia mai tîrziu, peste zece-douăzeci de ani. cînd ajunsese rege al Israelului

Afirmaţia că David ar fi fost autorul majorităţii psalmilor strînşi în Biblie, este. de asemenea, legendă. Psalmii au produs, fără îndoială, o mai mare influenţă asupra gîndirii generaţiilor următoare decît alte cărţi ale Vechiului Testament. După cum se ştie aceasta este o lirică religioasă care se distinge prin frumuseţe inegalabilă şi o bogăţie a trăirilor nemaitntîlnită care exprimă o gamă întreagă de sentimente: de la depresiune, supunere şi lipsă de speranţă pînă la încredere, înălţare sufletească, recunoştinţă şi laudă. Ele reprezintă adevărate imnuri de slavă închinate frumuseţii vieţii. Simplitatea maiestuoasă a acestor poeme, stilul lor concentrat, reţinut, precum şi patosul lor care cucereşte inimile au făcut din ele o nesecată sursă de inspiraţie pentru poeţi, pictori şi compozitori. Merită să amintim că transpunerea lor în limba polonă a fost făcută de Jan Kochanowski, cel mai mare poet al Renaţterii poloneze. (In limba română acest lucru a fost făcut pentru prima oară de mitropolitul Dosoftei n.t.)

Ideea conducătoare care străbate aceste imnuri religioase este monoteismul. Ele sînt o apoteoză a maiestăţii şi a puterii nelimitate a lui Iahve, care înconjură omenirea cu dragoste şi poate ierta păcatele cele mai grele, dar poate fi şi aspru şi neîndurător în pedepsirea păcătoşilor. Aceasta este deacum o concepţie superioară asupra divinităţii, divinitate care dictează omului principii etice. Dar, cosmologia acestor poeme e la fel de primitivă ca şi pe timpurile lui Avraam. Iahve stă pe tron în cer, îngerii îl proslăvesc, pămîntul e plat şi înconjurat de ape iar fiinţele groaznice ale răului şi haosului luptă cu puterile creatoare ale binelui. Cîndva, în viitor. Iahve va triumfa, iar din mila lui vor stăpîni pe pămînt urmaşi din casa lui David.

Denumirea psalmilor provine din cuvîntul grecesc «psallein» (a ciupi cu degetele strunele). Denumirea «psalmos» înseamnă fie instrument cu strune, de origine feniciană probabil, fie un cîntec interpretat în acompaniamentul acestui instrument. Psalmii 6 şi 12 conţin indicaţia elocventă: «cu o octavă». Fără îndoială că aceasta inseamnă că trebuiesc acompaniate pe opt strune. Multe afirmaţii pot fi mărturii că textul era împărţit pe partituri pentru solişti şi pentru cor. Fiecare poem reprezenta doar ceva în genul unei litanii cîntate sau al unui antifon, reprezentînd un component inseparabil pentru cele mai diferite ritualuri şi ceremonii de cult.

Calitatea de autor al psalmilor ce i se atribuie lui David trebuie considerată drept legendă. în urma analizării textului s-a stabilit în mod cert, că psalmii, în majoritatea lor, nu au putut apărea înainte de robia babiloniană şi că s-au inclus în cărţile biblice abia în secolul al III-lea î.e.n. Conţinutul lor constituie o reflectare a imaginaţiei religioase şi a raporturilor social-politice din perioada pre-babiloniană a istoriei evreeşti. Chiar şi bocetul elegiac, despre care se spune că

303

David l-ar fi compus la moartea lui Saul ţi a lui Ionatan, se trage din culegerea de imnuri antice denumită Cartea Dreptului.

Aceasta nu înseamnă însă, cîtuşi de puţin, că David nu a fost poet si muzician. Israeliţii, aşa după cum am mai afirmat şi cu altă ocazie, posedau însuşiri muzicale deosebite şi din acest motiv erau foarte mult apreciaţi de popoarele vecine. Pe picturile murale, descoperite Ia Beni Hassan, vedem printre păstorii ebrei cîntă-reţi cu lire in mtnă.

Din inscripţiile din Egipt şi Mesopotamia am aflat că Canaanul a trimis in aceste ţări orchestre fi grupuri de dansatoare. Printre ele se aflau chiar trupe artistice, compuse exclusiv din femei care clntau la diferite instrumente. Regele iudeu Iezechia, (721—693 t.e.n.), cautînd să capteze bunăvoinţa monarhului asirian Sanherib, i-a trimis un ansamblu du cîntăreţi şi cîntăreţe care, cu siguranţă, i-au produs în timpul liber clipe plăcute.

tn condiţiile unor tradiţii muzicale atît de bogate, n-ar fi fost de loc un lucru neobişnuit daci anumiţi regi israelif i t-ar fi dovedit a fi poeţi şi compozitori talentaţi.

Partea fascinantă a arheologiei este aceea că, nu o dată, ea translormâ, ca prin minune, o imprecisă indicaţie istorică, despre care nu aveam certitudine dacă e iidcvăr sau legendă, tn adevăr ştiinţific incontestabil. Astfel au stat lucrurile şi cu povestirea biblică referitoare la cucerirea Ierusalimului. Datorită unei anumite descoperiri revelatoare «Intern pe deplin siguri astăzi că David a cucerit într-adevăr fortăreaţa iebuseitor, ba, chiar, ştim prin ce minune a reuşit să o facă.

Spunem intenţionat «minune», deoarece fortăreaţa se ridica pe vîrful unei stlnci aproape inaccesibile şi timp de patru sute de ani a respins cu succes toate atacurile şi asedierile.

Relatarea biblică despre cucerirea ei este foarte laconică şi ambiguă. In special, destul de enigmatic este următorul verset: «Şi a promis David in aceea zi răsplata aceluia, care va ajunge prin şanţ la case şi va învinge pe iebusei...» S-a ştiut deci că Ioab a cucerit fortificaţia printr-un vicleşug anume, dar în ce a constat el mult timp nu s-a reuşit să se stabilească. O bază pentru anumite supoziţii putea fi exprimarea: «va ajunge prin şanj la case». In textul ebraic şanţul casei se numeşte sinilor lucru carepoate să însemne şi «tub» sau «canal». A apărut, deci, presupunerea că Ioab s-a strecurat în fortăreaţă printr-un canal ascuns şi i-a surprins pe apărătorii zidurilor din spate, provoclnd surprindere şi panică in oraş.

Aşa cum se întîmplă, de cele mai multe ori, în istoria descoperirilor arheologice, enigma a fost clarificată cu totul întîmplâtor. In anul 1867 ofiţerul englez, căpitanul Warren, a vizitat Ierusalimul şi împrejurimile lui. Cu această ocazie s-a interesat de izvorul denumit astăzi «Ain Sitti Mariam» din valea Kidronului, cunoscut din Biblie sub numele de izvorul Gihon. In ruinele unui mecet islamic a întllnit o groapă care ducea în adîncul pămîntului. Coborînd pe treptele săpate a njuns la un rezervor de apă subteran. Cu toate că era întuneric observă deasupra capului o deschidere rotundă scobită în peretele de stlncă. Intrigat, făcu rost <ie o

104

scară şi o frînghie, pentru a se putea strecura înăuntru. Acesta era un canal săpat în sttacă la Început tn poziţie orizontală, apoi se Înclina brusc In direcţia verticală. Warren cu mare greutate s-a căţărat In sus, sprijinindu-se cu umerii şi picioarele de peretele opus al canalului. După treisprezece metri de căţărare asiduă, zări un coridor Înclinat cu trepte săpate, ce ducea Într-o peşteră slab luminată. De aici, printr-o crăpătură Îngustă a stlncii, ieşi afară şi, spre mirarea Iui, se află imediat In spatele vechiului zid al oraşului.

Tunelul, după cum au dovedit-o cercetările efectuate ulterior, provine de la sfirşitul celui de-al H-lea mileniu î.e.n., şi a reprezentat, fără îndoială, acel «şanţ» misterios, prin care Ioab a pătruns In oraş. Nu este greu să ne imaginăm desfăşurarea acestei întlmplâri. S-a strecurat prin acel canal primul oştean, cu o frînghie, care a tras apoi, pe rlnd, pe tovarăşii săi. După ce toţi oştenii s-au adunat In peşteră au început atacul asupra apărătorilor zidurilor, din spate, în timp ce David, din exterior, a trecut la un atac general.

Ierusalimul, care deşi făcea parte din cele mai puternice bastioane ale Canaa-nului, avea însă propriul său căkîi al lui Ahile: era lipsit de apă. în timp de pace, locuitorii coborau de sus plnă la izvorul Gihon, dar în caz de încercuire nu mai aVeau acces la el. Săpară atunci la baza stlncii pe care se afla oraşul un tunel şi trepte. Dădeau drumul pe tunel la căldări legate de o funie, iar cineva care stătea ascuns In peştera de jos, le umplea cu apă din rezervor, în care se strlnsese apa de izvor.

Trecerea era ţinută In cel mai mare secret. Nu ştim insă cum a aflat despre aceasta Ioab. Probabil că a smuls această informaţie de la prizonieri sau vreun luptător israelit a auzit din întlmplare zgomotul surd al vaselor cu care cărau apa, lovindu-se de stîncă.

Povestirea despre primii doi regi israeliţi poate fi inclusă In capodoperele literaturii universale. Lupta lui Saul cu preoţii pentru apărarea tronului său, scena, sumbră, fascinantă de la ghicitoarea din Endor, spulberarea idealului Întregii sale vieţi ca şi moartea prin sinucidere, apoi viaţa furtunoasă a lui David, amărăciunea bătrlneţii zguduita de revoltele familiale şi intrigile de palat — toate aceste episoade se îmbini într-o tragedie aproape shakespeariană.

Ambii regi sînt individualităţi deosebite, profund umane prin calităţile, defectele şi crimele lor; amîndoi au meritele lor, ambii ne cutremură prin forţa pasională a sentimentelor lor. Din povestirile biblice, ctteodată naive, se desprind caractere umane plastic prezentate, vii ţi multilaterale. Ce schiţă psihologică perfectă este, de exemplu, descrierea decăderii treptate a lui Saul sub influenţa veninului bănuielii şi a invidiei!

Ceea ce ne miri şi mai mult este realismul cu care redactorii Bibliei au creionat laturile întunecate, mai puţin constructive, ale caracterului lui David, cu toate că el se bucură, ca un confident fidel al preoţilor, de simpatia acestora, fiind eroul

305

lor favorit. în faţa documentelor incontestabile ale istoriei, de care trebuiau să ţină seama, părtinirea lor se dovedi a fi neputincioasă.

Din textul biblic iese la iveală, în mod incontestabil, poziţia lor faţă de aceşti doi regi. Saul, duşmanul preoţilor, este prezentat ca un caracter negativ deşi din modul lui de viaţă ne este greu să conchidem că ă meritat acest lucru. In schimb, David, favoritul lor este ridicat în slăvi, 'iar crimele şi comportarea lui puţin lăudabilă sînt ascunse sau tratate cu multă îngăduinţă.

Acest fapt ne-a sugerat ideea unui experiment interesant. Să improvizăm un scurt proces fictiv cu scopul revizuirii hotărîrii date de către redactorii Bibliei. Părţile în această procedură fictivă, vor fi desemnate cu literele A şi B.

Emiterea verdictului final îl lăsăm cititorilor. A. Saul se dovedi nerecunoscător faţă de Samuel. Deşi lui ii datora totul, educaţia

ca şi tronul, cum cuceri puterea, a uzurpat îndatoririle protectorului său, aducînd, la (ihilgal, jertfe lui Iahve.

B. La aducerea jertfelor a fost obligat de condiţiile excepţionale intervenite, la un moment dat, şi de încetineala Iui Samuel. Ostile filistene erau gata de atac, populaţia israelită intrase în panică. Ce a făcut însă Samuel? Poruncise să fie aşteptat şapte zile. Cînd, pînă la urmă, apăru în tabără, provocă un conflict acut cu regele, cu toate că, în acel moment dramatic, se hotăra soarta poporului. Ros de invidie, îngrijorat pentru prerogativele sale de mare preot, afirmă, adăpostindu-se în spatele voinţei lui Iahve, că îl va detrona pe Saul. Regele, înjosindu-se, îl rugă să nu îngreuieze situaţia, şi aşa destul de grea, şi să păstreze în faţa pericolului măcar aparenţele unei înţelegeri. Vă întreb deci: care dintre ei a fost un patriot şi un om de stat mai mare?

A. Dar, ce putem crede despre al doilea sacrilegiu al lui Saul, despre încălcarea blestemului sfînt al războiului cînd, împotriva poruncii lui Samuel, i-a dăruit viaţa regelui Agag?

B. Consider că această aşa zisă infracţiune îi aduce, ca om, mai curînd, glorie. El era un luptător aspru şi pentru neascultare a vrut să-1 pedepsească cu moartea chiar pe fiul său iubit Ionatan. Dar, faţă de Agag dă dovadă de o trăsătură de caracter foarte îndatoritoare: cavalerism şi mărinimie. Cît de măreţ este el în acest caz, în comparaţie cu preotul care, cu propria-i mînă, 1-a spintecat pe Agag.

A. Masacrarea preoţilor la Nobe demonstrează că Saul a fost un criminal, căruia trebuia să i se ia tronul. Pe drept cuvînt, Samuel s-a depărtat de el şi 1-a uns pe David drept rege.

B. Măcelul preoţilor a fost efectul şi nu cauza intrigilor politice ale preoţilor. Acest fapt a reprezentat o autoapărare, e drept barbară, dar într-un anumit sens explicabilă.

A. Din Biblie rezultă că Saul a fost un alienat şi un psihopat. El trebuia cu orice preţ să fie înlăturat, pentru a nu provoca daune şi mai grele Israelului. Violenţa lui faţă de David şi Ionatan, stările lui de melancolie şi depresiune, exploziile de 306

minie şi invidie — într-un cuvînt, toată comportarea Iui 1-a descalificat ca rege. B. Să ne reamintim care a fost situaţia. Samuel desfăşură o agitaţie duşmănoasă

împotriva lui Saul. A lansat, de exemplu, zvonul că Iahve se întoarse de la acesta şi îl acuză că a anulat actul ungerii lui. Oamenii fiind superstiţioşi, cu siguranţă că o mare parte dintre isracliţi au dat crezare preotului. Saul a simţit duşmănia şi golul din ce în ce mai apăsător, care se crease în jurul persoanei lui. însingurarea trebuia să influenţeze negativ asupra intelectului său. Rezultatul nu a fost însă nebunia. Lupta cu puternica preoţime nu a fost uşoară. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Văzînd aceasta ne mirăm, chiar, că Saul a reuşit să-şi păstreze echilibrul.

A. Frumos echilibru! Atîtea atacuri asupra lui David şi a lui Ionatan! B. Acestea nu au fost nişte acţiuni iresponsabile. Să ne reamintim că David,

aflîndu-se la curte ca harpist, încă dinainte fusese uns ca rege, deci el şi cu Samuel erau atunci doi complotişti, care pregăteau lovitura de stat. Nu putem să credem că Saul nu a simţit nimic din atmosfera grea ce plutea în jurul lui. Mărturie, in acest sens,este acuzaţia pe care i-a adus-o lui Ionatan că nu îl consideră pe David ca pe un concurent la trorr. Cînd a încercat sâ-1 străpungă pe David cu lancea era condus de motive complet justificabile şi nu de halucinaţiile unui nebun.

A. Se prea poate ca naratorii biblici să fie vinovaţi de o anumită exagerare părtinitoare, insă nu se poate contesta că David a fost un rege mai mare şi cu mai multe merite pentru Israel. El doar, şi nu Saul. a ridicat statul din decădere şi 1-a transformat într-o mare putere unită.

B. Adevărat. Dar în momentul de faţă nu despre aceasta este vorba. Noi încercăm să facem o apreciere etică a ambilor regi. a căror prezenţă în Biblie ne frapează, în Cartea inlii a Cronicilor (c. 10, v. 3) citim: «Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa...» Iată, cum, preoţii, cu cîteva sute de ani mai tîrziu, se răzbună pe nefericitul rege, care a îndrăznit să le limiteze puterea. Căci unde sînt acele «nelegiuiri»? Chiar şt preoţii nu le pot menţiona, deşi ar fi făcut-o, cu siguranţă, cu plăcere. Din textul biblic se poate trage o singură concluzie: Saul a fost o căpetenie vitează, capabilă, care în viaţă a păstrat simplitatea obiceiurilor şi măsura, nu s-a înconjurat de lux zgomotos, a locuit în fortăreaţa sa aspră de la Ghibea, nu şi-a făcut ca David un harem, ci, probabil că, a avut o singură soţie şi in general a fost un om deosebit de nobil şi pur. Singurul lui păcat a fost acela că a apărat puterea regală în faţa pretenţiilor teocratice ale preoţimii. Reputaţia Iui, dispreţuită de generaţiile următoare, reaminteşte foarte mult de soarta lui Boleslaw cel îndrăzneţ*, acel «profanator», care a ridicat sabia asupra prelatului puternicii biserici.

A. Compilatorii Bibliei au deformat poate portretul lui Saul, dar în ceea ce îl priveşte pe David, nu li se poate reproşa acest lucru. David a fost cu adevărat un

• Boleslaw al 11-lea Szczodry, Smialy (1039—1081). Descoperind in anul 1079 o conjuraţie organizata de reprezentanţii bisericii Împotriva lui i-a condamnat la exil, atrâgtndu-şi prin aceasta crunta duşmănie a clerului (N.T.)

307

comandant marc şi un monarh magnific, constructor al puternicului stat. mîndria Israelului.

B. Desigur, dar şi aici trebuie să analizăm dacă în aprecierea lui etică redactorii-preoţi şi-au păstrat obiectivitatea.Din păcate, nu. Mai curlnd ne uimeşte orbirea lor morală în aceste probleme. Pentru a demonstra acest lucru, este de ajuns să analizăm numai anumite aspecte ale caracterului şi activităţii lui David. Pentru o mai mare claritate să le prezentăm grupate pe citeva puncte.

1. Tinereţea. In favoarea lui David vorbeşte prietenia atît de rar întîlnită cu Ionatan şi ataşamentul faţă de tovarăşii săi de arme. Putem conchide de aici că a fost un om ce nu era lipsit de calităţi şi farmec personal. Dar. în afară de aceasta, s-a caracterizat printr-o lipsă vădită de scrupule, cînd era vorba de interese politice. Ani îndelungaţi s-a aflat în fruntea unei bande de tilhari care teroriza populaţia lipsită de apărare şi pretindea răscumpărare regulată. Cind a fost nevoie, nu a ezitat de loc să accepte solda filistenilor, duşmanii cei mai periculoşi ai poporului său. Mai avea, în afară de aceasta, anumite combinaţii secrete cu cel dc-al doilea duşman al Israelului, regele Moabului.

2. Cum a ajuns rege? La tron a ajuns trecînd peste cadavre. Urmaşul legal al lui Saul a fost fiul lui,Işboşet, pe care de altfel îl sprijineau zece triburi israelite, deci marea majoritate a poporului. David îi declară război şi îl învinse. Işboşet fu omorit în împrejurări misterioase şi nu putem rezista bănuielii că David a pecetluit, indirect, moartea lui. O crimă făţişă a constituit-o măcelărirea celor şapte urmaşi direcţi ai lui Saul. Lăsarea trupurilor lor drept pradă fiarelor sălbatice demonstrează răzbunarea lui cruntă. Revoltele lui Abcsalom şi Şeba au fost, în fond. revoltele celor zece triburi din nord. Atitudinea lor şi-a găsit expresie în acuzaţia pe care Şimel o aduce Iui David: «Domnul a întors asupra ta tot sîngele casei lui Saul, în locul căruia te-ai făcut tu rege, şi a dat Domnul domnia în mîinile lui Abcsalom, fiul tău; şi iată tu eşti în necaz, pentru că eşti băutor de sînge» (II Samuri, c. 16, v. 8). Faptele menţionate demonstrează că Saul nu a fost cîtuşi de puţin nebun şi că, mai curînd. a dat dovadă de multă perspicacitate, întrezărind caracterul şi intenţiile lui David.

3. Mărinimia lui David. Biblia povesteşte cum David de două ori nu s-a folosit de împrejurările favorabile pentru a-1 omorî pe Saul. Consider că acest comportament demonstrează nu mărinimia lui, ci inteligenţa sa, manevrele sale diplomatice. Uzurpatorul trebui» să ţină cont de opinia celor zece triburi nordice, care niciodată nu i-ar fi iertat omorîrea regelui iubit.

De ce era într-adevăr, David capabil dovedeşte întîmplarea cu Urie. Adulterul cu soţia acestui credincios comandant şi trimiterea lui intenţionată la moarte sigură — aceasta este o faptă deosebit de murdară. Şi trebuie să admirăm cu ce blîndeţe îl mustră, în versiunea biblică, pentru fapta sa josnică prorocul Natan. Avem, aici, încă o dovadă în plus cît de părtinitor se poartă redactorii Bibliei cu pupilii lor.

308

David a reuşit să fie pervers chiar şi pe patul de moarte. Fiimiu-i teamă de sentimentele triburilor din nord a jurat, Ia timpul său, să nu se atingă de Şimei. El singur, deci. nu putea să se răsbune pe acesta. Obstacolul 1-a înlăturat însă într-un mod nemaiîntîlnit de ipocrit, tnainte de a-şi da ultima suflare îi recomandă pur şi simplu lui Solomon să-l înlocuiască şi să-I omoare el pe duşman. Porunci, de asemenea, să-l omoare pe Ioab, comandantul său merituos, căruia îi datora doar atît de multe.

4. David pe tron. Indiferent de modul cum şi-a croit David drumul spre putere, nu se poate contesta că a fost una dintre cele mai mari figuri şi cu cele mai multe merite din istoria Israelului. Ca comandant, cuceritor şi întemeietor de stat pe drept cuvînt a devenit mîndria poporului său. Ne frapează însă faptul cit de repede s-a transformat în despot de tip oriental şi sibarit afemeiat. Haremul său numeros, mediul de la palat plin de corupţie, intrigile, scandalurile ca şi domnia favoritelor, în faţa cărora a cedat fără voinţă — acesta este tabloul zguduitor al descompunerii psihice treptate a comandantului şi omului de stat care a fost cîndva celebru. Mocirla morală de la curtea regală a devenit obiectul unei nemulţumiri generale şi, cu siguranţă că a contribuit într-un mod substanţial la rebeliunea Iui Abesalom şi Şeba. Crimele, violurile incestuoase şi luptele între grupuri pentru urmarea la tron — iată ce caracterizează apusul vieţii lui David.

A. Faptul că astăzi sintem în posesiunea tuturor acestor amănunte din viaţa lui David îl datorăm, în special, relatării obiective a redactorilor Bibliei. Unde este atunci părtinirea lor?

B. Aceste amănunte puţin măgulitoare nu le-au putut trece cu vederea, deoarece erau prea bine cunoscute din alte documente şi din tradiţie. Părtinirea redactorilor se vede din aceea că ii prezintă pe David ca pe o figură aproape sacră, în orice caz ca pe un rege cu teamă de Dumnezeu şi care acţionează în numele lui Iahve. Tocmai acest lucru dă naştere Iu obiecţii.

A. în definitiv este greu sâ cerem de la iahvişti să nu exprime simpatie pentru omul, care a fost un adept credincios al lui Iahve şi protectorul preoţilor lui.

B. Oare într-adevăr Davjd a fost Un adept credincios al Iui Iahve, aşa cum ni-l prezintă Biblia, şi sprijinitorul dezinteresat al preoţimii ?

Afirmaţia că David a fost un credincios iahvist trezeşte anumite obiecţii. De unde a apărut atunci in casa lui acea păpuşă, pe care Micol a îmbrăcat-o cu hainele soţului şi a aşezat-o in pat? Aceasta este doar o cunoştinţă veche de a noastră şi anume statueta idolului casei, acel «terafim», obiect al cultului idolatrie, interzis şi condamnat de către iahvişti.

în ceea ce priveşte poziţia lui David faţă de preoţi, avem tot temeiul să credem că David a sprijinit pe preoţi din imbolduri pur politice. Ca om originar din Iudeca si ca uzurpator, care a înlăturat de la conducere tocmai dinastia de drept a seminţiei nordice a lui Saul, nu se bucura de un sprijin prea mare din partea majorităţii triburilor israelite din nord. Pinâ in ce grad de nesiguranţă se simţea pe tron ne

309

vorbeşte chiar şi faptul că garda lui personală se compunea din mercenari străini, mai ales filisteni.

Da vid căuta din tot sufletul să fie pe placul adversarilor săi din nord. Prin aceasta se şi explică doliul decretat la vestea morţii lui Saul, înmormîntarea fastuoasă pe care i-a organizat-o şi retragerea rapidă cînd a observat că, în urma demonstraţiei desperatei Riţpa, a produs o nemulţumire generală profanarea urmaşilor lui Saul care au fost spînzuraţi.

După cum demonstrează tulburările provocate de către Abcsalom şi Şeba, toate încercările lui David au dat greş. De aceea se legă cu o ardoare mai mare de preoţi, care, datorită influenţelor larg răspîndite deveniseră un sprijin indispensabil pentru guvernarea lui.

Alianţa cu preoţimea era bazată, desigur, pe o serie de compromisuri, cîteodatâ foarte ciudate, ca de exemplu compromisul în privinţa demnităţii de mare preot. Adevăratul mare preot era Ţadoc cu reşedinţa la Ghibeon în Canaanul de Nord. Ca rege al Iudeii, David a numit ca mare preot pe adeptul şi prietenul său, Abiatar. Din momentul unirii ambelor părţi ale ţării sub sceptrul său, se născu o problemă spinoasă şi anume care din ei să păstreze înalta demnitate. David nu fu de acoid cu înlăturarea lui Abiatar, pentru că nu vroia să piardă un colaborator de încredere. Pe Ţadoc, de asemenea, nu putea să-l dea la o parle din funcţie, deoarece acest lucru ar fi creat nemulţumiri în rîndul triburilor din nord. De aceea, s-a hotărît pentru prima şi ultima dată în istoria Israelului că-şi vor exercita funcţiile ambii preoţi concomitent. Această stare de lucruri anormală a fost schimbată abia de către Solomon. care 1-a exilat pe Abiatar pentru că a sprijinit candidatura la tron a lui Adonia. Din acel timp, demnitatea de mare preot au exercitat-o în permanenţă urmaşii în linie dreaptă ai lui Ţadoc. De la el s-a tras gruparea de mai tîrziu a saducheilor care, veacuri de-a rîndul, au monopolizat demnitatea de mare preot şi toate funcţiile mai importante din cadrul templului din Ierusalim.

Din cînd în cînd aflăm în Biblie cîte o menţiune laconică care. ca un reflector, aruncă un fascicul de lumină puternică asupra anumitor probleme. Să menţionăm aici cazul întîmplat cu David. Ştim că el avea intenţia să construiască la Ierusalim un templu. Atunci, prorocul Natan i-a spus că Iahve, obişnuit să trăiască în cort, nu doreşte o casă zidită. Şi iată că credinciosul David. după cum ne sugerează Biblia, a renunţat cu supunere la intenţia lui, cu toate că adunase pentru construcţie metalele preţioase şi lemnul necesar. Cînd însă citim capitolul V al Cârtii a Ul-a a Regilor (versetul 3), ne ştergem ochii de uimire. în scrisoarea către regele fenician Hiram, Solomon explică de ce tatăl său nu a construit templul. După afirmaţiile lui a fost împiedicat în punerea în aplicare a planului de războaiele neîntrerupte pe care le-a purtat.

Această afirmaţie face ca toată problema să devină clară. David. şi în acest caz. s-a condus, în special, după considerente politice, şi nu după supunerea faţă de proroc. Merită să adăugăm că Natan, după cum demonstrează apărarea de către

310

el a cortului-templu. a fost un exponent al grupării influente a puriştilor religioşi care apăra vechile obiceiuri păstoreşti de pe vremea lui Moise şi era adversară a urbanizării societăţii.

David a fost un monarh aspru, absolut, dar, totodată, şi un excelent om de stat şi un diplomat cu vederi înaintate, care ştia să se servească chiar şi de instituţiile şi sentimentele religioase pentru realizarea scopurilor sale politice. Meritele sale pentru mărirea Israelului sînt incontestabile şi nu ne putem mira că generaţiile următoare l-au idealizat. Simpla dovadă a legăturii genealogice cu familia lui David era suficientă pentru a te asigura de o marc cinste şi de privilegii corespunzătoare.

Solomon a fost primul monarh care a primit coroana în mod ereditar. Cu toate acestea, s-a urcat pe tron într-o atmosferă plină de disensiuni şi intrigi între diferitele grupări. Dacă mama sa, Batşeba, femeie ambiţioasă şi prevăzătoare, nu s-ar fi aliat cu gruparea lui Natan şi nu l-ar fi acaparat pe David care îmbătrînise. Solomon ar fi rămas probabil unul dintre numeroşii fii anonimi ai regelui, despre care nu ştim nimic sigur.

Fără îndoială că dreptul lui Adonia la succesiune era mai mare. El era al patrulea fiu a lui David şi se bucura de sprijinul marelui preot Abiatar şi al comandantului suprem Ioab. Solomon îl iertă pe Abiatar. dar porunci să fie omorîţi Ioab şi Adonia, fără să se dea înapoi măcar din faţa profanării templului. într-un anumit sens, el poate fi înţeles. Vrînd să-şi asigure domnia trebuia să scape de periculosul concurent şi să rjspîndcască spaima în rîndul adepţilor acestuia.

Această situaţie forţată a existat atunci nu numai în Israel. Haremurile uriaşe de la curţile despoţilor orientali, numeroşii urmaşi pe linie bărbătească şi lipsa oricărui fel de norme juridice sau cutumiare în problema succesiunii au făcut ca înlăturarea violentă a pretendenţilor să devină deseori o necesitate. Acest obicei sumbru a fost deseori folosit, printre altele, şi la curtea împăraţilor bizantini, unde a devenit aproape un act de stat legal ce însoţea încoronarea.

Solomon a fost un rege paşnic. A moştenit de la tatăl său un stat uriaş şi puternic. A domnit patruzeci de ani, din anul 972 pînă în anul 932 î.e.n. în acest interval de timp nu a desfăşurat nici un război mai mare. Nu s-a luptat nici măcar cu arameicul Rezon, care a gonit din Izreel ostile israclite şi s-a declarat rege. Acesta era, într-adevăr, în acele timpuri, un incident secundar, dar greşeala lui Solomon a constat în aceea că nu a prevăzut că noul stătuleţ arameic. de la poalele muntelui Anti-liban, va deveni cîndva, în viitor, un pericol notoriu pentru Israel.

Meritul epocal al lui Solomon constă în aceea că a făcut dintr-o ţară agrară săracă, ce trăia încă în condiţii patriarhale, un stat unitar din punct de vedere administrativ, activ din punct de vedere economic, puternic pe plan militar şi care se bucura de un mare prestigiu pe arena internaţională. Solomon a fost un administrator, reformator, diplomat, constructor şi negustor abil. în timpul domniei lui. Israelul era celebru pentru măreţia capitalei sale şi pentru luxul nc-

311

maiîntîlnit de la curte. Despre faima domniei lui demonstrează, numai şi faptul. că mîndrul faraon i-a dat in căsătorie pe fiica sa, 1-a considerat deci egal cu potentaţii asiatici. O altă dovadă a puterii şi importantei lui Solomon a fost haremul său nemaiintîlnit de numeros, strălucirea nemăsurată cu care se înconjura, si. în sfîrşit. atitudinea total arbitrară faţă de supuşi, pe care ii trata ca pe nişte robi.

Pe lingă defecte şi vicii nu putem să nu recunoaştem şi părţile pozitive ale guvernării Iui Solomon. El a fost doar acela care a construit atit de minunat Ierusalimul şi a făcut din el o adevărată capitală a statului. Templul ridicat de el a devenit unul dintre centrele şi totodată, simbolul religiei israelite ce se consolida. Deosebit de prevăzătoare au fost eforturile lui de ridicare a capacităţii de apărare a (arii. Să menţionăm şi construcţia sistemului de oraşe fortificate şi punctele de rezistentă cit şi reorganizarea temeinică a armatei prin folosirea carelor de luptă ca armă principală de atac.

Solomon s-a străduit, de asemenea, să dezvolte meşteşugurile şi comerţul maritim cu ajutorul specialiştilor aduşi din Fcnicia. Funcţionarea corectă a administraţiei statului era asigurată de ierarhia funcţionărească, constituită după modelul fenician, sirian şi egiptean. A fost, de asemenea, un maestru inegalabil in diplomaţie. Printre realizările sale cele mai mari in acest domeniu a fost obţinerea miinii fetei faraonului şi colaborarea cu regele Hiram, fără de care nu ar fi putut să-şi ducă la îndeplinire planurile sale.

Datorită activităţii comerciale şi meşteşugăreşti în plină dezvoltare. Israelul era o ţară înfloritoare. Biblia afirmă despre Solomon că «el a făcut să fie argintul pre(uit în Ierusalim ca pietrele, iar cedrii, prin mulţimea lor, i-a făcut să fie preţuiţi ca smochinii cei sălbatici care cresc prin locuri joase». Afirmaţia aceasta trebuie ia o considerăm, desigur, ca pe una din acele metafore stilistice atît de apropiate imaginaţiei orientale. Sîntem, însă, în posesiunea anumitor date care pledează, intr-o anumită măsură, pentru autenticitatea ei. Este cunoscut că veniturile anuale ale lui Solomon din negoţ, din dările vasalilor arabi şi impozite se ridicau la 666 talanţi (cea. 22 825 kg aur), fără să socotim veniturile în natură adunate de la populaţia israelită.

Despre înflorirea agriculturii în Canaan vorbeşte faptul că Solomon furniza lui Hiram anual 20 000 de măsuri de grîu şi 20 000 de măsuri de ulei comestibil. Desigur că aceasta nu s-a putut realiza fără o exploatare crîncenă a ţăranilor, dar. este tot aşa de adevărat că, o acumulare atît de uriaşă de produse agrare era posibilă numai în cadrul unor condiţii economice favorabile.

Săpăturile arheologice au scos la iveală nenumărate aspecte privind modul de viaţă de atunci. Ele dovedesc, printre altele, un nivel de viată destul de ridicat. Descoperirile extrem de numeroase, sub forma unor cupe preţioase din alabastru ?i fildeş pentru păstrarea produselor cosmetice, parfumurilor şi vopselelor, flaco-naşe de diferite forme, vergele, pensete şi oglinzi, papiotele şi agrafele de pâr. dovedesc că israclitele de atunci ţineau foarte mult la înfăţişarea lor. Se foloseau

312

diferite parfumuri, rujuri şi creme, smirnă, balsam, vopsele de înnegrit pârul. ) praf din coajă de chiparos, vopsea roşie pentru unghii şi azurie pentru machierea

pleoapelor. Majoritatea acestor mixturi proveneau din import, lucru caracteristic pentru o ţară bogată.

Arheologii au mai confirmat procesul rapid de urbanizare împotriva căruia încă din timpul lui David au luptat cu atîta înverşunare conservatorii iahvişti. Agricultura reprezenta, ca şi înainte, baza existenţei, dar proprietarii de pămînt locuiau cu precădere In oraşe. Deoarece toate oraşele canaanene erau Înconjurate cu un zid de apărare peste limitele căruia nu puteau să se extindă, ele erau suprapopulate. Casele, cel mai adesea cu două etaje, se ridicau oriunde se găsea o bucată de pămînt liberă, străzile erau nişte înfundături Înguste şi sufocante.

Cea mai importantă parte din casa unui israelit o constituia camera mare de la parter. Femeile găteau aici bucatele şi coceau plinea, iar familia se aduna pentru masă. în general, nu se foloseau mobile. Chiar şi oamenii înstăriţi mîncau şi dormeau pe rogojini întinse pe podeaua de piatră sau pe pămînt bătut. In camerele de sus şi ta alte încăperi se ajungea pe scări de piatră sau din lemn. In timpul verii, populaţia îşi petrecea nopţile pe acoperiş, unde adierea vintului permitea să se respire mai in voie după o zi caniculară.

Mîncărurile israelite, în prepararea cărora foloseau destul de multă ceapă, usturoi sau por, erau simple dar hrănitoare. Baza alimentaţiei o constituia griul prăjit sau fiert, diferite genuri de arpacaş, lintea, castraveţii, fasolea, fructele şi mierea. Carnea se mînca numai in zilele sărbătorilor oficiale religioase şi familiale. Băutura de toate zilele era laptele de oaie şi de capră, iar vinul se folosea cu multă cumpătare.

Din ce surse îşi trăgea Solomon bogăţiile sale? Mult timp a existat printre cercetători tendinţa de a considera povestirile biblice ca pe nişte legende, sau în

» categoria acelor transmiteri populare, care se caracterizează printr-o exagerare naivă. Verseturile biblice referitoare la această problemă păreau cercetătorilor prea exagerate şi tulburi în menţionarea amănuntelor.

In Cartea a ULa a Regilor citim: «Iar caii pentru regele Solomon se aduceau din Egipt şi din Coa. Negustorii

regelui luau cai din Coa (Cheve) cu bani. Un car din Egipt se cumpăra şi se aducea cu şase sute de sicii de argint; iar un cal cu o sută cincizeci de sicii. Tot astfel aduceau ei toate acestea cu mîinile lor şi pentru regii hetcilor şi regii Siriei».

Textul menţionat aminteşte numai de faptul că regele Solomon a cumpărat caii şi carele, nu dă la iveală însă faptul că le şi vindea. Datorită săpăturilor arheologice ştim însă, astăzi, cu siguranţă că el se ocupa cu comerţul intermediar Intre Egipt şi Asia. Pe scurt era un negustor de cai şi care.

In anul 1925, expediţia arheologică americană a descoperit în istorica vale a Ezdrelonului ruinele oraşului Megiddo. El avea o mare importanţă strategică, deoarece constituia o citadelă în partea de nord a văii pe unde trecea vechiul drum

313

comercial ce unea Asia cu Egiptul. David şi Solomon au refăcut oraşul Megiddo transformîndu-1 într-o fortăreaţă puternică, dar, după cum demonstrează straturile de cultură, el exista deja din mileniul al IlI-lea i.e.n.

Iată că în acelaşi Megiddo a ieşit la iveală şi taina lui Solomon. In ruine s-au descoperit grajdurile construite de el pentru 450 de cai. Ele înconjurau o curte imensă, în care probabil că se exersau şi se adăpau caii, ba, poate, se desfăşurau şi tîrgurile de cai. Dimensiunea şi aşezarea acestor grajduri lîngă principalul drum comercial demonstrează că Megiddo a reprezentat principala bază pentru negoţul de cai între Asia şi Egipt. Solomon cumpăra cai din Cilicia şi îi vindea probabil egiptenilor, de unde, în schimb, aducea carele cunoscute pentru calitatea lor, pe care le vindea pe pieţele mesopotamiene.

Dar cum ştim din Biblie, Solomon a construit cu ajutorul specialiştilor şi coră-bierilor fenicieni o flotă comercială, care staţiona în portul Eţion Gheber în golful Akab şi din trei in trei ani naviga spre ţara Ofir, de unde aducea mărfuri exotice şi aur. Bibliştii şi-au pus două întrebări: 1) unde se afla acea ţară misterioasă Ofir; 2) ce ducea flota spre Ofir, dacă Canaanul era o ţară agrară. Identificarea acelei ţări misterioase constituie încă obiectul unor discuţii şi disensiuni. Se menţionează, printre altele. India, Arabia şi Madagascar. Celebrul orientalist american Albright a ajuns la convingerea că este vorba de Somalia. Alţi savanţi atrag atenţia asupra frescelor din unul dintre templele tebane. Acolo este redată figura unei regine cu pielea smeadă din aşa-numita ţară Punt. Inscripţia informează că din această ţară vasele egiptene aduceau aur, argint, mir, lemn de abanos şi santal, piei de pantere, maimuţe vii şi sclavi negri. De aici presupunerea că Punt este biblicul Ofir.

Răspunsul la a doua întrebare ni 1-a dat tot arheologia. în anul 1937, arheologul Nelson Glueck, a descoperit în valea din deşertul Wadi el-Araba puţurile săpate în stîncă ale unei mine de cupru. Ruinele adăposturilor din piatră pentru mineri şi zidul de apărare împotriva atacurilor tîlharilor din pustiu l-au convins că a descoperit mina lui Solomon.

In apropiere de capul golfului Akab, unde cu mult înainte au fost scoase la iveală din nisip resturile portului Eţion Gheber, Glueck a făcut încă o descoperire importantă. Pe o suprafaţă întinsă, înconjurată cu un zid de apărare, se afla un număr important de cuptoare pentru topirea minereului de cupru. Cuptoarele erau prevăzute cu coşuri orientate către nord, locul de unde bat vînturi marine continue. In acest mod original s-a realizat, fără efort, temperatura necesară pentru topit.

Datorită acestor descoperiri am aflat că Solomon a fost un neguţător dibaci de cai şi un producător de cupru. După toate probabilităţile el a dobîndit monopolul asupra articolelor de cupru, lucru care i-a permis să dicteze preţurile şi să adune uriaşele venituri în aur menţionate în Biblie.

Faima despre bogăţia lui Solomon, despre curtea sa somptuoasă şi despre în-

314

ţclepciunea sa s-au răspîndit în lumea întreagă. La Ierusalim soseau din toate părţile solii, pentru a încheia tratate de prietenie şi schimburi comerciale. Locuitorii capitalei, aproape în fiecare zi, admirau cortegiile oaspeţilor exotici, ce aduceau regelui bogate daruri. Cu siguranţă că erau mîndri, că Ierusalimul devenise un centru internaţional atît de important pentru comerţ şi diplomaţie.

O dată se răspîndi vestea că se apropie caravana reginei Saba, din îndepărtata Arabie. Oamenii fugiră în stradă şi cu strigăte entuziaste salutară pe regina, care şedea într-o lectică luxoasă ce se balansa între cocoaşele unei cămile. Ea era însoţită de un roi de curtence, demnitari şi robi, iar cortegiul era încheiat de un şir lung de cămile, ce purtau daruri preţioase pentru Solomon.

Cine a fost acea legendară regină, eroina uneia dintre cele mai fascinante povestiri biblice? Mult timp s-a crezut că ea a fost regina Şeba, cunoscută pretutindeni ca regina Saba. tnsă datorită descoperirilor arheologice, s-a stabilit că Sabu este denumirea ţării în care ea domnea. Astăzi misterul ei a fost complet descifrat. Cum s-a ajuns la aceasta, merită să fie povestit, deoarece este o istorie cu adevărat palpitantă.

Chiar şi în secolul al XlX-lea Arabia de Sud, ţara mirodeniilor şi a parfumurilor cum era denumită de către romani Arabia Felix, mai era închisă pentru europeni. Pe «cîinii necredincioşi», care îndrăzneau să atingă cu piciorul ţara lui Mahomed. îi ameninţa moartea. Cu toate acestea, s-au găsit oameni la care dorinţa de cunoaştere şi aventură a învins teama de moarte. Francezul J. Halevy şi austriacul dr. E. Glaser s-au îmbrăcat cu straie arabe şi au pornit spre ţara interzisă. După nenumărate greutăţi şi aventuri ei au descoperit în pustiu ruinile unui oraş imens, care, după cum s-a dovedit mai tîrziu, se numea Marib. Printre ruinile puternice au găsit inscripţii misterioase, pe care le-au adus în Europa. Descoperirile revelatoare au provocat în cercurile ştiinţifice o emoţie puternică. Negustorii arabi, întotdeauna dibaci, profitînd de conjunctură, au început un negoţ febril cu inscripţiile din Marib. In acest fel s-au strîns în atelierele cercetătorilor cîteva mii de fragmente de piatră cu o scriere care, după cum s-a stabilit, era bazată pe sistemul alfabetic provenit din Palestina. Printre datele fragmentare despre zei, triburi şi oraşe s-au citit denumirile a patru state din Arabia de Sud: Minea, Hadramaut, Kataban şi Saba.

Menţiuni despre statul Saba se mai află în documentele asiriene din secolul al VIH-lea î.e.n. Din ele rezultă că Mesopotamia a menţinut cu această ţară relaţii comerciale active, cumpărînd de aici în special mirodenii şi parfumuri. Monarhii Sabei purtau titlul de mukarrib, care înseamnă «preot cîrmuitor». Ei aveau reşedinţa în capitala Marib, ale cărei ruine, după cum am amintit, au fost descoperite la capul de sud al Peninsulei Arabe (Yemenul de azi). Aşezarea oraşului a fost formidabilă, deoarece se afla în munţi la două mii de metri altitudine de la nivelul Mării Roşii.

Din nenumăratele coloane şi ziduri se desprindea prin măreţia lui vechiul si

315

legendarul templu Haram Bilkis, ce se afla în apropierea Maribului. Aceasta era o construcţie ovală cu un frumos portal, spre care duceau trepte de piatră împodobite cu bronz. Numeroasele coloane, pilaştrii şi jocurile de apă din curtea întinsă dau o imagine completă despre măreţia lui apusă. Din inscripţii aflăm că a fost ridicat în cinstea zeului arab Ilumkuh.

In urma cercetărilor amănunţite s-a descoperit sursa prosperităţii regatului Saba. Un dig uriaş de pămint, înalt de 20 de metri, ridica apa Adhanatului de unde se ramifica un sistem de canale de irigaţie. Datorită irigării, Saba a devenit o ţară extrem de fertilă.

Locuitorii săi se ocupau îndeosebi cu cultivarea diferitelor soiuri de mirodenii pe care le exportau in ţările vecine. Această stare de lucruri a durat pînă în anul 542 e.n., cînd, în urma unor invazii şi lupte militare, s-a prăbuşit digul şi vechea grădină înfloritoare a fost năpădită de nisipurile pustiului.

înţelegem acum de ce regina din Saba a mers să facă vizită lui Solomon. Drumurile comerciale, denumite «calea aromei», pe care locuitorii Sabei cărau pe cămile mărfurile lor în Egipt, Siria şi Fenicia treceau de-a lungul Mării Roşii şi străbăteau pămlnturile Israelului învecinat. Buna comunicaţie depindea de bunăvoinţa lui Solomon.

Regina Sabei a venit, deci, în scopuri strict practice: vroia ca prin daruri bogate şi prin oferta participării Ia profituri să îndemne pe regele Israelului să încheie un tratat de prietenie.

Povestirea populară a neglijat acest scop esenţial prin adoptarea unei versiuni romantice. Solomon, cucerit de superba frumuseţe a reginei, s-a îndrăgostit cu pasiune de ea şi ar fi avut împreună un fiu. Pînă astăzi, abisinienii, afirmă că de la acest urmaş se trage dinastia neguşilor.

Merită să amintim, cu acest prilej, şi o altă legendă legată de aceste evenimente. Se susţine că în tezaurul bisericii vechii capitale abisiniene Aksum s-ar afla Arca Legămîntului. Povestirea arată că ea ar fi fost furată din templul lui Solomon — unde s-a lăsat doar o copie — de către fiul acestuia şi al Sabei. Şi astfel, Arca Legămîntului autentică s-ar afla probabil la Aksum. Aceasta constituie cel mai mare trofeu sacru al Abisiniei şi nimeni dintre cei vii n-are voie să-1 vadă. In timpul sărbătorii Moskal, venerată la sfirşitul sezonului ploios, se expune în văzul publicului numai copia ei.

In tradiţia generaţiilor evreieşti Solomon a devenit întruchiparea înţelepciunii, ceea ce nu e de loc surprinzător. In timpul domniei lui. Israelul a trăit perioada celei mai mari străluciri şi s-a bucurat de un renume politic, unic. Sub conducerea sa, statul Israel a cunoscut o perioadă de mare putere, bunăstare şi pace. In amintirea generaţiilor au rămas doar laturile luminoase ale domniei lui Solomon. trecutul, marcat în special prin înfrîngeri şi umiliri, a fost dat cu totul uitării. Să ne imaginăm istoria biblică fără Solomon, şi vom înţelege, fără îndoială, motivele psihologice ale acestei apoteoze.

316

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că asemenea momente întunecate nu au fost puţine şi că este necesar să ni le reamintim pentru a avea un tablou veridic al epocii respective.

Am aflat ce venituri uriaşe avea Solomon din negoţ şi producţia de cupru. Cu toate acestea, el nu poate fi numit un gospodar înţelept şi prevăzător. Risipa şi înclinarea sa spre luxul oriental au dus pînă acolo, încît nu a putut plăti lui Hiram nici datoria de o sută douăzeci de talanţi. Pentru acoperirea datoriilor a trebuit să-i cedeze douăzeci de oraşe din Galileea. Aceasta a fost, în fond, o situaţie financiară grea, fără ieşire, falimentară.

După cum rezultă din relatarea biblică, cheltuielile pentru investiţiile de construcţii, înarmare şi întreţinere a unei curţi atlt de numeroase au apăsat în special asupra maselor largi ale populaţiei canaanene. Este suficient să menţionăm că peste două sute de mii de oameni erau duşi cu forţa în fiecare an la muncă obligatorie în pădurile libaneze, la carierele de piatră din Transiordania şi pe şantierele de construcţie. Un asemenea sistem monstruos de sclavie nu se deosebea cu nimic de sistemul folosit de faraoni în perioada construcţiei marilor piramide. Dacă avem în vedere că recensămîntul populaţiei desfăşurat din porunca lui David a arătat că Israelul şi Iudeea aveau în acea perioadă un milion două sute de mii de bărbaţi, este uşor de calculat ce procent uriaş de supuşi erau exploataţi de către rege cu ajutorul paznicilor şi al gărzii sale înarmate.

O asemenea constrîngere economică a trebuit, lucru evident, să atragă după sine schimbări sociale adinei, ireversibile. Din an în an se adîncea prăpastia între bogaţi şi masele celor săraci, asupriţi şi lipsiţi de libertate personală, hărţuiţi fără milă de noi îndatoriri şi impozite. în masele de jos se înteţeau fenomenele de nemulţumire şi frămîntări revoluţionare rău prevestitoare.

Chiar şi preoţii, aliaţii statului, in timpul lui David, aveau motive de nemulţumire. Generaţiile următoare, adueîndu-şi aminte de meritele mari ale regelui faţă de stat, i-au iertat că a practicat deschis idolatria, şi asta, chiar în curtea templului din Ierusalim. Totuşi, se pare că acest lucru a fost rău privit de către preo-ţimea care a trăit în aceeaşi perioadă cu Solomon.

Solomon a adunat în haremul lui uriaş femei de cele mai diferite rase şi credinţe religioase. Erau hittite, moabite, edomite, ammonite, egiptene, filistene, feni-ciene şi canaanene, care împreună cu obiceiurile lor au adus la palat şi pe zeii lor. Regele, mai ales în ultimii ani ai vieţii, a căzut sub influenţa favoritelor lui şi, la insistenţele lor, a stabilit diferite culte idolatrice. Ştim, de exemplu, că în curtea templului se practica cultul zeului Baal, Astart şi Moloh. Deoarece masele largi ale populaţiei, în special cele din nord, erau înclinate spre zeii canaaneni, exemplul regelui nu a contribuit la întărirea iahvismului.

David şi Solomon, într-adevăr, au unit toate triburileîntr-un singur organism de stat, dar aceasta nu era cîtuşi de puţin o unificare trainică. Intre triburile din nord şi cele din sudul Canaanului exista in continuare un antagonism politic şi

317

o aversiune etnică. Chiar şi David şi-a dat seama de caracterul distinct al celor două grupe de populaţie şi pe patul de moarte îi spuse lui Solomon: «...căci el va fi rege în locul meu şi lui i-am poruncit să fie conducătorul lui Israel şi al lui Iuda» (Canea a HJ-a a Regilor c. 1, v. 35).

în legătură cu aceasta, Solomon, a făcut o greşeală fatală, nedemnă de un om de stat. Să ne reamintim că el a împărţit statul în douăsprezece zone fiscale, punînd asupra lor obligaţia de a furniza o anumită cantitate de produse agrare pentru nevoile palatului şi ale oastei. Cu această ocazie, ne frapează faptul, ce spune foarte multe, că în lista acestor zone nu figurează teritoriu) Iudeii. De aici, putem trage cu toată certitudinea concluzia, că Iudeea, ca trib al lui David şi al lui Solomon, a fost absolvită de plata impozitelor. Un asemenea privilegiu trebuia să adîncească şi mai mult nemulţumirea celorlalte triburi, şi mai ales, mîndria seminţiei lui Efraim, rivalul permanent al Iudeii în lupta pentru prioritate în cadrul Israelului.

încă din timpul domniei lui David, s-au semnalat fisuri periculoase în cadrul edificiului statal. După cum am mai amintit la timpul respectiv, revolta lui Abe-salom şi Şeba a fost de fapt o răscoală a triburilor din nord împotriva hegemoniei Iudeii. Aceste triburi au sprijinit ca pretendenţi la tron, împotriva lui David şi a lui Solomon, pe Işboşet şi Adonia ceea ce dovedeşte că conflictele interne, înăbuşite cu forţa, mocneau continuu şi au dus pînă la urmă la diviziunea statului.

Greşeala fatală a lui Solomon a fost că niciodată nu s-a ostenit pentru ca statul său să dobîndească o bază trainică. In miopia şi în egoismul lui a adîncit inconştient antagonismele tribale periculoase, care după moartea lui s-au dovedit a fi catastrofale. Primele simptome de dezmembrare s-au făcut simţite încă din timpul vieţii lui, cînd a izbucnit rebeliunea lui Ieroboam. Răsculatul, unul dintre funcţionarii cei mai de încredere ai regelui, era efraimit. Trimis pe teritoriul tribului său natal ca perceptor de impozite, a observat cu indignare exploatarea compatrioţilor săi. In curind, le dobîndi încrederea şi, la un moment dat, din îndemnul prorocului Ahia, îi ridică la răscoală. A fost înfrînt, dar reuşi să se refugieze în Egipt, unde, faraonul Şeşonk i-a acordat cu plăcere azil.

^cesta a fost un al doilea semnal rău prevestitor, care demonstra că Egiptul începuse să aibă intenţii duşmănoase şi sprijinea pe toţi cei care contribuiau la slăbirea şi dezmembrarea statului israelit. Şi, într-adevăr, la cinci ani după moartea lui Solomon, Şeşonk pătrunse în statul iudeu şi jefui templul din Ierusalim de toate comorile sale (în jurul anului 926 î.e.n.).

Urmări istorice serioase a provocat şj slăbiciunea lui Solomon faţă de Rezon care, in timpul domniei lui David, s-a declarat rege al Damascului. Cu toate că uzurpatorul jefuia în permanenţă graniţa nordică a statului, regele nu a reuşit să dea cu el o luptă decisivă. După dezbinarea Israelului şi a Iudeii statul arameic al Damascului s-a transformat într-o mare putere şi, ani de-a rîndul, a dus lupte îndîrjite cu Israelul. Acest lucru a facilitat înfrîngerea Siriei de către Asiria în secolul al VIII î.e.n., iar în anul 722 î.e.n. distrugerea Israelului şi ducerea în robia

318

babiloneană a celor zece triburi israelite. După căderea Asiriei a izbucnit lupta dintre statul neobabilonean şi Egipt pentru Siria şi Canaan, care s-a terminal în anul 586 cu înfrîngerea Iudeii şi distrugerea Ierusalimului de către caldeeni.

Avînd în vedere faptele de mai sus, trebuie, din păcate, să afirmăm că domnia lui Solomon. în pofida întregii sale splendori şi a aparenţelor de bogăţie, nu a fost fericită. In urma politicii nefaste şi a despotismului. Israelul, măcinat de corupţie şi zguduit de conflictele sociale interne, mergea inevitabil spre decădere. De aceea nici nu este de mirare că imediat după moartea regelui, statul, construit cu atîta trudă de către David, s-a despărţit in două stătuleţe evreieşti slabe, implicate în războaiele fratricide.

Trebuie să cercetăm şi legenda care susţine că Solomon ar fi fost autorul Clnlârii Ctntărilor şi Cărţii Pildelor. Biblia afirmă că el a compus o mie cinci cîntece şi trei mii de zicale, în care se exprimă marea sa înţelepciune.

Cintarea Cinlărilor — este unul din cele mai fermecătoare şi originale poeme erotice ale literaturii universale. Frazele sale pline de nobleţe şi ritmicitate, aprinse pînă la incandescenţă de focul metaforelor şi comparaţiilor exotice, uimesc, într-adevăr, prin senzualitatea lor orientală. Nu ne mirăm deci că ea a fost pentru numeroasele generaţii de poeţi, pictori şi muzicieni o sursă nesecată de inspiraţie artistică ca o fîntînă plină de o fermecătoare poezie.

Iată cum îşi descrie păstorul iubita sa în Cintarea Cinlărilor (c. 7, v. 7, 8 şi 9):

«Cit de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşenia ta, iubito!

Ca finicul eşti de zveltă şi sînii tăi par strugurii atirnaţi în vie.

In finic sui-m-aş, — ziceam eu — şi de-ale lui crengi m-aş apuca, sînii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere».

Iar eroina poemului descrie astfel pe iubitul ei: Cintarea Cinlărilor (c. 5, v. II , 12. 13, 14 şi 15):

«Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negm-nchis pană de corb Ochii lui sînt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stînd mulţumiţi. Trandafir mirositor sînt obrajii lui, strat de ierburi

aromate. Buzele-i ca şi crinul roşu în mir mirositor scăldate. Braţele-i sînt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat. Stîlpi de marmoră sînt picioarele lui, pe temei de aur aşezate».

>'•> 319

Iată, avem de asemenea. în acest poem descrieri minunate ale naturii palestiniene. Cităm, de exemplu, descrierea peisajului primâvăratic de pe muntele Cârmei. Ctntarea Cintărilor (c. 2, v. 11, 12 şi 13):

«Iarna a trecut, ploaia a-ncetat. Flori pe cîrap s-au arătat şi-a sosit vremea cîntării, în ţarină glas de turturea s-aude. Smochinii mugurii şi-i dezvelesc. şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!»

Descrierile înflăcărate de dragoste au loc pe fondul unei povestiri care aminteşte de vechile pastorale. Regele s-a îndrăgostit de o fată, pe nume Sunamita sau Sulamita, născută în satul Sunam sau Sunem. A luat-o in haremul său dar, cu toată dragostea fierbinte, nu a dobîndit bunăvoinţa ei. Fata a rămas fidelă, în continuare, păstorului iubit din satul ei natal. Înconjurată de luxul palatului şi bunăvoinţa domnului său suspină numai după acele zile fericite cînd umbla pe munţi cu dragul ei şi păşteau turmele de oi, iar noaptea afla puterea şi voluptatea braţelor sale. Pină la urmă va birui dragostea. îndrăgostiţii obţinind din nou posibilitatea unirii lor.

Poemul, care constituie o capodoperă a liricii erotice, a cunoscut o soartă deosebit de ciudată. E apreciat ca surprinzător faptul că el se află printre cărţile canonice ale Vechiului Testament. In ce fel a obţinut calitatea de scriere religioasă cu toată atmosfera lui senzuală? Cercetătorii n-au reuşit să dea la această întrebare un răspuns categoric. Se presupune, în general, că redactorii scrierilor sfinte l-au inclus în Biblie, deoarece au fost convinşi că autorul acestui poem a fost Solomon. Regele Israelului, constructor al templului din Ierusalim, a fost într-o aşa măsură idealizat. încît i s-a atribuit pînă şi paternitatea unui poem erotic, ceea ce era un adevărat sacrilegiu.

In C'mtarea Cintărilor, considerau redactorii, sînt exprimate numai simţăminte religioase, iar dacă Solomon a făcut aceasta într-o formă alegorică e numai pentru ca astfel putea el, mai uşor, să se adreseze imaginaţiei coreligionarilor săi.

Nu întotdeauna însă, şi nu toţi evreii au fost convinşi de aceasta. Caracteristic este faptul că unul dintre cei mai mari rabini şi învăţaţi, Akiba (50—135 e.n.), a chemat poporul să nu profaneze C'mtarea Cintărilor dcclamînd-o prin circiumi. Adesea s-a pus şi întrebarea dacă este justificat ca poemul să figureze în scrierile canonice. Cu timpul a învins însă tradiţia, care a acoperit totul cu o patină augustă. Ctntarea Cintărilor a intrat în ritualul evreiesc fiind citită în prima zi a sărbătorilor de Paşti. Ea este recitată ca o rugăciune a unei drame mistice, împărţită fiind în monoloage, dialoguri şi coruri. Conţinutul trebuie să exprime una după alta transformările care au avut loc în raporturile dintre Israel şi Iahve în perioada

320

de la plecarea din Egipt pînă în clipa cînd are loc eliberarea poporului de suferinţele lumeşti şi omul se leagă cu Domnul.

Ue asemenea, in veacul al Ill-iea al erei noastre, poemul trece în mod triumfal pragurile bisericii catolice, fără îndoială cu o interpretare modificată. Logodnicul c însăşi Christos. iar logodnica simbolizează biserica sau sufletul creştin. In cor. sub înfăţişarea prietenilor celor doi îndrăgostiţi se ascund îngerii, prorocii şi patriarhii.

E drept, în veacul al V-lea a început în unele locuri să apară incertitudinea în ceea ce priveşte caracterul religios al poemului. Printre alţii Teodor din Mopsucsia şi-a exprimat părerea că Solomon a scris acest poem în apărarea soţiei sale egiptene, fiica faraonului, care din pricina tenului ci negru nu se bucura de popularitate în Ierusalim.

Atenţia bisericii şi a inchiziţiei a făcut a i abia în veacul al XVIII-lea să se privească din nou cu un ochi critic Cinlarea Ciuturilor. Nimănui însă nu-i trecea prin gînd să-i pună la îndoială paternitatea. Dimpotrivă — erau mai degrabă pierduţi in presupuneri, care dintre favoritele regelui sînl ascunse în personajul Sulamitei. Se enumerau una după alta fiica regelui Hiram cu care Solomon se căsătorise şi cu care se întîlnise probabil pe muntele Karmel. după aceea prinţesa egipteană, apoi regina Sabei şi, în sfirşit, sunamila Abişag, adusă la patul bolnavului rege David. Toate presupunerile, prin parfumul lor romantic, au cîşligat partizani mai ales printre artişti şi scriitori.

Ipotezele enumerate mai sus au fost combătute, în anul 1873, de consulul prusac din Damasc, J.G. Wetzstein. Observînd obiceiurile de nuntă ale ţăranilor sirieni, el a atras atenţia asupra asemănărilor uluitoare ale cîntecelor lor rituale cu biblica CiiUuişa Cintărilor. Iată ce scrie în amintirile lui:

«Cele mai frumoase zile în viaţa ţăranului sirian sînt primele şapte zile după căsătorie. Atunci el şi soţia sa joacă rolurile de rege şi regină. Ambii sînt serviţi de către locuitorii comunei sau ai satelor învecinate. Căsătoriile, de obicei, au loc aici în martie, cea mai frumoasă lună a anului sirian. Atunci se termină sezonul ploios, iar soarele nu este aşa de supărător ca in lunile următoare. Nunta are loc în aer liber, pe colinele satului care sînt pline în această lună de florile cîmpului. Tînăra pereche stă pe un tron improvizat, iar oaspeţii dansează în jurul lor şi cîntă fie solo. fie în cor. cu schimbul. In aceste eîntece sublime aduc laude frumuseţii corpului îndrăgostiţilor. Tînăra pereche. îmbrăcată în straie frumoase de nuntă, şapte zile nu făcea decît să stea pe tron, fiind deservită de către nuntaşi, asculta cintece şi se uita la exerciţiile de îndemînarc ale bărbaţilor. Tînăra fetişcană coboară din cînd în cînd şi dansează în faţa soţului, pentru a-i atrage atenţia asupra frumuseţii sale».

