28381489 Reaprinderea Unei Pasiuni Pierdute Russell Burrill
-
Upload
simona-tripon -
Category
Documents
-
view
60 -
download
6
description
Transcript of 28381489 Reaprinderea Unei Pasiuni Pierdute Russell Burrill
REAPRINDEREA UNEI PASIUNI PIERDUTE
Refacerea mişcării de plantare de biserici
Russell Burrill
Despre autor
Russell Burrill, D. Min., Este Directorul Institutului Evanghelistic al
Diviziunii America de Nord din Berrien Spring, Michigan. El a slujit nu doar ca
pastor şi evanghelist în multe locuri ale Statelor Unite, dar este foarte solicitat şi
ca vorbitor şi ca instructor.
Pe lângă faptul că a prezentat seminarii de profeţie biblică la mii de
participanţi în Statele Unite, Canada şi în ţările de peste ocean, Russell se afă în
fruntea mişcării de revenire la părtăşia grupelor mici din cadrul bisericii, la
păstorirea bisericii pe baza darurilor spirituale, la evanghelizarea laică şi
plantarea de biserici.
La fel ca celelalte cărţi, acest volum explorează idei revoluţionare, precum
„re-inventarea” bisericii după modelul din Noul Testament şi după pattern-urile şi
practica adventismului timpuriu.
2
Cuvânt înainte
Sunt recunoscător pentru pasiunea pe care Dumnezeu a pus-o în inima lui
Russell Burril pentru evanghelizare şi plantarea de biserici. Cartea pe care o
aveţi în mâini este prima carte adventistă din timpurile moderne care oferă o
strategie detaliată despre cum să („how to”) plantezi o biserică. Russell nu oferă
doar schema modului de plantare a unei Biserici Adventiste, dar şi modalitatea
de a menţine această nouă biserică orientată spre plantarea altor biserici.
Strategia sa nu include plantarea de biserici doar cu scopul de a-i redistribui pe
sfinţi, ci este concepută în special pentru scopul strângerii secerişului!
Reţineţi că plantarea de biserici nu era un concept nou pentru biserica
timpurie. Pavel, marele misionar, a fost un plantator de biserici. Călătoriile sale
misionare erau adevărate aventuri de plantare de biserici. Dar plantarea de
adunări creştine începuse chiar înainte de Pavel. După uciderea cu pietre a lui
Ştefan, creştinii s-au împrăştiat pentru a evita persecuţia din Ierusalim, dar
aceasta a avut ca rezultat final apariţia de noi adunări prin toată Iudea şi în
Samaria. Fapte 8:4 rezumă ce s-a întâmplat: „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau
din loc în loc [credincioşii fugeau din Ierusalim] şi propovăduiau Cuvântul”.
Plantarea de biserici a devenit din nou o iniţiativă importantă în toată
America de Nord. Pionierii noştri erau plantatori de biserici. Pastorii adventişti
plantau o biserică, instruiau lideri laici să menţină biserica în continuare, apoi
mergeau mai departe să planteze alte noi biserici. Undeva de-a lungul drumului,
noi, cei din America de Nord, am pierdut viziunea plantării de biserici. Am devenit
mulţumiţi doar să menţinem strălucirea luminii în bisericile existente, fără să mai
aprindem noi lumini.
Dar fapte recente arată că ne întoarcem acolo – de la o diviziune care
pierde biserici, la o diviziune care plantează biserici într-un ritm de zece pe lună.
Aceasta este o schimbare uimitoare – o schimbare inspirată de Dumnezeu şi o
schimbare binecuvântată de Dumnezeu. Este o schimbare după care eu
personal tânjeam, pentru care mă rugam şi care provoacă lideri, pastori şi
3
membri să lucreze pentru ea. Este o schimbare care ne aduce înapoi la
rădăcinile noastre, ca o denominaţiune plantatoare de biserici. Ce a dus la
iniţierea acestei schimbări? Răspunsul are de a face în mare parte cu convenţia
Seeds pe tema plantării de biserici, pe care Institutul Evanghelistic al Diviziunii
America de Nord a condus-o în vara anului 1996 (devenită acum un eveniment
anual).
Am ales să apelăm la un expert în plantarea de biserici dintr-o altă
denominaţiune, pentru a ne explica fenomenul. Nu aveam pe cineva pregătit
să instruiască oamenii care participau la Seeds ’96. În viitor, întreaga convenţie
Seed poate fi condusă de adventişti – adventişti care cunosc plantarea de
biserici, care au practicat plantarea de biserici, care au studiat plantarea de
biserici, care o pot explica în contextul adventismului.
Sunt mândru de cei din America de Nord care vestesc evanghelia fiecărui
suflet din acest teritoriu. Călăuziţi de Duhul Sfânt şi demonstrând o legătură vie
cu Hristos, ei câştigă tot mai mulţi şi mai mulţi oameni la adevărurile biblice
despre un Dumnezeu plin de iubire şi despre biserica Sa din ultimele zile. Se
ridică noi adunări, împlinind astfel cuvintele lui Isus către primii Săi ucenici: „Dacă
aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel
ucenicii Mei.” (Ioan 15:8)
Rugăciunea mea este ca, citind această carte, să fie aprinsă o pasiune în
inima voastră pentru misiunea pe care Dumnezeu a dat-o fiecărui membru al
bisericii – să se întoarcă din lumea secolului douăzeci şi unu la El.
