2.EXEGEZA IZVOARELOR BIZANTINE ÎN SCRISUL ISTORIC AL ŞCOLII ARDELENE. GENERAŢIA A TREIA
-
Upload
barbluminita -
Category
Documents
-
view
55 -
download
5
Transcript of 2.EXEGEZA IZVOARELOR BIZANTINE ÎN SCRISUL ISTORIC AL ŞCOLII ARDELENE. GENERAŢIA A TREIA
EXEGEZA IZVOARELOR BIZANTINE ÎN SCRISUL ISTORIC AL ŞCOLII
ARDELENE. GENERAŢIA A TREIA: MICU – ŞINCAI – MAIOR
Rotariu Barb Luminiţa
1
I. Argument
Am dorit să abordez scrisul iluminismului românesc dintr-o altă perspectivă urmărind
un segment neexplorat îndeajuns de istoriografia românească, adică o analiză a surselor
bizantine utilizate de cărturarii Şcolii Ardelene în scrierile lor, ce ar putea duce la lărgirea
interpretării, la un nou tip de rezultate. Istoriografia iluminismului transilvan nu s-a dezvoltat
ca într-un incubator, cultura Ţărilor Române este cuprinsă în mod firesc în curentul iluminist
european. Cu toate că în Ţările Române se înregistra o dezvoltare a societăţii pe plan
economic, politic, social, religios şi cultural acestea se aflau pe o treaptă inferioară în
comparaţie cu statele Europei Centrale. Contactul cu cultura înaintată a Europei apusene,
apariţia şi dezvoltarea burgheziei, creşterea numărului intelectualilor precum şi reformele
aplicate de regimul habsburgic în Transilvania ori de domniile fanariote în Ţara Românească
şi Moldova au generat o sinteză între vechi şi nou, între străin şi autohton,un duct istoriografic
nou.
II. Metodologie
Studiul trecutului a continuat să rămână o prioritate în şi cazul Luminilor româneşti.
Determinată de condiţiile istorice şi politice în care se aflau Ţările Române, precum şi de un
decalaj cronologic, istoriografia, spre deosebire de alte experienţe iluministe europene, va
polariza interesul intelectualilor din zona central sud-est europeană. În ansamblul său, secolul
al XVIII-lea a fost traversat sub aspectul scrisului istoric de două direcţii majore nu
întotdeauna strict delimitate: una care continua vechiul filon tradiţional de scriere al secolului
al XVII-lea şi alta modernă, reprezentată de Dimitrie Cantemir, purtătorul preiluminismului
românesc, şi culminând cu Şcoala Ardeleană1.
Pentru a putea evidenţia originalitatea discursului istoric al corifeilor Şcolii Ardelene
trebuie să ne întoarcem în timp în secolul XVII, când căpăta consistenţă şi coerenţă în istoria
culturii continentului cele două forme de expresie distincte şi majore care aveau să aibă mult
mai târziu şi conotaţiile politico-sociale prea bine cunoscute: pe de o parte acea koine greco-
slavo-romanică a Europei răsăritene, mediu iradiant al imperialei moşteniri bizantine şi
postbizantinismului; pe de altă parte acea solidaritate atlantică a Europei apusene de expresie
latină. Criza generală a veacului XVII le-a conferit trăsături comune care merg de la
1 Ana Maria Roman-Negoi, Recuperarea unui destin: Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 2009, p. 97.
2
absolutismul monarhic la efectele sale politice, sociale şi artistice. Spaţiul românesc din
secolele XVII-XVIII se include în spaţiul barocului postbizantin al Europei răsăritene din
epoca turcocraţiei. Sursele formale străine din Moldova şi Ţara Românească provin din spaţii
culturale diferite: sursa poloneză, în primele decenii de după 1600, a mentalităţii nobiliare
leşeşti asupra românilor ca şi asupra ungurilor sau ruşilor; o mentalitate ţinând de un
sarmatism îmbibat, la rându-i de Orientul otoman şi persan, de manierismul german, flamand
şi baltic, cu înrâuriri din parte iezuiţilor, şcolilor şi misionarilor trimişi pe pământ românesc,
care au avut un impact deosebit marcând zorii modernităţii româneşti, realizând mutaţia de
mare profunzime ce va marca de atunci, evoluţia societăţii culturale române: cuvântul scris,
tipărit, devine arma cea mai de preţ a diplomatului. Cărturarii, figurile cele mai de seamă ale
secolului al-XVII-lea: Miron Costin, Dosoftei, Vaarlam, Nicolae Milescu, Constantin
Cantacuzino şi apoi Antim Ivireanul şi Dimitrie Cantemir au provocat uimire. Gustul pentru
fast, pentru retorica bizantină şi pentru eshatologia creştină, deci aplecarea spre tragic, emoţie,
ezoteric şi ermetism erau constante ale spiritualităţii vremii.
Operele cronicarilor au imprimat un ritm specific procesului de creaţie, configurând
postbizantinismul: retorica bizantină, corpusul eshatologic ortodox, motivele oriental creştine,
împreună cu impulsurile barocului european, cu erudiţia filologică a iezuitului şi contactele
directe cu literatura şi cultura orientului. Nu-l putem separa pe Cantemir de atmosfera
Constantinopolului cosmopolit, el este greu de circumscris unui curent, unei epoci, pentru că
el putea cu uşurinţă să prezinte ipostazele unui om proteic cu disponibilităţi multiple dificil de
surprins într-un tipar. Nu-l putem desprinde de influenţele externe, de formaţia şi instrucţia
şcolii pe care a urmat-o, cum nu-l putem rupe de legăturile cu ceilalţi cărturari care
reprezentau deja o tradiţie, ca şi de întâlnirile cu intelectualii orientali sau occidentali.
Veacul al XVII-lea, cosmopolit prin excelenţă, a favorizat întrepătrunderea Orientului
cu Occidentul sub cele mai varii forme, dar în mod special sub cele cultural-artistice.
Rezultatul, pentru aria culturii româneşti, va fi un curent de sinteză artistică şi literară ce va
uşura trecerea înspre premodernitate.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion
Budai-Deleanu formaţi în instituţii de învăţământ apusene au avut ca şi coordonate lucrările
începute de vechii cărturari: Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir pe
care le-au desăvârşit mişcându-se cu uşurinţă în lumea informaţiei istorice şi au exploatat
plenar experienţa europeană de care au beneficiat.
În ce măsură au acceptat bizantinismul sau în ce măsură l-au respins? Au abordat o
problematică general românească, preluând ideile fundamentale de latinitate, romanitate,
3
continuitate şi unitate vehiculate deja în scrisul istoric. Izvoarele bizantine au trezit interesul
cărturarilor, care au căutat să lămurească problemele legate de spaţiul geografic pe care s-a
format poporul român şi s-a închegat limba română, de afirmare a acestui popor, de rolul său
politic în spaţiul carpato-dunărean şi balcanic2.
Pentru a evidenţia mai bine rolul izvoarelor bizantine în scrierile lor, am urmărit şi
analizat cu precădere filonul bizantin .
Toată documentaţia ar trebui să fie cât mai veridică, aceasta fiind o premisă fundamen-
-tală oricărei cercetări istorice, funcţionalitatea surselor, identificarea tipului de discurs a fost
conturată de Iacob Mârza, care considera că „abordarea surselor [...] se impune ca o
necesitate ştiinţifică, dacă avem în vedere importanţa teoretică a diferitelor categorii de
izvoare, diplomatice, narative, ori de altă natură, în construcţia internă a unei interesante şi
utile sinteze [...] aceasta în care o lectură atentă poate rămâne, în esenţă, un act care împlineşte
destinul textului”3.
Laura Stanciu, în lucrarea sa despre Petru Maior, a susţinut relevanţa surselor care poate
facilita interpretarea, compararea surselor, explicarea, detalierea informaţiei, să se poată face
conexiuni, detalierea să fie cât mai precisă pentru a se putea ajunge la concluzii clare. Ce loc
ocupau sursele bizantine ce măsură le-au influenţat discursul istoric?
Clarificarea enunţată mă ajută la stabilirea cât mai exactă a perioadei analizate cu
respectarea specificului, cât şi a înţelegerii terminologiei, a diferitelor concepte culturale puse
în circulaţie. Pentru a indica gradul de informare al autorului în legătură cu subiectul abordat
pentru elaborarea operei am căutat tipurile de izvoare care le-a avut la dispoziţie istoricul pe
care le-a filtrat pentru susţinerea argumentaţiei.
III. Istoriografie
Pentru a înţelege mai bine discursul istoric al corifeilor am ales pentru a fi analizate în
primul rând lucrările lor cele mai reprezentative dintre care amintesc: Scurtă cunoştinţă a
istorii românilor, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor ale lui Samuil Micu. Acesta se
străduieşte să găsească explicaţii raţionale fenomenelor istorice. În afara concepţiei luministe,
laice, opera istorică a lui Micu ocupă un loc important în istoriografia românească prin faptul
2 Alexandru Elian, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Izvoarele istoriei României. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. VII.3 Iacob Mârza, Aspecte ale sursologiei în Istoria Bisericii Române Unite de Zenovie Pâclisanu, în 300 de ani de la Unirea Bisericii Românesti din Transilvania cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeana, 2000, p. 297
4
că marchează momentul de trecere pe urmele lui Cantemir, de la faza cronicărească la faza
ştiinţifică, prin selecţionarea şi folosirea izvoarelor şi documentelor ne spune Cornel
Cîmpeanu4.
Gheorghe Şincai: Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I-III, care este
definitorie pentru concepţia, metoda şi expresia literară a istoricului. El nu vrea numai să
înfăţişeze viaţa românilor de pretutindeni, ci să dea o istorie continuă şi completă care urmând
de aproape izvoarele să-şi înceapă povestirea cu primele legături ale romanilor cu dacii şi să
se oprească numai în ultimele timpuri. El înţelege să nu-şi mărginească atenţia la
evenimentele ce-i privesc direct pe români, ci să le explice istoria în chip luminos şi inteligent
punând-o în mijlocul întâmplărilor de istorie universală de care ea a fost influenţată5.
Scrierile lui Petru Maior prin care a devenit celebru: Istoria pentru începutul
românilor în Dachia şi Istoria besearicii românilor.
Discursul lor istoriografic nu poate fi înţeles decât prin prisma realităţilor societăţii
româneşti: ocuparea Transilvaniei de către habsburgi şi organizarea ei ca parte componentă a
Imperiului prin Diploma leopoldină (1698), iar Imperiul Otoman deţinea controlul asupra unei
părţi din Moldova şi Valahia. Cultura din Moldova şi Valahia s-a născut sub influenţa
raţionalismului ortodox, a fost inspirată de iluminismul francez, de neoelenism şi de naşterea
naţionalismului. În acelaşi timp în Transilvania se distingea influenţa iluminismului catolic,
Aufklärung-ului şi a Reformei, a pietismului şi a opţiunii aristocraţiei, a elitei spre valorile
naţionalismului democratic6.
Contextul politic, economic şi cultural datorat reformelor cu caracter raţionalist
aplicate de Carol al VI-lea, Maria Tereza şi Iosif al II-lea, lupta politico-naţională condusă de
Inochentie Micu-Klein pentru recunoaşterea românilor transilvăneni ca egali ai naţiunilor
privilegiate le-a influenţat gândirea şi scrisul celor care s-au format în centrele culturale ale
Transilvaniei: Cluj, Bistriţa, Blaj. Dar să nu uităm prezenţa românilor proveniţi din categoriile
libere în gimnaziile şi colegiile catolice, care este un fenomen ce a caracterizat societatea
românească în secolul luminilor. Pregătirea săvârşită în instituţiile catolice, calvine şi luterane
şi mai târziu româneşti a facilitat penetrarea tinerilor români în reţeaua învăţământului, în
clerul superior, în administraţia provinciei, chiar în profesiile libere7.
4 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. XLIV.5 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII (1688-182),vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969, p. 187.6 Laura Stanciu, „Despre istoria istoriografiei iluministe central-europene. Direcţii-repere-tendinţe contemporane”, Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/I, 2007, Alba-Iulia, p. 207.7 Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 45.
5
În şcoala blăjeană s-au format cei mai de seamă creatori de cultură românească şi s-au
recrutat o parte din liderii Şcolii Ardelene şi elita mişcării Supplex Libellus Valachorum, a
căror întoarcere mereu către trecut nu rămâne fără finalitate, ci este valorificată prin scrisul
istoric şi transformată într-un suport moral, o armă politică, într-un sprijin pentru
revendicările naţionale8.
Prin istorie, prin scrisul istoric se deschide o poartă a încrederii în reformare prin
raţiune, argument, logică, în rezonanţă cu mentalitatea generală a epocii. Pentru istoricul
iluminist formularea historia magistra vitae est, evocă atât teritoriul filosofiei, care trebuia în
concepţia epocii să domine orice activitate umană, cât şi iluminarea generală a maselor, pe
care o presupunea curentul9.
În cazul exegezei Şcolii Ardelene se poate decanta o abordare care în linii esenţiale a
cuprins o largă paletă problematică informaţională şi metodologică. Este menită să ghideze
atât înţelegerea vieţii şi lucrărilor lui Micu, Şincai, Maior, cât şi a epocii şi cadrelor care au
favorizat apariţia şi conţinutul scrierilor iluministe, de diverse genuri, de la omiletică la istorie
instituţională, până la politică, lingvistică sau filologie10. Dar perspectivele de lucru se
restrâng ţinând cont de problematica pe care mi-am propus-o.
Textele lui Samuil Micu ne dovedesc o analiză a izvoarelor narative antice, bizantine,
a cronisticii şi a istoriografiei umaniste poloneze sau a barocului european sau săsesc, dar
ţinând seama de specificul istoriei spaţiului românesc.
Gheorghe Şincai a căutat cu precădere în trecut. Şi acesta a făcut o reconstituire,
localizare a surselor; el şi-a adunat toată bibliografia pe parcursul a 30 de ani, de aceea are şi
foarte mulţi autori bizantini în comparaţie cu ceilalţi cărturari ai Şcolii Ardelene. Citează din
Georgius Chedrenius cu Compendio Historiarum, Ioanes Zonares cu Annalibus, Stritterus
Bulgaricorum, Alexiada Annei Comnena, Petrus Magister în Corpus Historiae Bizantinae,
Sethus Calvisius: Opere Chronologico, sau Chrysostomus S. Ioannes cu Epistola 14 ad
Olympiadem viduam, ori Stephanus Byzantinus cu lucrarea de referinţă Geographia,
Constantinus Manases în Istoria Bizanţului, Annales şi Chronica compediaro a lui Georgius
Acropolita, Georgius Pachimer cu Historia şi De Andronico seniore, Nicetas Choniates este
citat din Annabulis şi De Isaacio Angelo, s.a.
8Ana Maria Roman-Negoi, Recuperarea unui destin: Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 2009, p. 240. 9 Alin Mihail Gherman, „Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie iluministă a istoriografiei şi beletristicii”, în Literatura română din Transilvania între preiluminism şi preromantism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p. 67.10 Stanciu, Despre istoria, p. 217.