Prin metode comparative învăţaţii au ajuns la convingerea că Cintarea Cintărilor este o culegere de eîntece populare ebraice, cîntate în timpul nunţilor. Cîntcce de nuntă conţine folclorul tuturor popoarelor. De obicei ele se leagă de o anumită

321

acţiune a ceremoniei, formînd o compoziţie unitară închegată. Astfel, de cîntece se cîntau din timpurile străvechi în Orientul Apropiat şi, aşa cum rezultă din relatările lui Wctzstein. au rezistat pînâ in vremurile noastre. Şi astăzi ele se mai cintă în timpul nunţilor de către ţăranii sirieni.

Pentru vechimea începuturilor acestor cintece sînt elocvente vestigiile aliate în scrierea cuneiformă din Mcsopotamia. Au fost descifrate două poeme erotice, care sînt. fără îndoială, o antologie de elntece adresate de către logodnică soţului ci împărătesc. In conformitate cu credinţele sumerilor regele avea obligaţia să căsătorească una după alta pe preotesele zeiţei dragostei Inanna, pentru a asigura ţării recoltă bună. Poemul de dragoste cîntat de către logodnică dovedeşte asemănări frapante cu unele Vagmenle ale CtntSrii Canarilor. Pentru exemplificare cităm următoarea strofă:

Mire, drag inimii mele! Drăgălăşenia ta dulce-i ca mierea. O leule. dragul inimii mele! Drăgălăşenia ta dulee-i ca mierea!

Stabilirea provenienţei populare a CtntSrii Cînlărilor exclude, fără îndoiala, paternitatea lui Solomon şi. în acelaşi timp, îndepărtează tradiţia lui biblică Dar. abia ştiinţa contemporană a precizat justeţea unei astfel de supoziţii. 1» urma analizei filologice s-a dovedit că limba Cintării Cînlărilor este cu cel puţin cîteva veacuri mai tîrzie decît ebraica vorbită în timpul lui Solomon. Numeroasele arameisme şi unele influenţe helenisliee ne conving cu certitudine că poemul a apărut abia după robia babiloneană, propriu-zis, după anul 332 î.e.n.. cînd au început să se intensifice în Palestina influenţele culturii greceşti.

Descoperirile arheologice din Egipt, Siria şi Mesopotamia au înlăturat şi cealaltă afirmaţie tradiţională după care Solomon ar fi autorul Cărţii Pildelor. Citim în Biblie că Solomon era cu mult mai înţelept decît toţi înţelepţii Egiptului. Sensul acestei afirmaţii a putut fi înţeles abia după descifrarea ieroglifelor. S-a dovedit cu acest prilej că reputaţia egiptenilor ca oameni înţelepţi îşi avea raţiunea sa. încă în timpul domniei celei de a V-a dinastii a faraonilor (aproximativ 2450— 2315 î.e.n.) înaltul demnitar regal Ptaholep a scris pentru fiul său o Culegere de sfaturi U2uale, sub forma unor scurte proverbe. A cuprins în ele o experienţă de viaţă extrem de bogată, căci în momentul scrierii lor avea 110 ani. Şi mai interesantă este Culegerea de aforisme instructive a înţeleptului egiptean Amenemope, din veacul al XVI-lea î.e.n.

Din tăbliţele cuneiforme s-a constatat ei se mindreau cu culegeri asemănătoare şi sumerienii, asirienii. caldeenii şi fenicienii. Comparîndu-sc acest material, în întregimea sa. cu Cartea Pildelor din Biblie, s-a constatat marca ei dependenta faţă de culegerile mai vechi enumerate mai sus. S-au descoperit chiar împrumutu-

322

rilc, concretizate în gînduri, expresii şi chiar cuvinte identice. Aceasta nu înseamnă însă că în ea nu se află şi proverbe ebraice locale. Majoritatea. însă, sînt de provenienţă străină. Probabil că ele circulau în întregul Orient şi pătrunseseră si în Canaan. Poporul israeiit şi le-a adaptat în aşa măsură. încît lc-a atribuit. în ultim;'* instanţă. înţelepciunii lui Solomon.

I i

i

;

ISRAELUL ŞI IUDEEA

>

ISRAELUL Şl IUDEEA K'SWSJ Regatul Israelului

Regatul Iudeii

MAREA

MED/

CUM S-AU DESPĂRŢIT DRUMURILE ISRAELULUI ŞI ALE IUDEII. Neamul regal al lui David se bucura în Iudeea de un mare respect şi de aceea. RoDoam, fiul lui Solomon, se urcă fără nici un fel de piedică pe tronul din Ierusalim. Noul monarh a trebuit însă să se ducă pînâ la.Sichem să obţină aprobarea si a triburilor din nord pentru alegerea sa. Se părea că nici acolo nu va intimplna nici un Ici de impotri-vire. Nordul era gata să se supună din nou dinastiei iudec, pretinzînd Insă. în schimb, reduceri mai mari din impozitele grele pe care le impusese Solomon. Ca purtător de cuvînt al nordului era fostul conducător al răscoalei, Icro-boam. care s-a înapoiat din Egipt cu mult aur primit în dar din partea faraonului. Obligînd pe tînărul monarh vi încheie un acord cu fostul răsculat şi exilat, triburile nordice au lăsat să se înţeleagă că, în cazul respingerii cererii lor. sînt gata să pună din nou mina [K- arme în anărarea independenţei. In consiliul bălanilor a luat cuvlnlul leroboam care a spus regelui: «Tatăl tău a pus jug greu pe noi; uşureazâ-ne munca cea grea a tatălui tău şi jugul cel greu care 1-a pus el pe noi, şi Iţi vom sluji!» Roboam şi-a rezervat trei zile pentru a se gîndi. Sfatul bătrînilor. constituit încă pe vremea tatălui său, I-a îndemnat să accepte. Dar monarhul a binevoit să asculte pe tinerii săi tovarăşi de petreceri care, fără pic de înţelepciune, i-au aţîţat orgoliul, Indem-nîndu-1 să fie aspru faţă de impertinenţi. Cind. după trei zile, reprezentanţii triburilor s-au adunat pentru a doua oară regele s-a adresat lor cu aceste cuvinte ameninţătoare: «Tatăl meu a pus jug greu peste voi; eu însă şi mai greu voi face ju^ul vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu bice, eu însă vă voi pe

depsi cu scorpioanc!» Ncacoulîndu-i încredere, bătrînii triburilor au refuzai sâ-1 recunoască ca rege şi au părăsii în grabă Sichemul. Roboam n-a înţeles incă gravitatea situaţiei şi a hotârîi să oblige nordul la supunere cu forţa Mai mult, a însărcinat să conducă expediţia de pedepsire pe omul cel mai puţin simpatizat, pe perceptorul de dări Adoniram. al cărui nume în timpul domniei lui Solomon trezea numai groază. Triburile din nord au mis mina pe arme şi "infringlnd ostile regale l-au lichidai pe Ailoiifram. In-spăimîntat, Roboam a sării in car şi a fugit în grabă la Ierusalim, pentru a se ascunde în spatele zidurilor cetăţii Această politică lipsită de înţelepciune nu se putea solda cu bine. Cele zece uiburi din noid s-au separat de Iudeea. declarîndu-se independente şi procla-mîndu-1 pe leroboam rege. Astfel, regatul lui David şi Solomon s-a destrămat in două regate duşmane între ele: Israelul şi Iudeea. Dar îndărătnicul Roboam, încrezător în forţele lui. nu s-a dat bătut. Adunînd o uriaşă armai.i de iudei şi veniamiţi, care nu aderaseră la răscoală, a vrut să plece în nord pen-iru a înăbuşi revolta acestora în sînge. Atunci s-a ridicat un proroc bătrîn. bărbat mult ascultat la Ierusalim. Vorbind în numele lui Iahve a condamnat expediţia ce se pregătea ca pe un război fratricid şi 1-a chemat pe rege să renunţe la planul său descreierat. Astfel s-a renunţat la război civil, ceea ce n-a însemnat însă că aceste state au trăit in pace între ele. Zeci de ani au fost animate de o duşmănie de neîmpăcat care s-a oglindit în intrigi şi ciocniri la frontiere, ceea ce a dus, pînă la urmă. Ia război. Numai la cinci am de la dezmembrare, văzînd că arabei? regate sînt slăbite, faraonul Şeşonk a

vn

irccut în Canaun într-o expediţie ck-jaf. pustiind Iudeea şi o parte din Israel. S-a retras abia atunci cînd Ro-boam, golind templul Ierusalimului şi palatul regal de comorile cele mai preţioase, i-a plătit un tribut uriaş. Măreţia şi strălucirea construcţiilor lui Solo-mon au dispărut la numai douăzeci de ani de existenţă: acolo unde strălucea aurul se vedeau zidurile goale şi pereţii de scinduri. Au luat drumul Egiptului şi scuturile de aur care înfrumuseţau «casa pădurii Libanului». In locul lor, Roboam a poruncit să se toarne scuturi din bronz care, printr-o falsă strălucire, aveau să acopere decăderea dureroasă a gloriei dispărute.

ISRAELUL VENEREAZĂ VIŢELUL DE AUR. Ieroboam a ales la început drept capitală oraşul Sichem. Mai tîrziu însă, ferindu-se de faraonul Şeşonk, şi-a mutat reşedinţa în oraşul Pcnucl de peste Iordan, stabilindu-se apoi definitiv în Tirţa. Israelul îndura lipsa unei capitale religioase. După despărţirea nordului preoţii lui Iahve s-au mutat la Ierusalim, iar oamenii credincioşi se duceau în continuare la templul

'lui Solomon, unde se afla singurul şi cel mai sfint obiect al cultului — Arca Legămintului.' Ieroboam era profund neliniştit de pelerinajul în roasă spre capitala Iudeii duşmane; îi era teamă că supuşii săi ar putea renunţa cu timpul la Israel, dorindu-şi din nou unificarea, aşa cum a fost pe vremurile de glorie ale lui David şi Solomon. Vrînd să înlăture pericolul, a hotărit să capete şi independenţa religioasă faţă de Ierusalim. In acest scop a construit sanctuare în oraşele Betel şi Dan şi a poruncit să se toarne pentru ele doi viţei de aur, ca postament al tronului lui lahve. A înfiinţat pînă şi o altă uniune de preoţi şi a stabilit noi sărbători religioase şi noi ritualuri. Aceasta constituia, de fapt, o schismă religioasă. Ia care se adăuga şi trecerea la idolatrie. Renegarea lui Ieroboam a trezit o

328

mare supărare în rîndul iahviştilor. în special, s-a revoltat prorocul Ahia care. prin influenţa lui, contribuise Ia aşezarea noului rege pe tronul Israelului, într-o zi, cînd regele tămlia viţelul de aur din Betel, Ahia a venit din Iudeea şi cu un blestem a făcut ca altarul să se transforme in ruine. Regele, supărat a poruncit să fie prins făcătorul de minuni cel îndrăzneţ, dar mîna care s-a ridicat asupra bărbatului sfint s-a uscat. Atunci, Ieroboam s-a pocăit şi i-a implorat pe proroc să-1 roage pe Iahve pentru a-i reda sănătatea. Aşa s-a şi întîmplat, dar regele n-a tras din această întimplare învăţămintele necesare, răspîndind în continuare idolatria printre supuşii săi, Prorocul Ahia 1-a îndemnat pe Ieroboam să se întoarcă, pe calea credinţei adevărate, dar eforturile lui nedînd roade s-a înapoiat la Silo, unde şi-a trăit însingurat restul zilelor. Ajunsese un bătrin gîrbov şi neputincios, amărît tare de omul pe care 1-a făcut monarh în speranţa că va servi cu credinţă religia lui Moise.

Pe timpul cit. Ieroboam domnea la Tirţa, i s-a îmbolnăvit fiul lui cel mai iubit, Abia. I-a spus atunci nevestei sale: — «Scoală-te şi du-te de întreabă pe un om al lui Dumnezeu pentru copil dacă el are să scape cu viaţă din boala lui. Şi era un om în Silo, pe care-1 chema Ahia... Scoală-te şi ia în mîna ta pentru omul Iui Dumnezeu plini şi turte pentru copiii lui, şi struguri şi un ulcior cu miere». Cu toate, că prorocul avea ochii secaţi de bătrîneţe a cunoscut imediat pe regină Prin gura sa a grăit imediat Iahve. care 1-a condamnat pe îeroooam ca a ridicat statui ale unor zei străini. Şi a dat următoarea sentinţă: « — Iară tu vei pleca de la mine, şi. cînd vei intra în Tirţa. în cetate, îţi vor ieşi locuitorii în întîmpi-nare şi îţi vor spune: copilul a murit. Căci aşa zice Domnul: iată eu voi pierde din ai lui Ieroboam pe tot sufletul de parte bărbătească. Cine va muri din ai lui Ieroboam în cetate, pe acela ii vor linge ciinii; iar cine va muri în

cîmp, pe acela păsările cerului ii vor mînca, şi copilul va fi mult jeluit. Vai, Doamne, căci numai in ci din casa lui Icroboam s-a găsit ceva bun înaintea Domnului». Regina înspăimîntaiă a plecat in grabă pe asiniţă la Tirţa, dar nu apucă bine să treacă pragul casei,, cind copilul îşi dete sufletul. Icroboam a domnit douăzeci şi doi de ani. După el a urmat la tron fiul lui. Nadab.

CE S-A ÎNTlMPLAT ÎN REGATUL IUDEII? Fiul lui Solomon, Roboam, a domnit în Iudeea şaptesprezece ani. Domnia lui n-a fost prielnică pentru religia evreiască, căci, după cum ştim, in al cincilea an al domniei sale faraonul Şeşonk a devastat templul, iar el, sub influenta mamei sale a ammonitei Naa-ma, a început să practice idolatria. In întreaga ţară, pe dealuri şi sub pomii sfinţiţi supuşii săi preamăreau zeii străini. Roboam a avut ciocniri armate cu Israelul. Pentru a se asigura în faţa invaziei lui Ieroboam, a fortificat multe oraşe de la graniţă. Drept comandanţi ai oştilor din aceste fortăreţe au fost numiţi cei douăzeci şi opt de fii ai săi, oprindu-1 la Ierusalim numai pe Abia, pe care îl alesese drept urmaş.

Abia a domnit numai trei ani. In treburile relieioase a mers pe urmele tatălui şi ale mamei sale, Maaca, fără să îngrădească idolatria care se răs-pîndea. A fost însă un politician şi un comandant abil. Dorind să surprindă Israelul a încheiat o alianţă cu regele Damascului, iar apoi s-;i îndreptat cu o armată puternică împotriva lui Ieroboam. Intr-o luptă sînge-roasă, in care au căzut cinci sute de mii de fii ai Israelului, a repurtat o victorie definitivă, cucerind Betelul şi alte oraşe din nord. pustiindu-le şi luînd numeroşi prizonieri. Umilind, în acest fel, pe regele Israelului s-a întors la Ierusalim şi şi-a luat paisprezece neveste cu care a avut douăzeci şi doi de fii şi şaisprezece fiice. Urm;işul său la tronul iudeu a fost Asa, care

a domnit patruzeci şi unu de ani. Contrar predecesorilor săi a fost un iahvist înfocat, care ura idolatria. A înlăturat în primul rind din diferite sfere de influenţă pe bunica sa Maaca protectoarea cultului zeiţei Astart şi Priap. Ea pusese în templul Ierusalimului tulpina arborelui ce simboliza pe zeiţa Astart. Aşa a poruncit ca acest arbore să fie ars în valea Cedronului, iar de pe dealuri şi dumbrăvi a curăţit toţi idolii şi a expulzat din ţară pe străinii care se închinau zeilor falşi. De asemenea, el a căutat să grupeze în templul de la Ierusalim cultul lui Iahve. adunînd din nou aici toate comorile preţioase şi redîndu-i astfel vechea splendoare. Dar pe ţăranii şi păstorii iudei nu era uşor să-i atragă în capitală, astfel că şi-au păstrat, pentru viaţa cotidiană, locuri sfinte pe dealuri şi în dumbrăvi, unde depuneau ofrande lui Iahve.

Aşa a respins victorios invazia triburilor beduine din sud şi a reînnoit alianţa cu regele Damascului ca să prindă între două focuri Israelul. Atunci cînd prorocul Hanani i-a arătat cu curaj că această alianţă este periculoasă pentru religia lui Moise, a poruncit să fie aruncat in închisoare. La sfir-şitul vieţii a înţeles însă cît de periculoasă poate să devină puterea creseîndă a Aramului pentru triburile iudeice şi a căutat să îmbunătăţească relaţiile cu Israelul. Fiul său, Iosafat, a domnit douăzeci şi unu de ani. El a fost, la fel ca şi tatăl său, un iahvist înfocat şi a continuat politica acestuia. A încheiat o pace nu tocmai trainică cu Israelul dar pe care a întărit-o prin căsătoria fiului lui, Ioram, cu Ataia, fiica puternicului rege israelit Ahab.

OMRI — CEL MAI MARE REGE AL ISRAELULUI. Nadab, urmaşul lui Ieroboam, a domnit numai doi ani. Cînd a încercuit oraşul Ghibeon, ocupat de către filisteni, a fost omorît pe furiş de către Baeşa din seminţia lui Isahar. Ucigaşul regelui a căsăpit pe toţi mem-

329

HOLBEIN. — Rege/e Roboam

330

brii familiei regale ţi a desfiinţat astfel dinastia lui Ieroboam. Baeşa era un diplomat prudent şi un luptător viteaz. încheind alianţa cu regele Damascului. Benhadad, a început lupta împotriva ludeci. A cucerit oraşul Rama şi a trecut la întărirea lui pentru a-i in-greuia regelui Iudeii invazia. N-a avut în vedere însă abilitatea regelui iudeu Asa. El 1-a cumpărat cu daruri preţioase pe Benhadad şi 1-a îndemnat nu numai la ruperea alianţei, dar chiar şi la o invazie asupra Israelului. Baeşa trebuia să se îndrepte de urgenţă în nord pentru a tăia calea arameilor. Aşa s-a folosit de lipsa acestuia pentru a lua din Rama materialul de construcţie în vederea fortificării oraşelor Ghi-bea si MitDa. Uzurpatorul si ucigaşul regelui israelit a murit după douăzeci şi patru de ani, de moarte naturala, ceea ce constituie un argument convingător al vitejiei Iui. Fiul lui. Ela. s-a menţinut la tron numai un an. în timpul unei libaţii la Tirţa, unde-şi mutase capitala statului, s-a îmbătat în neştire şi atunci, mai marele peste carele de război, Zimri. 1-a omorit, trecînd prin sabie şi întreaga lui familie. \>;i s-.i stins a doua dinastica Israelului (undată de către Baeşa.

Puterea a fost Uohiiitlil.1 de către Zimri. S-a dovedit, pină la urmă, că acesta n-avea sprijinul întregii armate. Comandantul suprem Omri s-a grăbit să ajungă la Tirţa, in fruntea oştirii sale credincioase, pentru a încercui oraşul. Zimri a înţeles situaţia disperată în care se afla. După şapte zile de încercuire a dat foc palatului regal şi muri în flăcări. Oastea 1-a ales pe Omri drept rege. El a fost fondatorul celei de a patra dinastii israelite, care s-a menţinut cincizeci de ani la tron. Dar nu toţi israeliţii au fost de acord cu domnia lui. O mare parte a societăţii a numit rege pe un oarecare Tibni, sprijinit îndeosebi de către seminţia ambiţioasă şi influentă a Iui Efraim. După patru ani de război civil, Omri şi-a întărit puterea, iar Tibni a dispărut

Uinlr-o dală de pe arena politică. Omri hotâiT să construiască o nouă

capitală. Căutind un loc corespunzător in ţara lui Israel a găsit un munte, care i-a plăcut mult. Muntele domina deasupra tuturor căilor comerciale importante ale Canaanului, iar pe un timp bun străjilc puteau observa toate caravanele ce se scurgeau pînă spre Marea Mediterană. Dar şi mai important era faptul că muntele putivi 11 uşor apărat în caz de încercuire, ceea ce, pentru viitoarea capitală a statului israelit, avea o importanţă covîrşitoare. Omri a obţinut acest munte de la un oarecare Şemer. de la numele căruia se trăgea oraşul Samaria, cu doi talanţi de argint. Domnia lui Omri a fost pentru Israel foarte prosperă. Numele regelui se bucura de respect printre asirieni şi egipteni. Şi-a subordonat Moabul, obligindu-1 să-i plătească bir. Nu a repurtat însă succese importante in luptele cu aranieii. In urma infrîn-gcrilor suferite a pierdut cîteva oraşe în favoarea regelui Damascului. Benhadad, şi a trebuit să-şi exprime acordul ca negustorii acestuia să aibă în Samaria un cartier separat şi libertatea de a practica comerţul. Cu toate că a fost un comandant experimentat nu-i plăcea să poarte războaie. Avea relaţii bune cu regele Tirului, Etbaal. iar tratatul de prietenie încheiat cu el a fost întărit prin căsătoria fiului său Ahab cu prinţesa Tirului. Izabela. S-a împrietenit, de asemenea, cu regele Iudeii. Fiul său, Ahab, a întărit această prietenie, dînd ca soţie pe fiica sa, Atalia, regelui Ioram. Omri a domnit doisprezece ani. A permis, ce-i drept, să se practice idolatria, dar are mari merite faţă de Israel, îndeosebi prin construirea minunatei capitale Samaria.

PROROCUL ILIE ŞI IZABELA. Ahab. fiul lui Omri, a domnit douăzeci şi doi de ani. Sub influenţa soţiei sale l/abela. regină de origine feniciană.

331

s-a întors de la Iahve, permiţînd cultului lui Baal să devină religie de stal in Israel. Izabela, credincioasă înfocată a zeului Mclkart din Tir i-a construit un templu în Samaria, iar pe prorocii iahvismului îi pedepsi groaznic, eondamnîndu-i să moară in chinuri. S-a ajuns pînă acolo, încît trebuiau să ascundă că sînt credincioşi ai lui Iahvc. Un astfel de iahvist ascuns a fost mai marele curţii regale. Obadia. El a ţinut ascunşi o sută de proroci în peşterile din împrejurimi, ducîndu-Ie pîine şi apă şi scăpîndu-i de la moarte. O dată a venit în faţa lui Ahab prorocu! llie. AcesUi se născuse în Tesba Gala-adului şi vorbise prin pustiurile de acolo cu Iahve, obţinînd din partea lui sfintul har. îmbrăcat într-o haină umilă de pustnic, încins cu o sfoară, cuprins de o mînie sălbatică i-a amintii regelui păcatele, ameninţîndu-1 că ţara sa va fi atinsa de secetă şi de foamete: «Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu. în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decît numai cînd voi zice eu!»

Spunînd acestea, a fugit din oraş. din faţa răzbunării regelui şi s-a ascuns prin văgăunile munţilor transiordanieni. Acestea erau împrejurimi nepopulate, dar nu suferea de foame, deoarece corbii îi aduceau de două ori pe zi pîine şi carne, iar apă bea din pîrîul Cherit. Se abătu însă şi seceta anunţată: ploile au încetat să mai cadă, iar pîrîul a secat definitiv, llie s-a mutat in orăşelul Sarepa, aproape de Sidon. Aici, a fost găzduit de o văduvă sărmană care a împărţit cu el hrana-i modestă. Şi. atunci, s-a produs o minune: n-a lipsit nici făină din hambar şi nici ulei din ulcior, atît timp cit proro-cul a stat la ea. Miloasa văduvă a fost insă lovită de o mare nenorocire: fiul ei se îmbolnăvi grav şi muri. Atunci, llie I-a luat in braţe şi I-a suit in foişorul unde locuia. Luîndu-1 pe patul său. a început să se roage lui Dumnezeu să-i redea viaţa. Văduva, nemaiputînd de bucurie, i-a spus fericită: «Acum

cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvîntul lui Dumnezeu este în gura ta!»

Calamitatea foametei a cuprins timp de trei ani Israelul. Atunci, Ahab. mîhnit de această nenorocire, a fost de acord să se întîlnească cu llie şi să pună la încercare care dintre zei este cel adevărat: Baal sau Iahve. Pe muntele Cârmei s-au adunat patruzeci şi cinci de proroci ai lui Baal, întreţinuţi de regina Izabela. Ilic s-a întrecut cu ei de unul singur. Mulţimea de israeliţi şi canaaneni au aşteptat cu înfrigurare duelul deosebit, care privea şi sufletele lor. llie a chemat pe prorocii lui Baal să pună pe altarul cu ofrande un viţel tăiat şi să roage pe dumnezeul lor să le trimită foc din cer. Prorocii se învîrteau în jurul altarului, se înţepau cu săbii şi cuţite şi chemau cu înfrigurare: «Baale, auzi-ne!» Veni vreme;i iimiezii fără ca viţelul să Yie cuprins de flăcări. Atunci, llie a început să rîdă de potrivnicii lui: «Strigaţi mai tare, că doară-i Dumnezeu! Poate sta de vorbă cu cineva, sau poate se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească». A trecut şi amiaza. Atunci llie a construit un altar, a săpat în jur un şanţ, a clădit lemnele pe altar, a tăiat boul său în bucăţi şi a poruncit să se ude aliarul cu apă. Cînd s-a umplut şanţul de apă a ridicat braţele spre cer şi cu glas puternic I-a rugat pe Iahve să dea un semn că este Dumnezeu cel adevărat. Imediat s-a pogorît din cer focul care a cuprins nu numai animalul de pe altar, dar chiar şi piatra şi apa care era în şanţ. Vâzînd minunea, cei de faţă au căzut cu faţa la pămînt şi mişcaţi au strigat: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»

Dar llie nu s-a mulţumit numai cu această victorie. A mai poruncit să fie prinşi prorocii falşi şi să fie omorîţi toţi pînă la unu pe pîrîul Chişonului.

Apoi, s-a înapoiat şi s-a urcat pe muntele Cârmei. Acolo s-a aşezat pe o piatră şi puntndu-şi capul pe genunchi

332

a aşteptat pînă cînd primul nor de ploaie a apărut deasupra mării. Peste o clipă cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit o ploaie mare. însoţită de vijelie. Cînd regina Izabela a aflat despre întîmplările de pe muntele Cârmei a jurat să se răzbune pe Ilie. Temîn-du-se de înrăita idolatră, prorocul a fugit în ţara iudeilor unde s-a ascuns prin peşteri. Acolo a primit poruncă de la Iahve să plece în Siria şi să ungă, ca rege al Damascului, pe Hazael. A doua misiune, mult mai importantă, era să ungă pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca rege al Israelului. Inapoindu-se, Ilie a trecut pe lingă un israelit, pe nume Elisei, carc-şi ara cîmpul cu doisprezece boi înjugaţi. Plăcîndu-i acest Elisei, în semn de preţuire, i-a aruncat mantia, sa. Elisei. mirat de această deosebită preţuire, s-a adresat prorocu-lui cu aceste cuvinte: «Lasă-mă să merg să sărut pe tatăl şi pe mama mea şi voi veni după tine!». După aceea, a înjunghiat doi boi pe care i-a mîncat fripţi cu oamenii săi şi, luîndu-şi rămas bun de la părinţi, s-a dus să-i slujească lui Ilie.

VIA LUI NABOT. Ahab a cftts o luptă continuă cu sirienii. Regele Damascului Benhadad al H-lea, împreună cu treizeci şi doi de regi aliaţi, a intrat in Israel şi chiar a împresurat Samaria. Pînă Ia urmă a fost însă respins şi a trebuit să se întoarcă în ţara sa. In anul următor, a apărut din nou, dar a fost înfrînt definitiv, lîngă Afec, şi luat prizonier. Ahab 1-a pus însă în libertate, cerîndu-i în schimb să-i redea oraşele israelite răpite în timpul domniei lui Omri şi să acorde neguţătorilor israeliţi dreptul de a vinde liber la Damasc. Pentru această bunăvoinţă a fost insă condamnat de către unul dintre prorocii lui Iahve. Cîştigarca războaielor şi bunăstarea ţării i-au permis lui Ahab să se gîndească la înfrumuseţarea celei de-a doua capitale a Israelului, alături de Samaria, a

lzreclului. Astfel, a poruncit să se mărească palatul regal ridicat de către tatăl său şi să-1 împodobească cu fildeş. Dorea, de asemenea, să lărgească şi să înfrumuseţeze grădina care înconjura reşedinţa regală. Cu aceste gînduri s-a dus la Nabot, proprietarul viei învecinate, şi 1-a rugat să-i fie cedată pe argint sau pentru o altă vie aşezată în altă parte. Nabot n-a acceptat însă, moti-vînd că nu se poate lipsi de moştenirea părintească ce i se cuvenea. Ahab s-a întors acasă mihnit de toate cîte auzise. Visurile sale de-a avea o grădină regală vestită se năruiseră. datorită împotrivirii supusului său. Cum se întîmplă de obicei, în astfel de împrejurări, a luat această treabă în mîna sa Izabela cea energică şi abilă. S-a dus în grabă în dormitorul soţului şi i-a spus: «Scoală, mănîncă şi fii cu voie bună, că via lui Nabot Izreeliteanul ţi-o dau eu!» A scris imediat scrisori supuşilor ei, ca să găsească doi martori, care să condamne pe Nabot că a hulit pe rege şi pe Dumnezeu. In urma declaraţiilor false 1-a condamnat pe nenorocit la moarte, ucigîndu-1 cu pietre, iar via a fost însuşită de către rege. Ahab a putut astfel să-şi mărească grădina sa. Fapta murdară a reginei şi a regelui a fost condamnată în tăcere de către Israel, nimeni n-avea însă curajul să o spună în mod deschis. Numai prorocul Ilie, credincios menirii lui, s-a dus în faţa regelui şi, condamnîndu-1, i-a prezis următoarele:

— «Aşa grăieşte Domnul: ai ucis si vrei încă să intri în moştenire? (...) In locul unde au lins cîinii sîngele lui Nabot, acolo vor linge cîinii şi sîngele tău! (...) Asemenea şi pentru Izabela a grăit Domnul: Cîinii vor minca pe Izabela pe zidul Izreelului». Mişcat de prorocirea înspăimîntătoare, Ahab şi-a sfîşiat straiele, s-a culcat pe o saltea de paie şi a postit cu pocăinţă. Văzind îndreptarea acestuia, Iahve a hotărît să piardă familia regală abia după moartea lui, pentru a-l izbăvi de chinuri în timpul vieţii.

333

MOARTEA REGELUI AHAB. Pacea cu arameii n-a durat decît trei ani împotriva tratatului încheiat, regele Damascului n-a dat înapoi Ramotul Galaadului. Atunci Ahab s-a aliat cu regele iudeu, Iosafat, şi amîndoi monarhii in fruntea carelor lor s-au dus cu ostile împotriva armatelor siriene. Ahab lupta in haine schimbate, pentru a nu fi recunoscut. Cu toate acestea a fost lovit de o săgeată în încheietura platoşei. Salvat de pe cîmpul de luptă a murit în drum spre Samaria. Iosafat a reuşit insă să scape teafăr şi să se întoarcă cu restul oştirii la Ierusalim. Atunci s-a împlinit prima parte a prezicerilor lui Ilie. Carul însîngerat care-1 ducea pe Ahab a fost spălat de slugi în iazul Samariei, iar cîinii au lins sîngelc ce se prelinsese, la fel cum au lins odinioară sîngele lui Nabot omorît cu pietre. Fiul lui Ahab, Ohozia. a domnit numai doi ani. într-o zi, câzînd din foişorul palatului şi avînd fracturi grave, a căutat să obţină sfaturi de la dumnezeul Ecronului, Baal Zebub, renumit pentru puterea de a însănătoşi bolnavii. Dar solii regelui au fost opriţi pe drum de prorocul Ilie, care a prezis moartea apropiată a lui Ohozia, pentru că a trimis să ceară sfaturi la un zeu străin. Solii s-au întors speriaţi în Samaria. iar regele supărat pe prorocul îndrăzneţ a poruncit să fie prins. N-a fost însă o treabă uşoară. Trei căpetenii de oşteni trimise au fost nimicite de proroc care a pogorît asupra lor focul ceresc, iar după aceea s-a dus la rege şi i-a prezis moarte apropiată, pentru că a proslăvit pe zeii canaaneni. în curînd. Ohozia şi-a dat duhul şi la tron a urmat loram, ultimul rege din dinastia lui Ahab.

ÎNĂLŢAREA LUI ILIE LA CER. Ilie a călătorit prin Canaan în tovărăşia celui mai credincios discipol al său Elisei. Cînd au ajuns Ia Ierihon. prorocul. de faţă cu alţi cincizeci de proroci, a lovit cu mantia sa Iordanul si apa imediat s-a dat la o parte. Cînd

s-a aflat de cealaltă parte a rîului, se dezlănţui dintr-o dată o vijelie şi-a apărut un car de foc tras de armăsari. Ilie se urcă în carul înconjurat de flăcări şi dispăru în necunoscutul infinit al cerului. Elisei îşi sfişie hainele de durere şi strigă cu disperare: — «Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!» Fără să primească nici un răspuns, despărţi apele Iordanului cu mantia lăsată de către preceptorul său şi se întoarse la Ierihon. încă sub impresia minunii, prorocii de aici îl declarară urmaşul lui Ilie.

MINUNILE LUI ELISEI. Locuitorii lerihonului se plingeau că apa lor nu este bună, iar pămîntul nu este roditor. Elisei porunci să i se aducă oale noi cu sare şi mergînd din izvor in izvor şi turnînd sare a făcut apa bună de băut. De atunci Ierihonul a avut apă bună de băut şi pămînt roditor. După un anumit timp Elisei se duse la Betel, deoarece spre deosebire de preceptorul său. care prefera să locuiască în pustiu, el îşi exercita misiunea în special în oraşe şi prin aşezările săteşti. Odată, cînd mergea pe un drum lăturalnic, îi ieşiră în cale o ceată de copii neastîm-păraţi, care începură să-şi bată joc de pleşuvia lui. strigînd: — «Hai ple-şuvule, hai!» Prorocul se uită la ceata de mici răutăcioşi şi îi blestemă în numele lui Iahve. Atunci, ieşiră din pădure doi urşi şi sfişiară patruzeci şi doi de copii. De la Betel prorocul plecă spre muntele Cârmei, iar de aici spre capitala Israelului, Samaria.

Veni atunci la el o văduvă să i se plîngă că creditorul i-a luat pe cei doi fii ai ei în robie, pentru neplata datoriilor. Lui Elisei i se făcu milă de femeie, deoarece era o adeptă credincioasă a lui Iahve. Printr-o minune îi înmulţi uleiul într-atîta, încît vinzîndu-1 a putui să-şi răscumpere feciorii.

La Şunem trăia o femeie, care se căsătorise cu un bărbat cu mult mai bâtrîn decît ea şi nu avea cu acesta nici un copil. Ea îl primea întotdeauna cu o deosebită ospitalitate pe proroc,

334

iar ospitalitatea o dusese atît de departe încît ţinea pregătit pentru el un foişor cu un pat, o masă şi un sfeşnic. Elisci vroi să o răsplătească pe sunamiteancă şi datorită darului său de a înfăptui minuni, făcu astfel încît ea să nască un fiu. Cîţiva ani mai tîrziu, băiatul se îmbolnăvi grav şi muri. Atunci prorocul încălzi trupul băiatului cu trupul său şi îl readuse la viaţă.

La Ghilgal stăpînea o foamete atît de mare, încît oamenii nu se mai hrăneau decît cu ierburi şi buruieni. Un om oarecare, temător de Dumnezeu, din localitatea Baal-Şalişa află că prin acele locuri se afla Elisei şi nedorind ca acesta să sufere de foame, îi aduse douăzeci de pîini de orz şi un sac cu grăunţe proaspete de grîu. Prorocul îi mulţumi pentru dar şi îi spuse să împartă pîinea la o sută de oameni care, în acel moment, îl înconjurau. Omul însă protesta, gîndind, pe drept cuvînt, că nu va ajunge pentru toţi Se întîmplă însă o minune: pîinea se înmulţi şi nu numai că toţi îşi potolirii foametea, dar mai şi luară pîinc pentru acasă.

CUM A VINDECAT ELISEI l'li UN LEPROS. Neeman. căpetenia oştirii regelui sirian, era un om bogat şi de seamă. Nu era însă fericit, deoarece era atins de lepră. Soţia lui avea in rindul sluimceior o copilă, oe care tîlharii o răpiseră din Israel şi o vîndu-scră ca roabă lui Neeman. Roabei israelite i se făcu milă de stăpînul ei şi îi destăinui că în Samaria locuieşte un mare proroc care poate să-1 vindece.

Fericit, Neeman îl rugă pe regele său să-i permită să se ducă în Samaria şi să-i dea o scrisoare de recomandare către regele israelit. «împreună cu scrisoarea aceasta — scria monarhul din Damasc — trimit pe Neeman, sluga mea, ca să cureţi lepra de pe el». Cînd a citit scrisoarea, regele Israelului şi-a rupt hainele sale şi strigă: — «Au doară eu sînt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu. de trimite el Ia mine, c;i

să vindec pe acest om de lepră?» Bănuia că vicleanul monarh al Damascului căuta pretexte pentru a declara război Israelului.

In timp ce se frămînta astfel şi căuta ieşire din situaţia grea, Elisei îl rugă printr-un om de-al său să trimită bolnavul la el. Mîndrul demnitar sirian sosi în faţa casei prorocului într-un car luxos, înconjurat de o suită numeroasă de slujitori.

Elisei nu ieşi în întîmpinarea lui şi nu i se închină, după cum acesta se aştepta. Ii transmise numai prin sluga sa ca de şapte ori să se scalde în Iordan, iar trupul lui se va vindeca. Neeman se simţi însă adînc jignit, căci niciodată pînă atunci nu i se întîmplă să fie tratat cu atîta indiferenţă. In plus, bănuia că toată această problemă, cu scăldatul în Iordan reprezintă o bătaie de joc la adresa persoanei sale. Fără să mai poată să-şi stâpînească mînia, izbucni

— «Au doară Abana şi Farfar, rîu-rile Damascului, nu sînt ele mai bune decît toate apele Israelului?» înfuriat, îşi biciui caii şi plecă. Pe drum însă. slugile îl convinseră, totuşi, că nu-i va dăuna cu nimic, dacă va asculta de sfatul nepoliticosului proroc. Se întoarse deci spre Iordan şi se afundă de şapte ori în apă. Şi, minune! Lepra dispăru, ca şi cum a fost luată cu mîna, iar trupul lui a devenit curat ca al unui copil nou născut. Plin de recunoştinţă, Neeman se întoarse în galop la făcătorul de minuni, oferindu-i drept răsplată aur, argint şi haine preţioase.

Cînd Elisei nu voi să primească nici un fel de plată, strigă plin de entuziasm Că de acum încolo nu va cinsti decît pe Iahve, care i-a redat sănătatea. Cînd auzi că Iahve poate fi venerat numai în patria lui natală, porunci slugilor să umple saci cu pămînt din Israel şi să-i încarce pe doi asini. Risipind pă-mîntul adus în faţa altarului lui Iahve de la el de acasă, vroia ca în acest fel să respecte întocmai litera legii.

La un moment dat îl cunrinscră

335

îndoielile. Ca demnitar al curţii trebuia să participe la procesiunile religioase din templul zeului sirian Rimon. Cînd regele, stăpînul său, se va închina zeului, el de asemenea va trebui să se plece adine, li rugă, deci, pe binefăcătorul său ca să-1 ierte de la bun început pentru acest păcat, iar prorocul îi dădu binc-cuyîntarea, absolvindu-1 pentru orice abatere de acest fel. Desfăşurarea discuţiei a fost ascultată de sluga lui Elisei, care hotărî ca prin înşelăciune să ciupească ceva din acele comori pe care stăpînul său, cu o inimă atît de largă, le respinse. Se grăbi deci după Neeman şi, oprindu-1 pe drum. îi spuse că stăpînul său îi cere un talant de argint şi două rînduri de haine pentru doi tineri care tocmai sosiseră la el in vizită de pe muntele Efraim. Demnitarul sirian îi îndeplini cu plăcere rugămintea şi în loc de un talant îi înmînă doi talanţi de argint. Sluga ascunse darurile căpătate prin înşelătorie în casa sa. Faţă de proroc însă. nu se putea ascunde nimic. Chemă deci în faţa sa pe vinovat şi îl mustră cu un glas supărat: — «Ai luat argint, ai luat haine, pentru a-ţi cumpăra grădini de măslini şi vii şi oi şi boi, şi slugi şi slujnice. Să se lipească dar lepra lui Neeman de tine şi de urmaşii tăi în veci». Şi aşa se întîmplă.

STIRPIREA DINASTIEI LUI AHAB. Regele Israelului, Ioram, a domnit doisprezece ani. După urcarea sa la tron 1-a atras pe regele iudeu, Iosafat, împotriva regelui Moabului, Meşa, vasalul Israelului, care refuzase să mai plătească haraciul. Trupele aliate pătrunseră în ţinutul moabit dinspre sud şi provocară vasalului o înfrîngere grea, fără a reuşi însă să-şi impună din nou dominaţia. Nu după mult timp regele Damascului, Benhadad, pătrunse în Israel şi se opri sub zidurile Samariei. Asediul a fost îndelungat şi, din această cauză, în capitală se răspîndi o asemenea foamete. încît mamele îşi mîncau propriii copii. Din fericire, în tabăra

336

siriană se răspîndi vestea câ oşti hiitiu şi egiptene vin in ajutorul oraşului încercuit. Regele Damascului se retrase în panică, şi astfel Samaria a evitat, fără să mai spere, o înfrîngere groaznică.

După un anumit timp regele Benhadad se îmbolnăvi grav. Aflînd că de Damasc se apropie Ilie, îl trimise la el pe demnitarul său Hazael cu daruri bogate şi cu rugămintea să-1 vindece. Ilie îl ascultă pe Hazael şi apoi începu să plingă. întrebat de ce plînge, îi răspunse cu tristeţe:

— «Pentru că ştiu ce rău ai să faci tu fiilor lui Israel; tăria lor o vei da focului, pe tinerii lor cu sabia îi vei ucide, pe copiiilor de sîn îi vei omorî şi pe cele însărcinate ale lor le vei tăia». La toate aceste Hazael răspunse: — «Ce-i robul tău cline ca să facă asemenea lucru necugetat?» Atunci prorocul îi declară solemn:

— «Domnul mi-a arătat in tine pe regele Siriei». Hazael. încurajat de prorocirea omului sfint israelit, se întoarse-la stăpînul său. îl sufocă cu o învcliloare şi se declară rege al Damascului. Ioram dorea să folosească lovitura de stat şi tulburările din Damasc, pentru a lua de la aramei oraşul Ramot în Galaad, însă, în timpul unei ciocniri, a fost rănit. De aceea, a încredinţat comanda lui Iehu. iar el se întoarse in Israel pentru a-şi vindeca rana. Aici îl vizită regele iudeu Ohozia. cu- care întreţinea relaţii prieteneşti. Ca tiu al lui Ahab şi venerator al viţelului de aur, Ioram era urît de către iahvişti.

Prorocul Ilie hotărî să se folosească de boala acestuia, pentru a-i lua tronul. Trimise, deci, la Ramot în Galaad pe discipolul său credincios cu porunca de a-1 unge ca rege pe comandantul suprem Iehu. In timpul ceremoniei secrete solul lui Ilie pronunţă următoarele cuvinte solemne:

— «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Te ung rege peste poporul Domnului,peşte Israel: Tu vei nimici casa lui Ahab, stăpînul tău. de la faţa

mea, şi vei răzbuna asupra Izabelci singele robilor mei, prorocii şi sîn-gele tuturor slujitorilor Domnului».

Cînd oastea israelilâ află despre ungere, îl declară în unanimitate pe Ichu cu rege al Israelului. Noul monarh din împuternicirea lui llic se urcă imediat în carul său şi în fruntea trupelor răsculate . se îndreptă spre lezreel. Ioram nu bănuia nimic despre actul conspirativ, de aceea îl şi miră vestea că lehu a părăsit Ramotul din Galaad şi că vine spre el. Trimise in întîmpinarea lui pe rînd două solii care, nu se mai întoarseră însă, deoarece răzvrătitul le reţinu cu forţa. Neliniştit din cauza lipsei de veşti, Ioroam. în tovărăşia regelui iudeu, Ohozia, plecă personal în întîmpinarea căpeteniei sale. A fost primit insă cu injurii şi străpuns de săgeţile uzurpatorului trădător. Ohozia o luă şi el la fugă. însă, rănit de către lehu. reuşi să ajungă doar pînă la Megiddo. unde muri în urma pierderii de singe. Trupul său a fost dus de către slugi pînă la Ierusalim, pentru a fi îngropat în mormîntul lui David.

Regina Izabela a înţeles că i-a sunai ceasul. Hotărîndu-se să se pregătească cu demnitate de moarte, şi-a sulemenit faţa şi şi-a împodobit părul, iar apoi s-a aşezat cu demnitate la fereastra palatului. Cînd lehu apăru pe stradă, îl întimpină cu injurii şi ironii. Regele, miniat. porunci să fie aruncată de la fereastră, iar corpul zdrobit fu fâri-miţat de caii de la curul său. Izabela zăcu toată noaptea într-o baltă de singe in timp ce în palat avea loc o libaţie a conjuraţilor. lehu porunci ca regina să fie îngropată, dar se dovedi că o haită de cîini sfîşiase cadavrul, încît nu mai rămăseseră decît nişte resturi jalnice. Astfel se împlini şi cea de-a doua parte a prezicerilor lui Ilie.*

In Samaria se aflau cei şaptezeci de fii ai lui Ahab. lehu scrise o scrisoare către bătrinii oraşului, cerînd capetele lor drept mărturie a supunerii şi ascul

tării lor. Aceste capete, aduse în coşuri de către locuitorii înspăimîntaţi ai oraşului, porunci să fie aşezate în faţa porţii capitalei sale lezreel, în două grămezi, pentru ca populaţia să se convingă pe deplin de stîrpirea neamului lui Ahab.

înainte ca trupul regelui omorî!. Ohozia, să fie transportat la Ierusalim, patruzeci şi doi de fraţi ai săi, care nu ştiau nimic despre lovitura de stat. o porniră în vizită spre Ioram. lehu îi prinse şi porunci să fie omorîţi lingă (întina casei şale. Sosind la Samaria, înfricoşătorul uzurpator masacra în mod sîngeros pe toţi partizanii, prietenii şi slujitorii Iui Ioram. Apoi, chemă în capitală pe preoţii lui Baat din întreg Canaanui. inştunţîndu-i că doreşte, cu ocazia încoronării sale, să aducă jertfe zeilor lor. Aceasta a fost însă o înşelătorie. Cînd preoţii umplură templul pînă la ultimul loc, se aruncară asupra lor oştenii şi-i trecură pe toţi prin sabie. Statuia lui Baal a fost distrusă, iar templul pîngărit, destinai drept closet public. Iahve a triumfat asupra zeilor canaaneni

Aceasta era însă o victorie nedesâ-wiţilă deoarece. Ichu nu desfiinţase cultul viţelului de aur, ale cărui cenlre erau oraşele Betel şi Dan. Acest lucru a provocat o nemulţumire în rîndul prorocilor care îl ridicaseră la tron, iar Iahve, mîniindu-se, permise ca regele uzurpator al Damascului. Hazael, să poată pustii în voie toate pămîntu-rile israelite, aşezate la răsăritul Iordanului, lehu muri după douăzeci şi opt de ani de domnie. La tronul Israelului urmă fiul său loahaz, care domni şaisprezece ani.

ATALIA —REGINA IUDEII. Atalia, mama regelui omorit al Iudeii, Ohozia, era fata Izabelci şra lui Ahab şi. la fel ca mama sa, era o femeie cu o puternică voinţă. Sub influenţa ci. cultul lui Baal a început să capete treptat prioritate asupra cultului lui Iahve. In templul lui Solomon fumegau

337

altarele zeilor străini, iar preoţii lor şi cei ce aduceau jertfe se simţeau aici ca la ei acasă.

La vestea morţii Ţiului său, Atalia dădu o sîngeroasă lovitură de stat şi acapara puterea. Spre tron a mers peste nenumărate cadavre, omorînd pe toţi membrii neamului regesc. Nu îndrăzni Insă să o omoare pe sora lui Ohozia, Ioşcba, deoarece era soţia puternicului preot al lui lahve, leho-iada.

loşeba a scăpat din măcelul sîngeros de la palat şi pe fiul de un an al lui Ohozia, pe nume Ioaş şi, fără să ştie regina, ii crescu la ea in casă. Cînd băiatul împlini şapte ani, preotul Iehoiada organiză o marc conjuraţie de iahvişti. La început, intră în tratative secrete cu toate căpeteniile de oştiri şi îi atrase de partea cauzei lui Ioaş. Apoi, sub pretextul sfinţirii sabatului la Ierusalim aduse pe toţi leviţii din întregul stat iudeu şi Ii înarma cu arme din arsenalul lui David. în ziua stabilită a sabatului, oştenii căpeteniilor jurate au ocupat terenul templului, au dezarmat garda regală şi au ucis pe toţi cei care încercau să intre înăuntru. La un moment dat, Iehoiada aduse în curte, sub paza leviţilor înarmaţi, pe micul Ioaş şi îl unse rege. Cînd încorona băiatul cu diadema regală şi îl aşeză pe tron, templul se zgudui de un strigăt puternic: — «Să trăiască regele!»

Abia, în acest moment, Atalia a observat că în templu se petrec lucruri neobişnuite. Ieşi în fugă din palat şi cînd zări pe tron băiatul încoronat, strigă înspăimîntată: — «Vînzare, vîn-zare!» Iehoiada porunci să fie dusă în grajdul palatului şi omorită cu săbiile. Atît timp cît Ioaş a fost minor, treburile ţării au fost conduse, în numele lui. de către marele preot Iehoiada. Datorită lui, au triumfat din nou credincioşii lui lahve. Templul din Ierusalim a fost curăţit de orice urmă de idolatrie, a fost distrus altarul lui Baal şi izgoniţi preoţii acestuia. Acest lucru a atras după sine stricăciuni

însemnate în clădirea sfintă, care trebuiau imediat reparate. Mai mult, ca urmare a neglijenţei îndelungate şi a indiferenţei pentru cultul lui lahve, zidurile începuseră să se degradeze. Reconstrucţia templului şi aducerea lui la măreţia iniţială presupuneau investiţii băneşti serioase.

Regele Ioaş a decretat o chetă în rîndul populaţiei iudee pentru plata meseriaşilor şi acoperirea cheltuielilor pentru piatră, fier şi cupru. In acest scop, a fost aşezată lîngă poarta templului o ladă mare, cu o deschidere, în care credincioşii aruncau darurile.

Dările pentru reconstruirea templului au fost strînse timp de douăzeci şi trei de ani, dar lucrările nu s-au început, deoarece preoţii îşi însuşiseră totul, indiferent de ceea ce credinciosul depusese. Acest lucru a neliniştit pînă la urmă pe rege care a încredinţat controlul asupra a tot ce se strlngea vistiernicului său.' De acum înainte, darurile se scoteau din ladă şi se numărau în prezenţa funcţionarului regesc sau a marelui preot.

După o perioadă de timp s-a putut trece. în sfîrşit, la reconstrucţia templului. Marele preot, Iehoiada, a murit în virstă de o sută treizeci de ani. După moartea Iui. regele Ioaş, sub presiunea potentaţilor iudei, se întoarse de la lahve şi începu să venereze din nou pe Baal. Cînd fiul lui Iehoiada. preotul Zaharia, i-a reamintit, în cuvinte aspre, de respectarea religiei, regele a poruncit să fie omorît cu pietre, uitînd că tronul său îl datorează tatălui acestuia.

lahve hotărî să-1 pedepsească pe păcătos şi, nu după mult timp, Iudeea fu invadată de regele Damascului Ha-zael, care pustii ţara şi decimă populaţia Infrîngerile militare provocară în ţară mari nemulţumiri, ceea ce a făcut ca Ioaş să piardă sprijinul poporului. Intre timp, se şi îmbolnăvi, situaţie folosită de preoţii lui lahve care nu-i puteau ierta nelegiuirea comisă cu Zaharia. Sub conducerea lor izbucni o

338

revolufie de palat: loaş, bolnav, fu omorît de propriile-i slugi.

DECLINUL ŞI DECĂDEREA ISRAELULUI, lehu a avut relaţii foarie încordate cu regele Damascului, Ha/.i-el. Cînd regele asirian, Salmanasar ;il IH-lea, a atacat Damascul, lehu a fost de partea lui, plătindu-i chiar un tribut regulat. In curînd, Asiria slăbită de tulburările interne şi ameninţată de către triburile montane ale mezilor, a trebuit să renunţe la politica ei de expansiune. Hazael se folosi de această posibilitate, pentru a se răzbuna pe lehu. Într-o seric de expediţii militare a cucerit teritoriile de peste Iordan. După pierderea Moabului şi Transior-daniei, Israelul şi-a micşorat cu aproape o treime posesiunile sale. Stăpînirca regelui lehu s-a terminat prin înfrîn gerea şi slăbirea statului. Fiul său Ioahaz, care a domnit şaptesprezece ani a trebuit să recunoască hegemonia Damascului. Oastea israelită încetase să mai existe. Ioahaz avea voie să ţină sub arme un număr redus de oameni, şi anume: zece mii de pedestraşi, zece care şi cincizeci de călăreţi. Ţara a devenit complet lipsită de apărare. Regele Hazael trecea de-a lungul şi de-a latul ei cu oştirea sa, jefuind satele şi oraşele. Slăbiciunea Israelului i-a permis să-i atace pe filisteni şi regatul Iudeii. După cucerirea oraşului filisten Gat, a atacat Ierusalimul asediindu-1. Renunţă la asediu numai atunci clnd regele iudeu, loaş, ii plăti un imens haraci în aur şi argint. La tronul israelit urmă loaş, fiul lui Ioahaz. Acesta era un conducător şi un administrator capabil. In timpul domniei lui, Asiria a atacat din nou Damascul pe care îl înfrinse. loaş se folosi de slăbiciunea temporară a celui mai mare duşman al său şi cuceri toate teritoriile pierdute de tatăl său. Apoi, pătrunse în Iudeea, o înfrinse şi jefui complet Ierusalimul. Distrugînd zidurile oraşului, lăsă la tronul iudeu pe Amasia, ca vasal al său, şi se întoarse în Samaria. Slăbirea

Damascului şi greutăţile interioare ale Asiriei i-au permis să răsufle în linişte, întregului Canaan.

In timpul regelui Ieroboam al Il-lca, Israelul se ridică din decădere şi intră într-o perioadă de mare înflorire economică. In ţară se instaura din nou bunăstarea care amintea de domnia lui Solomon. Se învioră comerţul internaţional, apăru o pătură numeroasă de oameni înstăriţi. Samaria a fost reconstruită şi deveni o mare metropolă. Dar această perioadă de măreţie avea şi umbrele ei. Micile gospodării ţărăneşti fură înlocuite de marile proprietăţi de pămînt, pe care lucrau robii $i ţăranii fără pămînt. în timp ce o putură socială nu prea numeroasă trăia într-un lux exagerat şi in desfrîu. în ţară se accentua sărăcia, nedreptaiea, corupţia şi împilarea populaţiei dezmoştenite. Pentru a-şi menţine modul de viaţă desfrînat, bogătaşii răpeau libertatea pentru * atoni, vindeau produsele pe preţuri exorbitante, storceau maselor nevoiaşe tot ec puteau. Cheltuielile războaielor duse de Ieroboam al Il-lca erau suportate îndeosebi de masele populare, în timp ce proprietarii bogaţi şi demnitarii statului adunau bogăţii din ce în ce mai mari. Pe vremea aceea trăia la Tecoa, la o depărtare nu prea mare de Betleem, iudeul Amos. Crescător de animale fiind, el a trăit toată viaţa pe culmile înalte ale munţilor şi ca un fiu crescut la sînul naturii a dus o viaţă aspră şi cinstită. Intr-o oarecare zi a avut impresia că Iahve i-a încredinţat misiunea de a îndrepta lumea. A luat atunci în mînă toiagul de păstor şi s-a dus in Samaria. Oraşul stricăciunii şi al depravării 1-a cutremurat profund. Cu groază se uita la femeile sulemenite, la tinerii îmbrăcaţi indecent, la atotputernicii nemiloşi, Ia luxul exagerat al caselor şi palatelor şi cu durere, la poporul care trăia în cea mai neagră mizerie şi sărăcie. A plecat imediat Ia Betel, centrul religios al Izraelului. Se opri acolo în-faţa sanctuarului, in

339

care Dumnezeul lui Moise era venerat sub forma viţelului de aur, şi a prorocit. Locuitorii oraşului ţi pelerinii ascultau cu uimire cuvintele exaltate ale păstorului din munţii îndepărtaţi. El vorbea cu o limbă aspră, necizelată, plină de imagini, In care apăreau păsări, urşi, lei şi şerpi. Avea privirea curată a omului din munţi şi convingerea adlncă că el aduce oamenilor cuvîntul Domnului, tn viziunile sale, in care lăcustele şi flăcările cerului cuprindeau Israelul, ii prevenea pe oameni' că Iahve va trimite asupra lor pedeapsa pentru necredinţă. Susţinea într-una că nu este proroc şi într-adevăr, din toate punctele de vedere, era altfel dectt aceştia.-Nu acorda nici o atenţie formelor exterioare ale ritualului religios, dar chema oamenii să nu-1 supere pe Dumnezeu prin desfriul, luxul, lipsă de inimă faţă de cei sărmani şi lipsiţi de apărare. Aceasta era o învăţătură, care ptnă atunci nu fusese rostită de gura nici unui iahvist inspirat, tn discursurile sale, Amos prevestea căderea Israelului şi a Samariei, deoarece bogaţii, care dormeau In paturi din fildeş, trăiau In risipă şi desfrîu, împilau şi exploatau fără cruţare masele sărmane. Plin de mtnie strigă către ei:

— «Ascultaţi acestea, voi cei care zdrobiţi pe cei sărmani şi vreţi să stîr-piţi pe cei obijduiţi din ţară, zicind: «Cind va trece luna nouă ca să vindem griul şi ziua de odihnă ca să deschidem jitniţa, să micşorăm efa, să mărim steiul şi să le înlocuim cu cîntare strîm-be? Să cumpărăm pe preţ de argint pe cei nevoiaşi şi pe cei în strlmtoare, pentru o pereche de încălţăminte, să vindem griul cel de lepădat?» Acestea erau acuzaţii grele. Amos imputa, deci, oamenilor bogaţi din Israel că Înşeală pe cei săraci la calitatea, greutatea şi preţul griului, că impun oamenilor robia pentru datorii, ba chiar pentru o pereche de ghete. Condamnînd descompunerea morală şi socială a societăţii israelite, prorocul îşi atrase ura celor puternici, deveni in ochii lor un

340

tulburător periculos. Preotul Amasia ii preveni pe regele Ieroboam: — «Amos unelteşte împotriva ta chiar în casa lui Israel! Şi locuitorii ţării nu mai pot îndura cuvintele lui!» La porunca regelui, prorocul a fost izgonit din graniţele Israelului, pentru a nu incita poporul împotriva Împilatorilor şi asupritorilor. In acest timp. ca şi cum s-ar ft confirmat prezicerile lui Amos, asupra Israelului şi al Iudeii atîrna o ameninţare periculoasă. Asiria, scăpind de greutăţile interne, se ridică din slâ-biciunea-i temporară. La tronul ei urmă marele războinic Tiglatpalassar al III-lea, denumit şi Pulu. Cu toate că el începu o politică brutală de cuceriri. Israelul nu a înţeles pericolul. Statul era zguduit de revoltele de palat şi tulburările interne. Două grupări, formate din adepţii Egiptului şi ai Asiriei, se luptau cu Indîrjire, dînd amploare, anarhiei din Samaria. Fiul lui Ieroboam al Il-lea, Zaharia, după şase luni de domnie a fost omorit de către Şalum. Acesta, la rlndul lui a căzut lovit de mina lui Menahem. Uzurpatorul, sprijinindu-se pe puterea Asiriei s-a menţinut la tron cinci ani, mărind In acest timp teroarea In ţară. Tiglatpalassar a pătruns mai întii în Israel şi 1-a întărit pe tron pe vasalul său. Apoi, se întoarse la Ninive, primind baraciul în valoare de o mie de talanţi de argint. Menahem dobîndea aceeaşi sumă, luind de la fiecare locuitor bogat o dare în valoare de cincizeci de sicii de argint. Acest lucru a dat naştere la o nemulţumire generală. Fiul lui Menahem, Pecahia, se menţinu la tron numai doi ani, căzind victimă unei conjuraţii, în fruntea căreia se alia unul dintre comandanţi, pe nume Pecah. Astfel, a învins gruparea pro-egipteană. Pecah a început politica sa antiasiriană. încheind o alianţă cu regele Damascului. Raţon I.

Aliaţii se simţiră însă prea slabi, pentru a porni războiul împotriva Asiriei. De aceea, i-au chemat şi pe iudei să intre în liga lor. După ce se loviră

insă de un refuz categoric, hotăriru sâ-i oblige pentru a deschide un front comun. Regele iudeu. Ahaz, se găsi într-o situaţie grea. In timp ce cei doi foşti aliafi 11 loveau din nord, din sud ii atacau edomiţii, iar din vest filistenii. După înfringerea pe cimpul de luptă, Ahaz se închise Intre zidurile Ierusalimului, asediat de către ostile israelito-siriene. Ahaz căută ajutor la zeul Moloh ţi li aduse drept jertfă pe fiul său cel mai mic. Intrucit acest sacrificiu n-a dat nici un fel de rezultat, contrar sfaturilor prorocului Isaia, îl rugă pe regele Asiriei să-i vină grabnic în ajutor. Trimiţîndu-i în dar tot aurul şi argintul pe care 1-a strîns din templu şi palat îi scrise: — «Robul tău şi fiul tău sînt eu; vino şi mă apară de mina regelui Siriei şi de mtna regelui lui Israel».

Tiglatpalassar al IH-lea, in timpul unei campanii fulgerătoare, cuceri Damascul şi-1 omori pe regele Raţon. iar apoi pătrunse în Israel. Războinicii lui cu coifuri ascuţite şi platoşe de fier pustiiră ţara şi decimară populaţia. Prin fumul oraşelor şi satelor israelitc in flăcări străbăteau vaietele victimelor torturate şi arse. Invadatorii le-au scos ochii prizonierilor, le-au rupt mîinilc şi picioarele, apoi, sau le-au ars sau le-au jupuit de vii. Populaţia, care rămase in viaţă, fu transportată de monarhul Asiriei în interiorul Meso-potamiei, iar tn locul ei au fost aduse o adunătură de triburi asiatice Infrinte.

Israelul, cu excepţia muntelui pe care se afla Samaria, u devenit o provincie astnană. ludeea împreună cu Ierusalimul a scăpat, devenind insă vasală Asiriei, iar aşa-zisa ei independentă trebuia să. o răscumpere prin plătirea unui mare haraci anual. Samaria era o fortăreaţă puternică, inaccesibilă şi asirienii nici măcar nu încercaseră să o cucerească. Regele Pecah se închise in Samaria împreună cu resturile oştirii sale, dar nu se mai menţinu mult timp la tron. In urma intrigilor şi a uneltirilor lui Tiglat

palassar gruparea proasiriană dădu o lovitură de stat, omorîndu-1 pe nefericitul rege. Puterea a fost acaparată de către căpetenia conjuraţiei Osea. instrument docil in mina monarhului asirian. Acesta, timp de cîţiva ani." plăti haraci protectorului său. Cu timpul insă, in urma intrigilor egiptene, gruparea antiasiriană ridică din nou capul şi Începu să-şi exercite presiunea asupra lui pentru a se răzvrăti. Osea se hotărî la acest pas abia după moartea lui Tiglatpalassar, în anul 727 î.e.n. Se răsculă atunci Siria, iar după ea. revolta cuprinse şi Samaria. Urmaşul lui Tiglatpalassar, Salmanassar al V-lea, porni împotriva răzvrătiţilor, tnfrînse pe israeliţi pe cîmpul de luptă şi luă prizonier chiar pe Osea, pe care îl trimise la Ninive înlănţuit. In anul 724 i.e.n. Salmanassar trecu la asedierea Samariei. Doi ani mai tîrziu, a murit fără să-şi atingă scopul. Abia Sargon al Il-lea a cucerit şi a distrus ultimul bastion israelit. Sargon ăl H-lea, după obiceiul asirian, a deportat păturile superioare ale populaţiei în Asiria, o parte in împrejurimile Maranului, iar altă parte In regiunea rîului Gozan. In schimb, pe terenurile israelitc pustiite a adus un amestec de diferite triburi din Arabia şi Babilonia. Ctnd noii colonişti au Început să-1 venereze pe Iahve, regele asirian trimise la ei pe unul dintre preoţii israeliţi, pentru a le impune principiile religiei lui Moisc. Astfel au dispărut fără urmă zece seminţii ale lui Iacov, iar locul lor a fost ocupat de un conglomerat de popoare care, mai tîrziu, au fost cunoscute sub denumirea comună de samariteni.

