CUPRINS

I. Introducere……………………………………………………………....…………p.2

1. Obiective de studiu…………………………………………….….……….p.2

2. Surse fundamentale………………………………………………..………p.4

3. Metodologie…………………………………………………….………….p.6

II. Regalitatea în Orientul Antic…………………………………………………….p.10

1. Privire generală……………………………………………...……………p.10

2. Titulatura regală……………………………………….………………….p.16

3. Funcţiile regalităţii………………………………………………………..p.22

4. Obiecte de prestigiul şi locuri ale puterii regale………………………….p.37

5. Persoana şi imaginea regelui (în faţa zeilor/în faţa oamenilor)……….….p.43

III. Concluzii………………………………………………………………..………p.53

IV. Bibliografie…………………………………………………………….……….p.56

V. Anexe

1

I. INTRODUCERE

1. Obiective de studiu:

Avându-şi rădăcinile adânc înfipte în cea mai îndepărtată Antichitate, monarhia a fost,

fără excepţie, bunul comun al tuturor popoarelor, chiar dacă, menţinându-i trăsăturile

specifice, acestea au împodobit-o cu atribute aparte. Ea nu a dispărut niciodată, chiar şi în

cadrul societăţilor care o aboliseră în mod provizoriu, fiindcă rămânea prezentă în cultura lor

literară sau religioasă; şi, în ciuda nenumăratelor deformări pe care le-a suferit în cursul

ultimelor secole, ea îşi mai păstrează încă mult din vechiul său prestigiu.

Civilizaţiile antichităţii orientale rezervă regelui un rol principal, el confundându-se cu

statul şi, în acelaşi timp, acţionând ca un garant al echilibrului dintre lumea oamenilor şi cea

divină. Toate civilizaţiile pe care ne propunem să le studiem aici văd în rege o fiinţă învestită

în rolul său de divinitate. El nu a fost niciodată considerat un zeu pe pământ, ca în ideologia

regală faraonică. Lumea Orientului mijlociu este, în linii generale, favorabilă conceptului de

regalitate carismatică, nu fără o serie întreagă de variaţii şi nuanţe, pe care ne propunem să le

punem în evidenţă în viitoarea noastră cercetare. Cazul clasic este cel sumeriano-akkadian,

model împărtăşit, cel puţin parţial, de către vecinii hittiţi şi canaaniţi: regalitatea nu a existat

decât din momentul în care zeul Enlil a coborât-o pe pământ. Aşadar, regalitatea este un

atribut esenţial al divinităţii, iar regele nu este decât o persoană privilegiată, aleasă de zeu

pentru a exercita puterea, devenind, astfel, vicarul său pe pământ.

Rolul său consistă în a îndeplini voinţa zeilor pe pământ. Tot ce are legătură cu

comunitatea intră în atribuţiile sale: construirea de noi temple, renovarea lor, prezidează

marile ceremonii religioase, asigură buna funcţionare a administraţiei prin decrete şi legi, îi

supraveghează pe funcţionari, reprezintă comunitatea în relaţiile cu străinii. Ierarhia acestor

funcţii, mijloacele prin care pot fi asigurate, comportamentele prin care suveranul îşi

demonstrează capacităţile şi loialitatea faţă de rolul său variază, însă, într-un spectru foarte

larg, de la vicarul zeului în statele sumeriene şi akkadiene la regalitatea militară hittită şi

asiriană.

Pe de altă parte, regele este reprezentantul oamenilor în faţa zeilor. Această poziţie

ambivalentă, de mediator între comunitate şi divinitatea tutelară este cea care îl singularizează

pe suveran între oameni. Una dintre cele mai bune ilustrări pe care o putem cita provine chiar

din prologul mileniului de care ne ocupăm: Utu-Hergal, suveran neo-sumerian din Uruk

pregăteşte războiul contra invadatorilor guti ţinând un dublu discurs. Cu faţa la altar o invocă

2

pe zeiţă, întors cu faţa la popor comunică mesajul divin. Această descriere a demersului său1

ne indică aproape în termeni de limbaj corporal care este locul ocupat de rege în ordinea

universală.

Cercetarea pe care o propunem va consta în studiul titulaturii regale, al obiectelor care

sunt ataşate persoanei regale şi care constituie ceea ce se cheamă „regalia” şi al

comportamentului regal, al „îndatoririlor” monarhului.

Din punct de vedere cronologic, cercetarea va cuprinde mileniul al II-lea î.Hr. şi o

parte a mileniului I î.Hr., adică până la dispariţia Asiriei de pe scena politică. Aceasta este

perioada în care „regalitatea orientală” atinge forma ei clasică. Caracteristicele regalităţii

încep să se contureze încă de la primele state ale orientului, iar după prima jumătate a

mileniului I î.Hr. nu mai apar noi contribuţii la aceste caracteristici. De asemenea trebuie

menţionat faptul că voi utiliza aşa numita „short cronology”. Acest sistem are ca punct de

bază anii de domnie ai lui Hammurabi, fixaţi între 1728-1686.Spre deosebire de acest sistem

„middle cronology” fixează anii de domnie ai lui Hammurabi între 1792-1750. Am optat

pentru primul sistem cronologic deoarece este folosit de majoritatea autorilor.

În ceea ce priveşte civilizaţiile care vor fi cuprinse în cercetarea de faţă m-am oprit

asupra semiţilor occidentali, Asiria, Hatti şi statul evreu. Semiţii occidentali sunt populaţiile

cuprinse între Eufrat şi Marea Mediterană: moabiţii, edomiţii, canaanenii, cei care au creat

micile regate pomenite atât în Biblie cât şi în alte surse. Asiria, deşi este destul de cunoscută,

am ales-o pentru faptul că un studiu sistematic asupra regalităţii nu a fost realizat. În plus

constituirea statului hittit este influenţată de asirieni. Aşadar voi compara cele două state din

punctul de vedere al regalităţii. În sfârşit evreii fac parte integrantă din civilizaţia Orientului

Antic, dar cu oarecare diferenţe datorate religiei lor unice în acea epocă. Vom compara aceste

popoare şi vom distinge asemănările şi deosebirile între ele, dar şi modul în care s-au

influenţat unele pe altele.

În conformitate cu credinţele mesopotamiene, regalitatea a coborât din ceruri şi, deci,

este o instituţie divină. Această credinţă este exprimată în „Inscripţiile regale” din această

perioadă. Existau ritualuri speciale de încoronare prin care se confirma responsabilitatea

conducătorului atât către zei, cât şi către supuşii săi. Regalitatea era ereditară pe linie

masculină, formându-se dinastii, dar şi alţii puteau accede la tron prin violenţă şi uzurpare.

Unii regi din Perioada Dinastică Timpurie şi cei din A Treia Dinastie din Ur au îndeplinit şi

funcţii religioase importante. Regii akkadieni şi-au asumat statutul divin, sau, cel puţin,

1 E. Sollberger, J.R. Kupper, Inscriptions Royales Sumériennes et akkadiennes, p. 130-131, CERF, 1971.

3

numele lor le-a fost scris cu aceleaşi semne caracteristice numelor zeilor.2 Regii babilonieni

din al doilea mileniu se prezentau ca susţinători ai justiţiei, în timp ce regii asirieni trebuiau să

apere şi să extindă teritoriul statului prin război.

În perspectiva pe care o propunem, regalitatea este un motiv istoric cu o determinare

dublă: pe de o parte face parte din universul de referinţă şi, din această privinţă, se supune

principiilor de recuperare, identificare şi localizare spaţio-temporală ca toate celelalte, şi pe de

altă parte el participă la efortul de construire al sensului coerent care discursul istoric. Din

acest punct de vedere, regalitatea se prezintă ca o configuraţie dotată cu trăsături semantice,

cu funcţii narative şi valori ideologice.3

2. Sursele fundamentale:

Orice cercetare istorică se bazează pe surse sau izvoare. Izvorul istoric poate fi definit

ca fiind rezultatul activităţii umane, care, fie prin destinaţia, fie prin simpla lui existenţă sau

origine este potrivit pentru cunoaşterea şi verificarea faptelor istorice. Numim izvor istoric

toate relicvele psihofizice şi sociale care, fiind produsul activităţii umane şi care, totodată,

participând la dezvoltarea vieţii sociale, au capacitatea de a reflecta această dezvoltare.Ca

urmare a acestor 2 proprietăţi ale sale (de produs al muncii şi capacitate de reflectare), izvorul

istoric este un mijloc de cunoaştere care facilitează reconstituirea ştiinţifică a evoluţiei

societăţii sub toate aspectele sale.4 Studiul textelor are ca obiectiv de a pune în evidenţă

corespondenţa între ceea ce se narează (actorii şi acţiunile puse în scenă de către text) şi

înţelesul extra-lingvistic (evenimentele istorice).5 Lăsând altora munca reconstruirii

arheologice, materialul nostru e format din texte. De aceea am încercat să găsim cel mai bun

mijloc de „a citi” documentele. Disciplinele non-istorice sunt în măsură de a furniza modele

teoretice utile pentru studiul problemelor istorice: antropologia, semiotica, lingvistica.

Ca surse principale voi folosi proclamaţiile regale, textele de cult, care fac referire la

rege şi comportamentul său religios, tratatele, corespondenţa.

O mare parte dintre sursele acestei perioade şi care au legătură cu tema propusă spre

studiere se găsesc în „Inscripţiile regale” sau în „Inscripţiile de ctitorire”.

Regii mesopotamieni, încă din Perioada Dinastică Timpurie, au înregistrat relatări ale

domniei lor pentru posteritate. Ei au furnizat câteva dintre cele mai importante surse pentru

2 Gwendolyn Leik, Historical Dictionary of Mesopotamia, The Scarecrow Press, 2003, Kingship,3 Isabelle Klock-Fontanille, Les Premieres Rois Hittites et la representation de la royaute dans les textes de l’ancien royaume, Paris, L’Harmattan, 2001, p. 32,4 Jerzi Topolski, Metodologia istoriei, trad. de Aura Ţapu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.268,5 Isabelle Klock-Fontanille, op. cit. p. 10,

4

istoria Mesopotamiei. Cele mai timpuri exemple din aceste texte constă în doar câteva rânduri

care pomenesc numele şi titlul regelui şi, uneori, o menţionare a faptelor cele mai importante.

Inscripţiile regale au fost gravate pe monumente de piatră în limba sumeriană sau

akkadiană. În Asiria, inscripţiile au luat forma Analelor, care rememorau, an după an,

campaniile militare ale suveranilor.

Având în vedere faptul că ridicarea, repararea şi întreţinerea edificiilor importante

precum palatele şi templele au fost responsabilitatea regilor, aceştia au comemorat contribuţia

lor în „Inscripţii de ctitorire”. Tabletele inscripţionate erau amplasate în fundaţiile sau inserate

în zidurile clădirilor. Inscripţiile puteau să fie scurte, conţinând numele şi titlul regelui,

numele clădirii şi anul construcţiei. Sau puteau să fie mai lungi şi să conţină informaţii despre

evenimentele importante ale domniei.6

În acestea se găsesc informaţii cu privire la titulatura regală, la regalia sau la

comportamentul regilor.

O serie de arhive antice sunt la dispoziţia cercetătorilor:

Arhivele de la Mari: cuprind documente interne şi diplomatice ale suveranilor marioţi

din primele trei secole ale mileniului al II-lea, până la cucerirea acestui stat de către

Hammurabi din Babilon.

Arhivele din Ugarit: reprezentative pentru spaţiul nord-canaanit dar, în linii mai

generale, şi pentru cel vest-semitic, conţinutul acestor arhive este esenţial pentru interpretarea

evoluţiei ideologiei puterii în statele siro-feniciene sub impactul relaţiilor interstatale şi al

condiţionărilor geopolitice zonale.

Arhivele de la El Amarna: deşi provenind dintr-un spaţiu de civilizaţie pe care nu îl

vom pune în centrul preocupărilor noastre, corespondenţa diplomatică a faraonilor dinastiei a

XVIII-a este importantă ca un pandant al observaţiilor pe care le vom face pornind de la

textele ugaritice. Ambele arhive ne pun în contact cu problema stabilirii identităţii micilor

suverani ai spaţiului siro-feniciano-palestinian în relaţia cu marile puteri vecine.

Textele regale hittite şi arhiva de la Hattushas sunt de o importanţă fundamentală.

Putem spune că datorită lor dispunem de un corpus structurat de texte ideologice, un adevărat

program politic prin care se definesc valori, principii de funcţionare ţi instrumente ale

regalităţii, de la Hattushilis I la Telepinu în epoca formării regalităţii hittite, continuând cu

marile cronici ale lui Suppiluliuma în epoca de maturitate a statului.

6 Gwendolyn Leik, op. cit. Building Inscriptions,

5

Se adaugă la acestea numeroasele inscripţii regale din epoca neo-sumeriană şi akkado-

babiloniană. Evident, în cazul primilor suverani ai statului Israel sursa fundamentală o

reprezintă Thora – cu deosebire cărţile judecătorilor şi ale regilor.

O bună parte dintre aceste surse pot fi studiate în traduceri acompaniate de analize

critice, în prestigioase colecţii de nivel academic. Astfel, pentru semiţii occidentali textele au

fost editate de James B. Pritchard în colecţia The Ancient Near East. An Anthology of Texts

and Pictures, 2 vol. Prinston University Press, 1958, 1975.Altă colecţie este cea coordonată

de Andre Caquot: Textes Ougartiques, 2 vol., Paris, Les Editions du Cerf, 1974, 1989. De

asemenea voi folosi şi volumul Les documents epistolaires du palais de Mari, presante et

traduits par Jean-Marie Durand, Paris, Les Editions du Cerf, 1997.

Pentru Asiria principalele surse le voi extrage din aceeaşi colecţie a lui James B.

Pritchard, precum şi din volumul editat de Hassan Salame-Sarkis, Le Proche-Orient Ancien,

Beyrouth, Les Editions Universitaires du Liban, 1985.

În ceea ce priveşte sursele referitoare la hittiţi le voi utiliza din volumul scris de

Isabelle Klock-Fontanille, Les Premiers Rois Hittites et la representation de la royaute dans

les textes de l’ancien royaume, Paris, L’Harmattan, 2001; precum şi din site-ul

http://www.hittites.info .

3. Metodologie:

Din punct de vedere metodologic trebuie făcute câteva precizări, care iniţieze cititorul

în demersul propus.

Înainte de a detalia tema propriu-zisă trebuie să definim câteva elemente de metodică,

începând, evident cu o scurtă definire a însuşi domeniului istoriei, trecând apoi către celelalte

elemente ajutătoare cercetării noastre.

Istoria, înţeleasă ca o formă a cunoaşterii, este o relatare a ceea ce a existat şi petrecut

în trecut. Acesta nu este singurul înţeles al termenului „istorie”, care, uneori se referă chiar la

evenimentele din trecut, mai degrabă decât la cunoaşterea noastră despre ele, dar este un sens

mai adecvat dacă interesul nostru este în cunoaşterea trecutului şi cum să realizăm aceasta.

Aşadar se pun două întrebări: acest trecut este sau nu real? şi cum putem cunoaşte trecutul?7

Cunoaşterea trecutului se bazează pe memorie, atât individuală, cât şi colectivă, aşa

numita „conştiinţă istorică”, de la care porneşte atât tradiţiile orale cât şi documentele scrise,

oficiale sau nu.

„Conştiinţa istorică” este un termen înşelător. El poate să se refere la un atribut

psihologic universal, rezultând din faptul că toţi suntem, într-un oarecare sens, istorici.

7 Murray G. Murphey, Truth and History, Suny Press, 2009, p 1,

6

Deoarece specia noastră depinde mai mult de experienţă decât de instinct, viaţa nu poate fi

trăită fără conştiinţa unui trecut. Amintirile noastre au un dublu scop: cel de bază de date şi

cel de mijloc de a concepe un sens vieţii.

Dar, „conştiinţă istorică” nu este acelaşi lucru cu memoria socială. Ştim din proprie

experienţă că memoria nu e nici fixă, nici infailibilă: uităm, confundăm evenimentele. Cu alte

cuvinte, nu e destul să invocăm trecutul, trebuie să existe o credinţă că faptele corecte

contează. Istoria, ca disciplină de cercetare, are drept scop de a susţine definiţia cea mai largă

a memoriei şi de a face ca procesul de amintire să fie cât mai precis, astfel încât ştiinţa noastră

despre trecut să nu fie limitată doar la ceea ce este imediat relevant.8

„Conştiinţa istorică” presupune respectarea autonomiei trecutului şi încercarea de a-l

reconstrui în toate aspectele sale, înainte de a-l aplica prezentului. Istoricii insistă asupra unei

imersiuni de lungă durată în sursele primare, asupra ipotezelor deliberat purtătoare a

prezentului şi un grad slab de empatie şi imaginaţie.9

Dacă plecăm de la prezumpţia unui trecut real, atunci de unde ştim că părerile noastre

despre el sunt adevărate? Cel mai uzual răspuns la această întrebare este Realismul

Reprezentativ. Aplicând principiile acestuia la cercetarea istorică avem 5 principii:

1. Există un trecut real cu oameni şi evenimente reale;

2. Putem să accesăm acest trecut cu ajutorul surselor care ajung până la noi;

3. Pe baza acestor surse putem să reconstruim ceea ce s-a întâmplat în trecut;

4. Reconstrucţia noastră poate fi incompletă, dar, având în vedere sursele disponibile,

este aproximativ adevărată;

5. Interpretări alternative ale datelor pot fi posibile.10

Istoria poate fi abordată şi definită ca un răspuns la întrebările puse documentelor şi

trecutului de către istoric. Istoria e o alegere, voită, orientată spre probleme şi criterii proprii

istoricului. Scopul istoriei este elaborarea unei cunoaşteri ştiinţifice a trecutului uman pe baza

unei metodologii raţionale11. Modul de cercetare al istoricului are un caracter postgnostic în

care este vorba de a se găsi cauzele unor fapte considerate de noi ca efecte. Spre deosebire de

acest tip de cercetare, procedeul prognostic are drept scop stabilirea relaţiilor în baza cărora s-

ar putea spune care sunt efectele unei anumite împrejurări pe care o considerăm drept cauză.12

8 John Tosh, The Pursuit of History, Aims, methods and new directions in the study of modern history, revised third edition, London, Pearson Education, 2002, p. 2,9 Ibidem, p. 13,10 Murray G. Murphey, op. cit. p. 4,11 L’Histoire et ses méthodes, volume publie sous la direction de Charles Samaran, Paris, Librairie Gallimard, 1961, p.1467.12 Jerzi Topolski, op,cit. p.223.

7

Ce învăţăm din istorie? Un răspuns simplu ar fi că istoria conţine cheia destinului

uman. Dar faptul că istoricii înşişi dau răspunsuri diferite sugerează că este o problemă

deschisă care nu poate fi redusă la o soluţie simplă.13 Dacă istoricii vizitează beciurile, nu o

fac din dragoste pentru praf, ci pentru a estima stabilitatea edificiului şi pentru a înţelege

semnificaţia crăpăturilor, el trebuie să cunoască tipul şi calitatea fundaţiei. Aşadar, în acest

sens, istoria nu e utilizată pentru a valida valori particulare, ci ca un instrument pentru a

maximiza controlul asupra prezentului.14

Teoriile istoricilor au intenţia de a ne spune ce s-a întâmplat în trecut şi de ce. O

analiză mai atentă ne arată că teoriile/interpretările ne explică date, fapte istorice, evenimente

şi persoane. Teoretizarea istorică are loc pe mai multe nivele. La primul nivel se realizează o

istorie narativă, adică relatarea istoricului despre un anume subiect. Chiar dacă relatarea pare

pur descriptivă, la baza ei stau supoziţii teoretice, explicite sau implicite, care guvernează

organizarea naraţiunii şi selecţia datelor. Al doilea nivel apare atunci când istoricul bănuieşte

o stare de fapte pe care nu poate să le confirme sau să le infirme încă. În acest caz ipotezele

sunt introduse pe suportul de care istoricul dispune, dar încrederea se bazează pe faptul dacă

aceste se încadrează în coerenţa naraţiunii. Al treilea nivel survine atunci când istoricul

confirmă ipotezele teoretice ale cercetării.15 Istoricul, ca şi criticul literar sau istoricul artei,

este un gardian al moştenirii culturale, un mijloc de a spori conştiinţa de sine. În acest sens,

istoria este un subiect cultural îmbogăţindu-se prin el însuşi şi orice aventurare în

reconstrucţia istorică merită făcută.16

În cercetarea istorică ştiinţifică, totalitatea întrebărilor, pe care şi le pune un cercetător,

se poate reduce la 3 tipuri fundamentale:

1) Ce s-a întâmplat? (întrebare factografică);

2) De ce a fost aşa? (întrebare explicativă);

3) Ce legi ştiinţifice se pot stabili prin studiul trecutului? (întrebare teoretică).17

Ca metode principale de cercetare voi folosi analiza izvoarelor istorice, comparaţia

surselor, cronologia.