Alfred C. McClure, Preşedinte
Diviziunea America de Nord, Biserica Creştină Adventistă de Ziua a
Şaptea
4
Despre autor ........................................................................... 2 Cuvânt înainte ......................................................................... 3 Pasiune pentru cel pierdut ..................................................... 6 Bisericile orientate spre misiune ........................................ 27 Renaşterea mişcării de plantare de biserici: primii ani ai adventismului ....................................................................... 41 Ellen White şi plantarea de biserici ..................................... 70 De ce plantăm astăzi biserici? ............................................. 79 Cine ar trebui să planteze biserici? .................................... 93 Căi de a începe noi biserici ............................................... 110 Ce fel de biserici ar trebui sa plantăm? ............................ 122 Începutul: faza prenatală .................................................... 141 Dinamica spirituală a plantării de biserici ........................ 153 Primul an al noii biserici .................................................... 163 Un plan de pregătire a ucenicilor ...................................... 175 Bisericile atipice ................................................................. 182 Cum să creăm biserici sănătoase ..................................... 196 Recrearea mişcării de plantare de biserici ....................... 203 Epilog ................................................................................... 213
5
1
Pasiune pentru cel pierdut
Aş dori să cunoaşteţi două persoane. Prima este Sally, care nu
frecventează o biserică. Sally este o persoană tipică de patruzeci de ani. Ea este
căsătorită a doua oară şi are trei copii, doi din prima căsătorie şi unul cu actualul
soţ. Soţul ei vinde maşini la mâna a doua, iar Sally lucrează ca manager la o
bancă locală. După îngrijirea celor trei copii, întreţinerea gospodăriei, efortul de la
serviciu, Sally şi soţul ei sunt extenuaţi la sfârşitul săptămânii.
Nici Sally şi nici soţul ei nu au mers la vreo biserică în tinereţea lor, dar
mai târziu au început să caute stabilitate şi sens în vieţile lor. Intrând în contact
cu anumite filosofii New Age, ei au experimentat meditaţia. Ei tânjesc după o
forţă spirituală în vieţile lor, dar nimic nu le-a satisfăcut sufletele care însetează
de atâta timp. Deoarece frecventarea unei biserici nu face parte din moştenirea
lor, ei nici nu se gândesc să caute sens în biserică. Ei nu se opun creştinismului;
de fapt, ei chiar au sentimente pozitive faţă de credinţa creştină. Ei cunosc
creştini cu care lucrează împreună, dau nu au văzut alte deosebiri în vieţile
acestor colegi, decât că merg la biserică în fiecare săptămână. Sally şi soţul ei
doresc ceva mai profund decât ceea ce văd în vieţile colegilor lor creştini; de
aceea, ei au exclus ideea că biserica poate fi o sursă de viaţă spirituală.
A doua persoană este Peter, care frecventează o biserică. Peter merge la
biserica „Community Church” în fiecare săptămână. Lui îi place să participe la
serviciul de închinare săptămânal şi la activităţile comune organizate de biserică.
El este bucuros că biserica din care face parte încearcă în mod real să aibă un
impact în societate. El ştie că biserica îi învaţă pe oameni o moralitate de bază,
şi este fericit că ai săi copii pot primi de-a gata aceste învăţături morale.
Atunci când este întrebat despre credinţa lui, el răspunde că este de
părere că, atâta timp cât trăieşte o viaţă morală, el şi familia sa vor merge în cer.
Atunci când este întrebat despre Satan, Peter declară că el crede că acesta este
6
doar un nume pentru rău, dar nu o persoană reală. Atunci când este întrebat
despre Cele Zece Porunci, Peter spune că el crede că sunt bune, dar că nu-şi
poate reaminti mai mult de două sau trei dintre ele. Iar una dintre ele este aceea
care spune că Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri.1 La întrebarea
dacă ascultă de Cele Zece Porunci, Peter răspunde că depinde de situaţie. Cu
toate acestea, undeva în străfundul său, Peter simte că ceva îi lipseşte. El ar dori
să aibă mai multă pace în viaţa sa, dar apoi îşi alungă îndoielile din minte,
mulţumindu-se cu gândul că cel puţin el merge la biserică în fiecare săptămână.
Pe cine sunt chemaţi adventiştii de ziua a şaptea să câştige: pe Sally, cea
care nu frecventează o biserică, sau pe Peter, cel care frecventează o biserică?
Răspunsul este: pe amândoi. Solia ne-a fost încredinţată de Dumnezeu pentru a-
i descătuşa atât pe Sally, cât şi pe Peter, din lumea aceasta. Ceea ce mulţi nu
realizează este cât de drastic s-a schimbat climatul religios al Americii de Nord în
ultimii câţiva ani.