6
Din istoriografia bizantină, Petru Maior utilizează Historia Nova a lui Zosimos
Comes, Historiae a lui Theophylactos Simokattes, pentru Istoria besearecii s-a bizuit pe
istoricul bisericesc Socrates cu Ecclesiastica Historia şi Sozomenos, apoi face apel la
Constantin Porfirogenetul, Nicetas Choniates în Isaacio Angelo, citează din Laonicos
Chalcocondyles, Historiarum de origine ac rebus gestis Turcorum, Ioan Cinnamos cu
Epitome, Georgius Acropolites deşi are credit mai scăzut în unele cazuri este citat în Istoria
sa, dar şi în Istoria besearecii la fel ca Nicephores Gregoraş şi George Pachymeres.
Prodigioasa lor activitate nu a întârziat să atragă atenţia învăţaţilor străini încă din
timpul vieţii lor. J.Ch. Engel, istoric de prestigiu al epocii, în căutarea unor izvoare noi pentru
lucrările în pregătire, a stabilit legături în jurul anilor 1800 cu cărturarul român Samuil Micu,
angajându-se într-un schimb de informaţii istorice, sau Sulzer, care îl considera o
personalitate ştiinţifică a vremii.
Interesul pentru scrierile corifeilor de-a lungul timpului a fost abordat din diferite
unghiuri şi încă mai sunt domenii de cercetare. Aici amintesc doar lucrările pe care le am
considerat utile pentru cercetarea propusă. Pentru Nicolae Iorga, Şcoala Ardeleană nu numai
că se încadrează între marile momente ale culturii româneşti, dar el stabileşte legături şi cu
evenimentele europene, a încercat să-i definească în cadrul curentului. Prin Istoria literaturii
române în secolul XVIII, istoriografia Şcolii Ardelene a câştigat înţelesuri noi. Nicolae Iorga a
dat în paginile cărţii prima analiză a conţinutului istoriilor lui Micu şi o încercare de cronolo-
gizare a lor. De interes mi-au fost şi capitolele din Fragmentarium iluminist scris de Pompiliu
Teodor şi Dumitru Ghişe, în care au fost supuse exegezei sistematice aspectele principale ale
creaţiilor istoricilor ardeleni.
Maria Protase vine să redimensioneze în maniera ei semnificaţiile scrisului lui Maior,
raportul operă-lector este mereu altul, în Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe. Constantă şi
definitivă rămâne doar imaginea cărturarului erudit şi militant.
Alte lucrări de sinteză relevante pentru scrisul reprezentanţilor Şcolii Ardelene sunt şi Sub
semnul luminilor. Samuil Micu scrisă de Pompiliu Teodor, cu preocupare şi noi investigări
pentru concepţia şi metoda istorică în opera învăţatului ardelean. O cercetare de fapte, de
analiză şi de interpretare, prin care a încercat să facă cunoscută o operă deschizătoare de
drumuri în cultura istorică română din Ardeal11.
Prin Biografia unei atitudini: Petru Maior, Laura Stanciu, face o investigaţie
amănunţită a istoriografiei programului naţional românesc - maturitatea momentului, definirea
personalităţii lui Petru Maior. Vine cu o metodologie de cercetare nouă, un aparat critic,
11 Teodor, Sub semnul, p. 6.
7
anexe, analiză şi critică, care merg mână în mână, completându-se. Recuperarea unui destin,
Gheorghe Şincai, Hronica Românilor a Anei Maria Roman-Negoi, ne interesează din punct
de vedere al metodei noi analiză - deconstrucţia discursului istoric al lui Gh. Şincai şi din
punct de vedere istoriografic: Cap. III Nivelul 1 – Notata ex variis authoribus per
G. Gabrielem Sinkay Coordonate ale discursului istoric.
Elian Alexandru, Tanaşoca Nicolae-Şerban, prin textul monografic Izvoarele istoriei
României. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), fac referire la sursele bizantine cu trimiteri directe
la cei trei cărturari.
Pompiliu Teodor i-a acordat o atenţie deosebită lui Samuil Micu şi într-o lucrare a sa,
Interferenţe iluministe europene, în cadrul a nu mai puţin de trei capitole: Traducerile si
prelucrările lui Samuil Micu din opera lui Claude Fleury; Samuil Micu: Traduceri si
prelucrări filosofice şi Samuil Micu: Orizont istoriografic european. Încadrarea şi conexiunile
la curentele şi ideile luminilor (jansenism, galicanism, febronianism etc.) sunt acum mai mult
exploatate, fapt ce îl plasează pe Micu între cărturarii de seamă ai vremii. De asemenea, se
conturează spiritul critic al lui Samuil Micu care nu a preluat fără discernământ ideile ce au
circulat în epocă, ci le-a selectat pe acelea care îi servesc, într-un fel sau altul, nevoilor
concrete. Ţuţuianu C-tin, Bizanţul în „Hronica lui Gheorghe Şincai”, Studii teologice,
Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea publicată de Remus
Câmpeanu. Fără lucrarea lui Serafim Duicu Pe urmele lui Petru Maior, nu am putea cunoaşte
viaţa, personalitatea şi opera lui Petru Maior, cu toate frământările şi strădaniile zbuciumate în
care s-a plăsmuit el. De asemenea sinteza: Şcoala Ardeleană, Mişcare ideologică naţională
iluministă, a lui Ioan Lungu, analizează mişcarea ideologică în contextul luminismului şi
aduce o importantă contribuţie pentru istoriografia subiectului.
Într-un timp record, pe parcursul unei generaţii, cei trei reprezentanţi ai Şcolii
Ardelene – Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior – au reuşit să realizeze, abordând probleme
fundamentale ale vieţii sociale şi culturale, opere care prin valoarea lor inestimabilă stau la
temelia culturii noastre moderne. Ei au elaborat o serie de lucrări istorice menite să ilustreze,
pe bază de documente justeţea cererilor lor pentru lupta de emancipare socială şi naţională a
românilor în care istoria constituia baza argumentării drepturilor pe care românii trebuiau să le
cucerească12.
IV. Samuil Micu şi sursele istorice bizantine
12 Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de Florin Fugariu, Prefaţă şi Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967-1969, vol. I, p. VII.
8
Interesul faţă de Bizanţ era limitat la strictul necesar scrierii istoriei neamului,
încadrată la istoria universală, percepţia şi concepţia „triadei ardelene” poate fi decriptată în
funcţie de modul de preluare şi utilizare a izvoarelor, dat fiind specificul arhaizant al surselor
narative bizantine şi de abordarea câtorva evenimente cheie ale istoriei sud-est europene:
mutarea în anul 330 a capitalei romane, împărţirea imperiului în anul 395, răscoala vlahilor şi
conflictelor cu autorităţile, cucerirea latină din 1204, dispariţia statului de pe Bosfor la 1453 şi
nu în ultimul rând, ideologia politică şi problema moştenirii romane13.
Imensa noutate pe care o reprezenta noua istoriografie iluministă a exprimat-o cel
dintâi dintre istoricii români Samuil Micu, atunci când a stabilit o legătură între cunoaşterea
trecutului şi istoria unui prezent dominat de lumea feudală. În dorinţa de a face „lucrurile
româneşti” la „tot neamul cunoscute”, el socotea istoria în stare să ridice naţiunea în rândul
celor mai înaintate, state europene14. Istoria unei naţiuni trebuie cunoscută deoarece este
definitorie omului raţional, „istoria este dascălul lucrurilor şi bisericeşti şi politiceşti15”.
Stăpânit de o ardentă pasiune de cărturar, s-a avântat în lumea cărţii, încercând într-o
epocă de pionierat cultural, să suplinească printr-o hărnicie aproape fără precedent nevoile
imperioase ale culturii naţionale16.
În ampla sa operă istorică, Micu, plecând de la cronicari şi de la Dimitrie Cantemir, şi
evident de la cultura umanistă şi de la istoriografia secolului XVIII, a încercat să desluşească
originea poporului român şi a limbii sale. Pe baza unor izvoare narative de provenienţă
umanistă, cronici româneşti, izvoarele bizantine şi scrierile barocului, care erau de un
nepreţuit folos, documente de arhivă, izvoare arheologice şi amintiri personale a reuşit să
închege o sinteză şi să se afirme ca istoric. Micu a fost preocupat de autenticitatea izvorului,
de exactitate şi a citat de mai multe ori sursele după care a lucrat. Tendinţa de a depăşi
expunerea analitică este evidentă şi a făcut un real progres faţă de istoriografia medievală
aducând elemente noi cum sunt: preocuparea pentru problemele epocii, îndemnul la luminarea
maselor, critica instituţiilor feudale, exagerarea rolului personalităţii, concepţia laică
precumpănitoare şi mai ales caracterul militant al operei sale l-au adus mai aproape de
concepţia istorică iluministă17, el ilustrând principalele direcţii ce au stat la baza Şcolii
13 Leonidas Rados, Prezenţa Bizanţului în cadrul preocupărilor istoriografice ale ,,triadei ardelene” (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) în volumul Interferenţe româno-elene ( secolele XV-XX), Iaşi, Editura Fundaţia „A.D.Xenopol”, 2003, p. 122.14Teodor, Sub semnul, p. 57.15 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. 3-4.16 Idem, Scrieri filozofice, Studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 5.17 Ibidem, p. 29.
9
Ardelene. Prin izvoarele la care a apelat şi reconstituirile efectuate Micu, este aşa cum l-a
caracterizat Iorga, un începător al erudiţiei româneşti pe terenul viitoarei sinteze de istoria
românilor. Noutatea planului? Până la el toţi care au scris istoria românilor s-au ocupat numai
de aceia care locuiau într-o singură provincie. Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor a
lui Dimitrie Cantemir care cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare, pentru
care a consultat peste 150 de izvoare şi susţine originea comună tuturor românilor, rămâne
totuşi un cronic. Micu a făcut trecerea de la cronică la o lucrare ştiinţifică. […] A cuprinde cu
privirea şi Ardealul, a îmbrăţişa tot timpul de peste 1500 de ani ce trecuse de la Traian până la
Fanarioţi şi până la mişcarea de redeşteptare din Transilvania era fără îndoială cel mai frumos
plan istoric ce fusese conceput de vreun român până atunci18. A îmbinat datele, surselor cu
propriile cunoştinţe, rezultate din contactul nemijlocit cu viata populară. S-a integrat unui
curent european orientat spre descifrarea originii popoarelor stabilind raporturi între
antichitate şi noile etnii europene19.
Prin apelul la o vastă informaţie externă, colectată din izvoare interne şi externe Micu,
a încercat o reconstituire de ansamblu a istoriei ţărilor româneşti, aşadar, a scris trei variante
de istorie a românilor în Brevis Historica Notiţia din 1778 în limba latină, cu istoria
întemeierii Romei, care începe şi aici ca în Hronicul lui Cantemir. Una se adresa publicului
mediu ştiutor de carte, anume Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, unde naraţiunea succintă
este însoţită de note, nu arareori ample, care justifică afirmaţiile textului. Diferită este
recuperarea istoriei principatelor extracarpatice, acum îmbogăţită cu informaţiile cronicilor
interne cunoscute pe parcurs. Grija aranjării materialului în manuscris şi acurateţea stilului pot
conduce la ideea că Micu şi-a dorit tipărită această lucrare. O a doua variantă a istoriei sale,
Istoria cu întrebări şi răspunsuri trebuia să se adreseze publicului neînvăţat, care putea fi
format din învăţăceii şcolilor sau din locuitorii satelor. Caracterul didactic este implicit,
inclusiv forma cu întrebări şi răspunsuri, frecventă în epocă, presupunând un dascăl şi un
discipol sau elev care răspunde.
Varianta finală a sintezei sale istorice se adresează publicului savant. Este masiva
operă Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor la care a lucrat până la sfârşitul vieţii, fără
a reuşi să o finalizeze. Aici şi-a etalat Micu amploarea cunoştinţelor sale istorice, şi tot aici se
poate constata pe viu saltul documentar, mai ales privind istoria Ţării Româneşti şi a
Moldovei, de la Brevis historica notitia şi până la Istoria şi lucrurile, ca rezultat al căutării şi
descoperirii cronicilor interne. Este concepută în patru tomuri masive, primele trei dedicate
18 Iorga, Istoria, p. 151.19 Teodor, Sub semnul, p. 145.
10
câte uneia din ţările româneşti medievale: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, iar a
patra istoriei bisericeşti a românilor din Transilvania. Arhitectura scrierii, dincolo de intenţia
autorului de a cuprinde sintetic întreaga istorie a românilor, trădează dificultăţile ontologice
ale pasului de la cronica medievală la istoria modernă. Întreaga lucrare este un mixaj de
compilaţii din cronicile anterioare, inserţiuni masive de documente istorice reproduse integral
şi de naraţiune originală inspirată. Tomul al patrulea, de exemplu, intitulat Istoria
bisericească a episcopiei româneşti din Ardeal, povesteşte, în cea mai mare parte, lucruri şi
evenimente contemporane autorului. Naraţiunea lui Micu din istoria trăită de el este însă mai
apropiată de istoria orală decât de cronică, prin implicarea la persoana întâi singular a
povestitorului20.
Samuil Micu, în Scurtă cunoştinţă, pe care Nicolae Iorga o considera drept prima
ediţie prescurtată şi pregătitoare a lucrării istorice capitale21, are un sistem de a cita
inconsecvent şi defectuos. Datele bibliografice sunt sumare, titlurile prescurtate, uneori el
citează numai autorul, capitolul şi eventual pagina, fără să indice titlul general al lucrării.
Pentru perioadele mai vechi ale istoriei româneşti, materialele documentare şi informative
utilizate de scriitor la redactarea lucrărilor sale au fost culese din bibliotecile Vienei. Ele au
fost adunate fără un control riguros şi sistematic, autorul consemnând în ciornele sale doar
unele date, neglijând altele de primă importanţă. De aici provin lacunele mari, acele trimiteri
imprecise şi lipsa de consecvenţă în citarea lucrărilor folosite22. Dar aşa se scria la acea vreme,
nu era un caz izolat.
Chiar de la începutul cărţii sunt citate sursele şi a facut adnotări pe marginea textului.
Când scrie despre împăraţii romani antici, în capitolul De unde şi cum s-au început şi s-au
înnălţat neamul romînilor, îl aşază pe Ioannes Zonaras, Ioannes Xiphilinius şi Nichita
Choniates, sau Zosimus alături de alţi autori antici. Doar îi citează nefăcând comentarii pentru
reconstituirea faptelor istorice. Istoricul merge pe firul istoriei cronologic şi doar prin
adnotările făcute ne dăm seama că a consultat mai multe surse.
Prima citare dintr-o sursă bizantină – Ioannes Zonaras, o face când scrie despre
împăratul Augustus şi campania sa împotriva dacilor. Această trimitere la cărţile istoricului
bizantin este defectuoasă şi greşită ne spune Ioan Chindriş23. Analalele lui Zonaras au doar 18
cărţi, iar Micu face trimitere la cartea 23 ,,libro XXIII”. Tot pe Zonaras il citează şi pentru alţi
20 Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Samuil Micu in mărturii antologice, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2010. p. 15.21 Iorga, Istoria, p. 152.22 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. XXVII.23 Idem, „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, Ediţie princeps după manuscris sub titlul Istoria românilor, îngrijită de Ioan Chindriş, vol. I-II, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995, p. 183.