Aşadar, pe baza surselor specificate mai sus voi încerca să dezvolt rolul regelui în

civilizaţiile Orientului Antic. Regele nu este doar un preot sau un soldat norocos ci este un

personaj autonom, dotat cu propria sa personalitate şi cu funcţiile sale proprii, având un rol de

13 John Tosh, op. cit. p. 26,14 Ibidem, p.32,15 Murray G. Murphey, op. cit. p.75,16 John Tosh, op. cit. p. 51,17 Ibidem, p.252.

8

jucat şi deţinând un loc pe care nimeni altcineva nu-l poate deţine. Regele este strâns legat de

divinităţi, locţiitor, agent, reprezentant al lor, totuşi, el este şi om. Ţinând simultan şi de uman

şi de divin, indiferent în ce grad, el este un punct de întâlnire, un fel de axis mundi legând

cerul de pământ, el regularizează şi răspunde de ordinea cosmică, de timp, de fenomenele

naturale, de reînnoirea periodică a creaţiunii, de fecunditate, de fertilitate, de sănătate.18

Lucrarea propriu-zisă va conţine o scurtă introducere despre cronologia şi tipologia

statelor în mileniul al II-lea în Orientul mijlociu: Asiria, Hatti, semiţii occidentali şi statul

evreu. Voi prezenta apariţia acestor state pe scena istoriei, principalele caracteristici ale

civilizaţiei acestor popoare cu o accentuare asupra regilor cei mai reprezentativi şi acţiunilor

lor.

Însă, istoria regalităţii nu se limitează doar la prezentarea succesiunii suveranilor,

identificarea lor şi reconstituirea actelor lor esenţiale. De aceea partea cea mai importantă a

cercetării se va concentra asupra aspectelor regalităţii, asupra părţilor ei componente. Astfel

voi studia titulatura regelui, modul în care acesta se prezintă, se descrie pe el însuşi. Apoi voi

încerca să extrag din textele regale funcţiile suveranului. În acest sens, voi merge pe două

direcţii. Mai întâi cercetarea va evidenţia elementele comune diverşilor regi studiaţi, apoi se

vor analiza elementele distinctive fiecăruia în parte.

Un alt domeniu studiat va fi cel al obiectelor de prestigiu şi locurile puterii. Deşi

măreţia sa este suficientă pentru a-l deosebi pe rege de ceilalţi oameni, tot ceea ce îi serveşte

sau îi aparţine îi subliniază rangul. Vom vedea care sunt acestea şi ce rol au.

Un rege nu are un comportament asemănător cu cel al „oamenilor de rând”.

Comportamentul regal devine un criteriu de împărţire duală: regi buni şi regi răi. Cere sunt

acele elemente şi cum se comportă suveranii orientali vom detalia în continuarea cercetării.

Ultima parte va fi rezervată analizei raportului dintre rege şi zei, pe de o parte, şi dintre rege şi

oameni, pe de altă parte. Asta pentru că regele este personajul care face legătura între lumea

divină şi cea umană.

II. REGALITATEA ÎN ORIENTUL ANTIC

1. Privire generală

18 Jean-Paul Roux, Regele, mituri şi simboluri, Traducere şi note de Andrei Niculescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998, p. 24,

9

Civilizaţiile antichităţii orientale rezervă regelui un rol vital, el confundându-se cu

statul şi, în acelaşi timp, acţionând ca un garant al echilibrului dintre lumea oamenilor şi cea

divină. În conformitate cu credinţele mesopotamiene, regalitatea a coborât din ceruri şi, deci,

este o instituţie divină, această credinţă fiind exprimată în inscripţiile regale din această

perioadă. Existau ritualuri speciale de încoronare prin care se confirma responsabilitatea

conducătorului atât către zei, cât şi către supuşii săi. Unii regi din Perioada Dinastică

Timpurie şi cei din A Treia Dinastie din Ur au îndeplinit şi funcţii religioase importante. Regii

akkadieni (tentativa lui Naram-sin) şi-au asumat statutul divin, sau, cel puţin, numele lor le-a

fost scris cu aceleaşi semne caracteristice numelor zeilor.19 Regii babilonieni din al doilea

mileniu se prezentau ca susţinători ai justiţiei, în timp ce regii asirieni trebuiau să apere şi să

extindă teritoriul statului prin război.

Oricum ar fi ca om, regele are, ca entitate sacră, o singură valoare care este integral

pozitivă. Dacă slăbiciunile sau defectele sale sunt prea mari pentru ca să i se poată acorda fără

rezerve această valoare, se fac eforturi susţinute pentru remedierea situaţiei; iar dacă o pierde,

nu mai este considerat un rege, ci un tiran sau un uzurpator, şi este curând răsturnat. 20

Avându-şi rădăcinile adânc înfipte în cea mai îndepărtată Antichitate, monarhia a fost,

fără excepţie, bunul comun al tuturor popoarelor, chiar dacă, menţinându-i trăsăturile

specifice, acestea i-au conferit cu atribute aparte.

„Diversele reprezentări ale regalităţii pun în scenă un sistem complex de relaţii care

priveşte toate nivelele societăţii:

• Relaţiile dintre rege şi zei corespund categoriilor eticii rituale: pur şi impur;

• Relaţiile dintre rege şi oameni categoriilor modale: a putea, a şti, a voi;

• Relaţiile între rege şi regat metrologice: parte şi întreg;

• Pentru rege însuşi categoriile etici personale: neliniştea şi calmul, excesul şi

moderaţia.”21

Regele este, deci, piatra unghiulară, centrul unei reţele complexe de relaţii variate.

Adică, el este organul coordonator al societăţii.

Adevăratul rege al cetăţilor şi ai popoarelor era zeul, iar conducătorii se proclamau

doar vicarii săi. Regii erau aleşi de către divinitate, iar suveranii nu uitau să facă aluzie la

această alegere fără de care puterea lor nu ar fi decât uzurpată. Sargon II, de exemplu, regele

Asiriei se proclama: Păstor legitim pe care l-au ales Assur şi Marduk.

19 Gwendolyn Leik, op. cit., The Scarecrow Press, 2003, Kingship,20 Jean-Paul Roux, op.cit., p. 9,21 Ibidem, p. 35,

10

Însă, această alegere aduce cu sine şi îndatoriri. Dacă creatura înlocuieşte zeii, este

corect ca reprezentantul puterii supreme să se substituie ei pentru a face să fie respectată pe

pământ ordinea fără de care nimic nu ar putea supravieţui , şi, deoarece zeii au creat

umanitatea pentru a primi jertfe, prima îndatorire a regelui este de a organiza ceremoniile, de

a repara templele sau de a ctitori unele noi.22

Prin consecinţă regele va fi primul dintre preoţi, el prezidează marile sacrificii, este

supus unui ritual de purificare. Deoarece regele este ales de către zei, regalitatea nu este

obligatoriu ereditară, cel puţin teoretic. Însă, bineînţeles în practică, regii vor „confisca”

alegerea divină în favoarea propriei familii. Totuşi armata sau curtea vor ridica urzupatori

care vor proclama că voinţa acestora este şi voinţa divină.23

Încercarea de a găsi originile instituţiei regalităţii se loveşte de mari dificultăţi. O mare

varietate de forţe sociale a evoluat în diferite moduri în diferite epoci. Accentul poate fi pus pe

de o parte pe conducerea militară, pe de altă parte pe conducerea socială, sau, în a treia parte,

pe conducerea intelectuală. În acest ultim caz, regalitatea rareori s-a dezvoltat dintr-o

conducere pur religioasă.

În timp ce sumerienii, la început, nu legau ideea de regalitate cu credinţele religioase,

lucrurile au început să se schimbe atunci când au intrat în contacte cu semiţii. Regele a ajuns

să fie considerat ca o creaţie a zeilor. Relaţia dintre rege şi zei este exprimată prin însuşi

cuvântul sarru (rege). Acest cuvânt de origine sumeriană semnifica a fi mic. Mai târziu

termenul a căpătat şi înţelesul de început. În babiloniană sensul a devenit de a deveni

strălucitor. Aşadar regele era denumit cel mic sau copil în sensul că era născut de către

divinitate.24

În Asiria regalitatea se pare ca s-a dezvoltat din preoţie, mai ales preoţia zeului Assur.

Cel puţin ăsta este cazul în primele perioade ale regalităţii. Când primele documente istorice

ale Asiriei încep să apară descoperim că conducătorii asirieni sunt în acelaşi stadiu de

dezvoltare ca şi patesi sumerieni. Începuturile monarhiei asiriene se găsesc în vechiul oraş-

stat Assur, când conducătorii săi se intitulau viceregi ai zeului oraşului, Assur. Când Shamshi-

Adad I a cucerit oraşul a căutat să obţină fidelitatea populaţiei indigene ca conducător legitim

şi, în acelaşi timp, să cucerească alte oraşe-state asumându-şi titlul sarru (rege).25

Dar în Asiria caracterul religios este mult mai accentuat decât în sudul Mesopotamiei.

Într-un document de la Ashur-uballit de pe la 1390, el se intitulează pur şi simplu preot al lui 22 G. Contenau, La Civilization Assyro-Babylonienne, Payot, Paris, 1922, p. 116,23 Ibidem, p. 117,24 H. F. Lutz, Kingship in Babylonia, Assyria and Egypt, in „American Anthropologist”, new series, vol. 26, no 4, october-december, 1924, p.442.25 CHA III 2, p. 194,

11

Assur şi enumeră 6 dintre strămoşii săi cărora le dă acelaşi titlu. Totuşi unul dintre primii

conducători asirieni, Shamshi-Adad II (1860) apare cu titlul de rege al lumii . Alt conducător,

Arik-den-ilu se intitulează regele puternic, regele Asiriei şi atribuie titlul de rege tatălui său,

Enlil-nirari, bunicului său, Ashur-uballit, şi străbunicului său, Eriba-Adad.26

Teoria politică a monarhiei nu este descrisă explicit în nici un text asirian, dar există

destul de multe surse care ne îngăduie să formulăm o expunere despre concepţia asiriană

despre regalitate. Foarte importantă este legătura intimă dintre zei şi regii asirieni, care erau

reprezentanţii pe pământ ai zeului suprem, Assur. Conform ideologiei politice sumeriene

regalitatea a coborât din cer, iar asirienii au aderat la acest punct de vedere. Totuşi, în contrast

cu credinţele sumeriene şi babiloniene conform cărora conducerea ţării trecea de la un oraş-

stat la altul după cum norocul respectivului zeu patron creştea sau se diminua în cer, în Asiria

zeul suprem era mereu acelaşi, Assur, iar conducătorul trebuia să provină din acelaşi arbore

familial, cel puţin în teorie. În practică au existat destule lovituri de stat prin care tronul a fost

câştigat de urzupatori a căror linie regală era destul de suspectă, iar autorii listelor regale au

fost obligaţi să rezolve această situaţie prin complexităţi genealogice ingenioase.27

În ceea ce priveşte titulatura şi atribuţiile regalităţii asiriene le vom dezvolta în

capitolele următore, dar o scurtă trecere în revistă se impune: regele asirian este un războinic

prin excelenţă, dar asta nu-l împiedică să fie şi un ctitor de temple sau constructor de palate.

Istoria hittiţilor începe în Anatolia la sfârşitul mileniului III î. Hr., când comercianţii

asirieni şi-au făcut apariţia în această zonă. Aici au găsit numeroase mici regate fiecare

manifestând dorinţa de expansiune peste vecinii săi. Doi regi din Kushara, Pithana şi fiul său,

Anitta, sunt exemplifică această dorinţă. Prin anexarea oraşelor vecine ei sunt primii, din câte

ştim, care au creat în Asia Mică un stat puternic şi mare, creând un precedent urmat mai apoi

de către regii hittiţi.

Puterea politică în aceste principate era exercitată de dinaşti care purtau titlul de „prinţ”,

ruba’um. Din faptul că prinţul din Burushadum se intitula „mare prinţ” ne dăm seama că

acesta exercita un fel de hegemonie peste alţi prinţi.

Când Anitta i-a urmat tatălui său, el deţinea doar Kushara şi Nesa şi se intitula „prinţ”

sau „rege”, dar în timpul domniei sale, regatul a crescut şi s-a simţit destul de important să-şi

asume titlul de „mare rege”.

26Ibidem, p. 444,27 CHA III 2, p. 195,

12

După domnia sa, nu mai avem surse pentru evenimentele din Anatolia până la domnia

lui Labarna, câteva decenii mai târziu. Importanţa domniei lui Anitta este faptul că el a iniţiat

o mişcare spre consolidarea puterii cu care regii de mai târziu vor dori să se asemene.

Când istoria Anatoliei poate fi din nou urmărită, o nouă dinastie guvernează la

Hattushas, se pare separată de cea de la Kushara. E improbabil ca urmaşii lui Anitta să fi

reconstrui oraşul asupra căruia Anitta lansase un blestem.28

Cel mai vechi titlu regal a fost „Labarna”, iar în timpul imperiului cel de „Soarele

meu”. În timp ce acest fapt a fost privit ca o manifestare a orientalizării, adoptarea tradiţiilor

guvernării din Siria şi Mesopotamia şi abandonarea celor indo-europene, mult mai probabil că

expresia reprezenta devotamentul regelui către Zeiţa Soare de la Arinna şi către Zeul Soare.

Regele era vicarul zeilor. El nu era zeificat din timpul vieţii în ciuda referinţelor la relaţie

filială cu diversele divinităţi.29 Numele regelui era însoţit de o serie de epitete. El era

proclamat ca „Mare Rege”, indicând statutul său printre ceilalţi regi ai Orientului Antic. Urma

titlul de „Rege al Ţării Hatti” ceea ce indica rolul său de administrator şi cel de „Erou” care

reflecta rolul militar. Ocazional regele era identificat cu „cel mult iubit de zei”, fapt care

relevă relaţia specială cu divinitatea.30

În contrast cu intimitatea relaţiei cu lumea divină, legăturile dintre rege şi supuşii săi

sunt exprimate oficial prin imaginea păstorului care îşi protejează turma: Fie ca Ţara Hatti să

înflorească în mâinile lui Labarna.31

Care este poziţia regelui în societate? S-a susţinut că adunarea pomenită de Hattushilis

şi Telepinu a fost un „corp constituţional” care limita puterea regelui. E greu de dovedit

această teorie. Citind Testamentul lui Hattushilis vedem că, oricâte drepturi pretindeau nobilii,

regele nu le recunoştea. Conflictul dintre voinţa regelui şi cea a nobililor provenea din

insistenţa regelui pentru unitatea regatului şi pentru obţinerea ascultării.32

Dacă între aceste două popoare există destul de multe asemănări, în ceea ce priveşte

concepţie despre regalitate a evreilor observăm şi elemente specifice.

Cercetări recente, concentrate pe textele biblice şi pe dovezile arheologice, au încercat

să înţeleagă formarea statului Israelului Antic.

Istoria Israelului înainte de constituirea statului începe glorios sub conducerea lui

Moise şi Joshua. Sub conducerea judecătorilor istoria devine neregulată, tulbure. Astfel, în

28 Robert S. Hardy, The Old Hittite Kingdom: A Political History, in „The American Journal of Semitic Languages and Literatures”, vol. 58, no. 2, apr. 1941, p. 177-216,29 Charles Burney, Historical Dictionary of the Hittites, The Scarecrow Press, Toronto, Oxford, 2004, Kingship,30 Billie Jean Collins, THE HITTITES AND THEIR WORLD, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2007, p. 96,31 Ibidem, p. 97,32 CHA II 1, p. 253,

13

mod automat, se pune întrebarea: este nevoie de un nou tip de conducere sau Israelul se va

prăbuşi în calamitate? Deci constituirea regatului şi fondarea statului ocupă o poziţie cheie în

scopul istoriei deuteronomice. Fiecare dintre primii regi îşi dovedeşte abilităţile de a organiza

statul. Fiecare dintre ei foloseşte diferite măsuri şi are succes în diferite grade. Totuşi o

întrebare rămâne: va învăţa Israelul şi regii săi cea mai importantă lecţie din istoria trecută,

ceea a respectării Legii şi a voinţei lui Yahwe?33

Înainte ca necesitatea creării unei unităţi politice trebuia să existe un inamic a cărui

putere era atât de mare încât doar un stat israelit unit şi organizat sub o singură conducere

puternică ar fi putut rezista.34 Filistenii s-au dovedit mai mult decât un asemenea inamic. Ei

erau superiori evreilor nu doar în echipament, dar şi prin organizarea strict militară. Filistenii

aveau o clasă militară profesionistă bine înarmată şi antrenată sub o comandă unică. Astfel ei

erau în poziţia de a-şi extinde stăpânirea asupra întregii Palestine. Aşadar, pe la 1050 ei înving

triburile evreilor şi mai mult chivotul sfânt este capturat.

Judecătorii erau cei mai străluciţi, poporul era cel care păcătuia. El se îndepărta de

Yahwe ori de câte ori un judecător murea. Judecătorii nu s-au dovedit capabili de a proteja

Israelul de propriile păcate şi de inamicii externi. Samuel a fost cel mai aproape de a fi un

conducător ideal, reuşind să ridice funcţia de judecător la un prestigiu niciodată cunoscut.35

Totuşi a avut şi el aceeaşi problemă ca şi predecesorii săi: caracterul inadecvat al fiilor săi. El

i-a numit judecători, însă s-au dovedit a fi corupţi. Această situaţie Israelul o mai trăise şi

dorind să o evite îi cere lui Samuel să numească un rege.

În relatarea învestirii primului rege găsim o atitudine ambivalentă. Monarhia este

benefică din punct de vedere politic dar nu şi din punct de vedere teologic. În Israelul antic nu

era o separaţie clară între religia, morală lege şi politică, toate făcând parte dintr-un singur

sistem de norme. Regii Israelului, ca şi cei din alte state, au folosit conceptele religioase ca să-

şi legitimeze propria domnie. Dumnezeu era conducătorul Israelului. Este adevărat că regele

era uneori numit „Fiul lui Dumnezeu”, dar problemele regelui şi cele ale lui Dumnezeu erau

clar separate. Mai mult, separaţia dintre stat şi religie implica existenţa unei preoţii ereditare

şi a unor profeţi carismatici alături de rege sau în opoziţie cu el.36

33 Walter Dietrich, The early monarchy in Israel: the tenth century B.C.E., translated by Joachim Vette, Society of Biblical Literature, Atlanta, 2007, p. 12,34 CHA II 2, p. 571,35 Walter Dietrich, op. cit., p. 14,36 Ze’ev W. Falk, Religion and state in Ancient Israel, in Politisc and Theopolitics in the Bible and Postbiblical Literature, Edited by Henning Graf Reventlow, Yair Hoffman and Benjamin Uffenheimer, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 171, 1994, p. 50,

14

Situaţia ideală s-a concretizat în timpul lui David, care a avut atât un rol politic, cat şi

unul religios. În regatul din nord legitimarea regelui provenea direct din intervenţiile divine

sau ale profeţilor, care cereau o mai mare legătură între religie şi stat. Politica lui Ieroboam

poate fi descrisă ca o formă de religie de stat. El a declarat sanctuarele de la Dan şi Betel ca

locuri regale de cult şi a acţionat el însuşi ca un preot.37

Actul divin al desemnării lui Saul ca rege constituie caracterul specific al regalităţii şi

îl distinge de alte tipuri de regalitate existente în regatele vecine, atât în oraşele-state din

Canaan, în Amon, Moab, Edom, cât şi în Egipt, Babilon sau Asiria. În Egipt, regele era zeu.