SOARTA REGATULUI IUDEU. După moartea lui Ioaş, fiul lui Ohozia şi al Tibiei, pe tronul iudeu a urmat Araasia. El a înfrint pe edomiţi la sud de Marea Moartă şi le-a luat statuile zeilor pe care le-a aşezat in curtea templului din Ierusalim. Din această cauză, in capitală a izbucnit o revoltă a iahviştilor. Amasia a fugit la Lachiş.

341

unde a fost omorît de către complotişti. Fiul său, Usiaş, denumit şi Azaria, a fost un comandant viteaz şi un bun cirmuitor al ţării. Reluind relaţiile prie

teneşti cu Israelul, a bătut pe filisteni, a infrînt triburile neliniştite arabe şi i-a subordonat pe ammoniţi. A contribuit, de asemenea, la creşterea capacităţii de apărare a ţării, prin întărirea oştirii şi fortificarea Ierusalimului. Datorită acestui lucru, şi-a Întărit dominaţia asupra edomiţilor, a reuşit să reînvie comerţul pe Marea Roşie, forti-ficînd portul Eleat, a ridicat substanţial bunăstarea ţării. Spre sfirşitul domniei intră însă într-un conflict puternic cu preoţii, deoarece Îşi însuşise dreptul de a aduce jertfe lui Iahve. Şi, ceea ce a fost mai rău, se îmbolnăvi de lepră şi ca atare a trebuit să se retragă în singurătate în împrejurimile Ierusalimului. Preoţii declarară în mod triumfal că a fost pedepsit de către Iahve pentru că a încălcat drepturile lor. Fiul său. loatam, a domnit numai timp de cinci ani. Spre deosebire de tatăl său, el a fost un înfocat iahvist. Cu toate acestea, pe teritoriile iudee se răspîndi tot mai mult cultul zeilor străini, al copacilor şi al pietrelor. In timpul domniei Iui se realiză liga Israelului cu Damascul care, nu după mult timp. se va ridica cu arma împotriva Iudeii.

La tron îi urmă fiul său Ahaz. Asediat de către ostile israelito-siriene, jertfi — după cum ştim — pe altar pe fiul său şi chemă într-ajutor Asiria.

In acest timp îşi desfăşura activitatea sa misionară marele proroc Isaia, erudit, orator neîntrecut şi scriitor. In cuvinte inspirate el condamna idolatria care se răspîndea în ţară, reamintea că regatul Iudeii trebuie să creadă în grija lui Iahve, avertiza împotriva alianţei cu Asiria. Ahaz nu a ascultat însă de acest bărbat luminat si chemă în ajutor pe periculosul asiatic. Urmările se dovediră a fi nemaipomenit de fatale nu numai pentru Israelul frate, dar chiar şi pentru Iudeea. Ţara. pustiită de către ostile străine, căzu

în mizerie. Tezaurul templului şi al palatului se goli după plătirea tributului aşa-zisului izbăvitor. Iudeea şi-a pierdut independenţa. Ahaz se duse la Ninive pentru a aduce omagiu regelui asirian. Imensul oraş cu construcţiile sale măreţe a produs asupra lui o asemenea impresie, încît a devenit un fervent adorator al zeilor lui. In templul din Ierusalim a poruncit să se aşeze, alături de altarul lui Iahve, altare închinate altor zei. In oraşul lui David deveni o modă religia şi cultura asiriană. In timpul domniei regelui Iezechia căzu Samaria. Acest lucru produse în Iudeea o impresie puternică. Prorocul Isaia a prevenit poporul asupra pericolului asirian şi u strigat: — «Săgeţile lor sînt ascuţite şi arcurile lor gata să tragă. Copitele cailor sînt ca şi cremenea cea tare, roţile căruţelor sînt ca o furtună. Strigătul, strigăt de teu. răcnesc cu puii de leu. mugesc şi apucă prada, şi nimeni nu poate s-o scape». In cuvinte pline de groază apocaliptică le-a cerut ca Iudeea să renunţe la zeii străini şi să întoarcă pe drumul lui Iahve. A condamnat ipocrizia celor bogaţi, care posteau şi aduceau jertfe in templul lui Ierusalim, iar pe de altă parte exploatau pe cei sărmani, pe orfani şi pe copii. Pentru prima dată în istoria Israelului, îi învăţa că practicile rituale nu au nici un fel de valoare dacă nu se trece la exercitarea lor cu inima curată şi dreaptă. Sub influenţa prorocului, regele Iezechia a început o mare acţiune de renaştere a iahvismu-lui. A înlăturat toate manifestările de idolatrie, a sfărîmat pietrele şi a smuls copacii pe care populaţia li venera pe dealuri, a poruncit să se rupă chiar şi şarpele de aramă, turnat din porunca lui Moise. Reacţia iahvismului a reprezentat totodată o provocare îndreptată împotriva Asiriei. Iezechia, un monarh înţelept, şi-a dat seama că mai devreme sau mai tîrziu va trebui să se ajungă la o confruntare armată cu puterea ameninţătoare. De aceea.

342

MICHELANGELO — Isaia

RAFAEL — Viziunta lui leztchiel

t&

MICHELANGELO — Itrtmia

a adunat toate comorile şi armele in depozite, a pregătit trupele şi a întărit Ierusalimul prin construirea celui de-al doilea cordgn de ziduri de apărare cu puternice bastioane la colţuri. Hotărî însă ca mai intîi să aprovizioneze oraşul cu apă. In acest scop, porunci să se sape în stîncă un canal subteran, prin cure apa din izvorul Gihon venea direct in oraş. Ierusalimul a devenit un centru de discu(ii politice febrile. Rezultatul lor a fost liga antiasirianâ, în care au intrat prinţul babilonean Merodac Ba-ladan, faraonul egiptean, cît şi cîrmui-torii stătuleţelor feniciene şi filistene. Aliaţii îşi legau speranţele în special de Egipt, dar prorocul Isaia, ca un om erudit şi cunoscător al lumii a ştiut că Egiptul era slăbit de tulburări interne. De aceea, 1-a prevenit pe regele lezechia ca «să nu se bazeze pe ajutorul faraonului». «Căci Egiptul, in zadar, nu va ajuta!» — repeta cu mustrare deoarece era supărat că nu i-au cerut sfatul din timp. Lucrurile au ajuns Insă prea departe, pentru a se mai putea retrage. In curînd, se aprinse flacăra rebeliunii printre statele supuse de către Asiria. Senacherib ocupă cu repeziciune Babilonul, înăbuşi răscoala Feniciei, iar apoi se întoarse împotriva oştilor egiptene, care se grăbeau să vină in ajutorul aliaţilor. Şi atunci se împliniră prezicerile lui Isaia. Egiptenii au fost zdrobiţi în împrejurimile Ecro-nului, după care au fugit, lăsînd la vom Intîmplării pe aliaţii lor. Senacherib a cucerit fortăreaţa Lachiş şi a pustiii teritoriile ludeei, strămutând In Asiria pe locuitorii oraşelor şi a satelor ocupate. Printre incendii şi ruine numai Ierusalimul se mai apăra. Regele asirian a Înconjurat oraşul cu trupele sale şi de două ori — prima dată prin soli, iar a doua oară printr-o scrisoare — îi ceru lui lezechia să capituleze. Atunci interveni din nou Isaia care, îmbărbăta pe compatrioţi la rezistenţă, prezicînd în cuvinte inspirate că Iahve va pedepsi pe duşmani. Şi, într-adevăr, într-o noapte în tabăra inamicului apăru

un înger cu sabia şi ucise 185 000 de războinici asirieni. Senacherib ordonă retragerea şi Întoarcerea la Ninive. Ierusalimul era liber. lezechia a mai domnit încă cîţiva ani şi a reuşit să ridice Iti«Jc.:i din ruine şi dârîmături. Bunăstarea se refăcu in curînd, iar oamenii venerau doar pe Iahve, eliberatorul lor de dominaţia asiriană. Prorocul Isaia, care prezisese cu atita exactitate viitorul se bucura de cel mai mare respect atit la curtea regală, cît şi In rindul maselor largi ale poporului iudeu. Fiul lui lezechia. Mânase (687—642 î.e.n.), avea doar doisprezece ani cind a urmat la tron. Camarila, care guverna în numele lui şi îl educase în anii copilăriei, se compunea din duşmani înverşunaţi ai iahvismului. Sub influenţa lor, regele a reintrodus cultul stîlpilor de piatră şi al copacilor, iar în templul din Ierusalim au apărut din nou altarele şi statuile zeilor asirieni, canaaneni, moabiţi şi sidoneni. De cea mai mare veneraţie se bucura zeiţa Astart. In curtea templului trăiau preoţii care. In cinstea ei, practicau prostituţia rituală. Se venerau, de asemenea, soarele, luna şi planetele. La intrarea în templu s-a construit un grajd, în care se ţineau caii închinaţi zeului soare. La Ben-Hinon pruncii erau jertfiţi zeului Moloh, regele însuşi jertfindu-şi pe altar pe propriul său fiu. Totodată, se înăspriră foarte mult persecuţiile împotriva adepţilor credincioşi ai lui Iahve. Mânase, cuprins de nebunia idolatriei, se murdări de sîngele nevinovat al multor mucenici, in special proroci, care îl condamnau cu curaj şi anunţau pieirea neîntârziată a Iudeii. A murit de o moarte de mucenic şi respectabilul proroc Isaia, tăiat in două cu un joagăr de lemn*. Mânase, luptînd cu opoziţia iahvistă, s-a spri-

• Biblia trece totalmente sub tăcere ultimii ani ai vieţii sale. Ştirea despre moartea sa este cuprinsa în Talmudul babilonean $i, foarte probabil, are Ut bază scrierea apocrifică înălţarea' la cer a lui Isaila.

346

jinit pe Asiria şi a devenit vasalul ci. Asiria se afla atunci în culmea puterii. Tronul era stăpînit de cel mai mare rege asirian, Aşşurbanipal, bărbat Înţelept care a construit minunatul oraş Ninive şi a adunat in biblioteca sa mii de tăbliţe cu scriere cuneiformă, cu-prinzind cele mai mari comori ale patrimoniului cultural al veacurilor trecute. In jurul anului 652 î.e.n. fratele Iui Aşşurbanipal, guvernatorul Babi-lonului s-a revoltat, chemînd la luptă şi pe vasalii asirieni. Atunci, Mânase, a atras asupra sa bănuiala că a fost în înţelegere cu revoltaţii. Armatele siriene au intrat în Iudeea şi l-au dus la Ninive legat în lanţuri. A stat cîţiva ani. acolo in carcerile închisorilor şi, sub influenta unor trăiri înspăimîntâtoare, a revenit la iahvism. Recăpătînd libertatea, s-a înapoiat la Ierusalim, unde a condamnat idolatria, proslăvind numai pe Dumnezeu.

Fiul lui, Amon, a domnii numai dor ani. Era un tînăr crescut în spiritul respectului pentru zei străini, ceea ce 1-a făcut să repudieze ultimele măsuri ale tatălui, din care cauză a murit de mîinile iahviştilor înfocaţi. După moartea lui, la tron s-a urcat Iosia (640— 609 î.e.n.). In anul al şaselea al domniei sale Asiria a primit o puternică lovitură. Din munţii Caucazului s-a revărsat un val uriaş de triburi scitice care au invadat Media şi Asiria, au trecut prin Canaan, fără să se abată asupra Ierusalimului, şi s-au oprit pe Nil. Regele asirian s-a ascuns in Ninive şi a scăpat, dar statul, pustiit de invazie, n-a mai reuşit să se ridice, cu toate că sciţii, după cîţiva ani, s-au înapoiat pe meleagurile lor de odinioară. Iosia s-a folosit de slăbiciunea Asiriei şi a început o activitate febrilă, pentru a introduce în cadrul statului importante reforme sociale şi religioase. In năzuinţa Iui de a consolida societatea, a condamnat eu asprime toate cultele străine şi a făcut din iahvism unica religie de stat. In această muncă a fost sprijinit de către preoţi şi de către prorocii Naum

şi Sofonie. In anul al XHI-lea al domniei lui, în capitală a apărut marele proroc Icremia, urmaşul neamului preoţesc cc-şi trăgea obîrşia de Ia marele preot Abiatar. Ieremia era de acord cu reformele regelui, deoarece acestea însemnau reintroducerea sistemului teocratic în Iudeea. Simţind însă că tăişul acestora este îndreptat împotriva influenţelor asiriene, 1-a prevenit asupra pericolului unei eventuale alianţe cu Egiptul, care ar fi adus asupra Iudeii dezastrul şi pieirea. In discursurile sale, el prezicea invazia popoarelor nordice şi distrugerea Ierusalimului, lucru care nu i-a atras popularitatea în rîndul locuitorilor capitalei.

După cincizeci de ani ae idolatrie era necesar ca templul să fie curăţat de numeroasele urme ale cultelor străine şi să se efectueze reconstrucţia sa. Şi, atunci, se întîmplă un fapt care i-a cutremurat adînc pe toţi adevăraţii iahvişti. Intr-o ascunzătoare a templului au fost găsite sulurile cu textul Cârtii Legii, sau mai precis cu textul Deuteronomului. Marele preot Hilchia mişcat le-a citit lui Iosia, cuprins şi el de emoţie. Cartea prezicea, printre altele, pedepse grele pentru acei care nu ar fi respectat normele rituale stabilite de către Moise. S-au adresat atunci pentru sfat prorociţei Hulda, iar ea a confirmat autenticitatea cărţii, liniştin-du-1 totodată pe rege că pedepsele menţionate in text nu se referă la persoana lui, deoarece el şi-a păstrat credinţa lui Iahve. ,..-

Cartea Sflntă a Legii descoperită a fost apoi citită într-un cadru solemn in curtea' templului, iar credincioşii au jurat că vor respecta litera ei.

De la acest eveniment au trecut cîtiva ani. In Asiria s-au dezlănţuit noi fră-mîntări politice. După moartea regelui Aşşurbanipal un şir întreg de provincii s-au rupt din statul asirian. In acelaşi timp, Asiria era lovită la nord de către mezi, iar la sud, de către triburile se-, mite ale Caldeei, care a cucerit Babilonii]. In anul 612 î.e.n. invadatorii au

347

cucerit şi au dărîmat definitiv Ninivc. Comandantul oştirii a fugit cu restul uupei Ia Haran unde s-au apărat pîn.'i la unul. Regele Caldeei Nabopalass;ir a ales Babilon ui drept capitală a sa şi pe minele Asiriei a pus bazele puterii denumite Caldeea sau Noul-flabilon. Deoarece ajunsese la o vîrstă înaintată a Încredinţat fiului său Nabucodonosor misiunea conducerii armatei. Faraonul egiptean Nechao al Il-lea a Înţeles marele pericol care ameninţă Egiptul din partea noilor cuceritori. Cu toate că Întreaga sa viaţă a luptat cu Asiria, a hotărît să vină în ajutorul oştilor asiriene, care se pregăteau la Haran pentru o ultimă înfruntare cu duşmanul, tu această situaţie, losia nu s-a dovedit a fi un politician clarvăzător. Orbit de ură, a hotărît să taie drumul armatei egiptene, care străbătea Canaanul în-dreptîndu-se spre Haran. Dar, in lupta de la Megiddo, a fost tnfrînt şi doborit pe cimpul de luptă de săgeata unui arcaş egiptean. Trupul i-a fost dus la Ierusalim şi înmormintat In mormintele regilor. La tron s-a ridicat fiul acestuia, Ioahaz. Dar Nechao a fost însă şi el înfrlnt la Haran, de unde a scăpat cu fuga.' La înapoiere, a intrat fără prea mare rezistenţă în Ierusalim, 1-a luat pe Ioahaz în Egipt iar la tron 1-a pus pe Ioiachim, supusul lui. Ioiachim a fost un adorator al zeilor străini şi un prigonitor înverşunat al iahviştilor.

Prorocul Ieremia îşi iubea fanatic poporul, de aceea, corupţia, nedreptatea socială şi orbirea politică le simţea ca pe nişte tragedii personale. înclinat spre meditaţie si însingurare, cSdca deseori în apatie şi desperare. Apărea insă cu predici, pentru a preveni poporul asupra consecinţelor fatale ale disensiunilor cu colosul babilonean. In acest fel, îşi atrase «1 mlnia maselor populare, complet dezorientate, care o dată se aruncară asupra lui, pentru a-1 omorî cu pietre. îl salvă, in ultimul

• moment, intervenţia trupelor regale. Ioiachim avea o atitudine duşmănoasă faţă de el. Ctnd prorocul şi-a scris pre

vestirile regele, mîniat de prorocirile care anunţau pieirea Ierusalimului, a poruncit să fie arse de îndată. Doi ani mai tîrziu, Ieremia Ie-a dictat din nou secretarului său Baruh. După prima infrîngere, faraonul Nechao se înarma din nou, pentru a cuceri Siria, tn anul 605 i.e.n., pomi împotriva babilone-nilor şi, în marea bătălie de la Karkcmîş de pe riul Oronte, suferi o infrîngere zdrobitoare. De la exterminare totală îl scăpă numai faptul că Nabucodonosor, care pornise în urmărirea lui, a trebuit să se reîntoarcă în Babilon la vestea morţii tatălui său, Nabopa-lassar. Nabucodonosor a domnit din anul 605 pină in 562 î.e.n. în primii ani cît a stat pe tron a fost ocupat cu treburile interne ale statului şi de aceea a lăsat in pace Iudeea. Infrîngerea de la Karklmîş a lipsit de orice influenţă gruparea proegipteană din Iudeea şi Ioiachim a plătit regelui Noului Babilon tributul cerut. După trei ani, din cauza incitărilor Egiptului şi a grupării renăscute proegiptene, s-a răzvrătit şi a refuzat să mai plătească tributul. Atunci Nabucodonosor, printr-un marş fulgerător, pătrunse in Iudeea, ocupă Ierusalimul şi-1 duse In robie pe Ioiachim, care muri nelăslnd nici o urmă pe teritoriul Mesopotamiei.

Pe tron urmă fiul lui Ioiachim. lehonia. Deoarece el ducea o politică antibabiloneană, Nabucodonosor veni din nou cu o oaste uriaşă şi începu asediul Ierusalimului. lehonia, fie din lipsă de bărbăţie, fie şi din dorinţa de salvare a Ierusalimului de la distrugere, a ieşit din oraş şi s-a predat de bună voie în mîna inamicului împreună cu mama, soţiile, fiii şi demnitarii curţii. Pentru înduplecarea învingătorului i-a oferit toate comorile şi vasele din metale nobile pe care le-a găsit tn palat şi în templu. De această dată însă, Nabucodonosor a fost neînduplecat, împreună cu familia regală a mai dus in Babilon şapte mii de bărbaţi, iudei celebri, şi o mie de meseriaşi. Printre ei, se afla şi prorocul Iczechiel.

VJ8

Strămutatii au fost aşezaţi pe marele canal Chebar, care curgea prin oraşul Nippur. lehonia a trăit treizeci şi şapte ile ani in temniţa. De-abia regele neo-babilonean, Evilmerodah, i-a redat libertatea, dar nefericitul monarh iudeu preferă să-şi petreacă ultimii săi am in exil. tn palatul babilonean a obţinui pentru el şi cei cinci fii ai săi camere separate, slugi şi alimente corespunzătoare din cămările regale.

In locul lui lehonia, Nabucodonosor a numit rege iudeu pe unchiul acestuia. Matania, schimbîndu-i numele în Se-dechia. Acesta era un om nu prea tînăr. slab şi mărginit. Curînd a fost influenţat de către fanaticii din gruparea filoegipteană şi Iudeea trecu din nou pe drumul periculos al uneltirilor împotriva Babiloniei. Pe tronul egiptean urmă Psametic al Il-Iea în care popoarele asuprite îşi puneau mari speranţe. In Ierusalim se desfăşurau convorbiri secrete intre reprezentanţii lor, pe străzi agitatorii şi fanaticii iudei ţineau cuvîntări incitatoare. ieremia a fost înspăimintat şi desperat. Vedea doar că nebunii împing Iudeea pe drumul ce duce drept spre prăpastie. Deseori, se oprea în faţa mulţimilor şi în cuvîntări înflăcărate le reamintea să nu zgîndăre prea mult colosul babilonean. Ii prevenea, să nu se bizuie prea mult pe ajutorul Egiptului. «Căci vei fi ruşinat de către Egipt cum ai fost ruşinat de către Aşşur», îi fulgera pe iudeii agitaţi. Populaţia din Ierusalim îl ura pentru adevărul spuselor lui. Camarila, care îl conducea pe rege, îl acuză de trădare şi defetism, şi porunci să fie băgat în temniţă şi bătut crunt. Dar, prorocul era neînduplecat. Cum ieşi din temniţă îşi reluă misiunea de salvare a patriei iubite.

Cînd la tron urmă faraonul Aprics, liga antibabiloneană a încetat să-şi mai ascundă intenţiile sale. Atunci Nabu codonosor a înţeles câ a sosit timpul să acţioneze. Printr-un marş rapid a ocupat Iudeea, a cucerit Lachişul şi alte fortăreţe şi in cele din urmă a

trecut la asediul capitalei. Ierusalimul s-a apărat eroic. Au fost chemaţi sub arme chiar şi bătrînii, femeile, copiii şi robii, cărora Ie-a fost promisă li bertatea. Ieremia, vrînd să salveze ora şui şi templul de distrugerea definitivă, chemă din nou la o capitulare de bună voie. Din această cauză şi-a atras acuzaţia de trădător, iar nehotărîtul rege Sedechia. cind îl întemniţa, cînd îi reda libertatea, pentru ca în ascuns faţă de curte să-i ceară sfaturile. Ostile ealdcene au stat un an întreg sub zidurile oraşului. Sosi atunci vestea că faraonul Apries a pornit cu o puternică oştire în ajutorul locuitorilor Ierusalimului. Nabucodonosor trebui să renunţe la asediu şi să pornească in întimpinarea trupelor egiptene. Ierusalimul era liber. In oraş domnea o bucurie de nedescris. Oamenii strigau ca apucaţi, de bucurie se aruncau unul in braţele celuilalt şi ii binecuvîntau pe eliberatorul lor egiptean. Numai Ieremia nu împărtăşea bucuria generală. Cunoscînd puterea lui Nabucodonosor nu credea cituşi de puţin în victoria egiptenilor şi se îndepărta cuprins de o presimţire sumbră. Mai mult, oamenii înstăriţi şi cei privilegiaţi şi-au retras promisiunile lor: nu au scutit pe cei sărmani de datorii şi nu au redat sclavilor libertatea. Din această cauză, în oraş au apărut nemulţumiri, ba chiar mişcări a celor înşelaţi, care apăraseră cu vitejie zidurile oraşului. Ieremia şi-a pierdut orice speranţă că va mai reuşi să salveze capitala. Hotări, deci, să plece în oraşul său natal Anatot ca, înainte de infrîngere, să-şi reglementeze problemele de moştenire. Acolo, la poarta oraşului, a fost prins ca dezertor, condamnat la bătaie cruntă şi aruncat în temniţă. Regele Sedechia porunci însă să fie transportat la Ierusalim, pentru ca în momentele de îndoială şi desperare să-i ceară sfatul.

In curînd sosi şi vestea că egiptenii au fost înfrînţi, iar nu după mult timp. ostile neobabiloncne apărură din nou

3-W

sub zidurile oraşului. Asedierea a mai durat încă opt luni. în oraş s-au răv pîndit molimele şi foametea. Străzile erau pline de atîtea cadavre încît nu se mai prididea cu îngropatul. Se ajunse pînă acolo încît mamele îşi mîncau propriii lor copii.

In anul 586 î.e.n.. caldecnii au trecut la atac general şi au pătruns prin spărturile zidurilor în oraş. Începu un măcel sîngeros al populaţiei. înfuriaţi, războinicii neobabiloneni omorau, jefuiau şi incendiau. In curînd, oraşul lui David s-a transformat în ruine. Din templul şi palatul regal nu au mai rămas decît un morman de dărimă-luri, resturi de ziduri afumate şi cioturi stinghere de coloane. Ierusalimul a încetat să mai existe. Folosindu-se de tulburarea existentă, regele Sedechia împreună cu familia şi demnitarii curţii s-au strecurat din oraş şi au fugit înspre Transiordania. Trupe babilo-nene trimise în urmărirea lor l-au prins abia lîngâ Ierihon. Nabucodonosor a poruncit să i se omoare fiii, iar apoi îi scoaseră ochii şi îl trimiseră în lanţuri la Babilon.

Ultimul rege iudeu a murit, nu după mult timp, în straie de întemniţat. In schimb, lui Ieremia, învingătorul asirian i-a permis să rămînâ în Iudeea. Prorocul s-a folosit de această favoare pentru a scoate din Ierusalim şi a ascunde într-o peşteră din muntele Ncbo Arca Legămîntului şi altarul de jertfe. Cu toate acestea, obiectele sfinte nu au mai fost găsite niciodată. După obiceiul mesopotamian s-a trecut la strămutarea populaţiei din oraşele şi satele Iudeii. Zeci de mii de prizonieri au fost aşezaţi în coloane şi legaţi cu frînghii. Loviţi de ciomege şi îmbrîn-ciţi cu brutalitate de paznici, ei luau drumul exilului îndepărtat. Coloana de nenorociţi se împleticea luni întregi prin arşiţa pustiului, însemnînd drumul cu cadavre. Acei care scăpau cu viaţă, după ce făceau această cale chinuitoare, erau închişi în lagărele din împrejurimile Babilonului.

în ţinuturile pustii ale Iudeii au lăsat numai populaţia rurală sărmană. Lc-au permis să cultive cîmpiile părăsite, viile şi livezile, atît cît să-şi poată menţine licărirea plăpîndă de viaţă. Guvernator peste ei a fost numit iudeul Ghedalia care îşi avea reşedinţa la Miţpa. în palatul tui locuia şi Ieremia, care a început să ia sub supravegherea Iui spirituală populaţia iudee rămasă.

In ţară domnea sărăcia şi dezordinea, încasatorii de biruri scoteau tot ce puteau de la agricultori şi păstori, oraşele şi satele fiind devastate de către partizani şi bandele de haiduci. Duşmanii fanatici ai Asirici împrăştiau teroarea omorînd pe compatrioţii pe care-i considerau renegaţi şi împăciui-torişti. Pînă la urmă, au reuşit să-1 omoare pînă şi pe Ghedalia însuşi. După înfăptuirea acestei crime, au fugit în Egipt luînd cu ei şi pe prorocul Ieremia. Deşi departe de ţară — prorocul locuia la Taphanhes — el continua să-i condamne pe compatrioţii săi care, renunţînd la iahvism, practicau idolatria*.

ROBIA BABILONEANĂ. Strămutaţii evrei au fost ţinuţi la început în lagăre şi folosiţi Ia reconstruirea Babilonului. conservarea canalelor şi la munci silnice pe moşiile regale. Cu timpul, mai ales după moartea Iui Nabucodonosor, au început să-şi recapete libertatea personală. La marginea capitalei, evreii şi-au întemeiat sate proprii, trăind din grădinărit şi cultivarea zarzavaturilor. O mare parte din strămutaţi se ocupau de negoţ şi începuse să-şi agonisească averi importante, Babilonul fiind în acele timpuri cel mai important centru comercial din lume. Unii din ei au devenit mari bogătaşi, stăpîni pe mii

• După Talmud, prorocul Ieremia a murit In Babilon, unde l-ar fi trimis după cucerirea Egiptului, Nabucodonosor. Tradiţia creştina lns& afirmi ca a fost omortt cu pietre, în Egipt, de către compatrioţii săi.

350

de sclavi. (Ezdra, I. c. 2, v. 65). An fost, de asemenea, şi alţii care au do-bîndit func(ii importante in administraţia de stat şi la curtea regală.

Babilonul era un mare oraş, cu milioane de oameni, înconjurat cu un brîu dublu de ziduri de apărare, aşa de groase că se putea merge pe ele cu patru cai Înhămaţi. Peste şase sute de turnuri vegheau în zare la siguranţa locuitorilor. De la intrarea minunata, acoperită cu basoreliefuri, «Poarta Iş-tar», pornea o cale largă dreaptă, măr ginită pe ambele părţi cu un zid înv podobit cu basoreliefuri ce Înfăţişau Ici. tn centrul oraşului se afla una dintre minunile lumii: grădinile suspendate ale Semiramidci, amenajate pe terasele susţinute de arcuri construite din cărămidî arsa. Babilonul a avut peste cinci/.eci de temple. Cel mai mare din ele era al zeului babilonean Marduk. In apropierea acestui templu, se ridica spre cer zikkuratul, turnul cu şapte trepte, care număra peste două mii de ani. în vîrful lui străluceau în soare plăcuţele albastre ale micului sanctuar in care se afla Marduk. Labirintul străzilor înguste vuia de forfota locuitorilor. Prin îmbulzeală îşi croiau cu greu drum caravanele de cămile încărcate cu mărfuri, precum şi procesiunile de pelerini credincioşi. Negustorii ţipau în gura marc, lăudîndu-şi mărfurile. iar la periferii, răzbăteau ciocănituri asurzitoare din atelierele meşteşugăreşti tn această hărmălaie se auzeau diferite graiuri, oraşul primind călători din toate colţurile lumii.

Pentru strămutaţi, aduşi aici din orăşelul provincial, cum poate fi caracterizat Ierusalimul, Babilonul a constituit un şoc zguduitor şi totodată un pericol. Mulţi dintre ei s-au deznaţionalizat repede, alţii, care n-au mai crezut că se vor mai înapoia, au hotărit să se împace cu noua viaţi şi să se chivernisească cit se poate mai bine. Majoritatea lor însă erau roşi de boala exilului: nostalgia după ţara lor. Cei mai optimişti dintre ei stăteau pe balo

turile împachetate, închideau ochii Ia avantajele vieţii noi, şi aşteptau cu nerăbdare ca Iahve să pedepsească Babilonul şi să le permită să se înapoieze în patrie.

Ieremia, care menţinea un strîns contact cu ei prin epistole, ii avertiza ca-şi fac numai iluzii şi îi sfătuia să-şi construiască case şi să cultive grădini. Glasul treaz al prorocului le-adîncea şi mai mult amărăciunea. In numeroase rînduri, se stringeau în grupuri pe malul Eufratului şi plini de dorul ţării, cu o voce dureroasă, intonau cintece jalnice. Poetul de mai tîrziu, autorul psalmului 136, a dat în acest chip expresie acestor simţăminte:

«La rîul Babilonul ui, acolo am şezut şi am plîns, clnd ne-am adus aminte de Sion. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de gru

mazul meu, de nu îmi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune.înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele».

In timp ce locuitorii regatului Israel, strămutaţi în anul 722 de către asirieni. s-au risipit fără urmă în marea popoarelor asiatice, iudeii s-au menţinut adunaţi prin sate şi orăşele.- Acolo şi-au păstrat obiceiurile străvechi, au sărbătorit sabatul şi alte sărbători religioase. Lipsindu-le templul Ierusalimului se adunau să se roage în comun în casele mai marilor lor. Aceste adunări au constituit embrionul viitoarelor sinago-gc. Comunităţile de iudei aveau in continuare preoţii lor. prorocii şi căpeteniile lor sociale. Alături de aceştia, au apărut învăţaţi care se ocupau cu strîngerea şi sistematizarea patrimoniului spiritual al poporului. Unele mărturii din templul incendiat au reuşit să le salveze chiar strămutaţii, multe materiale istorice şi juridice insă, au trebuit să fie reconstituite din tradiţia orală. Aceasta a fost o nouă etapă în întocmirea «Scri-

351

erii sfinte», elaboraţi definitiv după înapoierea din robie. Exilaţii au începui să reflecteze asupra cauzei nenorocirii lor, refătind din memorie propria lor istorie. Sub influenţa suferinţelor pe care le-au cunoscut şi-au adincit credinţa In Iahve.

în Cartea lefirii (c. 20, v. 5) si In Deuteronom (c. 5, v. 9), Iahve este prezentat ca un zeu răzbunător care, pentru păcatele părinţilor, pedepseşte pe copiii acestora pini la a patra spiţă. Dar poate oare Dumnezeu să fie aşa de nedrept, să-i pedepsească pe vinovaţi la fel cu cei nevinovaţi? Răspunderea colectivă nu era în concordanţă cu principiile morale şi, de aceea, nenorocirile care au lovit poporul evreu au căpătat o explicaţie şi o semnificaţie istorică nouă, .deosebită. Răspunsul la aceste întrebări chinuitoare a fost ideea mesianismului. Poporul iudeu ar fi fost ales de către Iahve ca, prin suferinţă, să se cureţe de păcat şi să proslăvească în lume numai pe Dumnezeul unic şi universal, care iubeşte omenirea.

Principalul partizan al acestor idei mesianice a fost prorocui lezechiel care, în anul 597 î.e.n., a fost strămutat în Babilonia. El a răspîndit principiul că fiecare om răspunde personal pentru greşelile sale. Icleea acestei răspunderi a exprimat-o in următoarele cuvinte: — «Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului: celui drept i se va socoti dreptatea sa iar celui rău, răutatea sa!» Acesta a fost un pas uriaş in aprofuh darea etică a monoteismului, renunţarea la noţiunea zeului răzbunător al seminţiei. Deoarece poporul iudeu avea de îndeplinit o importantă misiune istorică, prorocui în viziuni apocaliptice, a prevestit moartea tuturor împilatorilor lui şi triumful definitiv al acestuia într-un viitor apropiat.

într-o bună zi. predicînd în casa sa, Ie-a adus la cunoştinţă credincioşilor că Iahve 1-a purtat prin viitorul Ieru

salim, reconstruit.. Un oarecare om misterios 1-a plimbat prin oraş şi prin curţile templului refăcut avertizîndu-1 să se uite atent la toate pentru a putea povesti despre acestea compatrioţilor săi din Babilon. In acest fel îi îmbărbăta el pe exilaţi, prevestindu-le că se vor înapoia cîndva pe meleagurile părinţilor, iar regele lor va fi urmaşul lui David care, ca păstor in vecii vecilor, va guverna în numele Iui Iahve in pace şi dreptate.

ÎNTOARCEREA. După moartea lui Nabucodonosor statul Noului Babilon începu.să decadă. Urmaşul său la tron, Nabonid, nu a mai fost nici un luptător destoinic şi nici un bun administrator al ţării. Glndirea sa era cuprinsă numai de problemele religioase şi bogăţiile trecutului pe care, cu o mare ardoare, le aduna în palatul său. Urmărind întărirea statului le-a luat tuturor popoarelor cucerite zeii lor şi i-a adunat la Babilon. Din această cauză a provocat în rlndurile celor supuşi mari nemulţumiri. După un anumit timp a devenit şi mai ciudat, retrăglndu-se de la treburile statului într-un palat Îndepărtat la marginea deşertului sirian din Arabia de nord. Conducerea o exercita în capitală fiul său Balta/ar.

In acest timp, asupra Mesopotamiei se adunau din nou nori grei şi tulburi. In anul 558 î.e.n. se urcă pe tron regele Anşanului, Cyrus. Această căpetenie de trib, puţin cunoscută, s-a dovedit a fi după opt ani de guvernare un războinic periculos şi genial, deoarece a învins pe mezi, a ocupat capitala lor Ecbatana şi se declară regele perşilor, împotriva noului cuceritor, Nobonid formează o ligă în care, în afara cal-deenilor, au intrat şi regele Lydiei Cresus. Sparta şi faraonul Amasis. Cyrus. răspunzînd provocării, 11 învinge pe Cresus şi. într-un timp foarte scurt, cucereşte Asia Mică. Apoi se îndreaptă împotriva inamicului principal: Caldeea. în anul 540 î.e.n. a

352

înfrint-Ojiarcu un an mai tîrziu a ocupat llabilonul fără nici o luptă. Porţile puternicei fortăreţe i-au fost larg deschise de către preoţii zeului Marduk. care se simţeau ameninţaţi de politica religioasă a lut Nabonid. La numai douăzeci de ani de la urcarea pe tron, Cyrus a devenit stăpînul unui imperiu puternic, ale cărui graniţe se întindeau din India pînă la Marea Meditcranâ.

Popoarele asuprite din Caldeca l-au salutat ca pe un izbăvitor. Cyrus se dovedi a fi un cuceritor şi un om de stat de o factură deosebită. Spre deosebire de regii asiricni şi caldeeni el nu a omorît populaţia învinsă, nu le-a ars oraşele şi nu a permis oştenilor săi să jefuiască. Viaţa ţării îşi urma cursul ei obişnuit, neguţătorii şi meseriaşii puteau să se ocupe, în continuare, în linişte de treburile lor.

Regele persan se dovedi şi din alt punct de vedere un om al timpurilor noi. Popoarelor cucerite ae către caiuc-cni le acordă o autonomie largă şi le restitui statuile zeilor adunaţi la Ba-bilon. Toleranţa sa politică şi religioasă s-a mai exprimat şi prin aceea că a permis triburilor strămutate să se reîntoarcă la locurile lor natale şi a poruncit ca să li se restituie statuile şi vasele de ritual jefuite cîndva din templele lor. Strămutaţii iudei l-au salutat pe Cyrus cu un entuziasm de nedescris. Vedeau în el nu nurnai stegarul libertăţii, ci şi braţul răzbunător a lui Iahve. trimisul şi favoritul său. Preoţii şi prorocii propovăduiau tovarăşilor de suferinţă că eliberatorul lor este «unsul lui Dumnezeu», «Mesia», «Alesul» şi «Păstorul lui Iahve».

Speranţele iudeilor s-au confirmat in curind. La aproape un an de la cucerirea Caldeii, Cyrus, printr-un decret personal, a acordat evreilor permisiunea de a se întoarce în Ierusalim. A poruncit, de asemenea, să li se restituie toate vasele de cult luate de Nabuco-donosor din templul din Ierusalim. Li s-au restituit treizeci de vase de aur.

o mic de vase. de argint, treizeci du cupe de aur, patru sute zece cupe de argint şi o mie de bucăţi de diferite obiecte de cult. Pregătirile de reîntoarcere au durat foarte mult. Trebuiau întocmite listele celor care şi-au exprimat dorinţa de a părăsi Babilonul, şi a-i strînge în tabere. Nu toţi însă s-au decis să se reîntoarcă. Oamenilor înstăriţi, care posedau moşii întinse şi făceau aici un negoţ prosper, sau cei care deţineau funcţii înalte în stat nu le surîdea de loc viaţa pe meleagurile îndepărtate şi sărăcite ale Iudeii

Toţi însă, şi oogaţu şi săracii, au fost extrem de darnici pentru reconstrucţia templului din Ierusalim, ceea ce a făcut ca repatriaţii să poată duce cu ei un tezaur imens. Pentru reîntoarcere, s-au înscris aproape cincizeci de mii de oameni inclusiv femei, copii şi slugi.

Aceştia erau in special oameni cărora nu le mersese prea bine în exil, ca şi patrioţi credincioşi înflăcăraţi ai lui Iahve, preoţi, proroci şi fii ai seminţiei lui Levi. Caravana care a pornit la acest drum îndelungat se întindea pe ciţiva kilometri, deoarece în afară de oameni mai cuprindea şi 736 de caii 435 de asini, 6 720 de catiri de cărăuşie şi 435 de cămile. Printre călăuze era şi marele preot Iosua, precum şi Zoro-babel şi alţi doisprezece bărbaţi aleşi din rîndul Sfatului bătrinilor. Repatriaţii au ales drumul vechi, bătătorit al caravanelor de negustori. Mai întîi au mers în susul Eufratului, au ocolit ruinele oraşului Ninive ca să ajungă la Haran de unde, pe drumul cunoscut al lui Avraam, s-au îndreptat, prin Damasc şi muntele Hermonului, spre lacul Ghenizaret şi vechea graniţă a regatului iudeu. Intr-o bună zi. dintre stînci s-au arătat ruinele Ierusalimului. Călătorii trudiţi au început să plîngă. să rîdă de bucurie şi să ridice lui Iahve rugăciuni de mulţumire. Cînd. în sfîrşit. au răsuflat după prima emoţie, au pornit-o înainte cîntînd ca fascinaţi cu glas puternic:

353

«Veseliţi-vâ, bucuraţi-vă ruinele Ierusalimului. Căci Domnul se milostivi de poporul

său si îi răscumpără Ierusalimul!»

REFACEREA, Viaţa de toate zilele in Ierusalimul pustiit a tost nemaipomenit de grea. Repatriaţii au trebuii să-şi facă mai intii un acoperiş deasupra capului şi să curăţe ruinele ce umpleau străzile oraşului. De aceea, de-abia in luna a şaptea de la sosire au ridicat un altar de jertfe, iar in anul al doilea au trecut la refacerea templului. Despre acest fapt au aflat sa-maritenii şi prin soli au cerut să li se permită să participe şi ei la reconstrucţie, dar Zorobabel şi losua au respins categoric ajutorul oferit.. Fată de sa-mariteni. care au fost aşezaţi în nordul Canaanului după izgonirea israeliţilor, se purtau dispreţuitor, cu toate că şi ei îl cinsteau pe Iahve. Urmările acestui refuz s-au dovedit a fi foarte neplăcute. Samaritenii ca şi alte triburi care îşi însuşiseră teritoriile iudee pustiite, au împiedicat cu o neobişnuită înverşunare reconstruirea templului, organi-zînd atacuri armate, dînd foc la zidurile ridicate şi răspindind zvonuri şi panică in Ierusalim. Iudeii, sătui de greutăţile şi condiţiile de viaţă ce se îngreuiau mereu, au oprit în cele din urmă reconstrucţia templului şi s-au ocupat de problemele existentei, tn lupta pentru plinea cea de toate zilele au devenit indiferenţi la problemele religioase şi nu s-au mai interesat de templu.

Au trecut aşa cincisprezece ani. In timpul acesta, în lume se intîmplaseră multe lucruri. Cyrus a căzut in amil 529 î.e.n. în lupta cu popoarele care atacau graniţele de răsărit ale statului său, iar la tron ii urmă fiul Său Cam-byse. Acesta a domnit numai şapte ani, dar în acest timp a cucerit Egiptul şi a creat în acest fel cel mai mare imperiu in istoria lumii antice. In timpul domniei următorul rege al Persiei, Darius 1

(522—485 î.e.n.), prorocii Agheu şi Zaharia, au condamnat încetineala locuitorilor Ierusalimului şi, în numele lut Iahve, i-au convins să reînceapă reconstruirea templului. Nici de data aceasta lucrurile nu au mers uşor. Satrapul persan Tatnai. căruia îi era supus Canaanul, a trimis la Ierusalim o comisie pentru a cerceta cu ce drept templul de acolo se înaltă din ruine. Deoarece iudeii au amintit de decretul lui Cyrus, el a rugat pe regele său să-i dea indicaţii în legătură cu acţiunile sale ulterioare.

Darius era un om tolerant. Din porunca sa, s-a cercetat arhiva de la Ecbatana unde s-a găsit decretul. Satrapul a primit porunca nu numai de a nu impieta reconstrucţia, dar şi de a ajuta repatriaţii, livrîndu-le materiale de construcţie şi animale pentru a fi sacrificate pe altar. Construcţia a durat patru ani şi jumătate. Casa nouă a lui Iahve nu amintea cu nimic de măreţia templului lui Solomon. Mic, sărăcăcios şi lipsit de podoabe, templul amintea in mod dureros de sărăcia şi decăderea ţării. Cel mai frumos colţ, unde. odinioară, într-o tainică splendoare se afla Arca de aur a Legămîntului, era cu totul pustiu. Ierusalimul era o grămadă uriaşă de ruine în mijlocul căreia răsăreau, ici şi colo, case refăcute in care îşi găseau adăpost o parte din locuitorii lui.

MESIANISMUL LUI EZDRA. De la refacerea templului au trecut patruzeci şi trei de ani. Pe tronul Persiei a urmat regele Artaxetxe I (465—424 î.e.n.). Pe atunci locuia în Babilon un bărbat învăţat şi un mare cunoscător al torei, pe nume Ezdra. Călătorii sosiţi din îndepărtatul Ierusalim îi aduceau ştiri pline de nelinişte: faptul că poporul iudeu îşi îndeplineşte destul de lent obligaţiile religioase, că este ameninţat cu pierderea neamului datorită căsătoriilor mixte pe care le leagă cu seminţiile arabe învecinate.

354

Ezdra, deşi la o virstă Înaintată, n-a renunţat la hotărîrca de a pleca pe meleagurile strămoşeşti pentru a se Împotrivi procesului de decădere a poporului său. Artaxcrxe, căruia i-a cerut îngăduinţa de a pleca, 1-a primit foarte amabil. Nu numai că i-a acordat libertatea cerută, dar i-a oferit din tezaurul său mult aur şi argint pentru a înfrumuseţa templul Ierusalimului. In afară de aceasta I-a însărcinat pe guvernatorul Canaanului de a-i plăti bătrlnului evreu repatriat o sută de talanţi de argint şi de a-i pune la dispoziţie proviziile necesare.

Ezdra şi-a adunat pe compatrioţii săi din Babilon şi cu comorile importante de care dispuneau au pornit, in anul 458 î.e.n., la un drum Îndepărtat. A fost însoţit in această călătorie, fă ni a enumera femeile şi copiii, de o nuc cinci sule şaptezeci şi şase de bărbaţi care se hotărîseră să se întoarcă în patrie. După patru luni, noii repatriaţi au apărut în Ierusalim. Ezdra s-a apucat în mod energic de înfăptuirea unor reforme, care aveau să renască ludeea. Ceea ce găsise la sosire 11 înspăimântase peste măsură. Un număr important de evrei, în lipsă de evreice, se căsătoriseră cu fiice de canaaneni. hittiţi. filisteni, iebusei, amoniţi, moa-biţi, egipteni şi amorriţi. Chiar şi preoţii şi căpeteniile aveau neveste de origine străină. Pe străzile Ierusalimului se auzea un amestec de diferite graiuri şi dialecte, iar poporul ales era ameninţat cu o dispariţie apropiată. Ezdra a fost profund cutremurat. Şi-a rupt în bucăţi hainele, şi-a smuls de desperare oarba şi toată ziua a rămas încremenit de alita supărare. L-au înconjurat toţi cei care se temeau de cuvîntul Domnului şi s-au rugat împreună cu el. In timpul jertfelor de seara au căzut cu faţa la pămint în faţa templului şi au piîns atît de sfişietor Incit toţi locuitorii Ierusalimului au început să plingă cu ei. In timpul lui Ezdra s-a luat hotărîrea în virtutea căreia toţi cei care se insuraseră cu

femei străine, sub ameninţarea pierderii averii şi a cetăţeniei, să le lase în trei zile. Hotărîrea aspră a nefericit şi a dezbinat multe familii,, căci au îndepărtat femei iubite de bărbaţi şi mame grijulii de copiii lor. In afară de aceasta s-au înrăutăţit relaţiile cu popoarele învecinate, care s-au simţit lezate de modul în care au fost tratate fiicele lor. Poporul iudeu insă, şi-a salvat astfel trăsăturile etnice distinctive, religia sa, trăind de atunci într-o izolare completă, intre străini.

MESIANISMUL LUI NEEMIA. La curtea lui Artaxerxe I din Susa, înalta funcţie de paharnic era îndeplinită de iudeul Neemia. într-o bună zi, a venit la el un călător din Ierusalim pe nume Hanani, care i-a povestit despre soarta tragică în care se afla ludeea. Zidurile capitalei mai zăceau încă in ruine. Bogaţii împilau pe cei sărmani şi pentru datoriile pe care nu Ic puteau plăti, le luau cu forţa ţarinile, viile şi livezile, obligîndu-i să muncească ca robi pe fiii şi fiicele lor. Datoriile, camătă şi jăcmăneala au dus o mare parte din populaţie la o sărăcie înfiorătoare, în timp ce preoţii trăiau in lux fără nici un fel de griji. Această veste 1-a cutremurat profund pe Nee-mia. A plîns multe zile. s-a întristat, a postit şi s-a rugat lui Iahve să aibă milă de compatrioţii săi. Regele persan, observind că paharnicul său era mîhnit şi îngîndurat s-a supărat că nu ştia motivul acestei întristări.

— «De ce-i tristă faţa ta ? De bolnav, nu eşti bolnav! Se vede că ai vreo întristare la inimă!» Neemia a spus stă-pînului său ceea ce aflase de la Hanani.

— «In veci să trăiască regele! Cum să nu fie tristă faţa mea, cînd cetatea, casa mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei arse cu foc!» Şi i-a răspuns la aceasta regele:

— «Şi ce doreşti tu?» Neemia, după o rugăciune fierbinte i-a prezentat întreaga situaţie, rugindu-1 după aceea să-i permită plecarea la Ierusalim:

355

— «De binevoieşte regele şi de arc robul tău trecere la tine, atunci trimi-te-mă in Iuda, la cetatea unde-s mormintele părinţilor mei, ca să o zidesc».

Artaxerxe ii iubea pe paharnicul său şi avea deplină Încredere in el. I-a acordat imediat permisiunea de a pleca, numindu-1 totodată guvernatorul Iudeii. I-a încredinţat o scrisoare către mai marele pădurilor regale cu însărcinarea de a i se da atita lemn cit ii va fi necesar pentru reconstruirea caselor şi a zidurilor Ierusalimului, iar în plus o puternică escortă de pedestraşi şi călăreţi persani.

Neemia a ajuns la Ierusalim în anul 445 î.e.n. S-a uitat trei zile pe ascuns, la zidurile dărîmate şi porţile arse ale oraşului şi abia la urmă a dat în vileag scopul venirii sale: — «Voi vedeţi în ce stare rea ne aflăm: Ierusalimul e dă-rîmat şi porţile lui mistuite de foc. Hai să zidim zidurile Ierusalimului şi nu vom mai fi de batjocură!» Oraşul, lipsit de orice apărare, era lăsat în voia tîlharilor din pustiu şi seminţiilor duşmane, care acaparaseră părţile mai puţin populate ale ţării iudee. Neemb a trecut imediat Ia treabă. Fiecărui neam, inclusiv familiilor de preoţi, le-a încredinţat anumite fragmente ale zidului, iar populaţia încălzită de elan şi energie s-a apucat în grabă de reconstrucţie. Căpeteniile samaritenilor, ammoniţilor, arabilor şi a altor popoare duşmane batjocoreau pe evrei, căci nu credeau că vor reuşi să reconstruiască zidurile. Mai marele ammoniţilor, To-bie, li s-a adresat in mod batjocoritor; — «Lasă-i să zidească, fiindcă are să vină o vulpe şi are să le strice zidul lor cel de piatră». Cînd l-au ridicat însă" aproape pe jumătate, au început să se înfurie, să devină agresivi şi să se pregătească de atac. Neemia nu s-a speriat şi a organizat rezistenţa cuvenită. Pe constructori i-a înzestrat cu săbii, suliţe, arcuri şi scuturi. «Lucrul este mult şi greu şi noi sîntem risipiţi pe ziduri şi depărtaţi unii de alţii. De aceea să alergaţi la mine acolo unde veţi auzi

sunetul cornului şi Dumnezeul nostru se va lupta pentru noi».

De-acum înainte, cu schimbul, o jumătate din locuitorii Ierusalimului se ocupau de construcţie încinşi cu săbii, iar cealaltă jumătate stătea zi şi noapte pregătită, pentru a respinge atacul. Aşezaţi de-a lungul zidului trîmbiţaşii trebuiau să cheme pe apărători în locurile ameninţate. De-acuma atacanţii nu mai îndrăzneau să treacă la o luptă deschisă şi hotârîră să recurgă la un vicleşug. De patrii oii încercară să-I scoată pe Neemia din oraş. sub pretextul că vor să intre in tratative şi să încheie cu el o alianţă, iar cînd nu le-a reuşit acest lucru au încercat să răspîndească. cu ajutorul unor renegaţi iudei, spaima şi neliniştea în oraş. Neemia era însă în permanenţă atent şi îşi urmărea scopul cu îndîrjire. Locuitorii Ierusalimului lucrau la construcţie zi şi noapte cu febrilitate, de multe ori fără să doarmă suficient şi fără să-şi schimbe hainele de pe ei. Astfel, după numai cincizeci şi două de zile, zidurile au fost ridicate din ruine şi capitala a putut să răsufle cu uşurare. • Neemia a trecut atunci la rezolvarea problemelor sociale. Populaţia sărăcită a scutit-o de dăjdi şi impozite, mulţumindu-se numai cu contribuţii modeste pentru întreţinerea casei sale. Apoi, a convocat adunarea poporului şi a poruncit bogaţilor să jure că vor înceta să mai practice camătă şi că vor restitui celor sărmani ţarinile, viile şi grădinile luate pentru datorii şi do-bînzi neachitate. Indeplinindu-şi misiunea s-a întors după doisprezece ani la Susa. la curtea regală, unde a preluat din nou demnitatea de mare paharnic. După cîţiva ani, s-a dus din nou la Ierusalim, pentru a vedea cum se comportă populaţia iudee. A constatat cu minie că relaţiile dintre ei din nou s-au înrăutăţit, ti durea mai ales avariţia preoţimii, care nu plăteau leviţilor şi cîntăreţilor partea cuvenită din zeciu-ială, incit aceştia au părăsit serviciul

356

de la templu şi se ocupau cu agricultura. Ceea ce era şi mai rău, nimeni nu respecta sabatul. Agricultorii storceau în prese strugurii, aduceau în capitală produsele lor agrare şi făceau cumpărături în tarabele din oraş. Se permitea chiar neguţătorilor din Tir, care se aşezaseră în Ierusalim, să facă comerţ. Neemia a înlăturat cu toată fermitatea dezordinile din templu şi a poruncit să şc închidă-poarta oraşului în ajunul sabatului, pentru a se împiedeca neguţătorii să mai facă comerţ. A descoperit, de asemenea, că iudeii se căsătoriseră din nou cu străine. Se ajunsese

pînă acolo, încît copiii din aceste căsătorii mixte nici nu ştiau să vorbească limba ebraică. Chiar unul din feciorii marelui preot îşi luase de soţie o femeie de origine străină. Mîniat la culme de această trădare, care pătrunsese şi în sfera preoţească, Neemia a chemat în faţa sa pe toţi vinovaţii, i-a mustrat cu severitate, i-a blestemat şi, în furia dezlănţuită, i-a lovit cu pumnii şi i-a tras de bărbi. Apoi, i-a pus să jure că vor îndepărta femeile străine. Toţi acei care nu s-au conformat poruncii, printre ei se afla şi marele preot, au fost izgoniţi din Ierusalim.

„Al! DOARÂ EU SÎNI PĂZITORUL FRATELUI MEU?"*

Despărţirea statului lui Oavid în Israel şi Iudeea s-a dovedit in curînd a fi una dintre cele mai mari tragedii ale poporului evreu. Este suficient să menţionăm numai cltcva fapte, pentru a ne convinge de acest lucru. Solomon a murit în anul 932 î.e.n. In anul 721 a căzut Samaria. Stătuleţul Israelului a existat cu ceva mai mult de două sute de ani. Statul iudeu, care a chemat Asiria In ajutor împotriva triburilor israelite surori, a scăpat numai datorită faptului că a devenit vasalul asa-zisului său izbăvitor. La douăzeci de ani după cotropirea Samariei, regele asirian era în faţa Ierusalimului şi numai datorită unor împrejurări fericite statul iudeu nu şi-a pierdut atunci independenţa. A mai existat încă 115 ani, deci pînă în anul 586 î.e.n., cînd Nabucodonosor a dărîmat Ierusalimul.

Cauzele acestei tragedii au fost foarte complexe. Ştim că triburile de nord şi cele de sud au fost totdeauna despărţite prin antagonisme etnice şi politice, profunde. In timpul domniei lui Da vid şi Solomon, datorită intereselor de stat comune, ca şi centrului religios comun, — templul din Ierusalim — aceste contradicţii se mai atenuaseră. In momentul divizării; Israelul s-a rupt de această comunitate înălţîndu-şi propriile capitale religioase la Betel şi Dan. Această schismă religioasă a dus nu numai la o ruptură totală spirituală a ambelor state evreieşti, dar a influenţat în mod fatal, şi asupra relaţiilor lor interne.

Să reflectăm o clipi asupra celor ce s-au întîmplat in Israel. In ceea ce priveşte componenţa populaţiei acestui stătuleţ seminţiile israelite constituiau in continuare o minoritate. Ele erau sub influenţa puternică a diferitelor triburi canaanene, care se mîndreau cu o bogată tradiţie religioasă şi culturală. Ieroboam şi alţi regi israeliţi trebuiau să ţină seamă cu toată seriozitatea de această situaţie, din care cauză şi cultul lui Iahve a căpătat aici un caracter de idolatrie. Fenomenul s-a reflectat în apariţia viţelului de aur şi în expulzarea, peste graniţele statului, a reprezentanţilor ortodocşi ai iahvismului: preoţii şi leviţii.

Slăbit.lsraclul nu s-a putut apăra în mod eficace Împotriva influenţelor şi atacurilor statelor vecine: Fenicia şi Damasc. Cultura acestor popoare prindea în Israel rădăcini din ce în ce mai adinei şi, în anumite momente, se părea că iahvismul e condamnat la pieire. In timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale de origine feniciană, Izabela, lupta cu iahvismul a căpătat un caracter sîngeros. Aflăm că înfocata adeptă a zeilor fenicieni a prigonit şi a omorît pe prorocii lui Iahve. E drept că atunci s-a ajuns,sub conducerea lui Ilie, la revoltă, dar ea n-a putut fi victorioasă, atît timp cit prorocii) a trebuit să stea peste fruntariile statului. Abia şeful grupării proiah-viste. Iehu, a repurtat victoria dorită asupra cultelor străine. Aceasta a fost Insă

• Cuvintele lui Cain din Cartta Facerii (c 4, Y. 9).

3SH

un triumf de moment deoarece, el însuşi, dorind probabil să obţină sprijinul majorităţii supuşilor săi, a căzut în idolatrie. Chiar ţi primul rege israelit, Ieroboam, sprijinit de către adepţii iahvişti ai prorocului Ahia, a fost iniţiatorul unei schisme religioase. In general, privind din acest punct de vedere istoria Israelului, constatăm cu mirare că Biblia, fie că condamnă regii că s-au închinat Ia zei străini, fie că trece sub tăcere activitatea lor religioasă, ceea ce, de asemenea, Ist are importanţa sa. Cu alte cuvinte, n-a existat printre ei nici un iahvist credincios care să merite lauda redactorilor istorici ai Curţilor biblice.

Cum se prezenta situaţia din acest punct de vedere în Iudeea? S-ar părea, că fiind izolată de influenţele străine, datorită munţilor, că posedînd obiectul tradiţional al cultului, Arca Legămlntuluj, şi că populaţia evreiească era majoritară, că ea ar fi trebuit să devină pavăza religiei lui Moise. Cu toate acestea, cultul zeilor străini s-a răspîndit şi aici foarte mult. Opt regi iudei sint condamnaţi de Biblie pentru idolatrie sau pentru prigonirea preoţilor. Ahaz 1-a sacrificat pe fiul său pe altarul de jertfe, loaş 1-a omorit pe preotul Zaharia, deoarece 1-a descoperit prac-ticind idolatria. Mânase a început urmărirea sîngeroasă a iahviştilor.

Şi totuşi, in Iudeea iahvismul era ceva mai fertil decît în Israel. Datorită unor regi ca Asa, Iosafat loram, Iezechia şi Iosia, religia lui Moise renăştea din nou. cîştigînd preponderenţă asupra zeilor străini. Aceasta s-a obţinut îndeosebi, datorită meritelor lui Iosia, care a introdus reforme religioase profunde şi a reluat normele religioase cuprinse în Deuteronom.

Ambele stătuleţe au fost zguduite de lupte religioase îndelungate şi grele. Şi spre nenorocire aceste lupte erau legate prin mii de fire şi cu raporturile de forţă existente pe arena internaţională. In Samaria şi în Ierusalim se înfruntau intre ele grupări care căutau sprijin fie în Siria, fie în Asiria sau în Egipt. In acest mod. Israelul şi Iudeea au devenit terenul unor intrigi politice care, în ultimă instanţă, le-au dus la ruină.

S-au înrăutăţit, de asemenea, şi relaţiile sociale interne. Cum se întîmplă de obicei, războaiele permanente, luptele fratricide, revoltele, loviturile dinastice şi fricţiunile religioase au dus ambele ţări la anarhie, au adîncit diferenţierile sociale. Masele largi populare, sugrumate de greul impozitelor şi al datoriilor, au sărăcit din ce în ce mai mult, în timp ce o pătură nu prea numeroasă de privelegiaţi aduna averi din ce în ce mai mari. Au apărut înţelepţi, cum ar fi prorocul Amos, Eremia şi Neemia, care au condamnat împilarea, camătă, jaful şi atrocităţile bogătaşilor, dar — după cum se ştie — învăţătura, cazaniile şi rugăminţile pentru îndurare nu opresc cursul istoriei.

Mărturie elocventă a relaţiilor de atunci poate fi scrisoarea amintită a ţăranului israelit, găsită în anul 1960 în apropiere de localitatea palestiniană Rison Lesion. Ea provine, după afirmaţiile învăţaţilor, din veacul al VU-lea i.e.n. şi se compune din paisprezece rînduri de text, scris pe smalţul unui vas. Scrisoarea este deteriorată şi are diferite lipsuri, dar conţinutul ei e cît se poate de clar. Ţăranul, care ioc-

35<>

mai terminase strînsul recoltei, se plinge prinţului său că perceptorii i-au luat pînă şi haina de pe el cu toate că n-aveau nici un drept să o facă. Dacă avem in vedere Taptul că haina ţinea loc şi de învelitoare pentru israeliţii sărmani, înţelegem cruditatea perceptorilor. Haina era probabil singurul bun pe care îl poseda sărmanul sătean.

Cu timpul însă, chiar şi oamenii bogaţi au devenit victimele războaielor şi a intrigilor politice interne şi externe. Ţara a fost devastată de diferiţi invadatori, iar birurile mari, care trebuiau plătite puterilor vecine, atîta timp cît de la poporul exploatat nu se mai putea stoarce nimic, puteau fi acoperite numai de cei care mai posedau aur şi argint. Sîngerosul uzurpator Manahem. stăpînind prin teroare, a trebuit să se bazeze pe Asiria, pentru a-şi menţine domnia. Tiglatpalassar al III-lea i-a cerut pentru acest serviciu plata unui tribut uriaş de o mie de talanţi de argint. Manahem a strins tributul în aşa fel încît a pretins şi bogătaşilor cîte cincizeci de sicii de argint. Deoarece talantul număra trei mii de siclii, înseamnă că el a plătit protectorului său trei milioane de sicii de argint. Deci, dacă vom calcula (trei milioane împărţite la cincizeci), vom afla că şaizeci de mii de bogătaşi au trebuit să contribuie cu daruri importante pentru a se menţine la tron sîngerosul uzurpator.