11
împăraţi romani, dar trimiterile sunt corecte. El doar a preluat informaţia fără să facă vreun
comentariu. Pentru bătăliile romanilor cu dacii din timpul împăratului Domiţian, iar a făcut o
trimitere greşită. Textul se referă la guvernatorul Numidiei, Flacus şi acesta nu se află în
excerptele lui Xiphilinius, dar Micu a mai făcut o trimitere care este un indice că a utilizat
marea ediţie de Hamburg a Istoriei romane a lui Cassius Dio (DIO – XIPHILINIUS 1750-
1752)24. Il citează pe Xiphilinius, fără a specifica că este vorba de o notă. Aceasta poate fi o
explicaţie plauzibilă la confuzia creată. Apoi scrie despre ultima bătălie a romanilor cu dacii
din timpul lui Traian fâcând referire la in vita Trajani a lui Xiphilinius, încheind cu ,, în locul
acela am urmat noi, romanii cum mai încolo se va spune[...]”. Încă de aici putem observa
credinţa cărturarului că românii au originile pur romane fără amestecul dacilor. Aceasta
problemă este reluată pe tot parcursul lucrării sale, o întâlnim şi când scrie despre împăratul
Aurelian care a colonizat cu romani Dacia lui Traian în Missia peste Dunăre „[...] După
mutarea acestora a românilor în Missia, românii, de la unii scriitori să chiamă şi missi”,
făcând trimitere la Nichitas Choniates, cartea I, în Isaac Anghel, unde zice că : „Cei ce
odinioară misi, acum vlahi se numesc”25. Tema este reluată mai târziu de Şincai şi Maior, care
tot izvorul lui Choniates îl utilizează, dar întotdeauna l-au citat şi pe înaintaşul lor Micu.
Pentru retragerea aureliană Micu, Şincai au folosit izvoare bizantine, pentru
reconstituirea evenimentului, pe cand Maior nu. Sursele bizantine sunt abundente în relatarea
faptelor împăraţilor, cum spune Micu : „Mai multe se pot vedea din, Ammianus Marcelinus,
Chedrenus, Sozomenus Zonaras, Theophilactes Simocata, Paul Diaconul, Theophanes,
Nicephoros Callistos”. Însă când pomeneşte de invazia bulgarilor în vremea lui Anastasios
(491-518), face iarăşi o citare greşită la adresa lui Zonaras din cartea a L.14, însă corect este
cartea XIV, cap.3, ne spune I. Chindriş26.
În capitolul : „Despre partea aceia a Dachiei carea acum să zice Ardeal” Micu, s-a
mulţumit cu Anonymus ca sursă, pe când Şincai şi Maior au apelat la analiştii maghiari : Pray
şi Katona, şi surse bizantine. Maior l-a preferat pe Constantin Porfirogenetul, criticându-l pe
Anonymus că ar fi „îmbătat de dragostea ungurilor” şi „micşorează virtutea altor neamuri”.
Un alt eveniment este creştinarea lui Gyula, personaj agreat de toţi luminiştii români.
Micu l-a citat pe Chedrenos, dar cu mici ajustări, care cel mai probabil nu au fost
întâmplătoare. Izvoarele lui Zonaras şi Chedrenos au fost cunoscute şi de Şincai, care plasează
evenimentul convertirii lui Gyula în anul 948, cu traducerea pasajelor din cronica ungară 27, iar
24 Ibidem, p. 185.25 Ibidem, p. 44.26 Ibidem, p. 212.27 Şincai, Hronica, I, p. 279-280.
12
Maior a procedat la fel în Istoria bisericii28, unde intră în polemică cu Johann Karl Eder, care
a pus sub semnul îndoielii evenimentul creştinării orientale al lui Gyula, deşi istoriografia
maghiară a acreditat fără rezerve acest eveniment în tonul lui Zonaras şi Chedrenos.
Argumentaţia lui Maior este amplă şi competentă. Apoi mai este o problemă de cronologie,
Micu a plasat anihilarea lui Gyula în anul 1003, iar Şincai în 1002.
De ce le mai multe ori, istoricul nu a prelucrat informaţia, a făcut reconstituiri mulţumindu-se
cu formule : „acestea spun Curopolates şi Scylitzes ”, iar „Zonaras aşa scrie ”, sau „Chedrenus
în istoria sa aceste cuvinte are”.
Un alt eveniment tratat de Micu este războiul de pe Tisa purtat de Ladislau I cel Sfânt
(1077-1095) cu pâlcurile cumane conduse de Copulch29. Aici vedem că nu este părtaş la teoria
lu Şincai30 şi Maior31 conform căreia cumanii au fost români.
Această lucrare cuprinde şi un tablou istoric succint al Bizanţului, al statului bulgarilor
de la sud de Dunăre şi al relaţiilor dintre acesta şi românii de la nord de fluviu. La baza
constituirii imperiului româno-bulgar, Micu vede lupta comună a celor două popoare
împotriva jugului bizantin, temă reluată şi de Gh. Şincai şi Petru Maior.
Acuzat de documentaţia vremii când a abordat termenul de paţinaţite, a dat lămuriri
făcând trimitere la autorii bizantini, cât şi la Ioaness Lucius cu lucrarea De Dalmatiae et
Croatiae şi G. Pray în Annales veteres Hunnorum, Avarum et Hungarorum32. Aici ţine să
precizeze că românii au fost numiţi cumani de către diferite neamuri vecine, când pecenegi,
când cumani, dar nu că aceştia au fost români, cum se poate înţelege din locurile indicate de
Maior mai târziu într-un lung paragraf polemic cu Pray33. Micu a făcut o observaţie corectă.
Legat de pecenegi mai dezvoltat ultima lor expediţie în Imperiul Bizantin când au
devastat Tracia şi Macedonia. Împăratul Ioanes II Comnenos le-a provocat o înfrângere
definitivă în urma căreie dispar din istorie, nimeni nu i-a mai amintit de atunci. Prizonierii au
fost colonizaţi în imperiu sau înrolaţi în armată după sistemul vechilor stratioţi.
Unul din meritele lui Samuil Micu este că a încercat să trateze istoria tuturor celor trei
ţări române, este primul istoric care s-a străduit să realizeze o istorie a României. A încercat
să aducă evenimentele până în vremurile trăite de el. Izvorul de bază este Historia lui
28 Maior, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Bucureşti,Editura Viitorul Românesc, 1995. p. 9229 Micu, Istoria, p. 64,30 Şincai, Hronica, I, p. 318.31 Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I, Ediţie critică şi Studiu asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 248-256.32 Vezi nota 3 din Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 176.33 Maior, Istoria, II, P. 241-248
13
Choniates, al cărei pasaj va fi tradus mai târziu de Şincai34. Zonaras, Cinnamus, Anna
Comnena, G. Acropolites, Ioan Cantacuzines, Laonicos Chalcocondyles, care este citat şi de
Maior cu referire la pecenegi. Micile diferenţe în informaţii, Micu nu le-a considerat
reprezentative pentru scrierea lui.
Micu, a scris şi despre răscoala vlaho-bulgară condusă de Petru şi Asan. El a
evidenţiat elementul vlah, care în opinia lui a fost decisiv, a marcat crearea celui de-al doilea
ţarat bulgar. Aici face reconstituirea evenimentelor în baza Historiei lui Choniates. Şincai a a
utilizat izvorul, dar a sintetizat şi altele care fac referire la declanşarea răscoalei: G. Codinos,
Acropolites, G. Pachimeres. Petru Maior a făcut o restrângere a bazei documentare şi a făcut
referire numai la Choniates. Se mai arată cum că Asan şi Ioan sau cum îl numesc latinii Ioniţă,
craiul Vlahiei şi al Bulgariei, au fost romani de un neam cu românii cei de acum. Informaţia
este luată din aserţiunea lui Dimitrie Cantemir precum şi Choniates şi Pachimeres.
Istoria politică a Transilvaniei este împărţită în cinci perioade: 1) până la venirea
ungurilor;
2) de la ocuparea Transilvaniei de către Tuhutum şi la înglobarea ei în statul ungar sub
Ştefan I;
3) de la Ştefan I până la întemeierea principatului în 1571;
4) perioada principilor( 1571-1687);
5) perioada stăpânirii habsburgice; această periodizare este discutabilă35;
Preocupat de autenticitatea izvorului, Micu este în general neutral atunci când citează
din autori bizantini36, dar nu-şi poate stăpâni nemulţumirea37 faţă de obiceiul acestora de a
arhaiza şi amalgama denumirile. Aşadar autorul se arăta iritat şi de utilizarea frecventă la
cărturarii bizantini a toponimului „Schitia” pentru teritoriul de la nord de Dunăre38 şi a
cognomenului Schitul atribuit lui Ioan Cassian39.
Din cartea despre împăraţii Constantin cel Mare şi Lichinie am putea crede că este un
adevărat adept al izvoarelor bizantine.
Pentru Samuil Micu, imperiul romanilor durează până în secolul VIII, căci îi numeşte
pe Constantin cel Mare şi aici citează din Cedrenus, Ammianus, Zosimus şi Zonaras, pe
Theodosie cel Mare, pe Iustinian şi pe alţi „împăraţi ai romanilor”, ca mai târziu să renunţe la
34 Şincai, Hronica, III, p. 331-332.35 Idem, Scurtă cunoştinţă, p. XXXV.36 Ammianus Marcellinus, C-tin Porfirogenetul, Anna Comnena, Zonaras, Choniates, Kinnamos, Cantacuzenus, Acropolites, Laonicus Chalcocondylas, Zosimus, Cedrenus. Dăm forma în care aceştia apar în text.37 Nemulţumire pe care o întâlnim şi la Şincai, vezi Hronica, p. 361.38 „grecii tot pământul cel de dincoace de Dunăre, unde iaste acum Ţara Românească şi Moldova îl chema Schitia”39 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 73.
14
acest termen în favoarea altuia care avea acoperire în cultură şi civilizaţie, „împăraţii
grecilor”40.
Era greu de explicat, de argumentat ideologic în universul culturii ardelene din secolul
luminilor, că răscoalele vlahilor din veacul X şi cele următoare să fie îndreptate împotriva
romanilor, strămoşii direcţi ai lor. Cum limba şi cultura erau greceşti, iar elementul etnic
predominant în stat era constituit din greci, firesc era a numi statul grecesc, fără a mai ţine
cont de ideologia bizantină, care considera împărăţia drept una a romanilor41. Până la 1453
foloseşte doar termenii „împăraţii Ţarigradului” sau „împăratul grecilor”, dar nu uită a
menţiona lapidar că elenii au luat fără a avea acest drept numele romanilor42.
În capitolul Să numără stăpânitorii Ardealului şi a Ţării Româneşti şi a Moldovei,
face conexiuni între informaţii pentru înţelegerea evenimentelor. Notele vin să dea explicaţii
mai amănunţite, făcând sursele mai credibile43 fiind riguros departajate şi comparate „aşa cum
scrie Ioannes Cinnamus” în De rebus gestis a Joanne et Manuele Comnen, sau „Iar după cum
scrie Zonaras, aceştia sunt pecenegii megleniţi sau, precum afirmă Cinnamus, Acropolitul,
Cantacuzines şi Anna Comnena, aceia sunt vlahii megleniţi, iar provincia – Vlahia Mare. Că
limba lor este totuna cu limba italienilor din antichitate susţine şi Laonicus Chalcocondylas în
Historia Turcarum”44.
Istoricul, cu ajutorul lui Chedrenos ne dă indicii pentru localizarea Ţării Româneşti,
informaţie pe care o confirmă45. Nechifor Gregoraş, nu a dat informaţii complete în legătură
cu domn al Ţării Româneşti, observă Micu. Dar istoricul a cunoscut şi utilizat în special
marea Istorie a Ţării Româneşti, numită şi Letopiseţul Cantacuzinesc. Nici unul dintre
scriitorii Şcolii Ardelene nu au fost atât de pasionaţi de izvoarele naţionale ca Samuil Micu.
Din opera lui se poate observa că întreaga lui carieră de istoric şi-a desfăşurat-o în umbra şi
sub influenţa Hronicului lui Dimitrie Cantemir, din care avea două manuscrise în biblioteca
de la Blaj. Chiar a copiat o variantă extinsă a Letopiseţului Cantacuzinesc, cu scris îngrijit în
chirilică.
Philipus Callimacus şi Chalcocondyles vin cu amănunte despre Vlad Dracul, detalii
despre domnii care au stăpânit Ţara Românească. Dar Chalcocondylas nu pomeneşte nimic
despre descălecatul Ţării Româneşti. Trimiterea lui Micu, este făcută după Ioanes Lucius, dar
istoricul nu a verificat izvorul, nu a făcut comparaţii între sursele care le-a avut la îndemână.
40 Ibidem, p. 28-33.41 Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 134.42 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 35.43 Vezi nota 97, p. 17644Idem, Istoria şi lucrurile, I, p. 131. 45 Idem, Scurtă cunoştinţă, p. 52.
15
Pentru domnia lui Alexandru II Vodă a preferat izvorul Panadecte exagerat al lui Joannes
Leunclavius. Despre mutarea capitalei turceşti la Brussa, izvorul de bază a fost Nicephoros
Gregoraş , însă care a separat ocuparea Brussei de aceea a Niceei şi în general a întregii
Bitinii. La Chalcocondyles, cucerirea oraşului este amintit doar în treacăt. Deşi a avut mereu o
preferinţă faţă de Cantemir, care a redat evenimentele din Bitinia cu competenţă şi a cunoscut
şi anul corect al ocupării Brussiei: 1326, de această dată a avut predilecţie spre Leunclavius 46.
Istoricul s-a rezumat doar în a prelua informaţia şi când vorbeşte despre Mircea Vodă
sau Vlad Ţepeş. La nararea luptei de la Rovine, Micu s-a servit de Letopiseţul Cantacuzinesc,
apoi după Expunerile lui Chalcocondyles, mai puţin trecerea Dunării de către Baiazid şi
armata sa, care s-a făcut „în chipul cel mai sigur, pe cât se putea”. A preferat formularea din
cronica ţării. Bătălia de la Nicopole (1396) este narată în chip eronat, fiind construită de Micu
printr-o confuzie între istoria Ţării Româneşti şi a Moldovei. Pentru Ţara Românească şi-a
extras datele sumare despre bătălie din Chalcocondyles, cărora le-a suprapus o informaţie
derutantă din Historia Poloniae a lui Ioannes Dlugosz, care pomeneşte despre o scrisoare a lui
Sigismund de Luxemburg către Wladislav IV al Poloniei, în care îi propunea împărţirea
Moldovei, conform tratatului de la Lubla, drept pedeapsă pentru că Alexandru cel Bun ar fi
refuzat să-l ajute în lupta cu turcii. Micu a reprodus scrisoarea dovedind că a cunoscut
lucrarea lui Duglosz, datorită trimiterii la notă. Este de neînţeles cum a putut confunda
evenimentele, domnitorii şi ţările în interpretarea acestui pasaj, deoarece Duglosz a indicat
limpede anul 142947. Confuzia ar fi putut fi creată de similitudini între cele două evenimente:
în amândouă cazurile este vorba de împăratul Sigismund aflat în luptă cu turcii la sudul
Dunării; în ambele lupte împăratul a fost înfrânt şi s-a salvat trecând Dunărea.