Babilonienii şi asirienii priveau regalitatea ca o instituţie esenţială, nu doar pentru ordinea

politică, ci şi pentru cea cosmică, şi, astfel, aprobată de divinitate. Dar evenimentele care au

precedat instituirea regalităţii în Israel: exodul, revelaţia din Sinai, cucerirea ţării au avut un

impact decisiv în istoria poporului.38 Din aceste motive regalitatea nu ar fi putut niciodată

atinge semnificaţiile atribuite ei în Egipt, Babilon sau Asiria. Regalitatea Israelului reprezenta

un dar garantat de Dumnezeu. Din această cauză, era respectată, dar numai cât timp regele

rămânea fidel originii funcţiei sale şi acţiona în conformitate cu această origine.

Aceste sunt, pe scurt, principalele caracteristici generale ale regalităţii asiriene, hittite

şi evreieşti. Elementele definitorii precum titulatura regala, obiectele de prestigiu (regalia),

atributele sau funcţiile regelui, relaţia dintre rege şi zei şi cea dintre rege şi lumea umană vor

fi tratate în capitolele următoare.

2. Titulatura regală

Orice discuţie sau cercetare despre regalitatea din Orientul Antic trebuie să înceapă cu

studiul titlurilor regilor. Aceasta pentru că titulatura este modul în care regii se prezintă pe ei

37 Ibidem, p. 51,38 CHA II 2, p. 573,

15

înşişi, este modul prin care regii se autodefinesc. Titlul este important pentru că aflăm statului

regelui şi poziţia sa faţă de alţi regi. Sursele pentru studiul aceste probleme sunt textele regale:

inscripţii, anale, scrisori. O excepţie o constituie regatul evreilor de unde nu avem texte regale

ca în celelalte state ale Orientului. Sursa cea mai importantă pentru studiul regalităţii evreieşti

rămâne Vechiul Testament. Însă acesta fiind o scriere religioasă despre regi se vorbeşte la

persoana a treia, prin urmare lipseşte titulatura lor. Plus că, datorită faptului că Biblia este o

carte religioasă, accentul este pus pe relaţia dintre regi şi Yahwe, mai mult decât pe

problemele guvernării. Aşadar titulaturile asupra cărora ne vom opri sunt cele asiriene şi cele

hittite.

Dacă la începutul istoriei regatului, regii asirieni se intitulau pur si simplu rege, treptat,

pe măsură ce statul se extindea şi căpăta din ce in ce mai mult prestigiu, regii au început să-şi

asume o titulatură în conformitate cu acest prestigiu. Astfel epitetele de Mare Rege, Regele

Lumii, Regele cel puternic sau Regele celor patru colţuri ale lumii apar din ce în ce mai des în

titulaturile regale. Acest fapt se regăseşte la toţii suveranii perioadei Imperiului Nou Asirian.

Pe lângă acestea regii îşi asumă unele calităţi: păstorul cel bun (cu diferite variante), mult

iubit de zei (din nou cu variante diferite, dar toate având acelaşi scop, cel de a exprima relaţia

intimă cu lumea divină), ambele definitorii pentru poziţia dublă a regelui, cea faţă de zei şi

cea faţă de oameni.

Primii conducători ai Asiriei purtau titlul de Ishakku, care, se pare, că semnifică preot-

prinţ.39 Primul conducător asirian care şi-a luat titlul de rege a fost, după istoriografii lui

Esarhadon, Belbani.40

Titlul de Mare Rege apare la Assur-ubalit, contemporan cu faraonul Amenofis III.

Assur-ubalit este primul rege al Regatului Mijlociu. În dorinţa de a face parte din „clubul

Marilor Puteri” al epocii, regele îşi asumă acest titlu pentru a fi pe poziţie egală cu ceilalţi

monarhi ai Orientului: Faraonul, regele Babilonului, regele din Mitanni şi cel al hittitţilor:

Spune-i Marelui Rege, regele Egiptului, fratele meu, aşa vorbeşte Assur-ubalit, regele Asiriei,

Marele Rege…41

Vedem cum titlul regal este o manifestare a statutului regatului printre celelalte state

ale Orientului, cel de mare putere.

Un alt element al titulaturii regale este Regele cel puternic sau Eroul cel puternic.

Regii asirieni au fost regi cu preocupări aproape exclusiv militate, spre deosebire de regii din

39 Robert William Rogers, The History of Assyria, p. 2 apudwww.third-millennium-library.com/readinghall/UniversalHistory/THE_OLD_WORLD/ASSYRIA 40 Ibidem,41 EA 16

16

Sumer sau Babilon care erau mai mult administratori: Către Yasmach-Adad astfel vorbeşte

tatăl tău, Shamshi-Adad:cât timp trebuie să te ţinem pe margine? Esti tu un copil? Nu eşti un

adult? Uite-te la fratele tău, care comandă deja o parte a armatei. Fratele tău deja a învins o

armată. Iar tu stai cu femeile! Deci dacă vii cu armata la Qadna vei fi un bărbat. La fel ca

fratele tău, fă-ţi un renume în ţara ta. 42 Scrisoarea aparţine lui Shamshi-Adad I, unul dintre

primii regi ai Asiriei din secolul XIX î. Hr. Astfel, vedem că, încă din primele atestări ale

regalităţii, suveranii au adoptat acestă calitate de războinici şi conducători miltari, evident

victorioşi. Aşadar titlul regal trebuia să exprime şi acest atribut al regalităţii.

Un atribut care apare în perioada imperială, de după secolul IX î. Hr. este cel de „rege

universal”, „rege al lumii”:

Ashur-nasir-pal, ocrotitorul celor 4 colţuri ale lumii.43

Shalmaneser, regele tuturor popoarelor, regele celor patru colţuri ale lumii…44

Senacherib, marele rege, regele cel puternic, regele lumii, regele Asiriei, regele celor

patru zări ale lumii.45

Eu, Assurbanipal, Regele Universului, Regele celor patru colţuri ale lumii.46

Dacă la începutul perioadei Regatului Nou sau a Imperiului, această titulatură era doar

o pretenţie, un program ideologic, treptat, prin cuceriri, Asiria ajunge cel mai puternic stat din

Orient. După ce Egiptul şi Babilonul au fost învinse şi cucerite, regii asirieni erau îndreptăţiţi

să poarte titlul de monarhi universali. Această vocaţie universalistă din titulatură apare doar la

regii asirieni, cei hittiţi nu au purtat acest titlu, nici în perioada imperială. Iar regii din Israel,

evident că nu aveau cum să poarte această titulatură având în vedere faptul că regele era numit

de către Yahwe şi doar peste teritoriul Palestinei, în ciuda faptului că religia monoteistă a

evreilor ar fi permis şi universalismul titulaturii regale.

Afirmam mai sus că regele este cel care face legătura între lumea divină, al cărui

reprezentant este, şi lumea umană, pe care o guvernează în numele zeilor. Această concepţie

nu putea fi trecută cu vederea la alcătuirea titlurilor regale:

Adad-nirari, prinţul ilustru, cel arătat de zei, conducătorul, viceregele zeilor…47

42 Hassan Salarne-Sarkis, Le Proche-Orient Ancien, Egypte et Mesopotamie, Beyrouth, Les Editions Universitaires du Liban, 1985, p. 230,43 ANALELE REGILOR ASIRIENI, Coord. E A Wallis, vol. I, 1902, www.lib.uchicago.edu (2 mai 2010),44 The Black Obelisc of Shalmaneser III http://www.kchanson.com/ANCDOCS/meso/obelisk.html (2 mai 2010),45 Senacherib Prism, http://www.kchanson.com/ANCDOCS/meso/sennprism1.html (2 mai 2010),46 Arthur Carl Piepkorn, Historical prism of Assurbanipal, Editions E, B1-5, D and K, The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, 1933, p. 29,47 ANALELE REGILOR ASIRIENI,

17

Ashur-resh-ishi, vicerege al lui Bel, preotul lui Assur, pe care Anu, Bel şi Ea, marii

zei..................l-au ales şi domneşte peste regatul Asiriei, îşi proclamă stăpânirea şi zeii

cerului şi pământului îl iubesc şi i-au binecuvântat preoţia;48

Assur, marele stăpân, care domneşte peste toţi zeii, care a încredinţat sceptrul şi

coroana, care a stabilit suveranitatea; Bel, stăpânul, regele Anunnaki, Tatăl zeilor, Stăpânul

ţărilor; Sin, înţeleptul, stăpânul discului lunar, Shamash, judecătorul cerului şi pământului,

care a împiedicat planurile rele ale duşmanilor, care îi ajută pe cei buni; Adad, puternicul,

care a înfricoşat regiunile duşmanilor; Ninib, eroul care a distrus duşmanii; Ishtar, mai

mare între zei; Care au întărit regatul lui Tiglat-palasar, mult-iubitul prinţ, bucuria inimii

voastre, cuviosul păstor…49

Shalmaneser, adevăratul păstor al lui Assur…50

Păstor legitim pe care l-au ales Assur şi Marduk (Sargon II)51

Senacherib, păstorul cel înţelept, favoritul marilor zei, păstrătorul dreptăţii, iubitorul

de justiţie, care acordă ajutor, care vine în ajutorul celor nevoiaşi…52

Observăm din aceste exemple două aspecte: mai întâi faptul că regele era alesul zeilor

şi conducea ţara în numele lor, şi în al doilea rând regele păstorea poporul. Şi, la fel cum un

păstor are grijă de turma sa, la fel şi regele are grijă de popor, prin unele calităţi: justiţie,

dreptate, ocrotitorul celor nevoiaşi. Astfel regele devine liantul dintre cele două lumi. El este

răspunzător de bunăstarea lumii pământene prin voinţa zeilor.

Faptul că titlurile şi epitetele reflectă o ideologie clar definită a regalităţii este

demonstrat din inscripţiile lui Asharhadon. El a moştenit regalitatea Asiriei şi Babilonului de

la tatăl sau, Senacherib, care avusese problemele lui cu regatul din sud, care au culminat cu

distrugerea violentă a Babilonului. Esharhadon, în loc să supună regiunea prin forţă, a decis

să-şi portretizeze regalitatea în contextul tradiţiilor locale decât să apară ca un străin care

ocupă tronul. Astfel, Esharhadon, ca un adevărat rege babilonian a sponsorizat restaurarea şi

construirea templelor, mai ales sanctuarul lui Marduk. În acelaşi timp, în Asiria, el se

portretiza ca un adevărat rege asirian utilizând elementele standard ale titulaturii:

Esharhadon, Marele Rege, Regele puternic, relege universului, regele Asiriei,

guvernatorul lui Enlil, preot al lui Assur, fiul lui Senacherib…

Ca rege al Babilonului, noul conducător se arăta în altă lumină:

48 Ibidem,49 Ibidem,50 Bronze reliefs from the gate of Shalmaneser, king of Assyria B.C. 860 – 825, Edited by L.W. King, with eight plates, London, 1915, p. 17,51 G. Contenau, op. cit., p. 116,52 Senacherib Prism http://www.kchanson.com/ANCDOCS/meso/sennprism1.html (2 mai 2010),

18

Esharhadon, Marele Rege, regele puternic, regele universului, regele Asiriei,

guvernatorul Babilonului, regele Sumerului şi Akkadului, păstorul neclintit, favoritul

Stăpânului stăpânilor, prinţul amabil multiubit de Sarpanitum, regina universului…53

Aceste titluri şi epitete nu ascund faptul că el este regele Asiriei, dar după un anunţ

sumar, ele se concentrează pe Babilon şi zeii săi. În plus nu-şi menţionează filiaţia deoarece

Senacherib nu era iubit in Babilon.

Ideologia regalităţii hittite, mai înainte de secolul al XIII-lea, îşi are expresia cea mai

clară în timpul domniei lui Hattusil I. Din momentul în care acest rege ambiţios traversează

Eufratul pentru prima dată, cu scopul de a extinde Regatul Hittit în Siria, faptul că regele hittit

trebuie să fie activ militar a devenit unul dintre fundamentele ideologiei regale. Succesele sale

militare determină capacitatea regelui de a domni şi numai când vârsta, boala sau alte obligaţii

împiedică participarea sa directă regele delegă responsabilitatea militară moştenitorului sau

generalilor de încredere. Hattusil I s-a prezentat pe sine ca un inamic feroce şi letal. Posedând

calităţi supraumane, el se arunca asupra inamicilor ca un leu: În doar câteva zile am traversat

râul Ceyhan şi am dărâmat Hassuwa ca un leu cu propriile mâini. Moştenitorul său trebuia

să-i calce pe urme: zeii au instalat un leu în locul altui leu.54

Proclamaţia lui Anitta pare, povestirea ideală a creări regatului. Istoria începe în

Anatolia la sfârşitul mileniului III î. Hr. când comercianţii asirieni şi-au făcut apariţia în

această zonă. Aici au găsit numeroase mici regate fiecare manifestând dorinţa de expansiune

peste vecinii săi. Doi regi din Kushara, Pithana şi fiul său, Anitta, sunt exemplifică această

dorinţă. Prin anexarea oraşelor vecine ei sunt primii, din câte ştim, care au creat în Asia Mică

un stat puternic şi mare, creând un precedent urmat mai apoi de către regii hittiţi.

Puterea politică în aceste principate era exercitată de dinaşti care purtau titlul de „prinţ”,

ruba’um. Din faptul că prinţul din Burushadum se intitula „mare prinţ” ne dăm seama că

acesta exercita un fel de hegemonie peste alţi prinţi.

Când Anitta i-a urmat tatălui său, el deţinea doar Kushara şi Nesa şi se intitula „prinţ”

sau „rege”, dar în timpul domniei sale, regatul a crescut şi s-a simţit destul de important să-şi

asume titlul de „mare rege”.55

În formula de introducere: Anitta, fiul lui Pithana, regele din Kussar, vorbeşte, Anitta

se prezintă prin numele şi filiaţia sa, fără să menţioneze vre-un titlu sau atribut, apoziţia:

53 Marc Van De Mieroop, Cuneiform Texts and the Writing of History, Routledge, London and New York, 1999, p. 50-51,54 Billie Jean Collins, op. cit., p. 92,55 Robert S. Hardy, The Old Hittite Kingdom: A Political History, in „The American Journal of Semitic Languages and Literatures”, vol. 58, no. 2, apr. 1941, p. 177-216,

19

regele din Kussar se referă la tatăl său. El nu îşi arogă nici titlul de rege din Nesa atunci când

acest oraş era reşedinţa sa. Această introducere este caracteristică scrisorilor babiloniene, dar

aceasta nu are sens într-o naraţiune. Această formulă este atipică chiar în comparaţie cu alte

texte hittite: Actele lui Hattushilis: Marele Rege, Hattushilis, regele ţării Hatti; sau

introducerea de la Analele lui Murshilis II: Aşa vorbeşte Soarele meu, Murshilis, Marele

Rege, regele din Hatti. În Proclamaţia lui Anitta titlul de Mare Rege apare mult mai târziu, în

paragraful 11: Odinioară, Uhna, regele din Zalpuwa, a transportat o statuie a zeului nostru,

Shiu de la Nesa la Zalpuwa. Mai târziu, eu Anitta, Marele Rege am transportat din nou

statuia la Nesa, iar pe Huzzia, regele din Zalpuwa l-am adus viu la Nesa.56 Avem impresia că

textul doreşte recreerea cronologică a evenimentelor a unui proces: cum un subiect, care, la

început, nu e nimic, decât fiul tatălui său, dobândeşte treptat atributele suveranităţii.

Unul dintre titlurile cel mai des folosite de către regii hittiţi, într-atâta încât a devenit

sinonim cu cel de rege, a fost „Labarna”. Acest titlu provine de la unul dintre primii regi hittiţi

care a condus statul în secolul XVII î. Hr. acest rege a fost privit de către succesorii săi ca

fondatorul dinastiei regale. Se pare că numele său provine din adjectivul luwian tapar

„puternic”. Aşadar semnifică „conducător puternic”.57

Un alt element al titulaturii regale este cel de Mare Rege. Acest titlu semnifică, la fel

ca şi la asirieni, statului regatului şi suveranului hittit printre ceilalţi monarhi ai orientului. La

fel ca regii asirieni, şi cei hittiţi făceau parte din „Clubul Marilor Regate”, întreţinând relaţii

diplomatice între ei. Aşa se explică folosirea acestui titlu.

Un alt epitet, care pare specific regalităţii hittite, este cel de Maiestatea Mea.

Termenul provine din akkadianul Shamashi care se traduce literar prin Soarele meu.58 S-a

afirmat că acest titlu provine din influenţa egipteană. Însă expresia apare pentru prima dată în

tratatul dintre Zidanta II cu Pilliya la mijlocul secolului XV î. Hr., timp în care nu existaseră

contacte semnificative, directe cu Egiptul.

Conducătorii mesopotamieni sunt cei care se asimilează cu Zeul Soare: Rim-Sin I din

Lagash este denumit: regele puternic, Zeul Soare al acestei ţări; Hammurabi se referă la el

însuşi ca Zeul Soare al poporului.59

56 Ibidem, p. 58,57 http://www.hittites.info/ (10 aprilie 2010),58 Gary Beckman, „My Sun-God” Reflections of Mesopotamian Conceptions of Kingship among the Hittites, in Ideologies as Intercultural Phenomena, Proceedings of the third annual Symposium of the Assyrian and Babylonian Intellectual Heritage Project held in Chicago, USA, October 27-31 2000, Edited by A. Panaino, G. Pettinato, Universita di Bologna, Milano 2002, p 37,59 Ibidem, p. 38,

20

Totuşi, acest fapt nu duce neapărat la concluzia că titulatura regală hittită este copiată

după cea din Mesopotamia. Zeiţa-soare din Arinna este una dintre divinităţile principale ale

hittiţilor, iar regele nu putea să neglijeze acest aspect: Stăpânii divini, Zeiţa-soare din Arinna,

Stăpâna mea şi toţi zeii Ţării Hatti ai căror preot sunt, care s-au încrezut în mine şi mi-au

încredinţat conducerea ţării…60

Aşadar, titulatura regală întotdeauna începea cu numele „Labarna/Tabarna” după care

urma numele regelui însoţit de o serie de epitete. El era proclamat ca „Mare Rege”, indicând

statutul său printre ceilalţi regi ai Orientului Antic. Urma titlul de „Rege al Ţării Hatti” ceea

ce indica rolul său de administrator şi cel de „Erou” care reflecta rolul militar. Ocazional

regele era identificat cu „cel mult iubit de zei”, fapt care relevă relaţia specială cu divinitatea.

În fine regele purta titlul de „Soarele meu”, o reamintire a legăturii intime dintre el şi zeul

Soare.

În ceea ce priveşte regalitatea evreilor, titulatura lipseşte din principala sursă, Thora sau

Vechiul Testament. Acest fapt se datorează specificului acestei surse, adică cel religios. Regii

sunt descrişi de autorii evrei în funcţie de faptele lor, în concordanţă cu voinţa divină sau în

discordanţă.

Aşadar, din studiul titulaturii regale extragem câteva elemente definitorii ale regalităţii.

În primul rând, statutul de mare rege în Asiria şi Hatti, în al doilea rând, pretenţia şi încercarea

de a o face reală a concepţiei despre monarhia universală, fapt care se găseşte mai alea la regii

asirieni din perioada imperiului. Apoi titlul confirma concepţia despre originea divină a

regalităţii, în general şi a regelui, în special. În plus faţă de asta regii hittiţi îşi alocă titlul de

„Soarele Meu” (Maiestatea mea), indicând relaţia intimă cu Zeiţa Soare din Arinna. În

componenţa titulaturii regale mai intră şi diverse epitete, aluzie la calităţile regelui: „eroul”,

sau „regele cel puternic” ca o trimitere la faptul că regii sunt conducătorii militari, sau

„păstorul”, „cel pios”, simbolizând grija faţă de supuşi.