In lumina acestor fapte devin clare loviturile dese de palat, uzurpările de domnie şi schimbările continue a dinastiilor în Israel. Şi în Iudeea au avut loc, ce-i drept, asemenea fapte, dar acolo a domnit totuşi numai o singură dinastie care se trăgea de la David, în timp ce, în Israel, de-a lungul a 230 de ani, s-au schimbat, una după alta, nouă dinastii întemeiate de uzurpatori prin folosirea violenţei.

Frecuşurile dinastice între căpeteniile Israelului şi Iudeei, cît şi lupta preoţilor pentru hegemonie, au slăbit ambele stătuleţe fiind în contradicţie absolută cu interesele poporului. S-au întîmplat, ce-i drept, şi cazuri cînd arabii regi au trăit în pace. Ele au fost însă rare şi au avut la bază nu considerente patriotice, ci, mai degrabă, manevre politice. Cele două regate s-au aflat cel mai adesea pe poziţii de forţă. Hurtînd între ele războaie distrugătoare, nu s-au dat în lături să aducă în Canaan pe cei mai înverşunaţi duşmani, pentru a-i submina pe adversarii interni

Cîteva exemple sînt suficiente pentru a ilustra această gravă orbire politică. Icroboam, înfăptuitorul diviziunii statului, a fost fără îndoială la cheremul Egiptului. Urmarea directă a rebeliunii lui a fost faptul că faraonul Şeşonk I, la cinci ani după moartea lui Solomon, a pustiit Canaanul şi a golit de toate comorile templul Ierusalimului. Regele israelit, Ioaş, a devastat templul Ierusalimului şi a dărîmat parţial zidurile oraşului. Regele Pecah s-a aliat cu Damascul şi. dorind să oblige Iudeea să participe la coaliţia antisiriană, a pornit împreună cu aliatul său împotriva lui Ahaz, a pustiit Iudeea şi-a început asediul Ierusalimului. Atunci Ahaz, după cum am mai amintit, a invitat în Canaan ostile asiriene. Această politică sinucigaşă trebuia, mai devreme sau mai tîrziu, să ducă la pieirea ambelor ţări.

în timp ce cele zece seminţii israelite s-au dizolvat fără urmă în conglomeratul popoarelor Mesopotamiene, pentru iudei aşa-zisa robie babiloneană nu era în

360

m

•*£•< • !*'.#• viii > ^ 4 H P 9 «F f ••»'•&•' &

ZW«/ pltngerii:

toate situaţiile o adevărata robie, ci o strămutare, in multe cazuri, avantajoasă din punct de vedere material. Mai mult, la un moment dat evenimentele istorice au luat pentru ei o Întorsătură deosebit de favorabilă. încă din primii ani ai domniei sale, regele persan Cyrus le-a permis să se înapoieze in patrie. Primul val de repatriaţi a luat drumul întoarcerii în anul 537 î.e.n. ceea ce înseamnă că exilul n-a durat nici cincizeci de ani.

Cu toate că această perioadă a fost destul de scurtă, mulţi iudei au reuşit să se aclimatizeze şi au refuzat sâ se reîntoarcă. Erau oameni din diferite pături sociale: neguţători bogaţi, agricultori şi meseriaşi legaţi prin diferite interese de noua patrie, ca şi numeroşi reprezentanţi ai tinerei generaţii — născute în Babilon — ale căror sentimente religioase nu erau nici pe departe aşa de puternice ca a părinţilor. Toţi, luaţi la un loc, nu erau indiferenţi faţă de problemele patriei lor, şi după cîte ştim din Biblie, au contribuit din plin Ia reconstrucţia templului. Trăind în emigraţie ei au păstrat vechile obiceiuri şi ritualuri.

Nu încape nici o îndoială că dornici de a se înapoia în patrie erau in primul rînd oamenii sărmani, preoţii şi leviţii. Aceştia erau partizanii cei mai înfocaţi al lui Iahve, reprezentanţii celei mai conservatoare grupări a religiei lui Moise, pe care nu-i inspăimlnta drumul îndepărtat şi greu şi nici viaţa mizeră între ruinele Ierusalimului. In acest mod a avut loc în Iudeea o concentrare destul de puternică a iuhviştilor ortodocşi. S-a spus, pe drept cuvînt, că iudeii au emigrat ca popor şi s-au înapoiat ca o comunitate religioasă.

Faptul acesta ne face să înţelegem aproape tot ceea ce citim din cărţile lui Ezdra şi Neemia. Ne frapează în primul rînd dominaţia hotărîtă a religiei şi preoţilor In noua societate iudaică. Aceasta era o orînduire teocratică a cărei conducător era arhiereul — mare preot. El era înconjurat de reprezentanţii aristocraţiei cu care se sfătuia, aşa-zisul «Consiliu ai bătrinilor» din care s-a dezvoltat mai tirziu instituţia permanentă a Sanhedrinului.

Orînduirea teocratică lipsea poporul de drepturi şi de o viaţă cit de cit omenească. Preoţii se pretau adeseori la abuzuri financiare, iar masele populare erau împilate şi crunt exploatate.

Neemia, cu toată vîrsta înaintată, şi-a asumat răspunderea de a pune capăt tuturor abuzurilor. Iată cum sînt descrise aceste realităţi din Iudeea: «Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor iudei. Erau unii care ziceau:

«Noi cu fiii şi fiicele noastre sîntem mulţi, să ni se dea piine să ne hrănim şi să trăim».

Alţii ziceau: «Ne-am pus zălog viile şi ogoarele, şi casele noastre, ca să ne luăm pîine şi să ne astîmpărăm foamea»!

Iar alţii ziceau: «Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele

noastre».

362

$i noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sînt tot aşa cum sînt şi fiii Im .Iar iată < fi noi sîntcm nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi. ba unele din fiicele noastre se şi află in robie. N-avem la indcmînă nici un mijloc de răscumpărare. !ji viile noastre şi ogoarele noastre sint în slăpînirea altora».

Cînd am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe, m-am miniat foarte. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii.

«Voi luaţi mita de la fraţii voştri, le zisei eu». Şi am făcut împotriva lor o adunare mare.

Intoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobînda argintului, pîinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut».

Iar conducătorii de mai înainte, apăsau poporul şi luau de la el pîine şi vin, pe lingă cei patruzeci de sicii de argint; ba pînă şi slugile lor apăsau poporul (Neemia, c. 5, v. 1—7, 11,15).

O dată cu apăsarea şi abuzurile economice se răspîndeau demoralizarea şi indiferenţa pentru problema naţională. Bărbaţii şi femeile se căsătoreau cu reprezentanţi ai popoarelor vecine, diferiţi ca rasă; copiii rezultaţi din aceste căsătorii adesea nici nu cunoşteau limba maternă din care cauză străzile Ierusalimului răsunau de graiuri străine. Mai mult, mulţi repatriaţi îşi însuşiseră limba arameică, care dobîndise o largi răspîndire in Babilon. Pe scurt, deci. iudeii erau ameninţaţi cu dispariţia.

Reacţia lui Ezdra şi Neemia Ia aceste fenomene a fost deosebit de violentă. Ei au introdus legi severe în ceea ce priveşte căsătoria. Evreii care se căsătoriseră cu femei din alte neamuri trebuiau sâ-şi Îndepărteze soţiile şi copiii sau să părăsească ei înşişi fruntariile Iudeii. Istoricul evreu Josephus Flavius menţionează despre un evreu de neam, pe nume Mânase, care trebuia să fie numit In înalta funcţie de mare preot, dar a fost respins, deoarece era căsătorit cu o femeie străină. Atunci, suveranul Samariei 1-a numit drept Mare preot la sanctuarul-pe care îl construise pe dealul Gherizzim. Aici i s-au alăturat un număr însemnat de preoţi şi leviţi, care au trebuit să părăsească Ierusalimul din aceleaşi cauze.

Dorinţa de completă izolare de popoarele vecine a exercitat asupra religiei evreieşti o influenţă adîncă şi cu urmări îndelungate. Ta a devenit instrumentul unei politici rigide, pe-alocuri şovină, lanţul care trebuia să ţină din scurt poporul evreu puţin numeros, pentru a nu-şi pierde din particularităţile sale naţionale. Toate detaliile vieţii au fost reglementate prin prescripţii amănunţite de ritual. In timpul sabatului nimeni nu putea să plece într-o călătorie mai îndelungată, să depună o muncă oarecare, nici măcar să smulgă un spic de griu, chiar dacă era flămînd.

Scriitorii evrei menţionează treizeci şi nouă de activităţi interzise în timpul sabatului. Toţi cei care s-au ridicat împotriva rigidităţii ritualului şi împotriva preo-ţimii au trebuit să părăsească Iudeea.

Acest formalism şi conformism religios extremist, asemănător fetişismului, a servit fără Îndoială preotului pentru a-şi menţine puterea asupra poporului iudeu.

363

Deportarea locuitorilor unui oraş cucerit. Basorelief din palatul regelui asirian Tiglatpalassar al III-lca

Religia lui Moise devenise, datorită acestui fapt, o suită de canoane lipsite de un suflu viu. Ea-şi pierdea treptat conţinutul său etic profund.

In societatea evreiască însă, mai există şi o altă orientare religioasă ai cărei reprezentanţi au fost prorocii.

Biblia cuprinde scrierile a şaisprezece proroci, dintre care cea mai mare importanţă o au prorocirile lui Amos, Isaia, Ieremia şi Iezechiel. Şi faptul că unii dintre ei au fost înzestraţi de folclorul popular ca avînd puteri supranaturale nu rezultă cîtuşi de puţin că ei nu ar fi figuri istorice reale. In schimb, e cit se poate de cert că scrierile, care le sînt atribuite de către Biblie n-au ieşit întotdeauna de sub pana lor. Ştim astăzi, în urma cercetărilor lingvistice, că scrierile atribuite lor sînt nişte antologii compuse; în cel mai fericit caz, din fragmente autentice şi din texte ale unor autori necunoscuţi, provenite din epoci diferite.

Ca urmare, putem afirma că scrierile biblice ale prorocilor sînt un bun al poporului evreu şi că ele oglindesc concepţiile acestuia, începînd din secolul al VIII-lea î.e.n.

Prorocii nu au avut nimic comun cu profeţii care se perindau prin ţară. deşi activitatea lor reprezenta o formă superioară, desăvîrşită a tradiţiei existente de veacuri, a prezicerilor religioase. Se diferenţiau în primul rînd prin aceea că prorocirea nu constituia pentru ei o profesiune şi nu trăiau din prezicerea viitorului. Ei erau înţelepţi, apostoli ai poporului, îndrumători sociali şi politici, exponenţi ai concepţiei religioase, bazată pe răspunderea morală personală faţă de Dumnezeu. Isaia a fost un agricultor bogat, Amos păstor, Ieremia urmaş al unei familii aristocrate de preoţi, iar Iezechiel preot în templul de la Ierusalim. Ei toţi au fost convinşi că Iahve i-a chemat pentru a îndeplini o înaltă misiune socială şi religioasă.

Aceşti proroci puneau pe prim plan valorile etice ale religiei evreieşti. Amos, de pildă, susţinea continuu că îl interesează mai puţin problemele ritualului şi a ceremoniei din cultul lui Iahve, că lucrul cel mai esenţial e ca oamenii să fie drepţi şi cu inima miloasă. Miheia prezenta aceleaşi idei şi mai simplu, propovăduind că Iahve cere omului mai înainte de toate să fie bun, drept şi milos. Isaia a făcut, pînă la urmă, din Iahve zeul întregii omeniri, atribuindu-i calităţi universale. In accepţia acestui proroc Israelul rămînea pe mai departe un popor ales, dar ales numai pentru a aduce întregii omeniri vestea cea bună şi a permite, în acest fel izbăvirea lumii. Această idee mesianică constituia ceva absolut nou şi acţiona creator asupra gîndirii primelor comunităţi creştine.

Un lucru interesant îl constituie faptul că în concepţia monoteistă mai adîncită care străbate scrierile prorocilor unii învăţaţi văd influenţe din perioada robiei babilonene. Se pare că, evreii au nutrit simpatie faţă de adepţii persani ai lui Zara-tustra, care propovăduiau că în lume există două forţe ce luptă între ele: zeul luminii, Ormuz şi zeul răului Ahriraan. Cultul zeului Ormuz are, fără îndoială, multe caracteristici comune cu iahvismul. Perşii, la fel ca şi evreii, nu recunoşteau idolii ciopliţi cîştigînd astfel simpatia iconoclaştilor iahvişti. Toate concep-

365

ţiile religioase dualiste, ale lui Dumnezeu şi satanei, ale cerului şi pămîntului, ale luminii şi Întunericului, provin din epoca persană: evreii şi le-au însuşit în perioada robiei şi le-au transmis după aceea creştinismului timpuriu.

Ideile prorocilor au fost deci cît se poate de înaintate pentru vremea lor. Religia, în învăţăturile acestor Înţelepţi, a încetat să mai fie o problemă a răspunderii colective şi s-a transformat într-una a răspunderii personale. După aceştia, nu formele exterioare ale cultului şi ale ritualului au valoare in ochii lui Iahve, ci puritatea morală, cinstea, dreptatea şi bunătatea. Tocmai aceasta propovăduiau unii dintre proroci şi cu aceste idei proaspete au întemeiat o nouă eră în viaţa religioasă a popoarelor.

Consecinţa logică a acestor înalte principii etice a fost critica uspră a relaţiilor sociale din Israel şi Iudeea. Prorocii condamnau societatea pentru lipsa ei de credinţă, decăderea ei morală şi corupţie. Regilor le aminteau crimele lor şi viaţa des-frînată, iar societăţii evreieşti îi proroceau ruina şi suferinţele dacă nu se va întoarce pe calea dreptăţii.

Aşa cum am mai afirmat existau cauze importante pentru astfel de critici. In timp ce bogaţii trăiau într-un lux caracteristic oriental, masele populare deveneau din ce în ce mai sărace. Regii trimiteau populaţia la muncă forţată pentru a construi temple, palate şi fortăreţe măreţe* m ca-n e> locuiau în mijlocul unui număr imens de slugi şi ţiitoare. Sclavia exista în Canaan de foarte mult timp, dar abia In perioada regilor şi după înapoierea din robia babiloneană a fost extinsă pe scară largă.

Poveri mari militare apăsau asupra ţăranilor, dueîndu-i pînă la urmă la ruină. Exploatarea şi samavolnicia bogătaşilor, dăjdiile, împrumuturile şi camătă adln-ceau mizeria maselor muncitoare, îmbogăţind păturile avute. Prorocul Isaia spunea cu desperare:

— «Vai vouă care clădiţi casă lingă casă şi grămădiţi ţarini lingă ţarini pînă nu mai rămîne nici un loc,ca să fiţi numai voi stăpînitori in ţară!» (Isaia c.5, v. 8).

Prorocii erau şi politicieni prevăzători. Astfel Isaia de pildă, îl sfătuieşte pe regele Abaz să nu încheie alianţă cu asinenii împotriva ligii sinuno-israelitâ. leremia periclitîndu-şi chiar viaţa, s-a pronunţat cu tărie împotriva fanaticilor care, con-tînd pe ajutorul Egiptului, au împins Iudeea împotriva caldeenilor; chiar şi atunci, cînd Nabucodonosor încercuise Ierusalimul, Isaia i-a sfătuit pe iudei să capituleze. Nu după multă vreme, evenimentele au dovedit cît de justă şi înţeleaptă a fost poziţia sa.

Aceşti conducători spirituali, oratori, vizionari inspiraţi şi mari poeţi au exprimat tot ceea ce în poporul evreu erau mai valoros. Idealurile lor morale, concepţiile religioase şi chemarea pentru o justiţie socială au produs o influentă durabilă asupra culturii europene în următoarele două milenii.

Istoria Israelului şi Iudeii biblice se limitează numai la enumerarea regilor şi a aprecierilor referitoare la domnia lor din punct de vedere al iahvismului. In multe cazuri n-aflăm ce i-a îndemnat să procedeze într-un anumit fel şi nu Înţelegem

366

motivele politice şi psihologice ale războaielor, ale alianţelor de prietenie şi ale acţiunilor diplomatice. Textul biblic ne informează numai asupra datelor cînd au domnit diferiţi regi. într-un cuvînt, istoria biblică se compune propriu-zis numai din informaţii laconice, cronicăreşti, lipsite de legăturile pragmatice.

Norocul însă a constat în faptul că istoria celor două state evreieşti s-a întrepătruns cu istoria marilor puteri ale vremii, tn Babilonia, Asiria, în statul caldec-nilor şi in Egipt s-au păstrat arhive uriaşe cu documente şi inscripţii necrologice edificatoare. In textele care se referă la istoria statelor sus-amintite s-au descoperit numeroase referiri care aruncă o lumină revelatoare asupra evenimentelor din Israel şi Iudeea.

Datorită acestor descoperiri s-a putut, cu ajutorul metodei comparative, nu numai să se explice cunoscutele legături cauzale a multor informaţii biblice, dar să se şi stabilească totodată veridicitatea acestor informaţii. Mai mult, s-a reuşit să se stabilească cu aproximaţie pină şi anii de domnie ai regilor israeliţi şi iudei, cit şi principalele date din istoria poporului evreu.

Pentru a exemplifica, merită să amintim unul dintre acele cazuri în care datele au fost stabilite cu relativă uşurinţă. Biblia arată că Cyrus, chiar din primul an al ocupării Babilonului, a permis evreilor să se înapoieze la Ierusalim.

Datorită calculelor efectuate pe baza documentelor persane ştim că aceasta a avut loc Ia sfirşitul anului 539 î.e.n. Deoarece strămutaşi s-au pregătit citeva luni pentru înapoiere, primul val de repatriaţi nu a putut pleca spre Ierusalim mai devreme de primăvara anului 537 î.e.n.

N-ar fi justificat să repetăm în povestirea noastră, cuvînt cu cuvînt. relatările biblice ceţoase şi laconice, fără să apelăm Ia bogatele materiale pe care ni le pune la dispoziţie arheologia. Cititorul n-ar avea imaginea deplină a istoriei evreieşti, n-ar înţelege legăturile lor cauzale cu politica marilor puteri vecine.

Capitolul din istoria poporului evreu referitor la ambele regate evreieşti poate fi apreciat ca o compoziţie rezultată din diferite surse istorice. Bazată în principal pe prima şi a doua Carte a Regilor, ea este completată cu datele culese din Cartea lui Ezdra şi Cartea lui Neemia ca şi cu a prorocilor Isaia, Icremia şi Iezechiel şi cu ştirile păstrate în Mesopotamia şi Egipt.

Descoperirile arheologice, efectuate în Egipt şi în Mesopotamia, confirmă intr-un mod extrem de convingător exactitatea şi adevărul textelor biblice enumerate mai sus. Slnt aşa de numeroase asemenea descoperiri, Incit nu pot fi enumerate toate. Ne vom limita numai la cele mai importante şi extrem de convingătoare.

In Biblie se spune că la cinci ani de la succesiune, faraonul Şeşonk a intrat în Iudeea şi a devastat templul Ierusalimului. Iată că s-a descoperit in templul din localitatea Karnak un basorelief, făcut parcă să oglindească pentru urmaşi această expediţie. Pe acest basorelief se vede zeul egiptean Amon, care duce de un ştreang 156 de prizonieri evrei. Fiecare dintre aceşti prizonieri reprezintă cite un oraş din

cele cucerite şi devastate de Şeşonk. Din enumerarea acestor oraşe atlăm un lucru

367

deosebit de interesant, despre care Biblia nu aminteşte absolut nimic. Se dovedeşte, pînă la urmă, că faraonul, în nebunia devastării, n-a scutit nici pe regele protejat. Ieroboam, şi a pustiit şi teritoriile regatului proaspăt constituit al Israelului.

Omri, cel mai mare rege al Israelului, a subordonat regatul Moab şi, de-a lungul a patruzeci de ani, i-a pretins supusului său un tribut uriaş care se ridica la o sută de mii de berbeci anual..

în timpul domniei lui Ioram, regele Moabului, Meşa, a condus o răscoală împotriva Israelului şi a încetat să mai plătească tributul impus. Atunci Ioram, împreună cu Edomul şi Iudeea s-a îndreptat împotriva revoltaţilor. Biblia afirmă că puterile aliate l-au înfrint pe Meşa şi i-au pustiit grav ţara lui.

Pare, deci, a fi curioasă afirmaţia pe care o găsim tot în Biblie că învingătorii «s-au dus de la el, întorcîndu-se în ţara lor» (IV, Regii, c. 3, v. 27).

Această menţiune enigmatică a lost clarificată însă de datele arheologice. In anul 1868, misionarul german F.A. JUein a descoperit la est de Marea Moartă o piatră uriaşă din bazalt albastru, pe care era săpată o inscripţie în limba moabită. Klein a oferit arabilor patruzeci de dolari pentru preţiosul monument. înainte de a se ajunge însă la vreo tranzacţie, a aflat despre aceasta guvernul francez care a oferit proprietarilor o mie cinci sute de dolari. Arabii s-au gîndit că piatra trebuie să posede anumite proprietăţi magice. Au aprins atunci un foc sub ea şi au udat-o cu apă pînă ce s-a sfărîmat în bucăţi pe care, apoi, le-au vîndut ca talismane. Arheologii francezi numai prin mari străduinţe şi cu cheltuieli imense au reuşit să te răscumpere, pentru a reconstitui piatra preţioasă. In prezent ea se află la Luvru.

Din inscripţie rezultă, într-adevăr, că Meşa la început a fost înfrint şi închis în fortăreaţa Chir Hareşet, iar apoi a jertfit pe fiul său zeului Chamos, pentru a-1 atrage de partea sa. In versetele următoare se spune, pe un ton triumfal, că a învins pe cotropitori astfel că «Israelul a pierit pentru totdeauna».

După cum se vede, ambele tabere se laudă cu victoria: Ioram n-a înfrint definitiv Moabul şi, după cum se arată în Biblie, «s-a reîntors în pămînturile lui». Aceasta ne face să considerăm că lupta, deşi a fost crîncenă, nu a dus la o victorie definitivă. Meşa a avut dreptate susţinînd că şi-a eliberat ţara de asupritorul ei îndelungat.

In Biblie se povesteşte despre un incident, care foarte mult timp a fost de neînţeles. Regele Ahab a zdrobit pe monarhul Damascului, Benhadad al II-lea, luîndu-1 în robie. Cu'toate acestea, contrar obiceiurilor de atunci, nu 1-a omorît şi nu a pustiit capitala acestuia. Dimpotrivă, s-a purtat cu el foarte blînd, 1-a urcat în carul său, 1-a denumit «fratele său», ba chiar «a încheiat cu el un legămînt şi i-a dat drumul».

Se presimţea că, in spatele unei asemenea mărinimii, neobişnuite pentru Ahab şi timpurile de atunci, se ascunde un mister.

Această taină a fost desluşită cînd s-a găsit inscripţia regelui asirian Salmanassar al III-lea (859—825 î.e.n.). Monarhul puternicului stat menţionează că a repurtai o victorie asupra coaliţiei celor doisprezece regi, printre care s-au aflat şi Benhadad 368

Stela Iui Mesa.

$i Ahab. Omorînd 25 de mii de duşmani a trecut la asedierea Damascului, dar se vede că nu a cucerit oraşul, deoarece s-a reîntors la Ninive şi timp de cinci ani nu u mai început un nou război. Din textul inscripţiei putem trage concluzia câ acest război n-a fost Încheiat. Damascul a reuşit să se apere, Ahab s-a retras din luptă puternic zguduit, dar nu înfrînt.

în lumina acestor noi fapte relatarea biblică a devenit clară. Ahab şi-a dat seama de puterea cresclndă a Asiriei. în aceste condiţii nu era In interesul lui ca Siria, avanpostul Israelului împotriva viitorului atac asirian, să fie distrusă. Cu un om de stat prevăzător el a ales unica politică înţeleaptă, alianţa cu inamicul infrint. Aceasta era însă o alianţă instabilă căci, în momentul îndepărtării asirienilor de ţara sa, vechile disensiuni între Siria şi Israel au izbucnit din nou, iar Ahab a căzut in una dintre numeroasele ciocniri.

Cea mai mare tulburare în lumea ştiinţifică a produs aşa-numitul «obelisc negru», descoperit, în anul 1846, în ruinele oraşului asirian de pe dealul Teii Nimrud de către arheologul englez Lalyard. Stîlpul patrulater, cioplit din bazalt negru, este acoperit pe toate părţile cu basoreliefuri şi inscripţii cuneiforme. Pe una dintre suprafeţe se distinge figura regelui Salmanassar al IIMea înconjurat de suita sa, O procesiune de robi îi aduce comori preţioase: fildeş, baloturi cu materiale, cupe şi coşuri, iar în alt loc ii aduc animale: elefanţi, cămile, antilope, maimuţe, bivoli şi legendarul unicorn.

Un alt basorelief îl prezintă pe Salmanassar stind într-o atitudine plină de mîndrie, în timp ce la picioarele lui se închină uh demnitar într-o mantie bogat împodobită.

Abia cîţiva ani mai tîrziu, englezul Rawlinson a reuşit să descifreze inscripţia de pe acest basorelief. Şi, atunci, se dovedi că persoana care se închina era regele israelit lehu, care 1-a omorît pe Ahab şi Izabela. Inscripţia de sub această scenă sună în felul următor: «Tributul regelui lehu din Bit Humri (adică din familia regală Omri): argint, aur, cupă de aur, vase din aur, căni de aur, căldare din aur, plumb, sceptru pentru rege şi lemn de balsam primite de la el». Din alt text rezultă că lehu a înmînat tributul în anul al optsprezecelea al domniei lui Salmanassar, ndică aproximativ în anul 842 l.e.n.

Faptul că lehu a fost vasalul regelui asirian este trecut în Biblie sub tăcere. Dar inscripţia asiriană a dat la iveală de ce regele Damascului a pătruns în Israel şi a pustiit oraşele lui. Aceasta era o răzbunare pentru faptul că lehu a trădat alianţa antiasiriană încheiată cu arameii, iar cînd a izbucnit noul război cu Salmanassar, s-a supus de bunăvoie Asiriei plătindu-i un tribut imens în aur şi argint. Consecinţele acestei politici trădătoare au fost fatale. După lupte îndelungate şi îndîrjitc cu Damascul, Israelul a suferit in timpul domniei lui Ioahaz o înfringere completă, iar puternica sa armată a fost In mod obligatoriu redusă la cincizeci de călăreţi, zece care de luptă şi zece mii de pedestraşi.

«Obeliscul negru» ne-a dezvăluit tn acest fel cît de mioapă şi fatală a fost politica uzurpatorilor israeliţi. Siria, trădată de către aliatul său, a trebuit să lupte singură

370

cu puternica Asirie şi a fost înfrîntă. Israelul, slăbit de luptele cu aliatul său firesc, a căzut, in cele din urmă, pradă lui Sargon al II-lea. Samaria a fost distrusă, iar cele zece triburi israelite nordice strămutate în Mesopotamia au pierit, fără nici o urmă In exil.

Sargon este menţionat in Biblie numai o singură dată şi atunci numai în legătura cu rebeliunea oraşului Ajdod. In schimb, cuceritorul.Samariei este menţionat ca anonimul «rege al Asiriei». Este greu de presupus că aici este vorba de Sargon cu atît mai mult cu cît cu trei versete mai înainte este menţionat regele Salmanassar.

Abia descoperirea inscripţiei de pe zidul palatului regal de la Korsabad a pus capăt oricărei îndoieli. Se dovedi că, într-adevăr Salmanassar a început asediul, dar a murit după un an. Oraşul a fost cucerit abia de către urmaşul său, Sargon, după doi ani de domnie, adică după trei ani de asediu. Pe baza acestor informaţii s-a putut stabili că Samaria a căzut în anul 721 î.e.n.

In această inscripţie Sargon spune: «Am încercuit şi am cucerit Samaria şi am luat ca pradă de război 27 290 lo

cuitori. Din ei am făcut un corp regal compus din cincizeci de care de luptă; oraşul l-am reconstruit şi l-am făcut mai frumos ca înainte. L-am populat cu oameni din ţările pe care le-am cucerit. Am pus peste ei un guvernator şi i-am obligat să plătească un tribut asemănător cu cel pe care SI plătesc toţi ceilalţi locuitori ai Asiriei».

Biblia subliniază de trei ori luxul, care ar fi fost la palatul regal din Samaria. In Cartea a Treia a Regilor (c. 22, v. 39) citim că Ahab a făcut o casă din fildeş. Amos (c. 3, v. 15) proroceşte cele ce urmează: «Şi casa cea de iarnă o voi dărîma şi locaşurile cele de fildeş vor pieri şi case fără de număr nu vor mai fi!» In sfirşit, în psalmul 44, despre care unii cercetători spun că a fost scris ca un imn de nuntă pentru Ahab şi Izabela, găsim menţiunea despre «palate de fildeş».

Este lucru de înţeles că această ştire fantastică a fost considerată ca unul dintre nenumăratele exemple de fantezie exuberantă, atît de tipică pentru popoarele Orientului. De-abia cercetările arheologice a ruinelor Samariei au dovedit că aceasta nu reprezintă, în totalitatea ei, o legendă.

In anii 1931—193S expediţia arheologilor englezi şi americani a efectuat aici săpături sistematice. Au fost scoase de sub ruine temeliile zidurilor de apărare, bastioanele şi cisternele de păstrare a apei de ploaie. Cea mai importantă descoperire a fost însă palatul regal al Izabelei şi al lui Ahab. El se afla la marginea de vest a platoului muntos, de unde se vedea Marea Mediterană. tn curte se află o cavitate din piatră, menţionată în Biblie ca bazin, în care a fost spălat carul murdar de sînge al lui Ahab.

Cînd arheologii au început să cerceteze mai amănunţit ruinele, au fost cuprinşi de mirare. Mii de fragmente de plăcuţe din fildeş, pietre şi cenuşă cădeau de printre cărămizi. Pe ele se distingeau basoreliefuri ce reprezentau flori de lotus, crini, papirus, palmieri, lei, boi, căprioare, sfineşi şi zei fenicieni.

Palatul nu a fost construit în întregime din fildeş, dar pereţii lui şi mobilele erau

371

Dările regelui lehu pentru Salmcmassar al IH-lea

împodobite cu o cantitate aşa de mare de plăcuţe, încît, fără îndoială, că tăcea o asemenea impresie.

Să părăsim acum Israelul şi să trecem la Iudeea. De la început ne lovim de o problemă ce ne intrigă, legată de înţeleptul şi tragicul rege Azaria.

în Cartea a Patra a Regilor (c. 15, v. 5) citim: «Dar a lovit Domnul pe rege, şi acesta a fost lepros pînă în ziua morţii sale şi a trăit într-o casă separată».

Bibliştii şi arheologii au presupus că Azaria a locuit tn încăperile subterane ale palatului său, în timp ce în numele lui guvernau pe rînd fiul său Ioatam şi nepotul Ahaz. într-adevăr, în virtutea legii biblice, leproşii n-aveau voie să rămînă în Ierusalim, cu toate că nu se respinge posibilitatea ca regele să fi făcut excepţie.

Această părere a trebuit să fie revăzută cînd în localitatea Rama, denumită şi Rama Raşel, s-au descoperit ruinele unei citadele, despre care nici o sursă istorică nu menţionează. Ea era înconjurată de ziduri cu o gTosime de peste trei metri, iar porţile, după cum se poate presupune din urmele păstrate, erau turnate din aramă sau bronz. In curtea imensă se aflau trei construcţii. Una dintre ele avea în spate o ieşire secretă care permitea să se părăsească citadela pe neobservate.

Cine şi pentru ce a construit citadela în apropierea capitalei? Multe dovezi ne fac să credem că ea ar fi fost construită chiar de Azaria. în ruine s-au găsit o mulţime neobişnuită de figurine ale zeiţei Astart, iar prorocii îl acuzaseră tocmai pe acest rege că a practicat cultul zeiţei feniciene. Mai mult, pe unul din cioburi era săpată figura unui bărbat bărbos, care şedea. Deoarece numai regii şi zeii erau reprezentaţi în poziţie şezindă, nu mai încape nici o îndoială că citadela a fost o reşedinţă regală.

înţelegem acum de ce Biblia denumeşte locul de şedere al lui Azaria «casa separată», «casa liberă» sau «casa libertăţii». Nefericitul rege nu a fost, ca alţi leproşi, închis forţat, ci şi-a menţinut o libertate relativă în palatul său izolat de unde, datorită apropierii capitalei, putea să exercite controlul asupra problemelor de stat.

După decăderea Samariei, Iudeea şi-a dat seama de pericolul care o ameninţă din partea Asiriei. Regele Iezechia a fortificat cu febrilitate zidurile Ierusalimului şi a adunat arme. S-a gindit şi la aprovizionarea oraşului cu o sursă permanentă de apă. Vechiul canal, al iebuseilor, prin care au pătruns ostile lui David, fiind astupat cu ruine era necorespunzător şi periculos pentru oraş. Biblia menţionează că Iezechia a poruncit să se sape în stîncă un nou canal, care trebuia să aducă apa din izvorul Gihon direct in Ierusalim, unde era adunată în cisterne.

După cum se întîmplă de obicei, opera lui Iezechia a fost descoperită întîmplător. In anul 1800 un grup de băieţi arabi se jucau lîngă bazinul Siloe. Unul dintre ei a căzut în apă şi înotînd spre celălalt mal a descoperit în stîncă o trecere îngustă. Aceasta nu era altceva decit un canal cu o lungime de jumătate de kilometru care, pe un drum ocolit, mergea prin stîncă calcaroasă pînă în partea de vest a oraşului. S-a pus întrebarea de ce lucrătorii, cu toate că se grăbeau, nu au săpat in linie dreaptă, economisind în acest fel peste două sute de metri de efort inutil. După o

373

cercetare amănunţită a topografiei acestui loc, s-a descoperit că trebuiau să se ocolească mormintele lui David şi ale lui Solomon, săpate In sttncă.

Abia In anul 1880 s-a obţinut dovada incontestabilă că acesta era canalul Im Iezechia. Cîţiva tineri arhitecţi germani au venit să cerceteze canalul misterios. Inotînd în noroi şi apă pină la genunchi, cu greutate au ajuns plnă la jumătatea canalului. Unul din ei a căzut in apă şi atunci a observat o inscripţie misterioasă pe zid. La vestea acestei descoperiri a sosit la Ierusalim orientalistul englez Archi-bald Sayce, pentru a transcrie inscripţia, Munca a fost neobişnuit de grea. Stînd ore Întregi In apă şi noroi a copiat la lumina slabă a unei luminări, literă cu literă. Plnă la urmă efortul a fost răsplătit, deoarece inscripţia s-a dovedit revelatorie. Textul, parţial deteriorat, menţiona in mod dramatic, cum au săpat lucrătorii cu ttrnăcoapele din două părţi şi apropiindu-se unii de alţii la o distanţă de trei coţi, şi-au auzit glasurile prin peretele subţire de stîncă. Cind tn cele din urmă au străpuns tunelul, au lovit tîrnăcop de tîrnăcop de bucurie, iar apa, pentru prima dată, a curs din izvor In oraş. Limba ebraică a inscripţiei provine fără îndoială din vremea lui Iezechia.

Regele asirian Senacherib recunoaşte, în mod indirect, în una dintre inscripţiile sale, că nu a cucerit Ierusalimul. Cu toate că se laudă că a pustiit Iudeea şi că a primit de la Iezechia treizeci de talanţi de aur şi trei sute de talanţi de argint drept tribut, recunoaşte că numai 1-a închis pe regele iudeu în capitală ca «pe o pasăre în colivie». Desigur că nu arată motivele pentru care a trebuit să părăsească asediul. Infrlngerea sa este prezentată în Biblie ca o minune. îngerul trimis de către Iahve, ar fi trecut deasupra taberei duşmane şi ar fi omorît 185 000 de luptători asirieni.

S-a reflectat mult asupra a ceea ce se ascunde, în fond, în spatele acestei minuni. Se pare că răspunsul la această întrebare ni-1 dă istoricul grec, Herodot. Un anumit preot egiptean i-a povestit că armata lui Senacherib, părăsind pentru moment încercuirea Ierusalimului, s-a îndreptat împotriva egiptenilor. Atunci asupra taberei asiriene s-au abătut şoarecii de cîmp care au ros în aşa măsură corzile arcurilor şi părţile din piele ale armamentului, încît războinicii dezarmaţi au trebuit să se retragă din luptă.

Şoarecii, care de foarte multe ori apar în povestirile antice ca simbol al epidemiei, îi întîlnim în Biblie şi In textele descoperite în Egipt şi în Mesopotamia. Din aceasta ar rezulta că Senacherib a trebuit să întrerupă asediul Ierusalimului, deoarece trupele lui au fost decimate de o epidemie infecţioasă groaznică. Poate confirmarea acestei ipoteze ar putea fi faptul că arheologul englez Strachey a descoperit in împrejurimile oraşului Lachiş un mormînt comun, în care au fost găsite două mii de schelete de bărbaţi.

După cum se ştie, la Karkemtş, faraonul Nechao a fost zdrobit în lupta cu cal-deenii. Marele arheolog englez Woolley, efectulnd săpături în ruinele acestui oraş, a dat peste urmele dramatice ale acestei memorabile bătălii. Pardoseala unei case 074

de la periferie era acoperită cu un strat de cenuşă, In care se aflau sute de vîrfuri de săgeţi pentru arcuri, minere frinte ale suliţelor şi bucăţi de săbii sfărîmate. Cele mai multe vîrfuri de săgeţi, adunate la intrarea camerelor, erau indoite din cauza loviturilor In pereţii de piatră şi în părţile de metal ale uşilor. Din modul cum sini amplasate aceste relicve, rezultă că lupta s-a desfăşurat din cameră in cameră, apărătorii opunînd rezistenţă îndîrjitâ. In cele din urmă, invadatorii au învins şi au transformat casa în ruine.

Alte descoperiri ne dau o imagine clară asupra intrigilor politice din perioada respectivă. Tăbliţele cuneiforme cu texte asiriene demonstrează că K.arkemîşul hittit a fost vasalul Asiriei. Pe de altă parte, statuetele zeilor egipteni, inelul cu numele gravat al faraonului Psametic I cit şi sigiliul fiului său Nechao sînt o dovadă a penetraţiei puternice egiptene pe aceste teritorii. Se vede că Karke'mîşul oscila în loialitate Intre Egipt şi Asiria, ca pină la urmă să atragă pieirea asupra sa. Faraonul Nechao şi-a trădat ruşinos partenerii şi a trecut la apărarea Asiriei împotriva lui Nabucodonosor.

Cu această ocazie merită să menţionăm aici şi alte descoperiri interesante. Printre arme Woolley a descoperit un scut grecesc, acoperit cu un strat de bronz. Pe el se vedea o sculptură In relief a Gorgonei, înconjurată de animale: cai, ciini, cerbi şi iepuri. De unde a apărut acest scut grecesc la Kark^mîş?

Atunci. Woolley, şi-a udus aminte de un fragment din Herodot, din care rezuMS că in templul lui Apolo din Branhidai, In apropierea Efesului, s-au jertfit prâzilc cucerite de către faraonul Nechao la Gaza, care s-a servit de mercenari ionieni. Scutul trebuia, fără îndoială, să aparţină unui mercenar grec care, după distrugerea Gâzei, a trecut cu siguranţă în slujba faraonului ca să moară apoi la Karkemîş. departe de patria sa.

tn documentele babilonene s-a găsit şi confirmarea menţiunii biblice, referitoare la regele iudeu lehonia pe care Nabucodonosor 1-a luat în robie. Cînd pe tronul asirian s-a urcat Evilmerodah, i-a dat drumul din temniţă şi i-a permis să locuiască în palatul regal.

In Cartea a Patra a Regilor (c. 25, v. 28—30) citim: «A vorbit cu el prietenos şi a pus tronul lui mai sus de tronurile regilor, care erau la el în babilon;

I-a schimbat hainele lui de temniţă şi lehonia a mîncat totdeauna la masa regelui, în toate zilele vieţii lui.

Cele necesare întreţinerii lui i-au fost date neîncetat de rege, zi cu zi, cît a trăit el». In anul 1933 s-au găsit în arhivele babilonene Însemnările administratorului

palatului referitoare la raţiile de alimente diferiţilor rezidenţi aflaţi în întreţinerea regelui. Şi, revelaţie, pe listă figurează regele Iudeii lehonia, cei cinci fii ai săi şi opt iudei care reprezentau suita sa. După cum rezultă din aceste documente, In Babilon, trăiau o serie de regi luaţi prizonieri. Fiecare primea raţia sa zilnică de alimente, îşi avea tronul său şi camerele sale separate în palat. Printre aceste umbre regale şi-a sfîrşit viaţa nefericită şi regele lehonia.

375

Datorită arheologiei ne-am putut convinge că Ghedalia, menţionat în Biblie, pe care Nabucodonosor 1-a numit guvernatorul Iudeii şi care a fost omorît de către compatrioţii săi ca renegat, este o figură istorică reală.

în ruinele oraşului Lachiş s-a descoperit o pecete cu inscripţia: «Proprietatea lui Ghedalia, care este aşezat peste casă (peste Iudeea)».

In legătură cu robia babiloneană am constatat că anumiţi iudei strămutaţi şi-au agonisit averi in străinătate. Acest lucru a fost confirmat in mod frapant de către arheologie, cînd expediţia americană a descoperit la Nippur o parte din arhiva firmei de mari cămătari: «Muraşu şi fiii».

In o sută cincizeci de documente, scrise pe tăbliţe de argilă cu semne cuneiforme, este cuprinsă activitatea internaţională multiplă şi foarte ramificată a acestei familii iudee. Slntem în posesia contractelor de arendare a pămîntului, a canalelor, grădinilor şi berbecilor, a tranzacţiilor de vlnzare-cumpărare. a înţelegerilor de împrumut şi achitare pe bază de cauţiune încheiate cu datornicii întemniţaţi. Firma incasa pentru serviciile de intermediar prestate un procent ridicat, obligatoriu, de 20 %. Printre semnăturile de pe aceste acte se află multe nume evreieşti, lucru care demonstrează că o mare parte din strămutaţi nu trăiau în prea mare belşug.

Biblia trece sub tăcere o mare perioadă din istoria evreilor, care cuprinde 26S de ani: din momentul ridicării zidurilor Ierusalimului de către Neemia, în anul 433 i.e.n., pînă la izbucnirea răscoalei macabeilor, în anul 168 î.e.n. [

Probabil că in această perioadă nu s-a întîmplat nimic important. Iudeea, o provincie minusculă, înapoiată, se afla în graniţele marelui Imperiu persan. Cu aprobarea regilor Persiei, ea era un stat teocratic guvernat de către preoţi, în fond, mai degrabă o mică comunitate religioasă. Evreii, izolaţi de restul lumii, erau ocupaţi cu problemele lor personale. Cu siguranţă că,în acest timp, Vechiul Testament a căpătat forma sa redacţională actuală. Preoţii şi cei cunoscători în ale scrisului au reamintit trecutul şi au cules documente care trebuiau să arunce lumina cuvenită asupra cauzelor nefericirii lor naţionale. Au ajuns la convingerea că evreii l-au trădat în permanenţă pe Iahve, au încălcat poruncile lui şi de aceea au fost pedepsiţi. In final, Biblia a devenit un mare act de acuzare a regilor şi poporului, un document care trebuia să dovedească că numai în religia lui Moise se află izbăvirea şi viitorul prosper al evreilor.

Anul 333 î.e.n. marchează începutul unei cotituri în viaţa lumii de atunci. Regele macedonian, Alexandru a repurtat lingă Issos o victorie decisivă asupra trupelor lui Darius al IlI-lea. Persia a încetat să mai existe, iar pe teritoriile ci a apărut un mare imperiu grecesc. Tînărul cuceritor s-a îndreptat spre Egipt şi 1-a ocupat Iară nici o rezistenţă. Legenda neconfirmată susţine că pe drum a vizitat Ierusalimul, pentru a aduce omagiul lui Iahve. Dar Biblia trece toate aceste evenimente sub tăcere. Locuitorii ludeifrrnuntoase şi izolate nu şi-au dat seama că la orizont se profila o nouă eră în istoria omenirii. 37t>

o

mă

. ' » t T . , ! ' H i ' % *•* S t . I V - •!"

wmwm mmM

1 vk-J .V «V

;"'>:,.'**»f

Canatul regelui Iezechia, care aducea apa în Ierusalim.

In anii 332—331 l.o.n. noul monarh al lumii fondează, pe unul din braţele Deltei Nilului, oraşul Alexandria, viitorul centru al ştiinţei şi artei. Evreilor, urmaţilor slrămutaţilor din timpurile babilonene, le acordă aceleaşi drepturi ca şi grecilor şi egiptenilor. Consecinţele acestei măsuri se vor dovedi, mai tlrziu, după cum vom vedea, extrem de importante.

Alexandru cel Mare a murit in anul 323 î.e.n. Statul său a fost Împărţit tntre comandanţii săi, In aşa-numitcle diadohii. Astfel, după lupte sîngeroase, au apărut trei state: Egiptul sub conducerea Ptolcmeilor, Siria sub conducerea seleucizilor şi regatul Macedoniei sub conducerea Antigonizilor.

tn anul 320 l.e.n., Ptolemeu I includea Iudeea tn statul său. Deasupra poporului evreu plutea un pericol, cu totul diferit şi mult mai mare decît Împilarea şi asuprirea, începea epoca elenismului, epoca toleranţei, a libertăţii spirituale, a noilor curente filozofice, a Înfloririi ştiinţei, literaturii şi artei. Centrul acestei renaşteri culturale şi al umanismului a devenit Alexandria. Ptolemeu al IMea a Întocmit minunate culegeri de manuscrise, cuprinztnd moştenirea intelectuală a generaţiilor trccuie. Datorită lui s-a făcut traducerea In limba greaca a Bibliei, aşa-numita Septuaginta.

Farmecului irezistibil al elenismului nu au putut rezista o mare parte din evrei. Au fost subjugaţi de el, mai ales cei care se stabiliseră In Alexandria. Cu timpul ei s-au elcnizat în aşa măsură, tnctt au uitat limba maternă şi vorbeau numai greceşte. Din rîndurile lor s-au ridicat Învăţaţi, istorici şi poeţi care şi-au cucerit gloria şi recunoştinţa lumii,

Influenţele greceşti au pătruns ca un val larg şi In Ierusalim. Tinerele generaţii de evrei, Îmbătate de climatul noilor timpuri, s-au entuziasmat pentru literatură, pentru filosofia şi limba greacă. S-a ajuns plnă acolo, Incit In plin centrul oraşului s-a construit o arenă, m care, după modelul atleţilor greci, se Întreceau tinerii evrei. Cultul corpului frumos şi sănătos, melodia poeziei greceşti şi emanciparea ideilor filozofice au avut prioritate asupra conţinutului Psalmilor şi obligativităţii poruncilor rituale.

La Ierusalim exista Insă şi o puternică grupare de credincioşi Înfocaţi ai lui Iahve, care se opuneau cu Indtrjire influenţei străine. Ca urmare se ajungea deseori la tulburări şi ciocniri puternice tntre cele două pături ale societăţii. Oraşul a devenit pentru o lungă perioadă de timp o arenă de intrigi, tulburări şi lupte politice.

După aproape o sută de ani, Iudeea a trecut sub stăplnirea Seleucizilor. tn anul 195 l.e.n. Antioh al IIMea 1-a Învins pe Ptolemeu al V-lea şi a luat în stăpînire în-(reaga Palestina. In apropierea imediată a Ierusalimului se ridicau coloniile greceşti, Saraaria devenind un oraş important al administraţiei noului monarh. In oraşul sflnt al lui Iahve obiceiurile «receşti au căpătat atlta forţă, şi asta lntr-o aşa măsură, inel! — aşa cum povesteşte autorul Cdrfii a Doua a Macabrilor (c.v., v. 14)

«preoţii nu se mai slrguiau spre slujbele altarului; ci nebăgînd de seamă de casa Domnului şi părăsind jertfele, se grăbeau să se împărtăşească cu privirea cea fără de lege a luptei la disc, după ce se auzea chemarea crainicilor». Chiar şi cre-

J7X

Babllonul. Reconstrucţie pe baza săpăturilor,

dinciosul şi fanaticul arhiereu Iason este acuzat de lipsă de credinţă şi favorizare a noii erezii.

Pe tron a urmat Antioh al IV-lea Epipbanes. Acesta era un admirator fanatic al culturii greceşti. El a hotărit să distrugă toate celelalte obiceiuri şi religii din statul său. In anul 168 î.e.n. a jefuit templul din Ierusalim de toate comorile, iar cînd din această cauză au izbucnit tulburări, a trimis pe comandantul său care a pustiit oraşul trecîndu-1 prin foc şi sabie şi a luat în robie pe mulţi dintre locuitorii lui.

A început epoca terorii şi a prigonirilor. în templu s-a introdus cu forţa cultul lui Zeus din Olimp; sub ameninţarea cu moartea s-a interzis să se mai aducă jertfe lui Iahve, să se sărbătorească sabatul şi să se mai taie împrejur copiii. Credincioşii, care incălcau poruncile draconice, erau condamnaţi la torturi şi moarte în chinuri.

In cele din urmă, în anii 165-135 î.e.n. a izbucnit răscoala evreiască sub conducerea preotului Matatia şi a fost continuată apoi de către fiii săi Iuda, Ionatan şi Simon, denumiţi şi Macabei. Lupta eroică a partizanilor a fost atît de îndîrjită, încît trupele Seleucizilor au trebuit să se retragă din numeroase oraşe palestiniene iar in anul 164 conducătorul răscoalei Iuda a pătruns în Ierusalim, reintroducînd în templu cultul lui Iahve.

Fiul lui Epiphanes, regele Antioh al V-lea Eupator, a venit cu o puternică forţă armată pentru a înăbuşi răscoala. Lîngă localitatea Bet Zacharia, nu departe de Betleem, macabeii au fost înfrînţi neputînd face faţă cavaleriei puternice greceşti şi eşaloanelor de elefanţi de luptă. Condiţiile capitulării au fost însă surprinzător de blînde. Noul rege, văzînd ineficacitatea eforturilor tatălui său, a redat evreilor libertatea practicării cultului lor, acordîndu-le chiar o anumită autonomie. Macabeii nu s-au mulţumit însă cu această independenţă ciuntită. Fraţii lui Iuda — Ionatan şi Simon — au început din nou lupta, care s-a terminat, în anul 142 î.e.n., prin dobîndirea independenţei politice, complete.

Istoria acestor lupte eroice ne este transmisă prin cele două Cărţi ale Macabrilor. Prima Carte, întocmită de un evreu necunoscut din Palestina, a fost scrisă în limba ebraică, dar pină în timpurile noastre s-a păstrat numai traducerea grecească. A doua Carte, a fost scrisă de un alt evreu din Palestina, un erudit dintr-un mediu elenistic*, intr-o minunată greacă clasică.

De atunci a domnit in Iudeea dinastia Macabeilor, denumită de către istoricul evreu Josephus Flavius dinastia hasmoneilor, de la numele unuia dintre strămoşii lui Matatia, Hasmoneus.

In anul 63 î.e.n., în Palestina a pătruns comandantul roman Pompeius şi după trei luni de încercuire a cucerit Ierusalimul. Cu aceasta, independenţa evreilor a luat sfîrşit. Palestina a devenit o provincie romană, condusă de către un procurator.

Evreii nu au recunoscut aceste cărţi drept sfinte, tn schimb, biserica catolici le-a inclus In rlndul cărţilor canonice.

3S0

Cu timpul, politica de asuprire şi jaf a funcţionarilor romani a devenit atît de insuportabilă, Incit în (ară au izbucnit din nou răscoale ale palestinienilor. In anul 70 e.n., Titus a venit cu o armată puternică şi a început din nou asediul Ierusalimului. Locuitorii s-au apărat cu un eroism de nedescris şi cu un dispreţ faţă de moarte nemaiintllnit, dar pînă la urmă au trebuit să cedeze în faţa forţelor superioare ale romanilor. Tragedia pe care a trăit-o oraşul, a fost descrisă în mod zguduitor de către Josephus Flavius. Oamenii cădeau pe străzi de foame, de boli, şi de epuizare. Au fost şi cazuri cînd mamele şi-au mîncat pruncii. Mii de prizonieri evrei au fost trecuţi prin sabie de către legiunile romane sau au fost spînzuraţi de crăcile copacilor. După ocuparea oraşului, Titus a poruncit să se dărime cartierele care mai scăpaseră de pogrom, iar evreii şi adepţii lui Isus Hristos nu aveau voie să intre in oraşul transformat în ruine, sub pedeapsă cu moartea.

Timp de şaizeci de ani şi-a avut tabără pe ruinele oraşului legiunea a X-a romană, celebră pentru cruzimea ei. In anii 117—138 e.n. împăratul Hadrianus a construit aici colonia romană, Aelia Capitolina. Pe locul unde se găsea templul, a ridicat statuia lui Jupiter. Profanarea locului sfînt şi interzicerea de a se mai tăia împrejur i-au ridicat, în anul 132 e.n., pe evrei la o nouă răscoală.

în fruntea trupelor răsculate, care într-un scurt timp au ajuns să numere o jumătate de milion de soldaţi, se afla comandantul pe nume Simon, ce purta porecla de Bar-Cochba. în timp scurt, el a cucerit Ierusalimul şi multe teritorii din Palestina. Rabinul Akiba 1-a salutat ca pe Mesia şi l-a convins să se proclame rege al Israelului.

Noul stat evreu nu a durat mult. Hadrianus a adus din Britania pe comandantul său Iuliu Sever, care în scurt timp a recucerit Palestina, iar în anul 136 a înfrlnt ultima fortăreaţă a răsculaţilor, Betarul. Aici a căzut în luptă sau s-a sinucis, probabil, Bar-Cochba. Răsculaţii care nu au căzut în luptă, au fost vînduţi ca sclavi sau au fugit in Babilon.

în anul 1961, expediţia de arheologi din Israel a descoperit într-una din peşterile de lingă Marea Moartă oasele şi documentele ultimilor răsculaţi, care au murit aici.

Robia babiloneană şi fuga ucigaşilor lui Ghedalia în Egipt inauguraseră aşa-numita diaspora, sau dispersarea evreilor în toată lumea. In timpul dominaţiei persane şi greceşti, izgonirea forţată s-a transformat intr-o emigraţie de bunăvoie. Primul centru al diasporei din Babilon a durat pînă în evul mediu tîrziu. în Egipt a apărut o colonie evreiască pe insula Elefantina, dar mai ales la Alexandria. După răscoalele Macabeilor şi a lui Bar-Cochba, au plecat peste fruntarii noi valuri de emigranţi, care au mărit şi mai mult vechile comunităţi de emigranţi evrei.

Treptat, diaspora a cuprins Cyrenaica, Grecia şi Asia Mică. Cea mai mare concentrare, care număra aproape o sută de mii de evrei, se afla la Alexandria. Al doilea centru important al emigraţiei a fost constituit de evrei în însăşi capitala romană. Josephus Flavius, vrînd să ilustreze dimensiunile diasporei, citează pe geograful grec Strabon, care a scris: «Evreii populează aproape toate oraşele şi

381

!

Ruinele descoperite phiS acum ale Babilonului.

Sfetnicul cu fapte bra\e din templul Ierusalimului purtat In cortegiul triumfal al Iul Tltus. Basorelief de pe arcul de Triumf al lui Titus de la Roma.

în toată lumea nu este uşor să găseşti un loc, care să nu fie locuit de reprezentanţii acestui trib».

Din acele timpuri a început un nou capitol în istoria evreilor, o nouă epopee, nu mai puţin tragică şi eroică decît aceea, care a fost descrisă de cărţile bibiice.

•*-vi

J •I ,

SASE POVESTIRI BIBLICE DESPRE EROISM, SUFERINŢĂ

Şl BINEFACERILE LUI DUMNEZEU ASUPRA EVREILOR

IM boii' o

A T E E N I I

PALESTINA ÎN PERIOADA IMPERIULUI PERSAN Groniţe/e regiunilor

DESPRE IUDITA CEA VITEAZĂ, în oraşul iudeu Betulia locuia o vă

duvă pe nume Iudita. Aceasta era deosebit de bogată, deoarece stăpînea ţarini întinse, vite, oi şi slugi nenumărate. După ce i-a murit soţul viaţa pentru ea a pierdut orice farmec. Trei ani şi jumătate, îmbrăcată in haine sărăcăcioase de doliu, s-a rugat şi a postit. Prin credinţa şi exemplul său de viaţă îşi dobîndise un asemenea respect, încît oamenii din Iudeea începuseră să o considere drept prorocită. Odată s-a întîmplat ca în Canaan să pătrundă ostile nenumărate ale Iui Nabucodo-nosor, conduse de către. Olofern. Betulia nu s-a predat de bunăvoie şi s-a opus cu îndîrjire cotropitorilor. După douăsprezece zile de încercuire, în oraş a început să lipsească apa. Nefericiţii locuitori se adunară în faţa palatului guvernatorului Oziaş şi, în plîn-sete amarnice, îl rugară să se predea Iui Olofern. Lui Oziaş i se frînse inima la vederea suferinţelor oamenilor, dar îi rugă cu stăruinţă să mai reziste încă cinci zile, deoarece era convins că Iahve îi va veni într-ajutor.

tn timpul acesta, Iudita, dădu jos hainele de doliu, se spala.se unse cu mir parfumat şi îşi pieptănă părul.. Apoi s-a îmbrăcat cu haine de sărbătoare şi s-a împodobit cu podoabele ei cele mai de preţ. Gătită şi strălucitoare porni spre tabăra duşmanilor, întovărăşită, fiind de una din slujnice, care purta burdufuri pline cu vin, urcioare cu untdelemn, carne friptă, turte de smochine, pline şi .brînză.

Gnd în zori coborî de pe înălţimea pe care se afla Betulia, a fost oprită de străjile duşmanului, care au condus-o la cortul comandantului. Olofern se odihnea pe patul său, aşezat sub o perdea care îl păzea de ţînţari.

îmbrăcat în purpură, sclipea de podoabele de aur, smaragde şi alte pietre preţioase. Iudita se închină şi îşi aplecă capul pînă la păraînt, iar el, captivat de frumuseţea ei, se uita la ea cu încîn-tare. Cînd se trezi din uimire, o întrebă cu un glas plin de blîndeţe ce a adus-o la el. Sînt fiică de evreu i-a răspuns. Am fugit, deoarece m-am convins că oraşul meu va fi distrus. A dat dovadă de dispreţ faţă de voi şi nu a vroit să se predea de bunăvoie. De aceea am

'hotărît: mă duc la prinţul Olofern şi îi destăinuiesc secretul prin care poate să-1 cucerească fără a pierde nici unul din oştenii lui. Lui Olofern i-au plăcut aceste cuvinte şi a dat ordin slugilor să o ajute să se scoale de jos. Cînd se ridică dreaptă în faţa lui, plină de un farmec de nedescris. toţi demnitarii, cei de faţă în cort, strigară într-un elan de îneîntare: — Cine poate să dispreţuiască un astfel de popor care are asemenea femei! Iudita se prefăcu atunci că este cuprinsă de inspiraţie şi cu un glas prorocitor prevesti invadatorilor o victorie, definitivă asupra Iudeii. Olofern se bucură nespus şi îi răspunse: — Dacă se vor adeveri pre- . zicerile, promit că Dumnezeul lui Israel va deveni şi Dumnezeul meu. Porunci, apoi, să i se dea Iuditei un cort încăpător şi trei zile la rind a invitat-o la ospeţe îmbelşugate. Dar evreica n-a vrut să guste din mîncărurile lor, a mlncat numai din ce a adus slujnica ei din Betulia. Olofern devenea din zi în zi mai curtenitor şi mai îndrăzneţ. Iudita a bănuit că a patra zi o va invita după ospăţ la el în cort.

înainte de a se culca a îndepărtat de la ea slujnica şi toată noaptea a petrecut-o în lacrimi şi rugăciuni către Iahve, pentru a o ajuta să îndeplinească hotărîrea luată. A doua zi a avut loc

387

\

LUCAS CRANACH — Mita eu copul lui Olofern

cel mai mare ospăţ. .Olofern. In aştep* larea plăcerilor, a băut prea mult vin si căzu ca o piatră pe pat, Într-un somn adine. Atunci Iudita ti reteză capul cu propriul lui paloş, ti tnveli cu perdeaua atîrnatâ tmpotriva ţtnţarilor şi ti ascunse în traista de drum. Strccurîn-du-se din tabără, se grăbi spre Betulia unde arătă capul comandantului atît de detestat de compatrioţii ei..

tn oraş se răspîndi o mare bucurie. Oamenii mulţumeau lui Iahve pentru victorie şi-i aduceau laude eroinei, care a retezat capul duşmanului. Cinci. tn zori. asirienii şi-au găsit comandantul mort, intrară tntr-o asemenea panică Încît o luară la fugă, părăsind toată tabăra cu comori nenumărate şi cu prada luată din Iudeea. Apărătorii oraşului ti urmăriră plini de îndîrjire şi ti masacrară Iii aşa măsură, tneti numai puţini dintre ei au reuşit să scape cu viaţă. Pradă Învingătorilor au căzut numeroase turme de vite, ol. catiri şi cămile, ca şi o mare cantitate de aur, argint, haine şi arme. Tot ce a fost proprietate personală a lui Olofern. ţji anume aurul, argintul, pietrele preţioase şi hainele scumpe, au fost dăruite Iuditei, drept răsplată pentru fapta ei eroică. Locuitorii oraşului au sărbătorit victoria timp de trei luni prin dansuri, cîntece, rugăciuni şi în acompaniamentul harfelor. Însuşi marele preot, Ioachim, veni de la Ierusalim, pentru a cinsti pe eroină şi u participa Ia veselia generală. Iudita a trăit o sută cinci ani. înconjurată de respectul şi dragostea poporului, iar ziua marii ci victorii a fost trecută tn rîndul sărbătorilor evreieşti, care de atunci se serbează tn fiecare an.

ESTERA, REGINA PERSANA. Regele persan Asverus a dat un marc ospăţ în cel de-al treilea an al domniei lui. A invitat la el prinţii şi demnitarii I'ersiei şi ai Mediei cît şi pe guvernatorii ţărilor supuse lui din India pînfi in Etiopia. Timp de o sută şaptezeci de zile neîntrerupt a durat ospăţul,

iar la sfirşit regele a poftit la un alt ospăţ de şapte zile pe toţi locuitorii Snsei, indiferent de avere şi rang. Mesele au fost Întinse în curtea şi tn grădina palatului. Deasupra lor, pentru a le feri de soare, au fost întinse pîn/e ulbcjvcrzi şi albastre, prinse pe stilpi de marmură. Oaspeţii stăteau întinşi pe divanuri de aur şi argint, aşezate lîngă mese din plăci de marmură verde şi albă. Slugile serveau mîncărurile şi vinul în farfurii şi cupe din aur curat. La fiecare masă şedea cîte un prinţ, îmbiind poporul să bea şi să mănînce. In acelaşi timp, tn aripa pentru femei a' palatului, regina Vasti găzduia la masa sa soţiile prinţilor, demnitarilor >i mai marilor curţii. In a şaptea zi a ospăţului Asverus a dorit să prezinte pe regină oaspeţilor, deoarece era nemaipomenit de frumoasă. O anunţă, deci, să se împodobească cu diadema regală şi să apară tn faţa lui. Dar Vasti s-u încăpăţînat şi nu a vrut să asculte de porunca regelui. Asverus, mîniat peste măsură de nesupunerea ei, convocă imediat sfatul celor şapte prinţi persani şi mezi, pentru a se stabili ce să facă .cu.nesupusa femeie. Respectabilii bărbaţi erau foarte preocupaţi, de liniştea caselor lor, de aceea unul dintre ei a spus aceste cuvinte: — «Recele Asverus n poruncit să fie adusa regina Vasti inainica feţei sale. şi ea n-a venit. De acum soţiile dregătorilor din l'er.sia şi Media, care vor au/i de purtarea reginei, vor zice la fel dregătorilor regelui, şi va fi destul dispreţ şi inînie».