Prin scrierile lor Chalcocondyles şi Ducas, i-au creat faima lui Mircea-Vodă făcând
referiri şi la viaţa lui privată.
Scriind despre domnia lui Vlad Ţepeş, îl citează pe Ducas bizantinul, care face
confuzie între cei doi Dracula, tată şi fiu. Aici este cert că a cunoscut şi naraţiunea lui
Chalcocondyles, inclusiv povestirile occidentale despre Vlad Ţepeş alias Dracula, dar a fost
derutat.
Interpretarea lui Chalcocondyles este redată asupra războiului pe care l-a purtat Iancu
de Hunedoara cu turcii, care a părăsit câmpul de luptă după plecarea românilor. Şincai a
încercat să respingă accepţiunea fiindcă naraţiunea nu avea temeinicie. Micu mai face
confuzie între domnitori, dar şi-a dat seama remarcând: „despre domnii scriitori multe laude
46 Idem, Istoria şi lucrurile, I, p. 461.47 Ibidem, p. 297.
16
scriu […] Aici pentru iconomia vremii numai pe Filip Calimac, scriitoriu străin le vom aduce,
carele în carte a şaptea, unde povesteşte lucrurile lui Vladislau craiul unguresc, aşea scrie
[…]”48.
Îi lipseşte rigurozitatea în cronologie şi reproduce masiv din Chalcocondyles în legătură cu
evenimentele din anul 1462, când turcii au încercat să-l împiedice pe voievod de la alianţa cu
Ungaria, sau când vorbeşte de politica internă a lui Ţepeş, mai puţin despre birurile grele
impuse ardelenilor prin regimul comercial protecţionist în vederea sporiri veniturilor ţării, dar
şi de a-i pedepsi pe negustorii braşoveni şi sibieni pe care-i considera conspiratori.
Despre Chalcoccondyles spune: ,,carele mai bine au ştiut lucrurile, decât unora mai târziu
scriitori, carii scriu cum şi-au închipuit”, dar tot a încurcat domniile lui Radu cel Mare (1495-
1508) şi Radu cel Frumos (1462-1474).
De aici nu a mai utilizat surse bizantine, nici nu mai erau odată cu căderea
Constantinopolului în anul 1453.
Istoria Moldovei a început cu anul 1226 şi este redusă la o înşiruire a domniilor, într-o
ordine cronologică defectuoasă şi de o relatare sumară a raporturilor cu Poarta Otomană.
Teoria lui Samuil Micu despre întemeierea Moldovei este tributară fazei post cronicăreşti,
când autorii îşi puneau întrebări dincolo de legendă. A citat din cronicari ca: Grigore Ureche,
N. Costin, Dimitrie Cantemir, din Cronica Hungarorum a lui Thuroczi, Bonfinius sau
cronicarul polonez Jan Dlugos, Odoricus Raynaldus, Martinus Cromerus şi Călători străini în
Ţările Române.
Pentru domnii Moldovei apelează aproape în totalitate la Descrierea Moldovei a lui
Dimitrie Cantemir.
Nu a lăsat deoparte istoria bisericească, s-a întors în timp până la începuturile
creştinătăţii romanilor, la Soborul de la Sardica, citându-l pe Eusebiu din Cezareea şi
Procopius din Cezareea. Când vorbeşte de Sf. Ioan Gură de aur, care i-a învăţat pe locuitorii
Nistrului ce apă desparte Moldova de Ţara Tătărească şi care erau şi goţii, dar şi pe alte
neamuri barbare, iar nu pe dacii romani, care de mult aveau episcopi şi erau creştini, spune:
„adevărat iaste cum scrie istoricul Sozomen”. Aici aminteşte iarăşi evenimentul convertirii lui
Gyula la creştinism şi botezarea lui la Constantinopol, eveniment considerat de toţi autorii ca
un început al vieţii confesionale oficiale în Transilvania49.
Pentru enumerarea scaunelor mitropolitane citează din ediţia veneţiană, 1729, a scrierii
istoricului bizantin Giorgios Codinos De oficiis magnae Ecclesiae et Aulae
48 Ibidem. p 318-320.49 Idem, Istoria, II, p. 367, nota 9.
17
Constantinopolitanei. Samuil Micu chiar a fost proprietarul unui exemplar din această ediţie.
Iar pentru patriarhul Theofil adus de la Ţarigrad de Gyula, citează din Chedrenus şi Zonaras,
doar preluând informaţia. Micu a consultat Annalele lui Zonaras, ediţia pariziană din anul
1687. A mers cu evenimentele istoriei bisericii până în anul 1773.
În viziunea lui continuarea imperiului roman nu este Bizanţul, ci din secolele XI-XII,
creaţiunea statală vlahă şi apoi vlaho-bulgară50 sau daco-romană valahă, care îşi are propria ei
istorie în evul mediu51.
În Scurtă cunoştinţă, continuitatea este amplu dezbătută ca istorie politică în care a
urmărit succesiunea împăraţilor romani şi bizantini. Reconstituirea a reluat structura de idei
din scrierea latină, cu renunţări evidente în capitolele de istorie romană şi bizantină ce nu mai
cunosc amploarea din lucrarea precedentă Brevis Historica Notitia52.
Paradigma sa de gândire era una inadecvată, dar proprie tuturor reprezentanţilor Şcolii
Ardelene: moştenitorii de drept ai romanilor, ai măreţiei statului şi numelui lor sunt românii şi
nu grecii53.
În acelaşi registru se înscriu şi rarele incursiuni în istoria Moldovei şi Ţării
Româneşti. Aşadar, Micu a explicat regresul şi criza culturii autohtone pe seama grecilor
contemporani, a domniilor fanariote şi dorinţa lor de înavuţire54.
Cărturarul nu a ezitat să utilizeze nici o sursă, tot ce poate demonstra sau susţine ideea
latinităţii, romanităţii55 românilor, fie izvoarele antice bizantine, umaniste, adăugând noi
argumente istorice, dar şi reconstituite pe baza multitudinii de izvoare56.
El este un istoric care reconstituie, analizează, coroborează uneori cu destul spirit critic
izvoarele, încercând să răspundă la întrebări. Prin alăturarea izvoarelor şi datorită nivelului la
care se situa istoriografia a izbutit să înfăţişeze un ev mediu în care substanţa istoriei politice
se întregeşte prin factorii culturali şi sociali care proiecta asupra prezentului fascicole de
lumină nouă57.
V. Şincai. Hronica românilor şi izvoarele bizantine
50Idem, Scurtă cunoştinţă, p. 70.51Teodor, Sub semnul, p. 318.52 Ibidem, p. 319.53 Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 135.54 Ibidem, p. 136,55 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 84-88.56 Pompiliu, Sub semnul, p. 293.57 Ibidem, p. 346.
18
Importanţa Hronicii pentru formarea unei concepţii înalte despre trecutul poporului
român stă în primul rând în cantitatea enormă de date pe care ea le cuprinde. În afară de
aceasta, dragostea lui Şincai pentru poporul său, patriotismul lui înflăcărat reuşeşte să
galvanizeze şi să dea viaţă acestui material uneori destul de arid şi prolix58. În observaţiile pe
care Şincai le face lui Engel „nu te mira că au greşit, pentru că aşa se satură carii mîncă cu
gurile altora”59, întâlnim un punct de vedere ştiinţific important: acela al cunoaşterii izvoarelor
pe care le utilizează, mergând până la analiza lor internă, iar uneori îl surprindem discutând
sensul unor cuvinte greceşti60.
Hronica este o expunere an de an a istoriei românilor din nordul şi sudul Dunării,
începând cu anul 86 şi până la 1739, când episcopul Inochentie Micu-Clain a ţinut sobor la
Blaj. Şincai a vrut să dovedească originea noastră romană, continuitatea românilor în Dacia şi
unitatea de neam, indiferent de numele provinciilor.
El adoptă sistemul reproducerii documentului , cu toate că avea la dispoziţie exemplul
înaintaşilor săi cronicarii, Dimitrie Cantemir şi contemporanului său Samuil Micu, care a
folosit aceeaşi metodă narativă în expunerea documentului istoric. Dar noutatea pe care o
aduce Şincai este analiza. Concomitent cu informaţia istorică, întâlnim şi prejudecăţile de
clasă, pasiunile politice ale autorilor. La Şincai pe lângă punctul său de vedere, întâlnim însă
realitatea documentului care ne îngăduie să-i acceptăm sau nu părerea, dar important este că
ne permite să judecăm noi înşine faptele, să stabilim concluzii care să ne aparţină61.
Izvoarele utilizate de Şincai sunt variate: cronicari unguri şi ruşi, antici, istoricii
bizantini62, cronicari polonezi, ei au format baza informaţiei sale, izvoare narative, epigrafice
pentru perioada stăpânirii romane. A cules documente la Roma, Viena, Budapesta şi oriunde a
putut să le găsească în manuscris sau tipărite, cea mai mare parte a lor se referă la probleme
transilvănene sau au un caracter politic. Ambiţia lui de a fixa o cronologie cât mai exactă a
istoriei române s-a bazat pe documentele pe care le-a consultat. Şi după cum afirmă Iorga,
caracterul original al înşirării cronologice de izvoare cu comentarii, e adânca iubire de neam
ce se simte pretutindeni63. El a mai utilizat scrierile contemporanilor săi: Engel, Katona,
lucrări geografice utile pentru identificări toponime, dicţionare capabile să-i explice numele
dat unor populaţii sau triburilor unor popoare migratoare. Unul din marile merite ale lui Şincai
este acela de a traduce în limba românească texte din istoricii greci şi latini, de a ne da textele
58 Ibidem, p. IX.59 Şincai, Hronica, vol. II, p. 172.60 Şincai, Hronica, vol. I, p. XLVIII.61 Ibidem, p. LII.62 Aici trebuie specificat că a întrebuinţat în original pe bizantini. Iorga, Istoria, p. 186.63 Iorga, Istoria, p. 188.
19
cronicarilor bizantini64, pe care doresc să mă axez în lucrarea mea. Atitudinea critică faţă de
materialul documentar şi izvoarele narative pe care le foloseşte, marchează un progres evident
faţă de Cantemir, progres care se înscrie pe linia ascendentă a istoriografiei secolului al
XVIII-lea, când se perfecţionează instrumentele de lucru şi se caută o formulă inteligentă
pentru valorificarea acestora65.
Şincai este circumspect în folosirea izvoarelor, spiritul său critic reuşeşte să discearnă
caracterul tendenţios al unor izvoare narative. La tot pasul sunt dovezi că efortul istoricului
merge pe linia descoperirii adevărului şi a exactităţii ştiinţifice în evoluţia tuturor
evenimentelor. Observăm că nu-i plac istoricii bizantini din pricina impreciziei numelor pe
care le dau popoarelor barbare. Este aici vorba de un neajuns pe care l-a simţit întreaga
istoriografie modernă. În tendinţa de arhaizare a numelor de popoare cu care Imperiul
Bizantin a venit în contact timp de cinci secole (de exemplu: sciţii pentru tătari), cu greu se
poate face precizarea, pe baza informaţiilor lăsate de istoricii bizantini care popor se ascunde
sub cutare nume66.
De aceea, are prilej de incriminări când corectează un Ludovic din Doloic „cum îl numeşte
Nichita după obiceiul grecilor, carii numai au întunecat istoria prin mutarea numelor celor
proprii”67.
Istoricul transilvănean a avut mai multe motive să-i privească în mod critic pe greci. În
concepţia lui, Bizanţul uzurpa gloria romană şi numele roman, moştenind pe nedrept o
împărăţie care ni se cuvenea nouă românilor, ca urmaşi direcţi ai romanilor. Apoi
iconoclasmul pe care Şincai nu-l acceptă e o operă grecească. În aprecierea lui trebuie să
vedem o influenţă a istoricilor bizantini din secolul al XV-lea, care deplângând vechea glorie
imperială şi prezentau prin antiteză decăderea Bizanţului contemporan lor, mai ales sub
aspectul moral. Dacă adăugăm acestor motive şi faptul că cele două ţări româneşti erau
conduse de domni fanarioţi, atunci Şincai reînvia gloria vechilor oblăduitori de stirpe
autohtonă, e uşor să înţelegem animozităţile sale68. Nu se mulţumeşte numai cu relatările
autorilor bizantini despre vlahi şi recurge la o nouă argumentare pentru a putea dovedi că
românii au avut totdeauna o istorie. Spune de români că sunt romani, deci istoria lor este
strâns legată din cea a Imperiului roman, iar când acest imperiu va fi urmat de Imperiul
bizantin, românii sunt legaţi de acesta. Ei trebuie să fie încadraţi în istoria universală şi de
64Şincai, Hronica, p. LIV-LV.65 Ibidem, p. LV.66 Ibidem, p. LVII.67 Ibidem, p. 361.68 Ibidem, p. LIX.
20
aceea Şincai, cum bine observăm, a urmărit pe lângă istoria românilor şi pe cea a bulgarilor şi
a ungurilor, pentru legăturile şi vecinătatea cu ei de-a lungul veacurilor.
Cărturarul a urmărit istoria Bizanţului din necesitatea de a dobândi date despre români,
insistând oriunde un autor bizantin vorbea despre vlahi, fie din sudul fie din nordul Dunării. A
urmărit istoria Bizanţului an de an, vorbind de fiecare împărat de la început, dar nu până la
sfârşitul imperiului, ci numai până la împăratul Ioan VI Cantacuzino, anul 1355 inclusiv. S-a
oprit astfel la mijlocul secolului al XIV-lea, întrucât de acum avea suficiente date pentru
istoria românilor. Aceasta este încă o dovadă că Gh. Şincai a recurs la Bizanţ numai pentru a
dovedi şi mai mult romanitatea românilor, continuitatea lor şi pentru a le spori prestigiul în
faţa străinilor69.
În sistemul redactării Hronicii, şi-a grupat materialul pe ani, astfel încât sunt ani pentru
care reproduce o singură informaţie, iar pentru alţii mai multe izvoare, care concordă sau nu
între ele. Observă că istoricul preferă un izvor sau altul datorită clarităţii expunerii şi
dimensiunii. Când este pus în faţa mai multor izvoare care se contrazic, Şincai preferă izvorul
contemporan evenimentului. Dacă socoteşte ca important materialul pe care-l are la îndemână,
îl reproduce pentru bogăţia amănuntelor. Sunt cazuri în care două izvoare se contrazic între
ele şi atunci le reproduce pe amândouă, judecata rămânând a cititorului70, iar dacă faptele nu
se pot încadra analistic, le grupează pe doi ani. Când desfăşurarea evenimentelor nu este
limpede, Şincai le ordonează după logica lor formală. Circumspect, nu se încrede în izvoare a
căror formulare se strecoară termeni care sugerează neîncredere. Dar sunt şi cazuri în care din
dorinţa de a demonstra că Moldova şi Ţara Românească n-au fost supuse coroanei maghiare,
se orientează greşit printre izvoare71.