Secularismul este mort. Noi trăim acum într-o eră post-seculară; nu este o
eră creştină, ci o eră post-creştină. Oamenii sunt spirituali, dar ei nu sunt
încântaţi de spiritualitatea creştină, aşa cum poate ea fi văzută la cei care pretind
că sunt creştini. Oamenii secularizaţi ai anilor ’80 şi ’90 sunt acum atraşi de
filosofia New Age şi de misticismul religios oriental. Ei nu sunt nereligioşi – doar
că nu-i interesează creştinismul. George Barna declară că motivul pentru care
creştinismul este atât de neatrăgător pentru aceşti oameni este că ei nu au văzut
că acesta aduce ceva deosebit în vieţile oamenilor. Ceea ce văd ei diferit la
creştini este doar faptul că aceştia merg la biserică o dată pe săptămână; altfel,
ei au aceleaşi probleme pe care le au şi ceilalţi. Deci nu este nici un câştig să fii
creştin. De aceea, ei caută în altă parte împlinirea spirituală.
Nu doar climatul celor care nu merg la biserică s-a schimbat, ci şi climatul
celor care merg. Doar pentru faptul că oamenii participă la cel mai vizibil
eveniment local al bisericii – serviciul de închinarea săptămânală – nu înseamnă
că ei sunt neapărat creştini. Barna spune că ei pot fi chiar ignoranţi privind
aspectele fundamentale ale credinţei, la fel ca în cazul lui Peter, care
frecventează o biserică. Toţi cei care merg la biserică sunt ca Peter? Evident că
7
nu. Mulţi sunt sinceri şi sunt creştini biblici. Oricum, Barna declară că doar 10
procente dintre americani pot fi consideraţi ceea ce el numeşte „creştini biblici”.
Aceasta ar însemna că exact 90 procente dintre americani nu sunt creştini
bibilici. Două sute patru zeci şi trei de milioane din două sute şaptezeci de
milioane de americani nu sunt creştini biblici. Ce seceriş aşteaptă să fie cules în
America! Doar două sau trei alte ţări din lume au mai mulţi creştini ne-biblici.
America este unul din cele mai mari câmpuri evanghelistice de pe planetă, iar
numărul oamenilor ne-câştigaţi creşte.
În cercetarea lui Barna, oamenii au fost împărţiţi în şapte grupuri religioase
diferite:
1. Creştinismul biblic. Aici sunt incluşi aceia care acceptă pe deplin
autoritatea Bibliei, îşi pun deplin încrederea în Hristos pentru mântuire, sunt
implicaţi în evanghelizare, sunt participanţi activi la viaţa bisericii, caută continuu
o dezvoltare spirituală tot mai profundă şi cred în desăvârşirea morală. Ei
reprezintă doar 10 procente din populaţia Americii.
2. Creştinismul convenţional. Aceşti oameni îşi pun încrederea totală în
Hristos pentru mântuire, sunt implicaţi în viaţa bisericii şi preţuiesc Biblia. Dar
aceştia au făcut din religie o chestiune personală, rareori îşi împărtăşesc
credinţa, iar vieţile lor sunt doar vag influenţate de credinţa lor. Pentru ei,
moralitatea este relativă. Ei reprezintă 25 de procente din populaţia Statelor
Unite.
3. Creştinismul cultural. Reprezintă un grup mare de oameni care sunt
în esenţă universalişti şi cred într-o teologie bazată pe fapte. Ei fac parte din
biserică doar cu numele, vin la biserică o dată sau de două ori pe an, sau
apelează la biserică doar pentru botez şi înmormântare. Ei sunt creştini doar cu
numele şi prin moştenire. Pentru ei, moralitatea este relativă. Ei alcătuiesc în jur
de 28 de procente din populaţia Americii.
4. Practicanţi New Age. Pentru ei, credinţa este totalmente o chestiune
privată. Adevărul este relativ, nu absolut. Toate religiile conţin adevăr în ele. De
fapt, ei îşi trag principiile religioase dintr-o varietate de tradiţii religioase. Ei nu
recunosc nici o autoritate religioasă centrală. Zeitatea pe care o slujesc este
8
amestecată cu eul şi ei se centrează mai mult pe conştiinţa decât pe practica
religioasă. Ei alcătuiesc 19 procente din populaţia americană.
5. Iudaismul. Aceşti oameni aderă la credinţa iudaică tradiţională şi
alcătuiesc doar 1 procent din populaţia S.U.A.
6. Ateismul / Agnosticismul. Aceşti indivizi resping sprijinul credinţei,
negând sau îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu. Ei nu caută o experienţă cu
Dumnezeu, fiind urmaşi ai secularismului. Ei alcătuiesc doar 9 procente din
americani.
7. Alţii. Aceştia aderă la un amalgam de grupuri de credinţă, sau la o
perspectivă înalt individualistă asupra spiritualităţii. Printre grupurile incluse aici
se află islamismul, mormonii, budismul şi hinduismul. Aceştia alcătuiesc alte 8
procente din populaţie.2
Cum procedează adventiştii pentru a câştiga oamenii din aceste grupuri?