Regele a hotărît să-şi alunge soţia pentru totdeauna. Totodată trimise scrisori în toate colţurile statului cu porunca să se aducă .la cunoştinţa tuturor că femeile trebuie să se supună poruncilor soţilor lor. Astfel s-a înăbuşit seînteia revoltei femeilor. Nu după mult timp, regele a poruncit să i se caute în toată ţara cea mai frumoasă lată şi să i se aducă la palat. Sub ochiul unui cunoscător de încredere, fecioarele alese timp de douăsprezece luni s-au uns cu mir. s-au parfumat cu

3R9

arome mirositoare şi şi-au înfrumuseţai faţa cu farduri. Cînd au fost gata, au intrat în palatul regelui.

După patru ani a venit rîndul unei fete deosebit de frumoase, pe care o chema Estera. Aceasta era o israelita, dar nimeni nu ştia acest lucru, pentru că nu a spus nimănui. Părinţii îi muriseră cînd era încă copilă, iar ea a fost crescută de unchiul său Mardoheu, unul dintre nenumăraţii strămutaţi din Ierusalim. Asverus se îndrăgosti de ea în aşa măsură, încît se căsători cu ea şi o încorona drept regină. Mardoheu prin intermediul nepoatei a fost avansat la demnitatea de chelar dobîndindu-şi atîta încredere, incit veghea în pragul camerei de dormit a regelui. Accsl lucru a mîniat foarte pe alţi doi chelari. într-o bună zi, Mardoheu. auzi discuţia lor şi află că puneau la cale un plan de ucidere a regelui. Imediat în-cunoştinţâ de acest lucru pe Estera, care îşi preveni soţul de pericolul care îl paşte. Complotiştii fură spînzuraţi, iar regele se ataşă şi mai mult de iubita sa soţie. Mardoheu dobîndi asemenea influenţă Ia curte, încît începu să privească de sus la primul ministru Aman. Acesta era un demnitar atotputernic, în faţa căruia toţi tremurau şi cădeau în genunchi. Singur Mardoheu nu mai îngenunchia în faţa lui şi nu i se mai închina. Aman, sfîşiat de mînie, se simţea neputincios, deoarece îndrăzneţul se afla sub apărarea directă a regelui. Cînd însă a aflat că este de origine evreiască, a hotărit să se răzbune sîngeros pe.toţi evreii, care locuiau în Persia. Sub îndemnul lui Asverus a semnat un decret prin care se poruncea pierderea tuturor evreilor, deoarece aveau obiceiuri, legi şi ritualuri religioase diferite. Cînd află despre aceasta Mardoheu îşi sfîşie de pe ci hainele, se îmbrăcă în sacul pocăinţei, îşi turnă pe cap cenuşă şi mergînd pe străzile oraşului îşi striga cu glas taro desperarea şi amărăciunea.

In această situaţie, Estera a hotăr'u şi ea să acţioneze. Pregăti pentru a doua

A un ospăţ, la care îl invită pe rege şi pe primul său ministru. Aman, măgulit în mîndria sa de această cinste, se in-crezu în puterea lui şi dădu poruncă să se ridice o spînzurătoare înaltă de cincizeci de coţi, de care vroia să-1 spînzure pe Mardoheu.

în acest timp, regele, neputînd să doarmă porunci în timpul nopţii să-i fie aduse cronicile mai vechi.Citi acolo cum Mardoheu i-a salvat viaţa. în vîr-tejul îndatoririlor, uitase complet despre aceasta, dar acum hotărî să-l răsplătească pe credinciosul său chelar.

A doua zi se prezentă Aman pentru a i se aproba sentinţa împotriva lui Mardoheu. Asverus îl întrebă atunci ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-1 cinstească. Primul ministru, deplin convins că regele îl are pe el în vedere, i-a răspuns: — «Pentru omul pe care vrea să-1 cinstească regele, să ' se aducă îmbrăcăminte regească şi calul, pe care încalecă regele, şi coroana de rege; apoi să se dea hainele, coroana şi calul unuia dintre cei dinţii dregători ai regelui, ca să îmbrace pe omul acela, pe care vrea regele să-1 cinstească, şi să-1 plimbe călare pe cal prin piaţa cetăţii şi să strige înaintea I u i: Aşa se face omului pe care vrea regele să-1 cinstească!» Cit de mare i-a fost spaima, cînd auzi că regele se gîndca la Mardoheu. Conform propriului său sfat trebuia să-şi urce duşmanul pe cal şi să-1 plimbe prin oraş anunţînd supuşilor uimiţi: — «Aşa se face omului pe care regele vrea să-1 cinstească!» De-abia sosi acasă, amărît de umilinţă, cînd şi apărură solii cu porunca de. a se prezenta la ospăţul regal.

Estera de acum destăinuise soţului că este israelita şi nepoata lui Mardoheu. Cu lacrimi în ochi I-a rugat să anuleze decretul privind exterminarea compatrioţilor săi. Asverus înţelese, acum nimicnicia lui Aman şi de îndată ce acesta apăru la palat porunci să fie spînzurat acolo unde trebuia să atîrnc Mardoheu. La rugămintea. Esterei nu numai că a anulat groaznicul decret.

390

dar a permis ca evreii să se răzbune pe duşmanii lor in toată Persia.

în acest fel şi-au pierdut viaţa şaptezeci şi cinci de mii de oameni, iar printre ei se aflau şi cei zece fii ai lui Aman. Mardoheu, care a ocupat după Aman funcţia de prim ministru la curtea regală, a trimis epistole către toate comunităţile evreieşti cu chemarea ca în amintirea scăpării, să prăznuiască şi să pomenească in fiecare an sărbătoarea Purimului, care înseamnă «sărbătoarea sorţii», deoarece atunci s-a hotărit soarta poporului evreu.

TOBIT — CREDINCIOSUL ISRA-I-LIT PE PĂMÎNTUL PERSAN, într-unui din orăşelele mici din Gali-leea, pe teritoriul ocupat de către seminţia lui Neftali. a văzut lumina zilei Tobit. El a fost educat în atmosfera religioasă a casei, în care domnea ataşamentul faţă de tradiţia şi credinţa strămoşească. în acelaşi spirit şi-a crescut şi fiul căruia, de asemenea, i-a dat numele de Tobit.

Dus in robia asiriană, reuşi să-şi organizeze în aşa fel viaţa încît, să nu-i meargă rău. Se scălda în bunăstare dar bogăţiile nu le folosea pentru sine, ci Ie împărţea cu compatrioţii săi cei ma i greu loviţi din cauza asupririi şi împilării asiriene. Tobit se dedică mai ales împlinirii ultimei dorinţe şi îngropării, în conformitate cu ritualul religiei lui Moise, a isracliţilor decedaţi, fapt pentru care era ameninţat cu pedeapsă deosebit de aspră. într-o bună zi, obosit de îngroparea morţilor se culcă pe pămînt. iar dintr-un cuib de vrăbii îi căzu drept în ochi murdărie de pasăre. Tobit suportă supus boala grea de ochi, de care fu atins în urma acestei întîmplăn; nu cîrti împotriva Iui Dumnezeu, iar ironiile şi bătăile de joc Ie îndură cu cea mai mare. linişte.

Cînd bătrînul Tobit a simţit că zilele vieţii îi sînt numărate, îl trimise pe fiul' său Tobit la sărmanul Gabael, căruia cîndva îi împrumutase bani, pentru ;i-i aduce datoria. Drept călăuză, spre

îndepărtatul oraş Ragheş. se oferi tî-nărului lipsit de experienţă îngerul Rafael, care căpătă pentru această împrejurare înfăţişare umană. Tînărul Tobit, zărind pe neaşteptate pe tînărul gata de drum. îl întrebă: «De unde eşti tinere bun?» Iar acesta i-a răspuns că se trage din fiii lui Israel şi eă se îndreaptă spre Ragheş. Plăcut surprins Tobit se bucură nespus şi transmise această veste tatălui, care îi recomandă să meargă împreună cu. călătorul necunoscut. Şi tînărul Tobit nu se înşelă asupra lui. îngerul Rafael nu numai că îl călăuzi pînă la Ragheş, dar îi găsi şi soţie, pe fata lui Raguel, rudă de-a lui Tobit, iar după înapoierea la casa pă rintească vindecă şi vederea bătrînului părinte. Atunci tînărul Tobit, plin de recunoştinţă faţă de Rafael, spuse tatălui său: «Tată. ce să-i dăm drept răsplată, sau ce poate fi demn pentru binefacerile lui? (...). Tată, eu socot că n-am să fiu în pagubă de-i voi da jumătate din cele ce-am adus!» Rafael însă nu s-a lăsat înduplecat să ia răsplată, destăinuindu-Ie cine este. <

IOV. în ţinutul arab Uz trăia un om credincios şi drept pe nume Iov. Soar-ta-i fusese prielnică din toate punctele de vedere, deoarece în afara celor şapte fii şi trei fiice mai avea şapte mii de oi. trei mii de cămile, cinci sute de boi de jug, cinci sute de asini şi o mulţime de slujitori. în timp ce copiii lui mîncau, iar el aducea jertfe pe altarul său de pe eîmp, s-au adunat în cer, în faţa lui Dumnezeu, toţi îngerii, şi veni printre ei şi Satana. întrebat de către creator ilc unde vine, Satana i-a răspuns: — «Am .dat tîrcoale pe pămînt şi m-am plimbat în sus şi-n jos». Cînd Dumnezeu 1-a întrebat dacă 1-a zărit pe Iov. omul temător de Dumnezeu şi fără cusur, care nu face nimănui nici un rău, Satana i-a răspuns cu răutate că este uşor să fii temător de Dumnezeu, dacă eşti fericit şi bogat. — «Dar ia întinde mîna ta şi atinge-te de tot ce este a lui — îi spuse provocator — sS

391

mwmmwb WI'WMI'MIIIIIIWIHIlilililIiI .

Mg

Iov. Miniaturi francezi de la începutul sec. al XVl-lca

MICHELANGELO. — Danie/

vedem dacă nu te va blestema in faţă!» Dumnezeu a fost de acord să pună Ia încercare pe credinciosul Iov şi dădu. în acest sens, mină liberă lui Satana.

In curtnd, asupra lui Iov începură să se abată nenorocirile. Sabeenii îi jefuită vitele şi îi omorîră păstorii, focul cerului îi înghiţi oile şi slugile. Cal-deenii i-au răpit cămilele, iar uraganul care a venit din pustiu, i-a dărînuit casa, îngropînd în ruine pe fiii şi fiicele lui. Iov sfîşiindu-şi hainele de pe el, şi-a ras capul şi închinîndu-se lui Dumnezeu i s-a adresat cu cea mai mare umilinţă: — «Gol am ieşit din pînte-ccle mamei mele şi gol mă voi întoarce in pămînt! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîn-tat!» Dumnezeu a fost foarte mulţumit, că nu s-a înşelat în privinţa omului credincios şi 1-a mustrat pe Satana că in urma sfatului lui 1-a prigonit fără .nici un motiv. Dar Satana nu se lăsă bătut şi îi răspunse cu răutate. — «Atinge-tc de osul şi de carnea lui, să vedem dacă nu te va blestema în faţă».

Dumnezeu îi permise din nou lui Satana să acţioneze, iar acesta a acoperit trupul lui Iov cu o tumoare respingătoare. Sărmanul se aşeză pe gunoi si cu un'ciob îşi scărpina bubele pline de puroi, Şi ca o încoronare a tuturor rolelor nevasta lui. desperată de nenorocirile care s-au abătut asupra lor. ii acoperi cu insulte şi îi zise cu o pasiune dezlănţuită: — «Te ţii mereu în statornicia ta ? Blesteamă pe Dumnezeu. şi mori!» Iov i-a răspuns însă liniştit — «Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi cele rele?» Despre suferinţele lui Iov au aflat cei trei prieteni ai lui: Elifaz. Bildad şi Ţofar. Imediat veniră la ci şi cînd l-au zărit în această stare jalnică, începură să plîngă, să-şi smulgă hainele de pe ei şi să-şi toarne cenuşă in cap. S-au aşezat apoi lingă el şi au stat aşa timp de şapte zile şi şapte nopţi, păs-trind tăcere, pentru a respecta suferinţa prietenului.

în cele din urmă, Iov se smulse din amorţeala dureroasă şi cu un glas frint începu să-şi câine soarta sa nefericită: • - «Să fie blestemată ziua în caro m-am născut. De ce n-am murit in pîntecele mamei mele sau ca prunc nou născut în braţele ei! Oare nu am tăcut, nu am fost liniştit? Şi cu toate acestea am atras asupra mea mînia lui Dumnezeu». Elifaz a ascultat aceste plîngeri cu nelinişte şi îl mustră cu amărăciune în glas:.— «Unde este teama ta, forţa ta şi răbdarea ta şi desăvîrşirea căilor tale?» Cu toate acestea, Iov se plîngea mai departe:

«— Dumnezeu mă dă pe mîna unui păgîn.

El mă aruncă pradă celor răi. Mi-era destul de bine, dar el m-a

sfărîmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf

şi a aruncat asupra-mi toate săgeţile sale; în jurul meu se învîrtesc săgeţile sale; el îmi străpunge rărunchii fără milă. el varsă pe pămînt fierea mea. El mă dărimă bucată cu bucată şi năvăleşte asupra mea ca un războinic. Am cusut un sac pentru trupul meu şi am vîrit în ţarină capul meu. Chipul meu s-a înroşit de plînset şi umbra morţii s-a sălăşluit în pleoa

pele mele. Şi cu toate acestea, în miinile mele nu

este nici o silnicie şi rugăciunea mea este curată!*

Prietenii discutară cu el .îndelungat, l-au spus că a păcătuit probabil cu ceva> deoarece, nu se pedepsesc oamenii nevinovaţi. Dar Iov s-a jurat pe tot ce mai avea şi 1-a chemat şi pe Dumnezeu drept martor al vorbelor sale, că este Iară nici un păcat şi că suferă nevinovat fiind. Acest.schimb de cuvinte a fost ascultat o bucată de timp de un tînăr pe nume Elihu. în cele din urmă s-a amestecat şi el în discuţia celor patru prieteni şi a spus că după părerea lui

394

nici una din părţi nu are dreptate. De multe ori suferinţa nu este o pedeapsă pentru păcatele săvîrşite. Dumnezeu nu o dată îşi încearcă din greu muritorii săi supuşi, pentru a-i întări în virtuţi.

Iov, în tot timpul discuţiei,, şi-a blestemat soarta, dar nici o clipă nu a pierdut credinţa în înţelepciunea de nepătruns a providenţei divine. Drept răsplată pentru încrederea neţărmurită, Dumnezeu i s-a arătat într-un vîrtej puternic şi i-a destăinuit că în zadar încearcă să descopere cauza suferinţei, deoarece faptele înţelepte şi atotputernice ale Domnului depăşesc limita înţelegerii umane. Iov se pocăi şi se căi de toate, iar Dumnezeu i-a redat fiii, fiicele şi toată averea luată.

DANIEL. CînU a cucerit Ierusalimul şi a luat în robie pe regele iudeu Iehonia, Nabucodonosor a dorit să aibă la curtea Iui tineri evrei de neam domnesc si de viţă aleasă, de a-i creşte şi a-i forma în spiritul caldeean. Printre tinerii ineîntători, aduşi în Babilon, se alia şi Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi apropiaţi: Anania, Misael şi Azaria. Cei patru prieteni se remarcau prin credinţa lor şi nu voiau de loc să guste din mîncărurile servite la palat, deoarece nu erau pregătite, după porunca lui Moise. L-au rugat, deci. pe eunucul care avea grijă de ei să le permită să se hrănească numai cu pîinc şi legume.. Tinerii învăţau nu numai istoria şi obiceiurile Babilonului, dar erau instruiţi şi în deprinderile magilor cal-dceni: în astrologie şi arta de a ghici visele. După terminarea învăţăturii. Nabucodonosor a poruncit să fie aduşi în faţa sa şi să fie examinaţi. Şi atunci, spre marea lui uimire, se convinse că aceştia depăşesc de zece ori prin cunoştinţele şi înţelepciunea lor pe toţi ghicitorii şi magii Caldeii. Cel mai înţelept, însă, în rîndul acestor tineri evrei se dovedi a ti Daniel.

O dată, Susana, soţia minunată şi

temătoare de Dumnezeu a neguţătorului bogat Ioachim, se scălda în iazul din grădina sa. Din tufe se uitau la ca doi bătrîni desfrînaţi, care i s-au adresat cu propuneri necuviincioase. Cînd Susana i-a respins cu fermitate, aceştia au acuzat-o în faţa judecătorilor de crima adulterului. întrebaţi de amănunte, au declarat plini de neruşinare că au văzut-o împreună cu un tînăr oarecare, pe care însă nu au putut sâ-l reţină, deoarece a fost mai repede decit ei. Judecătorii au dat crezare bătrinilor şi au condamnat tînăra femeie la moarte.

în momentul in care o duceau la execuţie, veni Daniel. Clarvăzătorul strigă cu un glas plin de desperare să se oprească executarea pedepsei, deoarece femeia este nevinovată. Judecătorii au fost de acord şi atunci el a început să cerceteze încă o dată toată întîmplarea. Daniel a despărţit pe. cei doi bătrîni şi a început să-i întrebe pe fiecare separat, tn curind. se dovedi că declaraţiile lor sînt contradictorii. Unul îl asigura că a zărit perechea păcătoasă sub un salcîm, iar al doilea a susţinut că era un mesteacăn mare. A devenit, deci, clar că cei doi acuzatori mint. lucru pentru care au fost pedepsiţi la moarte prin uciderea cu pietre, iar femeii credincioase i-au dat drumul.

Se întîmplă că Nabucodonosor să aibă un vis, care 1-a neliniştit foarte mult. Chemă deci la palatul său prezicători, ghicitori şi magi caldceni. Dar toţi aceştia au fost neputincioşi, deoarece regele a uitat ce visase şi a cerut de la ei nu numai explicaţia visului, dar şi reamintirea lui. Cînd i-au declarat că numai zeii cunosc visele oamenilor, se înfurie în aşa măsură, încît porunci să fie omorîţi toţi înţelepţii din ţara sa. Pedeapsa se referea de asemenea şi la Daniel. Străjilor. care trebuiau să-l ia. Ie-a spus că el este gata să destăinuie regelui visul, dar îi rugă să-l păsuiască cu o zi, pentru a se putea pregăti pentru aceasta, în tot cursul nopţii s-a rugat cu înfocare ca Iahve să aibă milă de el şi să-i

395

dezvăluie secretul. A douu zi de dimineaţă Daniel se afla în faţa lui Nahu-oulonosor şi i-a spus:

— «O, regel Tu priveai si iată că ui visat un chip — acest chip era peste măsuri de mare şi strălucirea lui neobişnuita — stătea Înaintea ta şi tnffi* luarea lui era de neînchipuit. Accsi chip avea capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, plntecele şi coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de Pier şi o parte de lut. Tu priveai şi iată o piatră desprinsă, nu de mină, lovi chipul peste picioarele vie fier şi de lut şi le sfărlmâ. Fură sfă-rimate atunci. în acelaşi timp, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul şi a-junscră ca pleava de pe arie vara şi vintul le luă cu sine fără ca să se găsească locul lor, iar piatra care a lovii chipul a crescut cît munte de marc şi :i umplut tot pâmîntul». <

Trecu apoi la tîlcuirea visului ciuda i. — «Tu eşti capul de aur — Ii spus-o

în transă — Şi după tine se va ridica un alt regat de argint mai mic decli al tău, apoi un al treilea regat de arama, care va stăptni peste tot pămîntul. Şi un al patrulea regat va fi tare ca fierul şi, după cum fierul sfărtmă şi zdrobeşte iotul, şi .el va sfărtma şi va preface totul in pulbere, ca fierul care face totul luicâţi». Clnd regele e ascultat cuvintele Înţelepte, a căzut cu faţa la pâmînt, lAudlnd Dumnezeul evreiesc şi 11 făcu pe Daniel.mai mare peste toate ţinu-. I urile babilonene. La rugămintea lui. i-a iertat pe toţi ghicitorii şi Înţelepţii. iw care Ii condamnase la moarte.

După un timp oarecare Nabucodo-nosor a poruncit să se aşeze in ctmpia Dura o statuie din aur, care avea şaizeci de co(i înălţime. Adună apoi In faţa lui pe toii satrapii, dregătorii cei mari şi ocîrmuitorii. pentru a se închina idolului ridicat. De Îndată ce se auziră trtmbiţele, flautele, cimpoaiele şi har-lele, supuşii căzură cu fata la pâmînt si se închinară zeităţii. Numai cei trei I ineri evrei, Şadrac (sau Anania), Meşac (sau Misael) şi Abed-Nego (sau Azariai

nu s-au închinat, deoarece nu vroiau să se Închine unui zeu pâgtn. Drept pedeapsă, regele a poruncit să fie aruncaţi Intr-un cuptor încins de şapte ori mai mult dectt de obicei. Dar focul im se atingea de adepţii lui Iahve deoarece de ei avea grijă un înger, care îi întovărăşise la locul de tortură. După ce tinerii au ieşit din cuptor nevătămaţi; regele le-a dăruit mari demnităţi în stat şi a poruncit ca, de acum înainte, toţi cei care vor îndrăzni să defăimeze pe Iahve să fie pedepsiţi cu moartea.

Nu după mult timp, regele a avut al doilea vis. A văzut un copac plin de fructe, care se ridica plnă la cer. Crengile lui erau pline de păsări, iar la rădăcina lui trăiau fiarele cîmpului. .Un înger s-a pogorlt din cer, a doborît copacul, a gonit păsările şi fiarele, lâ-sînd numai rădăcina pe care a legat-o tic pămînt cu lanţuri de fier şi aramă. Daniel, chemat la palat, a explicat cu uşurin(ă şi acest vis ciudat:

—: «Copacul acela tu eşti. o rege. care te-ai mărit şi te-ai făcut puternic, ai crescut şi ai ajuns pînă la ceruri, iar fităpînirea ta pînă la marginea pămîn> tutui. Tu vei fi alungat dintre oameni şi vei locui Împreună cu animalele cîmpului şi vei mlnca iarbă şi din rouă cerului vei fi udat..Şi dacă îngerul a poruncit să se lase butucul şi rădăcinile copacului, tnseamnă că regatul tău va fi ocrotit, pentru tine. îndată ce tu vei recunoaşte că cerul are stăpînirea».

Şi, Într-adevăr, aşa s-a Intimplat. Regele, atins de rătăcire, a trăit printre animale in condiţiile cele mai Înjositoare, iar etnd. după şapte ani, s-a însănătoşit, prinţii şi demnitarii l-au aşezat din nou pe tron. Din acel moment a părăsit toţi zeii falşi şi 1-a lăudat numai pe regele ceresc, care 1-a înjosit, a pedepsit orgoliul său. ca apoi din nou să-1 ridice.. .

La tronul babilonean a urmat Beli-saţar. Odată el a dat la palat un marc ospăţ, la care a invitat pe toţi înalţii săi dregători. Mesele erau încărcate din plin cu mtncăruri şi băuturi.

M

şi. ca urmare. In curlnd toţi mesenii. inclusiv concubinele regelui şi ale demnitarilor, uu fost complet ameţiţi. Bell-şaţar. In beţia lui, a poruncit să fie aduse toate vasele de aur si argint luate din templul din Ierusalim, pentru ca oaspeţii să poată bea vin din ele. Deodată apăru o mtnă care a scris pe pere-tele camerei trei cuvinte misterioase: Mene, Techel, Ufarisin. In sală se lăsă o linişte de mormtnt. Mesenii, cu ochii holbaţi, se uitau la această arătare, iar regele, pălind de spaimă, a început să tremure din tot trupul. Daniel, chemat din nou la palat, i-a vorbit regelui astfel:

— «Te-ai ridicat împotriva stăpi-, inilui cerului şi ai adus vasele casei sale înaintea ta, şi ui băut vin din ele, tu şi. dregătorii tăi, femeile tale şi concubinele talc. Atunci a trimis el vliful mtinii, care a scris aceste cuvinte. A-ceasta este tllcuirea cuvintelor: mene: Dumnezeu a numărat zilele regatului tău şi i-a pus capăt; techel: 1-a etntărit In etntar şi 1-a găsit uşor; peres: a tm-părţit regatul tău şi l-a dat mezitor şi perşilor».

Beltşaţar a înţeles că prin gura lui Daniel vorbeşte .duhul lui Dumnezeu, de aceea 1-a îmbrăcat tn haine de purpură, i-a atlrnat la glt un lanţ do aur şi l-a declarat a treia persoană In sini încă In aceeaşi noapte, s-a împlinii prorocirea: Beltşaţar a fost ucis, iui tronul llabiloiuiltn a fost iH.-tip.il de către Darius. regele mezilor.

Regele Darius a numit o sută douăzeci de guvernatori de provincii, peste ei a pus trei dregători, iar peste toţi aceştia pe Daniel. Mai marii demnitari din stat, măcinaţi de invidie, au hotărit să-l Înlăture pe favoritul regal. Deoarece el Indcplini-ii cu credinţă funcţia încredinţată, le venea greu să-l ponegrească In In ţa regelui. Cunoşteau Insă ataşamentul lui faţă de Iahve şi ardoarea sa In îndeplinirea îndatoririlor religioase. Le veni deci ideea josnică să-l lovească din această parte. La îndemnul lor, Darius, a dat un decret care interzicea supuşilor să se roage zeilor timp

de treizeci de zile. Daniel mi a putut să se supună acestei porunci, deoarece era tn contradicţie cu poruncile lui Moise. Deschiztnd fereastra casei sale care dădea spre Ierusalim, s-a rugat de trei ori pe zi lui Iahve. Intriganţii l-au văzut In timpul rugilor şi l-au acuzat In faţa regelut de lipsă de supunere. Darius aprecia şi iubea foarte mult pe Daniel şi cu inima grea l-a condamnat să fie aruncat Intr-o groapă cu lei flft-mlnzi.

După ce a dat această poruncă, regele nu a mai mtncat nimic şi a fost atlt de mthnit, tnclt toată noaptea nu a putut să închidă un ochi. în zorii zilei, se grăbi spre groapă şi cu glasul înecat tic pltns a strigat: «Daniel, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău căruia te închini neîncetat, oare a puiuţ să te scape de Ici?» La care Dumei a răspuns: — «O, rege. In veci să trăieşti! Dumnezeu a trimis pe îngerul său şi a astupat gura leilor, şi ei nu mi-au făcui nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea lui, precum şi tn faţa ta. rege, n-am făcut nici un rău!» Regele nu mai putea de bucurie şi a poruncit ca Daniel să fie scos din groapă şi să i se reîntoarcă toate demnităţile de dinainte. In schimb, pe acuzatori a poruncit să fie aruncaţi tn groapă, unde leii i-au sflşiat şi mtncat imediat.

La începutul domniei regelui Cyrus Daniel mai trăia încă. Se bucura nu numai de respect, ca demnitar tn stat, dar era celebru şi ca proroc inspirat. Prin viziuni, In care pe cer se rostogoleau furtuni, iar din marc apăreau monştri ciudaţi, el prevestea poporului evreu eliberarea de toate suferinţele şi apariţia unsului dumnezeesc, care va face să dispară toate suferinţele, tonte păcatele şi va retntoarce pe pămlnt dreptatea. Acest Mesia al poporului <,« va aşeza pe un tron Inconjurut de flăcări, iar de sub el va curge un rlu de foc. O mie de slugi vor aştepta poruncile lui, iar credincioşii vor respccia poruncile scrise In cărţile sfinte.

Ctnd Cyrus a permis strămutatilor

397

evrei să se reîntoarcă în Ierusalim, Da-niel era deja prea bâtrîn, pentru a mai face un asemenea drum. Şi-a sfiiţii deci viaţa în Babilon şi ca (nalt demnitar a fost îngropat în măreţul mormînl regal.

IONA. Odată Iahvea poruncit lui luna să se ducă la Ninive şi să vestească locuitorilor păcătoşi ai acestui oraş pie-irea care se apropie: «Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare-a Ninivei — i-a spus Iahve — şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns pînă în faţa mea!»

Prorocul însă s-a înspăimântat de această misie, deoarece i se părea fără speranţă să propovăduiască într-un oraş. în faţa căruia Ierusalimul nu era decît un sat pricăjit. Ca urmare, în loc să o ia spre răsărit, se urcă pe o corabie la Iope şi se îndreptă în direcţie opusă spre Tarsis.

Iahve, mîniat de nesupunerea slugii sale, dezlănţui pe mare o furtună puternică. Uraganul şi valurile se loveau cu furie de.corabie, iar corăbierii zi şi noapte trebuiau să verse apa peste bord. rugîndu-se • zeilor pentru îndurare. în acest timp Iona dormea dus sub punte. Cîrmaciul a venit de I-a sculat zicîndu-i: — «Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate el îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!» Pentru a se descoperi din pricina cui s-a abătut nenorocirea asupra lor au tras la sorţi. Sorţii au căzut pe Iona. Atunci corăbierii i se adresară: — «spune-ne nouă din pricina cui s-a abătut asupra noastră nenorocirea a-ceasta?: Iona le-a mărturisit că a atras mînia Iui Iahve asupra sa, deoarece nu s-a supus voinţei lui. «Ce să-ţi facem că să.se potolească marea?» — l-au întrebat înspăimîntaţi. «Luaţi-mă — le-a spus resemnat Iona — şi mă aruncaţi in mare şi ca se va potoli, căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această vijelie!» Corăbierii au ho-tărit să scape de pasagerul păcătos, fnccrcînd să-1 lase pe mal. au tras la

vîsle din toate puterile, dar tot n-au reuşit să atingă malul, deoarece valurile înfuriate îi aruncau înapoi spre marc. Nu Ie-a mai rămas nimic altceva de făcut, decît să-1 arunce în mare.

Atunci Iahve a poruncit unui p^şte mare să-1 înghită pe Iona. Naufragiatul a stat trei zile şi trei nopţi în burta monstrului maritim, intonînd imnuri de mulţumire Domnului care 1-a scăpat de la înec. Cînd peştele uriaş 1-a aruncat pe ţărm, prorocul o porni de această dată spre sud spre, Ninive. Aici. a colindat pe străzile cetăţii zile şi nopţi de-a rîndul din zori şi pînă-n asfinţit, glă-suind locuitorilor cuvintele lui Iahve şi prorocind că peste patruzeci de zile Ninive va fi distrus.

Regele Asiriei dădu crezare prezicerilor lui şi îşi exprimă teama. Supuşii au trebuit să respecte un post aspru, ba chiar şi animalelor de pe lîngă casă nu li s-a dat nici iarbă nici apă. Văzînd că locuitorii cetăţii Ninive s-au întors de pe calea cea rea, Iahve s-a milostivit de ei şi a făcut să nu se mai împlinească prezicerea cea rea.

Acest lucru nu i-a plăcut însă lui Iona. Deziluzionat şi supărat a părăsit oraşul, pentru a nu deveni bătaia de joc a oamenilor, cărora le prezisese pieirea. La o. mică depărtare şi-a construit o colibă şi a început să se plîngă cu amărăciune: — «Pentru aceasta eu am încercat să fug în Tarsis. că ştiam că tu eşti Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi mult milosîrd şi îţi pare rău de fărădelegi. Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci este mai bine să mor decît să fiu viu». Iahve nu i-a răspuns prorocului, dar făcu astfel că să crească deasupra capului lui un1

vrej mare. care să-1 apere de razele fierbinţi ale soarelui. A doua zi a poruncit însă unui vierme să roadă rădăcina vrejului, astfel că acesta se usca şi se .sfărîmă în pulbere. Totodată a pornit dinspre răsărit un vînt arzător uscat,

. iar soarele dogorea cu atîta neîndurare.

?m

incit Iona aproape că a leşinat de cai-ilură. Atunci i se adresă Iahve cu aceste cuvinte. — «Tu ţi-ai tăcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit

şi nici nu l-ai crescut. Dar eu cum sâ nu mă întristez de cetatea cea mare a Ninivei cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni credincioşi?»

I'OVKSTIW POPUI.AUK INŞI IUJCI IVI.

In perioada de după robiu babiloneană s-a dezvoltat In ilndul evreilor din ludoeu Babilonia şi Egipt un gcn'spccific de povestiri didactice denumite «raidras». Acei leu sini nişte povestiri instructive-moralizatoare, pe care poporul şi Ic-a transmis pe calea orala din generaţie In generaţie pentru menţinerea spiritului pnirioiîr « » pentru exprimarea vreunei idei filozofice ce neliniştea glndirca In acea vreme. Elr Inc parte, deci, Jiu folclorul populai autentic. Rabinii s-au servit l'Ara îndoiala, Jc ele din plin In învăţaturile şi comentariile lor biblice, ca prin alegoria ce o cuprindeau să pătrundă mai uşor tn conştiinţa ascultătorilor.

Ca toate basmele populare, aceste povestiri se caracterizează printr-o naraţiune vie şi dramatică, printr-o bogăţie de imagini specifice acestui gen de creaţie cine nu respectă nici o (inutilă Iniiv ivnlii.iic •>! fantezie, tntre vis şi adevăr. Intr-o anumită măsură ele ne reamintesc de cunoscutele povestiri arabe, despre Sindbad Marinarul sau povestirile din U nuv )i unu c/c imiiii. Găsim tn ele acelaşi farmec al poetici populare, aceeaşi dorinţă de dreptate pe pămlnt. cu singura deosebire că po n-uirile evreieşti, create de către un popor greu încercat do istorie şi profund religios, con(in idei filozofice de o mai mare importantă, legate de problemele seculare aK vieţii şi morţii, suferinţei şi fericirii, ale' raportului dintre om şi Dumnezeu.

Acţiunea acestor povestiri se desfăşoară pe fundalul anumitor realităţi istorice parcă cunoscute nouă de undeva. Apar In ele asemenea oraşe ca Ninive şi Babilon. sau regi ca Nabucodonosor şi Baltazar. Autorii anonimi dau dovadă cltcodată de o anumită cunoaştere a relaţiilor, care domneau, de exemplu, la curtea regelui babilonean. In general, Insă, ele stnt din acest punct de vedere confuze şi nu au nimic comun cu istoria. Din momentul tn care s-au descifrat documentele regilor mesopotamieni, a fost greu să so menţină teza că acestea stnt transmiteri istorice autentice, care trebuie luate adlltlerwn şi, tn timpurile de uzi, adepţii celor mai tradiţionale păreri despre Biblic le consideră ca făclnd parte din domeniul ficţiunilor literare.

Ca exemplu poate să ne servească Canea Iudliel. Apare aici ca din senin regele neistoric al mezilor Arpaxad. prigonitorul popoarelor răsăritene şi Întemeietorul oraşului. Ecbatana. Regele caldecan Nabucodonosor este denumit monarh asirian, care ar fi avut reşedinţa tn oraşul Ninive, oraş care tn timpul vieţii lui nu mai exista, iar Olofern, ca persan, nu putea să fie comandantul armatei asiriene, Intr-un cuvtnt. ar fi o naivitate să susţinem In continuare, cu vehemenţă, afirmaţia că aceasta este o carte istorică.

Dar, cu toate acestea, nu se poate înlătura presupunerea că ea este ecoul unor anumite tntlmpUri reale. Cercetătorii au încercat să descifreze cadrul istoric al fabulaţiei ci şi au ajuns Ia convingerea că ea se referă la timpul domniei regelui 40(1

persan Artaxerxe al IH-lca, care a domnit între anii 358—337 i.e.n. Din documente cunoaştem că comandantul lui de oşti avea numele de Olofern şi că ajutorul lui a fost eunucul Bagoas. Ambii stnt menţionaţi in Cartea luditei.

Artaxerxe al Hl-lea a fost un om crud şi plin de orgoliu. In timpul domniei lui s-au răzvrătit guvernatorii provinciilor, denumiţi satrapi, iar Egiptul s-a ridicat şi el la răscoală. Prima sa expediţie împotriva vasalilor răsculaţi s-a terminat cu un insucces. La vestea tnfrîngerii s-au alăturat răscoalei şi Fenicia, Ciprul şi o parte din Siria. Reintroducînd ordinea în Asia, Artaxerxe se grăbi să treacă prin Canaan spre Egipt, iar In anul 341 l.e.n. îl transformă din nou în provincie persană.

Istoricul bisericii din veacul al IV-lea Eusebiu afirmă că Artaxerxe, în timpul expediţiei spre Egipt, a adus din Canaan un mare număr de evrei pe care i-a aşezat în Hircania, lingă Marea Caspică. Dacă deportarea a avut loc într-adevăr, atunci ea a trebuit să aibă un caracter de pedeapsă. După toate probabilităţile, evreii se alăturaseră revoltei generale şi asediul Betuliei nu a fost decît unul dintre episoadele luptei.

Cartea luditei a fost scrisă probabil pe baza transmiterilor orale ale povestirii, în timpul răscoalelor macabeilor. Infruntindu-se cu forţele superioare ale scle-ucizilor, evreii au răspîndit acest gen de povestiri populare, pentru a justifica, prin exemple istorice, că Iahve nu şi-a părăsit niciodată poporul său în momentele tragice şi de cotitură ale existenţei lui. Aceasta, deci, a fost un anumit gen de literatură de propagandă, care trebuia să îmbărbăteze pe răsculaţi in rezistenţa pe care o opuneau.

Fapta luditei, deşi eroică, a trezit insă din punct de vedere moral anumite îndoieli. Mai mult, textul ebraic original a dispărut şi s-au păstrat numai traducerile lui in limbile greacă şi latină. Din aceste considerente evreii din Palestina nu au recunoscut Cartea luditei drept sfîntă. tn schimb, biserica catolică a trecut-o în rindul scrierilor canonice şi a inclus-o în cărţile biblice. *

Aventura Esterei şi a lui Mardoheu la curtea regelui persan de la Susa este un basm tipic oriental. Imaginaţia bogată a naratorului a exagerat aproape toate episoadele povestirii: banchetul regal durează o sută optzeci de zile; fecioarele persane au fost unse timp de douăsprezece luni înainte de a fi. prezentate regelui; Estera a fost pregătită pentru căsătorie patru ani; eşafodul, pe care a fost spînzurat Aman a avut cincizeci de coţi Înălţime, iar evreii, drept răzbunare, au omortt şaptezeci şi cinci de mii de duşmani.

Acţiunea acestei istorii dramatice se petrece In timpul domniei regelui persan Xerxe (485—465 i.e.n.), denumit în Biblie As'vcrus. Partea comică este aceea că soţia lut, Vasti, este probabil prima reprezentantă a sufragetelor în'istorie, care. prin nesupunerea ei, a neliniştit pe bărbaţii din aristocraţia persană.

Autorul Cârtii Esterei este necunoscut, dar după cum indică numeroasele neologisme persane din textul ebraic, ca şi o anumită descriere a relaţiilor de Ia curte, a trebuit să fie un evreu oarecare care locuia la Susa tn perioada cînd în Palestina

401

'se desfăşura războiul raacabeilor. Acesta a fost un autor înzestrat cu talent literar. Stilul povestirii este viu şi colorat, fabulaţia abundă în încordări dramatice, fra-pîndu-ne prin bogăţia pitorescului atit de plastic. Textul iniţial a fost completat mai tirziu cu diferite adăugiri ale altor autori şi în această formă a ajuns în Biblie.

Unii cercetători consideră că autorul s-a inspirat în motivele de bază ale povestirii din mitologia babiloneană sau persană, deşi pînă în prezent nu s-au descoperit pentru aceasta dovezi concrete. Aceştia s-au bazat numai pe faptul că numele Estera provine, fără îndoială, de la zeiţa Iştar, iar numele de Mardoheu de la zeul babilonean Marduk. Ei mai presupun că întreaga istorie a fost imaginată pentru a se dramatiza ritualul sărbătorii Purim, ale cărei origine şi denumire nu au fost încă pînă în prezent clarificate în mod satisfăcător.

Canea Esierei e greu să fie trecută în rindul literaturii religioase. Numele lui Dumnezeu este menţionat numai o dată, iar măcelul în rindul duşmanilor poporului evreu rămîne în contradicţie flagrantă cu principiile, pe care le-au propovăduit marii proroci Ieremia, Isaia şi Iezechiel. Cu toate acestea, preoţii au considerat-o ca făcînd parte din scrierile didactice ale Bibliei, denumite «Chetubin». Citirea textului ei pînă astăzi reprezintă baza ritualurilor sărbătorii Purim. Primii creştini au respins-o, dar Biserica catolică a considerat-o. mai tirziu, ca făcînd parte din rindul cărţilor canonice.

Cartea, care stă la graniţa dintre cărţile «istorice» şi cele didactice ale Vechiului Testament, este şi Cartea lui Tobit, denumită aşa de la numele eroului celebru, ale cărui aventuri au fost prezentate în mod deosebit de colorat şi pitoresc. Autorul cărţii menţionează Ia început fundalul istoric pe care îşi va plasa povestirea, vorbeşte apoi despre dominaţia regilor istorici asirieni Salmanassar (sau mai curînd Sargon) şi Senacherib, iar la urmă, menţionează oraşele persane Ragheş şi Ecba-tana, fără să-i pese de deosebirile cronologice de ordinul a 100—200 de ani. Sfaturile pe care bătrinul Tobit le dă fiului său reamintesc foarte mult de maximele' de viaţă, cu care este plină literatura popoarelor semite. Credinţa in Îngeri, satana fiinţele extraterestre sint luate din religia persană, cu care evreii au luat contact în timpul exilului.

Drept cea mai mare capodoperă a literaturii biblice este considerată Cartea lui Iov. Vitalitatea descrierii şi a stilului, gradarea dramatică a acţiunii, îndrăzneala ideilor filozofice şi pasiunea sentimentelor — iată calităţile acestui tratat, poem şi dramă la un Ioc. Numele suferindului divin a devenit sinonimul tuturor suferinţelor şi nenorocirilor. In numeroase limbi s-au încetăţenit expresii ce fac asociaţii cu suferinţele lui Iov.

Cartea este construită din trei părţi esenţiale: din prologul în proză, dialogul poetic şi epilogul care are un caracter de Iwppy end. In urma cercetărilor lingvistice se presupune că partea centrală, şi anume discursul prietenilor pe tema sensului, suferinţei, este o adăugire ulterioară.

Povestirea, în forma ei redacţională, actuală, provine probabil din secolul al

402

IlI-lea î.e.n., deci din epoca elenistă. Autorul necunoscut sau compilatorul evreu nu a creat o operă originală, ci s-a îndatorat foarte mult faţă de scriitorii sumerieni. Această importantă descoperire o datorăm orientalistului american Samuel Kra-mer, autorul cărţii Istoria începe la Sumer. Citind tăbliţele cuneiforme descoperite în ruinele oraşului Nippur, el a dat peste un poem despre un oarecare sumerian care, fără îndoială, este protomodelul biblicului Iov. Acesta era un om bogat, fericit, înţelept şi drept, înconjurat de o familie numeroasă şi de prieteni. Dintr-o dată a fost lovit de boală şi suferinţă, dar el nu şi-a blestemat zeul şi nu a simţit faţă de el minie. S-a lăsat în voia lui cu umilinţă şi printre plînsete şi vaiete îl ruga să aibă milă de el. Zeul, impresionat de credinţa şi umilinţa manifestată, pînă la urmă s-a milostivit faţă de el şi i-a redat sănătatea.

Coincidenţa de conţinut a povestirii este atît de frapantă. încît este greu să ne mai îndoim de legătura directă dintre cele două versiuni. Trebuie însă amintit că ele sînt despărţite de două sau trei milenii de dezvoltare a fabulaţiei religioase. Povestirea evreiască, deşi bazată pe nucleul sumerian, este cu mult mai frumoasă, mai perfectă din punct de vedere literar şi mai matură în filosofia sa.

Cu problema abordată în această povestire ne-am mai întîlnit în prezentarea prorocilor. Este vorba mai ales despre problema răspunderii, suferinţei şi a vinii umane. In Pentateuh această problemă a fost rezolvată simplu, cu ajutorul concepţiei despre responsabilitatea colectivă. Urmaşii trebuie să sufere pentru vina părinţilor, chiar şi atunci cînd ei sînt nevinovaţi. Acest fatalism nu a putut însă să se menţină pe măsura maturizării monoteismului, deoarece responsabilitatea colectivă a rămas în contradicţie flagrantă cu noţiunea de dreptate divină. Ieremia şi Izechiel au propovăduit că fiecare om răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru faptele sale şi s-au ridicat prin aceasta împotriva tezelor consfinţite în Pantateuh. Acesta a fost în fond un pas revoluţionar, care reprezintă un uriaş progres in gîn-direa religioasă.

Acest progres nu a rezolvat insă problema care-I frămlnta pe om sau, mai bine zis, o complica. Dacă fiecare om răspunde individual pentru tapteie saie, atunci de ce suferă oamenii drepţi şi temători de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este drept, atunci de ce ii loveşte prin boli, suferinţă şi moarte pe cei mai dragi ai lor? . Cu aceste întrebări se ocupă Cartea lui Iov. După o discuţie îndelungată între prietenii Iui Iov, care se Invirte într-un cerc vicios, intervine tînărul Elihu şi propune rezolvarea ghicitorii, care este în esenţă o recunoaştere a înfringerii: Dumnezeu îşi încearcă supuşii săi muritori, pentru a le pune la încercare credinţa lor şi pentru a-i întări în virtuţile lor. Atunci toţi participanţii la discuţie acceptă explicaţia tînă-rului, neobservînd că metodele crude de încercare a oamenilor ca boala, suferinţa, sărăcia şi pierderea celor apropiaţi sînt în egală măsură contrare cu noţiunea de' dreptate.

In categoria ficţiunilor literare trebuie inclusă, desigur, şi Cartea lui Daniel. Minunile, prorocirile apocaliptice şi realităţile istorice, confuze, nu lasă nici o în-

403

doialâ din acest puct de vedere. Autorii povestirii trădează la fiecare pas lipsa de cunoaştere a istoriei Babiloniei şi Persiei, amesteetnd pe regii mezilor cu cei ai perşilor, iar din caldeeni, contrar realităţii istorice, au făcut un fel de clasă a preo-ţilor-magi, pe Daniel denumindu-1 «maestrul-rnagilor».

Deosebit de fantastice slnt ştirile despre regi care apar în povestire, Nabucodo-nosor ridică o statuie de aur de o mărime neobişnuită şi porunceşte supuşilor săi să cinstească acest zeu. Apoi el cinsteşte pe zeul Israelului şi dă o dispoziţie prin care se condamnă la moarte oricine va spune ceva rău despre acest zeu. Darius porunceşte supuşilor săi ca timp de treizeci de zile să nu se roage nici unui zeu, iar cind Daniel iese din groapa leilor, acelaşi Darius porunceşte tuturor popoarelor supuse să primească credinţa lui Moise.

Desigur că imaginea celor trei tineri evrei, care au ieşit vii din cuptorul Încins, sau imaginea lui Daniel, care a stat In groapă printre leii supuşi are foarte mult farmec de basm şi de aceea întotdeauna a vorbit imaginaţiei poporului şi a artiştilor. Cea mai populară Insă este minunea mîinii misterioase, care scrie pe peretele sălii de ospeţe cele trei expresii enigmatice: «Mene, Techel, Ufarisin».

Adevăratul lor sens este încă obiectul unor disensiuni ştiinţifice. Greutatea constă tn aceea că In scrierea ebraică şi arameică nu se scriu vocalele, ci numai consoanele. In func(ie de faptul că Intre consoane se pune de exemplu «a» sau «e», se schimbă sensul expresiilor. De aceea, In general, s-a optat pentm interpretarea care se dă în Cartea lui Daniel.

In ciuda atîtor fapte neverosimile se găsesc in această povestire anumite afirmaţii care reprezintă ecoul unor evenimente adevărate. Ele se referă mai ales hi delirul de şapte ani a lui Nabucodonosor. Din alte surse se ştie de acum că nu acest rege ci urmaşul lui, Nabonid, a fost bolnav timp,de şapte ani de o anumită maladie mintală.

Aruncarea in cuptorul aprins a fost o pedeapsă foarte des uzitată în Babilonia. Foarte mult timp a rămas neexplicată menţiunea enigmatică c i regele Baltazar 1-a făcut pe Daniel a treia persoană, ca importantă, din stat. De ce tocmai a treia, şi nu a doua? Problema a fost elucidată de către arheologie. S-a dovedit că Baltazar a fost fiul lui Nabonid, şi, încă din timpul vieţii tatălui său, coregent In Babilon. Deci, dacă Baltazar a fost după tatăl său, care mai trăia, a doua persoană tn stat, atunci Daniel ca principalul său ministru nu a putut să ocupe decît locul al treilea in cadrul ierarhiei. Aceste amănunte, după cum e şi de bănuit, nu au schimbat părerile asupra istoricităţii Cărţii lui Daniel, ci au dovedit că principalul nucleu al fabulei a fost creat tn mediul babilonean. Trebuie de altfel ştiut că această carte se împarte în două părţi, scrise de doi autori distincţi, tn timpuri diferite: într-o povestire foarte populară şi in prorociri în stilul revelaţiei apocaliptice.

La fel ca şi Cartea lui Iov, Cartea lui Daniel şi-a extras seva din substraturile mitologiei străine. In săpăturile de la Ugarit s-a descoperit un poem care provine din secolul al XrV-lea î.e.n. El chită soarta unui oarecare Daniel şi a fiului acestuia

404

Ahat. Eroul a fost un judecător înţelept şi drept, care totdeauna intervenea în apărarea văduvelor ţi orfanilor. Este de ajuns să menţionăm că scriitorii evrei au luat. după toate probabilităţile, de aici ideca pentru povestirea lor despre Daniel.

In partea ei apocaliptică, care cuprinde prorocirile, se prevesteşte apariţia consecutivă a patru state: babilonean, persan, med şi grec. Aluziile clare la profanarea templului din Ierusalim, care a avut Ioc in timpul domniei lui Antioh Epiphancs in anul 167 î.e.n., demonstrează că această carte, in forma redacţională definitivă, a fost scrisă în epoca tîrzie a elenismului. Dovadă sînt, de altfel, numeroasele expresii greceşti, presărate în textul arameico-ebraic.

Acestea au fost pentru evrei timpuri grele de luptă pentru independenţa lor religioasă. Prorocirea trebuia să dea curaj compatrioţilor asupriţi şi să le menţină speranţele în victoria finală. In viziuni care abundă de un patriotism fierbinte. Cartea lui Daniel prevesteşte evreilor sosirea Fiului Omului, care ii va izbăvi de sub asuprirea străină. Anunţă, de asemenea, apariţia regatului lui Dumnezeu pe pămînt şi învierea de la sfîrşitul lumii. Dar aceste idei mesianice nu au un caracter determinist. Prorocirea ar urma să se îndeplinească numai atunci cînd oamenii îşi vor curăţa inimile de păcate şi vor deveni drepţi.

După cum vedem. Cartea lui Daniel subliniază, la fel ca şi prorocii şi Cartea lui Iov, responsabilitatea personală a omului faţă de Dumnezeu. Ideile ei mesianice au exercitat o influenţă adîncă asupra creştinismului primitiv, iar denumirea de Fiu al Omului, menţionată în eu, i-a fost atribuită mai tîrziu lui Isus din Nazareth.

Din aceeaşi grupă de povestiri populare alegorice face parte, în sfirşit, şi Cartea lui Iona. Peripeţiile furtunoase şi pitoreşti ale prorocului sînt o creaţie tipică a folclorului evreiesc. Cercetătorii presupun insă că sursele acestei povestiri se ascund înlr-un anumit mit mcsopolamian necunoscut. Peştele sau monstrul marin, care 1-a înghiţit pe lona, aminteşte prea bine de monstrul mitic al haosului Tiamtu

Cartea a apărut, cu siguranţă, după perioada robiei babilonene. Exegeţii biblici au încercat să descifreze aşa-zisele ei sensuri alegorice. Israelul — spun ei — trebuia să îndeplinească misiunea de proroc în rîndul altor popoare, dar deoarece nu s-a achitat de misiunea încredinţată, a fost înghiţit din voinţa tui Iahve de către Nabucodonosor-monstrul.

Pentru noi însă mult mai importantă este ideea fundamentală din încheierea povestirii. Cînd Iona s-a mîniat că oraşul Ninive nu a fost distrus, Iahve îi dă un exemplu concret al dreptăţii. Dacă lui i s-a făcut milă de o plantă uscată, de ce Iahve să nu aibă milă de un mare oraş, în care alături de păcătoşi trăiesc si oameni drepţi, copii şi animale nevinovate? Ce progres, în concepţia acestui Iahve, în comparaţie cu Iahve a lui Moise, Iosua sau al judecătorilor! *

* Discuţia lui Avraam cu Dumnezeu pe o temi identica este (ari îndoială un adaos ulterior, care provine din perioada de după robia babiloneană, dnd problema dreptăţii pe p&mlnt era foarte actuală.

405

Toate aceste idei care se găsesc In germene în prorocirile Iui Ieremia, Isaia şi lezechiel ca şi in povestirile didactice, au trebuit desigur să influenţeze creator asupra dezvoltării ulterioare a concepţiei lor religioase. O lumină puternică asupra desfăşurării acestui proces interesant au aruncat-o sulurile descoperite în grotele de la Marea Moartă. In anul 1947, caravana de păstori din tribul beduin al tamirilor se odihnea într-o împrejurime stîncoasă din apropierea izvorului Ain Feşcha.

Atunci, un băietei, căutînd un ied rătăcit, a descoperit într-una din numeroasele peşteri vase mari de argilă pline cu nişte suluri misterioase.

După cum s-a constatat ulterior, acestea erau fişii lungi din piele de berbec, scrise in scriere ebraică arhaică.

La început nu s-a bănuit valoarea acestei descoperiri. Abia cînd o parte dintre aceste suluri au ajuns în Statele Unite, iar altă parte in mînăstirea pravoslavnică siriană «Sf. Marcu», s-au deschis ochii cercetătorilor. Celebrul orientalist William F. Albright nu s-a dat în lături să denumească aceste suluri «cea mat mare descoperire a secolului nostru».

Esenţa lucrurilor constă în aceea că sulurile conţin textele Vechiului Testament cu provenienţă din secolul al IH-lea sau al Ii-lea î.e.n. Deoarece cea mai veche copie, care se descoperise pină atunci, era datată din secolul al IX-lea e.n., sulurile aveau o importantă de-a dreptul nepreţuită pentru studiile filologice comparatiste şi explicarea multor fragmente controversate sau neînţelese din Biblie.

Zarva care s-a creat în jurul acestor suluri, cît şi vestea despre preţurile plătite pentru ele (pentru şase suluri americanii au plătit 250 000 de dolari) au ajuns pînă in pustiul arab. In pustietatea stîncoasă din jurul Mării Moarte au început să ro-iască căutători beduini, care scormoneau nenumăratele peşteri şi crăpături existente acolo. Rezultatul a fost deosebit de abundent. In douăzeci şi cinci de' peşteri s-au găsit citeva sute de suluri şi mii de iragmente cu scriere ebraică, arameică şi grecească. Căutările ulterioare, efectuate în mod sistematic şi ştiinţific de către expediţiile arheologice, scot la iveală noi şi noi documente.

In momentul de faţă materialul este atit de abundent, încît, după părerea savanţilor, se vor scurge cel puţin cincizeci de ani, pînă ce textele vor fi ordonate şi prelucrate în mod ştiinţific. Deja, de acum, se ştie că printre ele se află Cartea lui Ieremia, comentariul la Cartea lui Avacum ca şi scrierea apocaliptică despre Războiul fiilor luminii cu fiii întunericului.

S-a născut, fără îndoială, şi întrebarea care intrigă, şi anume în ce fel au ajuns aceste scrieri sfinte in peşterile pustii de lîngă Marea Moartă? Cu această problemă s-a ocupat, în anul 1951, o expediţie arheologică specială care curînd şi-a anunţat concluziile.

La o distanţă nu prea mare de grote se află ruinele considerate de ani de zile ca rămăşiţe ale unei fortăreţe romane. Arabii le denumeau Chirbet Qumran. Ruinele au fost cîndva un ansamblu de construcţii, ridicate din blocuri de piatră cioplită şi acoperite cu un acoperiş din trunchiuri de palmieri, trestie şi nămol. Arheologii

406

Mesele descoperite în scriptoriumul mtnăslirii essenitor de la Qumrun.

*

au recunoscut în ruinele descoperite sala de mese, sălile de dormit, bucătăria, atelierele meşteşugăreşti, toaletele, două bazine de baie cu destinaţie magică şi de ritual.

Cea mai importantă descoperire a fost Insă sala denumită «scriptorium», unde copiştii efectuau copiile cărţilor sfinte. Aici s-au păstrat mesele de piatră cu bănci şi, in special, ctteva călimări din bronz şi argilă, în care mai existau încă urme de cerneală. In depozitele subterane, printre grămezile de cioburi de ceramică, s-au găsit vase de lut cilindrice, identice cu cele în care erau păstrate sulurile descoperite. Nu mai poate exista deci nici o îndoială că proprietarii sulurilor au fost oamenii care au locuit în aceste construcţii.

Din ruine s-au scos la iveală şi o serie de monede. Cea mai veche monedă provenea din anul 12S i.e.n., cea mai nouă din 68 e.n. Urmele de incendiu demonstrează că în acelaşi an a avut loc sfirşitul violent al acestei construcţii misterioase.

Arheologii au ajuns la convingerea că aceasta a fost o mănăstire evreiască a sectei esscnilor, care au fugit din Ierusalim din cauza prigoanei Sanhedrinului. Ei şi-au bazat ipoteza nu numai pe descoperirile arheologice, care sînt destul de convingătoare, ci şi pe informaţiile călătorilor şi istoricilor antici. Astfel, de exemplu, romanul Pliniu cel Bătrin descrie că in timpul şederii sale în Palestina a vizitat o mănăstire mare a essenilor de lingă Marea Moartă. După toate probabilităţile aceasta este aceeaşi mănăstire, ale cărei ruine au fost descoperite la Chirbet Qumran. Despre esseni vorbeşte, de asemenea, şi istoricul evreu, Josephus Flavius şi grecul Filon din Alexandria.

Moneda descoperită în ruine, ce provine din anul 68 e.n., ne permite să ne imaginăm ce soartă a avut mănăstirea. La Ierusalim a izbucnit răscoala poporului evreu. Împotriva răsculaţilor a fost trimisă legiunea romană a X-a, cunoscută pentru cruzimea ei. După incendierea templului din Ierusalim şi înăbuşirea sin-geroasă a răscoalei, essenii nu puteau să mai aibă nici un fel de speranţe in ceea ce priveşte soarta lor. Soldaţii au jefuit tara şi treptat s-au apropiat de mănăstire. Fraţii, mai întli, au avut grijă de salvarea cărţilor sfinte. Sulurile preţioase le-au pus în vase de lut şi le-au ascuns în peşterile pustii în speranţa că, mai tîrziu, după ce va trece vijelia războiului, vor putea să-şi reînnoiască activitatea.

Printre documentele descoperite in peşteri un lucru deosebit de preţios se dovedi a fi sulul care conţine prescripţiile rituale, credinţele, învăţăturile morale şi principiile de organizare a comunităţii essenilor. Din acest document aflăm că relaţiile lor se bazau pe proprietatea comună (comunitatea proprietăţii). In fiecare zi la apusul soarelui membrii sectei se îmbrăcau de sărbătoare, primeau în bazin botezul de fiecare zi şi se aşezau la cina comună, in timpul căreia superiorul binecuvânta pîinea şi vinul. Essenii propovăduiau, printre altele, dragostea faţă de aproape, sărăcia, necesitatea pomanenelor, condamnau sclavia şi credeau in sosirea unsului Domnului, Mesia cel Drept, care trebuia să aducă pe pămînt o nouă ordine.

Zarva care s-a creat în jurul acestui document domneşte oină tn zilele de azi,

408

\ \

sub denumirea de «luptele pentru sul». In ţările occidentale s-au scris pe această temă sute de articole şi cărţi.

Care este cauza că respectabilul sul a dat naştere la disensiuni atît de pasionate ? Este vorba de faptul că essenii sînt din toate punctele de vedere frapant de asemănători cu primii creştini. Pe această bază, un grup de cunoscuţi orientalişti, in frunte cu Dupont-Sommer, şi-au exprimat părerea că essenii reprezintă tocmai acea verigă de legătură dintre iudaism şi creştinism, a cărei lipsă a fost atît de mult resimţită de către ştiinţă.

ANEXE

/»•

3

(

TABEL CRONOLOGIC

In jurul anului 1850 î.e 1250

1220—1200 1200—1025 1030—1010 1010- 970

In jurul anului 1000 970— 931

n. Avraam în Canaan , Exodul isracliţilor conduşi de Moise , Invazia isracliţilor sub conducerea lui losua in Canaan , Epoca judecătorilor , Regele Saul , Regele David . Cucerirea Ierusalimului de către David , Regele Solomon

REGATUL ISRAELULUI — 931—721 I.e.n. »

932—911 î.e.n 911—909 „ 909—885 „ 885—884 .. 884 884—874 ., 874—853 „ 853—852 „ 852—842 ,. 842—814 „ 814—798 .. 798—783 „ 783—743 „ 743 743 742—738 ,. 738—737 „ 737—732 ., 732—724 „ 721

Ieroboam I Nadab Baeşa Ela Zimri Omri — întemeierea Samariei Ahab Ohozia Ioram lehu loabaz loaş Ieroboam al II-lea Zaharia Şalum Menahem Pecahia Pecah Osea Sargon al II-lea cucereşte Samaria Deportarea celor zece triburi israelite.

413

REGATUL IUDEII —931—587 ten.

932—915 î.e.n. Roboam 915—912 „ Abia 912—870 ., Asa 870—849 „ Iosafat 849—841 „ Ioram 841 ., Ohozia (omorit de uzurpatorul israelit lehu) 841—835 ., Atalia 835—797 „ Ioaş 797—781 „ Amasia 781—740 .. Azaria 740—736 „ Ioatam 736—721 „ Ahaz 72!—687 ,. lezcchia 700 •„ Senacherib jefuieşte Iudeea. lezechia plăteşte tribut 687—642 „ Mânase 642—640 ., Amon 640—W9 „ Iosia 622 „ Găsirea Cârfil Legii — reacţia iahvismului 609 „ Ioahaz 609—598 „ loiachim 605 » • Nabucodonosor învinge ostile egiptene la Karkemiş 598 ,. Iehonia — asediul Ierusalimului şi luarea In prizonierat a lui

„ loiachim 598—587 ., Sedechia 587 „ Distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor — deportarea

iudeilor 582—581 „ O nouă deportare

DUPĂ ROBIA BABILONEANĂ

538 î.e.n. Edictul lui Cyrus care permite strămutaţilor să se reîntoarcă in Ierusalim

538 ,, Refacerea altarului pe ruinele templului din Ierusalim. 520—515 „ Construirea templului. 167—164 „ Prigonirea evreilor de către regele Antioh Epiphanes. Măcelul din

Ierusalim. Introducerea cultului lui Zeus în templul din Ierusalim. Răscoala macabeilor

63 e.n. Pompei ocupă Ierusalimul 70 „ Distrugerea Ierusalimului de către Titus.

414

130 e.n. Hadrianus construieşte pe ruinele Ierusalimului oraşul Aelia Capitolina

132—135 ., Răscoala evreilor conduşi de Bar Cochba.