3. Funcţiile regalităţii

Ur-nammu, cel puternic, regele din Ur, regele Sumerului şi Akkadului, prin puterea

lui Nanna, suveranul oraşului, a adus dreptatea şi a extirpat răul şi violenţa. A desfiinţat

60 Ibidem, p. 42,

21

impozitele inegale, a reglat unităţile de măsură şi a stabilit valoarea bronzului. A asigurat

pacea pe ţărmurile Tigrului şi Eufratului. A ocrotit pe orfani şi pe văduve şi pe cei săraci. 61

Când Anu, Sublimul, Regele Zeilor şi Bel, stăpânul Cerului şi Pământului i-au

încredinţat lui Marduk, atotputernicul fiu al lui Ea, zeul dreptăţii, regalitatea asupra

pământenilor, au numit Babilonul cu numele lui şi a întemeiat un regat veşnic în el. Apoi Anu

m-a chemat pe mine, Hammurabi, preacucernicul, să aduc dreptatea pe Pământ, să distrug

răutatea astfel încât cel puternic să nu-l asuprească pe cel slab, să aduc lumina precum

Shamash pentru bunăstarea tuturor.62

Am început cu două texte regale care provin de la regi din afara ariei cercetării

noastre: Ur-nammu, rege din Ur din secolul XXI î. Hr şi Hammurabi. Motivul pentru care i-

am evocat este că ei formează exemple clasice de îndatoriri regale, aşa cum şi le proclamă ei

înşişi. Citind textele putem observa câteva direcţii de cercetare. În primul rând regele este

mandat de către zeul suveran al oraşului-stat (regat sau imperiu). Apoi misiunea regelui este

foarte asemănătoare cu cea a zeilor. Regele trebuia să fie drept, iubitor de justiţie, să se

împotrivească răului şi nedreptăţii, să-i ocrotească pe cei slabi.

Vom vedea în cele ce urmează care sunt funcţiile regilor asirieni, hittiţi şi evrei,

stabilind asemănări şi deosebiri.

În Asiria, regele, în ceea ce priveşte atribuţiile, trebuie să fie, mai întâi un militar şi,

evident, un comandant victorios:

Către Yasmach-Adad astfel vorbeşte tatăl tău, Shamshi-Adad:cât timp trebuie să te

ţinem pe margine? Esti tu un copil? Nu eşti un adult? Uite-te la fratele tău, care comandă

deja o parte a armatei. Fratele tău deja a învins o armată. Iar tu stai cu femeile! Deci dacă

vii cu armata la Qadna vei fi un bărbat. La fel ca fratele tău, fă-ţi un renume în ţara ta. 63

Scrisoarea aparţine lui Shamshi-Adad I, unul dintre primii regi ai Asiriei din secolul XIX î.

Hr. Astfel, vedem că, încă din primele atestări ale regalităţii, suveranii au adoptat acestă

calitate de războinici şi conducători miltari, evident victorioşi.

Shamshi-Adad dă tonul. De la el Analele regale şi celelalte texte abundă de expediţii

militare, de victorii sau de faptele regilor cu privire la aceste expediţii.

Adad-nirari, prinţul ilustru, cel arătat de zei, conducătorul, viceregele zeilor,

fondatorul oraşelor, distrugătorul puternicilor Kashshî, Kutî, Lulumî şi Shubarî, anihilatorul

tuturor duşmanilor din ţinuturile de jos şi de sus, am călcat în copitele cailor ţările lor de la

Lupdu şi Rapiku până la Elukhat, care am luat prizonieri o mulţime de oameni, care am

61Hassan Salarne-Sarkis, op.cit., p. 226, 62 Introducerea la Codul lui Hammurabi în Ibidem, p. 231,63Ibidem, p. 230,

22

lărgit frontierele, regele la ale cărui picioare conducătorii şi prinţii au căzut obligaţi de Anu,

Assur, Shamash, Adad şi Ishtar…64 Inscripţia datează din secolul XIII î. Hr din timpul

domniei regelui Adad-nirari (1295–1264). Regele porunceşte ca acest text să fie aşezat pe

noua construcţie a sa: porticul templului lui Assur. La prima vedere, o trecere în revistă a

expediţiilor militare şi a cuceririlor făcute de către rege nu îşi are rostul într-o inscripţie de

„ctitorire”. Totuşi, dacă avem în vedere faptul că zeul Assur era un zeu războinic şi zeul

suprem al panteonului asirian, era normal ca aceste fapte militare să fie pomenite şi în acest

tip de inscripţie. O altă observaţie care se impune, şi care revine citind şi alte texte

asemănătoare, este cea referitoare la concepţia regilor că doar prin victorii militare aceştia

primesc un renume demn atât de strămoşii lor, cât şi de generaţiile viitoare.

Assur şi marii zei care au făcut regatul meu puternic, şi care mi-au acordat forţă şi

putere ca să extind graniţele ţării lor. Ţinuturi, munţi, oraşe şi prinţi, inamicii lui Assur, i-am

distrus iar teritoriile lor le-am cucerit… ne anunţă Tiglat-palasar I (1115–1076). Şi aici

vedem două aspecte. În primul rând regele este ajutat de către zei. Aceştia au dat putere

regatului şi forţă regelui cu un scop: acela de a extinde graniţele statului. De aici extragem şi

misiunea regelui asirian, aceea de a extinde stăpânirea Asirie. În al doilea rând, cei cu care

regele se luptă sunt inamicii zeilor, iar aceştia, cel puţin teoretic, trebuie distruşi. Aici se poate

face o paralelă cu misiunea încredinţată regelui Saul de către Yahwe, prin proorocul Samuel,

aceea de a distruge poporul amalecit: Du-te acum, loveşte pe Amalec şi distruge în întregime

tot ce-i al lui, să nu-i cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, boii şi oile,

cămilele şi măgarii…65 Ştim că Saul nu a îndeplinit misiunea din motive de a lua pradă şi de a

răsplătii vitejia soldaţilor cu aceasta. Se poate presupune că şi regii asirieni nu distrugeau în

totalitate popoarele învinse. De fapt ştim cu certitudine că pe unele le mută în alte teritorii, de

exemplu evreii după cucerirea Samariei.66

În anul Daian-Ashur, în luna Aiaru, în a XIV-a zi, am plecat din Ninive şi m-am

apropiat de oraşul lui Giammu. Ei s-au înfricoşat de teroarea emanată de atotputernicia mea

şi de splendoarea armelor mele feroce şi şi-au ucis conducătorul chiar cu armele lui.67 În

această inscripţie provenită de la Shalmaneser III (859–824) vedem folosirea unui element

interesant în descrierea evenimentelor: hiperbola. Regele foloseşte această figură de stil

pentru a mării efectul produs de campaniile sale militare.

64 http://www.lib.uchicago.edu/cgi-bin/eos/eos_page.pl?DPI=100&callnum=PJ3835.B85_cop2&object=2 (20 aprilie 2010),65 1Sam. XV 3,66 2Împ. XVII,67 The Ancient Near East, vol. I, An Anthology of Text and Pictures, edited by James B. Pritchard, Princeton University Press, 1958, p. 189,

23

Acelaşi procedeu se întâlneşte şi la alţi regi: Tiglat-palasar III (744-727): Am cucerit

oraşul Gaza şi am aşezat imaginea zeilor mei şi imaginea regalităţii mele în palatul regelui

din Gaza. Pe Menahem l-am izbit ca o furtună de zăpadă iar el a zburat precum o pasăre.68 şi

Sargon II (721-705): Am asediat şi am cucerit Samaria şi am luat ca sclavi 27 290 dintre

locuitorii ei. Hanno, regele Gazei şi Sib’e s-au aliat împotriva mea. I-am învins, Sib’e a fugit

înfricoşat de zgomotul armatei mele şi nu a mai fost văzut niciodată.69

Nici Senacherib nu se lasă mai prejos atunci când îşi descrie campaniile militare: În

cea de-a III-a campanie a mea am mers către Ţara Hittiţilor. Lule, regele Sidonului, a fost

copleşit de splendoarea terifiantă a suveranităţii mele şi a fugit în mijlocul mării. Acolo a

murit. Teroarea armelor lui Assur, stăpânul meu i-a copleşit şi ei s-au târât supuşi la

picioarele mele.70 Nu avem nici o surpriză, Senacherib este un demn urmaş al lui Sargon II.

O altă funcţie a regilor asirieni derivă din relaţia lor cu divinitate. Dacă regele este

conducător în numele zeilor este normal ca el să se preocupe de templele acestora. Încă de la

primii regi asirieni provin inscripţii care relatează, sau doar menţionează contribuţia regilor la

„ctitorirea” templelor.

Samsi-Adad, constructorul templului lui Assur.71 Este vorba de acelaşi Shamshi-Adad

care-şi îndemna fiul să devină un militar. Îl vedem aici în ipostaza de constructor al templului

lui Assur, unul dintre principalele din Asiria.

Când porticul templului lui Assur, stăpânul meu, care e vis-a-vis de poarta numită

„Chemarea Zeului Pământului” şi de poarta „Zeul Judecăţii”, care fusese construit

odinioară, căzuse în ruină, l-am reconstruit.72 Este inscripţia pe care regele Adad-nirari o

aşează atunci când restaurează acelaşi templu al lui Assur.

După ce am învins toţi duşmanii lui Assur, am reconstruit templele zeiţei Ishtar a

Asirie, doamna mea, zeului Martu, zeului Bel-labiru, care căzuseră în ruină. Am reparat

portalurile templelor şi i-am adus pe marii zei să locuiască acolo.73 Acest text provine de la

Analele lui Tiglat-palasar I. Observăm aici un element important. Regele a trecut la

reconstruirea templelor abia după ce duşmanii fuseseră învinşi. Din nou reiese importanţa

războiului victorios în ideologie regală asiriană.

68 Ibidem, p. 194,69 Ibidem, p. 195,70 Senacherib Prism http://www.kchanson.com/ANCDOCS/meso/sennprism1.html (21 mai 2010),71 www.lib.uchicago.edu/cgi-bin/eos/eos_page.pl?DPI=100&callnum=PJ3835.B85_cop2&object=2 (20 mai 2010),72 Ibidem,73 Ibidem,

24

Când E-mash-mash, templul zeiţei Ishtar din Ninive, stăpâna mea, pe care Shamshi-

Adad, preotul lui Assur, prinţul care a domnit înaintea mea, l-a construit, a căzut în

decădere, de la fundaţii şi până la acoperiş, l-am reconstruit, l-am împodobit şi l-am făcut

mai strălucitor decât înainte.74 Inscripţia provine de la Ashurnasirpal II. Extragem din text

respectul pe care regele îl are asupra operei strămoşilor săi. Nici un rege asirian nu poate

neglija faptele înaintaşilor, întotdeauna se raportează la ei, îşi exprimă filiaţia şi le continuă

opera, toate astea pentru a îndeplini voinţa zeilor.

Am construit sisteme de irigaţie şi grâul pentru hrană a fost mai abundent ca înainte.

În acel timp, marele drum care fusese construit de către predecesorii mei s-a stricat şi eu,

Tukulti-Ninurta, regele Asiriei, l-am refăcut din blocuri de piatră.75

Un alt atribut al regelui, mai rar menţionat în textele regale, este acela de a se îngriji de

bunăstarea poporului său. Îl vedem, în acest text, pe Tukulti-Ninurta II relatând despre faptul

că s-a îngrijit de irigaţii şi de construirea drumurilor. Se pune întrebarea de ce găsim menţiuni

rare despre aceste fapte în textele regale? Răspunsul ar fi că regii asirieni, spre deosebire de

cei sumerieni sau babilonieni, şi-au creat o faimă şi o ideologie bazată pe război şi victorii

militare, pe înspăimântarea duşmanilor, nu pe capacitatea lor de buni administratori.

O altă funcţie regală, la fel destul de rar menţionată, ar fi cea de distribuitor al

dreptăţii: Senacherib, păstrătorul dreptăţii, iubitorul de justiţie, care acordă ajutor, care vine

în ajutorul celor nevoiaşi, care face fapte pioase76

Totuşi, această atribuţie regală apare în scrisori adresate regelui:

Către rege, stăpânul meu: servitorul tău Marduk-sumu-usur… Tatăl regelui mi-a

dăruit pământ arabil în regiunea Halahhu. Dar guvernatorul şi-a însuşit pământul meu.

Regele, stăpânul meu, ştie că nu am fost vinovat de nici o neglijenţă faţă de palat. Acum mă

îndrept către rege, fie ca regele să-mi facă dreptate ca să nu mor de foame.77

Către rege: servitorii tăi…În ceea ce priveşte spusele regelui: „am ordonat

magnaţilor sa vă facă dreptate” noi am stat înaintea lor, dar ei au refuzat să împlinească

dreptatea…78

74 Ibidem,75 Annales de Tukulti Ninip II, Roy d’ Assyrie 889-884, par V. Scheil avec la collaboration de J.Et. Gautier, Paris, Librairie Honore Champion 1909, p. 27,76 Senacherib Prism în site cit, 77 SAA 10 173. The Governor has Taken my Field (ABL 0421) [from diviners], apud http://cdl.museum.upenn.edu/cgi-bin/cdlpager?project=SAA (13 mai 2010),78 SAA 16 041. Magnates Obstructing Justice (ABL 1101) în Ibidem, Din păcate, în afară de faptul aceste două scrisori provin din perioada neo-asiriană, altă referinţă la datarea lor nu am găsit,

25

Vedem cum cei nemulţumiţi se adresau regelui pentru a judeca problemele şi a

pronunţa sentinţe. În plus regele trebuia să vegheze şi la modul cum funcţionarii numiţi de el

îşi îndeplineau sarcinile.

Ideologia regalităţii hittite, mai înainte de secolul al XIII-lea, îşi are expresia cea mai

clară în timpul domniei lui Hattusil I. Din momentul în care acest rege ambiţios traversează

Eufratul pentru prima dată, cu scopul de a extinde Regatul Hittit în Siria, faptul că regele hittit

trebuie să fie activ militar a devenit unul dintre fundamentele ideologiei regale. Succesele sale

militare determină capacitatea regelui de a domni şi numai când vârsta, boala sau alte obligaţii

împiedică participarea sa directă regele delegă responsabilitatea militară moştenitorului sau

generalilor de încredere. Hattusil I s-a prezentat pe sine ca un inamic feroce şi letal. Posedând

calităţi supraumane, el se arunca asupra inamicilor ca un leu: În doar câteva zile am traversat

râul Ceyhan şi am dărâmat Hassuwa ca un leu cu propriile mâini. Moştenitorul său trebuia

să-i calce pe urme: zeii au instalat un leu în locul altui leu.79

Proclamaţia lui Anitta pare, povestirea ideală a creări regatului. Proclamaţia lui

Anitta este un ansamblu de 3 părţi. Fiecare dintre ele se termină cu o concluzie: primele 2

părţi printr-un blestem (1-9 şi 10-12), iar a III-a cu episodul omului din Purushanda. Aceste 3

părţi au diferenţe şi asemănări între ele. În special găsim 3 caracteristici strâns legate între ele:

o dare de seamă istorică, acte juridice şi deciziile autorului. Caracterul istoric al textului

rămâne un monument venerabil de ideologie regală hittită. Acest text are şi altă funcţie decât

cea narativă sau comemorativă.

O lectură rapidă şi superficială a naraţiunii lui Anitta face acest text asemănător cu

altele ulterioare: prezentarea faptelor este cronologică, în maniera analelor, motivele sunt

aceleaşi din textele viitoare (cucerirea oraşelor, represiunea răscoalelor). Această primă

apropiere nu ne dă sentimentul unei rupturi şi a unei schimbări profunde.

Totuşi, concepţia şi compoziţia Proclamaţiei lui Anitta ne arată că scopul său nu este

pur şi simplu acela de a înregistra fapte, ci de a arăta o transformare, o ţintă către acţiunile

descrise şi de a pune în valoare dinamica lor. A avut loc aici o manipulare a faptelor pentru a

ajunge la acest rezultat? Nu putem ştii. Dar, în orice caz, mai multe elemente ne indică faptul

că asistăm la naşterea, la punerea în scenă a unui proces de transformare a unei situaţii de

plecare.80

Prima parte a textului conţine titulatura regală, parte care a fost tratată în capitolul

anterior. În partea a doua a textului găsim următoarele episoade:

79 Billie Jean Collins, op. cit, p. 92,80 Isabelle Klock-Fontanille, op. cit., p. 54,

26

• Cuceriri militare: Am ocupat toată ţara de la Zalpuwa până la mare;

• O expediţie destinată să recupereze statuia zeului: Odinioară, Uhna, regele din

Zalpuwa, a transportat o statuie a zeului nostru, Shiu de la Nesa la Zalpuwa.

Mai târziu, eu Anitta, Marele Rege am transportat din nou statuia la Nesa;

• Capturarea regelui din Zalpuwa: pe Huzzia, regele din Zalpuwa l-am adus viu

la Nesa.

Supremaţia regelui este de mai multe ordine şi se manifestă în mai multe domenii. În

primul rând ea este materială, sau mai exact militară: Anitta construieşte fortificaţii, poartă

campanii. Aşadar, regele hittit este, înainte de toate, un războinic, un rege cuceritor: Oraşul

Hattushas… noaptea am cucerit-o cu forţa şi în locul ei au crescut buruieni; La Nesa am

construit fortificaţii şi am refăcut oraşul.81

Supremaţia regelui este şi morală: cuvintele regelui au o forţă executorie: el face

promisiuni şi pronunţă blesteme: Cel care va deveni rege după mine şi va repopula

Hattushas, Zeul Furtunii să-l distrugă.82

Supremaţia regelui este religioasă: Anitta construieşte temple. Această funcţie regală

va căpăta din ce în ce mai multa importanţă. În timpul Imperiului, datoriile religioase ale

regelui întrec funcţia de comandant militar, fapt în conformitate cu caracterul regalităţii din

Orientul Antic: Am construit templul Zeiţei Halmasuit, templul Zeului Furtunii, stăpânul meu

şi templul zeului Siu. 83

Aşadar, Anitta, deşi nu este numărat în genealogia oficială regală hittită, totuşi

trasează căile pe care toţi regii le vor urma, în ceea ce priveşte atribuţiile lor.

Funcţionarea, dar şi disfuncţionalităţile sistemului sunt descrise în alte texte ale

Vechiului Regat. Este vorba de cele provenind din timpul domniei lui Hattushilis I. Ca şi

predecesorii săi, şi Hattushilis este un rege militar, care conduce numeroase campanii militare,

descrise în Annale. Un episod interesant din punctul de vedere al comportamentului regelui în

timpul campaniei militare este cel legat de asediul oraşului Urshu. Cânt textul începe, regele

dă nişte ordine comandanţilor militari, Shanda şi Menanya. Aceştia, se pare, că se făcuseră de

râs în timpul unor bătălii anterioare, iar regele îi instruieşte cum să-şi şteargă ruşinea: Dacă

sunteţi atenţi la comenzile mele, ruşinea va dispărea.84 Din nefericire, ofiţerii nu ating

aşteptările regelui: Ei au stricat berbecul de asediu. Regele a fost furios: „Întotdeauna ei îmi

81 Proclamaţia lui Anitta în Ibidem, p. 51,82 Loc cit,83 Loc cit,84 Analele lui Hattushilis apud http://www.hittites.info/ (24 mai 2010),

27

aduc veşti rele. Fie ca Zeul Furtunii să-i pedepsească”.85 Aceste fapte îi dau regelui ocazia de

a interveni: Construiţi un nou berbec de asediu după modelul hurrian. Puneţi-l la locul său.

Zidurile inamicului vor fi ca o foiţă.86

Aşadar, citind textul Analelor vedem cum regele se comportă în timpul campaniilor

militare, Victoria depinde doar de instrucţiunile pe care el le dă ofiţerilor.

În acelaşi timp apar dificultăţi şi cu familia regală, evocate de Testamentul politic al

lui Hattushilis I în care sunt descrise intrigile şi comploturile.87

O primă lectură a textului ne arată registrul particular al acestuia: bătrânul rege nu face

o apologie a domniei sale, textul nu este decât o descriere a cum trebuie să fie un rege hittit.

Suntem de asemenea frapaţi de puţina importanţă acordată motivelor tipice din text care evocă

regalitatea: pe de o parte aspectul religios al funcţiei regale, iar pe de altă parte acţiunea,

performanţa. De exemplu motivul cuceritorului victorios nu este evocat decât în paragraful 8:

De 3 ani de când el pleacă în campanii, şi eu fac un rege eroic. În fine în acest text accentul

nu este pus pe acţiune ci pe a fi, aşadar nici căutări, nici transformări ca în Proclamaţia lui

Anitta, dominată de schema canonică de a da socoteală pentru acţiunile sale.