Studii recente arată că adventiştii de ziua a şaptea fac o treabă mai bună decât
aproape orice altă denominaţiune, atunci când este vorba de câştigarea unora ca
Sally, care nu merge la biserică. Singurii care stau mai bine sunt cei aflaţi în
grupa bisericilor ne-denominaţionale. Totuşi, adventiştii se descurcă aproape la
fel de bine ca şi aceştia.3 Forţa evanghelistică adventistă a acţionat mai mult
pentru câştigarea celor care nu frecventează vreo biserică, decât a celor care
frecventează. Cercetarea întreprinsă de Regale a arătat că adventiştii
desfăşoară de fapt o lucrare de un nivel sub medie pentru câştigarea
persoanelor care aparţin unei biserici şi pentru determinarea lor să-şi schimbe
denominaţiunea.4
De fapt, această ultimă cercetare dezvăluie o schimbare majoră în peisajul
religios al Americii. În nici o altă perioadă a istoriei Americii nu a existat o
asemenea lipsă a creştinismului biblic. Exact 90 de procente din americani sunt
ne-evanghelizaţi, nici măcar la standardele neadventiste. Totuşi, în ciuda acestei
mari lipse a creştinismului biblic în America, există o profundă sete spirituală.
Şaptezeci şi patru de procente din americani declară o dorinţă accentuată după o
relaţie strânsă cu Dumnezeu. Şaizeci şi opt de procente pretind că au fost în
prezenţa lui Dumnezeu într-un anumit moment al vieţii lor.5
9
Oamenii de astăzi nu resping credinţa – ei tânjesc după credinţă. Ei
doresc cu ardoare o experienţă cu Dumnezeu. Ei doresc să Îl găsească şi să Îl
atingă şi să ştie că El este real. Aceste dorinţe îi fac vulnerabili la pericolul de a
pune simţămintele deasupra Cuvântului. Noi trebuie să le oferim ceva autentic –
Cuvântul lui Dumnezeu care conduce la o experienţă vie cu Isus.
Dumnezeu a adus la existenţă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
pentru un timp ca acesta. Suntem chemaţi de Dumnezeu să mergem înainte
şi să strângem pentru El acest mare seceriş. Această misiune a Bisericii
Adventiste devine clară doar atunci când înţelegem pasiunea lui Dumnezeu
pentru cei pierduţi. Această pasiune a fost revelată pe deplin atât în Vechiul, cât
şi în Noul Testament.
Pasiunea lui Dumnezeu
Marea pasiune a lui Dumnezeu pentru cei pierduţi apare clar în relatarea
despre căderea rasei umane. Creaţiunea perfectă a lui Dumnezeu a căzut în
păcat. Gen. 3:1-6 redă povestea tristă a căderii primilor noştri părinţi. Însă nu
Adam şi Eva au fost cei care L-au căutat pe Dumnezeu din starea lor căzută. De
fapt, s-a întâmplat exact invers – ei s-au ascuns de Dumnezeu. Ei s-au acoperit
cu frunze de smochin şi s-au ascuns de Dumnezeu în tufişuri. Aceasta este
starea naturală a rasei umane – ascunderea de prezenţa lui Dumnezeu.
Omenirea nu Îl caută în mod natural pe Dumnezeu; în loc să facă astfel, ei
încearcă să scape de El.
În întunericul pe care umanitatea l-a adus asupra ei, a venit Dumnezeu. El
nu a aşteptat ca Adam sau Eva să îşi dea seama că au nevoie de El; a venit la ei
atunci când erau ascunşi. Dumnezeu a plecat în căutarea oamenilor. Când a
intrat în grădină, El i-a strigat pe nume: „Adam, Eva, unde sunteţi?”6
Descoperim aici o imagine a lui Dumnezeu pe care nu trebuie să o uităm
niciodată. El este un Dumnezeu care caută, un Dumnezeu care tânjeşte să
refacă relaţiile rupte, un Dumnezeu care nu aşteaptă ca noi să ne întoarcem, ci
El vine să ne caute, un Dumnezeu care iniţiază căutarea. Fraza „Unde sunteţi?”
10
redă tiparul oricărei alte situaţii din Scriptură. Restul Bibliei dezvăluie tocmai cum
Dumnezeu caută continuu o omenire care trăieşte în răzvrătire faţă de El.
Nu Moise a vrut să meargă în Egipt pentru a elibera poporul său.
Dumnezeu l-a chemat mai întâi pe Moise să le fie eliberator. Dumnezeu nu a pus
nici o cerinţă asupra lui Israel până când nu i-a eliberat, doar prin harul Său.7 El i-
a găsit în păcat şi i-a eliberat, nu pentru că ei ar fi făcut ceva înainte, ci pur şi
simplu din dragoste pentru ei.
Cel mai dramatic moment din Vechiul Testament legat de căutarea celui
pierdut este întâmplarea cu Daniel şi Nebucadneţar. Încercarea lui Dumnezeu de
a-l câştiga pe regele păgân reiese din visul statuii metalice din cap 2, din
prezenţa Fiului Omului în cuptorul cu foc din cap 3 şi, în cele din urmă, din
viziunea şi îmbolnăvirea lui Nebucadneţar, care a făcut ca în final acesta să îl
găsească pe Dumnezeu.
Ideea că Dumnezeu îl caută neîntrerupt pe cel pierdut reiese şi din
insistenţa cu care l-a determinat pe profetul Său Iona să facă prima călătorie cu
un submarin. Aceasta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu a dorit profund ca
poporul pierdut din Ninive să vină la credinţa în El. Ca rezultat al predicării lui
Iona, întreaga cetate a fost adusă la cunoaşterea de Dumnezeu. Ceea ce
dovedeşte că Dumnezeu poate folosi chiar martori împotrivitori, în efortul Său de
a-i câştiga pe cei pierduţi.