? • • ' . ' " (

t v

j

INDEX-LEXICON*

AARON — fratele lui Moise şi primul Mare preot din seminţia lui l-cvi (II". 123); merge împreună cu Moise la faraon (123); conduce, împreună cu fratele său, pe israeliţi prin pustiu (126); in timpul luptei cu avnaleciţii a ţinut, Impreur..'-cu Or, mîinilc lui Moise, ceea ce trebuia să le asigure victoria (127): l-u întovărăşit pe Moise ptnă la poalele muntelui Sinai (128); a cedat presiunii mulţimii şi a turnat un viţel de aur (129, 168. 171); a primit în mod ereditar demnitatea de Mare preot (129. 138); se ridică împotriva căsătoriei lui Moise cu o egipteancă (134); alături de sora sa, Mariam, se situează în fruntea revoltei împotriva lui Moise (134); In timpul revoltei lui Core este de partea Iui Moise (137); toiagul «înmugurit» al lui Aaron (137); nu a ajuns în Canaan (138); moare pe muntele Hor (138): după anumiţi cercetători, contrar celor prezentate în Biblie, Aaron nu a fost fratele lui Moise, ci un preot a,cultului boului în rindul triburilor din nord (175).

AARONIZ1 — după părerea anumitor cercetători o castă preoţească in rindul triburilor nordice, care se trăgea de la Aaron (176). ABAM-RAM — denumirea tribului din textele descoperite la Mari şi care aminteşte de numele lui Avraam (78).

ABEL — cel de-al doilea fiu al Iui Adam şi al Evei, fratele lui Cain (22). •• ABEL BET'MAACA — fortăreaţă în care s-a ascuns Şeba în urma răscoa

lei împotriva lui David şi unde şi-a găsit moartea din mina locuitorilor care se temeau de asediul oraşului de către Ioab (280). \

ABEL SITIM — localitate pe malul răsăritean al Iordanului, locul ultimei tabere a isracliţiior înainte de a pătrunde in Canaan (181).

ABIA 1 — fiul Iui Ieroboam, primul rege israelit (328). 2 — fiul lui Roboam ţşi al Maacăi, nepotul lui Abesalom. al doilea rege iudeu (915—915); a dus lupte fratricide cu Israelul (329).

ABIATAR — fiul preotului Ahimelcc din Nobe, singurul dintre preoţi caie a scăpat din măcelul sîngeros organizat de către Saul (264); luat mai tîrziu |v Ungă David (274); numit Mare preot împreună cu Ţadoc (274); i-a comunic: lui David despre planurile de revoltă ale lui Abesalom (278); a susţinut, dup.'i moartea lui David. pretenţiile la coroană ale lui Adonia (281); fapt pentru care Solomon l-a etilat la Anatot (283); din el s-a tras Ieremia (347). AlilEZER -- străbunicul clanului din care se trăgea Ghedeon (193). ABIGA1L — sofia locuitorului bogat al Carmelului, Nabal. care împotin i

* Indicele — lexicon cuprinde: nume. denumiri feofraiice si evenimente biblice fi mitologi»-. nume de cercetători critici ai bibliei, ua-numlţii blMiiti: nume de cerceiatori din diferite domn"' >le itiintei ti mai cu seama a arb*>logici, care au contribuit prm './uluitele cercetărilor lor i descifrarea conţinutului real al Blblirl ji a evenimentelor biblice.

voinţei soţului ;i aprovizionat pe David cu alimente (265): după moartea soţului a devenit soţia lui David (265).

ABIMELEC 1 — rege filisten al Gherarului, la care s-a dus Avraam cu Saar;i (54. 55, 59, 81, 89). iar apoi Isaac cu Rcbeca (clacă nu cumva domnea de acum un alt Abimelcc]; este mai curlnd un titlu regal decît nume propriu. 2 — fiul, din afara căsătoriei, lui Ghedeon, tiranul Sichemului (194).

ABIŞA1 — nepotul şi sluga credincioasă a lui David (278). ABIŞAG — ultima concubină a lui David, identificată ca frumoasa sunamită

din Ctntarea Ctntărilor (283). ABIUD — fiul lui Aaron, unul din cei trei tovarăşi ai lui Moise la poalele

muntelui Sinai (128). ABISINIA, Abisinieni (316). ABNER — fiul lui Ner (253); vărul lui Saul şi conducătorul oştirii acestuia

(253); după moartea lui Saul, a declarat rege pe Işboşet (269); a omorît în duel pe AsacI, fratele lui loab şi comandantul oştirii lui David (270); a răpit pe Riţpa, una din concubinele lui Saul, după moartea acestuia, pentru a-şi netezi drumul la tron (270); în cele din urmă a trecut de partea lui David, dar a fost omorît de către loab (271).

ABESALOM — fiul lui David şi al Maacăi, frate bun al Tamarei, a cărei necinstire a răzbunat-o, omorindu-l pe Amnon, după care s-a ascuns la bunicul său, Talmai, regele Gheşurului (277); împăcarea cu David; revolta lui Abesalom împotriva lui David (278) a fost, în fond, o revoltă a celor zece triburi din nord (278).

ABU HASSAN — localitate în Egipt.cunoscută prin ruinele Migdolului. despre care Biblia menţionează în Istoria Ieşirii (164).

ACAN — unul din israeliţii care în timpul cuceririi Canaanului, contrar legii războiului, şi-a însuşit o parte din prăzi, ceea ce a atras după sine pedeapsa lui cu moartea (185).

ACHIŞ — regele oraşului-stat filisten Gat, în care a căutat adăpost David în timpul fugii sale din faţa lui Saul (263); David în slujba Iui Achiş (266).

ACOR — valea în care a fost lapidat Acan pentru încălcarea legii războiului (185).

ADA — una din soţiile lui Lameh. mama lui Iabal şi Iubal (22). ADAM — localitate pe Iordan, în care, conform povestirilor biblice, s-au

oprit apele rîului în timpul trecerii israeliţilor (183). ADAM — numele primului om. nurne înrudit cu sumerianul ada-mu [tatăl

meu], cu akkadeeanul admit [copilj, ebraicul adamah [pămînt]; crearea lui Adam (17, 18); povestirea despre crearea lui Adam cunoscută încă din Mesopotamin (74).

ADHANAT—rîu in regatul S;iaba (316). ADONIA—[ebraică, Adoniiah — Iahve este Domnul] — al patrulea fi»

-l IN

al lui David şi al Haghitei, pretendent la tron după David (280); azil in templu de teama lui Solomon, uns ca rege (282); cere sprijinul Batşebei, pentru ca Solo mon să-i dea pe una din concubinele lui David, Abişag, drept soţie, lucru la care aveau dreptul numai urmaţii la tron (283); moartea lui Adonia (283).

ADONI — BEZEC — a doua versiune a numelui regelui iebuseilor, Adoni-Ţedec (208).

ADONIRAM— [vulg.,* — Aduram] a orientat politica fiscală ţi lucrările publice In timpul domniei lui David ţi Solomon (285); a condus ostile lui Roboam împotriva triburilor din nord (327).

ADONIS — frumosul vînâtor, iubitul Afroditei, sfişiat de către fiare; primăvara ţi vara ţi le petrecea cu Afrodita; toamna, murea din prea mare dragoste ţi renăţtea primăvara următoare (127).

ADONI-ŢEDEC — regele iebuseilor, întemeietorul coaliţiei împotriva ghi-beoniţilor aliaţi cu israeliţii (186).

ADULAM— [Vulg.,— Odollam] vechi oraş canaanean în apropierea căruia, intr-una din grote, s-u ascuns David in umpul fugii sale din faţa lui Saul (263).

AELIA CAPITOL1NA — oraş roman, construit în anul 130 e.n. de către împăratul Hadrianus pe ruinele Ierusalimului (381).

AFEC — capitala canaaneană [azi Ras el-Ain], locul bătăliei, în urma căreia filistenii au luat israeliţilor Arca J^gămlntului (246); consecinţele militare şi politice ale înfrlngerii de la Afec (295); victoria lui Ahab la Afec (333).

AFRICA — (82). AFRODITA — (227). AGAG — regele amaleciţilor, luat in robie de către Saul care i-a dăruit viaţa

(254); omorît de către Samuel personal (254). AGAMEMNON — (237). AGHEU— [ebraică, Haggai] unul din cei doisprezece proroci reîntors din

robia babiloniană cu grupul de strămutaţi conduşi de către Zorobabel; a acţionat în timpul domniei lui David (354).

AHAB — al şaptelea rege israelit [874—853], fiul lui Omri (331); veneratorul zeilor canaaneni (332); sub influenţa soţiei Iui, Izabel, fiica regelui fenician Ethaal, a permis să se răsptndească cultul lui Baal (332); disensiunile cu prorocul Elisei (333); întîmplarea cu via lui Nabot (333); moartea lui Ahab în lupta cu sirienii pentru Ramot din Galaad (334); stîrpirea dinastiei lui Ahab (334); caracterul singeros al luptei cu iahvismul în timpul domniei lui Ahab (334); aprecierea lui Ahab in lumina descoperirilor arheologice [piatra lui Meşa] (370).

AHAIVAŞA — denumirea aheilor în inscripţiile de la Medinet-Habu (238) AHEII — unul din principalele triburi greceşti (238). AHAT — fiul lui Daniel din poemul ugarit (405).

* VULGATA — cea mai rasptndita traducere latini a Vechiului Testament patina, — vulaams. -a, -iun, risplndit, realizata de către Hieronim](l54).

419

AHAZ — rege iudeu [736—721J, nu a vrut si intre tn coaliţia israelito-siriană împotriva Asiriei şi 1-a chemat In ajutor pe Tiglatpalassar (341); a fost supus Asi-riei; purtătorul de cuvînt al religiei ţi al culturii asiriene in Iudeea (341); în timpul domniei lui a acţionat prorocul Isaia (342): Aha* a fost un adept făţiş al idolatriei, a jertfit propriul său fiu in cinstea lui Moloh (348, 359); a jefuit tezaurul templului, pentru a-şi asigura ajutorul oştilor asiriene (360).

AHIA — prorocul din Silo, partizanul lui Ieroboam tn lupta acestuia pentru tron, după Solomnn (328); ii pedepseşte pe Ieroboam la Bctel, pentru idolatrie (328).

AHIMELEC preot din Nobe, l-a adăpostit pe David ce se ascundea de Saul şi l-a hrănit cu plinea pentru jertfă. lucru pentru care Saul a poruncit să tic omorh împreună cu încă 84 de preoţi din Nobe (263).

AHINOAM — una din soţiile lui David, mama celui mai mare fiu al tui David. Aranon (265).

AHITOFEL — sfătuitorul lui David, iar apoi al lui Abesalom (279). AIALON — valea in care Iosua a repurtat celebra victorie asupra coaliţiei

celor cinci regi (186). AIN FESOHA — izvor tn apropierea căruia s-au descoperit ruinele minâstirii

unei secte evreieşti necunoscute (406); vezi [Chirbet] Qumran. AKKA — numele lucrătorului mesopotamian care apare în legenda despre

naşterea lui Sargon (145). AKKAD, .ikkadeeni — tn Biblie, unul din oraşele din ţinutul Şinear [Sumer |

•iparţinînd legendarului Ncmrod; după sursele cuneiforme, oraş din care se tra^c prima dinastie semită din Mesopotamia. Ea a reuşit să dobtndească înttietatca asupra sumerienilor [de aici şi denumirea: sumero-akkadeană, iar apoi numai akkadeană] 044).

AKSUM — vechea capitală a Abisiniei şi centrul cultului religios, unde, după tradiţia locală, s-a aflat Arca Legămtntului furată din templul lui Solomon (316).

AKAB, GOLFUL AKAB — unul din primele locuri de popas ale israeliţilor la începutul pribegiei de 40 de ani prin pustiu (121).

AKIBA, BF.N IOSI.I . [50 135 e.n.] — unul din cei mai mari rabini evrei, întemeietorul doctrinei talmudice. Unul din organizatorii răscoalei tui Bar-Cochba (310).

AGAR — roaba lui Avraam, mama lui tsmacl. izgonită de două ori în pustiu de către Saara (52).

«ALIANŢA VEŞNICĂ» — tratat de pace din anul 1278 dintre Ramses al. II-lea şi regele hittit Hattuşiliş (148).

ALBRIGHT WILLIAM F. — celebru arheolog american (87). ALEXANDRU MACEDON — (376). ALEXANDRIA — ca unul din centrele mai importante ale diasporei (378)

» ALT K. — orientalist german (167).

4 20

AMALEC — nepotul lui Isav, strămoşul amaleciţilor (253). AMALECIŢI — trib semit care trăia In pustiu lingă muntele Sinai, inlrint

ilc către Iosua la Rafidim (253); mai tlrziu i-au hărţuit pe israeliţi (253); i-a infritu sa ui şi a luat tn robie pe regele lor Agag (254).

AMAN — primul ministru la curtea lui Xerxes I (390). AMARNA [Teii el-Amarna]— ruinele vechii capitale a faraonului Amen

ii.iicp al TV [Ecnnaton); denumirea provine de la numele tribului de beduini It ni \mr;tn: s-au descoperit ruinele oraşului cu templul zeului soarelui şi cu cea. 4 000 tăbliţe cu scriere cuneiformă, care cuprindeau corespondenta diplomatică dintre Amenhotep al III-lea şi Araenhotep al IV-lea cu regii Babiloniei, Asirici, Mitannilor, Hittiţilor, Cylicict şi Ciprului dt şi cu prinţii oraşelor siriene şi canaa-ncne. Scrisorile, cu excepţia a trei din ele, sînt scrise tn limba akkadeană [babiloniană] şi ne dau o imagine completă a raporturilor care existau in ţările din Orientul apropiat antic, mai ales, în Canaan tn secolele al XV-lea şi al XlV-lea l.e.n. (11,74, 77, 109, 172, 212).

AMASA — nepotul lui David numit căpetenia oştirii tn timpul expediţiei împotriva oraşului răzvrătit Şeba, omorit mişeleşte de către Ioab (280).

AMASIS — faraon egiptean [S69—526], membru al coaliţiei antipersane (352). AMASIA l —rege iudeu [797—781], a luptat cu regele israelit loas (33'))

ii inlrint pe edomiţi; a căzut sub influenta idolatriei; a fost omorit de către conjuraţi la Lahiş (341). 2 — preot tn Bctel în sec. al Vlll-lea l.e.n., 1-a pirit pe Amos lui Ieroboara al Il-lea (340).

AMENEMOPE — Înţelept egiptean din secolul al XV-lea sau al XlV-lea l.e.n , autorul unei culegeri de Învăţăminte (322).

AMENHOTEP II — faraon egiptean [1448—1423]. AMENHOTEP III — faraon egiptean [1413—1377] (78). AMENHOTEP IV [ECHNATON] —faraon egiptean [1377—1358], fiul lui

Amenhotep al III-lea. Sub influenţa preoţilor din Heliopolis, care au exercitat o influenţă indirectă şi asupra lui Moise, a părăsit cultul zeului Amon din Ţeba vi a devenit fondatorul monoteismului şi veneratorul zeului soarelui, Aton; noul său nume — Echnaton — înseamnă prietenul lui Aton, tn cinstea căruia a compus un imn asemănător cu Psalmul 103; a mutat capitala ţării de la Ţeba tn noul oraş Ahetaton (170, 171).

AMERICA —(82). AMERICANI — (406). AMINADAB — locuitor al Chiriat-Icarimului; tn casa lui s-a păstrat Arca

Legămlntului după luarea ei de la filisteni (247). AMMON [Ben-Ammi] — fiul lui Lot, strămoşul ammoniţilor, născut din

raportul incestuos al acestuia cu fata sa mai mici. Acest episod neobişnuit al naşterii lui Ammon reprezinţi un exemplu al mitului etiologic, care trebuia să explice originea poporului pe care israeliţii ti dispreţuiau.

421

AMMONIŢII — trib semit Înrudit cu israeliţii, care se trage, conform Bibliei, de la Ammon. Ammoniţii, care au venit In Transiordania din Pustiul Arab, au dus lupte numeroase cu seminţiile Iui Gad şi Ruben (79, 80, 138, 195): tnfrinţi de către Saul In timpul asediului labcş Galaadului (207, 253): luptele cu Oavid, din cauza jignirii solilor lor (273); ammonitele din haremul lui Solomon (281); dependenţa ammoniţilor de regele iudeu, Azaria (342); căsătoriile mixte ale israe-liţilor cu ammonitele după Întoarcerea din robia babiloniană (355).

AMON — rege iudeu [642—640], adept al idolatriei, înlăturat de către iahvişti (347).

AMON — unul din zeii egipteni din timpul regatului nou al Egiptului [1580 I.e.n.J, identificat cu zeul soarelui Ra [de aici numele Amon Ra], care îşi avea centrul cultului la Theba (109).

AMNON — primul fiu al lui David şi al soţiei sale Ahinoam; a sedus pe sora sa de stnge Tamara; pentru aceasta a fost oraorit de fratele ei, Abesalom (276).

AMORRIŢI — populaţia semită care, la Începutul celui de-al Il-lea mileniu I.c.n., a venit tn Mesopotamia de sud, iar apoi, a înfiinţat statul babilonian tn partea de nord vest a Mesopotamiei [dinastie babiloniană a lui Hammurabi |, de care M- leagă călătoria lui Avraam din Ur pinâ la Haran (79): statul lor s-a întins in Transiordania pînă Iu riul Arnon şt se învecina cu Moabul (79); capitala statului a fost Mari (79).

AMOS — unul din cei doisprezece aşa-numiţi proroci mici, care a trăit la Betel In timpul lui Azaria, regele iudeu, şi a lui Ieroboam al H-lea,regele israelit: s-a ridicat Împotriva asupririi poporului (339, 340).

AMOS [carte] — una din cărţile Vechiului Testament, atribuită lui Amos (365). ANA — una din cele două soţii ale lui Ekana, mama lui Samuel (245). ANANIA — tovarăşul biblic al lui Daniel tn timpul robiei babiloniene (395),

denumit In Babilon, Şadrac (396). ANAT — zeiţa canaaneană a fertilităţii (227). ANATER — unul din numele tipic semite purtate de hiesoşi (108). ANATOLIA (237). ANATOT [locuinţa zeiţei Anat] — orăşel la sud-est de Ierusalim, locul exi

lării lui Abiatar (283); locul natal al lui Ieretnia (349). ANER — căpetenie, prieten cu tribul lui Avraam (51). ANGLIA — (39). ANŞAN — stătuleţ dependent faţă de mezi, în împrejurimile Susei, a cărui -

monarh, Cyrus, fiul Iui Cambyse 1, a devenit fondatorul marelui stat persan (352). '-• ANTIOH AL ni-LEA CEL MARE 223—187 —rege sirian din dinastia Seleucizilor; a ocupat posesiunile Egiptului in Siria şi Asia Mică, înfrlnt de romani la Magnesia (378).

ANTIOH AL IV-LEA, EPIPHANES [175—164]— rege sirian; a luptat cu ligiptul, a jefuit templul din Ierusalim (380).

ANTIOH AL V-LEA, EUPATOR [164—162] — fiul lui Antioh a! IV-lea Ipiphanes; a Înăbuşit răscoala macabeilor care, mai tîrziu, prin luptă şi-au do-bindit deplina independenţă (380).

ANTEIORDANIA — parte din Palestina la vest de Iordan; vezi, de asemenea, Transiordania.

ANTIGONA — (280). ANTIGONIZI — dinastia regilor macedoneni fondată de către Antigonos I

cel chior după moartea lui Alexandru cel Mare (378). ANTILIBAN — lanţ de munţi la graniţa Libanului şi Siriei (311). ANTITAURUS — cel mai mare vîrf In Taurus, lanţ muntos in Asia Mică (47). ANUBIS şi BATA — cei doi fraţi din povestirea egipteană Despre doi fraţi,

din care s-a inspirat probabil povestirea biblică despre Iosif şi Putifar (107). APIS — boul venerat In Egipt, mai ales la Memfis, ca întruchipare a zeului

Osiris (168). APOLLON — (375). ARABI A — (315); Arabia Felix (315). ARABI — (368). ARAM 1 — fiul lui Sini, care conform genealogiei biblice a fost strămoşul

arameilor. 2 — regatul Aram din Siria (190).

ARAMEII — (190). ARARAT — regiune muntoasă In Armenia, în care, după Biblie şi alte ştiri

babiloniene, s-a oprit Arca lui Noe; mai tîrziu, această denumire folosită pentru desemnarea masivului muntos care are două virfuri, dintre care unul Araratul Mare sau Muntele lui Noe (31).

ARPAXAD — aşa-zis rege al mezilor, cunoscut numai din Cartea luditei (400). ARGOLIDA — partea nord estică a Peloponesului, centrul puterii politice

a aheilor (237). ARCADIU — împărat roman [378—408]; ar fi transportat rămăşiţele lui

Samuel de la Ramataim în Tracia (296). ARCA LUI NOE — vezi Noe, Potopul. ARCA LEGĂMÎNTULUI [ebraică, aron — ladă] — ladă făcută la ordinul

lui Moise de către Beţaleel şi Oholiab şi care cuprindea tăbliţele cu cele zece porunci (132); conform concepţiei israeliţilor reprezenta locuinţa lui Iahve din cortul-templu; pe laturile ei se aflau doi heruvimi cu aripile desfăcute, pe care trebuia să stea Iahve, ţintnd picioarele pe arcă; Arca,'probabil, împrumutată din Egipt; de la israeliţi au lmprumutat-o beduinii; Arca a întovărăşit pe isracliţi in timpul trecerii peste Iordan cît şi In timpul asediului lerihonului (183); apoi Arca i-âmîne în templul-cort de la Silo (188); cade în mîinile filistenilor (246): transportarea Arcei la Chiriat Iearim (271); şi la Ierusalim (273;. lraii>p«>i tarea Arce" in templul lui Solomon (287); Ieremia a ascuns Arca in peş'era de pe muntele

423

Ncbo (3S0); conform tradiţiei abisiniene ea se află in prezent la Aksum (316). ARBUSTUL CARE ARDE sau «TUFA LUI MOISE» — conform Biblici

dprinderea acestei tufe [vezi, Dyptam] a fost cauzată de apariţia lui Dumnezeu in faţa lui Moise, prilej cu care şi-a dezvăluit numele de Iahve şi 1-a chemat să-i scoată pe israeliţi din robia egipteană (155).

ARNON — rlu ta Transiordania care se varsă In Marea Moartă şi împarte Moabul în două părţi; în partea de nord se afla statul arujrriţilor (138).

ARTAXERXES I [ebraică Artahşasta, persană—Artahşasa] — rege persan [465—424] din dinastia ahemenozilor; a permis evreilor să reconstruiască Ierusalimul (354).

ARTAXERXES III, OCHOS [358—337) — rege persan; a învins Egiptul; Ia perioada domniei lui se referea fabulaţia din Cartea luditti (401).

ASA — fiul lui Abia, rege iudeu [912—870]; spre deosebire de cei doi predecesori ai săi, adept credincios al iahvismului; a înlăturat de la treburile statului pe bunica sa Maaca, adepta idolatriei (329).

ASINETA [care aparţine zeiţei Net] — fata preotului egiptean din Heliopolis, soţia lui Iosif (100).

AŞŞURBANIPAL [asiriană Assur-banapli, greacă-Sardanapal] — ultimul şi cel mai mare rege asirian [669—626]; a reconstruit Ninive, a Înfiinţat celebra Dibliotecă, din care s-au păstrat cea. 25 000 tăbliţe cuneiforme (347).

ASVERUS [Ahaşveros] — numele biblic al lui Xcrxes I, regele perşilor (389). ASIRIA - (214). ASIRIENI — (209). AŞDOD [Ajdod] — denumire biblică a oraşului de pe litoralul fenician, din

secolul al XH-lea l.e.n., oraş-stat filistean; locul «duelului» dintre statuia zeului Dagon ţi Arca Lcgamintului (247).

AŞLR I — fiul lui lacov şi a Zilpci. roaba I.ici. 2 — seminţia lui Aşer (193).

AŞCHELON [Ascalon] — oraş de pe litoralul canaanean, aşezat între oraşele Ajdod şi Gaza, locuit de către filisteni, iar mai înainte de către bevei; cu locuitorii Aşchclonului a luptat Samson (196).

AŞTART [Astart, Aşterot] — zeiţă canaaneană a dragostei, simbolul cultului ei a fost un trunchi de copac; cea mai importantă zeitate feminină în panteonul canaanean. soţia lui Baal (85).

AŞŞUR — denumirea oraşului menţionat în descrierea raiului biblic [Asiria] (2i4). ;

AŞUR — zeu asirian, care in miturile mesopotamc tîrzii a ocupat locul lui Marduk (36).

ATALIA — regina Iudeii [541—535], fiica lui Ahab, rege israelit şi a Izabelei, M>ţia lui loram, rege iudeu (331), mama lui Ohozia, după a cărei moarte a preluat puterea.

r i

ATON — zeu egiptean al soarelui (109). AVARIS [denumit mai tîrziu Ramses, iar apoi Tanis] — capitala Egiptului

ni timpul domniei dinastiilor a XV-a ţi a XVI-a [bicsoşii] (146). AVRAAM — patriarh, una din cele mai importante figuri ale Vechiului Testa

ment (75,76, 77, 78, 79); sursele psihologice ale reformei religioase ale lui Avraam (76, 77); călătoria din Ur pînă la Haran (45, 46); călătoria din Haran la Canaan (48); popasul din Damasc; intrarea pe Pămlntul Făgăduinţei (49); primul popas la Sichem, iar apoi la Betel (49); călătoria prin Hebron si Becr-Seba spre Negheb (49); rugăciunea pentru hrană In Egipt (50); reîntoarcerea la Betel, cearta cu Lot pentru păşune (50); ta valea Mamvri; In împrejurimea Hebronului; lupta victorioasă, cu regele Elamului. de lingă Dan (51); Intllnirea cu preotul Melhisedcc: naşterea lui Ismael, fiul lui Avram şi al roabei Agar (51); schimbarea numelui (52); vizita celor trei bărbaţi misterioşi (52); şederea la regele Gherarei, Abimelct (54); naşterea lui Isaac, fiul Iui Avraam şi al soţiei lui Sarra (54); izgonirea lui Agar şi Ismael (55); aducerea lui Isaac drept jertfă (55); Avraam se stabileşte la Hebron (55); se recăsătoreşte (57); îndepărtează pe copiii din a doua căsătorie pentru a nu fârimiţa moştenirea (57); In lumina noilor cercetări, Avraam este întruchiparea tipică a unui şeic de beduini, a unui conducător de clan, personificarea unuia din triburile ebraice (75, 76, 77, 78, 79).

AVRAAMIZI — tribul Iui Avraam [deseori este folosit şi termenul ter;ihi/i — de la tatăl lui Avraam, Tcruh ].

AVACUM — unul din cei doisprezece aşa-zişi proroci mici. AVACUM [carte] — una din cărţile prorocilor din Vechiul Testament, des

coperită printre textele de Ia Qumran ASAEL — fiul Ţeruiei, sora lui David, membru al gărzii lui personale; a murit

în duel cu Abner (269). ASIA MICĂ — (381). AZARIA 1 — rege iudeu [781—740]. 2 — însoţitorul biblicului Daniel în timpul robiei babilonene (395); denumit

la Babilon, Abed-Nego (395).

BAAL — zeu canaanean al fertilităţii (36); mai apare in Biblie si sub diferite denumiri locale (36):

1 — BAAL BERIT — venerat la Sichem. 2 — BAAL PEOR [vulg. — Beelfagor; venerat la Bat Peor] (140). 3 — BAAL ŢEFON [trad. — stăpinul nordului; vulg. — Beelsefon] — iden

tificat de către greci cu Zeus Casius (164). 4 — BAAL ZEBUB (trad., stăpinul muştelor] — venerat la Ecron şi identificai

de către greci cu Zeus care goneşte muştele. BAAL GAD — oraş în Nordul Canaanului, marchează graniţa cuceririlor Im

losim (187).

425

BAAL HAŢOR — localitate în care Abesalom, în timpul sărbătoririi tunderii oilor, ţi-a răzbunat sora. Tumara, omorîndu-l pe Amnon (276).

BAAL ŞALIŞA — localitate în Canaan (335). BAAL ŢEFON — localitate în partea de nord a Egiptului, în apropierea

Suezului de astăzi, cunoscută pentru cultul lui Baal (164). BAALAT — unul din oraşele întărite de către Solomon (288). BABEL [turn] — Babei, ta Vechiul Testament, înseamnă Babilon; potrivit

datelor existente plnă în prezent povestirea despre tumul Babei ar fi consemnată numai în Biblie; a apărut foarte tîrziu, probabil in limpul robiei babilonene; cuprinde o nuanţă de ironie care decurge din jocul de cuvinte: Babel-balal a amesteca; slnt vizibile urmele amintirilor despre vechiul templu în formă de turn distrus, In jurul anului 1600 l.e.n., de către hittiţi [vezi zikkurat]; considerat drept poarta zeului bab-ilu, ca şi mărturia caracterului internaţional datorită nenumăratelor graiuri folosite In timpul şederii în el a israeliţilor [vezi, Babilon]; simbolul arogantei faţă de Dumnezeu şi a alianţei cu Iahve (32).

BABILON — capitala Babiloniei; deseori menţionat în locul denumirii întregului stat, denumire care va apărea abia în izvoarele greceşti (32).

BABILONIA — stat tn cimpia mesopotamiană; pe acest teritoriu a fost iniţial statul Sumer, apoi Sumero-Akltadean, pe care l-au învins amorţiţii şi au înfiinţat aşa-numitul Vechiul Babilon unificat şi întărit de către Hammurabi; în sec. al XVI-lea î.e.n. hittiţii cuceresc statul Vechiului Babilon, iar apoi cassiţii; In setai XU-lea i.e.n. invazia triburilor caldeene care, după cîteva secole, ocupă oralul Babilon capitala ţării şi întemeiază statul Noul Babilon sau Caldeean [Nabo-palassar, Nabucodonosor], care, la rindul lui, este cucerit de către perşi în anul 539 î.e.n., iar apoi de către Alexandru cel Mare şi, In sfirşit, de către părţi, în anul

127 i.e.n. (73, 376). * BABILONENI — (42). BAEŞA [vulg., Baasa] — al treilea rege al Israelului [909—885], fiul lut Ahaia

din seminţia lui Isahar (331). BAGDAD (156). BAGOAS — slujitorul lui Olofern, cunoscut din Cartea Mitei şi din docu

mente din afara Bibliei. BAHURIM — localitate Ungă Ierusalim (278). BALAC — vezi Valaam. BALATA [TELL BAL ATA] — deal la o distanţă de 2 kilometri de Nablusul

de azi — ruinele oraşului Sichem. BALTAZAR [ebraică, Belşaţar] — fiul ultimului rege al statului neobabilo-

nian, Nabonid [menţionat greşit în Biblie ca fiu al lui Nabucodonosor], şi guvernator al statului; a murit în lupta cu Cyrus de pe Tigru (3S2).

BANEY RALF — conducătorul misiunii baptiştilor la Betleem care s-a ocupat cu căutarea urmelor Sodomei şi Gomorei (90).

426

BARAC — desemnat de către Uebora conducător ui israc-Uţilor in lupta cu canaanenii (191).

BARDAWIL lac] —vezi, Sirbonis. BAR COCHBA — vezi, Simon Bar Cochba. BARUH — secretarul şt omul de încredere al liri Ieremia (348). BARUH [cartea] — nu face parte din cărţile canonice ebraice; se compune

din două părţi: partea atribuită lui Baruh şi din aşa-numită scrisoare a lui Ieremia (10).

BARZILAI [vulg., Berselai] — partizanul lui Da vid 1-a sprijinit in timpul fugii din faţa lui Abesalom (279); a dat în Îngrijirea lui David pe ftul său Chimham (280); înainte de moarte, David, îşi dă copiii în grija lui Solomon (280).

BATUEL — tatăl Rebccăi, soţia lui Isaac (56). BATŞEBA [vulg., Betsabea] — soiia lui Urie heteul răpită de către David

in timpul absenţei soţului (275); mama lui Solomon (282). BEER-SEBA [vulg., Bersabee; trad., şapte fintîni] — localitate in Canaan;

aici a încheiat Avraam înţelegerea cu Abimclec în ceea ce priveşte folosirea fintînii [ebraică, beer], oferindu-i şapte [ebraică, şeba] miei; exemplu de constituire a unei întregi povestiri pe baza etimologiei populare a denumirii geografice (59).

BEDUINI—(156). BELLEROFON — fiul regelui Corintului, Glaucos (176). BENAIA [vulg., Banaia] — unul din membrii gărzii personale a lui David,

comandantul unităţilor Cheretienilor şi Peletienilor, numit comandant suprem al oştirii de către Solomon, executorul sentinţei la moarte a lui Adonia şi Ioab (283).

BENHADAD I — regele Damascului; a încheiat o alianţă cu regele Israelului, Baeşa, împotriva Iudeii; cuceritorul cltorva oraşe israelite (331).

BENHADAD II — regele Damascului; a dus război cu Israelul, a fost înfrint la Afec (333).

BENI HASSAN — localitate în care s-au descoperit celebre picturi murale (81).

BEN ONI [trad., fiul necazului] — numele iniţial al lui Veniamin (72). BEROSOS — preot babilonian care, In jurul anului 260 î.e.n., a scris pentru

regele sirian Antioh I, pe baza documentelor păstrate In templul din Babilon, istoria Babiloniei (260).

BETAR — ultima Intăritură a evreilor în timpul răscoalei lui Bar Cochba (381).

BETEL [trad., casa zeului] — localitate pe drumul de la Ierusalim la Sichem, loc străvechi de cult; aici Avraam a adus jertfe (49); locul alianţei lui Iacov cu Dumnezeu (63); aici a construit Iacov altarul (49); unul din sanctuarele viţelului de aur înfiinţate de către Ieroboam (329).

BET-HORON [vulg., Bethoron] — oraş la nord-vest de Ierusalim întărit do către Solomon (288).

427

BETLEEM [trad., casa plinii] — oraş canaanean la o distanţă de 8 kilometri Iu sud de Ierusalim (202).

BET Ş E A N [vulg., Betsan] — unul din cele mai vechi oraşe ale Canaanului (221).

BETŞEMEŞ [vulg., Betsames] — localitate situata nu departe de satul natal al lui Sarnson, Ţora (235).

BETULIA — oraşul natal al luditci, identificat de către unii cercetători cu Kesil (Chirbet d Karyatein de azi, la sud de Hebron) (387).

BET Z A H A R I A — (380). BETALEEL [vulg., Bezaleel ] — unul din executanţii Arcei Legâmîntului. BEZEC — localitate din Canuan; aici s-au adunat forţele israelite pentru a

lupta cu Nahaş (251). BIBLIA — una din denumirile, cu care se desemnează culegerea de cărţi din

Schiul Testament, iar în timpurile creştine din Noul Testament; în traducere Biblia înseamnă «cărţile» [greceşte, ta biblia]; această denumire a folosit-o pentru prima oară autorul Cdrfii ba Macabeilor; a fost acceptată In toate limbile mo derne. Biblia ebraică cuprinde, lucru de la sine înţeles, numai cărţile Vechiului Testament, şi numai acelea, care au fost scrise în limba ebraică, deci fără aşa-numitele cărţi deuterocanonice scrise In limba greacă [Tobit, hulita, înţelepciunii. Ecleziastului, Baruh, şi cele două cărţi ale Macabeilor]; Biblia protestantă merge in acest sens după Biblia ebraică. Conţinutul Bibliei II constituie faptele religioase ale poporului evreu; dar Biblia este, de asemenea, fi un document laic (12); teolo-gizarca şi mitologizarea trecutului In Biblie ( 7 , 8 , 9 , 1 0 , 1 1 , i 2—17,33—42,73—97, 107—114, 143—180 etc.).

BIBL1STICA — (8). B I L D A D [vulg., B a l d a d ] — unul din cei trei prieteni ai biblicului Iov (394). BILHA — roaba Rahilei, concubina lui Iacov, mama lui Dan si Neftali (97). BIT H U M R I [trad., casa lui Omri] — denumirea dinastici Orori de pe «Obe

liscul Negru» (370). BYBLOS — oraş fenician, port (223). BLESTEM D E RĂZBOI [ebraică, Herem - i n Peniatcuch termenul de

lurtcm Înseamnă un lucru adus drept jertfă şi exclus din folosirea cotidiană. Accşt moment al excluderii [greacă, anathema de la anatithemi — a pune de o parie. i seoate, a exclude] a început cu timpul să se înţeleagă în sens peiorativ: herem i'r.scmna cineva, care a fost exclus, «blestemat», cineva care trebuie pedepsii; Je uici legea blestemului, sau dreptul de a extermina pe cei învinşi.

BODENHEIMER — profesor de zoologie la Universitatea din Ierusalim (IS5» BOOZ — locuitor al Betleeraului, ruda soţului Noeminei, soacra Iui Rut (205j. BRITAN1A — din anul 84 e.n., provincie romană (381). B U R C K H A R D T J.L. — cunoscut călător elveţian (86). BUSKO — raion tn Polonia (155).

•4JS

CALDEEA — denumirea unuia din statele din Mesopotamia, respectiv Noul Babilon (353).

CALDEENI — (353). «CASA PĂDURII LIBANULUI» —• sala de şedinţe tn palatul lui Solomon

(288); distrusa de către faraonul Şcşonk CAIN — primul fiu al lui Adam si al Evei, fratele lui Abel pe care Cain 1-a omorit

(22); dupfi părerea unor cercetători, acceptată şi de autorul Povestirilor Biblice, povestirea despre Cain şi Abel este o creaţie a fanteziei ebraice (38); după alţii, ea reprezintă dezvoltarea temei cunoscute din mitologia sumeriană, a conflictului dintre zeul-păstor, Dumuzi şi zeul-agricultor, Enkidu.

CALEB dine] — una din iscoadele trimise de către Moise pentru a cerceta Canaanui (135).

CAMBYSE II — rege persan [529—522], fiul şi urmaşul lui Cyrus: în anul 525 t.e.n. a cucerit Egiptul, menajtnd colonia evreească din Elepbantina (354).

CANAAN — fiul lui Ham (31). CANAAN [din arameicul-arabul KN, — a se micşora] — ţară joasă, clmpie,

sau [după textele din Nuzi] Mat Kinahhi— ţara linei de purpură. 1 — Denumire geografică care cuprinde teritoriul Palestinei, Pemciei, Siriei

ptnă la Eufrat. 2 — textele de la Teii el-Amarna, denumirea provinciei asiatice egiptene, care

cuprinde teritoriile menţionate mai sus. 3 — denumirea biblică a Feniciei trecută, mai ttrziu, şi asupra Palestinei. 4 — denumirea biblică a Pămlntului Făgăduinţei cucerit de către israeliţi:

cea mai frecventă folosire a acestei denumiri tn Vechiul Testament şi aproape exclusiv în Povestirile Biblice (122). CANAANENI — 1 — unul din triburile canaancne menţionate în Biblie.

2 — colectivităţi etnice care au făcut parte din grupa de vest a seminţiilor şi care au reprezentat, în fond, în momentul pătrunderii israeliţilor In Canaan, un singur popor (187).

CANON [biblic; aici exclusiv canonul Vechiului Testament] — catalogul cărţilor recunoscute ca autentice; canonul ebraic şi protestant nu cuprinde cărţile aşa-numite deuterocanonice: a lui Tobit, ludita, Baruh, a înţelepciunii. înţelepciunea lui Isusflul lui Slrah şi cele două cărţi ale Macabeilor (10).

CAROLINA DE NORD [stat în S.U.A.l. CHERIT — pîrîu In Transiordania, In faţa căruia s-a oprit Ilie în timpul fugii

' sale din faţa iui Ahab (331). CARTEA LEGII — probabil Cartea Legii descoperită în templul din Ieru

salim şi provenită din timpul domniei lui Iosia. CARTEA LEGĂMlNTULUI [Codul legămîntului ] — cea mai veche cule

gere de legi israelite [comentariu pentru Decalog] în două versiuni [iahvistă şi elohistâ] tn Cartea Ieşirii [c. 20. 22—23. 19].

4?9

CARTEA DREPTULUI [Sefer laser] — unul din cele mai vechi poeme epice ebraice citat în Biblie (269).

CARTEA MORŢILOR. CĂRŢILE MACABEILOR — două cărţi din aşa-numita grupă ii cărţilor isto

rice ale Vechiului Testament în canonul catolic: nu intra în canonul ebraic: descriu perioada luptelor macabeilor pentru libertate religioasă şi politică OHO).

CELE ŞASE CÂRTI — termen relativ nou pentru desemnarea primelor şase cărţi din Vechiul Testament: Pentateuhul plus Cartea lui losua, care reprezintă o parte din aceeaşi operă şi care a apărut în acelaşi mod, ca şi Pentateuhul.

CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII israelite sau ale lui Iacov — denumirea poporului israelit care, după tradiţia biblică se trage din cei doisprezece Hi ai lui Iacov; aceştia au fost: Ruben, Simcon Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, losif, Veniamin, Neftali, Gad, Aşer. In fond, seminţiile au fost treisprezece, deoarece seminţia lui losif s-a împărţit în două: cea a lui Efraim şi cea a Iui Mânase; seminţia lui Ruben şi Gad cît şi jumătate din seminţia lui Mânase au rămas în Trans-iordania, loviţii nu au primit un teritoriu aparte; deci, pentru împărţire, au rămas nouă seminţii şi jumătate din seminţia lui Mânase; de aici împărţirea în zece zone administrative în timpul lui Solomon.

CELE ZECE PORUNCI [ebraică, eser debarim — zece cuvinte; greacă, porunci, dekalogos; de aici s-a încetăţenit denumirea de decalog] — table cu porunci pe muntele Sinai (128); noile table (129); analogie cu Cartea morţilor egipteană şi cu textul cultual babilonian Şurpu (167).

CHAMPOLLION J.F. — egiptolog francez; a descifrat scrierea cuneiformă. CHEBAR [akkadeană, Naru Kebaru] — mare canal, unde au fost stabiliţi

israeliţii deportaţi în Babilonia (349). CMEILA [vulg. CcilaJ — oraş fortificat în ludcea: David a respins pe filis

tenii care asediau acest oraş (264). CHEMOŞ [vulg., Chamos] zeitate principală a moabiţilor (291). CHENIŢII — grup din cadrul tribului amaleciţilor (253). CHETUBIM [ebraică, ad literam,— scriere] — grupă de cărţi didactice în

canonul ebraic al Vechiului Testament (402). CHETURA — a doua soţie a lui Avraam (57). CHERET1ENI — mercenari de origine cretano-filisteană în armata lui David

(274). CHIDRON — pîrîu şi vale Ia nord est de Ierusalim (304). CHIR HERES [bibi., CHIR HAREŞET] — denumirea fortăreţii cunoscută

din Stela lui Meşa (368). CHIRIAT IEARIM [vulg., Chariatiarim] — oraş la sud vest de Ghibeon:

aici s-a aflat o bucată de timp Arca Lcgămintului (247). CHIŞ [vulg., Cis] — părintele lui Saul (249).

CHIŞON [vulg., Cison] — rîu care curge de-a lungul ctmpiei Ezdrelon (192).

4. M)

CHIDDECHEL — unul din cele patru riuri, care curg în raiul biblic, identificat de către unii cu Tigrul [Chidechel — Idiglat — Diglat — Tigra ].

CHILION — fiul lui Elimelec şi al Noeminei (204). CIBELA — zeiţa frigiană a fertilităţii (227). ClNTECUL DEBOREI — vezi, Debora (191). CÎNTECUL LUI MARIAM — vezi Mariam (126). ClNTECUL ARCULUI — titlul uneia din elegiile care intră in componenţa

aşa-numitei Cărfi a Dreptului (269). ClNTAREA CÎNTĂRILOR — una din cărţile poetice ale Vechiului Testa

ment; după unii cercetători este o imitaţie a clntecului In cinstea zeului Tammuz (231).

CELE CINCI CÂRTI [greceşte — Pentateuchos; româneşte Pentateuh] — primele cinci cărţi din Vechiul Testament, denumite şi cărţile lui Moisc. Această ultimă denumire nu indică cituşi de puţin autorul acestor cărţi, ci confirmă numai că baza lor este aşa-numita lege a lui Moise [de aici şi denumirea ebraică: Cartea Legii; Legea Tora]. Pentateuhul descrie cum a apărut această lege, ilustrează prin evenimente istorice sau consideraţii privind geneza istorică şi dezvoltarea acestei legi. Deoarece, în conformitate cu convingerile religioase antice, principal legiuitor era considerat Dumnezeu, el trebuia să fie prezentat şi ca creator al lumii şi al omului. Descriind evenimentele care au precedat apariţia legislaturii israelitc. autorii Pentateuhului s-au străduit să stabilească locul pe care l-au ocupat israc liţii în rîndul popoarelor semite. Data apariţiei Pentateuhului nu se poate stabili cu preciziune. Este sigur insă, că el a apărut în decursul unei perioade îndelungate. Problema autorului Pentateuhului este foarte complicată; Pentateuhul conţine numeroase anacronisme, reprezintă un conglomerat a celor mai diferite ştiri care provin din perioada sec. al IX—IV î.e.n.: una din încercările de a preciza mai amănunţit timpul apariţiei diferitelor părţi ale Pentateuhului, pe baza a patru surse diferite, este aşa-numita teorie a surselor.

CLITEMNESTRA — soţia lui Agameranon. CODUL LUI HAMMURABI — vezi. Hammurabi. COA — localitate, menţionată în Biblie în legătură cu importul de cai făcut

de către Solomon (313). CORE — strănepotul lui Levi, căpetenia revoltei leviţilor împotriva lui Aaron

(135). COSMOGONIA BIBLICĂ - vezi. Lumea, Facerea Lumii. CORTUL-TEMPLU — templu, din seînduri de lemn de salcîm împărţit în

două părţi, care se demontează: I — locul sfint în care se afla masa pentru pîinea adusă drept jertfă, sfeşnicul şi altarul; 2 — sfînta sfintelor — cea mai importantă parte a cortului [acelaşi lucru şi în templul din Ierusalim construit mai tlrziu ]. unde se afla Arca Legămîntului cu o acoperitoare împodobită: aici intra numai Marele preot, o dată pe an, în ziua înţelegerii [iom kippur].

431

CHIRBET OUMRAN — vezi Qumram. CRISTOS — (381). CORSABAD —(II) . CRONICI [cărţi] — două din cărţile istorice ale Vechiului Testament, caro

cuprind istoria omenirii [a Israelului] de la Adam plnă la Cyrus numai dintr-un anumit punct de vedere [politico-religios; este vorba despre Dinastia Iui David): datorită paralelismului dintre conţinutul lor ţi a cărţilor istorice mai timpurii ale Vechiului Testament s-a considerat greşit câ Cronicile conţin lucruri omise (în limba greacă, paralipomenon]; de aici denumirea: Cartea Paralipomenon: au fost scrise după robia babiloniană (293).

CTESIAS — medic şi istoric grec, autorul Istoriei Persiei şi a Descrierii Indiei. CULTUL PIETRII — veri, Massabah. CUŞAN RIŞEATAIM [vulg., Chusan Rasataim] — regele Aramului [mai

curind al Edomului]; după moartea lui Iosua, a cucerit şi a asuprit timp de opt ani pe israeuţi (190). CUŞ fHua, Uz] 1 — fiul Iui Ham, strămoşul arabilor, care trăia In partea de sud a Peninsulei Arabe, dar şi tatăl lui Nimrod care stăplnca In oraşele Mesopotamici [Încercarea de unire a două popoare îndepărtate Intre ele, cu care s-au ciocnit izraeliţii ] ; vea, de asemenea, etnografia biblică, Nimrod. 2 — Ţinut, în zona «le sud esi <U- Palestina, la graniţa Idumeii şi Arabiei (18); de aici s-ar fi tras biblicul Iov.

CILICiA - (288). CYRENAICA — unul din importantele centre ale diasporei (381). CYRUS—[ebr., Choroş] — regele Anşanului [din anul 558 I.e.n.], înte

meietorul statului persan; a permis evreilor să se reîntoarcă în Palestina [aşa numitul edict al lui Cyrus]: a murit tn anul 529 I.e.n. (352).

OAGON sau DAGAN I - Sub acest nume a fost prezentată, de cele mai mnh> >>ri, cea mai mare zeitate a panteonului canaanean. EI (85). 2 — zeitatea principalii a filistenilor, venerată mai ales In templul din Ajdod, pe care îl distruge Samson, murind sub ruinele lui (199).

DALILA — filisteană, iubita care 1-a trădat pe Samson (199). DALMAN GUSTAV — arheolog german, descoperitorul dolmenelor In îm

prejurimile Hebronului (159). DAMASC — unul din cele mai vechi oraşe, situat pe drumul caravanelor din

Orientul Apropiat; tn sec. al Xlll-lea plnă în secolul al X-lea s-a aflat în depou ilcnţă faţă de Egipt; în timpul lui Solomon principat independent al lui Rezon; mai ttrziu, unul din conducătorii lui, cu numele de Benhadad, se ciocneşte cu Kraelul şi ludeea; Damascul cade sub stăplnirea perşilor, iar apoi a nabateilor im anul 85 I.e.n.] şi, în sfirşit, a romanilor.

i2

DAM1EH EL locul traversării Iordanului de câtre israeliţi in timpul intrării în Canaan (215).

DAN — fiul lui Iacov şi al Bilhăi, roaba Rahilei (64). DAN [seminţie] —(202). DAN [iniţial, Lais] — oraş la poalele muntelui Hermon, ocupat de câtre

seminţia lui Dan, unul din sanctuarele viţelului de aur înfiinţat de câtre Icroboam (154).

DANIEL — unul din prorocii Vechiului Testament cunoscut numai din cartea care i se atribuie (395).

DANIEL [cartea] — una din cărţile Vechiului Testament scrisă în limba ebraică şi arameică; în Biblia ebraică, ca şi în Biblia catolică de altfel, este considerată ca aparţinînd aşa-numiţilor scriitori fchetubiml, şi nu prorocilor; în prezent se consideră ca făcînd parte din categoria ficţiunilor literare.

DANIEL — erou al unui poem ugarit, prototip literar al biblicului Daniel. DARIUS — rege persan [522—485], bun organizator al statului; învins de

către greci în bătălia de la Maraton (354). DARIUS III, CODOMANOS [335—330] — rege persan, ultimul din dinas

tia Ahemenizilor, învins de câtre Alexandru cel Mare (376). DARIUS MED — aşa-zisul rege al perşilor, cunoscut numai din Canea lui

Daniel. DARWIN — (8). DA VIS POWEL — orientalist american (173). DA VID — al doilea rege al Israelului [cea. 1012—972], fiul lui lesei din Betlecni.

uns în taină rege de către Samuel; — ajuns la curtea lui Saul — după o versiune biblică — ca harpist; după o altă versiune a atras atenţia Iui Saul prin victoria

• asupra lui Goliat; prieten cu fiul lui Saul, Ionatan; fuge din faţa lui Saul, trece în slujba lui Achiş, regele oraşului filistean Gat; nu participă la lupta împotriva israeliţilor de pe muntele Ghilboa; a devenit rege al triburilor de la sud de Hebron, în timp ce, la Mahanaim, Abner, a declarat rege al celor zece triburi din nord pe fiul Iui Saul, Işboşet; după uciderea lui Işboşet [conform relatării biblice, Da vid nu a fost amestecat în acest eveniment] devine rege al întregului Israel; luptă cu filistenii; cucereşte Ierusalimul, vechi oraş al iebuseilor; aduce de la Chi-riat Iearim Arca Legămîntului; a luptat cu moabitii. ammonitii. arameii, a supus regatul arameic Soba şi Damascul, a inclus Edomul în statul său, dobîndind, în acest fel, accesul la golful Elanic; răscoala lui Abesalom împotriva tatălui său a fost expresia antagonismului dintre triburile din nord şi cele din sud (255, 258, 259, 262, 269). David şi Saul văzuţi de redactorii Bibliei.

DAVIDUM — în textele Mari, prenume care defineşte poziţia sau demnitatea anumitor persoane; [traducere, comandant] de aici, se presupune că «David» nu este un nume propriu, ci titlul dat unui oarecare Elhanan (302).

DEBORA — prorocită, poetesă şi eroină naţională a Israelului, denumită şi

'133

«mama Israelului»; Cinlecul Deborei, transmis In Cartea Judecătorilor, este unul din cele mai vechi monumente ale limbii ebraice (191).

DECALOG — vezi, cele Zece Porunci. DELTA NILULUI — vezi, Nil. DEM ETER —(227); vezi, Persefona. DIADOHII — urmaşii lui Alexandru cel Mare (378). DIASPORA — împrăştierea evreilor în toată lumea ca urmare a deportării

sau a emigrării de bună voie (381). DILNUM — ţinut pe teritoriul Persiei de mai tîrziu, locul raiului [«insula

fericiţilor»] în mitul despre zeul Enki (37). DINA — fiica lui Iacov răpită de către fiul monarhului din Sichem (70). DIODOR numit si Sicilianul — istoric grec din sec. I i.e.n. DJEMLEH TELL — deal la o depărtare de 13 kilometri nord-csi de Gaza, în

apropierea căruia s-au descoperit ruinele Gherarului (89). DJIB EL — sat arab la o depărtare de 9 kilometri nord-vest de Ierusalim, locul

unde s-au descoperit ruinele Ghibeonului (210). DOEG — idumeul, care a informat pe Saul despre ajutorul dat de către Ahime-

lec lui Da vid; din porunca lui Saul a omorît pe Ahimelec şi pe cei 84 preoţi ai lui la Nobc (263).

DONOIA — denumirea danaienilor în inscripţiile de la Medinet Habu (238). DORIENI1 — trib grec care, după cucerirea Peloponesului, a ocupat Creta,

Cycladele de sud şi o parte a litoralului Asiei Mici (237). DOTAM sau DOTAIN — localitate în Canaan [la nord de Sichem], în care

Iosif a fost vîndut de către fraţii Iui (97). DUHUL LUI DUMNEZEU — vezi Suflul lui Dumnezeu. DUPONT-SOMMER A. — orientalist francez (409). DYPTAM, [denumită şi «tufa lui Moise»] — plantă care secretă un ulei eteric

uşor inflamabil (155).

EA — zeu asirian din oraşul antic Eridu; în mitologia babiloneană conducătorul răscoalei zeilor împotriva zeului Abzu (35).

EBAL [vulg., Hebal] — munte în centrul Palestinei la nord de Sichem; aici Iosua a scris din nou legea lui Moise (185).

EBED — tatăl lui Gaal, conducătorul revoltei locuitorilor din Sichem împotriva lui Abimelec (195).

ECBATANA — capitala Mediei (352). ECLESIASTUL [carte] — una din aşa-nuraitele cărţi deuterocanonice [care

nu intră în componenţa canonului ebraic] ale Vechiului Testament denumită Cartea lui Bat Sirah, a înţelepciunii hi Ben Sirah, Carte Bisericească, [de aici denumirea de eclesiast dată de către catolici. Ortodocşii o numesc: înţelepciunea lui Isus, pul lui Sirah] (10).

434

ECRON [vulg., Akkaron] — oraş-stat filistean de pe teritoriul Canaanului (247); centrul cultului lui Baal Zebub.

EKHNATON — vezi, Amenhotep al IV-lea. EDEN — vezi, Rai. EDON [roşu] — al doilea nume al lui Isav, care se referă la denumirile geogra

fice a farilor In care au locuit urmaţii săi (58). EDOM [ţinut] — una din cele patru părţi ale Transiordaniei care se întinde

in sud pină la Golful Akab (69). EDOMITII — unul din popoarele semite legate îndeaproape de isracliţi EFES — (401). EFOD — obiect de cult canaanean. EFRAIM 1 — fiul lui Iosif şi al Asinetei (100).

2 — Seminţia lui Efraim, efraimiţi (187). EFRAT [vulg., Efrata] — oraş In ludeca, Betleemul de mai tîrziu; aici s-a

născut Veniamin şi a murit Rahila. EFRON — hittitul bogat, care a vindut lui Avraam peştera Macpela pentru

mormintul de familie (58). EGIPT — şederea lui Avraam in Egipt in timpul dinastiei a XIII-a (50); istoria

lui Iosif ţine de aşa-zisa a doua perioadă, de tranziţie, din istoria Egiptului, In timpul dinastiei a XV-a şi a XVI-a [Hicsoşii], mai tîrziu asuprirea israeliţilor (117).

EGLON — Oraş canaanean In apropiere de Lahiş; a participat Ia coaliţia împotriva ghibeoniţilor aliaţi cu isracliţii.

EHUD — fiul lui Ghera din seminţia veniamiţilor; a omori!, prin înşelăciune, pe regele Moabului, Eglon şi a eliberat pe isracliţi din robia de 18 ani, apoi timp de 80 de ani a exercitat funcţia de judecător [deşi niciodată nu este denumit ca atare] (190).

EL — denumirea generală de zeitate la popoarele semite, inclusiv Ia isracliţi: cea mai mare zeitate a panteonului canaanean (85); cea mai mare zeitate feniciană (85).

ELA — fiul Iui Baesa. al patrulea rege al Israeului [985—9841 (331). ELAM — tară la est de Tieru inferior şi nord-vest de golful Persic; căpeteniile

Elamului au fost înfrinte Ungă Dan de către Avraam (51); In sec. al XlII-lea, elami-ţii au ameninţat Babilonia.

EL AMARNA — vezi Amarna. ELAT — port edomit la golful Elanit, dependent de isracliţi din timpul lui David

pină la Ioram precum şi mai tîrziu, In timpul .lui Azaria (342). EL-BET EL — tocul unde Iacov a ridicat altarul (71). ELHANAN [corespunde lui Bogdan] — conform Cărţii a Il-a a Regilor el

şi nu David 1-a omorit pe Goliat (302); conform Cărţii a I-a a Cronicilor el 1-a omortt nu pe Goliat, ci pe fratele acestuia, Lahmi.

EL-DAMIEH — vezi, Damieh.

435

EL-DJIB — vezi, Djib (210). I-XEAZAR 1 — Al treilea fiu al lui Aaron şi urmaşul lui la demnitatea de

M.ire preot (117) 2 -- fiul lui Aminadab din Chiriat learim (247). LLEFANTINA — insulă de pe. Nil la prima cataractă de la Asuan, centru al

diasporei evreieşti (381). ELI — Mare preot şi judecător în Israel (245); vezi, de asemenea, teocratism. ELIEZER 1 — locuitor al Damascului, sluga lui Avraam (49); s-a dus la Haran

ii caute soţie pentru Isac (56, 57). 2 — fiul lui Moise şi al Seforei (117). EL1FAZ unul din cei trei prieteni ai lui Iov (394). ELIHU [vulg., Eliu] — mediator în discuţia lui Iov cu prietenii săi pe tema

suferinţei (394). ELIM — oază pe drumul călătoriei israeliţilor prin pustiul Sin (126). ELIMELEC — unul din locuitorii Betleemului, soţul lui Noemina, rudă cu

Booz [vezi, de asemenea, Rut] (204). ELISEI — discipolul şi tovarăşul lui Ilie, proroc (333); «minunile» lui Elisei

(334). ELCANA — tatăl lui Samucl (245). ELION — unul din numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament, care apare în

Elion, Iahve Elion. ELOAH — numele lui Dumnezeu în părţile poetice ale Bibliei. ELOHIM — una din denumirile lui Dumnezeu în Vechiul Testament; la plural

[zei] de la Eloah [Zeu], aşa-numitul plurale abstractum; Elohim ca desemnare a lui Dumnezeu are întotdeauna predicatul la plural [sînt şi excepţii — poate scăpări ale redactorilor Bibliei sau poate urme ale politeismului, ca de exemplu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră»] (73).

EL-OL — localitate arabă, în antichitate, centru al cultului zeului Wadd şi centru al corporaţiei preoţeşti ht (168).

ELVAH — arbust care conţine o mare cantitate de acid oxalic [popular sare de măcriş] care poate anihila gustul amar al apei care provine dintr-o regiune cu sulfat de calciu (156); vezi, Mara.

ENAC [ebraică Enah] — străbunul primilor locuitori ai Palestinei — enachui. ENDOR — oraş al seminţiei lui Mânase, locul unde se afla ghicitoarea la caic

s-a dus Saul înainte de a da lupta cu filistenii (267). ENKI — zeu sumerian, tatăl lui Marduk (37). ENLIL — zeu babilonian, «stăpînul spaţiului», învingătorul lui Tiamat, înlo

cuit, în miturile de mai tîrziu, de către Marduk (35). ENUMA ELIS — poem babilonian despre facerea lumii denumit astfel după

cuvintele din introducere: «Gnd în sus...»; asemănare frapantă a poemului cu descrierea biblică a facerii lumii (35).

436

EPIPHANES — vezi Antioh al IV-lea. ESSENII — sectă evreiască existentă în Palestina la graniţa dintre era veche

şi cea nouă (81). ESTERA [carte] — considerată ca făcînd parte din scrierile didactice ale

Bibliei (401). EŞABAAL — fiul lui Saul (225). EŞMUN — una din denumirile feniciene ale zeităţii agrare Tammuz (225). ETAM — localitate în pustiu la graniţa dintre Egipt şi Pustiul arab, locul de

staţionare a israeliţilor înainte de traversarea Mării Roşii (124); «munţii» Etam (198).

ETBAAL — rege al Tirului, aliat cu regele Israelului Omri (331). ETION GHEBER [vulg., Asionghaber] — oraş-port al edomiţilor în golful

Akab, baza flotei comerciale a lui Solomon (288). • I TNOGR \F IA BIBLICA cuprinsă în Canea Facerii; are drept scop să demonstreze locul ce-1 ocupă poporul israelit [printre popoarele semite]. Majoritatea numelor de strămoşi ai diferitelor popoare şi triburi sînt denumiri etnografice şi geografice; urmaşii lui Iafet — Chitim şi Dodanim — sînt> Cipru şi Rodosul, tatăl lor, Iavan, reprezintă pe ionieni, numele fiilor lui Sim: Elam;Asur, Arpaxad [ebraică Arpachşad ], Aram — sînt denumirile teritoriilor care se învecinează cu Mesopotamia; Mitraim [Egiptul] trebuia să «nască» pe filisteni şi caftoriţi, adică pe cretani. «A naşte» înseamnă aici «a fi într-un anumit contact», «fiu» înseamnă pur şi simplu popor, locuitori ai teritoriului etnic respectiv. înrudirea şi relaţiile reciproce dintre diferitele popoare şi triburi şi-au imaginat-o după modelul relaţiilor de familie, deoarece se considera că fiecare popor sau trib îşi avea un străbun al său. Astfel de străbun au fost Sim, Eber, Nahor şi Avraam. De aceea, unii cercetători, după poziţiile cărora se situează şi autorul Povestirilor Biblice, pun la îndoială nu numai valoarea a aşa-zisei preistorii biblice [Cartea Faceriic. l,v. 1—11, 27) ci şi aşa-numita istorie a patriarhilor (Cartea Facerii, c. 11, v. 28—50, 26).

EUFRAT —(18). EUMENIDE — denumire eufemistică ale zeiţelor răzbunării, Erinnyile. EUSEBIUS — istoric al Bisericii (18). EVA — creată din «coasta» lui Adam sau dintr-o «parte» a lui; împrumut din

tradiţia mesopotamiană; sublinierea egalităţii cu bărbatul (18, 37). EVILMERODAH (AVIL MARDUK.) — rege babilonian [562—560], fiul

şi urmaşul lui Nabucodonosor (349). EZDRA — unul. din cei mai celebri israeliţi din timpul robiei babiloniene:

probaoil că în timpul lui Artaxerxes I s-a reîntors în Iudeea în fruntea unui grup de emigranţi şi a efectuat o serie de reforme [anularea căsătoriilor mixte, reforme civile şi religioase] (354); vezi şi Neemia.

EZDRA [carte ] — una din cărţile Vechiului Testament care prezintă perioada refacerii vieţii religioase şi politice a israeliţilor după reîntoarcerea din robia babi-

437

loniană (363); Cartea a ll-a a lui Ezdra — vezi, Neemia [carte]; cartea a Hl-a şi a IV-a a lui Ezdra apar numai in Vulgata, ca nişte cărţi apocrifice [neautentice]..