În volumul I al Hronicii, Şincai a prelucrat materialul informativ, citatele de texte sau
documente rezumându-se la ceea ce credea că este absolut indispensabil şi esenţial. În
volumul II şi mai ales cu volumul III, reproducerea unor texte din ce în ce mai lungi devine
curentă, încât comparativ, textul reprodus depăşeşte cu mult intervenţiile autorului. Ca
explicaţie putem lua rezolvarea problemelor esenţiale de istorie a poporului român, ca origine
nobilă, continuitatea, se pun în primul volum, încât efortul masiv al autorului este dirijat
pentru adunarea materialului şi prelucrarea lui. Pentru epoci mai noi, Şincai a găsit materiale
narative din ce în ce mai bogate şi mai exacte, iar problema pusă este aceea de a alege
materialul mai bun72.69 C-tin Ţuţuianu, „Bizanţul în Hronica lui Gheorghe Şincai”, în Studii teologice, Bucureşti, Seria a II-a, Nr.7-8, 1974, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, p. 549.70 Şincai, Hronica, vol. III, p. 313.71 Ibidem, vol. I, p. LXII.72 Ibidem, p. LXIV.
21
Istoricul citează pentru prima dată un scriitor bizantin – Zosimus - când vorbeşte de
anul 24173, aici el face doar o reconstituire în baza surselor fără observaţii personale, iar
pentru demonstrarea continuităţii, izvoarele bizantine au stat la bază.
Un alt merit al lui Şincai este folosirea izvoarelor legate de istoria bisericii, de unde
încercă să extragă ştiri în legătură cu existenţa romanităţii la nord de Dunăre74. Când vorbeşte
despre cei care s-au ridicat împotriva românilor în anul 248, el confruntă mai multe surse:
Zosim Comitul îi numeşte carpi, Paul Diaconul şi Evtropie gothi, Georgius Syncellus,
Chedren şi Zonaras, schythe şi gothi. Nu ezită să facă o departajare, alteori se rezumă să facă
doar reproduceri şi ţine să dea o cronologie cât mai exactă a evenimentelor. Când citează din
Zonaras : „Nu pricep cum ar putea fie adeverat ce scrie Zonara despre Gallien împărat […]75”,
istoricul evaluează şi face o raportare critică la sursa utilizată.
Hronica românilor nu a omis nici un împărat bizantin, atâta timp cât se ocupă de
Bizanţ, chiar dacă datările domniilor sunt uneori inexacte. Vorbeşte de fiecare bazileu în
parte, cu simpatie sau nu, de unii vorbind mai mult, când domnia a fost mai îndelungată, de
alţii numai în treacăt. Chiar şi pretendenţii la tron şi luptele cu împăraţii le-a pomenit în baza
surselor, făcând trimiteri pentru conexiunea informaţiei, astfel poate şi el să-şi argumenteze
poziţia76. Dacă îl citează pe Sactus Theophanus cu lucrarea Chronografia, „la anul acesta aşa
scrie […]”, este pentru a putea face deducţii prin coroborarea informaţiilor, dar când acesta
greşeşte cronologia, la fel ca şi Chedren, sursele utilizate le confruntă deschis şi le critică
pentru reconstituirea evenimentului făcând apel şi la cititor de a fi cu luare aminte. Dă spre
citire mai multe izvoare din lucrările lui C-tin Manasse, Chedren, Zonaras, Iöil, Svida,
compară, departajează şi confirmă demonstrarea unor puncte de vedere susţinute anterior
(evenimente de la anii 325-370) făcând o corelaţie a informaţiilor. Prin aceasta el întăreşte
reconstituirile istorice.
Când scrie despre Sinoadele ecumenice, Şincai este foarte exact, doar citează din
surse, aceasta însemnând că sunt corecte în opinia lui. Pentru reconstituirea istoriei Bizanţului,
utilizează cu predilecţie sursele bizantine.
Pe Împăratul Anastasie nu-l vedea bine pentru monofizitismul său şi tulburările în
imperiu pentru acest motiv, iar anul 518 este „anul cel mai fericit, întru carele mai vîrtos
Resăritul s-au mîntuit de împărăţia lui Anastasie, celui fără nici o credinţă”, prin venirea lui
Justin I (518-527) pe tron. Apoi domnia lui Justinian (527-565) este prezentată cu toate 73 Ibidem. p. 15.74 Ibidem, p. LXXVIII.75 Ibidem, p. 40.76 Ibidem, p. 67-68, „Înse cum că nu iaste adevărat ce scrie Zosim, se va vedea din cele următoare fapte al Marelui Constantin”.
22
războaiele şi cuceririle, fără vreo referire la politica religioasă a împăratului şi se pare că
Şincai intenţionat nu a prezentat-o, pentru a nu fi pus în situaţia de a-l dezaproba. Dar nici nu-
i prezintă războaiele, cuceririle şi înfăptuirile cu înflăcărare, ci sobru, obiectiv. Purtarea lui
Justinian faţă de Biserică şi mai ales faţă de papalitate nu putea fi aprobată de Şincai, dar
trebuie să ne amintim admiraţia autorului pentru Roma şi romanitate. Împăratul Justinian a
avut mereu conştiinţa majestăţii imperiale romane de odinioară, înfăptuind opere măreţe şi
durabile, iar pentru aceasta i se scuză atitudinea avută chiar şi faţă de papi. Românul mândru
de originea sa nobilă romană, a învins pe teologul unit şi format la Roma, iar istoricul a putut
să treacă cu vederea ceea ce nu-i convenea sau să împace obiectivitatea cu subiectivitatea,
când a simţit să-şi motiveze atitudinea77.
Odată cu secolul V, a admis faptul că Dacia Veche a fost stăpânită de mai multe
popoare barbare, iar în anul 505 a văzut o năvală a romanilor din cele două Dacii asupra
Bizanţului. Citându-l pe Sfântul Theophanes, Şincai spune că anul 602 este: „cel mai de pre
urmă de a mai putea împăraţii Răsăritului stăpâni Dachia-cea-Veche şi pre colonii lui Traian
cei întrînsa remaşi”78. De o importanţă covârşitoare pentru istoria poporului român sunt
primele ştiri bizantine despre vlahi din Cinamos, Anna Comnena, Gh. Acropolitul, Nichita
Choniates şi altii, ştiri pe care Şincai le scoate în evidenţă. Dacă el consideră că este necesar,
detaliază informaţiile şi prin descrieri istorico-geografice, stabileşte traseul de circulaţie a
informaţiei istorice şi interpretează, prelucrează informaţiile din sursele utilizate79.
Odată cu parcurgerea textelor ne dăm seama că Şincai este foarte prezent în textele cu
care operează, în evenimentele reconstituite, atent până la detalii, inclusiv de ordin semantic 80.
De exemplu: „ziseiu mai tot şi nu pururea”81. Informaţia utilizată se defineşte progresiv, prin
formulele de preluare a informaţiei: aşa zice, aşa scrie, aşa ţi le pun înainte din, precum
mărturiseşte, formulele de conexiune, comparare (aşişderea scriu) şi trimiterile de tipul vezi,
care susţin existenţa unei game variate de procese subordonate unui discurs istoric evoluat,
coerent, logic şi argumentat: conexiunea, compararea surselor, explicitarea82precum:„ Aceasta
iaste ce scrie Zosimus Comitul, pre carele ca se-l înţelegi, trebuie să ştii că […]”83, sau: „Din
77 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 552.78 Şincai, Hronica, p. 188.79 Ibidem, p. 195, Aşişderea scrie sîntul Theofan, din carele se vede autorul Mischellei a fi scris Istoria sa. Drept aceaia unde are avtorul Mischellei: Tyrsa, eu am pus din sîntul Theofan, Tysa; mai vîrtos pentru aceia pentru că Tyrsa la alţi autori nu se află. 80 Ana Maria Negoi, Recuperarea. p. 207.81 Şincai, Hronica, vol. I, p. 204.82 Negoi, Recuperarea, p. 207-208.83 Şincai, Hronica, vol. I, p. 45.
23
cuvintele lui Chedrenus, cele mai sus aduse, se nu închidzi că (să înţelegi că), ci doară că
[…]”84.
Preponderente numeric rămân trimiterile de tipul formulelor aşişderea scriu, care
reflectă aşezarea surselor utilizate într-un sistem de vase comunicante, subordonată
dezideratului de reconstituire obiectivă, coerentă a trecutului istoric al românilor85.
Procesul de evaluare a surselor utilizate realizează adevărate caracterizări care implică
departajarea acestora după cum vedem: „măcar că Chedren, ca grec, reu, au scris cuvintele”86,
ori: „ Cîte scrie Ana Comnena prea pre larg, după obiceiul ei”; „din Ioan Zonaras carele mai
pre scurt aşa scrie”87. Vedem şi ponderea pe care Şincai o acordă documentului istoric în
reconstituirea istorică realizată88.
În discursul Hronicii, întâlnim consideraţiile personale ale autorului asupra rolului
istoriei şi al istoricului sau în privinţa manierei proprii de lucru. Avem exemple elocvente:
„[…] istoricilor, a cărora deregătorie iaste a scrie numai dirept, nepărtinind vreunuia,
neasuprind pe vrunul”89, „[…] pentru că istoricilor nu se cuvine a scrie alta, fără numai
întîmplările, precum au fost”90. Acestea sunt argumente în favoarea unei concepţii moderne, a
unei atitudini obiective în reconstituirea trecutului subordonate principiului sine iar et
studio91.
Lectura Hronicii este transformată într-un act de participare, prin activarea relaţiei
auto-cititor92, care urmărea confruntarea şi critica izvoarelor până la limita impusă de
cunoştinţele şi informaţiile deţinute de Şincai. Observăm interesul deosebit pentru stabilirea
unei cronologii cât mai exacte are formulări: „Aşişderea sminteşte în hronologie şi Chedren
cînd scrie”93 şi face trimiteri pentru identificarea mai clară a evenimentului94, până la
deducţiile personale95 exprimându-se astfel: „precum mi se vede, de anul acesta se ţîn carle le
zice Ana Comnena”96; „precum mi se vede, de anul acesta se ţîn, care le scrie iarăşi Nichita”97.
Reamintesc, că atenţia noastră se opreşte cu preponderenţă asupra izvoarelor bizantine
utilizate de autor.84Ibidem, p. 280.85 Negoi, Recuperarea, p. 209.86 Şincai, Hronica, vol. I, p. 301.87 Ibidem, p. 327.88 Negoi, Recuperarea, p. 211.89 Şincai, Hronica, vol. II, p. 129.90 Ibidem, p. 381.91 Negoi, Recuperarea, p. 212.92 Şincai, Hronica, vol. I, p. 378, 579, vol. II, p. 230.93 Şincai, vol. I, p. 73.94 Ibidem, vol. II, p. 256, 265, 581.95 Negoi, Recuperarea, p. 213.96 Şincai, Hronica, vol. I, p. 321.97 Ibidem, p. 362.
24
Gh. Şincai a marcat următoarele coordonate: evaluarea critică şi imparţială a surselor
utilizate, interesul crescut pentru cauzalitate, respingerea informaţiei necredibile şi a
subiectivismului autorilor, pledoaria pentru filtrarea, departajarea surselor pentru o
reconstituire istorică veridică, susţinerea surselor documentare, cărora li se acordă cea mai
mare credibilitate, reconstituirea istorică în context98.
Traducerea pasajelor din sursele istorice folosite sunt fidele şi tălmăcirile în româneşte
sunt făcute cu deosebită grijă. Trebuie să specificăm că învăţatul era un foarte bun cunoscător
al limbii greceşti, dar a folosit pentru istoria Bizanţului autorii bizantini în original. Ei sunt
baza documentării, iar alte izvoare sunt secundare. Chiar dacă întrebuinţarea izvoarelor nu
este întotdeauna critică, trebuie să ne gândim că scrie într-un secol al erudiţiei de paradă, cu
titluri de cărţi inutile, fără a face deosebire între izvoare, fiecare citind mai mult pentru
plăcerea sa, iar Şincai poartă şi el amprenta vremii sale. Autorii bizantini folosiţi de Şincai
sunt mulţi, el scriind ca un istoric modern, cu onestitate ştiinţifică. Citează autorul şi pentru
locul potrivit spune şi pagina sau măcar capitolul. Ne-am fi aşteptat să folosească ediţii mai
apropiate de el, dar confruntarea textelor dovedeşte că a preferat Corpus Byzantinae Historiae
sau Byzantina de la Luvru, colecţie apărută la Paris între anii 1645-171199.
Intenţia lui Şincai a fost să grupeze informaţiile asupra unui eveniment asociind textul
reprodus în traducere sau rezumat al autorului principal, trimiteri la texte paralele din alte
izvoare.
Iconoclasmul este urmărit îndeaproape de istoric prin sublinierea informaţiilor
furnizate de Theophanes, Chedrenus, Zonaras, Atanasie Bibliothecariul, C-tin Copronym sau
Nicephorus. Îi aminteşte pe împăraţii Leon III (716-740), C-tin V Copronym ( 740-775), a
mers mai departe cu iconoclasmul, adunând sobor de episcopi, care au ,,osândit cinstea
sîntelor icoane” în Sinodul de la Hiereia din anul 754. Şi sub Leon IV (775-780) a continuat
iconoclasmul până i-a pus capăt împărăteasa Irina prin sinodul VII ecumenic. Despre
iconoclasmul în faza a doua sub împăraţii Leon V Armeanul şi Teofil nu mai aminteşte nimic.
La venirea pe tronul imperial a lui Mihail III (842-867), istoricul arată că împărăteasa
Teodora, mama împăratului minor „iarăşi au pus la loc cinstea sîntelor icoane”. Autorul
continuă cu creştinarea lui Boris, craiul bulgarilor şi al românilor. Rivalitatea dintre Roma şi
Ţarigrad se termină pentru bulgari cu supunerea de către împăratul Vasile I Macedoneanul
(867-886) Scaunului patriaricesc din Ţarigrad, de atunci Bulgaria rămânând pricina
deşdinării. Trecerea definitivă a Bulgariei de la Roma sub Constantinopol este regretată
98 Negoi, Recuperarea, p. 218.99 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 555.
25
pentru „că românii mai fericiţi ar fi fost de s-ar fi supus patriarciei din Roma, precum s-au
fericit alte neamuri”. Aici Şincai după ce face o evaluare critică a surselor: Chedrenus, C-tin
Porphiroghenetul, Leo Grămăticul, Zonaras, Theophanes, le prelucrează, le confruntă, face
trimiteri şi conexiuni între ele, ajungând la o concluzie.
Următorii ani, cu împăraţii şi faptele lor de vitejie nu i-au atras atenţia lui Şincai în
mod deosebit, pentru că el nu mai vedea nimic roman în Bizanţ, iar în bizantini nişte greci.
Deşi relatează, reconstituie evenimentele, dă indicii pentru compararea surselor, el nu mai este
interesat. După Vasile II a cărui moarte o fixa în anul 1026 în loc de 1025, tot mai puţin
vorbeşte de împărăţia Răsăritului, nereţinându-i atenţia nici anul 1054. El va stărui asupra
istoriei ungurilor şi a bulgarilor, dar şi de ei s-a îndepărtat când şi-a putut permite să se ocupe
numai de istoria românilor. Comnenii sunt amintiţi cu pecenegii, cumanii, ungurii, normanzii
pe care Şincai îi numeşte longobarzi, iar ei sunt tot mai mult împăraţi ai grecilor.