Dorinţa nestăvilită a lui Dumnezeu de a salva pe cei pierduţi a fost în cele
din urmă revelată în prima venire a lui Isus. De ce a venit El? Pentru a căuta şi a
mântui pe cel pierdut. 8 Întruparea şi moartea lui Dumnezeu pe cruce dovedeşte
iubirea lui Dumnezeu, care caută din toată inima şi doreşte profund ca cei
pierduţi să fie găsiţi şi ajutaţi să creadă.
Marea pasiune a lui Isus pentru cei pierduţi se descoperă în multe din
declaraţiile Sale:
„Nu am venit să mântuiesc pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”; „Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”; ca şi parabolele oii pierdute, a leului
pierdut şi a fiului risipitor. 9
11
Toate acestea arată că scopul ultim al trimiterii lui Isus a fost să îi
găsească pe cei pierduţi şi să îi cheme la credinţă. Isus i-a deranjat pe cei
obişnuiţi să meargă la biserică, cu pasiunea Lui de ajunge mai aproape de cei
pierduţi. El era cunoscut ca un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Oamenii din
biserică erau supăraţi pe El pentru că era aşa de dornic să îi aducă în mijlocul lor
pe cei pierduţi şi marginalizaţi de societate.
Când sunt găsiţi cei pierduţi, este cea mai mare bucurie. Tot cerul
explodează în ropote de laudă. Întreaga Biblie povesteşte despre Marele
Dumnezeu care îi găseşte pe cei pierduţi – Dumnezeul care nu aşteaptă ca
oamenii pierduţi să vină la El, ci îi caută fără întrerupere. Ascultaţi ce bucurie
este atunci când cei pierduţi sunt găsiţi:
„Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur
păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni
neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15:7)
„Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu
pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15:10)
„Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: ‘Doamne, chiar
şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.’” (Luca 10:17)
„Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceea.” (F.A. 8:8)
„Şi ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt.” (F.A: 13:52)
„... istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; şi au făcut o mare
bucurie tuturor fraţilor.” (F.A.15:3)
„Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa
noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la
venirea Lui?”
“…care, pentru bucuria ce I-a fost pusă înainte, a îndurat crucea, a
dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie a lui
Dumnezeu.” (Evr. 12:2)
Nu este de mirare că tot Cerul răsună de bucurie atunci oamenii pierduţi
vin la Dumnezeu! Acest fapt îi impresionează pe toţi locuitorii Cerului – ei nu pot
reacţiona altfel! Face parte din natura lor. Ei sunt încântaţi şi entuziasmaţi de
12
ceea ce pe Dumnezeu Îl încântă şi Îl entuziasmează – faptul că oamenii pierduţi
vin la Dumnezeu! De aceea, este bucurie în Ceruri şi este bucurie în biserica de
pe pământ, atunci când oameni pierduţi sunt găsiţi.
Ce ne dezvăluie toate acestea despre Dumnezeu? Că cei pierduţi au
valoare pentru El şi că a-i găsi este preocuparea principală a Cerurilor.
Dumnezeu nu poate face altfel; El continuă să îi caute, indiferent ce au făcut
aceştia. Nimeni nu poate fugi atât de departe încât să nu poată fi găsit de către
Dumnezeu. Oriunde ar merge ei, Dumnezeu îi găseşte. El nu îl părăseşte pe cel
pierdut în groapa în care se află, ci merge să îl caute.
Profunda simpatie a lui Isus pentru cei pierduţi L-a mişcat până la lacrimi,
de-a lungul întregii Sale lucrări. Strigătul mulţimilor pierdute i-a provocat o mare
milă:
„... Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau
ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri.”
(Marcu 6:34)
„Când a ieşit din corabie Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă
de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi.” (Mat 14:14)
În toate cazurile în care Scripturile spun că lui Isus Îi era milă, este vorba
despre cei pierduţi. Totuşi, nu doar condiţia lor de oameni pierduţi era aceea care
Îi mişca inima, cât şi faptul că păstorii lui Dumnezeu nu îi căutatu pe aceştia. Isus
a fost mişcat până la lacrimi de starea celor pierduţi şi de faptul că poporul Său
nu manifesta aceeaşi pasiune faţă de aceştia, ca şi El. Poporul Său se „juca de-a
biserica”, iar în acest timp cei pierduţi erau împrăştiaţi şi singuri. Se pare că ceea
ce Îl mişcă pe Isus până în profunzimile fiinţei Lui este imaginea celor pierduţi
care doresc să fie găsiţi şi eşecul poporului lui Dumnezeu de a-i câştiga şi de a
umple marele gol din inimile lor. Nimic nu-L îngrijorează pe Isus mai mult ca Sally
cea care nu merge la biserică şi Peter, cel care merge la biserică. Observaţi
reacţia Lui din Mat 9:37, 38:
„Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe
Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.”
13
Domnului secerişului strigă pentru ca cei pierduţi să fie strânşi. Ei rătăcesc
prin locuri interzise şi beau din izvoare poluate. Ei au o nevoie disperată de
Cuvântul neschimbat, nepătat, nealterat al Viului Dumnezeu.