FACERII [carte] — prima carte a Vechiului Testament [denumirea greacă şi latina, Genesis, care corespunde ebraicului sefer toldot — cartea generaţiilor]. Subiectul cărţii îl reprezintă faptele seminţiilor israclitc de la facerea lumii [vezi, Etnografia biblică]. Cartea Facerii se Împarte în două părţi: in aşa-numita preistorie biblică [primele 11 capitole] şi istoria patriarhilor [cap. 12—50]. Prima parte a cărţii probabil că nu a figurat în documentele mai vechi J şi D [vezi — Teoria surselor]. In general, se poate spune că ordinea apariţiei diferitelor capitole a Cărţii Facerii este inversă ordinii actuale din text Faptele diferitelor generaţii stat prezentate disproporţionat. Liniile laterale [seminţia lui Noe, Ismael, Isav] stat doar menţionate, tn schimb, s-a prezentat în amănunţime linia principală de ta Adam la Iacov [aici se vede clar caracterul compoziţional al intervenţiei redactorilor].

FAIUM — oază în pustiul Libian în apropiere de cîmpia Nilului, locul descoperirii a multor portrete din sec. I şi al IH-lea e.n. (110).

FARFAR rîu în regatul Damascului (335). FENINA — una din cele două soţii ale lui Elcana (245). FENICIA — (223). FENICIENI — (223). FETIŞISM — cultul obiectelor care ar reprezenta o aşa-zisă întruchipare a

zeităţii; urme eventuale de fetişism in Cartea Facerii. FIEDLER ARKADY — (86). FILISTENI [ebraică Peliştim] — popor de pe malul Mării Mediterane în

partea de sud a Siriei, de la numele lor îşi trage denumirea Palestina; au reprezentat, probabil, populaţia antegrecească a teritoriului Mării Egee, care a emigrat în sud în timpul presiunii populaţiilor ilirice asupra Peninsulei Balcanice şi a deplasării dorienilor spre sudul Greciei; pe teritoriul ocupat au constituit federaţia celor 5 oraşe-state (Ajdod, Ascalon, Ecron, Gat, Gaza) (247, 196).

FILON DIN ALEXANDRIA [în jurul anului 20 î.e.n. — 50 e.n.] — filozof evreu (153).

FISON — unul din cele patru riuri care curg în raiul biblic şi care înconjura ţaraHavila(18).

FLAVIUS JOSEPHUS [37—95 e.n.] — istoric evreu de limbă greacă, autorul Istoriei vechi a Israelului şi a Războiului evreesc (109).

FULL [TELL el-Full] localitate la o distanţă de 5 kilometri de Ierusalim, în care Albright a descoperit ruinele capitalei lui Saul, Ghibea (186).

GAAL — fiul lui Ebed, conducătorul răscoalei locuitorilor din Sichern împotriva lui Abimelec (195).

438

GAD 1 — fiul lui Iacov şi al Bilhăi. 2 — seminţia lui Gad, care a rămas în Transiordania (140). 3 — proroc contemporan cu David (255).

GALAAD — una din denumirile ridicăturii de pietre semnificînd înţelegerea între Iacov şi Laban (66); vezi Iegar-Sahaduta.

GALILEEA — partea de nord a Palestinei postiordaniene (210). LACUL GALILEEAN — (210). GAT — unul din cele 5 oraşe-stat fîlistene de pe teritoriul Canaanului, oraşul

natal al lui Goliat; David s-a ascuns aici de două ori punlndu-si serviciile în slujba regelui Achiş (263).

GAZA [ebraică, Azza; adliteram — puternică]; oraşcanaanean la Marea Medi-terană, cel mai important oraş-stat, în timpul Judecătorilor, cunoscut pentru templul lui Dagon [vezi şi Samson] (89).

GHEDEON [ebraică, Ghidon] — unul din judecătorii israeliţi, fiul lui loaş: nu a vrut să primească coroana de rege (192).

GHEENA — vezi, Ghe-Hinnom. GHE-HINNOM [Ben-Hinom; adliteram — valea vaetelor] — vale !a sud de

Ierusalim; în literatura evreiască de mai tîrziu locul şederii celor păcătoşi; astăzi sinonimul calvarului fizic şi sufletesc [gheena],

GHENIZARET [LAC] — una din denumirile biblice ale Iacului Oalilccan (91). GHERAR — stat-oraş filistean descoperit la Teii Djemleh (59). GHERIZZIM [vulg., Gharizim] — vîrf în munţii Efraim, centru al cultului

schizmatic din Samaria (363). GHERŞOM — fiul lui Moise şi al Seforei (127). GHEŞUR [vulg., Ghessur] — stat arameu la est de Iordanul de sus, guvernai

în timpurile lui David de către Tolmai (276). GHEZER — oraş canaanean, unul din centrele de cult (83); Solomon a dobîn-

dit acest oraş prin căsătoria sa cu fata faraonului; codexul din Ghezer. GHIBETON — oraş filistean asediat de către regele israelit Nadab (329). GHIBEA [vulg., Gabaa] — oraş la nord de Ierusalim, capitala lui Saul; ruinele

de la Teii el-Full (186), GHIBEON [vulg., Gabaon] — oraş la sud-vest de Ierihon şi la nord-vest de

Ierusalim; alianţă vicleană cu israeliţii (187); lupta de la Ghibeon cu coaliţia celor cinci regi (187); principalul sanctuar în timpul lui David pînă în momentul transportării Arcei Legămîntului la Ierusalim; ruinele de la el-Djib (210).

GIHON — unul din cele patru rîuri din raiul biblic (17). GIHON — izvor în valea Chidron [în interiorul zidurilor Ierusalimului, numit

Ain Sitti Mariam], de la care s-a adus apa în oraş printr-un canal special săpat; prin acest canal a pătruns în Ierusalim Ioab (304); lîngă acest izvor marele preot Ţadoc şi prorocul Natan au uns pe Solomon drept rege (281); lezechia a construit un nou canal (346).

439

GHILBOA [vulg., Ghelboe] — deal care desparte valea Ezdrelon de valea Bet Van (193).

GHILEAD [vulg., Galaad] — regiune muntoasă în Transiordania între rîurilc Arnon şi Iarmuc (138).

GHILGAJL [vulg., Galgala] —localitate la est de Ierihon (183). GHILGAMEŞ 1 — poem asirian care cuprinde relaţia cea mai completă,

în afară de Biblie, despre potop (33). 2 eroul epopeii cu acelaşi nume (33); Ghilgameş model pentru Samson

097). GLASER E. - - cunoscut călător austriac; a descoperit ruinele Maribului (315);

vezi şi HaleVy J. GLUECK NELSON — arheolog englez, descoperitorul ruinelor minei de

cupru din timpul lui Solomon (134). GHEDAL1A — guvernatorul Palestinei după dărîmarca Ierusalimului: a gu

vernat la Miţpa (350). GOLIAT [ad literam — proscrisul] — filistean din Gat, uriaşul învins de către

David (255). GOMORA — oraş canaanean care intra în componenţa aşa-numitului Penta-

polis [Sodoma, Gomora, Adam, Gheboim şi Soar]; distrugerea Gomorei (53); încercările de stabilire a aşezării Gomorei.

GORGONA, sau mai bine zis Gorgonele — trei surori [Steno, Euriale şi Meduza] cu şerpi împletiţi în păr, cunoscute din mitologia greacă.

GOŞEN [vulg., Ghessen] — ţinut în partea răsăriteană a Nilului, la vest de lacul Timsah; aici s-a aşezat seminţia lui Iacov şi s-a transformat în poporul israclit care, cu timpul, a plecat spre Canaan (117).

GOZAN — rîu în Mesopotamia, unde i-a deportat Sargon al II-lea pe israeliţi (341).

HABIRU — denumirea populaţiei care apare în corespondenţa de la Teii el-Amarna şi identificată de către unii cercetători cu ebreii (172); în ultimul timp. predomină părerea că Habiru este mai degrabă un substantiv comun pentru desemnarea bandelor de jefuitori şi a mercenarilor străini din armata babiloneană, egipteană şi asiriană.

HADAD al II-lea — regele Edomului învins de către David, conducătorul răscoalei împotriva lui Solomon cu sprijinul Egiptului (291).

HADRAMAUT unul din statele din Arabia de sud menţionate în inscripţiile de la Marib (315).

HADRIANUS - î m p ă r a t roman [117—138] (381). HAGHITA — una din soţiile lui David, mama lui Adonia (281).

HALEVY J. -•- cunoscut călător francez; a descoperit ruinele Maribului (315). HAM - - unul din fiii lui Noe considerat drept străbun a popoarelor Europei

4-10

sud-estice, blestemat de către tatăl său pentru faptul că a rls de goliciunea iui: în text este vorba despre blestemarea fiului său Canaan: «Blestemat să fie Canaan' (31) să fie sluga Iui Sim!»; povestirea despre incidentul cu beţia lui Noe reprezintă o încercare de a justifica faptul că urmaşii lui Ham, canaanenii, au fosi supuşi de către urmaşii lui Sim, israeliţii de mai tîrziu; de aici elaborarea povestirii despre blestemul lui Ham şi binecuvîntarea lui Sim şi lafet (31).

HALYS — rîu în Asia Mică, pe valea căruia se afla capitala statului hittiţilor, Hattuşaş [în prezent Kizil Irmak] (146).

HAMMURABI [1955—1913 sau 1792—1714] — cel mai important, al şaselea rege al amorţiţilor, care, la începutul celui de-al II-lea mileniu î.e.n., a creat statul babilonian (32); codul lui Hammurabi.

HANANI — proroc împotriva politicii antiisraelite a regelui iudeu Asa (329); sosit din Ierusalim a prezentat lui Neemia, la Susa, situaţia capitalei Israelului din perioada de după robia babiloniană (355).

HANNIBAL — (225). HAROD — izvor, Ungă care au poposit ostile lui Ghedeon înaintea luptei cu

madianiţii (193). HARAM BILKIS — vechi templu în apropierea Maribului (316). HAR AM RAMET el-HALL [arabă, ad literam — templul cîmpiei prietenului

lui Dumnezeu, adică a lui Avraam] — denumirea actuală a biblicului Mamri (89).

HARAN 1 — fiul lui Terah, fratele lui Avraam şi Nahor, tatăl lui Lot (45). 2 — socrul lui Nahor (46). HARAN — vechi oraş comercial, la «întretăierea drumurilor» [în asireanfl

harran], în partea de nord-vest a Mesopotamiei pe rîul Nahr Balih, centru al cultului zeului lunii Sin, locul şederii mai îndelungate a terahizilor în drumul loi de la Ur spre Canaan (47); a intrat în componenţa statului Mari (79); Sargon al II-lea a deportat pe israeliţi, printre altele, şi în împrejurimile Haranului (144); la Haran 3 fusit căpetenia armatei asiriene după căderea oraşului Ninive; înfrîn-gerra faraonului Nechao la Haran. în lupta cu ostile asiriene (348V

HARIRI [Teii] — deal între Moşul şi Damasc; ruinele oraşului Mari. capitala statului amorrit (79).

HAŞEROT [vulg., Haserot] — localitate în peninsula Sinai, unul din locurile de popas a israeliţilor în timpul călătoriei lor spre Canaan (134).

HASMONEU — îşi trage numele de la dinastia hasmoneianâ (380). HATTUŞILIŞ — rege hittit, cu care Ramses al II-lea, după lupte îndelungate,

a încheiat «alianţa veşnică» (148). HATOR (vulg., Asor, Azor) — oraş canaanean [în Galileea] cucerit de către

losua şi întărit mai tîrziu de către Solomon (187). HATTUŞAŞ — capitala statului hittit de pe rîul Halys (146). HAVILA — denumirea ţării menţionată în descrierea raiului biblic (36, 37).

441

HAZAEL — sirian, omul de încredere al regelui Ben Hadad II (333). HBER [ebraică, HEBER] 1 — strănepotul lui Sim, strămoşul ebreilor [He

breilor], străbunicul lui Nahor, părintele lui Avram (192). 2 — căpetenia clanului Cheneilor. HEBRON [iniţial — Chiriat Arba] — oraş tn Iudeea, întemeiat din mileniu

al II-lea î.e.n. de către hurriţii nesemiţi; drumul lui Avraam prin Hebron spre Negbeb şi Egipt (49), Avraam se stabileşte în Hebron (50); participarea Hebro-nului la coaliţia împotriva Ghibeoniţilor aliaţi cu israeliţii; ungerea lui David ca rege la Hebron (269); David încheie la Hebron alianţă cu triburile din nord; la Hebron Ioab îl omoară mişeleşte pe Abner (279).

HELIOPOLIS [egipteană — On] — oraş în Egiptul de jos, la nord-est de delta Nilului, centrul cultului zeului soarelui şi al tagmei preoţilor monoteişti; de aici şi-a luat Iosif soţie (100); aici a cunoscut Moise tnfelepciunea Egiptului (118); hainele preoţilor din Heliopolis model pentru preoţii israeliţi.

HILCHIA — Mare preot care, în timpul lui Iosia. a descoperit în templul din Ierusalim Cartea Legii [probabil, Deutoronom].

HENOTEISM — o variantă a politeismului, etapă de tranziţie de Ia politeism la monoteism, recunoaşte o mulţime de zeităţi concomitent cu o zeitate considerată deasupra tuturor; henoteismul lui Avraam (87); henoteismul lui Moisc («Cine este ca tine printre zei, o Iahve?»).

HERACLE [latină, Hercule] (176). HEREM — vezi, lege sfintâ a războiului (209). HERMON — masiv muntos cu o lungime de aproape 30 de km la sud-vest

de Antiliban (183). HERODOT DIN HALICARNAS [aproximativ 485-425 î.e.n.] — unul din

cei mai vechi istorici greci (374). HEVEI [Hiwici] — unul din popoarele canaanene; din Gaza au fost izgoniţi

spre sud de către filisteni; după ocuparea Canaanului de către israeliţi s-au amestecat cu ei într-un singur popor (189).

HICSOŞII [căpeteniile pustiului, regii păstorilor, stăpînii ţărilor străine] — popoare asiatice de origine semită; la începutul sec. al XVII-lea î.e.n. au pătruns în Egipt şi s-au menţinut acolo cea. 100 de ani [1680—1580 dinastiile XV şi XVI]; în timpul stăpînirii Egiptului de către hiesoşi au loc întâmplările lui Iosif (108).

HIERONIM sf. [aproximativ 340—420] — traducătorul Cărţilor sfinte în latină (154); vezi, de asemenea, Vulgata.

HINDUISM — sistem religios în India; s-a dezvoltat în a doua jumătate a mileniului I î.e.n. din brahmanism şi din alte religii locale.

HIRAM — 1 — Rege al Tirului [960—936]; a furnizat lui David lemn pentru construirea palatului (284).

2 — artist-meseriaş din Tir în fruntea specialiştilor fenicieni angajaţi Ia construirea tempului din Ierusalim (285).

442

HITTIŢI — populaţie indo-europeană care, în jurul anului 1600 î.e.n. a înfiinţat în Asia Mică un mare stat militar, cu capitala la Hattuşaş, pe rîul Halys (146).

HYRCANIA — ţară lingă Marea Caspică. HOBAB — fiul preotului madianit Ietro, cumnatul lui Moise. HOR [ebraică, ad literam — munte] — muntele pe care a murit Aaron (138). HOREB — una din cele două denumiri, pe care Biblia le dă muntelui pe care

au avut loc evenimente neobişnuite legate de misiunea lui Moise; după teoria lui Welhausen denumirea de Horeb se trage de la tradiţia eloistică şi deutero-nomică [sursa E şi D] , iar denumirea Sinai din tradiţia iahvistă şi preoţească [sursa I şi P]; redactorii Bibliei după toate probabilităţile au înlăturat denumirea Sinai, pentru a şterge urmele vechiului cult al zeului lunii Sin; după alţi cercetători, pe care îi urmează şi autorul Povestirilor biblice, Horeb nu se confundă cu muntele Sinai, ci corespunde actualului Djebec Serbai aşezat la 40 de kilometri la nord-vest de Sinai şi căruia ii corespunde actualul Djebel Musa; după aceşti cercetători muntele alianţei a fost Horebul din ţara madianiţilor (122).

HROZNY BEDYCH — orientalist ceh; a descifrat scrierea hittită. HULDA — prorocită, care ar fi confirmat autenticitatea Cărţii Legii desco

perită in templul din Ierusalim (347). HURIŢII — popor asiatic care în mileniul al Il-lea î.e.n. au pătruns în Meso-

potamia gonind pe hicsoşi spre Siria, Palestina şi Egipt (108). HUŞAI (vulg., Chusai) — sfătuitorul lui David; în timpul răscoalei lui Abe-

salom a trecut de formă de partea acestuia şi a acţionat în favoarea lui David (278).

IABAL — fiul lui Lameh şi al Adei, părintele nomazilor şi al păstorilor (22). IABOC [vulg., Ieboc] — afluentul răsăritean al Iordanului care împarte

Galaadul în două părţi, riu de frontieră între stătuleţul amoniţilor şi stătuleţul amorriţilor.

IABEŞ, denumit şi Iebeş Galaad — oraş Transiordanian în Galaad, din care s-au luat 400 de femei drept soţii pentru veniamiţii care au scăpat din lupta de la Ohibca (250); locuitorii Iabeşului, care la timpul lor au fost eliberaţi de către Saul, au furat cadavrul acestuia din mîinile filistenilor şi l-au îngropat.

IABIN — rege al oraşului canaanean Haţor, învins de către Iosua (187). IAFET — unul din fiii lui Noe, considerat ca strămoşul popoarelor Africii de

nord-est; menţiunea despre binecuvîntarea lui Iafet ne dă o versiune populară a numelui Iafet [ebraică Iapet]: «Să înmulţească [ebraică, patah] Dumnezeu pe Iapet» (22).

IAFA [ebraică, Jafo; ad literam — frumoasă; vulg., Joppe] — oraş-port israelit.

IAELA — soţia lui Heber, căpetenia cheniţilor; a omorît, prin înşelăciune, pe Sisera, comandantul armatei canaanene (192).

443

IAHVE — unul din numele lui Dumnezeu, care i s-a dezvăluit, conform Bibliei, lui Moise pe muntele Sinai în cuvintele: «ehie eşer ehie» — sînt, cel care sînt; «ehie» trebuie să fie trecutul imnerfectiv de la haia — a n, cu sens ac prezent -•>int; după alţi cercetători ehie înseamă: a fi măreţ, înălţător. Fără îndoială exista o anumită legătură între formula «ehie , eşer ehie» şi numele lui Iahve, cartare în sine ceva din noţiunea existenţei. în ce constă această legătură, nu putem încă să spunem cu toată certitudinea. Toate interpretările metafizice ale acestor termeni sînt cu mult mai tîrzii. Autorul Cărţii Facerii a vrut doar să sublinieze, că spre deosebire de zeităţile păgîne, considerate de către israeliţi ca idoli din piatră şi metal, ca «ne fiinţe», Iahve există într-adevăr, deşi nu poate [şi tocmai de aceea nu se poate] fi văzut. Numele lui Iahve s-ar trage de la forma mai veche a verbului «haia» — a fi, care ar fi avut şi forma «hava», şi, de aceea, sună nu Iahie, ci Iahve. Fonetica acestui nume a fost stabilită abia de către filologi, care au respins pronunţia «Iehova» ca greşită. Pronunţia «Iehova» îşi are explicaţia în faptul că evreii nu pronunţau de loc numele lui Iahve, şi văzînd în text IHV1I [nomen tetragrama — nume compus din patru litere], citeau «Adonai» Domnul. Mai tîrziu au schimbat vocalele numelui Adonai [Edonai] în IHVH şi astfel a apărut formula leHoVaH [«H» final nu se pronunţă]: după anumiii cercetători Iahve a fost iniţial zeu al războiului la madianiţi reprezentat sub forma unui şarpe; există, de asemenea, o anumită legătură între Iahve şi zeul canaanean Iau (122).

IAHVISM — după unii cercetători preluat de la madianiţi (127); reacţia iah-vismului în timpul lui Iosia (83); îndepărtarea de la iahvism în timpul lui Iero-boam în Israel (328) [vezi. Viţelul de aur]; îndepărtarea de la Iahvism în timpul lui Roboam şi Abia în Iudeea; reacţia iahvismului în timpul lui Asa (329); prigoana iahviştilor în timpul guvernării lui Ahab şi a Izabclei (332); iahviştii răstoarnă pe loram (332); renaşterea iahvismului în Iudeea în timpul regenţei marelui preot Iehoiada (338); răscoala iahviştilor în timpul lui Amasia (339); renaşterea iahvismului în timpul lui Iezechia (342); opoziţia iahviştilor in timpul lui Mânase (346); vitalitatea iahvismului în Iudeea (350).

IACOB EL — denumirea tribului, care apare în textele din Mari şi aminteşte de numele lui Iacov.

1ACOBER — unul din numele tipic semite la hiesoşi (168). IACOV — unul din fiii gemeni ai lui Isaac şi ai Rebecăi [vezi, de asemenea.

Isav] (58); obţine prin înşelăciune binecuvîntarea tatălui său; visul lui Iacov [scara lui Iacov] (60) [vezi şi: Bctel, Zikkurat]; Iacov se duce la Haran pentru a-şi căuta soţie (63); lupta lui Iacov cu Dumnezeu (66): Iacov se stabileşte în ţinutul egiptean Goşen; moartea lui Iacov (70, 71).

IAM SUF — Marea de Stuf identificată de către unii cercetători cu Lacurile Amare, peste care probabil că au trecut isracliţii în timpul fugii din Egipt (1621

IARMUC rîu în Transiordania (195).

444

IARMUT (vulg., Ierymot) — oraş în Canaan; a participat la coaliţia împotriva Ghibconiţilor aliaţi cu israeliţii.

IAV — zeu canaanean, fiul lui El, identificat cu Baal (85): vezi, Ialive. IASON — Mare preot in timpurile macabeilor acu/at de erezie (3S0j IDOLATRIE — în timpul lui Ieroboam în Israel (327); în timpul lui Roboam

şi Abia în Iudeea (292); în timpul lui Ioram (332); al Ataliei în Iudeea (329); centrul idolatriei de la Betel; în timpul lui Amasia în Iudeea (339); în statul din nord (329); vezi de asemenea Viţelul de aur.

IEBUSEI — trib canaanean din oraşul Iebus [Ierusalim ]. IEFTAE [ebraică, Liftah] — erou din Galaad care a luptat cu amoniţii; ca

urmare a jurămîntului făcut a fost obligat, fără să vrea, să-şi jertfească propria fată (195).

IEGAR SAHADUTA — una din denumirile movilei de piatră ridicată ca semn al împăcării între lacov şi Laban.

IEHU — rege al Israelului [842—814], iar înainte comandantul suprem al armatei Iui Ahab şi Ioram (333).

IEREMIA — unul din cei mai mari proroci din Vechiul Testament din sec al VH-Iea î.e.n., mare autoritate religioasă şi politică în statul iudeu (143).

IEREMIA [carte] — una din cărţile prorocilor din Vechiul Testament (348); descoperită de asemenea în textele de la Qumran (406).

IEŞIREA ISRAELITILOR DIN EGIPT [greacă, Exodos; latină Exodus] — perioadă în istoria Israelului; desfăşurarea Ieşirii: către pustiul Etam, apoi oprirea la Pi-Hahirot, trecerea peste Marea Roşie (124), spre pustiul Şur, oprirea la Mara, în oaza Elim, oprirea în pustiul Sin (mana, prepeliţele) (126), oprirea la Rafidim (127), lupta cu amaleciţii, sfaturile lui Ietro pentru Moise (127), lingă muntele Sinai (128), (Viţelul de aur» (128), «Mormintele poftei», oprirea la Ha-şerot, răzvrătirea lui Mariam şi a Iui Aaron împotriva lui Moise (134), şederea în pustiu, timp de patru zeci de ani, în jurul oazei şi a oraşului Kadeş Barnea răzvrătirea lui Core (135), ocolirea Edomului pe la sud şi est (138), prin Moab spre rîul Arnon; luptele cu Sihon, regele amorriţilor, trecerea peste rîul Iaboc, luptele cu Og, regele Vasanului (138), măcelărirea moabiţilor [regele Balac, vrăjitorul Valaam] (139); seminţia lui Ruben şi Gad şi jumătate din seminţia lui Mânase vor să rămînă în Transiordania, numărătoarea poporului (140): Istoria Ieşirii este totodată istoria religiei evreeşti (148), Ieşirea prezentată ca o dovadă a grijii lui Iahve (129), teologizarea şi mitologizarea istoriei Ieşirii (145), Ieşirea legată probabil de politica de represiune a lui Ramses al Il-lea faţă de israeliţi; două date ale Ieşirii: I — [aproximativ anul 1452] — în timpul domniei dinastiei a XVIII-a; Tutmosis al IH-lea a fost un faraon prigonitor, iar Amenofis al Il-lea [Amenhotep] un faraon care a apărat pe evrei; pentru această dată vorbesc datele biblice — după Cartea Judecătorilor [c. II , 26], de la leiire pină la Solomon [anul 972) s-au scurs 480 de ani [480 + 972 = 1452];

445

2 — [aproximativ în anul 1234 sau 1225 în funcţie de stabilirea datei domniei lui Ramses al Jl-lea] în timpul dinastiei a XIX-a; Ramses al II-lea ar fi fost un prigonitor, iar Mernephtah un faraon care a apărat pe evrei; pentru această data vorbesc datele istorice şi arheologice, cit şi anumite detalii din scrierea biblică, ca de exemplu: menţiunea despre oraşul Ramses; conform Bibliei evreii au stat in Egipt 430 ani; acceptind această a doua dată a Ieşirii, stabilim şederea lor în ligipt pentru anul 1664 [430 + 1234 = 1661], deci în perioada stăpînirii hieso->ilor [vezi: hiesoşii]; toate «minunile» lui Moise se pot explica în mod raţional (155); încercarea explicării raţionale a trecerii peste Marea Roşie (161); încercările stabilirii drumului precis al Ieşirii (161); varianta din nord a Ieşirii (162); vezi, de asemenea, harta pe pagina care deschide capitolul respectiv, al IU-lea.

IEŞIREA [carte] — a doua carte din cadrul Pentateuhului care descrie ieşirea israeliţilor din Egipt, încheierea legămîntului de pe Sinai şi stabilirea a o serie de prescripţii legale şi de cult (352).

IEROBOAM I — primul rege al Israelului [932—911 ] după împărţirea regatului Iui Solomon (327); mai înainte a fost perceptor de impozite şi conducătorul revoltei împotriva lui Solomon (292); declarat rege de către cele zece triburi din nord (327).

IEROBOAM II—rege israelit [783—743], fiul lui Ioaş, bun organizator, a ridicat puterea şi bunăstarea statului nordic (339).

IERUSALIM — oraş Canaanean în munţii Iudeii; probabil că, încă din aj doilea mileniu î.e.n., a fost aici un centru al cultului lui Bet Şulman; de aici se trage, probabil, şi denumirea Salem [Salim; vezi Melhisedec]; în textele din Teii el Amama apare denumirea akkadeeană a oraşului Urusalim; in ebraică, în epoca persană — Ieruşalem; denumirea elenizată - - Ierusulem sau Ierusalima; denumirea Iebus [vezi, iebuseil reprezintă o extindere a denumirii tribului care a ocupat oraşul în timpul Judecătorilor; [sau mai bine zis dealul Sion] a fost capitala lui David, iar apoi capitala statului iudeu; după căderea Samariei, centru religios şi simbolul unităţii poporului, distrusă în anul 5S6 î.e.n.; refăcută parţial după reîntoarcerea israeliţilor din robie; după moartea lui Alexandru cel Mare a fost sub protectoratul Lagizilor egipteni, apoi a Seleucizilor sirieni: în perioada domniei Hasmoneilor a fost capitala aproape a întregii Palestine; în anul 63 î.e.nX Ierusalimul este ocupat de către Pompei; în anul 70 e.n. ocuparea şi distrugerea Ierusalimului de către Titus (381).

IERUBAAL [vulg., Ierobaal; ad literam — BaH să se salveze] — porecla lui Ghedeon (193).

IERIHON [ebraică, Ieriho sau Iereho-oraşul lunii] — oraşul de pe malul vestic al Iordanului, considerat de către unii drept cel mai vechi oraş din lume: distrus încă înainte de pătrunderea israeliţilor In Canaan (181).

După Biblie Ierihonul ar fi fost asediat şi distrus, prin şiretlic, de către israeliţi.

44b

IESEI [ebraică, lisai din Işiahve — bărbatul dumnezeiesc] — părintele lui David (225).

IEŞUA — numele unuia din căpeteniile triburilor ebraice, menţionate în scrisorile din Teii el Amarna [poate biblicul losua?]

IETRO [ebraică [Iitro] — preotul madianiţilor, socrul lui Moise, denumit şi Raguel [probabil că numele lui, «Ietro», este mai curind titlul căpeteniei tribale]; 1-a sfătuit pe Moise să Înfiinţeze funcţia de judecător pentru rezolvarea problemelor de o mai mică importanţă (127).

IEHOIADA [ebraică ad titeram, — Iahve cunoaşte] — Mare preot, soţul Ioşebei care, salvînd viaţa fiului lui Ohozia, Ioaş, a menţinut continuitatea dinastiei lui David [se pici poale ca întregul episod să fi fost inclus mai tirziu tocmai cu scopul de a demonstra continuitatea dinastiei lui David] înfăptuieşte o lovitură de stat, lnlăturind-o pe Atalia, a exercitat conducerea propriu-zis , in locul minorului Ioaş, a renovat templul din Ierusalim (338).

IFHONIA — rege iudeu [598], fiul lui loiachim; a domnit numai trei luni, a capitulat in faţa lui Nabucodonosor în timpul asediului Ierusalimului; strămutat Împreună cu familia şi cu o mare parte din populaţie în Babilon (348).

IEZECHIA [ebraică, Hizchiianu] — rege iudeu [721—693], fiul lui Ahaz, iahvist. a luptat cu filistenii; în timpul domniei Iui a avut loc asediul Ierusalimului de către Senachenb (342); inscripţiile Iui Iezechia (343).

IEZECHIEL — unul din cei mai mari proroci ai Vechiului Testament, dus în Babilon împreună cu regele Iehonia In anul 597 i.e.n. (74).

IEZECHIEL [carte] — una din cărţile prorocilor mari din Vechiul Testament. ILIE — proroc, una din marile figuri ale Vechiului Testament (331) a acţionat

în statul din nord în momentul celui mai mare pericol pentru iahvism; s-a ridicat cu curaj împotriva lui Ahab, pe care 1-a acuzat pentru omorîrea lui Nabot (333); legenda despre răpirea lui Ilie în cer (334).

ILIRIA — (237). ILUMK.UH — zeitate arabă (316). INANA — zeiţă sumeriană a dragostei (322). ÎNŢELEPCIUNEA [carte] —una din cărţile Vechiului Testament care nu

intră în componenţa canonului ebraic. Este cunoscută numai din Biblia grecească şi siriană; tratat didactic despre înţelepciune şi influenţa ei asupra vieţii omului şi despre viaţa poporului israelit în perioada iniţială a istoriei sale.

IOV — personalitate biblică (391). IOV [carte didactică] — carte de Învăţăminte din Vechiul Testament care

tratează problema suferinţei oamenilor nevinovaţi; influenţe sumeriene (402), 10AB [ad literam. — Iahve este părintele ] — fiul Terurci, sora lui David,

una din căpeteniile oştirii: a luptat împotriva lui Işboşet şi Abner (269); dorind sâ răzbune moartea fratelui său Asael a omorît prin înşelăciune pe Abner (271); s-a aflat in fruntea expediţiei împotriva regelui amoniţilor Anon (274); a fost

447

comandantul suprem al oştirii lui David (274); a asediat oraşul amonit Rabbat-Ammon (275); încearcă să împace pe Abesalom cu David (277); contrar poruncii lui David, după înfrîngerea răscoalei, omoară pe Abesalom (279); omoară prin înşelăciune pe Amasa, numit comandant principal în expediţia împotriva Şebei (280); sprijină pretenţiile lui Adonia la coroană, după David (281); moartea lui Ioab (283).

IOAHAZ 1 —rege israelit [814—798], fiul lui Ichu; a căzut sub influenţa regelui Damascului Hazael.

2 — rege iudeu, fiul lui Iosia; după urcarea la tronul iudeu, după moartea tatălui său în lupta de la Megiddo [609], şi-a schimbat numele în Ioahaz [iniţial Salum]; înlăturat de către faraonul Nechao [biblicul Neco].

IOIACHIM [ebraică, Iehoiachim; ad lileram, — Iahve hotărăşte] — Rege iudeu [609—598], în realitate Eliachim, fiul lui Iosia, fratele Iui Ioahaz [Salum], aşezat pe tron de către faraonul Nechao după reîntoarcerea sa în Egipt în urma înfrîngerii de la Haran [anul 609] (348); după înfrîngerea de la Karkemîş [anul 605] vasalul lui Nabucodonosor; dus în Mesopotamia pentru încercarea de rezistenţă (348).

IOACHIM 1 — Mare preot din Ierusalim care a salutat-o pe ludita după omorîrea lui Olofern, figură cunoscută numai din Canea luditei (389).

2 — Cunoscut numai din Cartea lui Daniel; negustor evreu din Babilon, soţul Susanei (395).

IOANA d'ARC — (281). IOAŞ [vulg., Ioas] 1 —părintele lui Ghedeon (192). 2 — fiul lui Ohozia, rege iudeu [835—797], salvat de la moarte, din mîinile

acaparatoarei Atalia, de către loşeba; a ajuns la putere datorită loviturii de stat a marelui preot lehoida; (338); după moartea Iui Iehoiada s-a îndepărtat de la iahvism, a poruncit să fie omorît fiul lui Iehoiada, preotul Zaharia; prin răscumpărarea plătită lui Hazael, regele Damascului, a scăpat Ierusalimul de asediu (338).

3 — rege israelit [798—783] fiul Iui Ioahaz, un foarte bun organizator; a redobîndit teritoriile cucerite de către Damasc, a luptat cu regele iudeu, Amasia, şi 1-a învins, a cucerit Ierusalimul; a ars o parte din zidurile lui, a jefuit templul (339).

IONADAB [ebraica, Iehonadab] — fiul Iui Sama, fratele lui David: i-a insuflat lui Amnon ideea de a seduce pe Tamara (276).

IONA — unul din cei doisprezece aşa-zişi proroci mici (338). IONA [carte] — una din cărţile prorocilor din cadrul Vechiului Testament

care descrie aventura neobişnuită a lui Iona [călătoria în burta unui monstru marin]; creaţie tipică a folclorului evreu; influenţe mesopotamiene; timpul apa riţiei, după robia babilonian:).

IONATAN [ebraică, Iehonatan; ad literam, Iahve a dat] 1 fiul lui Saui conducătorul armatei israelite în luptele cu filistenii (250);

448

2 — fiul lui Matatia, unul din macabei (380). IORAM 1 - fiul lui Ahab. rege israelit [852-842], ultimul din dinastia Iu.

Ahab, răsturnat de către iahvişti (332). , 2 - fiul lui losafat, rege iudeu [849-841], căsătorit cu Atalia, fiica regelui

israelit Ahab (329). IORDAN — rîu în Palestina; izvorăşte de la poalele Hermonului şi se varsă

In Marea Moartă. IOŞEBA [ebraică, Iehoşabat — labve juri] — fiica regelui iudeu Ioram şi

a Ataliei, soţia marelui preot Iehoiada, sora lui Ohozia, a cărui fiu Ioaş 1-a scăpat din mlinik Ataliei (338).

IOSAFAT [ebraica, Iehoşafat; ad literam, Iahve judecă; vulg., Iozafat] — fiul lui Asa, rege iudeu [870—849] (329).

IOTAM [vulg., Ioatam] 1 — cel mai mic fiu al lui Ghedeon; numai el a reuşit să scape cu viaţă din mfinile lai Abimelec (194).

2 — rege iudeu [740—736] (342). IOSIF — fiul lui lacov şi al Rahilei (97); vîndut ca rob de către fraţii săi (98);

episodul cu soţia iui Putifar (98); Iosif tălmăcitorul de visuri (99); Iosif guvernator In Egipt (100); cele două călătorii tn Egipt a fraţilor săi după grine (102); Intllnirea cu lacov (104); moartea lui Iosif (105); povestirea despre Iosif— povestire tipic populară, care se aseamănă cu povestirea egipteană Despre Cei doi fraţi (107); istoria lui Iosif se poate referi la perioada dominaţiei hicsoşilor in Egipt (108).

IOSIA [ebraică, Ioşiiah] — rege iudeu [640—609], fiul lui Amon, reformator al religiei; pe baza exemplarului descoperit din Cartea Legii, a murit in lupta cu ostile egiptene Ungă Megiddo (83).

IOSUA [ebraică, leboşua sau Ioşua] 1 — fiul lui Navi din seminţia lui Efraim; Învingătorul amaleciţilor la Refidim (127); una din iscoadele trimise de către Moisc tn scopul cercetării Canaanului (135); desemnat de către Moise ca urmaş al său (140); Iusua eroul triburilor din nord; după unificarea versiunilor privind persoana lui Moise [eroul triburilor din sud] şi a lui Iosua, Iosua a ocupat locul al doilea (150); conform Bibliei, Iosua, cuceritorul Ierihonului şi al Ai-ului (151); tn general, domneşte opinia că Ierihonul şi Ai-ul au căzut înainte de intrarea israeliţilor in Canaan (159); scrierea legilor lui Moise, alianţa cu ghibeoniţii; tnfrtngerea coaliţiei celor cinci regi (Ierusalimului, Hebronului, Lachişului, Eglo-nului şi lannutului) (186), luptele cu regii Canaanului din nord (186); Iosua nu a ocupat întreg Canaanul (187); s-a folosit de desbinarea politică şi nemulţumirea maselor populare din Canaan (188); interpretarea raţională a celor 3 «minuni» ale Iui Iosua [oprirea apelor Iordanului, dărîmarea zidurilor Ierihonului, oprirea soarelui].

2 — nepotul preotului Sărai; născut tn exil, s-a Întors tn anul 536 tn Ierusalim ca Mare preot (354).

•44'J

IOSUA [carte] — una din cărţile Vechiului Testament, care urmează imediat după Pentateuh; titlul cărţii nu indică autorul, ci figura principală a evenimenteloi legate de cucerirea Canaanului. Cartea a apărut mult mai Urau, pe baza vechii tradiţii orale a anumitor izvoare scrise, de provenienţă, probabil, din sec. IX—VII î.e.n.; ea reprezintă un conglomerat a cîtorva culegeri istorice care provin din diferite epoci (206); după unii ea reprezintă numai o culegere de povestiri etico-religioase (206).

IPUWER — egiptean bogat, autorul amintirilor (110). ISAHAR [ebraică, Iişşacar] 1 — fiul lui Iacov şi al Liei. 2 — seminţia lui Isahaf (187). ISSOS — oraş în Cilicia cunoscut pentru victoria lui Alexandru cel Mare

asupra lui Darius al III-lea în anul 333 î.e.n. (376). IŞBOŞET [ad literam, bărbatul ruşinii] — al patrulea fiu al lui Saul declarat

de către Abner, la Mahanaim, rege al celor zece triburi din nord, omorît mişeleşte de către doi veniamiţi (269).

IŞTAR — zeiţa astrală babiloniană (78). ISAAC — fiul lui Avraam; etimologia biblică a numelui (75), naşterea lui

Isaac (54); Isaac pe altarul de jertfă (55); căsătoria lui Isaac (55); moartea lui Isaac în valea Mamvri (72).

ISA1A — unul din cei mai mari proroci şi scriitori ai Vechiului Testament din sec. al VIIMea î.e.n., numit şi «prinţul prorocilor»; a trăit in timpul lui Ahaz şi lezcchia; iahvist înflăcărat, visa la renaşterea guvernării teocratice în ludeea; cearta cu Ahaz care avea concepţii proaşiriene (342).

ISA1A [carte] — una din cărţile prorocilor din Vechiul Testament [partea a doua probabil neautentică].

ISAIA — apocrif din sec. I î.e.n. — II e.n. care cuprinde descrierea martiriului lui Isaia, apocalipsul de origine creştină şi descrierea urcării la cer a lui Isaia (346).

ISAV [ad literam, părosul] — unul din gemenii Iui Iacov şi ai Rebecăi; a primit numele de Isav deoarece era roşcovan [admoni, aluzie la Edom] şi păros [sear, aluzie la cîmpia Seir]; toată povestirea despre Iacov şi Isav are caracter etiologic şi explică originea tribului edomiţilor [vezi, Etnografia biblică, Edom] (58)

ISMAEL — fiul lui Avraam şi al roabei Agar, strămoşul celor douăsprezece triburi arabe; episodul izgonirii lui Agar cu pruncul în pustiu reprezintă exemplul" etimologiei populare a numelui lui Ismael [Işmael — Dumnezeu a auzit plînsetul pruncului în pustiu] (52).

ISRAEL — numele Iui Iacov dăruit după lupta cu Dumnezeu [după etinio logia biblică Israel înseamnă acela care a luptat cu Dumnezeu] (69).

ISRAEL — denumirea poporului: a) după căderea Iui Saul denumirea tn burilor din nord (269).

b) după căderea monarhiei lui Solomon denumirea statului din nord (327). c după căderea Samariei a fost denumit astfel şi regatul din sud;

150

d) denumirea întregului popor evreu, în sens etnic şi religios; e) denumirea actualului stat Israel. IABAL [de la ebraicul iobel, — corn] — fiul lui Lameh şi al Adci (22). IUDA [ebraicul, lehuda; ad literam, demn de respect] 1 — fiul lui lacov şi

al Liei (58). 2 — una din cele douăsprezece seminţii israelite (187). 3 — după căderea lui Saul denumirea triburilor din sud (269). 4 — după împărţirea monarhiei lui Solomon în două state, denumirea statului

din sud. 5 — unul din macabei, căpetenia răscoalei; a reintrodus cultul lui Iahve în

templul din Ierusalim (350). IUDEEA [greacă, Iudaia geia sau Iudaia hora — pămînt evreiesc sau ţara

evreiască] — forma elenizată a denumirii «Iuda»; vezi, Iuda. IUDEII 1 — vezi, Iuda [generaţie]. 2 — după căderea Samariei, denumirea folosită alternativ cu denumirea Israel

pentru desemnarea populaţiei Palestinei (329). IUDITA [ebraică, Iehudit; vulg., Iudith] — eroina din Vechiul Testament;

l-a omorît pe Olofern (387). IUDITA [carte] — una din aşa-numitele cărţi deuterocanonice ale Vechiului

Testament; reprezintă un ecou al unor anumite evenimente istorice; a apărut, probabil, în timpul războaielor macabeilor (400).

IZABELA [vulg., Iezabel] — fiica lui Etbaal, regele Tirului, soţia regelui israelit Ahab (331).

IZREEL [Ezdrelon] — 1 —cimpie între Iordan şi Marea Mediterană, Gali-leea şi Samaria.

2 — oraş al seminţiei lui Isahar Ia poalele muntelui Ghilboa, a doua capitală, în afară de Samaria, a statului nordic în timpul dinastiei Omrizilor.

JUDECĂTORII [ebraică, şofetim, de la şafat — a judeca) — conducători religioşi, politici şi militari ai Israelului după moartea lui Iosua pînă în momentul infiinţării monarhiei, eroii triburilor asuprite (179).

JUDECĂTORI [carte] — una din cărţile Vechiului Testament care aparţine aceleiaşi tradiţii ca şi Cartea lui losua; reprezintă o culegere de episoade legate intre ele fără nici un criteriu ştiinţific; o antologie de povestiri epice (233).

KAABA — piatră neagră sfintă în templul de Ia Mecca (55). KARKEMIŞ — oraş antic pe malul drept al Eufratului, locul luptei lui Nabu-

codonosor cu faraonul Nechao (348). KARNAK — denumirea ruinelor templului [cel mai celebru templu al lui

Amon din sec. al XHI-lea î.e.n.] din Egiptul superior.

451

KASSIŢII — populaţie din Asia, care a cucerit Babilonia în sec. al XV-lea î.e.n. (214).

KATABAN — unul din statele arabe menţionate In inscripţiile din Marib (3J5).

KLEIN F.A. — misionar german, descoperitorul Stelei lui Mefa (368). KRAMER SAMUEL — autorul nenumăratelor cărţi din domeniul arheolo

giei, printre altele Istoria începe la Sumer (403).

LACURILE AMARE— zonă de lacuri la nord de Marea Roţie (162). LABAN —fiul lui Batuel, nepotul lui Nahor [fratele lui Avraam], fratele

Rebecăi, părintele Rahilei ţi al Liei (57). LAIŞ — oraş la poalele Hermonului, ocupat ţi reconstruit de către seminţia

lui Dan ţi denumit de atunci Înainte Laiţ Dan (154). LAH1Ş [vulg., Lachiş] — oraţ antic canaanean în partea de sud vest a Pales

tinei, la jumătatea drumului Intre Ierusalim ţi Gaza (187). LAMI MARI — rege al statului Mari X?8). LAMEH — strănepotul lui Enob (22). l.APISLAZULl [lazuri t] — mineral albastru folosit ca piatra de ornament. LAY.ARD A.II. arheolog englez, descoperitorul «Obeliscului negru» de l.i

Teii Nimrud (370). LEGĂMlNT — ideea legămlntului lui Dumnezeu cu poporul israelit — con

ţinutul istoriilor biblice. LEGEA LUI MOISE — culegere de legi evreieşti cuprinse In Pentateuh [vezi,

Pentateuh]; caracteristica principală a acestei legi este teocratia: Dumnezeu, legislatorul poporului israelit; de aici motivarea religioasă a poruncilor legii tui Moise.

LIA — fiica mai mare a lui Laban, una din cele două soţii ale lui Iacov, mama lui Ruben, Simeon, Iuda, Levi, Isahar st Zabulon (58).

LEVIATEN — monstru marin uriaţ, mitologic, sinonimul şarpelui din rai, duşmanul lui Dumnezeu in Biblie (34, 3S).

LEVI — fiul lui Iacov ţi al Liei (71). LEVIŢI — grup social strtns legat de cultul religios, castă supratribală de

preo(i care deserveau templul (129). LEVIRAT, legea leviratului [latină, levir — cumnat] — căsătoria unei văduve

fără copii cu fratele soţului cu scopul de a aduce pe lume un urmat considerat ca un copil al defunctului (235).

LIBNA — oraţ canaanean (187). LIDIA — (ară pe malul vestic al Asiei Mici (352). LICHTFOOT — episcop anglican (37). LICURG — rege pe jumătate legendar ţi legiuitor al Spartei (144).

452

LISAN — cap lingă malul răsăritean al Mării Moarte (90). LONDRA — (39). LOT — fiul lui Haran, nepotul lui Avraam (47), răpit de către regele Blamului,

învins de către Avraam (50, 51); episodul cu cei doi bărbaţi misterioşi (Îngeri?), în locul cărora Lot este gata să-şi dea cele două fiice ale sale pe mina mulţimii, este Întocmit mult mai tlrziu, pentru a explica dispreţul ebreilor faţă de moabiţi si ammoniţi, care se trăgeau, conform genealogiei biblice, de la Lot (53); soţia lui Lot este transformata tn stilp de sare după distrugerea Sodomei si Gomorei [episod adăugat mai tirziu pentru a se explica originea sttocilor care semănau cu o figură umană] (54).

LUCIAN DIN SAMOSATA — retor grec, sofist, autorul unor dialoguri filozofico-satirice.

LUMEA, FACEREA LUMII — descrierea facerii lumii cuprinsă In cap. I din Cartta Facerii este realizată pe un ton plin de emfază, ca un imn de slavă închinat creaţiei. Autorul, din rindurile preoţeşti, dorind să sublinieze caracterul solemn al celei de a şaptea zi a săptămlnii (vezi, sabat J, a prezentat opera de facere a lumii In timp de şase zile. S-a inspirat din tradiţia mesopotamiană; a transformat anumite trăsături tradiţionale in spiritul moneteismului. Asupra descrierii biblice a facerii lumii şi-a pus amprenta poetul din perioada de după robia babiloniană. Descrierea, unul din cele mai minunate monumente ale limbii şi literaturii ebraice, poete fi înţeleasă numai in lumina teoriei surselor precum şi a metodelor practicate de către redactorii Bibliei îmbătaţi de ideea facerii lumii de către Dumnezeu.

LUT — tagma preoţească la templul zeului madianit Vadd; influente asupra formării castei loviţilor.

MAAHA — una din soţiile lui David, fiica lui Tolmai, regele Gheşurului, mama lui Abesalom şi a Tamarei (276).

MAACA — nepoata lui Abesalom, soţia lui Roboam, primul rege iudeu, mama lui Abia, bunica lui Asa, protectoarea idolatrilor (329).

MACEDONIA — (378). MACABEI — feciorii preotului Matatia [nepotul lui Simeon Hasraoneul; de

aici mat sint denumiţi şi hasmonei] care s-au aflat în fruntea mişcărilor de eliberare Împotriva Ptolemeilor (380).

MACHIR — fiul lui Amiel, bogătaş adept al lui David în timpul răscoalei lui Abesalom.

MADIAN 1 —fiul lui Avraam şi al celei de-a doua soţii ale sale, Chetura, înaintaşul madianiţilor (127).

2 — ţară locuită de către madianiţi la răsărit de golful Akab (127). MADIANTŢI — grupă nord-vestică a triburilor arabe; în Biblie sînt cunos

cuţi ca negustori (127). . MAHABHARATA — epopee antică indiană (8).

453

MAHLON —fiul Iui Elimelec şi al Moeminei (204). MAHANA1M [ad literar», două tabere) — localitate în transiordania, denu

mita aşa de către Iacov (66); după moartea lui Saul. Işboşet este uns rege la M;i-hanaim (269).

MAHAIANA [sanscrită, marele conducător] — formă tîrzie a budismului. MAHOMED — (82). MACHEDA [vulg., Maceda] — oraş în Canaan (187). MACPELA [ebraică, Hammakpelah — peştera dublă ] — peştera, pe care

a cumpărat-o Avraam de la Efron efraimitul pentru mormînt de familie (56). MALIK — denumirea lui Moloh în Asiria şi Babilon (227). MALKUM — denumirea sumeriană a lui Moloh (227). MAMRI [vulg., Mamvri ] 1 — localitate în apropierea Hebronului; aici s-a

aşezat Avraam după reîntoarcerea din Egipt (50): locul morţii lui Isaac, astăzi Haram Ramet el-Halil [templul ridicăturii prietenului lui Dumnezeu, adică a lui Avraam].

MAN — denumire arabă contemporană a răşinei dulci de tamarix (156). MENAHEM — rege israelit (742—738), fiul lui Gadi: a ocupat tronul după

Şalum în urma loviturii de stat; dependenţă completă faţă de Tiglatpalassar al IlI-lea (340).

MÂNASE 1 —fiul Iui Iosif şi al Asinetei (100); primit mai tîrziu de către Iacov în neamul său.

2 — seminţia lui Mânase, a cărei jumătate a rămas în Transiordania (187). 3 — preot din Ierusalim care, contrar dispoziţiei lui Neemia, nu a vrut să se

despartă de soţia sa de altă origine şi a mers pînă la schizmă religioasă. 4 — rege iudeu [687—642], fiul lui Iezechia; în timpul domniei lui are loc

reîntoarcerea la idolatrie (346); prigoana prorocilor; deportat în Asiria; după reîntoarcerea în Ierusalim un iahvist înfocat (346).

MANDRAGORA — plantă rară în Palestina, conform Bibliei, leac eficace împotriva sterilităţii.'

MENE, TECHEL, UFARISIN — cuvinte «misterioase» scrise pe perete în timpul ospăţului lui Balthazar descrise în Cartea lui Daniel; explicarea ştiinţifică a acestor cuvinte (345).

MANA [ebraică, raan] — conform Bibliei, un aliment cu care s-au hrănit israeliţii în pustiu (127); este vorba despre răşina unui anumit soi de plantă a cărui lichid dulce se îngroaşă în contact cu aerul.

MANOE — tatăl lui Samson (197). MAON — oraş, teren muntos şi pustiu unde David a căutat adăpost împotriva

lui Saul. MARA [ad literam, amărăciune] — loc în care, după povestirea din Biblic.

Moise, aruneînd o anumită crenguţă, a schimbat apa amară în apă dulce (126): este vorba, probabil, despre apa amară care conţine o cantitate mare de sulfat 454

de calciu. Prin adăugirea sării de măcriş pe care o conţine planta elvah apa devine potabilă (156).

MARDOHEU — unchi şi tutore al Esterei (390); originea numelui de la zeul babilonian Marduk (402).

MARDUK — cel mai mare zeu din panteonul babilonian care a învins pe zeiţa Tiamat şi din corpul ei a creat cerul [apele de sus] şi pămtntul [care curge pe apele de jos), iar din singele soţului ei, amestecat cu argilă, a format omul (35).

MARCU sf. — mănăstirea siriană a Sf. Marcu din Ierusalim (406). MAREA ROŞIE —(162). MAREA PUSTIULUI — una din denumirile biblice ale Mării Moarte. MAREA STUFULUI [ebraică, Iaxn suf ] — teren mlăştinos la nord de Marea

Roşie, identificat cu Lacurile Amare, peste care au trecut israeliţii fugind din Egipt (162).

MAREA SĂRATĂ — lac format după scufundarea cîmpiei Sidim, unde se pare că se aflau Sodoma şi Gomora (90).

MARI — capitala statului amorrit cu acelaşi nume; ruinele descoperite la Tcll Hariri pe cursul mijlociu al Eufratului; temple minunate şi arhive uriaşe (79).

MARIAM — sora lui Moise (126). MARKAB — gen de Arcă a Legămîntului, denumită şi Arca lui. Ismael, la

tribul beduin Ruvalla (172). MASPERO — egiptolog francez (110). MASSABAH [ebraică, piatră] — cultul pietrii, cel mai vechi cult primitiv,

practicat şi de către Iacov. MATATIA — fiul lui Ioan, preot israelit din neamul preoţesc a lui Ioiarib.

părintele macabeilor: loan, Simeon, Iuda, Eleazar şi Ionatan (380). MEDIA, mezi — (389). MEDINET HABU — centru al cultului lui Amon nu departe de Theba in

Egipt (238). MEGIDDO — oraş de apărare canaanean în partea de nord a muntelui Cârmei

(288); grajdurile lui Solomon din Megiddo (284); descoperirea ruinelor oraşului (83); lupta de la Megiddo din anul 609 î.e.n.

MECCA — (23). MELHISEDEC — rege şi preot al oraşului Salim care a ieşit cu pîine şi vin

în întîmpinarea lui Avraam după victoria acestuia asupra regelui elamului, lingă Dan (51).

MELKART [sensul, ca mai sus] — zeu al oraşului Tir, căruia Ahab i-a construit un templu în palatul regal din Samaria (332).

MEMFIS — cea mai veche capitală a statului egiptean (110). MERARI — unul din numele tipic egiptean ale leviţilor (174). MARIB — capitala statului Saba, oraş în Arabia Felix; inscripţii preţioase

(315).

455

MERNEPHTAH — faraon egiptean, urmatul lui Ramses al 11-lea; probabil că in timpul domniei lui a avut loc Ieşirea (149).

MEROB — fiica mai mare a lui Saul (259). MERODAH BALADAN [babiloniană, Mardukapaliddin — Marduk a dat

un fiu] — prinţ, iar apoi rege babilonian înlăturat tn anul 710 de către Sargon al II-lea asirianul (346).

MEROM — probabil lacul el-Huleh Pa nord de Iacul Ghenizarct]; locul luptei lui losua cu regele Haţorului Iabin (187).

MESIANISM — doctrină religioasă şi politică care susţine ideea unui popor ales, credinfa in venirea lui Mesia şi apariţia regatului dumnezeiesc (3S2).

MEŞA — regele raoabiţilor din sec. al IX-lea i.e.n., împotriva căruia regele israelit loram şi regele iudeu Iosafat au organizat o expediţie de pedeapsă (336): Stelia lui Mesa descoperită In anul 1868 la Teii Dibon (368).

METUŞELAH [vulg., Matusala sau Matusalem] — unul din urmaşii lui Caic; a trăit, conform Bibliei, 969 de ani; de aici dictonul virsta matusalemică; părintele lui Lameb, bunicul Iui Noe (22).

MESOPOTAMIA—(36, 144). MICA [ebraică, Michan] — efraimit, care împotriva legii şi-a făcut în casa

sa un locaş cu statuia lui Iahve (202). MIHEIA [ebraică, Mica] — unul din aşa-numiţii doisprezece proroci mici

(143). MICMAS [vulg., Machmas] — locul de concentrare a trupelor filistene înain

tea luptei cu Saul (240). MICOL — fata mai mică a lui Saul, una din soţiile lui David (261); îl salvează

pe David de zbirii lui Saul (261); devine soţia Iui Paltiel (270); Abner o aduce cu forfa la David (270); îşi bate joc de David care dănţuieşte tn faţa Arcii Legă-mîntului (273).

MIDRAŞ [de la ebraicul daraş — a cerceta, a explica] — comentarii la diferitele cărţi ale Vechiului Testament, care reprezintă un fel de actualizare şi aplicare practică a cuvintelor Bibliei, un gen sui-generis de povestire didactică (400).

MIGDAL EDER — oraş în Canaan în care s-a aşezat lacov (72). MIGDOL [vulg., Magdal] — fortăreaţă nu departe de oraşul Baal Tefon,

tn fata căreia şi-au ridicat tabăra evreii după traversarea Mării Roşii (161); ruinele de la Abu Hasan (161).

MILKOM — zeitate principală a ammoniţilor, corespunzător lui Moloh (291). MII.LO [vulg., Mdlto] 1 — cartier aristocratic In Sichem (232). 2 — cartier aristocratic şi fortificaţie ridicată de către Solomon în Ierusalim. MINEA — unul din statele arabe, menţionate in inscripţiile din Marib (315). MINOS — rege legendar al Cretei (237). MISAEL [denumit şi Mizachem] — unul din tovarăşii lui Daniel în timpul

robiei babiloniene (395).

456

MIŢPA [vulg., Masfa] —oraş In Galaad, la graniţa dintre Aram şi Israel, reşedinţa lui Ieftae (195).

MITURI ETIOLOGICE — povestiri întocmite ex post care explica cauza [greacă, aitia — motivul], anumitor evenimente sau fenomene Istorice, ca de exemplu originea edomiţilor, stăptnirea Canaanului de către israeliţi.

MOAB 1 — fiul Iui Lot, născut din raportul incestuos al lui Lot cu fiica sa mai mare; Încercare de a explica originea unui popor, faţă de care israeliţii aveau un sentiment de dispreţ.

2 — una din cele patru părţi ale Transiordaniei, care se află de-a lungul litoralului Mării Moarte si a Iordanului (138).

MOABIŢI — (138). MOISE [ebraică, Moşeh]; etimologia numelui este prezentată tn Biblie de

către fata faraonului, care arată că provine de la cuvtntul maşah — a scoate [din apă ] (118); Josephus Flavius spune că provine de la mo — apă şi uşe — salvat; ambele etimologii stat neştiinţifice, tntrucit trec cu vederea apariţia ulterioară a întregii povestiri, cu scopul de a explica originea numelui; Moise la curtea faraonului (118,120); uciderea egiptenilor şi fuga tn ţara madianiţilor (121); lingă tufa care arde (155); misiunea lui Moise (154); trecerea peste Marea Roşie (124); în pustiu (135); legămîntul de pe muntele Sinai (128); din nou pe muntele Sinai (129); ultimele zile şi moartea lui Moise (140,142); Moise cea mai mitologizată figură istorică a Bibliei (143, 144); istoria naşterii lui Moise un fragment de basm care explică originea eroilor naţionali (144); Moise conducătorul unei revolte armate a israeliţilor tn Egipt (149); «minunile lui Moise» (155).

MOLOH — zeu-rege semit (291). MONS CASIUS — deal între Marea Mediterană şi lacul Sirbonis; ruinele

templului lui Zeus (Baal Ţefon) (164). MOSKAL — sărbătoare abisiniană după terminarea anotimpului ploios (316). MOŞUL — (78). MOŞEH — vezi, Moise. «MORMINTELE POFTEI» — denumirea localităţii în pustiu, unde călătorii

înfometaţi s-au aruncat asupra prepeliţelor otrăvitoare (134). MOT — zeul morţii la canaaneani (190). MUKARRIB [adliteram, preot-prinţ] — titlul conducătorilor din Saaba (315). «MURAŞU ŞI FII» — denumirea firmei de cămătari evrei in timpul exilului

In Babilonia (376).

NAAMA — ammonită, mama lui Roboam, a avut o mare influenţă asupra părăsirii iahvismului de către fiul ei (329).

NEEMAN — comandantul suprem al oştirii siriene, vindecat de lepră de către llie (335).

457

NABAL [ad liieram, prost] — bogat crescător de oi şi capre lingă Cârmei; a refuzat ajutor lui David (265).

NABONID [babiloniană, Nabu-naid; greacă, Nabonadiod şi Labenatos] — ultimul rege al statului neobabilonian [556—539], în numele căruia, de fapt, a guvernat fiul său Balthazar, organizatorul ligii antipersane (352).

NABOPALASSAR — rege babilonian [626—605 ]. creatorul statului neobabilonian [caldeean] (348).

NABOT — proprietar al unei vii lingă palatul lui Ahab, condamnat la moarte de către Izabela (333).

NABUCODONOSOR [ebraică, Nebucadnessar; babiloniană Nabu-cudurrius-sur] —rege neobabilonian [605—562], fiul şi urmaşul lui Nabopalassar (348); a învins pe faraonul Nechao în lupta de la Karkemîş, a luat în robie pe regele iudeu loiachim, a ocupat Ierusalimul, şi a dus în Babilon pe regele Iebonia (348); a asediat Ierusalimul, 1-a părăsit pentru a se socoti cu ostile egiptene, a trecut din nou la asediul Ierusalimului, 1-a ocupat şi I-a ars în anul 586 î.e.n. (348).

NAHAŞ [vulg., Naas] — regele ammoniţilor, învins de către Saul în timp ce asedia Iabeş Galaadul (250); părintele lui Anon (273). NAHOR 1 — părintele Iui Terah (45).

2 — fiul lui Terah. fratele lui Avraam şi Haran (56). NACHUR — denumirea oraşului care apare în textele din Mari şi care amin

teşte de numele lui Nahor NADAB 1 —fiul lui Aaron; unul din cei trei tovarăşi ai lui Moise pînă la

poalele muntelui Sinai (128). 2 — fiul lui loroboam.'al doilea rege al Israelului [911—909], omorît de către

Baeşa (329). NAUM — unul din cei aşa-zişii doisprezece proroci mici; a jucat un anumit

rol în timpul reformei religioase din timpul lui losia (46). NANNAR SIN — zeul sumerian al lunii (45). NARUSZEWICZ ADAM — (154). NATAN — proroc şi sfătuitor al lui David (275); 1-a mustrat pe David pentru

răpirea soţiei lui Urie (275); 1-a sprijinit pe Solomon, după moartea lui David. împotriva lui Adonia. în lupta acestuia pentru tron.

NAZIREU -~ om care a făcut legămînt solemn sa se abţină de la hăului vinului şi tăiatul părului (196).

NEBHM [de la nabi, — proroc] — grupa cărţilor prorocilor din canonul ebraic al Vechiului Testament; vezi, de asemenea, Ketubim, Tora.

NEBO — munte, la răsărit de Marea Moartă, pe care şi-a încheiat viaţa Moise (140); aici ar fi ascuns Arca Legămîntului Ieremia; şi altarul de jertfe după arderea Ierusalimului (350).