Explicând motivele pentru care l-a dezmoştenit pe Labarna în favoarea lui Murshilis I,

Hattushilis I pune în evidenţă condiţiile exercitării regalităţii, mai precis pre-condiţiile. Un

viitor bun rege este cel care se arată receptiv la un anumit tip de valori.

La începutul textului, bătrânul rege evocă boala sa şi deci şi slăbirea puterii: el se

retrage în poziţia de observator şi moralizator. Textul începe printr-un comentariu negativ

asupra lui Labarna: ceea ce regele îi reproşează e, în primul rând, lipsa sa de umanitate,

insensibilitatea sa: Uitaţi! Eu sunt bolnav. Vi l-am arătat pe tânărul Labarna spunând: „el

este cel care se va sui pe tron”. L-am numit fiul meu, l-am îmbrăţişat şi ridicat. L-am îngrijit

mereu, dar el nu a arătat milă, el este rece şi fără inimă.88

Mai mult, moştenitorul se caracterizează nu numai prin insensibilitate şi lipsă de

receptivitate, ci prin receptivitate deviată: El nu a ascultat cuvântul regelui ci a ascultat

cuvintele mamei sale, vipera; şi fraţii şi surorile sale nu au încetat să arunce vorbe odioase;

iar el nu a încetat să asculte aceste vorbe.89

Citind Testamentul avem impresia că ceea ce e în joc nu sunt valorile ele-însele ci

participarea la un sistem, la un domeniu de valori comune. Accentul este pus pe atitudinea

privitoare la valori ci mai ales pe participare şi adeziune.85 Loc cit,86 Ibidem,87Citatele sunt preluate din Isabelle Klock-Fontanille, op. cit. p. 88-92,88 Loc. cit.89 Loc. cit.

28

Există un paralelism între planul politic şi cel personal, acesta din urmă apare ca un

microcosmos în raport cu primul. Cele 2 aspecte ale vieţii sociale sunt strâns legate:

respectarea cuvintelor regelui este legată de moderaţie, de pace, de prosperitate politică.

Dispreţuirea lor are drept corolar răzbunarea, moartea, necazurile: Voi sunteţi principalii mei

servitori; dacă vorbele mele vor fi ascultate voi veţi manca pâine şi veţi bea apă, şi nu numai

că oraşul Hattushas va prospera, ci întreaga ţară va fi în pace, dar dacă voi nu ascultaţi

cuvintele regelui nu veţi trăi ci veţi fi pierduţi.90

Nu este vorba doar de simplul paralelism între privat şi public. Complotul, revolta,

răzbunarea sunt manifestări concrete ale dispoziţiilor interioare ale persoanelor. Şi pentru

bătrânul rege acestea sunt importante: este ceea ce irigă tot sistemul: Dar el nu a ascultat

cuvintele regelui. Cum ar putea el să trateze cu bunăvoinţă Hattushas pentru a satisface mai

bine nevoile sale?91

Regalitatea asigură amestecul dintre interesul public şi cel privat al regelui în profitul

interesului public. Aşadar care este locul regelui?

Puterea regală este situată în inima însăşi a societăţii. Regele încarnează legile cele

mai fundamentale, el supraveghează operaţiunile cele mai secrete ale existenţei umane şi

familiale. În raport cu sistemul de valori se propovăduieşte, fie participarea, fie excluderea.

Acest principiu susţine o concepţie despre monarhie care nu este bazată pe excelenţă sau

superioritate.92

Proclamaţia lui Anitta prezintă crearea regatului hittit. Edictul lui Telebinu93 este

ultimul mare text al Vechiului Regat, după moartea regelui urmează o perioadă întunecată,

marcată de numeroase crize. Totuşi, Edictul nu pare a evoca nici un final al vreunei situaţii.

Dimpotrivă, este un text care, cel puţin în partea a doua, este îndreptat către viitor.

După Edict, istoria până la Telebinu se divide în două faze succesive: o perioadă

pozitivă, cu „regi buni”, urmată de una dominată de „regi răi”. Prima perioadă acoperă

domniile lui Labarna (paragrafele 2-4), Hattushilis (5-7) şi Murshilis (8-11). Frazeologia

identică pentru primii doi şi parţial identică ţa cel de-al treilea ne autorizează să considerăm

aceste trei domnii ca un ansamblu. Telebinu reţine o serie de trăsături, prima fiind unitatea:

Odinioară, când Labarna era marele rege în aceea epocă fiii săi, fraţii săi, rudele

prin alianţă, rudele de sânge erau unite.

Supremaţia militară este a doua trăsătură:

90 Loc. cit.91 Loc. cit.92 Ibidem, p. 113,93 Citatele sunt preluate din Isabelle Klock-Fontanille, op. cit. p. 124-130,

29

Acolo unde el mergea în expediţie el supunea ţările inamice prin forţă.

În evocarea lui Murshilis se adaugă expediţia în Babilon:

El a merg la Alep şi l-a distrus. A adus la Hattushas captivii din Alep şi bunurile lor.

După aceea el a mers la Babilon şi l-a distrus.

Dar forţa militară nu e nimic fără administrarea cuceririlor. Aceasta e cea de-a treia

trăsătură subliniată de Telebinu:

Şi când revenea din campanie, fiii săi mergeau în toate ţările şi le guvernau şi marile

oraşe erau încredinţate în mâinile lor.

Cele trei motive sunt strâns legate. Întra-adevăr, nu este suficient pentru un rege să fie

un militar, este important să menţină pacea, să organizeze şi să administreze cuceririle să

menţină armonia în ţară.

Pentru Telebinu, armonia este garanţia reuşitei: fiecare cucerire introduce elemente

eterogene care trebuie integrate într-un ansamblu. Însă dacă am compara cele trei domnii, am

observa cum se creează încet un dezechilibru între cele trei motive. La Labarna cele trei sunt

echilibrate. Dar la Murshilis administraţia nu mai este evocată. În schimb, cucerirea are un loc

mult mai important. Astfel, excesul de cuceriri nu constituie un fapt pozitiv.94

În timpul domniei lui Hattushilis I apar semne că unitatea nu funcţionează bine:

rebeliunea şi complotul: Mai târziu, supuşii au devenit rebeli, ei râvnesc să-şi distrugă

propria casă.

În prima fază a Edictului, figura regelui serveşte drept punct de referinţă, de pivot, dar

şi de resort al transformării. O expediţie militară care se termină cu bine sporeşte prestigiul

regelui. Un alt motiv important pentru suveran de a promova expediţiile militare este faptul că

aceste servesc de a menţine ocupaţi şi, evident, supuşi regelui persoanele de rang înalt care, în

acest fel, au mai puţin timp şi ocazii pentru iniţiative contra suveranului.

A doua fază a Edictului lui Telebinu începe cu domnia lui Hantili. Această a doua

parte este mai puţin stereotipă, frazeologia numai este aceeaşi pentru regii evocaţi: Hantili,

Zidanta, Ammuna şi Huzziya. Ca şi pentru prima parte, Telebinu reţine câteva caracteristici

opuse celor din prima parte:95

• Crima: Hantili l-a ucis pe Murshilis şi i-a vărsat sângele; Zidanta l-a ucis pe

Piseni, fiul lui Hantili, împreună cu fiii săi; Ammuna l-a ucis pe Zidanta, tatăl

său.

• Răzbunarea: Imediat zeii au răzbunat sângele lui Murshilis.

94 Isabelle Klock-Fontanille, op. cit. p. 133-134,95 Ibidem, p. 137,

30

• Teama: Hantili trăia în teamă, trupele îl protejau.

• Absenţa prosperităţii: Şi în mâna sa grâul, vitele, oile nu prosperau deloc.

Un rege este creatorul şi garantul prosperităţii poporului său. Un bun rege trebuie să

respecte zeii, să trăiască în conformitate cu dreptatea, iar poporul prosperă sub domnia lui.

• Rebeliunea: Ţările erau ostile cu privire la el.

• Secretul: Când Ammuna a devenit zeu, Zuru, comandantul lăncierilor a trimis

în secret pe fiul său, Taharwaili, să-ii aducă lancea de aur. El a ucis pe Titiya

cu fiii săi şi pe Hantili cu fiii săi. Şi Huzziya a domnit ca rege.

Aşadar, domniile care urmează celei a lui Murshilis se caracterizează prin crimă,

răzbunare, teamă, dezordine, absenţa prosperităţii, rebeliunea şi secretul. Principiul talionului

este cel care guvernează această perioadă: Murshilis este ucis de către Hantili, fiul lui Hantili

este ucis de către Zidanta, Zidanta este ucis chiar de către propriul său fiu, Ammuna.

Pe aceste baze va avea loc acţiunea lui Telebinu. Prima lui faptă, chiar înainte de a fi

rege, marchează o ruptură: Huzziya îi omorâse, dar fapta devenise cunoscută şi Telebinu i-a

exilat. Le-a pregătit o casă în care să locuiască, dar nimic rău să nu li se întâmple. El a

proclamat: „Ei mi-au făcut rău, dar eu nu voi face la fel lor”.

Aşadar, acţiunea lui Telebinu comportă 3 aspecte:96

1. Exilul în locul crimei;

2. Reapar principiile unităţii;

3. Dispar principiile de echivalare.

Aşadar, clemenţa înlocuieşte răzbunarea.

A doua parte a Edictului se împarte şi ea în două faze: prima povesteşte acţiunile

regelui şi evenimentele din timpul domniei sale. În această parte alternează caracteristicile

celor două perioade ale istoriei hittite:97

• O expediţie militară victorioasă: Atunci când eu, Telebinu, am urcat pe tronul

tatălui meu, am făcut o expediţie în Hassuwa şi am distrus-o.

• O revoltă urmată de înăbuşirea ei: Atunci când eu am ajuns la Lawazzantiya,

Lahha îmi era duşman şi a făcut Lawazzantiya să se răscoale. Însă zeii au pus-

o în mâinile mele.

• Un complot dejucat şi rezolvat printr-un act de clemenţă: Eu, regele, nu ştiam

nimic. El i-a ucis pe Huzziya şi fraţii săi. Când eu am aflat i-am adus pe

Tanuwa, pe Tarharwaili şi pe Taruhsu iar adunarea i-a condamnat la moarte.

96 Ibidem, p. 147,97 Ibidem, p. 149,

31

Eu, regele am zis: „De ce trebuie ei să moară?” I-am lăsat să plece, i-am

făcut agricultori.

A doua fază din cea de-a doua parte a Edictului este cea mai întinsă. Voinţa de a

instaura o ruptură cu trecutul este explicit marcată în text:

• Ruptură cronologică: începând de acum;

• Motivul unităţii în familia regală: Începând de acum, fraţii, fiii, rudele prin

alianţă, rudele de sânge şi trupele celui care va deveni rege după mine

să fie unite.

Sunt introduse noi motive ca baze pentru buna funcţionare a noii ordini:98

• Legalizarea succesiunii regale: Un singur prinţ, cel de prim rang, să devină

rege. Daca nu ar exista nici un prinţ de prim rang, atunci unul de rang secund

să devină rege. Dar dacă nu ar exista nici un prinţ moştenitor, atunci soţul

uneia dintre fiicele de prim rang să devină rege.

• Legalizarea greşelii: Telebinu dă o serie de decrete preventive care să

pedepsească asasinările din cadrul familiei regale: Dacă cineva dintre fraţii

sau surorile sale, ţinteşte capul regelui, convoacă adunarea. Imediat ce

cuvântul vostru va fi ascultat, acela să plătească cu capul, dar să nu fie

omorât în secret. Să nu fie pedepsită casa sa, femeile sale sau fiii săi. Atunci

când un prinţ comite o greşeală să fie pedepsit doar el nu şi casa sa, şi copiii

săi.

Prima observaţie care se poate face este împărţirea regilor precedenţi în două categorii:

regii buni şi regii răi. Un rege bun trebuie să îmbine trei calităţi: unitatea, supremaţia militară

şi buna administrare. În schimb, crima, răzbunarea, teama, absenţa prosperităţii, rebeliunea şi

secretul sunt caracteristice regilor răi, nevrednici. Telebinu este cel care revine la calităţile

strămoşilor săi: unitatea, clemenţa, expediţiile militare victorioase.

În timpul perioadei imperiale textele regale abundă de expediţiile militare victorioase.

Toţii regii acestei perioade lasă relatări despre războaiele pe care le poartă. Un text important

ar fi Analele de 10 ani ale lui Murshili II (1321–1295). Acesta relatează cum a reuşit sa-şi

înfrângă toţi inamicii în 10 ani.99

Aşadar, regalitatea hittită se aseamănă într-un oarecare fel cu cea asiriană. Ca şi regii

asirieni, cei hittiţi sunt regi războinici. Fiecare dintre ei conduce campanii militare,

victorioase, dar in textele regale hittite nu se observă aceeaşi lipsă de milă, ca în cele asiriene.

98 Ibidem, p. 151,99 http://www.hittites.info/ (24 mai 2010),

32

Regii asirieni sunt mult mai cruzi. În schimb regalitatea hittită are şi alte valori: unitate,

clemenţă, buna administraţie.

Trecând la regalitatea evreilor, se impune, încă de la început, o precizare. Principala

sursă este un text religios, Thora. Astfel, accentul cade pe normele şi legile divinităţii, pe

relaţia om-Yahwe. Regalitatea apare în cadrul acestei relaţii. Thora descrie foarte detaliat

atribuţiile regelui şi, pornind de la ele, regii evrei se împart în două categorii: buni şi răi. Buni,

nu în raport cu modul de administrare a regatului sau în ceea ce priveşte relaţiile cu supuşii

sau cu vecinii, ci buni în raport cu legea divină.

Legea pentru rege din cartea Deuteronom este, fără îndoială, un document extraordinar

în Orientul antic:

După ce vei intraşi vei stăpâni ţara pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-o dă, după ce-ţi

vei aşeza locuinţa şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un rege, ca toate popoarele care mă

înconjoară.”, să pui peste tine ca rege pe acela pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege şi

anume să iei un rege din mijlocul fraţilor tăi.

Dar să n-aibă mulţi cai şi să nu întoarcă pe popor în Egipt, ca să aibă mulţi cai, căci

Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarce-ţi pe drumul acela.”

Să nu-şi înmulţească soţiile, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi

de argint şi aur.

Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să-şi scrie într-o carte o

copie a acestei legi care este înaintea preoţilor.

Va trebui s-o aibă cu el şi s-o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă

de Domnul Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi

toate rânduielile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui şi să nu

se abată de la poruncă nici la dreapta nici la stânga şi să aibă astfel multe zile în împărăţia

lui, el şi fiii lui în mijlocul lui Israel.100

Citind textul se pot identifica patru teme:

1. Regele este ales de către Yahwe;

2. Regele face parte dintre evrei;

3. Limitarea puterii regale, accentuată de dependenţa de Yahwe;

4. poziţia centrală a Legii în viaţa regelui.101

Din primul verset al textului reies câteva observaţii. În primul rând regalitatea va fi

instituită abia după ce evreii se vor aşeza în Ţara Făgăduinţei (Canaan). Apoi poporul poate să

100 Deut. XVII 14-20,101 Jamie A. Grant, The King as Exemplar. The Function of Deuteronomy’ s Kingship Law in the Shaping of the Book of Psalms, Brill, Leiden, Boston, 2004, p. 193,

33

ceară un rege, iar acest lucru se va întâmpla din dorinţa de a imita vecinii. Cu toate aceste,

poporul nu poate alege regele, ci Yahwe va face acest lucru şi rege va fi doar unul dintre

evrei.

În continuare legea face câteva specificaţii la conduita regelui. Astfel acesta nu trebuie

să acumuleze bogăţii: cai, argint şi aur. Apoi niciodată regele nu trebuie să întoarcă pe evrei în

Egipt. Şi, în plus, el nu trebuie să aibă multe soţii, pentru ca acestea sa nu-l distragă de la

îndatoririle sale.

Un alt element important este rolul central al Legii în viaţa şi comportamentul regelui.

Doar respectând prevederile legii divine, regele este binecuvântat, iar urmaşii săi vor fi şi ei

regi.

Ca o concluzie de la acest text, caracteristicile regalităţii ar fi:

1. Regele este ales de către Yahwe. Aceasta este o parte importantă a validării funcţiei

regale, care este prezentată ca o opţiune şi la cererea poporului.

2. Regele, ca şi poporul, este dependent de voinţa lui Yahwe. Nu trebuie să-şi bazeze

puterea pe alţi factori externi: putere militară, alianţe interstatale sau bogăţie.

3. Regele trebuie să fie un exemplu al respectării Legii.

4. Regele nu trebuie să se preamărească în faţa poporului.102

Un alt text referitor la atribuţiile regelui îl găsim în cartea I a lui Samuel în momentul

în care Samuel, bătrân fiind îşi pusese fiii judecători. Dar aceştia fiind corupţi, poporul cere

lui Samuel să numească un rege. La porunca lui Yahwe şi împotriva dorinţelor sale, Samuel,

înainte de a desemna un rege, face cunoscute poporului atribuţiile regelui:

Iată care va fi dreptul regelui care va domni peste voi: el va lua pe fiii voştri, îi va

pune la carele sale şi între călăreţii lui ca să alerge înaintea carului lui; îi va pune căpetenii

peste o mie şi căpetenii peste cincizeci şi-i va întrebuinţa la aratul pământurilor lui, la

culesul secerişului lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carelor lui.

Va lua pe fiicele voastre să-i facă miresme de mâncare şi pâine.

Va lua cea mai bună parte din câmpiile voastre, din viile voastre şi din măslinii voştri

şi o va da slujitorilor lui.

Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre şi o va da famenilor şi

slujitorilor lui.

Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai buni boi şi măgari ai voştri şi-i va

întrebuinţa la lucrările lui.

102 Ibidem, p. 213,

34

Va lua zeciuială din oile voastre şi voi înşivă veţi fi slugile lui.103

Dacă primul text se referea mai mult la relaţia dintre rege şi Yahwe, acesta, al doilea

tratează mai mult relaţia dintre rege şi popor. Asta pentru că Samuel trebuia să le explice

evreilor atribuţiile regelui pe care poporul îl dorise. Vedem cum regele controlează aproape

toate domeniile societăţii. El poate să ceară fiii evreilor ca slujitori în armată sau ca lucrători.

Fiicele vor fi luate la curte, iar regele se va întreţine din zeciuiala impusă populaţiei.

Evident cu toţii trebuiau să respecte legea lui Dumnezeu: Temeţi-vă numai de Domnul

şi slujiţi-I în adevăr cu toată inima voastră. Dar dacă veţi face răul veţi pieri şi voi şi regele

vostru.104

Dacă comparăm aceste drepturi ale regelui cu atribuţiile regale din Asiria şi Hatti

observăm că regele evreu pare a fi mai „dur” cu propriul popor. În textele regale asiriene sau

hittite nu se specifică nici unul dintre drepturile pe care regele le are asupra poporului, asupra

taxelor sau pământurilor. Deosebirea provine din aceeaşi diferenţă a surselor. Dacă ceilalţi

regi nu vorbesc în textele lor despre aceste lucruri nu înseamnă că ei nu încasau taxe sau nu

aveau drepturi asupra pământurilor şi a oamenilor. Legea regelui din Thora prezintă toate

astea pentru simplu motiv că autorului îi displăcea ideea de rege în Israel, iar poporul ştiind

aceste drepturi regale, poate sa-r fi răzgândit. O altă deosebire este că regii evrei nu apar ca

războinici. O deosebire importantă ţinând cont de faptul că regalitatea orientală, mai ales cea a

popoarelor semite, este, de obicei, războinică. Hittiţii au avut şi ei această calitate, deşi

îmbinată şi cu alte elemente, menţionate mai sus. Regele evreu, deşi apare în fruntea armatei,

totuşi războiul nu este principala lui îndatorire, ci respectarea voinţei lui Yahwe.

În concluzie, regii Orientului Antic au diferite atribuţii: militare, administrative,

religioase, de justiţie. Însă toate sunt modelate după voinţa şi în numele zeului suveran al ţării.