Misiunea bisericii
Dacă este inerentă naturii lui Dumnezeu căutarea celor pierduţi, dacă
această căutare reflectă chiar esenţa a ceea ce Dumnezeu este, atunci aceia
dintre noi care s-au împăcat cu Dumnezeu vor fi părtaşi ai acestei naturi
căutătoare. Aşa cum Dumnezeu caută fără oprire o omenire pierdută, la fel şi
aceia în care este reprodus caracterul lui Dumnezeu vor fi implicaţi constant în
căutarea celor pierduţi. Aceasta va fi esenţa misiunii bisericii, pentru că întreaga
acţiune de căutare pe care o iniţiază Dumnezeu trebuie realizată prin intermediul
fiinţelor umane.
Căutarea celor pierduţi şi împăcarea lor cu Dumnezeu nu este o opţiune
pentru creştini; ea reprezintă esenţa a ceea ce înseamnă să fii creştin. A nu fi
implicat în căutare împreună cu Dumnezeu înseamnă în cele din urmă a nu fi
implicat în relaţia cu Dumnezeu, pentru că este pasiunea lui Dumnezeu ca cel
pierdut să fie găsit. Împăcarea cu Dumnezeu face ca ardoarea căutării să
renască profund în inima mea. Ca şi Dumnezeu, eu nu voi putea face altfel; eu
voi porni în căutarea celui pierdut. Ceea ce frânge inima lui Dumnezeu va frânge
şi inima mea. Starea celui pierdut mă va mişca aşa cum Îl mişcă pe Dumnezeu.
Nu vorbim aici despre milioanele de anonimi care nu cunosc creştinismul
biblic. Vorbim aici despre Mary, Sue, John, Jeremy, Dave şi Elaine – oameni pe
care îi cunoşti, oameni pe care îi vezi zilnic. Ei stau cu tine în birou, faci cu ei
schimb de produse din grădină prin gardul comun, te loveşti de ei pe stradă în
fiecare zi. Priveşte în ochii lor atunci când treci pe stradă în localitatea ta. Pentru
Dumnezeu aceştia nu sunt anonimi.
Te simţi mişcat până la lacrimi atunci când îi vezi pe aceşti oameni, la fel
cum este mişcat Isus? Ajunge strigătul secerişului la urechile tale? Aceşti oameni
sunt ca oile fără păstor, sunt pierduţi, rătăcesc din loc în loc, caută ceva şi nu ştiu
14
ce. Noi încă nu ne-am încheiat lucrarea – ne aşteaptă un seceriş bogat, pe care
Dumnezeu ne cheamă să îl strângem.
Nu numai că oamenii sunt pierduţi; ei caută un sens în viaţă. Vestea bună
este că ei doresc să fie găsiţi. Acesta este motivul pentru care mulţi dintre ei
aderă la filozofia New Age. De ce „Atins de un înger” este cea mai populară
emisiune TV la sfârşitul secolului 20? De ce canalul NBC transmite programe de
genul „Profeţii uimitoare”, care tratează tema filozofilor New Age, cum ar fi
Nostradamus? De ce trilogia „Războiul stelelor” este încă aşa de populară?
Toate acestea dezvăluie marea nevoie a omenirii pentru lucruri spirituale.
Oamenii caută profeţii adevărate, dar ei beau din ape poluate. Ei au
nevoie de mesajul profetic adventist. Nu trebuie să renunţăm la prezentarea
profeţiilor – este timpul să vestim aceste profeţii cu o putere nouă. Mulţimile sunt
pregătite pentru a fi câştigate, iar dacă noi nu le prezentăm Evanghelia lui
Hristos, altcineva sau altceva le va umple golul. Oamenii înfometaţi mănâncă
orice. Există astăzi în America de Nord mulţimi de oameni înfometaţi care
mănâncă roade interzise, pentru că noi nu am reuşit să le oferim fructul preţios al
Evangheliei lui Isus Hristos. Aceşti oameni sunt ca Israelul din vechime, care
striga la Dumnezeu pentru eliberare. Strigătul sclavilor din Egipt L-a făcut pe
Dumnezeu să-l trimită pe Moise să îi elibereze.10 Acei israeliţi din vechime nu
strigau după Moise. Ei nu ştiau după cine strigă; ei doreau doar eliberarea. La fel
este şi astăzi cu cei pierduţi; ei ştiu doar că au nevoie de ceva.
Dumnezeu aude strigătul acestor mulţimi. El a declarat că holdele sunt
coapte şi bogate.11 Auzim şi noi strigătul lor? Am văzut noi acest seceriş bogat pe
care l-a pregătit Dumnezeu? Această pasiune pentru cel pierdut trebuie să ne
captiveze aşa cum Îl captivează pe Dumnezeu. Trebuie să ne cuprindă cu o
asemenea forţă încât nimic să nu aibă o prioritate mai înaltă în bisericile noastre
ca salvarea celor pierduţi. Aceasta este prioritatea Cerului, iar dacă o biserică
are oricare alte priorităţi, ea este în afara voinţei divine.
De aceea, Biserica este chemată să se alăture lui Dumnezeu în lucrarea
Sa de căutare. Dar ea nu ar trebui să se angajeze în căutare plecând de la o
nevoie proprie – bugetul ar fi mai bogat dacă mai mulţi oameni ar fi în biserică,
15
ne-am simţi mult mai bine dacă locurile ar fi toate ocupate, sau pentru că ar fi
frumos să avem o biserică mai mare. Toate aceste motive sunt egoiste, iar
Dumnezeu nu poate binecuvânta căutarea noastră motivată de interese egoiste.