NECHAO [biblie, Neco] — faraon egiptean [609—593], fiul lui Psametic I, întemeietorul dinastiei a XXVI-a; a învins pe regele iudeu losia, în lupta de la 45S

Mc.L'iildo [60l>]; în timpul expediţiei din Sîri;t este învins de către ostile asiriene 1:i Maran [6091 si Kii.rkemîşl [6051 (34S)

NEFTALI I — fiul lui lacov şi al Biihâi. 2 —seminţia lui Neftali (187). NEHEMEN — demnitar la curtea lui Echnaton (109). NEEMIA — în timpul regelui persan la Susa, reformator al vieţii israeliţilor;

iliipâ robie, reînnoitorul zidurilor Ierusalimului (355). NEEMIA [carte] •— una din cărţile Vechiului Testament care a reprezentat

iniţial un tot cu Cartea Iui Ezdra [menţionată cîteodatâ ca a Ii-a Carte a lui Ezdra 1 (363).

NEHUŞTAN [vulg., Nohestan] — şarpe de bronz, pe care îl venerau israe-liţii (169).

NER — tatăl lui Abner (270). NET — zeiţă venerată în delta Nilului (112). N1MROD — unul din urmaşii lui Ham, «marele vînător», considerat ca înte

meietorul statului asiro-babilonian, drept constructor al multor oraşe şi edificii, printre altele a turnului Babei [ruinele de la Birs Nimrud la vest de Eufrat] (31); identificat cu regele sumerian Nimurta, care a fost de asemenea «vînător»; el a înfrînt «balaurul rîului Tigru» prin construirea de canale şi diguri.

NIMRUD TELL — vechi oraş asirian în care s-a descoperit «obeliscul negru» (370).

NINIVE — capitala Asiriei (39, 73). NIN-TI — zeiţa sumeriană, «doamna de la coastă», care ar fi vindecat coasta

zeului Enki, cît şi «doamna care dă viaţă», prototipul Evei ebraice (38). NIPPUR — unul din cele mai vechi oraşe ale Babiloniei de sud (349). NOBE — reşedinţa preotului Abimelec (262). NOD — ţinut aşezat la răsărit de Eden, respectiv de raiul biblic; aici s-a as

cuns Cain condamnat la pribegie; în limba ebraică, nad, — fugar; a fost, probabil, ocazia pentru denumirea ţării, în care fugarul nad a trebuit să se refugieze.

NOE [ebraică, Noah] — una din importantele figuri biblice, eroul potopului; a scăpat în arca construită de el; după ieşirea din arcă pe uscat, a adus jertfă Domnului şi a încheiat cu el un legămînt, a cărui semn trebuia să fie curcubeul pe cer (31).

NOEMINA — soţia lui Elimelec (204). NUMA POMPILIU — unul din cei şapte regi romani (144). NUZU — oraş în Mesopotamia (82). NUMERII [carte] — din grupa aşa-numitelor cărţi istorice a Vechiului Testa

ment, cartea a patra a Pentateuchului, care descrie evenimentele din momentul plecării de lîngă Sinai pînă în ajunuî intrării în Canaan.

OBADIA — mai marele curţii regelui Israelului Ahab, iahvist înflăcărat (332). OBED — fiul lui Bozz şi al moabitei Rut, bunicul lui David (204).

459

OBED-EDOM [adliteram, sluga lui Edom] — israelitul In casa căruia a rămas Arca Leg&mintului după aducerea ei de la Chiriat Iearim (370).

«OBELISCUL NEGRU»—piatra acoperită cu scriere cuneiformă; foarte multe date referitoare la domnia lui Salmanassar al III-lea (370).

OFEL— deal în paiîea de răsărit a Ierusalimului, pe care sa ridicat mai intii oraşul iebuseu, iar apoi «oraşul lui David» (285).

OFIR — ţară misterioasă spre care Solomon trimitea din portul Eţion Ghebcr corăbii după aur, argint, fildeş (288); probabil India, ţărmurile răsăritene ale Africii sau Arabiei de sud, respectiv, Punt (314).

OFRA [vulg., Efra] — localitate la nord-est de Sichem, locul de naştere al lui Ghedeon (192).

OFNI — fiul mai mare al Marelui preot Eli (245). OHOZIA [ebraică, Ahaziah sau Ahazian] 1 — fiul lui Ahab şi al Izabelei.

rege al Israelului [853—852], adoratorul lui Baal Zebub la Ecron (334). 2 — rege iudeu [841 ], denumit şi Ioanaz şi Azariaş, fiul lai Ioram iudeul şi al

Ataliei, ucis în timpul luptei lui Ioram israelitul Împotriva regelui sirian Hazael, Ungi Galaad (334).

OLOFERN — căpetenie asiriană, figură cunoscută din Cartea luditei (387). OM [ebraică, adam; trad., plural, oameni; singularul lipseşte] — două de

scrieri din diferite epoci, a creării omului; tn prima descriere, care provine din secolul al V-lea, expresia: «Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră», sau mai bine zis... «după imaginaţia noastră, asemănător cu noi» — se poate Înţelege in sens colectiv: «Să facem oamenii [atributul pentru «adam» se află la plural]. A doua descriere a creării omului, cuprinsă tn capitolul II al Câr/iî Facerii, este cu mult mai veche; se observă in ea urmele coloritului local meso-potamian; in această descriere omul [adam] a fost făcut din «ţarină», din «pa-mînt» [min-ha-adamah]; joc vizibil de cuvinte: Adam-adamah [om-pămintj; apoi omul a primit «suflul vieţii» [neşamat haiim] şi a devenit «fiinţă vie» [nefeş haiiah], ca şi alte fiinţe vii [animalele]; acel «suflu al vieţii» trebuie să vorbească despre poziţia deosebită a omului tn lumea fiinţelor vii, lucru şi mai clar subliniat de autorul primei [cronologic mai tirziel] descrieri a creării omului (18).

OMRI [884—874] — rege al Israelului, comandant suprem al armatei israelite in timpul domniei regelui Ela; a înăbuşit revolta lui Zimri devenind el rege; iniţial a domnit la Tirţa, iar apoi a strămutat capitala în Samaria, oraş, pe care el l a construit (331).

ON — oraş tn Egipt [grecescul Heliopolis] (100). ORB1NEY — om de ştiinţă englez; aşa-numitul Papirus al lui Orbiney (106). ORFA — moabită, soţia lui Manalon (204). ORMUZ [în limba mezilor, Ahura Mazda; persană, Oramazda] — zeul lu

minii şi al binelui (365). ORONTE — rîu în Siria (348).

460

OTNIEL [vutg., Otoniel] — eliberatorul israeliţilor după moartea lui Iosua. primul judecător al Israelului, din perioada primei lor robii (190).

OSEA [ebraică Hoţea] I — unul din aşa-numiţii doisprezece proroci mici, a trăit in statul din nord, In timpul lui Ieroboam al H-Iea (143).

2 — ultimul rege al Israelului 1732—724]; în urma loviturii de stat, după moar tea lui Tiglatpalassar. in 727 a încercat să se elibereze de dependenta faţă de Asiria (341); lnfrint şi luat prizonier de către Salamanassar al V-lea (341).

OSEA [carte] — una din cărţile prorocilor din Vechiul Testament. OSIRIS — zeu egiptean al vieţii (225). OHOLIAB — unul din meşterii Arcii Legămîntului (132). OZIAŞ — prin iudeu, apărătorul Betulici în timpul Iuditei, figură cunoscută

numai din Cartea Iuditei (387).

PĂLEŞTE — oraş din Ilirea. PALESTINA — Herodot a folosit pentru prima oară această denumire; îm

părţirea Palestinei în timpul lui Solomon (172) PATIEL [vulg., Faltiel] — adept credincios al lui Saul [vezi, Micol] (26S). PARALIPOMENON — vezi. Cronicile. PARAN [vulg., Faran]— pustiu în jurul oazei şi oraşului Kadcş, locul pere

grinării timp de patruzeci de ani a israeliţilor după revolta Împotriva lui Moise (134).

PARROT ANDRE — arheolog francez (41). PAŞTE [ebraică, — pesab, de Ia pasab — a ocoli, a şchiopăta] — «trecere»

«ocolire» de către «îngerul morţii» a caselor israeliţilor din Egipt, case unse cu slnge de berbec; sărbătoare israelită, în amintirea evenimentului menţionat mai sus; pesah este şi denumirea jertfei religioase sub formă de ospăţ, libaţie sacrală, de aici şi descrierea tuturor evenimentelor neobişnuite de paşte trebuie mai curînd considerată ca explicaţii etiologice a genezei acestei jertfe (124).

PATRIARH, patriarhi — străbunii israeliţilor; numele lor apare de multe ori, pur şi simplu, ca denumiri geografice.

PECAH [vulg., Faceaş] — comandantul suprem al oştirii regelui israelit Pe-cahia; după lovitura de stat, rege israelit [737—732], învins de către Tiglapalassar, omorît în timpul loviturii de stat in Samaria (340).

PECAHIA [vulg., Făceaia] — rege israelit [738—737], fiul tui Manahem. înlăturat de către Pecari (340).

PELEG — rudă a lui Avraam (78). PELESET sau PRST — denumirea filistenilor în inscripţiile din Medinet

Habu (238). PELETIENI — luptători, mercenari din oraşul filistean Gat, in armata Iui

David (274); au fost de partea lui Solomon în timpul divergenţelor acestuia cu 461

Adonia pentru tronul lăsat de David (282). PELIGA — denumirea unui oraş care apare în textele de la Mari şi care amin

teşte de numele lui Peleg (78). PELISTIM — denumirea biblică a filistenilor, de la care se trage şi denumirea

Palestinei. PELUSIUM — oraş în Egipt la vărsarea unui braţ al Nilului, locul luptei

navale a lui Ramses al III-lea cu «popoarele mării» (213). PENTAPOL [grecescul, cinci oraşe j — oraşe situate pe malul Mării Moarte

[Sodoma, Gomora, Adam, Ţoar, Gheboim]. PENIEL [ad literam, faţa domnului; vulg., Fanuel] — denumirea locului în

care Iacov a luptat cu Domnul şi, cu toate acestea, a rămas în viaţă (69); exemplu de introducere a unui întreg episod pentru explicarea genezei denumirii de Peniel.

PENUEL — în timpul judecătorilor aici a fost un oraş (194), temporar capitala statului din nord (32$).

PERSEFONA — (225). PERSIA — (389).

. PETOR — oraş în Mesopotamia, cunoscut din Biblie; locul unde trăia vrăji torul Valaam (138).

PETRIE FLINDERS N. — arheolog englez (74). PILDELE [carte] — una din cărţile Vechiului Testament care cuprinde o

culegere de proverbe [ebraică, maşal] şi consideraţiuni pe tema înţelepciunii (319). PI-HAHIROT [vulg., Fihahirot] — loc de popas al israeliţilor înainte de a

trece Marea Roşie (124). PINHAS [vulg., Finees] I — fiul Marelui preot Eleazar, nepotul lui Aaron

(117). 2 — fiul mai mic al Marelui preot Eli (245). PITOM — oraş-depozit. întemeiat de către Ramses al 11-lea (117). PLĂGILE EGIPTULUI — pedepse descrise în Biblie, care ar fi lovit Egiptul

(1 — apa Nilului colorată în roşu, dispariţia peştilor;.2 — broaşte; 3 — ţînţari; 4 — tâuni; 5 — epidemie în rîndul vitelor; — buboae; 7 — grindină; 8 — lăcuste; 9 — întuneric pe pămîntul Egiptului; 10 —moartea primilor născuţi) (158).

PLINIUS cel BĂTRlN — învăţat şi scriitor roman din veacul I e.n. POLINEZIA — (82). POLITEISM — credinţa în existenţa mai multor zei; urme eventuale ale poli-

teismului în Cartea Facerii (225); politeismul popoarelor care au locuit în Canaan (229); politeismul înrădăcinat în rîndul maselor de israeliţi (329).

POMPEIUS — remarcabil politician şi comandant roman din veacul I î.e.n. (380).

«POMUL CUNOAŞTERII BINELUI ŞI RĂULUI» — unul din pomii raiului biblic (18); apare şi în miturile babilonene (18).

«POMUL VIEŢII» — pomul din mijlocul raiului biblic (18), cunoscut din mitologia babiloneană (39).

POTOPUL — 22; similitudinile între descrierea biblică a potopului şi descrierile cunoscute din documentele sumeriene (din sec. XXII î.e.n.) şi cele akkadeerie [vechi-babilonene], din poemul despre Ea şi Atarhasis din sec. XVIII î.e.n. şi asirian [care provine din biblioteca lui Assurbanipal] cit şi din menţiunea istoricului grec Berosos (41); prelucrarea de mai tîrziu a descrierii in spirit monoteist (41); ecoul marii calamităţi naturale (41); probabil ecoul vreunui cataclism local de la începutul mileniului al IV î.e.n.; s-au descoperit într-adevăr urmele potopului în patru locuri din Ur.

PRIAP — zeu grec al fertilităţii, fiul Afroditei şi al lui Dionisos (329). PRITCHARD JAMES J. — arheolog american (35). PROROC, PROROCI [ebraică, roeh, hozeh ] — iniţial denumirea de proroc

a însemnat vizionar. PSALMI [carte] — una din cărţile Vechiului Testament care cuprinde o cu

legere de ISO imnuri [această cifră este consemnată atit în textul ebraic, cit şi In Vulgata, deşi sînt diferenţe în numerotarea psalmilor; în lucrările ştiinţifice şi de popularizare se acceptă numerotarea ebraică] de glorificare, cîntate cu acompaniamentul instrumentelor cu strune (303); originea denumirii psalmilor, autorul, timpul apariţiei (303).

PSAMETIC I — faraon egiptean [663—609], întemeietorul dinastiei a XXV-a cu capitala la Sais ( ).

PSAMETIC II —faraon egiptean [593—588]; de el şi-a legat anumite speranţe gruparea antibabiloniană din Ierusalim (349).

PTAHOTEP — demnitar egiptean la curtea faraonilor dinastiei a V-a (322). PTOLEMEU I SOTER —rege elin al Egiptului [305—283] fiul lui Lagos,

întemeietorul dinastiei Lagizilor; a inclus Iudeea în cadrul Egiptului (378). PTOLEMEU II FILADELFUL — fiul lui Ptolomeu I; conform tradiţiei Ia

indicaţia sa s-a tradus Vechiul Testament în limba greacă (378). PTOLEMEU V — (378). PTOLEMEU sau LAGIZII — dinastie care a domnit în Egipt (378). PUCHSTEIN — arheolog german, unul din descoperitorii capitalei statului

hittiţilor Hattuşaş (146). PUNT — denumirea ţării cunoscută din frescele unui templu din Theba.

identificată de către unii cu ţara biblică Ofir (314). PURIM — sărbătoare evreiască a sorţii (391). PUTIFAR [ebraică, Potifar, sau Poti-pera de la egipteanul pa-di-pa-re, ad

literam, acela, căruia i-a dat zeul Ra] — demnitar, la curtea faraonului, la care a nimerit Iosif (112).

2 — preot egiptean din oraşul Heliopolis, socrul lui Iosif (100).

•163

QUMRAN [Chirbet, ad literam, ruine Qumran] — ruinele minăstirii unei secte evreieşti necunoscute, de pe malul de nord-vest al mării Moarte, Ia o distantă de 4 kilometri nord de Ain Feşha; textele de la Qumran (400).

RA — zeitate egipteană (112). RABAT AMMON — oraş moubit, pe care 1-a asediat Ioab; denumit şi Rabba

(275). RAHILA [ad literam, oaie] — fiica mai mică a Iui Laban, una din cele doua

soţii ale lui Iacov, mama lui Iosif şi a lui Veniamin (64); furtul statuetelor (65): moartea Rahilei la Efrata (71).

RAHAB — monstru marin, sinonimul şarpelui din rai, duşmanul lui Dumnezeu (37).

RAHAB — locuitoare a Ierihonului, care a ascuns la ea pe iscoadele israelite trimise de către Iosua (181).

RAI — povestirea despre rai înclntătoare prin naivitatea sa (36); creaţie a imaginaţiei sumeriene (37); de fapt, In textul ebraic, este vorba despre «grădina de pe drapia mănoasă» [gan be-eden] ca Ioc de lucru al omului-agricultor. Traducătorii Septuagintei, lulndu-se după persanul «pairidaesa» (frumos, minunat parc), au tradus acel gan be-eden prin parâdeisos; de aici latinul paradisum şi formele corespunzătoare tn limbile occidentale, in sensul unei grădini frumoase, minunate, adică «rai».

RAFIDIM — locul de popas al israeliţilor in timpul pribegiei lor prin pustiu; aici, conform relatării Bibliei, Moise prin lovirea stlncii cu toiagul a scos apă (127); aici Iosua a Învins pe amaleciţi (127).

RAMA [ad literam, ridicătură] — localitate intre Ierusalim şi Betel la graniţa de nord a Iudeii (191); ocupată temporar de către Baeşa (373); denumită şi Rama Rahel.

RAMATAIM — oraşul natal a lui Samuel In munţii Efraim (247); RAMAYANA — epopee antică indiană (8). RAMOT GALAAD — oraş in Transibrdania ocupat de către regele David;

in timpul încercării de recucerire a oraşului a murit regele Ahab (334); aici a murit şi Ohozia, rege iudeu (334).

RAMSES sau PI RAMSES — capitala statului lui Ramses al H-lea, iniţial Avaris şi Tanis de mai tirziu (117).

RAMSES II —al treilea faraon [1292—1234] din dinastia a XIX-a; unul din cei mai de seamă faraoni; a luptat cu hittiţii, cu care a încheiat mai tirziu «alianţa veşnică».

RAMSES III [1198—1167] —al doilea faraon din dinastia a XX-â; a fost victorios In lupta cu «popoarele mării».

RAS ŞAMRA [ad literam, dealul mărarului] — ridicătură nu prea mare in

464

Siria de nord în apropierea portului pescăresc Minet el-Beida, identificat cu oraşul antic Ugarit (35).

RAWLINSON — arheolog englez (370). REBECA — fiica lui Betuel, nepoata lui Nahor, soţia lui Isaac (56). RECABIŢI — urmaşii lui Recab din tribul Cheniţilor; Ionadab i-a organizat

într-o frăţie religioasă (231). REGILOR [cărţi] — două din grupa aşa-numitelor cărţi istorice ale Vechiului

Testament. Iniţial a fost numai o singură carte pe care, din comoditate, traducătorii Septuagintei au împărţit-o în două şi le-au unit cu celelalte două [iniţial tot o singură carte] cărţi ale lui Samuel, denumindu-le pe toate patru — Cariile Regilor. Această denumire finală a fost acceptată în Vulgata, tn lucrările ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei se foloseşte denumirea: / si II a lui Samuel şi / si 11 a Regilor. Cărţile Regilor reprezintă o continuare a cărţii lui Samuel şi descriu istoria monarhiei de la moartea lui David [anul 972] pînă la căderea Ierusalimului [anul 586]. Domnia diferiţilor regi a fost prezentată în mod schematic. Autorii cărţilor, preoţii iudei, privesc istoria acestei perioade din punct de vedere religios şi apreciază activitatea celor care au domnit în funcţie de poziţia lor faţă de iahvism.

RENAN ERNEST [1823—1892] — istoric, critic şi scriitor francez. REŢON [vulg., Razin] — ultimul rege sirian; a Încheiat cu regele israelit Pecah

o alianţă antiasiriană; învins de către Tiglatpalassar al III-lea (340). REZON [vulg., Razon] — comandant al regelui din Toba Hadad-Ezer, înte

meietorul unui regat propriu la Damasc (291). RICCIOTTI GIUSEPPE — istoric italian, profesor la Universitatea din Roma,

autorul a nenumărate lucrări din domeniul biblisticii (167). RICE DAVID STORM — arheolog englez, descoperitorul ruinelor Hara-

nului (87). RIŢPA — concubina lui Saul pe care, mai tîrziu, a răpit-o Abner, pentru a-şi

asigura dreptul de urmaş la tron (280); Antigona Israelului (280). RGVEDA [ad literam, cartea imnurilor] — cea mai veche carte, a Vedelor,

cărţi literare şi filozofico-religioase hinduse (8). RIMON — stîncă la nord de Ierusalim, unde s-au ascuns veniamiţii care au

scăpat din lupta de la Ghibeea cu israeliţii (204). RIMMON — zeitate akkadeeană venerată, printre altele, şi la Damasc (336). RISION LESION — localitate In Palestina (359). ROBOAM [ebraică Rehabam] — primul rege iudeu [932—915], ftul lui

Solomon şi al amonitei Naamei (292). ROBIA BABILONIANĂ —(118); reîntoarcerea din robie şi refacerea vieţii

(121). ROGHEL — izvor, nu departe de Ierusalim, locul de lntîlnire al adepţilor lui

Adonia, pretendent la tron după David (281). ROPS DANIEL — scriitor francez (219).

46^

RUBEN — fiul lui Iacov şi al Zilpei (97). RUT — moabită, soţia lui Chilion, iar după moartea lui, soţia Iui Booz, in

virtutea legii leviratului. mama lui Obed. bunica lui David (204). RUT [carte] — una din cărţile 'Vechiului Testament care descrie un episod

din timpul Judecătorilor şi care se află în canonul Bibliei greceşti [Septuaginta] şi celei latine [Vulgata] imediat după Cartea Judecătorilor, iar în Biblia ebraică în rîndul aşa-numitor Scrieri, provine probabil din sec a! V-lea î.e.n.

SABAT — zi de odihnă în legislatura lui Moise, punctul de plecare pentru povestirea despre facerea lumii în şase zile şi odihna lui Dumnezeu în a şaptea zi.

SAI ADIN —(87). SA1.AMANASSAR III — rege asirian [859—825]; în lupta de la Karkar din

anul X53 a învins coaliţia regilor asirieni, iar apoi şt 1-a tăcut dependent pe regele Israelului lehu 339).

SALAMANASSAR V'— rege asirian, urmaşul lui Tiglatpalassar, iar în anii 726-722 şi rege babilonian; a învins şi a luat în robie pe regele Israelului Osea; a inceput asediul Samariei în anul 724 î.e.n. (341).

SA MĂRIA — capitala statului nord-israelit întemeiată de către Omri pe dealul cumpărat de la Şeraer (de aici şi denumirea Şomeron — Samaria) la o distanţă de 10 kilometri la nord-est de Sichem (331).

SAMARITENII — populaţie imigrată, amestecată cu o parte din vechea populaţie israelită. care nu a fost strămutată în Babilonia (354).

SAMOSATA — localitate în nordul Siriei [vezi. Lucian] SAMSON [ebraică, Şimşon de la şemeş — soare, sau de la şamen — puternic.

viteaz, sau, în sfîrşit, de la şaman — a distruge] — figură mai curînd literară decît istorică, creaţia tradiţiei populare, care, pe undeva, putea să se refere la vreo figură istorică, dar i-a dat un colorit sui-generis, încît astăzi nu se mai poate distinge unde, eventual, se află adevărul (197).

SAMUEL [ebraică, Şemuel] — ultimul din Judecători; I-a uns rege, pe Saul punînd în acest fel bazele monarhiei israelite (245).

SAMUEL [carte] — două cărţi [iniţial una] din Vechiul Testament care descrie perioada de sfîrşit a Judecătorilor şi începuturile perioadei monarhiei israelite (229).

SANHUNIATON — preot fenician, autorul Istoriei primare (90). SAN EL-HAGAR — sat egiptean, în apropierea căruia s-au descoperit ruinele

oraşului Avaris (112). SANHEDRIN — tribunal suprem politico-religios şi juridico-administrativ

evreiesc în anii 200 î.e.n. — 70 î.e.n. (362). SARRA [ad literam, stăpînă; akkad.. şarai, regină; babiloneană, şaratu, -

prinţesă] — soţia lui Avraam (52) iniţial numele de Sărai [ad literam, prinţesa mea] (45); se dă drept sora lui Avraam şi devine concubina faraonului (50); sie

466

I i I

rilitatea Sarrei (50); este de acord cu legătura lui Avraarn cu roaba Agar; o goneşte pe Agar în pustiu (52); devine mamă, în pofida vîrstei înaintate (54); ajunge

i în haremul regelui Gherarului, Abimelec (54); din nou o izgoneşte pe Agar (54); moartea Sarrei (55); înmormintată în grota de la Macpela (56).

SAREPA [vulg., Sarepta] — orăşel aşezat la o distanfâ de 15 kilometri la sud . de Sichcm; aici, Ilie, a înviat pe fiul unei văduve sărmane (332). ] SARGON I — întemeietorul aşa-numitei dinastii akkadeene [de origine se

mită] , care a domnit în Mesopotamia peste populaţia sumeriană mai veche [între anii 2350—2150]; similitudinea legendei despre originea Iui cu povestirea biblică despre Moise (144).

I SARGON II — rege asirian [722—705), urmaşul lui Salamanassar V, cuceritorul Samariei în anul 721 î.e.n. (341).

SARON —vale, în Palestina, situată la sud de Cârmei (91). I SARUGI — denumirea oraşului care apare în textele din Mari şi care amin-) teste de numele Serug (78).

SAUL — primul rege al Israelului [1040—1010], uns de către Samuel; conflictul cu Samuel, conflict al puterii laice cu puterea instituţională religioasă (249).

SAYCE ARCHIBALD — orientalist englez, a descifrat inscripţiile de pe canalul lui Iezechia din Ierusalim (374).

SEBA [vulg., Saba] — stat bogat din Arabiâ Felix; regina statului Saba, cunoscută în general ca regina Saba, i-a făcut o vizită lui Solomon (291); statul

I Saba menţionat în inscripţiile din Marib şi în documentele asiriene (315). I SEDECHIA [ebraică, — Siddichiiah] — rege iudeu [598—587], fiul lui Ioia-

chim, fratele lui Iehonia, aşezat pe tron de către Nabucodonosor, care i-a schimbat numele din Matania în Sedechia (349). ''

SEFORA — fiica preotului madianit Ietro, soţia lui Moise, mama Iui Gherşom şi Eliezer (122).

1 SEIR [adliteram, păros] — cîmpie muntoasă, aşezată la sud de Marea Moartă, locuită de către hurriţi şi apoi de către edomiţi, urmaşii lui Isav (70).

SELEUCIZI — dinastie întemeiată de către Seleucos, după moartea lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică (378).

i SENACHERIB [asiriană, Sin-ahhe-erba; vulg.. Scnnacherib] - rege asirian [705—681 ], fiul şi urmaşul lui Sargon al Il-lea; a înlăturat din Babilon pe Merodah Baladan, a înăbuşit revolta oraşelor feniciene şi filistene, a învins la Ecron pe egipteni; a asediat fără succes Ierusalimul; a fost omorît de către fii săi

; ia Ninive (346). SENNAR — ţinut între Tigru şi Eufrat [sinonimul biblic al Babiloniei], iden-

1 tificat de către unii cercetători cu Sumerul. SEPTUAGINTA — transpunerea grecească a Vechiului Testament efectuată

' conform tradiţiei de către 72 [cu aproximaţie 70; de aici denumirea] traducători I. (154).

467

SERGENT — directorul Institutului Pasteur din Alger; a cercetat problema prepeliţelor biblice (158).

SERUG — rudă a lui Avraam (78). SET — zeu egiptean al Întunericului şi al răului (146). SET1 I —al doilea faraon al dinastiei a XIX-a [1326—1298], părintele lui

Ramses al H-lea (146). SIENKIEWICZ HENRYK —(235). SCARA LUI IACOV — cunoscută din povestirea despre visul lui Iacov la

Batel, povestire cu un caracter etiologic şi explicativ privind sanctuarul canaanean de la Betel, sanctuar legat de şederea acolo a lui Iacov; piatra pe care a avut-o sub cap Iacov, a fost numită nu Bet-el, ci Betolohim, ca şi cum ar fi fost vorba de sublinierea schimbării caracterului sanctuarului (60).

SICHEM [vulg., Sychem, bibi., Sichem]— oraş ta Samaria la intrarea în strîratoarea care desparte muntele Gherizzim de muntele Hebal; aici s-a oprit pentru scurt timp Avraam după intrarea pe «Pămlntul făgăduinţei» (49); aici fiii lui Iacov şi-au răzbunat sora lor, Dina (70); pentru o scurtă perioadă de timp Sichem a fost capitala statului din nord.

SICHEM — fiul lui Hemor, căpetenia Sichemului; a necinstit pe fiica lui Iacov, Dina (71). ,

SIHON- [vulg., Sehon] — regele amorriţilor în timpul călătoriei israeliţilor spre Canaan (138).

SIDIM [ad literam, Vale păduroasă] — vale în care se aflau Sodoma şi Go-mora (90).

SILOE — heleşteu în Ierusalim In care noul canal, construit de către lezechia. aducea apa din izvorul Gihon (373).

SIM — unul din fiii lui Noe, denumit şi părintele tuturor fiilor lui Eber, a ebrei-lor, considerat ca străbunul popoarelor din Asia Mică (22).

SIN — zeu babilonian al lunii venerat în Ur (47). SIN — pustiu pe drumul străbătut de israeliţi «lin Egipt pînă în Sinai: aici

ar fi căzut din cer prepeliţele şi mana (126) SINDBAD marinarul — (400). SINUHE — demnitar egiptean (93) SIMEON — fiul lui Iacov şi al Liei; împreună cu fratele său Levi a răzbunat

ruşinea surorii sale Dina, omorind pe locuitorii Sichemului (71); oprit de către Iosif in Egipt ca ostatec (102).

SIMEON — seminţie. SIMON — fiul lui Matatia, unul din macabei (380). SINAI — 1 — peninsulă (158). 2 — munte Dgebel Musa (74). SION [ebraică, Siion — coasta de sud a dealului din răsăritul Ierusalimului,

468

- Ofel; uici şi-a ales David locul pentru capitală şi 1-a denumit «oraşul lui Da vid» l2/!(. SIRIA — (.178). SIRIENI—(379). Si RBON1S — Iac la nord de golful Suez denumit, mai tîrziu, lacul Bardwil (164). SIROCCO vint puternic care provoacă «Întuneric» In Egipt. S1SERA [vulg., Sisara] — căpetenia armatei regelui Haţorului Iabin (191). SIMON BAR COCHBA — conducătorul răscoalei evreilor Împotriva roma

nilor, regele statului evreu renăscut (381). SODOMA vezi şi Gomora. SOFONIE [ebraică, Sefaniahu] — unul din aşa-numiţii doisprezece proroci

mai mici; a jucat un mare rol In timpul reformelor religioase de pe vremea lui losia (83).

SOCO [vulg., Socho] — orăşel In Iudcea, locul taberei filistenilor şi al luptei Iui David cu Goliat (255).

SOLOMON [ebraică, — Şelomoh] — rege al Israelului [972—932], fiul lui David şi al Batşebei, a ajuns la putere in urma unei lovituri de stat, lnlăturînd pe fratele mai mare, Adonia; a Întărit puterea regală, a dus o politică paşnică, s-a Îngrijit de dezvoltarea comerţului, a Înfiinţat o flotă comercială, a desfăşurat pe scară largă producţia de cupru, a întărit armata, a construit templul cunoscut ca templul lui Solomon (282, 283, 284, 285, 287, 288).

SOLON — (144). SOREC — vale, locul unde locuia Dalila, prietena lui Samson (199)., SPARTA- (352). SP1NOZA BARUCH — (153). STRABON — istoric şi geograf grec [cea. 60 î.e.n. — 20 e.n.] (381). STRACHEY — arheolog englez, descoperitorul mormintului asirian comun

de Ungă Lachiş (374). SUFERINŢA — problema suferinţei oamenilor nevinovaţi şi responsabili

tatea colectivă. SUFFETES — funcţionari superiori ai administraţiei feniciene, omologul

Judecătorilor israeliţi fşofetism] (179). SUCOT [vulg., Socot] — oraş transiordanian pedepsit de către Ghedeon

pentru că i-a acordat ajutor (194). SULAMITA 1 — iubita din Ctntorea Clntărilor, de origine din Sunam sau

Şunem, denumită şi Sunamita (ebraici, ha-şulammut — plină de linişte; probabil forma feminină a numelui de Solomon] (320).

2 — concubina bătrinului David; vezi, Abişag. SUMER, SUMERIENI — cel mai vechi stat şi cea mai veche civilizaţie din

Mcsopotamia [şi din lume], întemeiată de către o populaţie nesemită, izgonită apoi de către akkadeenii semiţi; oraşele Ur, Uruk, Lagaş, Nippur (262).

4w

ŞALUM [vulg., Sellum] — fiul lui labeş, rege al Israelului [743]; a ajuns la putere în urma loviturii de stat (250).

ŞARPE [ebraică, nahaş] — adversarul lui Dumnezeu care a creat lumea., denumit şi monstru marin [ebraică, tannin], personificat în cărţile poetice ale Vechiului Testament ca Leviatan sau Rahab: aluzii clare la mitul babilonean despre facerea lumii [in acest mit, Marduk taie în două corpul zeiţei Tiamat şi face din el firmamentul]; şarpele-ispititorul omului (18); cunoscut din epopeea lui Ghilgameş (196); şarpe, cultul şarpelui în pustiu, cultul permis de către Moise şi combătut de abia in timpul lui Iezcchia (342).

ŞEBA [vulg., Seba] — israelit din seminţia lui Veniamin, conducătorul revoltei triburilor din nord împotriva lui David (280).

ŞEMER — proprietar al dealului situat la 10 kilometri nord-est de Sichem; aici, a construit Omri noua sa capitală denumită după proprietarul dealului, Şomeron, adică Samaria (331).

Şl MEI [vulg., — Semei — israelit din seminţia lui Saul; a blestemat pe David la Banurin în timpul fugii acestuia din.faţa lui Abesalom (278); după victoria lui David asupra lui Abesalom şi-a dobindit iertarea (279); înainte de moarte, David a poruncit să fie omorît (282); Solornon 1-a iertat şi abia mai tîrziu 1-a pedepsit cu moartea (283).

ŞEŞONK [ebraică, Şişak sau Şoşak; vulg., Sesak] — primul faraon [945—924] din dinastia a XXII-a libiana; în jurul anului 926, a învins statul iudeu şi a jefuit templul din Ierusalim (328).

SILO — oraş in Iudeea ia o distanţă de 40 kilometri la nord de Ierusalim, şi 22 kilometri la sud de Sichem, centru al cultului religios, prima capitală a Israelului (188).

ŞUNEM sau SUNAM — oraş în valea Ezdrelon, lingă care filistenii şi-au întins tabăra înainte de a începe lupta cu Saul pe muntele Ghilboa (267); oraşul natal al frumoasei sunamite, Abişag (281); ea este identificată cu frumoasa sunamită din Clntarea Clntărilor (320).

ŞURPU — text babilonean de cult care prezintă multe analogii cu Decalogul biblic (167).

TABOR —munte în Galilea, la marginea cîmpiei Ezdrelon, locul de concentrare a trupelor israelite înainte de lupta cu armata lui Sisera (191). TAFNES [vulg., Tachpanches] — oraş in Egipt; în els-a stabilit Ieremia după moartea guvernatorului Palestinei Ghedalia (350).

TALIIA — zeiţă feniciană a ploii, fiica lui Baal (225). TĂIEREA ÎMPREJUR — simbolul legămmtului încheiat de către Avraam

cu Dumnezeu (52); geneza şi folosirea practicii tăierii împrejur şi la alte popoare (82); tăierea împrejur de la Ghilgal (211). 470

TALMUD [de la ebraicul, lamad — a învăţa, a studia) — studiu, ştiinţă, ansamblul învăţăturii rabinilor evrei cuprinsă în tradiţia orală scrisă de abia la sfîrşitul sec. al Il-lea e.n.) care comentează. Legea lui Moise [aşa-numita Ghemara. compusă din Halacha, adică părţile juridice, şi Agada, adică părţile legendare; Ghemara s-a dezvoltat îndeosebi în Palestina şi în Babilonia, lucru care a dus la apariţia Talmudului palestinian şt a Talriuidului babilonean.]

TAMARA [ad literam, palmier] 1 —fiica lui Da vid şi a Maahei, sedusă şi părăsită de către fratele ei de sînge Amnon (276).

2 — soţia lui Ir, fiul lui Iuda, iar apoi, în virtutea legii leviratului, soţia Iui Ohan. TAMIRI — trib de beduini (405). TAMMUZ — zeitate agrară; în limba sumero-akkadeeană Dumuzi, Baal la

fenicieni (225). TANIS — denumirea grecească, tirzie, a oraşului Ramses; înainte, în timpul

hiesoşilor, Avaris (146). TARSIS [ebraicul, Tarşiş] — împrejurime sau oraş lîngă Marca Mediterană

cunoscută din Biblie [probabil, oraş în Spania] (398). TEMPLUL LUI SOLOMON — construcţia, Împărţirea construcţiei, aducerea

Arcei Legămintului în noul templu (285). TEVEŢ [vulg., Tebes] — oraş asediat de către Abimelec (195). TECOA [vulg., Tecoe] — locul natal al prorocului Amos, situat nu departe

de Betleem (339). . TEOCRATISM, teocraţia, guverne teocratice — perioadă de dominaţie a

teocratismului în Israel a fost în timpul Marelui preot Eli la Silo (245); ideea sistemului teocratic Moise a preluat-o probabil de la madianiţi (121); prorocul Isaia a încercat să reînvie teocratismul în Iudeea in timpul domniei lui Abaz (341).

TEORIA SURSELOR — iniţiată de către E. Reuss şi K..H. Graf, dezvoltată şi sistematizată de către J. Wellhausen teoria urmăreşte să explice divergenţele şi contradicţiile din Pentateuh rezultate din folosirea a patru surse diferite de către redactorii textului actual: 1 — sursa iahvistă (J) care provine de la jumătatea sec. al IX-lea î.e.n. [in această sursă Dumnezeu apare sub numele de Iahve]; 2 — sursa eloistă (E) care provine de la jumătatea sec. al VIH-lea î.e.n. [în această sursă Dumnezeu apare sub numele de Elohim şi are caracteristicile lui Dumnezeu universal], deci contemporană cu primii proroci, care au propovăduit monoteismul; 3 — sursa deuteronomică (D) reprezentată de Deuteronom, operă a preoţilor din Ierusalim, rezultată din adăugirea la părţile mai vechi ale Bibliei a unor noi texte canonice şi necanonice; 4 — sursa preoţească (P)] de la germenul Priesicr-kodex], opera cercurilor preoţeşti, reprezentînd redactarea definitivă a legii ritualului, decretată de către Ezdra în anul 414 î.e.n. Istoricul literaturii ebraice, americanul R.H. Pfeiffer, a descoperit în textul biblic încă o sursă (S) de la englezescul south — sud, care provine de la edomiţi.

O. Eisfeld vorbeşte încă de o sursă (L) (Laienschrift); J. Morgenstern despre

471

i

sursa (K) care ar proveni de la chciuţi, alţii mai deosebesc codul H [Holiness Codel, J" sfirşit alţii vorbesc despre sursa (J), (J,) etc.

Teoria surselor a dus la o divizare prea mare a textului. Nici criteriile pur lingvistice, nici diferenţierea numelor lui Dumnezeu nu pot reprezenta o bază solida pentru lămurirea problemei. Mai curtnd, trebuie acceptată existenţa a mai multor tradiţii: dezvoltate pe terenul semit general [numele Elobim al lui Dumnezeu] şi pe terenul israelit [numele Iahve al lui Dumnezeu]; includerea în timpurile de după Moise a tradiţiei semite In tradiţia israelită a avut drept rezultat adăugirea la numele Iui Elonim a numelui lui Iahve [de aici;— Iahve Elohim menţionat cu atîta grijă în Povestirile biblice după textul ebraic]. Dacă clteodată apare totuşi numai un singur nume, de Elohim, aceasta este rezultatul omiterii sau al arhaizării conştiente a textului, ca de exemplu în cap. I al Cârtii Facerii. Trebuie să ne reamintim despre faptul că baza principală a Pentateuhului este culegerea prescripţiilor legale, la care s-au adăugat mai Unau, în timpul de după Moise, tradiţiile general-semite [mai ales istoria patriarhilor).

TERAH — fiul lui Nahor, tatăl lui Avraam, Nahor şi Haran, locuitor din Ur (45); de aici a călătorit, mai tîrziu, împreună cu Avraam, Lot şi Sarra spre Haran (45, 46); unde a murit (47).

TERAHIZI — tribul lui Terah (70). TERAFIM — statuetă a idolului casei (85). TATNA1 — satrap persan, care a cucerit Canaanul (354). TESEU —(176). TIAMAT — zeiţă babiloniană a haosului din poemul despre Enuma Eliş (35). TIBNI — fiul lui Ghinat, sprijinit de o parte a Israelului drept candidat la

coroană după Zimri; învins definitiv de către Omri (331). TICLAG [vulg-, Siceleg] — oraş canaanean în Negheb în apropiere de Gaza. TIGLATPALASSAR III — rege asirian [745—727], iar din anul 729 şi rege

al Babiloniei cu numele de Pulu (340); chemat pentru ajutor de către regele iudeu, Ahaz, a înfrlnt coaliţia israelito-siriană, a ocupat Damascul, a ocupat şi transformat în provincie asiriană Galileea şi Transiordania, a deportat o parte a populaţiei în Asiria (340).

TIMNA [vulg., Tamnata] — oraş filistean, în care Samson şi-a căutat soţie (197).

TIMNAT SERAH [vulg., Tamnat Saraa] — orăşel canaanean, locul de reşedinţă a lui losua (188).

TIMSAH — lac la nord de Marea Roşie (162). TIRŢA — oraş antic canaanean, capitala statului din nord în timpul lui lero-

boam (328); din nou capitală în timpul lui Ela (331). TOB — ţinut în jurul izvoarelor Iordanului, locul de adăpost al lui Ieftae (195). TOBIE — ammonit, care s-a opus refacerii zidurilor de către Neemia (356). TOBIT — erou al cărţii cu acelaşi nume (391).

472

TOBIT [carte] — una din cărţile Vechiului Testament care nu intră In canonul Bibliei ebraice (10).

TURACHI —denumirea oraşului din textele din Mari; aminteşte de numele Terah (78). )

TURCIA (148). TUTMOSIS ad-literam, copilul zeului Tot — numele multor faraoni egipteni

(172). TUTMOSIS III [1502—1448] —unul din faraonii dinastiei a XVIII-a; a

întărit dominaţia Egiptului asupra Palestinei şi Siriei (172).

ŢADOC — unul din cei doi mari preoţi în timpul lui David (274); a sprijinit pe Soloroon împotriva lui Adonia în timpul luptelor pentru tron a lui David (281); împreună cu prorocul Natan, îl unge pe Solomon rege la izvorul G hi bon (281); 11 încoronează pe Solomon (282); după exilul lui Abiatar în oraşul Anatot rămlne unicul Mare preot în Israel (283).

TAFNAT PANEAH — Dumnezeu spune să trăiască sau acel care hrăneşte pe cei ce trăiesc; (vulg., eliberatorul lumii) — numele egiptean al lui Iosif dat de către faraon (100).

ŢIBIA — sofia regelui iudeu Ohozia, mama lui Ioaş (338). TOBA — unul din stătuleţele mici arameice la nord vest de Damasc (291). ŢORA [vulg., Sarra] — orăşelul natal al Iui Samson (235). ŢUF — ţinut pe teritoriul seminţiei lui Efraim (249).

UR denumit Ur Caldeean — unul din principalele oraşe sumeriene în Babilonia de sud [ebraică, Ur Caasadim; la caldeenii Casadim Caldim] (83).

URIE [ebraică — Uriiah] — unul din cei 30 de comandanţi ai oştirii israelite; David i-a răpit soţia, iar apoi 1-a trimis în luptă la moarte sigură (275).

UNU-AMON — sol egiptean din timpul dinastiei a XX-a, autorul relatării despre călătoria sa în Liban (213).

URIEL da COSTA — (153). USHER — arhiepiscop anglican cunoscut pentru calcularea «ştiinţifică» a

datei facerii lumii (37). UT-NAPIŞTIM (Utnapiştim] — unul din personajele epopeii Ghilgameş,

bunicul eroului principal, favoritul zeilor, locuitorul «Insulelor fericite» (37). UZIAŞ [ebraică, Uzznanu) denumit şi Azaria — rege iudeu [781—740] (342). UZA [vulg., Oza] — israelit, care a îndrăznit să ţină Arca Legămîntului pentru

a nu cădea din car, pentru care a fost pedepsit cu moartea (272).

VADD — zeitate a madianiţiîor (168). VAST1 — nume biblic al soţiei regelui Asverus [Xcrxes I ] (389). VALAAM — vrăjitor, care chemat de către regele Moabului. Balac, cu scopul

473

WAD1 cl-Arab — pustiu in care s-a aflat mina de cupru în timpul lui Solomon (314). de a vrăji pe israeliţi i-a blagoslovit (139); i-a inspirat lui Balac ideea depravării israeliţilor (139); asinul lui Valaam care «vorbeşte» (139).

VALEA REGILOR — locul mormîntului faraonilor egipteni (153). VASAN — partea nordică a Transiordaniei, statul regelui Og (138). VECHIUL TESTAMENT — denumirea cărţilor sfinte evreieşti [vezi, Biblia,

Scrierile sfinte]; denumirea creştinească, «Testament» provine de la latinul «testamentum», iar acest termen la rindul lui este corespondentul grecescului diatneke:— «ultima dorinţă», «testament», dar şi «legămînt», care corespunde ebraicului «berith» — legămînt Ide aici şi denumirea: Vechiul Legămînt]. Pentru prima dată denumirea Vechiul Testament fhe palaia diatneke] — «vechiul lcgămînt» a fost folosită în Scrisorile sf. Petru pentru desemnarea Pentateuhului; autorul a făcut fără Îndoială aluzie la expresia lui Ieremia «noul legămînt», a folosit termenul contrar şi i-a dat sensul de culegere de cărţi sfinte evreieşti. Termenul folosit de sf. Petru a constituit baza pentru apariţia celui de-al doilea termen, respectiv, Noul Testament — care desemnează cărţile sfinte creştine [patru Evanghelii, Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa] (7, 9, 10, 34,35).

VENIAMIN [trad., fiul dreptei] — cel mai mic fiu al lui Iacov şi al Rahilei, strămoşul uneia din cele douăsprezece seminţii israelite (97).

VENIAMIN [generaţie, seminţie] VENIAMITI — (187). VENIAMIN — trib cunoscut din corespondenţa statului Mari. VIŢELUL DE AUR—denumire dispreţuitoare a boului Apis, pe care îl

venerau in Egipt israeliţii şi pe care l-au turnat din aur in timpul peregrinării lor lingă muntele Sinai (168); cultul viţelului de aur în timpul lui Ieroboam (328). [Ieroboam a vrut să unească Iahvismul cu vechea credinţă canaaneană, conform căreia zeul Hadat merge pe un viţel; viţelul pe care a poruncit să fie turnat Ieroboam, trebuia să reprezinte un postament vizibil al invizibilului Iahve; urmarea a fost părăsirea Iahvismului şi cultul exclusiv al viţelului de aur].

VULGATA — cea mai răspîndită traducere latină a Vechiului Testament [latină, — vulgatus, -a, -um, r&spîndit, realizată de către Hieronim].

WARREN — căpitan englez, descoperitorul tunelului, prin care Ioab a pătruns în Ierusalim (304).

WOLLEY LEONARD — arheolog englez, descoperitorul oraşului Ur (40). WUJEK JAKUB — (13).

ZEBULON — fiul lui lacov şi al Liei. ZABULON [seminţie] —(187).

474

ZAHARIA 1 ~ fiul preotului Iehoiada, omorît din porunca regelui iudeu Ioaş (338).

2— fiul iui Berchaia, unul din aşa-numiţii doisprezece proroci mici; a trăit în timpul domniei lui Darius.

3 — rege al Israelului [743], fiul lui Ieroboam al H-lea, omorît de către Şalum (340).

ZAPO.N — denumirea munţilor, care apar în epopeea religioasă feniciană ZARATUSTRA [grec., Zaroaster] — reformator legendar al religiei antice

persane, întemeietorul mazdeismului (363). ZARED — izvor care desparte Edomul de Moab în Transiordania (138). ZEBUL — credincios al lui Abimelec, guvernator al oraşului Sihem (195). ZEUS CASIOS — identificat de către greci cu Baal Ţefon (264); Zeus olim

pianul (380). ZIK.KURAT [asiro-babiloneană: turn] — templu babilonian sub forma unui

turn-piramidă, model iniţial pentru turnul biblic al lui Babei (41); zikkuratul şi scara lui Iacov (83).

ZILPA — roaba Liei, concubina lui Iacov, mama lui Gad şi Aşer (64). Z1MRI — căpetenia cavaleriei şi conducătorul răscoalei din oştirea regelui

Israelului Ela, rege al Israelului timp de şase zile în anul 884 (331). ZOROBABEL [ebraică, Zerubbabel de la zera-Babilu — născut la Babilon] —

căpetenia grupului de emigranţi care, după edictul lui Cyrus din 538, s-au reîntors în Iudeea; primul guvernator al Iudeii, desemnat de către perşi (353).

XERXES I— [ebraică, Aşveros; vulg. Asverus] — rege persan [486—465] (389).

I

;

*

BIBLIOGRAFIA

A 1 b r i g h t W. F., The Archaeology of Palestine — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1949.

A l l e g r o I. M., The Dead Sea Scrolls — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1961.

A n d r z e j e w s k i T a d e u s r , Egiptul Antic — «Czytelnik» — Warszawa, 1952.

A w d i j e w W. I., Istoria Orientului Antic (traducere din limba rusă de Przelozyl, W. Gluchowski, L. Badzian şi S. Ostrowski) — «Ksiazka i Wiedza» — Warszawa, 1957.

B a r o n S. W., «Histoire D'Isragl», (Vie sociale et religieuse) — Presses Universitaires de France — Paris, 1956.

B e e k M. A., A Journey through the Old Testament — Harper fcBrother — New York, 1959.

B u r g h W. G., The Legacy of the Ancient World, (Volume One) — Penguin Books — London, 1955.

B u r r o w s M i l i a r , What Mean These Stones? — Meridan Books — Thames and Hudson, London, 1957.

B o u 11 o n W. H., Veşnicia piramidelor şi tragedia Pompeiului (traducere de prof. dr. K. Michalowskiego), ediţia a IV-a, Warszawa, 1962.

B o u q u e t A. C , Comparative Religion — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1950.

C h i e r a E d w a r d , They Wrote on Clay — The University of Chicago Press — Chicago, 1957.

C h i l d e G o r d o n , What Happend in History — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1950.

C o t t r e l l L e o n a r d , The Lost Pharaohs — Evans Brothers Ltd, London, 1957.

C o t t r e l l L e o n a r d , Life under the Paharaohs — Pan Books Ltd — London, 1957.

C o t t r e l l L e o n a r d , The Anvil of Clvilization — The New American Library — New York, 1958.

C u m o n t F r a n z , Oriental Religions in Roman Paganism — Dover Publications, New York.

D a b r o w s k i E u g e n i u s z (redactor ştiinţific): «Enciclopedia biblică de buzunar» 2 volume — Ksiegarnia Sw. Wojciecha — Poznan, Warszawa. LuWin, 1961.

477

D a v i s A. P o w e l l , The Meaning of the Dead Sea Scrolh — The New American Library — New York, 1956.

D a v i s A. P o w e l l , The Ten Commandments — A Signet Kcy Book — New York, 1956.

E d w a r d s I. E. S., The Pyramids of Egypt (O Hyksosach) — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex. 1949.

E l d e r J o h n , Prophets, Idols and Diggers — Bobbs Merill Comp. — Indianopolis N.Y. (S.U.A.). 1960.

E m e r y W. B., Archaic Egypt — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1961.

Encyklopaedio Britannica, London. F e r m V c r g i u l i u s (redactor). An Encyclopedia of P.cligion ••••• Litllcfield

AdamsîcCo. — Patterson, New Jersey, 1945. F r a n k f o r t H e n r i ş i a l ţ i a u t o r i , Before Philosophy — Pen

guin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1954. F r e u d S i g m u n d , Moses and Monotheism — Alfred A. Knopf, Tnc. —

New York, 1939. F r a z e r J a m e s G e o r g e , The Golden Bough (A study in magic and

religion) — The Macmillan Comp. — New York, 1942. G a e r J o s e p h , How the Great Religions Began — A Signet Key Bock —

The New York Library of World Literature, Inc. — New York, 1956. Geneza. Cartea Facerii (traducere din limba ebraică de Czeslaw Jakubiec) —

Wyd. SS. Loret. — Warszawa, 1956. G 1 a n v i I 1 e S. R. K. The Egyptians — Black Ltd —• London, 1933. G u r n e y O. R., The Hittites — Penguin Books — Harmondsworth —

Middlesex, 1961. G 1 o v c r 1. R.. The trident World— Penguin Books — Harmondsworth Middlesex. 194s. G r o l l c n b c i g L. H., Atlas of the Bible — Nelson & Sons, New York,

1957. Haran, City of the Moongod Sin — «Time» — New York, April 8, 1957. H u n t i n g t o n E l l s w o r t h , Mainsprings of Civilization — A Mentor

Book — New American Library, 1959. J a m e s E. O., Myth and Ritual in the Ancient Near East — Thames and

Hudson — London, 1958. J a m e s E. O., The Cult of the Mother Goddes, Thames &Hudson, London,

1959. J i r k u A n t o n , Die Welt der Bibel — Gustaw Kilper Verlag — Stuttgart,

1957. , ' K a u t s k y K a r o l , Originea creştinismului — Ksiazka i Wiedza — War

szawa. 1950.

478

K e l l e r W e r n e r , Scrierile sfinte au totuşi dreptate (traducere din limba germană de Janusz Koczolowski) — Instytut Wyd. «Pax» — Warszawa, 1959.

K r a e l i n g G. E m i l , Bible Atlas — Raud Mc Nally & Co. — New York, 1956.

K r a m e r S. N., History Begins al Sumer — Thames 8c Hudson, London. 1956.

K u h n H e r b e r t , Die Entfaltung der Menschheit — Fischer Biicherei — Frankturt am Main. 1958.

L i p i n s k i E d w a r d , Vechiul Testament tn lumina cercetărilor actuale «Znak>>— iulie—august 1961, Krakow.

L l o y d S e c t o n , Foundations in the Du.it (A story of Mesopotamian Exploration) — Penguin Books — Harmondsworth — Middlesex, 1955.

M e e k T. I. Hebrew Origins, Harper 8: Brothers — New York, 1960. M i l m a n H e n r y H a r t , The History of the Jews — Dent &.Sons Ltd —

London, 1939. M o n t e t P i e r r e , L'Egypte et la Bible — Delachaux & Niestle S.A.

Neuchatel, 1959. M u l l e r I. H e r b e r t , The Uses of the Past (Profiles of Former Societies)

— A Mentor Book — New York, 1959. O p p e 1 n-B r o n i k o w s k i F r i e d r i c h . Archciohgische Entdeckimgen

— Verlag Hcinrich Keller — Berlin, 1931. P e a t t i e R o d e r i c k , Geography in Human Destiny — Edit. Armed

Services, Inc. •— New York, 1940. P r i t c h a r d B. J a m e s , Archeology and the Old Testament — Princeton

University Press — Princeton, New Jersey, U.S.A., 1958. P a r r o t A n d r 6, Ninive et Pancien Testament — Delachaux & Niestte

S.A. — Neuchatel — Paris, 1956. P a r r o t A n d r 6, La tour de Babei— Delachaux & Niestle S.A. — Neucha

tel — Paris VII, 1954. P a r r o t A n d r e , Le temple de Je'rusalem — Delachaux &. Niestle S.A. —

Neuchatel — Paris, 19S4. P a r r o t A n d r e , «Ninive et l'ancien Testament» — Delachaux & Niestle

S.A. — Neuchatel — Paris, 1955. P a r r o t A n d r ă , Samarie, capital du royaume a"Israel — Delachauxj^

Niestle, S.A., 1955. Vechiul Testament, Poznan, Warszawa, Lublin (2) 1956.

R a g l a n L o r d , The Hero (A study in tradition, myth and drama) — Vintage Books, 1956.

R e a d e W i n w o o d , The Martyrdom of Man — Watts &Co. — London, 1946.

R i c c i o t t i G i u s e p p e , Istoria Israelului (traducere din limba ita-

479

liană de Zdzislaw Rzeszutek) — «Pax» — Warszawa, 1956. R o b e r t s o n A., Originea creştinismului (traducere din limba engleză de

T. Swiecicki), «Ksiazka i Wiedza», Warszawa, 1960. R o p s D a n i e l , De la A vraam la Cristos (Przel, z franc.Zofia Starowieyska-

Morstinowa), «Pax», Warszawa, 1953. S m i t h J o s e p h L i n d o n , Tombs, Temples 8cAncient Art — Univer-

sity of Oklahoma Press, 1956. S t a c h o w i a k L e c h , Istoria ultimelor contradicţii biblice — «Znak» —

iulie—august 1961. T o y n b e e I. A r n o l d , A Study o/History — Oxford University Press —

London, 1949. W a 1 e k-C z a r n e c k i , Istoria economică a lumii antice —Trzaska, Evert

i Michalski — Warszawa, 1948. W e b e r M a x , Ancient Judaism — The Free Press Glencol, Illinois, 1960. W e e c h W. N., History of the World — Odhams Press — London. W e i g a l l A r t h u r , The Life and Ttmes of Akhnaton — G.P. Putnaros

Sons — New York, 1923. W h e e l e r M a r g a r e t , Walls ofJericho — Arrow Books Ltd. — Lon

don, 1955. W i l s o n E d m u n d , The Scrollsfrom the Dead Sea — Fontana Books —

London, 1958. W o o l l e y L e o n a r d , A. Forgotten Kingdom (o Hetytach). — Penguin

Books — Baltimore — Maryland, 1953. W o o l l e y L e o n a r d , UroftheChaldees—Penguin Books—Harmonds-

worth — Middlesex, 1950. W o o l l e y , L e o n a r d , Ur: The First Phases — King Penguin Books,

London, 1946. W r i g h t E r n e s t , Bringing Old Testament Times to Life — The National

Geographic Magazin — December, 1957.

CUPRINS

Cuvlnt înainte pentru cititorii români 5 Prefaţă 7

DE LA FACEREA LUMII LA TURNUL BABEL 15 Facerea lumii Adara ţi Eva în rai Cain şi Abel Potopul Turnul Babei

CURIOASELE DESCOPERIRI !N LEGĂTURA CU FACEREA LUMII, A RAIULUI, CU POTOPUL SI TURNUL BABEL 33

AVRAAM. ISAC SI IACOV 43

Neamul lui Avram locuieşte în Ur Terab s-a hotărit să meargă la Haran Terah, Nahor şi Avram în noua patrie Călătoria spre Ţara Canaan Pămintul făgăduinţei Cum a devenit Sărai soţia faraonului Groaznica aventură a lui Lot Avram se frămîntă din cauza urmaşilor Avram devine Avraara Vizita celor trei bărbaţi misterioşi Sodoraa şi Gomora Cum a fost păcălit regele Abimelec Naşterea lui Isaac Isaac pe altarul de jertfe Moartea Sarrei Cum l-au căsătorit pe Isaac Avraam se căsătoreşte a doua oară Gemenii lui Isaac şi ai Rebecăi Pentru un blid de linte Durerile şi necazurile lui Isaac Vicleşugurile Rebecăi şi ale lui Iacov Scara lui Iacov Cum Laban şi Iacov s-au înşelat reciproc

483

Fuga lui Iacov Iacov se ia la trîntă cu Dumnezeu întîlnirea cu Isav Cura şi-au răzbunat sora fiii lui Iacov Iacov la Betel şi Mamvri ADEVĂRUL SI LEGENDA DESPRE PATRIARHI 73

iNTlMPLĂWLE FURTUNOASE ALE LUI IOSIF 95

Vindut In robie Iosif în casa lui Putifar In palatul faraonului Iosif guvernează în Egipt Neamul lui Iacov suferă de foame Iosif îşi pune din nou la încercare fraţii Neamurile Iui Israel se mută în Delta Nilului POVESTIRE POPULARA SAU ADEVĂR? 106

MOISE 115

Robia Salvarea miraculoasă Patruzeci de ani in exil Plecarea din Egipt Trecerea prin Marea Roşie Călători prin pustiu Dansul în jurul viţelului de aur Legămintul cu Iabve In drum spre Kadeş Patruzeci de ani în pustiu Spre pămîntul făgăduinţei Prezicătorul Ultimele zile ale lui Moise

MOISE IN AUREOLA MITURILOR 143

IOSUA ŞI JUDECĂTORII 179

lerihonul, fortăreaţa Canaanului Evenimentele dramatice de lingă zidurile fortăreţii Ai 484

înşelăciunea ghibeoniţilor Coaliţia celor cinci Regi Războiul cu Regii Canaanului de Nord Israelul se stabileşte în Cancan Debora, Ioana d'Arc a Israelului Cum un agricultor modest a devenit eliberatorul Israelului Ieftae — nefericitul erou al Galaadului Samson Cum a vrut Samson să se însoare Aventurile lui Samson la Gaza Samson şi Dalila Moartea eroică a lui Samson Cum au furat urmaşii lui Dan statuia lui Iahve Nelegiuirea veniamiţilor Credincioasa Rut cu inima de porumbiţă EPOCA ÎNFRUNTĂRILOR 81 A EROISMULUI 207

VÎRSTA DE AUR A ISRAKIlJI.il 243

Preotul Eli şi naşterea lui Samuc! Soarta ciudată a Arcei Legămintului Samuel reformatorul

' Cum a fost Saul uns ca rege Prima victorie a lui Saul Cum i-a supărat Saul pe preoţi Fapta eroică a lui Ionatan Cearta definitivă cu Samuel Cum a învins David pe Goliat David, Saul şi Ionatan Micol şi Ionatan ii salvează pe David Măcelărirea preoţilor şi pribegia lui David Cum a cruţat David pe Saul şi s-a Îndrăgostit de Abigail David In slujba Filistenilor şi soarta tragică a lui Saul David deplînge moartea lui Saul şi a lui Ionatan David este ales rege iudeu şi lupta pentru tronul Israelului Oraşul lui David Răpirea soţiei lui Urie Noi scandaluri la palat Răzvrătirea lui Abesalom Riţpa'— Antigona Israelului Intrigile Ia curte

4S5

Solomon Regele Israelului şi al Iudeei Povestea despre două mame Solomon un conducător de stat talentat Solomon construieşte templul Bogăţiile lui Solomon Regina Sabei Haremul Iui Solomon şi zeii străini

ADEVĂRUL SI LEGENDA DESPRE ÎNTEMEIETORII MONARHIEI ISRAIELITE 293

ISRAELUL ŞI IUDEEA 325

Cura s-au despărţit drumurile Israelului şi ale Iudeii Israelul venerează viţelul de aur Ce s-a intîmplat in regatul Iudeii Omri — cel mai marc rene al Israelului Prorocul Uie şi Izabcla Via lui Nabot Moartea regelui Ahab înălţarea lui Uie la cer Minunile lui Elisei Cum a vindecat Elisei pe un lepros Stirpirea dinastiei lui Ahab Atalia — regina Iudeii Declinul şi decăderea Israelului Soarta regatului Iudeu Robia babiloneană Întoarcerea Refacerea Mesianismul lui Ezdra Mesianismul lui Neemia AU DOARĂ EU StNT PĂZITORUL FRATELUI MEU? 358

ŞASE POVESTIRI BIBLICE DESPRE EROISM, SUFERINŢĂ ŞI BINEFACERILE LUI DUMNEZEU ASUPRA EVREILOR 385

Despre Iudita cea vitează Estera, regina persană Tobit — credinciosul israelit pe pămîntul persan

486

Iov Daniel Iona

POVESTIRI POPULARE INSTRUCTIVE 400

ANEXE

Tabel cronologic 413 Index-Lexiam 417 Bibliografie 477

REDACTOR: TAMARA MURESANU TEHNOREDACTOR: FLOR1CA WE1DLE

COU DE TIPAR: 30J INDICI FENTKU CLASIFICAREA ZECIMALA: PENTRU BIBLIOTECILE MARI: 215 PENTRU BIBLIOTECILE MICI: 21

COMBINATUL POLIGRAFIC «CASA SCtVTEII» REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA COMANDA Nr. 662

Bă