Astfel, sub anul 1051, după ce reproduce un pasaj din Zonaras privind folosirea
pecenegilor ca ostaşi de către Constantin al IX-lea Monomahul, Şincai dă indicaţia:
„Aşişderea scriu Chedren şi Glyca”, sau sub anul 1057, când este citat Ioan Skylitzer pentru
campania lui Isaac I Comnenul împotriva pecenegilor şi opoziţia căpeteniei barbare Seltera,
după ce se dă traducerea pasajului Şincai adaugă: „Aşisderea scriu Zonaras, Glyca şi Anna
Comnena”100.
În toate cazurile aceste indicaţii sunt însoţite de trimiteri precise la ediţiile folosite.
Pentru limpezirea adevărului istoric, Şincai analizează faptele, discutate cu sobrietate şi
precizie101. Subliniază elementele care crede că sunt importante pentru demonstrarea latinităţii
românilor.
Afirmaţiile lui Eder asupra practicării nomandismului la vlahii balcanici le-a combătut
aducând un temeinic argument împotriva acestei aserţiuni din însuşi textul Annei Comnena pe
care se sprijinea Eder102.
Pentru răscoala din 1186, Şincai foloseşte izvoare bizantine, în special pe Choniates şi
pe Acropolitul şi o consideră ca fiind pornită de către romani în colaborare cu bulgarii făcând
trimiteri şi la Pachymer. Altădată ia ca bârfe scrierile lui Acropolita103. Şi pentru luptele dintre
Asăneşti şi Imperiul Bizantin, în cadrul Hronicii, istoricul acordă un spaţiu destul de mare
folosind izvoare bizantine, dar pentru prima dată şi o serie de documente cheie ale curiei
papale, care aruncă lumină asupra originii românilor, asupra formării Imperiului romano-
100 Şincai, Hronica, vol. I, p. 314-316.101 Ibidem, p. 325-326.102 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 554.103 Şincai, Hronica, vol I, p. 380.
26
bulgar în timpul Asăneştilor, asupra relaţiilor creştinismului în părţile sud-dunărene, tratându-
le cu competenţă şi a reuşit să încadreze istoria noastră în graniţele largi ale istoriei europene.
Răscoala vlah-bulgarilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan104 împotriva bizantinilor
şi întemeierea celui de al doilea ţarat bulgar, se bucură de multă atenţie. Românii, fiind uniţi
cu bulgarii, erau părtaşi la victoriile bulgarilor împotriva Bizanţului. Ţarii sunt numiţi crai ai
bulgarilor şi românilor, din acest motiv istoria bulgarilor face parte integrantă din Hronică.
Învăţatul ardelean regretă trecerea Bisericii bulgare sub Constantinopol şi toată simpatia o are
pentru bulgari. Originea românească a fraţilor Asăneşti este încă un motiv să-şi exprime
ataşamentul faţă de evenimentul din 1186, când românii şi bulgarii i-au jefuit pe greci.
Apariţia Imperiului latin de Răsărit nu-l bucura pe Şincai, întrucât latinii aceştia nu erau
romanii adevăraţi de odinioară, ci italieni, frîncii şi germanii, care uitându-şi datoria de
cruciaţi au început a vărsa sânge creştinesc, în loc de cel păgânesc. Aici cărturarul face
reconstituirea istorică prin fluidizarea informaţiei, prin prezentarea ei coerentă, gradual,
evenimentele fiind corelate în context european.
Dintre împăraţii de la Niceea, Ioan III Duca Vatatzes (1222-1254) şi Teodor II
Lascaris (1254-1258) s-au bucurat de multă atenţie în Hronică, ultimul a fost şi biruitorul
bulgarilor. Dintre Paleologi vorbeşte de Mihail VIII (1259-1282), Andronic II (1282-1328) ŞI
Andronic III (1328-1341), dar numai în ceea ce priveşte luptele cu bulgarii sau legăturile de
rudenie cu ţarii bulgari. Cu Ioan VI Cantacuzino se termină cercetarea istoriei bizantine. De
acum şi până la anul 1453 sunt amintite foarte puţin date şi nume bizantine şi numai când au o
legătură cu Ţările Române. Nici unirea Bisericilor de la Florenţa nu este menţionată de
Gh.Şincai105.
Pe tot parcursul lucrării observăm grija autorului pentru sursele utilizate, activând
relaţia autor-cititor: ,,eu voi aduce zisele celor mai buni istorici şi tu judecă adevărul”. Chiar
dacă informaţia a fost prelucrată prin traducere, a păstrat sensul original al documentului şi
pentru reconstituirea faptelor deseori a caracterizat şi autorul. Pentru o demonstraţie cât mai
exactă a făcut şi traseul de circulaţie a unor informaţii istorice, de exemplu când stabilea cine
erau românii106.
104 Ibidem, p. 341, ,Aici numai atâta înseamnă acum de odată, că toată partea aceasta a Hronicii românilor cu acela rând va merge ca şi cea mai dinainte, începînd de la aceşti trei fraţi Asan, Petru şi Ioannichie şi păşind din an în an şi nu numai despre ei şi sămînţa lor, ci despre toţi românii vorbind”.105 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 554106 Şincai, Hronica, p. 424, ,, Nichifor Gregoraş, în toată povestea aceasta scrie schythi, ci eu am arătat anii trecuţi, mai ales la anii 1122 şi 1152 că după anii aceştia, prin comani, paţinachi sau shythe, totdeauna trebue înţeleşi românii cu de-a stânga Dunării”.
27
Pentru anul 1462, când scrie războiul purtat de Mahomet II cu Vladislau, menţionează
că singur Halcocondylas a dat amănunte, dar amestecă evenimentele mai multor ani 107. Şincai,
a analizat şi ordonat informaţiile utilizate pentru o cât mai bună reconstituire, comparând
sursele, fiind riguros în stabilirea cronologică.
Apoi până când îşi finalizează Hronica, autorii bizantini nu mai sunt amintiţi, decât G.
Phranzes şi Ioannes Comnenus, însă îl citează tot mai des pe Dimitrie Cantemir şi Istoria
Bălăcenească.
VI. Petru Maior şi utilizarea izvoarelor bizantine în opera sa.
Spre deosebire de Samuil Micu şi de Gh. Şincai, Petru Maior nu a stăruit mult asupra
expunerii faptelor. El s-a oprit la o epocă din care a luat în studiu una din problemele capitale,
cu scopul nu numai a răspunde celor ce „vomiau cu condeiul asupra românilor”108, ci şi cu
intenţia vădită de a mobiliza toate conştiinţele în apărarea unei cauze care nu putea fi
pierdută109. El rămâne un spirit enciclopedic, un Aufklärer prin excelenţă, istoric şi filosof,
care a mai avut marea şansă de a-şi vedea opera difuzată110.
Petru Maior, i-a cercetat pe principalii istorici bizantini şi latini, prin care se poate şti
ceva asupra vechii noastre istorii, dar de cele mai multe ori el cunoştea starea chestiunii după
lucrările altora, după scrierile adversarilor, prin Eder, Engel, Toppletin, Cornides, Pray,
Otrokocsy, Thunmann şi Sulzer, el pare a fi văzut subiectul, a se fi informat asupra lui111.
A rezumat pe scurt izvoarele antice, a făcut trimiteri la izvorul original pe care l-a
reprodus în subsolul lucrării, dar şi-a rezervat în felul acesta spaţiu pentru discutarea
problemelor esenţiale care privesc originea şi formarea poporului român112. El nu a avut atâtea
izvoare câte avusese Şincai, dar a analizat de exemplu problema continuităţii românilor din
alte unghiuri, aducând puncte de vedere noi, lămurind aspecte încă nediscutate de cronicarii
români sau de ceilalţi istorici ai Şcolii Ardelene113.
Maior a delimitat din punct de vedere metodologic cele două domenii ale istoriei –
politic şi ecleziastic – spre deosebire de Gh. Şincai care le-a studiat simultan. Este interesantă
107 Idem, Hronica, vol. II, p. 53-61.108 Vezi prima frază din Cuvânt înainte la Istoria pentru începutul românilor în Dacia.109 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Postfaţă de Gavril Istrate, Iaşi, Editura Junimea, 1990, p. 313.110 Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972, p. 179.111 Iorga, Istoria, p. 203.112 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I, Ediţie critică şi Studiu asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 11.113 Ibidem, p. 21.
28
concepţia sa istorică precum şi metoda de lucru. El a impus principiul obiectivităţii: „Cu
anevoie ieste a nu grăi adevărul”, motto-ul cu care şi-a început Istoria din 1812, ca şi
responsabilitatea scrisului114.
Discursul axat pe istoria instituţională a Bisericii românilor, originalitatea acestuia ca
şi locul ocupat de specificul acestei problematici, în concepţia lui Maior, presupunea folosirea
aplicată a unor categorii informaţionale inedite, pentru metoda istorică a autorului şi de o
varietate remarcabilă pentru evoluţia viziunii asupra dezvoltării istorice a românilor în context
european şi a instituţiei Bisericii în contextul devenirii istorice româneşti. Creşterea rolului
documentului se poate vedea în preponderenţa pe care o primea în lucrare, citarea lui amplă şi
desele trimiteri, chiar redarea integrală a acestora, în original de mai multe ori în notele
lucrării. Maior prelua şi comenta, în textul şi notele lucrării, afirmaţiile şi demonstraţiile din
bibliografia de specialitate115.
Pentru Istoria pentru începutul românilor în Dachia, redactată sintetic, ad probandum,
nu ad narrandum, Maior îşi modifica radical atitudinea faţă de surse şi metoda de abordare a
subiectului în baza surselor consultate şi folosite, pe care le-a preluat, comentat şi filtrat.
Metoda şi concepţia sa istorică nu era redusă la a contrazice, ci era o poziţie axată pe
constructivism, pe demonstraţia propriului adevăr ştiinţific. Opera teologică, istorică sau
lingvistică constituia de cele mai multe ori precizarea unei atitudini naţionale116. Istoricul este
cel care şi a asumat alături de întreaga generaţie, sarcina istorică de fundamentare ideologică a
luptei de emancipare, în primul rând în câmpul istoriografiei şi prin istoriografie, printr-o
opera care este prin excelenţă militantă117.
În opinia Laurei Stanciu o analiză asupra „surselor exclusiv generatoare de polemică”,
ne demonstrează apetenţa lui Maior spre discursul istoric în replică, deschiderea spre o
polemică constructivă şi nu eminamente confruntaţională negativistă118.
El nu stăruie asupra expunerii faptelor, el sintetizează informaţiile din izvoare; când
reproduce documentul literal, aceasta o face mai ales în josul paginii, deoarece rezervă un
spaţiu mai larg comentariului personal, plin de vervă şi combativitate. Acolo unde izvoarele
tac, istoricul încearcă reconstituirea anumitor realităţi cu ajutorul logicii, adresându-se chiar
114Petru Maior, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995, p. 83. „[…] pentru dragostea adevărului cu carea îmi iaste învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufer primejdia, de va fi aşa voia Celui Înalt, decîtlas a se înşela cei viitori cu strălucirile ceale nălucite, sau a nu şti causa (pricina) schimbărilor celor în veacul mieu întîmpleate […].115 Stanciu, Biografia, p. 255-257.116 Ibidem, p. 375.117 Maria Protase, Petru Maior, istoricul: concepţie şi metodă, în Studii. Revista de istorie, 1971, 24, nr. 2, p. 253-264, apud, Ghişe, Teodor, Fragmentarium, p. 204.118 Stanciu, Biografia, p. 377.
29
sursei orale, nu mai puţin filologiei comparate; deseori este solicitat şi bunul simţ. Dar
creditul cel mai mare în prezentarea unui eveniment îl garantează actul original119. Maior
posedă o viziune modernă a istoriei considerând fenomenele într-o înlănţuire dialectică
(începutul, creşterea, schimbările) şi acesta o observăm din Cuvântul înainte la Istoria
Besearicii românilor.
Stilul lapidar al lui Maior, nu permite vaste incursiuni în istoria sud-est europeană, nici
lungi citate din autorii bizantini. Cu toate acestea foloseşte sistematic textele bizantine,
metamorfozând informaţia într-o demonstraţie de o vigoare polemică neobişnuită120. Pentru
luministul ardelean, disciplina istorică era una militantă pusă în slujba patriei, cu rolul de a
lămuri trecutul românilor apelând la diferite izvoare punând accent pe cele bizantine, dar nu a
sesizat tendinţa arhaizantă a bizantinilor. Astfel a preluat ad litaram afirmaţiile lor în legătură
cu termenii geografici şi denumirile etnice.
Dintre mărturiile bizantine, Maior le-a ales pe cele care îi foloseau demersului său,
insistând pe autorii care au dat ştiri despre vlahi: Georgios Kedrenos, Ioannes Zonaras, Anna
Comnena, care este îndelung citată pentru referirile sale la vlahi din vremea domniei tatălui
său, apoi citează din Ioannes Kinnamos, îl ia pe Nicetas Choniates drept sprijin în afirmaţia sa
că Glad – „duca Banatului” nu a fost bulgar, ci român121, urmând Georgios Akropolites şi
Georgios Pachymeres. A mai făcut trimiteri la istorici din perioadele anterioare, dar fără
indicarea lucrării, iar când vorbeşte de numele românilor a apelat la Laonic Chalcocondylas122.
Deşi familiarizat cu istoriografia europeană de specialitate (Du Cange, Mabillon,
Voltaire), Maior nu a cunoscut limba greacă la nivelul celorlalţi doi şi pare mai nesigur în
folosirea izvoarelor bizantine, inapetenţă diluată prin abilitatea şi subtilitatea discursului,
aşezat pe structurile judecăţii logice şi pe o adâncă ştiinţă a construirii frazei123. Dar a apelat la
sursele bizantine fără a ezita pentru a argumenta ideile-cheie urmărite în opera sa: romanitatea
românilor, continuitatea şi unitatea poporului român, vechimea creştinismului şi a organizării
bisericeşti.
119 Vasile V. Muntean, „Izvoare bizantine în opera lui Petru Maior”, în Mitropolia Banatului, an XXV, 1975, Nr. 4-6, p. 178.120 Cf. Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Scriptores Bizantini, Publicată de Alexandru Elian şi Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, Introducere, p. XIII, apud, Rados, Interferenţe, p. 131.121 Maior, Istoria, vol. I, p. 127-128.122 Aici citează cu exactitate oferind şi excerpte din scrierea sa, referindu-se direct la românii de la nord de Dunăre, Ibidem, p. 167.123 Leonidas, Prezenţa Bizanţului, p. 137.
30
Textele, după care a lucrat P. Maior aparţin renumitei colecţii Bizantinae Historiae
Scriptores, cunoscută şi sub numele de Corpus-ul de la Luvru – 1645, cât şi ediţiile veneţiene
din anul 1729124.