Se pare că uneori adventiştii se implică în căutare pentru ca lucrarea să fie
încheiată şi să putem merge acasă. Şi aici este egoism. Nu ne pasă de cei
pierduţi; ne pasă doar de propria mântuire. Nu este de mirare că Dumnezeu are
mult de lucru cu propriul nostru egoism!
Căutarea trebuie să fie motivată de iubirea lui Dumnezeu în inimile
noastre, pentru că noi, ca şi Dumnezeu, nu putem face altfel. Tânjim aşa de mult
să-i vedem pe cei pierduţi veniţi la Hristos, încât suntem dispuşi să facem toate
schimbările necesare în vieţile noastre şi în biserica noastră pentru a-i câştiga pe
cei pierduţi şi a-i aduce la Hristos. Noi căutăm pentru că stă în caracterul lui
Dumnezeu să caute, iar biserica trebuie să fie o reflectare a caracterului Său. Noi
căutăm pentru că în inimile noastre, de copii ai lui Dumnezeu, este reprodusă
iubirea Lui pentru cei pierduţi. De aceea noi, ca şi Isus, suntem motivaţi de o
mare milă pentru a-i câştiga şi găsi pe oamenii pierduţi ai lui Dumnezeu.
Raţiunea existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea
Dumnezeu l-a ales pe poporul Israel, pentru a-i căuta printre neamuri pe
cei pierduţi. Ei au fost aleşi nu pentru că au fost mai buni decât alţii, ci pentru că
Dumnezeu i-a ales să se alăture lucrării Sale de căutare. Ei au fost aleşi pentru
binele naţiunilor care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu. Dar Israel a început să se
încreadă în sine şi să creadă că este mai buni decât alţii, ca şi cum el l-ar fi
descoperit pe Dumnezeu prin forţe proprii şi nu Dumnezeu a fost Cel Care I S-a
făcut cunoscut. Atunci când Israel a ajuns să se vadă astfel, a fost dus în
captivitate şi a pierdut dreptul exclusiv de a face carieră în misiunea pe care i-o
dăduse Dumnezeu în lumea aceasta. Deşi Israel fusese respins ca naţiune, ca
indivizi ei erau încă aleşi.
În acelaşi fel, Dumnezeu a ridicat Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi
a ales-o să fie poporul rămăşiţei în aceste ultime ore ale istoriei pământului. De
16
ce a chemat Dumnezeu această biserică pentru a fi rămăşiţa? Pentru că ar fi
membrii ei mai importanţi decât alţii?
Dacă adventiştii vor înceta să se implice în mod intim în lucrarea lui
Dumnezeu de căutare, ei, ca şi vechiul Israel, vor fi în pericol de a fi respinşi de
către Dumnezeu, nu ca indivizi, ci ca biserică. Imaginaţi-vă că McDonald’s ar
menţine şi ar subvenţiona o concesiune care a vândut doar un hamburger în
zece ani! Imposibil! Desigur, McDonald’s ştie că el există pentru a vinde
hamburgeri. Atunci când o concesiune nu reuşeşte să vândă destul, ea pierde
„privilegiul” de a vinde hamburgeri McDonald’s, şi ea va fi luată de alt proprietar.
Adventiştii de Ziua a Şaptea există cu scopul de a face ucenici pentru Hristos.
Dacă nu reuşim să realizăm această lucrare, atunci, la fel ca şi McDonald’s-urile
neproductive, vom pierde dreptul de concesiune, care va fi dat altuia. Adventiştii
nu cred în profeţia necondiţionată. Dacă vă îndoiţi de adevărul acestei ilustraţii,
recitiţi Mat 21:33-46.
Dacă vom renunţa să-i căutăm pe cei pierduţi, Dumnezeu va trimite pe
alţii să-i găsească, dar noi vom pierde privilegiul de a fi implicaţi în această
lucrare de căutare. Atunci când o biserică încetează să fie un agent evanghelistic
activ în misiunea dată Dumnezeu de a căuta, acea biserică încetează de fapt să
mai fie biserica adevărată, pentru că această misiune îşi are originea în inima
însetată de căutare a lui Dumnezeu. Orice biserică cu numele „Adventistă de
Ziua a Şaptea”, care nu este activă în câştigarea şi strângerea recoltei pentru
Dumnezeu, nu este o adevărată Biserică Adventistă de Ziua a Şaptea, indiferent
de numele ei. Înseamnă că a venit timpul să dea concesiunea altcuiva!
Care este diferenţa dintre o mlaştină şi o apă curgătoare? Mlaştina adună
apa, în timp ce apa curgătoare o duce mai departe. Orice biserică devine o
mlaştină dacă pierde capacitatea de a duce mai departe! De-a lungul anilor,
biserica a căutat să-L aibă pe Dumnezeu pentru ea însăşi, dar planul lui
Dumnezeu este ca biserica să fie poporul lui Dumnezeu care există pentru binele
neamurilor, a acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Dacă biserica are menirea de a câştiga oameni pentru Dumnezeu, atunci
clădirea şi proprietatea bisericii există nu pentru a sluji membrilor bisericii, ci
17
pentru a-i ajuta pe aceşti membri să caute împreună cu Dumnezeu. De aceea,
clădirea, serviciile de închinare şi evanghelizările trebuie să inspire prietenie.