103 1Sam. VIII 11-17,104 1Sam. XII 24-25

35

4. Obiecte de prestigiu şi locuri ale puterii regale

Deşi măreţia sa este suficientă pentru a-1 deosebi pe rege de ceilalţi oameni, tot ceea

ce îi serveşte sau îi aparţine îi subliniază rangul. Fiecare dintre obiectele sale este superior

celor de rând prin frumuseţea, bogăţia, fineţea lucrăturii. Fiecare dintre ele este contaminat de

sacralitatea sa şi serveşte unui scop aparte. Nici unul dintre ele nu este indiferent sau

neglijabil. Unele însă, pentru că deţin o mare concentraţie de sacralitate, pentru că au aparţinut

zeilor, pentru că sunt bogate în simboluri sau pentru că sunt indispensabile monarhiei, capătă

o importanţă deosebită şi merită să ne reţină atenţia.105

Momentul în care obiectele regale îşi fac apariţia în viaţa regelui este cel al

încoronării: Purtătorii îşi aşează tronul pe umerii lor şi se îndreaptă către templu. Preotul lui

Assur, faţa lor, loveşte o tobă spunând: „Assur e rege! Assur e rege!” Strigă aceste cuvinte

până ajung la poarta zeului Azu. Atunci când ajung aici regele intră în templu, se

prosternează şi aprinde tămâie zeului Assur. Alături de rege se aduce de la palat o cupă de

aur cu ulei care, împreună cu un set de veşminte, e depusă la picioarele zeului. Preotul

105 Jean Paul Roux, op. cit., p. 210,

36

aduce coroana regală pe o pernă de fetru. Preotul care a aşezat coroana pe capul regelui

primeşte un inel de aur. În timp ce aşează coroana pe capul regelui, preotul rosteşte aceste

cuvinte: „Iată coroana pentru capul tău, fie ca Assur şi Ninlil, stăpânii ei să ţi-o asigure timp

de 100 de ani! Fie ca mâinile tale să fie conduse de Assur! Prin dreptatea sceptrului tău să

măreşti ţara. Fie ca Assur să-ţi dăruiască justiţia şi pacea!”.106

Trecând peste ritualul religios al încoronării care va fi detaliat în capitolul următor, din

citirea textului extragem obiectele care însoţesc puterea regală: tronul, coroana şi sceptrul.

Fiecare rege al fiecăruia dintre zonele cercetate este însoţit de aceste trei obiecte. Evident de

la caz la caz se observă diferenţe.

O primă observaţie este aceea că obiectele regale sunt asociate cu divinităţile. Încă o

dovadă a faptului că regalitatea este originală din cer şi că zeii sunt cei care îl aleg pe viitorul

rege.

Shalmaneser I, preot al lui Assur, ilustru vicerege al zeilor… Când stăpânul Assur m-a

ales pe mine şi pentru a conduce mi-a dat lancea, sceptrul şi diadema conducerii

legitime…107

Vedem cum regele a fost ales de către zeul Assur şi că tot zeul i-a încredinţat obiectele

simboluri ale puterii regale: lancea, sceptrul şi diadema. Fiecare dintre ele simbolizează

altceva. Lancea este simbolul regelui războinic, iar faptul că este plasată pe primul loc ne duce

la concluzia că funcţia războinică primează la regalitatea asiriană. Sceptrul apare atunci când

regele stă pe tron şi împarte dreptatea, iar coroana este chiar simbolul regalităţii. Toate aceste

trei obiecte de origine sacră au rolul de a legitima domnia regelui. Un om oarecare, care nu

primeşte aceste simboluri de la zei, nu poate fi un rege legitim.

Assur, marele stăpân, care domneşte peste toţi zeii, care a încredinţat sceptrul şi

coroana, care a stabilit suveranitatea; care a întărit regatul lui Tiglat-palasar, mult-iubitul

prinţ, bucuria inimii lui, cuviosul păstor, pe care l-a ales în inima sa, si pe care l-a încoronat

cu o diademă măreaţă.108

Extragem din acest text câteva idei de bază pentru definirea regalităţii. Mai întâi o

reluare a concepţiei conform căreia regalitatea este de origine divină. Aşa cum Assur

domneşte peste toţi zeii, aşa şi Tiglat-palasar domneşte peste toţi oamenii. Astfel, sceptrul şi

coroana sau diadema sunt încredinţate regelui de către zeul Assur.

106 Hassan Salarne-Sarkis, op. cit., p. 224,107 D.D. Luckenbill, Inscriptions of Early Assyrian Rulers, in „The American Journal of Semitic Languages and Literatures”, Vol. 28, no. 3 (apr.), 1912, p. 153-203,108 http://www.lib.uchicago.edu/cgi-bin/eos/eos_page.pl?DPI=100&callnum=PJ3835.B85_cop2&object=2 (21 mai 2010),

37

În acel timp, Assur, marele stăpân, m-a încoronat cu slăvita coroană a stăpânirii şi a

încredinţat mâinilor mele arma, sceptrul şi buzduganul pentru toate popoarele.109

Este un fragment din inscripţia lui Shalmaneser III de pe poarta palatului. Din nou sunt

enumerate aceleaşi obiecte: arma, sceptrul şi buzduganul. Însă aici apare şi ideea că acestea i-

au fost încredinţate pentru a conduce toate popoarele.

Tot Shalmaneser III are şi următoarea inscripţie: La începutul domniei mele, când am

stat pe tronul regal, am mobilizat carele şi trupele…110 Textul ne întăreşte părerea că

regalitatea asiriană are ca principal atribut războiul. Tronul regal este asociat cu acest atribut.

Regele mobilizează armata stând pe tron, ca simbol al domniei sale.

Regalitatea mai este asociată şi cu palatul regal, ca loc al puterii. Palatul, definit

popular, este locuinţa conducătorului. În regatele succesive ale Orientului Antic, palatul era

sediul a mai multor activităţi: administrative, ceremonii şi, evident, rezidenţa suveranului.

Aşadar, era o instituţie, mai mult decât o simplă locuinţă. În limba sumeriană palat înseamnă

„casă mare”, termenul a fost preluat de akkadiană, însă, sensul a devenit „măreaţa casă”.111

Încă de la început palatul a fost denumit, în textele regale, „sediul regalităţii mele”,

fapt care duce la concluzia multitudinii de funcţii ale palatului.

Ca şi Solomon, în Ierusalim, un nou conducător îşi stabileşte autoritatea şi cu ajutorul

palatului.

O funcţie importantă a palatului este impactul acestuia asupra supuşilor şi asupra

străinilor. Senacherib îşi numeşte noua reşedinţă: palatul fără rival, o minune de privit, l-am

făcut pentru uimirea popoarelor.112

La construirea şi inaugurarea palatului regal au loc ritualuri religioase şi banchete.

Poate cel mai celebru dintre ele este banchetul lui Ashurnasirpal II.

Acesta este palatul lui Ashurnasirpal, regele lumii. În oraşul Calah, în înţelepciunea

mea am ridicat reşedinţa regalităţii mele. L-am acoperit cu lemn de cedru, uşile le-am făcut

tot din cedru cu benzi de bronz, iar deasupra lor am pus o boltă din bronz, decorată. Ca să-

mi proclam faptele eroice am pictat pereţii palatului cu cuceririle mele. Am poleit cărămizile

cu lapis-lazuri.

109 Bronze reliefs from the gate of Shalmaneser, king of Assyria B.C. 860 – 825, Edited by L.W. King, with eight plates, London, 1915, p. 17,110 The Black Obelisk of Shalmaneser III apud http://www.kchanson.com/ANCDOCS/meso/obelisk.html (22 mai 2010),111 Irene J. Winter, Seat of Kingship, A Wonder to Behold: The Palace as Construct in the Ancient Near East, in „Ars Orientalis”, vol. 23, 1993, p. 27,112 Loc. cit.

38

Am plantat în grădina mea plante aduse din ţările în care am fost, din munţii pe care

i-am traversat: ienupăr, arbori de mir, palmieri, abanoşi, stejari, fistic, rodii, pruni, brazi,

smochini.

Când eu, Ashurnasirpal, regele Asiriei, am inaugurat palatul bucuriei mele, am invitat

pe Assur, marele stăpân, stăpânul întregii ţări şi am pregătit un banchet: 1000 de vite

îngrăşate, 1000 de viţei, 10000 de oi, 15000 de miei pentru stăpâna mea, Ishtar, 500 de cerbi,

500 de gazele, 1000 de raţe, 500 de gâşte, 10000 de porumbei, 10000 de peşti de diferite

soiuri, 10000 de butoaie cu bere, 10000 de burdufuri cu vin. Timp de 10 zile am stat la masă

împreună cu 47074 de persoane din toată ţara şi 5000 de persoane oficiale din ţările vecine:

Suhu, Hatti, Tyr, Sidon.113

De la prima vedere, textul se împarte în două. Mai întâi, construcţia propriu-zisă a

palatului, urmată de banchetul de inaugurare. Palatul este denumit Reşedinţa regalităţii mele,

expresie ce cuprinde, nu doar persoana regelui şi familia sa, ci şi birourile administrative,

palatul reprezentând locul de unde regele îşi exercită atribuţiile. O asemenea reşedinţă nu

putea fi făcută decât din materiale scumpe, a căror valoare conferă un anumit prestigiu: cedru,

bronz, pietre preţioase. Ca o paranteză, un asemenea palat (şi templu) îşi ridică şi regele

Solomon. Alături de palat, regele amenajează o gradină, de asemenea fastuoasă, plină de

arbori demni de un rege. Faptul că arborii sunt aduşi din toate colţurile ţării, grădina devine

simbolul Asiriei.

Partea a doua conţine descrierea banchetului de inaugurare. Ca un mare rege,

Ashurnasirpal, oferă un banchet pe măsură. Banchetul debutează cu invocarea zeului Assur.

Cum s-a desfăşurat ritualul religios, textul nu descrie. Bogăţia etalată şi belşugul mâncării

sunt proporţionale cu statului de mare rege al lui Ashurnasirpal.

Palatul este, aşadar, o oglindă a regelui. Este o manifestare fizică a puterii şi abilităţii

conducătorului de a construi şi, în acelaşi timp, construind aşa de impresionant, conducătorul

îşi demonstrează puterea şi abilitatea de a administra resursele, de a provoca uimire şi de a

crea un sediu al guvernării, într-un cuvânt, a domni.114

În ceea ce priveşte regalitatea hittită, obiectele regale apar încă din primele texte.

Astfel, în Proclamaţia lui Anitta, în ultima parte a textului sunt descrise: un tron de fier, un

sceptru de fier.115

Darul (tronul şi sceptrul) nu puteau să aibă o funcţie de legitimare propriu-zisă, ci o

alta ce urmează a fi definită. Un sistem de valori a fost pus treptat în scenă de-a lungul

113 Banchetul lui Ashurnasirpal II, apud James B. Pritchard, op. cit. p. 102-104,114 Irene J. Winter, op. cit. p. 38,115 Isabelle Klock-Fontanille, op. cit. p. 52,

39

proclamaţiei. Textul este o naraţiune a calificării pe ierarhia politică: afirmarea puterii, în

episodul cu statuia şi confirmarea puterii, în ultimul episod. Acest ultim episod nu este o

legitimizare, deoarece ea nu putea să fie decât divină, ci o recunoaştere a legitimităţii şi care,

logic, nu poate fi decât posterioară legitimizării propriu-zise. Altfel zis, zeii acordă

suveranitatea şi calificarea necesară pentru a o obţine şi a o exersa.116

Elementul care ne permite să descifrăm Proclamaţia lui Anitta este prezenţa zeiţei

Halmasuit care ocupă un loc special în naraţiune. Specialiştii au descoperit în text 3 divinităţi:

zeul furtunii, tronul divinizat, Halmasuit şi Soarele. Textul lui Anitta pune în lumină

caracterul sacru al regalităţii şi fundamentul său cosmic: suveranitatea terestră, simbolizată de

către Halmasuit, tronul, e aşezată pe cele 2 nivele ale suveranităţii celeste reprezentate de

către zeul soarelui şi cel al furtunii. Se ştie că zeul furtunii asigură funcţionarea normală şi

legitimă a regatului pe care el l-a creat. Însă el este menţionat, de obicei, împreună cu zeul

Soarelui. Halmasuit este un concept divinizat, simbolul şi personificarea unei idei politice. Pin

urmare, Halmasuit este legată de constituirea regatului.117

Şi în civilizaţia hittită palatul are un rol important. Construcţia unei clădiri era o

sarcină monumentală şi nu trebuie să ne mirăm că ritualuri religioase au fost asociate cu

această activitate. Un asemenea ritual pare că a avut loc în timpul domniei lui Hattushilis cu

ocazia construirii unui nou palat. În acest ritual găsim elemente asociate cu originile regalităţii

hittite. Ritualul va fi strâns legat de construirea noilor palate şi cu concepţia despre regalitate a

hittiţilor că va fi realizat şi în perioadele ulterioare.

Ritualul începe când acoperişul este acoperit cu cherestea. Regele se adresează zeiţei

Halmasuit, personificarea tronului, pentru a binecuvânta realizarea cherestelei în munţi,

domeniul zeiţei: Apoi regele îi spune lui Halmasuit: „Vino! Hai să mergem! Fii prietena

mea! Vino! Hai să mergem la munte! Eu, regele, îţi voi da un veşmânt strălucitor. Fie ca tu

să protejezi muntele! Zeii, Zeul Soarelui şi Zeul Furtunii mi-au încredinţat ţara şi casa mie.

Aşadar, eu ca rege voi proteja casa şi ţara. Fie ca tu să nu vii în casa mea, iar eu nu voi veni

în casa ta”.118

Halmasuit, ca personificare a tronului, este chemată să participe la construcţia noului

palat. Este o atitudine normală, având în vedere faptul că palatul nu era doar casa regelui, ci şi

centru administrativ al regatului, regele exercitându-şi atribuţiile stând pe tron. Evident că

regele face o donaţie către zeiţă şi anume un veşmânt scump.

116 Ibidem, p. 62, 117 Ibidem, p. 64,118 http://www.hittites.info/ (23 mai 2010),

40

În continuare, ritualul se îndreaptă către rege şi către dreptul său de a cere lemn din

munţi, ca favorit al zeilor: Zeii mi-au dat mulţi ani mie, ca rege. Nu există o limită a lor.119

După aceea trece la motivul pentru care are nevoie de lemn: Încă de atunci, m-am

rugat continuu Zeului Furtunii, tatăl meu. Regele doreşte lemn pentru Zeul Furtunii.120

În continuare, ritualul trece la binecuvântarea regelui: Când regele intră în casă,

Halmasuit îl numeşte „Vultur”. Vino şi am să te trimit la mare! Când mergi uită-te pe

câmpuri şi păduri, cine stă acolo? M-am uitat. Isdustaya şi Papaya, divinităţile lumii de jos

sunt acolo. Halmasuit spune: „Ce fac ei?” Regele răspunde: „Ea ţine furca de tors.” Ei torc

anii regelui.121 Înainte de a locui şi de a-şi exercita atribuţiile, regele este binecuvântat de

către zei. Din nou Halmasuit este cea care îl însoţeşte pe rege în obţinerea acestei

binecuvântări.

Deşi nu se poate ca regii evrei să nu fi folosit obiecte precum coroana sau sceptrul,

totuşi Vechiul Testament nu le menţionează. Asta datorită specificului sursei, adică cel

religios. În legătură cu regalitatea israelită apare menţionat cornul cu ulei folosit la ungerea

viitorului rege. Dar, deoarece acest ritual este unul religios şi îl pune pe rege îl relaţie cu

Yahwe, despre aceasta voi detalia în capitolul următor.

Apare, totuşi menţionat tronul, în fragmentele despre Solomon: Şi Solomon s-a aşezat

pe scaunul de domnie al Domnului, ca rege în locul tatălui său, David.122 Elementul

important al acestei menţiuni este cel referitor la relaţia dintre tron şi divinitate. Tronul este al

lui Yahwe, Solomon, deşi este rege, asemenea tatălui său, ocupă scaunul de domnie temporar.

Ca şi în cazul Asiriei sau în cel al hittiţilor, şi la regii evrei apare menţionat palatul.

Cel mai important pasaj despre palat se găseşte în istoria lui Solomon:

Solomon şi-a construit şi casa lui. A construit casa din pădurea Libanului, lungă de

100 de coţi, lată de 50 de coţi şi înaltă de 30 de coţi. Se sprijinea pe patru rânduri de stâlpi

de cedru. A acoperit cu cedru cămările. A făcut un portic cu coloane, lung de 50 de coţi şi

înalt de 30 de coţi. A sala pentru scaunul de domnie, sala judecăţii, şi a acoperit-o cu cedru,

de la pardoseală până la tavan. Pentru toate a întrebuinţat pietre de preţ, cioplite după

măsură.123

Observăm oarecari similitudini cu palatul lui Ashurnasirpal, în ceea ce priveşte

folosirea lemnului de cedru şi a pietrelor preţioase. Acest fapt ne duce cu gândul la intenţia lui

119 Ibidem,120 Ibidem,121 Ibidem,122 1Cron. XXIX 23,123 1Împ. VII 1-9,

41

Solomon de a fi considerat printre marii regi. Din nou apare menţionat scaunul de domnie

asociat cu funcţia de judecător a regelui. Poporului evreu, obişnuit cu simplitatea locuinţelor,

această construcţie trebuie să i se fi părut ca una dintre minunile lumii. Dar era necesar pentru

sporirea prestigiului regalităţii.

Aşadar, regii folosesc obiecte cu valoare simbolică (sceptru, coroană, tron, arme)

pentru a sublinia rolul lor în societate. Aceste obiecte sunt de origine divină şi le sunt

încredinţate o dată cu regalitatea, fapt care conferă legitimitate purtătorului. Pe lângă aceste

obiecte, regalitatea mai este însoţită şi de palat, care cumulează mai multe funcţii şi prin care

conducătorul îşi demonstrează puterea şi abilitatea de a administra resursele, de a provoca

uimire şi de a crea un sediu al guvernării, într-un cuvânt, a domni.

5. Persoana şi imaginea regelui

În faţa zeilor/în faţa oamenilor

Adevăratul rege al cetăţilor şi ai popoarelor era zeul, iar conducătorii se proclamau

doar vicarii săi. Regii erau aleşi de către divinitate, iar suveranii nu uitau să facă aluzie la

această alegere fără de care puterea lor nu ar fi decât uzurpată. Sargon II, de exemplu, regele

Asiriei se proclama: Păstor legitim pe care l-au ales Assur şi Marduk.124

Rolul său consistă în a îndeplini voinţa zeilor pe pământ. Tot ce are legătură cu

comunitatea intră în atribuţiile sale: construirea de noi temple, renovarea lor, prezidează

marile ceremonii religioase, asigură buna funcţionare a administraţiei prin decrete şi legi, îi

supraveghează pe funcţionari, reprezintă comunitatea în relaţiile cu străinii. Ierarhia acestor

funcţii, mijloacele prin care pot fi asigurate, comportamentele prin care suveranul îşi

demonstrează capacităţile şi loialitatea faţă de rolul său variază, însă, într-un spectru foarte

larg, de la vicarul zeului în statele sumeriene şi akkadiene la regalitatea militară hittită şi

asiriană.

Pe de altă parte, regele este reprezentantul oamenilor în faţa zeilor. Această poziţie

ambivalentă, de mediator între comunitate şi divinitatea tutelară este cea care îl singularizează

pe suveran între oameni. Una dintre cele mai bune ilustrări pe care o putem cita provine chiar

din prologul mileniului de care ne ocupăm: Utu-Hergal, suveran neo-sumerian din Uruk

pregăteşte războiul contra invadatorilor guti ţinând un dublu discurs. Cu faţa la altar o invocă

124 G. Contenau, op. cit., 1922, p.116,

42

pe zeiţă, întors cu faţa la popor comunică mesajul divin. Această descriere a demersului său125

ne indică aproape în termeni de limbaj corporal care este locul ocupat de rege în ordinea

universală: Utu-hegal s-a îndreptat către Inana, stăpâna sa, şi a rostit această rugăciune: „O

stăpâna mea, leoaica războinicilor, tu care ataci ţările duşmanilor! Enlil mi-a dat misiunea

de a restabili regalitatea în Sumer. Fii sprijinitoare mea! ” Utu-hegal, puternicul om din

Uruk a ţinut un discurs în faţa poporului: „Enlil mi i-a dat pe Guti. Stăpâna mea, Inana, este

susţinătoarea mea.” Inima oamenilor s-a umplut de bucurie.