Maior, în polemica lui a adus în sprijin mărturiile cronicarilor bizantini, de exemplu
unde se arată lămurit că bulgarii au pătruns în sudul Dunării şi au stăpânit acolo, iar nu la
nordul fluviului. Confuzia făcută de unii istorici care s-au sprijinit numai pe Theofanes şi
Nichifor cronicarii bizantini, stă în aceea că românii erau numiţi şi locuitorii din dreapta şi cei
din stânga Dunării. Constantin Porfirogenetul indicând însă toponimic locurile ocupate de
bulgari, se poate vedea limpede că ţinuturile ocupate de bulgari se aflau la sud de Dunăre 125,
ceea ce i-a îngăduit lui Maior să comenteze: „ Pânză de păianjen ţes aceea, carii din cuvintele
acele ale lui Theofan (că nice altă umbră de dovadă nu poate să aducă) se screm a arăta că
ţinutul, carele întîiu îl luară bulgarii de la români în zilele lui Constantin Pogonat, au fost din
coace de Dunăre, în Dachia […]”126. Aici este o încercare clară de respingere a ideii că
bulgarii au stăpânit Dacia, fiind una dintre cele mai absurde şi mai periculoase ipoteze în
legătură cu locul de formare a poporului român.
În relaţiile romanilor din Dacia cu barbarii, istoricul transilvănean spune că bizantinii
înainte de a-i numi pe romani vlahi, le-au spus paţinaţitei127. Credinţa lui Maior că pecenegii
erau romani se întemeiază pe faptul că primii au stăpânit la un moment dat teritoriul Daciei.
Valoarea militară şi numărul lor mare, aşa cum reiese din izvorul bizantin scris de Constantin
Porfirogenetul, care îl face să creadă că pecenegii n-au fost popor migrator, ci romanii
înşişi128.
În opera sa a încercat să combată afirmaţiile lui Engel, Eder, Sulzer în legătură cu
caracterul nomad al poporului român. El combate teoria susţinută de aceştia. De altfel pe
Maior îl interesează ideile lansate în care sunt atacate ideile lui fundamentale: romanitatea,
continuitatea, limba şi unitatea poporului român. Izvoarele lui Engel fac parte din literatura
istorică bizantină, pe care le cunoaşte Maior ca şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene, principala
sursă fiind opera Annei Comnena şi a lui Nichita Choniates129, ori Chalcocondyles130. Aici se
124Muntean, Izvoarele bizantine, p. 178. 125 Maior, Istoria, vol. I, p. 151-152.126Ibidem, p. 153.127Ibidem, p. 101.128 Aici cărturarul greşeşte pentru că pecenegii fac parte din ultimul val al popoarelor migratoare şi îşi aveau originea în ramura apuseană a neamurilor de limbă turcă.129Ibidem, p. 41.130 Ibidem, p. 188, apud, Muntean, Izvoarele bizantine, p. 183.
31
poate vedea că deşi scriitorii occidentali au utilizat aceleaşi surse bizantine ca şi Petru Maior,
nu au fost obiectivi, iar Maior la rândul său nu a fost lipsit de parţialitate131.
Mergând cronologic, aşa cum a scris Maior, vedem că îl citează pe Zosimus când
vorbeşte despre împăratul Claudius, care a purtat o bătălie crâncenă la Naissus – 269 – cu
goţii sau cu privire la ajutorul dat de „colonii” romani împăratului Valens împotriva varvarilor
unde a semnalat o eroare de interpretare într-un „manuscript scurtuţ”. Maior constată că aceea
spun despre împăratul Valens […] „au adunat toată mulţimea slujitorilor celor de la oastea sa
şi pre cei ce avea grijă de vase şi de alte sarcini ce era de trebuinţă oastei împărăteşti, şi le-a
făgăduit că câte capete de varvari vor aduce, pe tot capu le va da o sumă de bani”132.
Interpretarea corectă pe care o dă Maior, din Istoria lui Zosimus, este că văzând împăratul
Valens că varvarii goţi nu vor să lupte după lege şi s-au ascuns vrând să facă rău pe furiş, într-
adevăr a promis bani mulţimii slujitorilor pentru fiecare cap de varvar adus, ceea ce s-a
dovedit a fi o măiestrie, pentru că goţii au cerut pacea. Prin argumente variate şi documentaţie
diversă, el ţine să convingă asupra continuităţii elementului romanic în timpul năvălirilor şi
epocilor următoare până în secolul al XIII-lea133.
În ceea ce-i priveşte pe hunii conduşi de Attila, părerea lui Maior este că romanii din
Dacia au fost stăpâniţi şi de huni. În anul 448, Priscus Panites, trimis în ambasadă de către
împăratul Teodosis II la curtea lui Attila, trecând şi prin ţara noastră rămâne plăcut surprins că
acolo se vorbeau câteva limbi (hună, gotă, greacă) între care şi limba ausonilor. Nici o
îndoială, comentează Maior, nu putea fi că Priscus prin limba ausonilor a înţeles limba
latinească vulgară134, care nu era alta decât cea românească. În dorinţa de a asigura persistenţa
românilor în nordul Dunării şi prin mărturia documentelor bizantine, a făcut şi identificări
arbitrare. De exemplu mulţimea şi forţa pecenegilor l-au făcut să creadă că nu au fost
migratori, ci romanii înşişi, adică români, deşi textul lui Constantin Porfirogenetul este destul
de clar. Dorinţa de a demonstra existenţa românilor în nordul Dunării am întâlnit-o şi la Gh.
Şincai.
Problema recunoaşterii românilor în scrierile bizantine este greu de rezolvat întrucât
scriitorii bizantini în tendinţa lor arhaizantă de a numi popoarele cu apelativele clasice, nu au
făcut decât să încurce şi mai mult sensurile. La vremea sa, Maior a insistat asupra termenului
de vlah, ca dovadă în favoarea ideii de romanitate a românilor şi împotriva teoriei
transhumanţei fluturată de unii autori străini. Istoricul a venit în întâmpinare cu scriitorii
131Vezi p. 102, 105, 107 132 Ibidem. p. 61, vezi nota a.133Ibidem, p. 142, apud, Duicu, Pe urmele lui Petru Maior, p. 139.134 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 181.
32
bizantini Nichitas Choniates şi Anna Comnena, că vlahii au nu numai sate ci şi oraşe, cetăţi
precum oraşul Exeban. Pentru a explica calificativul de nomad dat de Anna Comnena
românilor din sudul Dunării, Maior recurge la un alt istoric bizantin Chalcocondilas care
vorbind despre românii de la nordul Dunării arată că locuiesc la sate ocupându-se cu
păstoritul mai ales. Aşadar nu toţi românii duc o viaţă nomadă, ci numai cei care se ocupau cu
creşterea oilor, cailor, vitelor în general.
Dar interpretarea spuselor Annei Comnena este: „Nice pentru aceaia le zise acestora că mînă
viaţa nomadă, pentru că doară nu avea lăcaşurile sale, ci pentru că cercînd ei păşune vitelor
sale, umbla multe locuri, afară de lăcaşurile sale”135. Aici informaţia a fost preluată pentru
reconstituire şi argumentarea statorniciei românilor.
Petru Maior nu are o preferinţă a izvoarelor, ele trebuie să fie cât mai veridice, pentru
a-şi demonstra teoria asupra poporului român. A citat din scriitori antici sau şi-a luat
informaţia din surse bizantine sau occidentale, ori contemporani lui, precum Engel, care la
rândul lor s-au bazat pe informaţiile înaintaşilor, reproducându-le în întregime.
Istoricul s-a bazat pe informaţiile pe care le-a lăsat Constantin Porfirogenetul. Puterea
pecenegilor a fost distrusă de Alexis Comnenul în alianţă cu cumanii, dar Maior se îndoieşte
de acest fapt relatat de Anna Comnena şi de obiectivitatea ei: „Acesta nu e alta, fără un
greculeţ ostaş, lăcuitoriu linguşindu-se Annei Comneninei îi povesti aceaia, ia, ca o muiare, şi
fiică de împăratului Alexie, şi poate râvnind a lăuda pe tată-su, cu ochii închişi primii
înşălătoarea fabulă şi ni-o lăsă scrisă”136.
Apoi, istoricul face un excurs prin operele mai multor scriitori pentru a demonstra
originile numelui de vlahi; el preia informaţia, o comentează şi face trimiteri-conexiuni între
sursele occidentale şi orientale: Tunmann, Enghel, Lucius Dalmata, Gheorghie Prai, Daniel
Cornides, Anna Comnena, Nichita Choniates, Chalcoconndilas, Gh. Pachymer, I. Cinnamus,
s.a. Aceeaşi Anna Comnena însemnează că Salomon fostul rege maghiar, in anul 1087,
împreună cu pecenegii lui Tzelgu au călcat teritoriul imperial, alături de care au participat şi
daci, adică români. Apoi când face referire la expediţia bizantină din 1166, condusă de Leon
Vatatzes contra ungurilor, Maior a descoperit înţelesul real al textului redat din I. Cinnamos.
La această campanie au luat parte şi români, despre care se spune că sunt colonişti vechi din
Italia.
Cele mai ample ştiri sunt împrumutate de la Nichitas Choniates care împreună cu
Anna Comnena şi I. Cinnamos a contribuit la dezvoltarea istoriografiei în epoca Comnenilor.
135 Maior, Istoria, p, 234.136Ibidem, p. 244.
33
Maior a conştientizat valoarea operei istoricului bizantin şi l-a citat din abundenţă, făcând şi
observaţii, uneori forţate. Conform concepţiei lui Maior, românii sunt romani, misii sunt tot
romani, fiindcă o parte dintre ei au trăit în Moesia. Dar nu are dreptate în totalitate, deoarece
scriitorii bizantini de la începutul mileniului II înţelegeau prin misi-mysi-moesi, populaţia din
Bulgaria, fie slavă, bulgară sau română137. După opinia lui Maior, Alexios Comnenul s-a bătut
cu românii, cu bărbaţii locuitori ai Hemului, care în trecut purtau numele de misi, iar apoi de
vlahi. Acelaşi Alexie a pornit în ajutorul oraşelor din Tracia, prădate de „români” şi de
„schithi”, însă dorea mai mult să îl prindă pe Chrys românul. „Românii cei dela muntele Em,
cu cumanii, adică cu românii cei din Ţara Românească, pe care Nichita Honiat, în toată istoria
sa, mai toţi schithi îi numeşte […]”, ar fi ajuns la Ţarigrad dacă ruşii nu i-ar fi ajutat pe greci,
intrând în ţara cumanilor să o prădeze138.
Nu a uitat de răscoala Asăneştilor, unde iar îl citează pe lăudatul Choniates şi istoriseşte
detaliat. Conducătorii răscoalei din 1186 nu puteau fi decât români. Fratele lui Petru şi Asan,
Ioniţă împărat al românilor din Misia, a ieşit cu oameni de vază şi a ocupat Constanţia din
ţinutul Rodopi, apoi Varna. Maior a tradus fidel când descrie „pricina pentru ce românii cei
preste Dunăre au făcut rebelie asupra împăratului grecesc”139 Issac Anghelos, când cei doi
fraţi i-au îndemnat pe români să se răscoale, războiul lui Ioniţă Caloian cu Balduin de Flandra,
apoi Borilă, Ioan II Asan şi alţi împărăţia ai românilor. Aici a accentuat rolul vlahilor în cursul
evenimentelor subestimând sau negând rolul bulgarilor, pe care alţi istorici slavi sau bulgari
au minimalizat sau contestat rolul vlahilor.
Despre această răscoală a scris şi Micu, Gh. Şincai, dar există diferenţe în relatarea
evenimentelor. Ambii au evidenţiat rolul românilor, însă Şincai nu a subestimat aportul
bulgarilor cum a făcut Maior.
Lui G. Acropolites, i-a fost acordat mai puţin credit, pentru că nu i-a deosebit pe vlahi de
bulgari, încât Maior a făcut corectura de rigoare. Dar Acropolites a oferit şi informaţii
credibile, scriind despre Ioniţă Caloian că a făcut multe rele grecilor cât şi italienilor sau a
înfăţişat politica ecleziastică a celor două Rome în raport cu biserica bulgară al cărei
conducător, Gherman, în anul 1235 a primit titlul de patriarh al Constantinopolului, cu prilejul
căsătoriei fiului lui Ioan Vatatzes, Teodor II Lascaris, cu Elena fiica ţarului bulgar. Informaţia
a fost preluată şi transcrisă fără a fi comentată pentru că aşa „ne lasă mărturisit” Acropolites.
137 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 183.138 Maior, Istoria, vol. II, p. 28-35, apud, Muntean, Izvoarele bizantine, p. 184. Maior confundă cumanii cu românii, recomandând o etimologie fantezistă; ca şi în cazul serbilor a fost influenţat de un indiciu fals din Constantin Porfirogenetul, care credea că sîrbii de aceea se numeau servi pentru că au slujit împăratului romeilor.139 Idem, p. 246.
34
Anna Comnena afirmă, la un moment dat, că cumanii sunt tot români, iar Maior a
încercat să demonstreze şi identitatea cumani-români140. Ea mai zice că „pre nişte nomade,
adică păstori, i-au chiemat vlahi, ci pentru aceaia să-i fi chiemat pre aceia vlahi, că era păstori
şi nu mai vîrtos pentru aceaia că era din neamul vlahilor, nimene nu va vădi”141.
A preluat din scrierile lui Chedrin şi Zonara reconstituind evenimentele fără a face
observaţii, doar întărindu-le spusele: „cum scrie Zonara, adevărat iaste că Chedrin scrie”, sau
din Ammianus Marcelinus, care s-a născut grec, dar a scris de pe poziţii romane, fiind un
înfocat admirator, adept al Imperiului Roman.
O altă problemă căreia i-a acordat atenţie este teoria imigraţionistă şi combaterea ei,
ipoteză însuşită de Lucius, Sulzer şi Engel, care afirmau că limba românilor din Pind este una
cu limba dacilor, bazându-se pe referinţele din scrierile lui Chalcocondilas. De aici au plecat
şi alte insinuări. Dar cronicarul bizantin nu a cunoscut obârşia vlahilor în mod sigur, dar nici
nu a menţionat o imigrare în sens invers de la sud spre nord. Pe cei din stânga Dunării ăi
numeşte constant daci, iar pe cei din dreapta fluviului, vlahi. În expunerea sa, vlahii apar de
două ori în timp ce dacii de peste 50 de ori.
Alte informaţii anterioare secolului al XIII-lea, care atestă existenţa românilor la nord
de Dunăre142 sunt scrierile lui Ioan Cinamus şi documentul lui Andrei al II-lea din 1224143,
despre care Micu nici nu pomeneşte. Cronicile contemporane bizantine care subliniază
colaborarea româno-cumano-bulgară în luptele pe care Asăneştii le-au dus împotriva
Bizanţului şi sunt unanime, Maior se mulţumeşte doar să le reproducă masiv, parafrazează
textele lui Choniates şi Acropolitul, atât în versiunea greacă cât şi traducerea latinească. Cu
toate că izvoarele lui sunt din ce în ce mai puţine, cele latineşti şi în parte cele bizantine, erau
esenţiale pentru ceea ce îşi propusese el să demonstreze144.
Petru Maior a preluat informaţia din sursele bizantine în original pentru a putea
reconstitui faptele, dar i-a utilizat şi prin intermediul înaintaşilor săi, Dimitrie Cantemir,
Samuil Micu şi Gh. Şincai, amintindu-i de câte ori au citat din aceleaşi surse.
A emis judecăţi de valoare a căror valabilitate a rămas neştirbită până în zilele noastre.