Vedem cum, încă din primele referiri la relaţiile dintre regi şi zei, primii au rolul de a

media între lumea divină şi cea umană. Prin rege se realizează legătura cu zeii şi tot prin rege

zeii îşi fac cunoscute deciziile.

Utu-hegal este un model care se va regăsi şi în alte cazuri, mai ales din Asiria şi Hatti.

O să vedem în ce fel acţionează regii asirieni pentru a realiza această legătură dintre lumea de

sus şi cea de jos. La fel o să tratez şi despre suveranii hittiţi, în ce fel se raportau ei la

divinitate şi cum vegheau asupra lumii umane. În schimb, regalitatea israelită se diferenţiază

în sensul că regele, chiar dacă, uneori, comunica direct cu Yahwe, totuşi, rolul său de

intermediar nu se realiza ca în celelalte state.

Regele ales de către zei era responsabil în faţa lor de bunăstarea supuşilor lor şi putea

face apel către zei în numele lor. În Asiria, responsabilitatea regelui pentru popor lua forma,

uneori, unui „ţap ispăşitor”. Iată un exemplu de ce trebuia să facă un rege în caz de cutremur:

Regele trebuie să facă metanii. Trebuie să se radă complet. Apoi trebuie să pună părul într-

un vas ritualic pe care trebuie să-l depoziteze la frontiera inamicului.126 Un alt ritual

presupunea ca regele să stea timp de şapte zile într-o colibă roşie, asemenea celor care

sufereau de boli contagioase, şi să se supună purificărilor. Cultul zilnic al zeilor pentru care

regele era responsabil cerea prezenţa sa zilnică.127

Relaţia dintre regi şi zei este bine ilustrată în cadrul ceremoniilor desfăşurate în cazul

ridicării sau restaurării templelor:

Atunci când templul lui Assur, pe care Shalmaneser, fiul lui Adad-nirari, regele

Asiriei, l-a construit a căzut în ruină, eu, Esarhadon am restabilit fundaţiile sale. L-am

reconstruit şi l-am făcut magnific pentru uimirea popoarelor. Pentru viaţa mea, pentru

lungimea zilelor mele, pentru stabilitatea domniei mele, pentru bunăstarea şi sănătatea mea,

pentru siguranţa tronului meu, pentru distrugerea inamicilor mei l-am construit.128

125 E. Sollberger, J.R. Kupper, op. cit, p. 130-131,126 Henri Frankfort, Kingship and the Gods, A Study of Ancient Near Eastern Religion as the Integration of Society and Nature, The University of Chicago Press, Chicago & London, 1978, p. 259,127 Ibidem, p. 260,128 Ibidem, p. 267,

43

Din acest text extragem două idei de bază pentru a defini imaginea şi rolul regelui. În

primul rând Esarhadon reface un templu căzut în ruină. Asta înseamnă că era datoria sa să

procedeze astfel. Având în vedere faptul că regele era ales de către zei, acesta era dator să

îngrijească şi templele acestora. În al doilea rând, observăm o „simbioză” între rege şi zei.

Regele repară templele iar zeii îl răsplătesc oferindu-i sănătate, bunăstare pentru el si poporul

lui.

După ce am învins toţi duşmanii lui Assur, am reconstruit templele zeiţei Ishtar a

Asiriei, doamna mea, zeului Martu, zeului Bel-labiru, care căzuseră în ruină. Am reparat

portalurile templelor şi i-am adus pe marii zei să locuiască acolo.129

Este o inscripţie de la Tiglat-palasar I şi din ea observăm un alt detaliu în ceea ce

priveşte relaţia rege – zei: abia după ce duşmanii zeilor (de notat că duşmanii sunt ai zeului

Assur, nu ai regelui sau ai statului, încă o dovadă că zeul este, de fapt, conducătorul ţării) au

fost învinşi, templele au fost restaurate şi zeii au venit să locuiască în ele.

Un alt moment în care regele mediază între zei şi oameni este ritualul public.

Ritualurile publice s-au dovedit unelte puternice în a modela atitudinea şi comportamentul

politic.

Unul dintre aceste presupune ca regele să poarte un coş de lucrător la iniţierea

construirii unui templu, aşa cum în zilele noastre un personaj oficial pune prima cărămidă, sau

prima lopată de ciment la temelia unei noi clădiri oficiale. Acest ritual a fost îndeplinit în

Babilon de către trei regi asirieni: Esarhadon, Assurbanipal şi fiul său, Shamash-shum-ukin,

vicerege în numele tatălui său.

Prin „ritual public” se înţelege un set fix de elemente simbolice precum cuvinte,

imagini, muzică sau acţiuni, care sunt desfăşurate la intervale fixe sau ocazii speciale, care pot

avea şi implicaţii religioase, dar nu neapărat (în Orientul antic toate aveau implicaţii

religioase), şi care se desfăşoară în faţa unui număr mare de persoane cu scopul de a avea un

impact asupra vieţii politice din respectivul stat.130

Senacherib, tatăl lui Esarhadon, ca răspuns la asasinarea unuia dintre fiii săi,

guvernator al Babilonului, a organizat o expediţie de pedeapsă care s-a sfârşit prin distrugerea

sistematică a oraşului: Oraşul şi casele sale, de la fundaţie l-am distrus şi l-am incendiat.131

129 ANALELE REGILOR ASIRIENI, apud http://www.lib.uchicago.edu/cgi-bin/eos/eos_page.pl?DPI=100&callnum=PJ3835.B85_cop2&object=2 (24 mai 2010),130 Barbara Nevling Porter, Ritual and Politics in Assyria, in Hesperia Supplements vol. 33, Essays in Honor of Sara A. Immerwahr, 2004, p. 260,131 Loc cit.

44

Esarhadon, o dată ajuns rege, a anunţat că va reconstrui oraşul. Primul pas a fost

restaurarea templului Esagila al zeului Marduk, suveranul oraşului. Pentru a-i determina pe

babilonieni să-l accepte ca rege legitim, Esarhadon a pregătit o serie de inscripţii prin care

anunţa această reconstrucţie. Inscripţiile aveau rolul de a prezenta rolul regelui în cea mai

favorabilă lumină pentru a minimiza faptul că el era un străin de oraş.

Textul începe numindu-l pe rege ca patron al muncii ce urmează a fi făcută. După o

scurtă enumerare a epitetelor regale asiriene, textul continuă cu atribuirea vechilor titluri

babiloniene: vicerege în numele zeilor al Babilonului, rege al Sumerului şi Akkadului. După

aceasta urmează epitete care proclamă pietatea regelui: adevăratul păstor, favoritul

stăpânului stăpânilor (Marduk), umil supus al marilor zei. După ce relatează cum a fost

distrus templul, în punctul important Esarhadon apare ca ales al lui Marduk, o extraordinară

bunăvoinţă faţă de un rege asirian, şi el a fost făcut rege al Asiriei cu scopul refacerii

templului: Eu Esarhadon, cu adevărat am fost ales să aşez lucrurile la locul lor să reînnoiesc

altarele, să restabilesc cultul în Esagila, palatul zeilor.132

După care se trece la partea concretă a construcţiei: Am chemat muncitori din toată

ţara Karduniash, am făcut uneltele să lucreze.

În momentul în care terenul este debarasat de ruine şi pregătit pentru construirea

templului, ritualul poate începe: Cu ulei scump, miere, vin roşu şi alb, apă pură de la munte

am stropit terenul.

Apoi Esarhadon execută ritualul purtării coşului. Pe de o parte, acesta era un gest de

solidaritate cu babilonienii care munceau construcţie, iar pe de altă parte, ritualul era un act

tradiţional religios şi simbolic: Cu scopul de a arăta poporului măreţia divinităţii şi sa-l

determin să se teamă de stăpânirea ei, am ridicat coşul pe capul meu şi l-am purtat.

Acest ritual este unul dintre cele mai vechi din Orientul antic. Printre primele relatări

despre executarea lui este cea a regelui Ur-nanshe din Lagash, prin 2500 î. Hr. O altă relatare

este cea a lui Gudea, tot din Lagash, pe la 2130 î. Hr.: Coşul sfânt şi cărămizile destinului le-a

cărat în templu pe capul său. Zeul Lugalkurdub mergea în faţa sa, zeul Igalim mergea alături

de el şi zeul Ningishzida îl ducea de mână.133

Astfel, Esarhadon se plasează, simbolic, în linia regilor constructori de temple din

Mesopotamia de sud. Într-un singur gest care reînvia ritualurile antice, Esarhadon s-a oferit el

însuşi babilonienilor ca o întrupare a tradiţiilor lor, nu doar ca un rege legitim, în conformitate

132 Ibidem, p. 262,133 Ibidem, p. 264,

45

cu propria lor ideologie regală şi ca un servitor al zeilor lor, ci ca însăşi imaginea timpurilor

antice, când Babilonul fusese un mare centru de putere şi cultură.

Deci, regii asirieni îndeplinesc o serie de ritualuri cu dublu scop, unul pentru a sluji

zeilor, care l-au făcut rege, şi al doilea pentru a aduce bunăstare poporului.

Şi regii hittiţi au avut de îndeplinit rolul de mediatori între lumea umană şi cea divină.

În primul rând şi ei aveau datoria de a construi şi întreţine templele. Această obligaţie apare

de la primele relatări ale regilor. Astfel în Proclamaţia şui Anitta, regele ne anunţă: Am

construit templul zeiţei Halmasuit, templul Zeului Furtunii, stăpânul meu…134 În condiţiile în

care Halmasuit era zeiţa personificare a tronului regal, iar Zeul Furtunii este cel care alege

regele în funcţie, era firesc ca Anitta să se îngrijească de templele lor.

O mare parte a anului hittit era ocupată cu celebrarea festivalurilor religioase. Cele mai

multe cereau prezenţa personală a regelui, chiar dacă asta însemna să scurteze o campanie

militară.

Purificarea regelui este completă, corpul său a fost curăţat de toată murdăria. Un

asistent aşteptă să-i înmâneze veşmântul special: o robă albastră, sau un veşmânt simplu alb,

sau o manta aspră de păstor. Oricum ar fi gătit, regele nu este decât servitorul unei autorităţi

mai înalte, în onoarea căreia celebrează festivalul. În timpul ritualului el îşi va dovedi

servitutea îngenunchind în faţa zeului şi rugându-i-se cu mâinile ridicate. Şeful curţii îi va

înmâna regelui un toiag şi o lance de fier, sau aur, sau argint. Toiagul reprezintă puterea

judiciară a regelui, delegată de către Zeul Soare, lancea simbolizează puterea militară.135

Regele intră în cella din templu după ce, mai întâi îşi spală mâinile. Acolo el face

libaţii în cinstea zeului. După aceea urmează un banchet. Zeul este invitatul de onoare, iar

regele gazda sa.

Sunt patru festivaluri importante, două ţinute primăvara, şi cel puţin unul toamna.

Unul dintre cele ţinute primăvara este festivalul Zeiţei Soare din Arinna. Cei care conduc

serbările sunt regele şi regina. Procesiunea începe din Hattushas şi trece prin mai multe oraşe,

incluzând Arinna. 136

Un episod interesant în ceea ce priveşte rolul regelui de mediator are loc în timpul

domniei lui Murshili II, când regatul se confruntă cu o epidemie de ciumă. Regele compune o

rugăciune către zei cerând oprirea epidemiei.

Telepinu (Zeul Furtunii) tu eşti un zeu puternic şi nobil. Murshilis, regele, servitorul

tău, şi regina, slujnica ta, m-au trimis pe mine cu rugăciunea: „mergi şi roagă-l stăruitor pe

134 Proclamaţia lui Anitta în Isabelle Klock-Fontanille, op. cit, p. 51,135 Trevor Bryce, Life and Society in the Hittite World, Oxford University Press, 2002, p. 187,136 Ibidem, p. 190,

46

Telepinu, stăpânul şi păzitorul nostru”. Prima observaţie care se desprinde din acest fragment

este că alături de rege participă şi regina.

După introducere urmează atragerea zeului în templu astfel încât acesta să primească

rugăciunea: Chiar dacă eşti în cer alături de zei, nobile Telepinu, chiar dacă eşti pe mare sau

în munţi la plimbare, sau eşti plecat la război în ţara inamicilor, lasă parfumul tămâii să-ţi

atragă atenţia. Vino în templul tău! Am venit la tine cu libaţii. Permite-mi să vorbesc cu tine

şi ascultă-mă. Zeul, spre deosebire de Yahwe de la evrei, care este omniprezent, are

preocupări umane, merge la război, sau la plimbare şi trebuie chemat în templu cu ajutorul

aromelor de la tămâie.

Tu, Telepinu, eşti un zeu nobil. Divinitatea şi templele zeilor sunt respectate în ţara

Hatti. Însă în alte ţări nu. În ţara Hatti se celebrează festivaluri şi sacrificii pentru tine. În

alte ţări nu.

Tu ai temple grandioase pline cu argint şi aur în Hatti, dar în alte ţări nu. Divinitatea

ta, Telepinu, este adorată în Hatti şi Murshilis, regele , servitorul tău, şi regina, slujnica ta

sunt respectuoşi faţă de tine. Ei celebrează festivalurile, sacrificiile şi banchetele pentru tine,

Telepinu. Tot ce îţi oferă ţie este sfânt şi pur. Această parte a rugăciunii face o comparaţie

între hittiţi şi celelalte popoare. Hittiţii merită atenţia zeului pentru că ei respectă divinitatea

acestuia, ţin sărbătorile şi nu-şi bat joc de ofrande, ci oferă tot ce e pur şi curat.

Tu, Telepinu, eşti un zeu nobil. Numele tău este unul nobil printre alte nume.

Divinitatea ta este nobilă printre zei. Tu veghezi asupra regalităţii în cer şi pe pământ. Tu

stabileşti graniţele ţărilor. Tu eşti un zeu milostiv şi îţi arăţi bunăvoinţa mereu. Omul religios

îţi este bineplăcut. În cer şi pe pământ tu, Telepinu, eşti sursa luminii. Continuă motivele

pentru care zeul ar trebui să fie milostiv cu hittiţi. Telepinu este protectorul regalităţii. Tot el

este un zeu milostiv, căruia îi place pioşenia şi religiozitatea.

Întoarce-ţi faţa către rege şi regină şi către ţara Hatti. Stai alături de rege şi regină.

Dăruieşte-le viaţă îndelungată, sănătate şi putere. În sufletele lor adu lumină şi bucurie!

Alungă din Hatti ciuma, foametea şi mizeria. Lasă ploaia să vină. Lasă vântul prosperităţii să

bată.137

În final, zeul este rugat să stea alături de cuplul regal şi să-i sprijine. Iar de la ei,

bunăvoinţa şi darurile zeului vor trece şi la restul poporului.

Diferenţa majoră dintre Asiria şi Hatti este că lângă rege participă şi regina în această

funcţie de mediere, de legătură dintre lumea divină şi cea umană.

137 Citatele sunt luate de pe site-ul http://www.hittites.info/

47

La evrei apar noi diferenţe, dar şi asemănări. Şi aici regii trebuie să respecte voinţa

divinităţii: Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I în adevăr cu toată inima voastră. Dar dacă

veţi face răul veţi pieri şi voi şi regele vostru.138

Cartea Cronicilor leagă monarhia de cultul divin din templu. Deja am văzut că în

restul Orientului regii sunt legaţi de cultul zeilor, fiind responsabili de construirea şi

întreţinerea templelor. Istoria lui Saul este redusă la ultimul ei capitol, punându-se întrebarea

de ce? Un răspuns ari contrastul între tragedia neagră a lui Saul şi lumina domniei lui David.

O altă părere ar fi antiteza dintre cei doi regi, Saul fiind, în ceea ce priveşte comportamentul,

opus lui David.139

Sunt câteva exemple de neascultare urmată de pedeapsă: Saul, Ahab, sunt cele mai

celebre:

Saul a murit pentru fărădelegea pe care o făcuse împotriva Domnului, împotriva

cuvântului Domnului, pe care nu l-a păzit şi pentru că a cerut sfatul celor ce cheamă morţii.

N-a întrebat pe Domnul, de aceea Domnul l-a omorât şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui

Iesei.140

Ahab, fiul lui Omri a făcut ce e rău înaintea Domnului, mai mult decât cei ce fuseseră

înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal şi a făcut un idol Aşerei.141 Evident, ruperea legăturii

provoacă pedeapsa divină: Şi Ilie a zis lui Ahab: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel că

în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie”.142

Nici fiii săi nu se întorc la legea lui Yahwe, aşa că Dumnezeu numeşte alt rege, care

are drept scop omorârea casei lui Ahab ca pedeapsă pentru fărădelegile lor: Iehu a intrat în

casă şi proorocul i-a turnat untdelemnul pe cap, zicându-i: „Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui

Israel: Te-am uns rege peste Israel, peste poporul Domnului. Tu vei lovi casa stăpânului tău,

Ahab, şi vio răzbuna asupra Izabelei sângele slujitorilor Mei, şi voi face casa lui Ahab

asemenea casei lui Ieroboam, şi casei lui Baeşa”.143

În ceea ce priveşte relaţia directă cu Yahwe, aceasta nu se realizează mereu. Israelul

are o clasă sacerdotală bine conturată, care poate să susţină regalitatea sau poate să fie în

opoziţie: Adonia a vorbit cu Ioab şi cu preotul Abiatar şi ei l-au ajuta pe Adonia, urmându-l.

Dar preotul Ţadoc n-a fost cu Adonia.144 Este un fragment care relatează momentul

138 1Sam. XII 24-25,139 William Riley, King and Cultus in Cronicles, Worship and the reinterpretation of history, JSOT Press, 1993, p. 40-41,140 1Cron. X 13-14,141 1Împ. XVI 30-33,142 1Împ. XVII 1,143 2Împ. 6-9,144 1Împ. I 7-8,

48

succesiunii lui David. Vedem preoţii împărţiţi în două tabere susţinând unul sau altul dintre

fiii regelui.

Pe lângă preoţi mai există proorocii, care fac cunoscut cuvântul divin, mai ales în

regatul Israel, după separarea de Iuda, unde regii nu ţineau cultul lui Yahwe: Dar iată, un om

al lui Dumnezeu a venit din Iuda la Betel, după cuvântul Domnului, tocmai pe când stătea

Ieroboam la altar să ardă tămâie. El a strigat împotriva altarului şi a zis: „Iată se va naşte

un fiu al casei lui David, numele lui va fi Iosia; el va înjunghia pe tine pe preoţii

înălţimilor.”145 Este un avertisment dat primului rege al Israelului, după separarea de Iuda, că

dacă nu va urma legea lui Yahwe, va fi pedepsit.

Şi Isaia le-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit şi

prin care slujitorii regelui Asiriei m-au batjocorit. Regele Asiriei nu v-a intra în cetatea

acesta”.146 Textul arată cum Yahwe transmite voinţa sa regelui Ezekia atunci când Ierusalimul

era asediat de armata asiriană.

Evident că sunt regi care comunică direct cu Yahwe, în special David şi Solomon, dar

majoritatea află voinţa acestuia de la preoţi sau prooroci: La Gabaon, Domnul s-a arătat în

vis lui Solomon, noaptea, şi Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau.” Şi Solomon a zis:

„Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu, David şi eu nu sunt decât un

tânăr. Dă, dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul tău, să deosebească

binele de rău.”147 Solomon joacă acelaşi rol ca şi al altor regi din Orient, cererea lui are efect

asupra populaţiei.

Apoi, mai ales datorită specificităţii sursei, regii evrei, atât cei din Israel, cât şi cei din

Iuda, sunt împărţiţi în două categorii: cei care respectă cuvântul şi legea divină şi cei care nu,

modelul general fiind regele David: În al doilea an al lui Ioas, regele lui Israel, a început să

domnească Amaţia, fiul lui Ioas, regele lui Iuda. El a făcut ce era drept înaintea Domnului,

totuşi nu ca tatăl său, David.148

În al XXXVIII-lea an al lui Azaria, regele lui Iuda, a început să domnească peste

Israel Zaharia, fiul lui Ieroboam. El a făcut ce este rău înaintea Domnului ca şi părinţii săi.149

Nu în ultimul rând, şi la evrei apare construcţia templului, însă, având în vedere că

Yahwe e unicul Dumnezeu al evreilor, se construieşte doar un templu: Când regele a locuit în

casa lui şi când Domnul i-a dat odihnă de toţi vrăşmaşii care-l înconjurau, regele David i-a

zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru şi chivotul lui Dumnezeu 145 1Împ. XIII 1-2,146 2Împ. XIX,147 1Împ. III,148 2Împ. XIV 1,149 2Împ. XV 8-9,

49

locuieşte într-un cort”.150 Ştim că intenţia regelui a fost respinsă, dar frapează asemănarea cu

textul de la Tiglat-palasar I în ceea ce priveşte momentul ales pentru construirea templului.