Validarea tezelor din Istoria pentru începutul românilor în Dachia prin stăruinţa
asupra începuturilor creştinismului, a rezistenţei ortodoxiei la români din Istoria besericii
românilor atît a acestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, constituie un aport
preţios al învăţatului transilvănean privind unitatea politică şi spirituală a poporului român. 140Maior, Istoria, p. 248-250.141 Ibidem, p. 258.142 Maior, Istoria, p. 44.143 Idem, Istoria, vol. II, p. 11.144 Ibidem, p. 47.
35
Pentru evidenţierea acestor principii, Maior a urmărit evoluţia creştinismului susţinând printre
altele că „beserica românilor măcar că începutul credinţei l-au avut de la biserica Romei vechi
[…] totdeauna s-a ţinut de legea grecească, că românii au fost mulţi, dar tot neuniţi145. Din
păcate nu întotdeauna a sesizat sensul real al izvoarelor, îndeosebi ale celor bizantine146.
Pentru dovedirea acestor fapte el a scos ştiri din acte originale latineşti, greceşti, româneşti,
etc.
Problema creştinismului la daco-romani a fost pusă în legătură cu coloniştii romani
aduşi de Traian şi cu propovăduirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel în Balcani, aceasta în
concepţia lui Micu şi Maior, iar Şincai a legat-o de predica Sf. Andrei în Sciţia.
Istoria ecleziastică întăreşte tezele originii romane şi a continuităţii românilor, prin
datul primar al creştinării Daciei chiar de către oştenii lui Traian, ca şi prin perpetuarea peste
veacuri şi tempeste istorice a acestei instituţii fundamentale pentru edificarea spirituală a
poporului român. Este prima încadrare în criterii istoriografice a instituţiei, care a secondat
istoria social - politică147.
Urmare naturală a romanizării, viaţa creştină la strămoşii români a fost privită diferit la
reprezentanţii Şcolii Ardelene; Maior a reluat o problemă şi a rezolvat-o documentar şi logic:
„ acelaşi început a credinţei creştineşti l-au avut românii cei din acolo de Dunăre , carele fu şi
a românilor celor de din coace de Dunăre”, deşi „lui Engel i-au plăcut a se îndoi despre
crezământul lui Tertulian în lucrul acesta”148. În direcţia aceasta a invocat autoritatea mai
multor scriitori vechi. Spre pildă pe temeiul unui pasaj din Sozomenos afirmă în capitolul
despre episcopiile românilor celor de dincoace de Dunăre, că Dacia Mediterană a participat la
sinodul din Sardica în anul 343 şi episcopul Protogenes, că Sf. Hrisostom scrie despre starea
credinţei între barbari, amintindu-l pe Ulfila şi menţionează hotărârile canon.28 de la
Chalcedon – 451, prin care episcopii dintre barbari erau trecuţi sub jurisdicţia
Constantinopolului, când scrie despre legea bisericii românilor. Maior, a reconstituit
informaţiile confirmându-le.
Acelaşi Sozomenos a fost utilizat şi pentru hunii conduşi de Attila, cu aserţiunea
acestuia că unii dintre ei au fost convertiţi la Hristos prin stăruinţa episcopului Teotim din
Tomis.
Restaurarea imperială la Dunărea de Jos sub Justinian cel Mare poartă pecetea latină şi
poate fi înţeleasă numai în funcţie de constanţa romanităţii orientale în aceste regiuni149.În 145Maior, Istoria Bisericii, p. 96.146Muntean, Izvoarele bizantine, p. 185. 147 Maior, Istoria bisericii, p. 72.148 Ibidem, p. 87.149 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 181.
36
novella XI (535) şi în scrierea lui Procopius, De aedificiis se arată că Justinian a posedat unele
cetăţi şi în stânga Dunării precum: Litterata, Recidua, Zernes, până când au fost cucerite de
avari. Concluzia lui Maior este oarecum exagerată: exarhia Justiniana Prima a fost
românească şi chiar împăratul Justinian român. Către anul 600 notează Simocattes (Istoria
pentru începuturile românilor), cu greu s-a încheiat o pace formală între haganul avar şi
împăratul bizantin Mauriciu, când Dunărea devenea hotar între cele două împărăţii. Un
episcop al avarilor, Ursu, a participat la sinodul VII ecumenic, potrivit credinţei lui Maior, nu
putea fi decât român.150
Către anul 1300, relatează G. Pachymeres, au venit la Dunăre un număr mare de alani
creştini, nu vlahi, şi l-au rugat pe episcopul Viciniei să mijlocească pe lângă Andronic
Paleologul pentru a fi primiţi în împărăţie. O eroare de interpretare s-a repetat în confundarea
vlahilor de Nichefor Gregoraş, care se referea la o solie asemănătoare: massageţii din stânga
Dunării numiţi şi alani, au solicitat lui Andronic cel Bătrân (1282-1328) aceeaşi favoare,
nemaiputând suporta jugul sciţilor.
Pentru situaţia bisericii de mai târziu, Maior a reprodus şi comentat un pasaj din
Notiţiae Graecorum Episcopatuum151, dar prin numele Ungrovalahiei înţelege nu numai Ţeara
Muntenească, ci şi Ardealul.
În sprijinul aşa-numitei autocefalii a Mitropoliei Moldovei, Maior a mai transcris un
fragment din Pravila cea Mare (1652), text care nu se găseşte în actul autentic, ceea ce
înseamnă că este vorba de o interpolare sau adaos în vreo copie-manuscris care a circulat pe
teritoriul românesc. Spirit critic, Maior a încercat şi un comentariu persuasiv pe marginea
pasajelor lui Sozomenos şi Socrates din capitolul: „Despre faptele vlădicilor celor uniţi din
Ardeal”, cu privire la Postul Mare Păresimi, iniţial de două zile, apoi de 3, 6, 7 săptămâni
până ce s-a uniformizat şi stabilit de canonul 56 al sinodului Trullan (692).
În Istoria biserici, este foarte clară atitudinea filoortodoxă a istoricului, prezenţa sa
masivă în scrierile sale. S-a concentrat pe documente, cu o logică subtilă a lărgit cercul
dezbaterilor. Nu a epuizat informaţia bibliografică, cum se poate observa la Şincai, el extrage
numai datele necesare pentru prezentarea adevărului său, punctul său de vedere. Lucrarea sa
istorică nu este lipsită de confuzii sau exagerări.
Ideile cuprinse în opera sa, nu au o noutate absolută. Legătura umanist - luministă a
făcut-o Samuil Micu, cu direcţia sintezei istorice bine organizate din istoriografia românească.
150 Maior, Istoria bisericii, p. 157.151 Ibidem, p. 138, „În vremile de pre urmă s-au făcut în Ungrovalahia doi Mitropoliţi, dintră carii unul ţine locul Nicomidianului, şi se zice Exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor. Altul se zice Mitropolit a părţii Ungrovalahiei şi ieste în locul Amasenului”
37
L-a urmat Gh. Şincai, care a lăsat să vorbească documentul în primul rând, polemica lui cu
adversarii este cu precădere indirectă. Maior a beneficiat de puterea sintetizatoare a lui Micu
şi documentaţia lui Şincai, şi a făcut un pas înainte spre strategia polemică, confruntarea în
câmp deschis, punându-şi la punct adversari care s-au abătut flagrant de la logică.
Atitudinea corifeilor a fost dictată de curentul latinist şi încercarea de recuperare a
istoriei vlahilor, ca parte componentă a neamului românesc în lupta pentru redobândirea
drepturilor politice. Pentru cei trei corifei, deşi s-au inspirat din izvoarele bizantine,
considerau că imperiul a fost sustras, neîndreptăţind pe români, cei care ar fi singurii
moştenitori de drept ai măreţiei romane. Era necesară o explicare a raporturilor tensionate
dintre vlahi şi bizantini redate de autorii Georgios Acropolites şi Georgios Chedrenos în
textele lor cu acuzaţii grave la adresa vlahilor, de pe poziţii bizantine cu vechi tradiţii şi
superiori cultural cum se credeau.
VII. Concluzii
O cunoaştere aprofundată a activităţii corifeilor ne poate permite o analiză critică şi
comparaţie, sincronisme între reprezentanţii Luminismului românesc. Întreaga generaţie şi-a
extras argumentele din trecut în primul rând pe care şi-au construit discursul latinităţii,
unităţii, şi continuităţii poporului român. Pătrunderea în operele lor istorice, surprinderea
particularităţilor, înţelegerea modului în care au gândit şi au scris istoria poate avea ca rezultat
formarea unei concluzii faţă de atitudinea istorică pe care au avut-o vizavi de Imperiul
Bizantin.
După cum observa şi Blaga, corifeii Şcolii Ardelene s-au simţit „chemaţi să
împlinească năvalnic ceea ce istoria neglijase vreme de o mie de ani. Ei aveau conştiinţa că
pun pârghia ca să se înalţe la nivelul de lumină al secolului un masiv de munţi cufundat în
tenebre. O lume întreagă a spiritului trebuia clădită la repezeală, ca să răscumpere istoria
pierdută”152.
Utilizarea de către reprezentanţii luminilor ardelene a izvoarelor bizantine,
disponibilitatea cercetării sistematice, reflectă nevoia de a aduce argumente posibile care să
fie puse în slujba idealului naţional153.
152Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, 1966, p. 129. 153Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 130.
38
Au avut o viziune unitară asupra istoriei românilor şi în abordarea temelor, care nu
puteau fi evitate din punctul lor de vedere. Doreau să transforme imaginea românilor din
starea de spirit a maghiarilor şi saşilor din Transilvania, care circula în secolul al XVIII-lea.
Samuil Micu şi-a început lucrarea de la strămoşul legendar al Romei Eneia154, iar
istoria românilor a fost văzută ca o continuare a istoriei romane. Conceptual, Hronica lui
Şincai este asemănătoare, o expunere de oameni şi evenimente în ordine cronologică. Odată
cu Petru Maior s-a produs o schimbare, deoarece el a renunţat la amănuntele factologice,
axându-se doar pe temele care îl interesau abordate în spirit polemic. El a coroborat sursele,
chiar dacă uneori nu le-a verificat, dar a căutat să combată argumentele altor istorici din toate
unghiurile.
Prin efortul, străduinţa sa, Gh. Şincai, a reuşit să includă în circuitul ştiinţific o serie
de documente, care sunt fundamentale pentru cunoaşterea unor etape din istoria românilor. O
importanţă deosebită o au informaţiile privind epoca ce cuprinde anii 271 şi secolul XVI.
Cunoscând izvoarele bizantine a tratat cu competenţă formarea Imperiului romano-bulgar sub
dinastia Asăneştilor.
Putem concluziona că izvoarele bizantine utilizate de cărturarii ardeleni au constituit
arme în lupta pentru emanciparea naţională a românilor. Chiar dacă se constată prezenţa
masivă a unor date de istorie bizantină, învăţaţii Şcolii Ardelene nu s-au arătat interesaţi de
istoria şi civilizaţia sa pe care de altfel o şi desconsiderau în esenţă. Ei nu au văzut niciodată o
continuitate romano-bizantină. Structurile greceşti s-au făcut vinovate de decăderea fără
precedent a ţărilor româneşti extracarpatice. Apropierea lor de Bizanţ s-a făcut exclusiv din
dorinţa de a afla informaţii despre trecutul românilor şi de a-şi putea argumenta propriile
teorii, dar şi de a putea purta o bătălie ştiinţifică cu istoricii străini contemporani, care
defăimau istoria neamului românesc şi erau ostili faţă de lupta de redobândire a drepturilor
politice, pe care aceştia o duceau.
Meritul lor, alături de Cantemir, de a ne pune în legătură cu istoriografia bizantină,
anulează neajunsurile lor de gândire în privinţa Bizanţului.
Recunoaşterea românilor din scrierile bizantine este greu de rezolvat, în pofida
metodelor moderne de investigaţie. Scriitorii bizantini au încurcat sensurile numind popoarele
cu apelativele clasice. Cei trei corifei: Micu-Şincai-Maior, prin abundenţa izvoarelor de natură
scrisă, de cele mai multe ori bibliografice, au reuşit să reconstituire, coreleze, analizeze şi să
critice evenimentele, să stabilească cronologii şi să-şi ducă la îndeplinire ţelul.
154 Micu, Istoria şi lucrurile, p. 21.
39
Bibliografie selectivă:
Surse primare:
Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I-II. Ediţie critică şi Studiu
asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura
Albatros, 1970-1971.
Idem, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Postfaşă de Gavril Istrate, Iaşi, Editura
Junimea, 1990.
Idem, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş,
Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995.
Micu Samuil, Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963.
Idem, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, Ediţia sub titlul Istoria românilor de Ioan
Chindriş, v. I-II, Bucureşti, 1995.
Idem, Scrieri filozofice, Studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi Dumitru
Ghişe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
Micu Samuil, Şincai, Gheorghe, Elementa linguae daco-romanae sive valachiae, Studiu
introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1995.
Şincai Gheorghe, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de Florea
Fugariu, Prefaţă şi Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1967-1969. vol.I-III.
Lucrări generale:
Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ediţie
îngrijită de G. Ivaşcu, 1966.
40
Chindriş Ioan, Iacob Niculina, Samuil Micu in mărturii antologice, Târgu-Lăpuş, Editura
Galaxia Gutenberg, 2010.
Duicu Serafim, Pe urmele lui Petru Maior, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990.
Elian Alexandru, Tanaşoca Nicolae-Şerban, Izvoarele istoriei României. Scriitori bizantini
(sec. XI-XIV), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.
Gherman Alin Mihail, Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie iluministă a
istoriografiei şi beletristicii în Literatura română din Transilvania între iluminism şi
preromantism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972.
Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul XVIII (1688-1821), vol. II, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1969.
Lungu Ioan, Şcoala Ardeleană, Mişcare ideologică naţională iluministă, Ediţie nouă,
revăzută, Bucureşti, Editura ,,Viitorul Românesc”, 1995.
Mârza Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţional, Cluj-Napoca,
Editura Dacia,1987.
Muntean V.Vasile, „Izvoare bizantine în opera lui Petru Maior”, în Mitropolia Banatului, an
XXV, 1975, Nr. 4-6, p. 178-181.
Rados Leonidas, Prezenţa Bizanţului în cadrul preocupărilor istoriografice ale ,,triadei
ardelene” (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) în volumul Interferenţe româno-
elene ( secolele XV-XX), Iaşi, Editura Fundaţia „A.D.Xenopol”, 2003.
Protase Maria, Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
Eadem, Petru Maior, istoricul: concepţie şi metodă, în Studii. Revista de istorie, 1971, 24, nr.
2, p. 253-264.
Roman-Negoi Ana Maria, Recuperarea unui destin. Gheorghe Şincai, Hronica românilor,
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009.
Stanciu Laura, „Despre istoria istoriografiei iluministe central-europene. Direcţii-repere-
tendinţe contemporane”, Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/I, 2007,
Alba-Iulia.
Eadem, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760-1821), Cluj Napoca, Editura Risoprint,
2003.
Teodor Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2000.
41
Ţuţuianu C-tin, „Bizanţul în Hronica lui Gheorghe Şincai”, Studii teologice, Bucureşti, seria
II, 1974, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română 1974, Nr. 7-8, p. 549-
555.
42