Solomon este cel chemat să realizeze acest fapt: Când ţi se vor împlini zilele şi vei

adormi împreună cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine. El este cel care va zidi

Numelui Meu o casă.151

Cartea Împăraţilor dă o descriere detaliată a Templului şi a etapelor de construire,

precum şi a obiectelor de cult.152 Ca şi ceilalţi regi ai Orientului, şi Solomon foloseşte pentru

templu materiale scumpe: lemn de cedru, aur, argint. Şi rugăciunea inaugurării templului153 se

aseamănă cu altele din regatele vecine. La început Solomon Îl roagă pe Yahwe să vină şi să

locuiască în templu: Ochii tăi să fie zi şi noapte deschişi asupra casei acesteia despre care ai

zis: „acolo va fi Numele Meu.” Apoi cere bunăvoinţa şi binecuvântarea divină pentru popor,

pentru păcătoşi, pentru cei care nu respectă legile divine: Dacă se vor întoarce iar la tine şi

vor mărturisi Numele Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni şi cereri în casa aceasta ascultă-i,

iartă păcatul poporului tău. După care rugăciunea trece la necazurile care pot veni: boli,

foamete, inamici, pentru toate aceste Yahwe este chemat ca apărător, ca protector: Dacă

foametea, ciuma, lăcustele şi omizile vor fi în ţară, dacă vrăşmaşul lor îi va împresura în

ţară, dacă orice om din tot poporul tău Israel va face rugăciuni şi cereri şi fiecare îşi va

cunoaşte rana din inima sa ascultă-l atunci şi iartă-l. După ce încheie rugăciunea, regele se

ridică, se întoarce cu faţa către popor şi binecuvântează adunarea (o frapantă asemănare cu

Utu-hegal)

Aşadar, rugăciunea lui Solomon se desfăşoară după tipicul celorlalte rugăciuni ale

regilor din Orient.

O metaforă prin care este desemnat regele este cea de „păstor”. Păstorul este unul

dintre cele mai importante simboluri şi metafore din istorie. În acest simbol se găseşte o

schemă metafizică elaborată pentru reprezentarea relaţiilor sociale, politice şi etice.154

Încă de la primii regi ai Orientului textele regale conţin acest simbol. De exemplu,

Hammurabi se proclamă: Eu sunt Hammurabi, păstorul chemat de către Enlil. În Biblie,

regele David a fost, în tinereţe, un păstor şi apoi învestit cu păstorirea poporului lui Israel,

devenind, astfel, conducătorul ideal şi tipul păstorului adevărat al evreilor.155

150 2Sam. VII 1-2,151 2Sam. VII 12-13,152 1Împ. V-VIII,153 1Împ. VIII 22-61,154 Joan Goodnick Westenholz, The Good Sheperd, in „Melammu Sympozia 4”, 2004 p. 281-310, 155 1Sam XVI, 2Sam V, 2,

50

Prima menţiune a regelui ca păstor apare în perioada sumeriană: Urukagina, pentru

păstorirea sa.156 (2380-2360 î. Hr.) În acest caz, păstorire este sinonim cu regalitate.

În perioada neo-sumeriană, Gudea este primul care foloseşte termenul „păstor” la

adresa sa: păstor ales de inima lui Ningirsu.

În Asiria, Tukulti-Ninurta spune despre sine: care păstoreşte poporul în păşuni grase.

Însă la regii asirieni metafora devine şi simbolul comportamentului lor războinic: cu puterea

toiagului tău ai supus toate regiunile, spune Senacherib.157

Aşadar, în ceea ce priveşte rolul regelui de mediator între lumea divină şi cea umană,

regii orientului folosesc diverse mijloace: construcţia şi întreţinerea templelor, ritualuri şi

festivaluri publice, rugăciuni în numele poporului pentru diverse motive şi transmiterea

răspunsului zeilor, îndeplinirea voinţei zeilor, ei şi poporul pe care-l conduc.

156 Joan Goodnick Westenholz, art. cit.157 Loc. cit.

51

III. CONCLUZII

Aşa cum am afirmat la începutul acestui demers, scopul lucrării a fost de a efectua un

studiu comparativ asupra regalităţii a trei dintre civilizaţiile Orientului Antic: cea asiriană, cea

hittită şi cea a evreilor.

Motivul alegerii acestei teme a fost, pe de o parte faptul că regalitatea este o problemă

istorico-politică, iar pe de altă parte, regele nu poate fi neglijat în cercetarea istoriei civilizaţiei

Orientului antic şi asta pentru că el ocupă un rol central în viaţa societăţii. Tocmai acest rol al

regelui a fost obiectul cercetării efectuate.

Astfel, ne-am oprit asupra elementelor definitorii pentru rolul regelui: titulatura,

funcţiile sau atributele, obiectele de prestigiu şi locurile ataşate puterii regale şi, nu în ultimul

rând, poziţia regelui de mediator între lumea divină şi cea umană.

Pentru a analiza aceste elemente ne-am folosit, din punct de vedere al surselor, de

inscripţiile regale. Deşi studiul regalităţii se poate baza pe o mai mare varietate de izvoare,

precum cele arheologice, construcţii, reprezentări ale portretelor regale, monumente ridicate

cu diferite ocazii sau evenimente, scrisori, totuşi, cu unele excepţii, am folosit exclusiv

inscripţiile regale. Motivul a fost unul dublu, pe de o parte aceste texte conţin modul în care

regii se autodefinesc, iar pe de altă parte din ele se poate face referire şi la ideologia regală,

din acelaşi punct de vedere, cel a suveranului.

De-a lungul cercetării am descoperit atât asemănări, cât şi diferenţe între cele trei

tipuri de regalitate. Principala asemănare este că regalitatea îşi are origini divine. Zeul este

adevăratul suveran al statului, pe care regele îl administrează în numele şi interesul voinţei

divine. Regele este obligat să respecte această voinţă, în caz contrar el va pierde favoarea

zeilor şi regatul şi viaţa.

Din studiul titulaturii regale extragem câteva elemente definitorii ale regalităţii. În

primul rând, statutul de mare rege în Asiria şi Hatti, în al doilea rând, pretenţia şi încercarea

de a o face reală a concepţiei despre monarhia universală, fapt care se găseşte mai alea la regii

asirieni din perioada imperiului. Apoi titlul confirma concepţia despre originea divină a

regalităţii, în general şi a regelui, în special. În plus faţă de asta regii hittiţi îşi alocă titlul de

„Soarele Meu” (Maiestatea mea), indicând relaţia intimă cu Zeiţa Soare din Arinna. În

componenţa titulaturii regale mai intră şi diverse epitete, aluzie la calităţile regelui: „eroul”,

sau „regele cel puternic” ca o trimitere la faptul că regii sunt conducătorii militari, sau

52

„păstorul”, „cel pios”, simbolizând grija faţă de supuşi. Deosebirea o constituie regatul

evreilor, pentru faptul că, sursa principală este Vechiul Testament, carte religioasă, în care

despre regi se vorbeşte la persoana a treia.

În ceea ce priveşte funcţiile regilor, direcţiile generale sunt: regele războinic, regele

administrator, regele cu atribuţii religioase. Regii asirieni sunt războinici prin excelenţă.

Victoria era obligatorie, nimicirea integrală a duşmanilor sporea spaima şi teroarea în rândul

altor populaţii şi ajuta la ţinerea sub control a propriilor supuşi. Şi regii hittiţi sunt războinici,

dar mai „blânzi” decât cei asirieni. Dar în ambele cazuri inamicii regatului sunt inamicii

zeului, adevăratul suveran al statului. La regii hittiţi se pune accent şi pe alte calităţi: unitate,

clemenţă, buna administraţie. Regele încarnează legile cele mai fundamentale, el

supraveghează operaţiunile cele mai secrete ale existenţei umane şi familiale. În raport cu

sistemul de valori se propovăduieşte, fie participarea, fie excluderea.

Evident că regii au şi atribute administrative. Ei împart dreptatea, judecă pe supuşii

lor, se ocupă de bunăstarea lor.

Un alt atribut important, care derivă din concepţia că regele este doar un administrator

în numele zeilor, este cel religios. Regele este principalul constructor de temple. El are grijă

ca acestea să fie îngrijite, şi ca zeii să locuiască în ele.

Deşi măreţia sa este suficientă pentru a-1 deosebi pe rege de ceilalţi oameni, tot ceea

ce îi serveşte sau îi aparţine îi subliniază rangul. Fiecare dintre obiectele sale este superior

celor de rând prin frumuseţea, bogăţia, fineţea lucrăturii. Fiecare dintre ele este contaminat de

sacralitatea sa şi serveşte unui scop aparte. Nici unul dintre ele nu este indiferent sau

neglijabil. Unele însă, pentru că deţin o mare concentraţie de sacralitate, pentru că au aparţinut

zeilor, pentru că sunt bogate în simboluri sau pentru că sunt indispensabile monarhiei. Printre

simbolurile regalităţii se numără: coroana, sceptrul, tronul, iar locul asociat puterii regale a

fost palatul. Coroana aparţine zeului protector care o acordă alesului său, sceptrul este

simbolul justiţiei, al regelui păstor. La regii asirieni se mai adaugă lancea, simbolul

comandantului militar. Toate aceste obiecte sunt transmise de zei regelui, pentru a conduce

poporul în numele lor, fapt care conferă legitimitate purtătorului. Pe lângă aceste obiecte,

regalitatea mai este însoţită şi de palat, care cumulează mai multe funcţii şi prin care

conducătorul îşi demonstrează puterea şi abilitatea de a administra resursele, de a provoca

uimire şi de a crea un sediu al guvernării, într-un cuvânt, a domni.

Regele are o poziţie ambivalentă, de mediator între comunitate şi divinitatea tutelară

este cea care îl singularizează pe suveran între oameni. Rolul său consistă în a îndeplini voinţa

zeilor pe pământ, pe de altă parte, regele este reprezentantul oamenilor în faţa zeilor. În

53

general regele îşi îndeplineşte această funcţie în cadrul ritualurilor şi festivalurilor publice.

Regii sunt cei care iniţiază construcţia templelor, dând acestei acţiuni o încărcătură simbolică.

La hittiţi s-a păstrat o rugăciune prin care regele din acea vreme, Murshilis II cere

ajutorul Zeului Furtunii împotriva epidemiei de ciumă care răvăşea regatul.

Regii evrei aveau ca stâlp central al comportamentului lor legea lui Yahwe. Şi ei

puteau să mijlocească între Yahwe şi popor, însă, clasa sacerdotală şi proorocii evreilor aveau

şi ei această funcţie. Ba, mai mult, aceştia din urmă se puteau opune regelui dacă acesta

încălca legea.

Aşadar, în ceea ce priveşte rolul regelui de mediator între lumea divină şi cea umană,

regii orientului folosesc diverse mijloace: construcţia şi întreţinerea templelor, ritualuri şi

festivaluri publice, rugăciuni în numele poporului pentru diverse motive şi transmiterea

răspunsului zeilor, îndeplinirea voinţei zeilor, ei şi poporul pe care-l conduc.

În concluzie, în perspectiva propusă, regalitatea este un motiv istoric cu o determinare

dublă: pe de o parte face parte din universul de referinţă, şi, din această privinţă, se supune

principiilor de recuperare, identificare şi localizare spaţio-temporală ca toate celelalte, şi pe de

altă parte el participă la efortul de construire al sensului coerent care caracterizează discursul

istoric. Regele este, deci, piatra unghiulară, centrul unei reţele complexe de relaţii variate.

Adică, el este organul coordonator al societăţii.

54

IV. BIBLIOGRAFIE

1. Surse primare:

1. The Ancient Near East, vol. I, An Anthology of Text and Pictures, edited by James

B. Pritchard, Princeton University Press, 1958,

2. Annales de Tukulti Ninip II, Roy d’ Assyrie 889-884, par V. Scheil avec la

collaboration de J.Et. Gautier, Paris, Librairie Honore Champion 1909,

3. Annals of the Kings of Assyria, Edited by E.A. Wallis Budge and L.W. King, vol. 1,

Oxford University Press, 1902, apud http://www.lib.uchicago.edu ,

4. The Black Obelisc of Shalmaneser III, apud http://www.kchanson.com ,

5. Biblia sau Sfânta Scriptură,

6. Bronze reliefs from the gate of Shalmaneser, king of Assyria B.C. 860 – 825, Edited

by L.W. King, with eight plates, London, 1915,

7. Budge, Ernest A. The History of Esarhadon (son of Senacherib) King of Assyria,

B.C. 681 – 668, Translated from the Cuneiform Inscriptions upon Cylinders and Tablets in the

British Museum Collection, Together with Original Texts, London, Trubner & Co. 1880,

8.Les Lettres d’ El-Amarna. Corespondence diplomatique du pharaon, Traduction de

William L. Moran avec la collaboration de V. Haas et de G.Wilhelm, traduction francaise de

Dimique Collon et Henri Cazelles, Paris, Les Editions du Cerf, 1987,

9. Piepkorn, Arthur Carl, Historical prism of Assurbanipal, Editions E, B1-5, D and K,

Chicago, The University of Chicago Press, Illinois, 1933,

10. Salarne-Sarkis, Hassan, Le Proche-Orient Ancien, Egypte et Mesopotamie,

Beyrouth, Les Editions Universitaires du Liban, 1985,

11. Senacherib Prism, apud http://www.kchanson.com ,

12. Sollberger, E., Kupper, J.R. Inscriptions Royales Sumériennes et akkadiennes,

CERF, 1971,

13. http://cdl.museum.upenn.edu/cgi-bin/cdlpager?project=SAA (scrisori din perioada

neo-asiriană),

55

2. Dicţionare şi enciclopedii:

1. Burney, Charles, Historical Dictionary of the Hittites, The Scarecrow Press,

Toronto, Oxford, 2004,

2. Grande Encyclopedie de l’ Histoire, vol. 1, Les Premieres Empires. Naissance de la

Grece, Collection dirigée par Claude Schaeffner, Paris/Bruxelles/Montreal, Librairie Hachette

et Editions Rencontre Lausanne, 1968.

3. Grand Larousse Encyclopédique, vol. IV, Paris, Librairie Larousse, 1961.

4. Leik, Gwendolyn, Historical Dictionary of Mesopotamia, The Scarecrow Press,

2003,

5. Matei, Horia C., Civilizaţiile Orientului Antic. Mic dicţionar biografic, Chişinău,

Ed. Universitas, 1993.

6. Matei, Horia C., Enciclopedia Antichităţii, ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Meteora

Press, 2000.

7. Rachet, Guy, Dictionnaire des civilisations de l’ Orient Ancien, Larousse, Paris,

3. Lucrări generale:

1. Bryce, Trevor, Life and Society in the Hittite World, Oxford University Press, 2002,

2. The Cambridge Ancient History, third edition, vol. II, part 1, History of the middle

east and the Aegean region 1800 – 1380 B.C., Edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd, N.G.L.

Hammond, E. Sollberger, Cambridge University Press, 1973,

3. The Cambridge Ancient History, third edition, Volume II, part 2, History of the

Middle East and the Aegean Region 1380 – 1000 B.C., Edited by I.E.S. Edwards, C.J. Gadd,

N.G.L. Hammond, E. Sollberger, Cambridge University Press, 1975,

4. The Cambridge Ancient History, second edition, volume III, part 1, The Prehistory

of the Balkans and the Middle East and the Aegean World, tenth to eighth centuries B.C.,

Edited by John Boardman, I.E.S Edwards, N.G.L Hammond, E. Sollberger, C.B.F. Walker,

Cambridge University Press, 1982,

5.The Cambridge Ancient History, second edition, volume III, part 2, The Assyrian

and Babylonian Empires and other States of the Near Ancient East, from the Eight to the

Sixth Centuries B.C., Edited by John Boardman, I.E.S Edwards, N.G.L Hammond, E.

Sollberger, C.B.F. Walker, Cambridge University Press, 1991,

6. Collins, Billie Jean, The Hittites And Their World, Atlanta, Society of Biblical

Literature, 2007,

7. Contenau, G. La Civilization Assyro-Babylonienne, Payot, Paris, 1922,

56

8. Dietrich, Walter, The Early monarchy in Israel: the tenth century B.C.E., translated

by Joachim Vette, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2007,

9. Falk, Ze’ev W. Religion and state in Ancient Israel, in Politisc and Theopolitics in

the Bible and Postbiblical Literature, Edited by Henning Graf Reventlow, Yair Hoffman and

Benjamin Uffenheimer, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 171,

1994,

10. Frankfort, Henri, Kingship and the Gods, A Study of Ancient Near Eastern

Religion as the Integration of Society and Nature, Chicago & London, The University of

Chicago Press, 1978,

11. Grant, Jamie A. The King as Exemplar. The Function of Deuteronomy’ s Kingship

Law in the Shaping of the Book of Psalms, Brill, Leiden, Boston, 2004,

12. L’Histoire et ses méthodes, volume publie sous la direction de Charles Samaran,

Paris, Librairie Gallimard, 1961,

13. Klock-Fontanille, Isabelle, Les Premieres Rois Hittites et la representation de la

royaute dans les textes de l’ ancien royaume, Paris, L’ Harmattan, 2001,

14. Murphey, Murray G. Truth and History, Suny Press, 2009,

15. Riley, William, King and Cultus in Cronicles, Worship and the reinterpretation of

history, JSOT Press, 1993,

16. Rogers, Robert William, The History of Assyria, apud, www.third-millennium-

library.com

17. Roux, Jean-Paul, Regele, mituri şi simboluri, Traducere şi note de Andrei

Niculescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1998,

18. Topolski, Jerzi, Metodologia istoriei, trad. de Aura Ţapu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, 1987,

19. Tosh, John, The Pursuit of History, Aims, methods and new directions in the study

of modern history, revised third edition, London, Pearson Education, 2002,

20. Van De Mieroop, Marc, Cuneiform Texts and the Writing of History, Routledge,

London and New York, 1999,

21. http://www.hittites.info

22. http://en.wikipedia.org

57

4. Lucrări speciale (articole şi studii):

1. Beckman, Gary, „My Sun-God” Reflections of Mesopotamian Conceptions of

Kingship among the Hittites, in Ideologies as Intercultural Phenomena, Proceedings of the

third annual Symposium of the Assyrian and Babylonian Intellectual Heritage Project held in

Chicago, USA, October 27-31 2000, Edited by A. Panaino, G. Pettinato, Universita di

Bologna, Milano 2002,

2. Hardy, Robert S. The Old Hittite Kingdom: A Political History, in „The American

Journal of Semitic Languages and Literatures”, vol. 58, no. 2, apr. 1941, p. 177-216,

3. Irwin, W. A. Samuel and the rise of the monarchy, in “The American Journal of

Semitic Languages and Literatures”, Volume LVIII, April 1941, number 2, pp 113-134;

4. Luckenbill, D.D. Inscriptions of Early Assyrian Rulers, in „The American Journal

of Semitic Languages and Literatures”, Vol. 28, no. 3 (Apr.), 1912, p. 153-203,

5. Lutz, H. F. Kingship in Babylonia, Assyria and Egypt, in „American

Anthropologist”, new series, vol. 26, no 4, october-december, 1924,

6. Master, Daniel M. State Formation Theory and the Kingdom of Ancient Israel, in

“Journal of Near Eastern Studies”, Vol. 60, No. 2 (Apr. 2001), pag. 117-131,

7. Nevling Porter, Barbara, Ritual and Politics in Assyria, in Hesperia Supplements

vol. 33, Essays in Honor of Sara A. Immerwahr, 2004,

8. Westenholz, Joan Goodnick, The Good Sheperd, in „Melammu Sympozia 4”, 2004

p. 281-310,

9. Winter, Irene J. Seat of Kingship, A Wonder to Behold: The Palace as Construct in

the Ancient Near East, in „Ars Orientalis”, vol. 23, 1993.

58