Toate trebuie destinate şi utilizate pentru binele celor care nu-l cunosc pe
Hristos. Din acest motiv, trebuie să ne întrebăm ce efect au serviciile noastre de
închinare asupra unui vizitator. Acesta nu este un îndemn la coborârea
standardelor, ci la conceperea unei strategii destinate câştigării celor pierduţi.
Bisericile care doresc să inspire prietenie trebuie să gândească servicii
divine prin care să-i câştige pe oameni acolo unde sunt ei, şi nu să aştepte ca cei
pierduţi să vină acolo unde sunt „sfinţii”. Acesta este motivul pentru care Isus a
trimis biserica să „meargă”, nu doar să-i invite pe oameni să „vină”. Biserica nu
există ca organizaţie cu scopul de a sluji membrilor ei – ea există în folosul celor
care nu îl cunosc pe Dumnezeu.
Exemplul cel mai înalt pentru înţelegerea acestei lucrării îl aflăm în
întruparea lui Hristos. El nu a stat pe tronul de fildeş al Universului, chemându-ne
să venim la El. El a părăsit tronul şi s-a născut într-un staul, în care primul miros
care i-a atins nările a fost de bălegar. De ce a făcut El aşa? Deoarece a dorit să
devină una cu noi, pentru a ne câştiga acolo unde eram. Astfel, El a demonstrat
în practică ceea ce a declarat. Pentru a răspunde Marii Trimiteri, urmaşii Lui
trebuiau să întrupeze evanghelia în orice cultură şi în orice grup de oameni.
Neamurilor nu li se cerea să devină evrei pentru a deveni creştini. Creştinismul
se apropia din punct de vedere cultural de orice grup pe care îl câştiga. Aceasta
este ideea principală în surprinzătoarea declaraţie a lui Pavel privind slujirea
după modelul întrupării :
Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca
să câştig pe cei mai mulţi. Cu iudeii, m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig
pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub
Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege;
cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar
că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca
să câştig pe cei fără Lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei
18
slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac
totul pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. (1 Cor 9:19-23)
Pavel nu a făcut compromis cu nici o iotă din principiu, dar şi-a adaptat
continuu metodologia pentru a-i câştiga pe oameni acolo unde ei erau. Bisericile
de azi care urmează modelul incarnaţional al slujirii îşi vor adapta continuu
metodologia pentru a corespunde nevoilor mereu în schimbare ale oamenilor.
Dar ele vor fi inflexibile când este vorba de mesajul de bază al lui Hristos şi al
adventismului. Oamenii trebuie câştigaţi acolo unde sunt, dar trebuie câştigaţi cu
ceva real: adventismul autentic. Aceasta nu este o chemare la compromis faţă
de credinţă, ci o pledare pentru a folosi şi a descoperi metode noi de a câştiga
grupuri noi de oameni. Ascultaţi ce spune Ellen White despre inovaţie:
Metodele şi mijloacele prin care atingem anumite obiective nu sunt
întotdeauna aceleaşi. [Voi] ... trebuie să folosiţi raţiunea şi judecata...
Pentru a câştiga oameni diferiţi trebuie folosite metode diferite.
Diferenţierea metodelor de lucru este cu adevărat un lucru esenţial.
Trebuie introduse noi metode. (E.G. White, Lucrătorii evangheliei)
Pe măsură ce se intră în câmpuri noi, situaţii diferite vor da naştere
unor noi metode şi planuri. Gânduri noi vor apare odată cu noii lucrători
care se vor dărui lucrării. Dacă Îl vor căuta pe Dumnezeu pentru ajutor, El
va comunica cu ei. Ei vor primi planuri direct de la Dumnezeu. (E.G.
White, Evanghelizare)
Organizaţia bisericii... nu trebuie să prescrie modalitatea exactă în
care să se lucreze... Nu trebuie fixate reguli; lucrarea noastră este
progresivă, şi trebuie lăsată libertate pentru îmbunătăţirea continuă a
metodelor. (E.G. White, Mărturii către lucrătorii evangheliei)
Unele din metodele folosite vor fi diferite de cele din trecut, dar
nimeni nu trebuie să blocheze din acest motiv calea, prin criticism. Nu
trebuie să existe criticism ostil, şi nici nu trebuie să distrugem lucrarea pe
care o face celălalt. (E. G. White, Mărturii, vol VI)
Una dintre cele mai dificile sarcini este menţinerea echilibrului între lume
şi biserică. De-a lungul istoriei sale, biserica a înclinat mereu către o extremă sau
19
alta. Ori a devenit o fortăreaţă care a ţinut lumea afară, ori a devenit aşa de
asemănătoare lumii, încât nu a mai rămas decât o diferenţă mică. Biserica lui
Dumnezeu trebuie să evite ambele extreme. Ea nu trebuie să se încumete să
devină aşa de izolată, încât să nu mai poată relaţiona cu oamenii din afara ei.
Altfel, membrii ei pot deveni aşa de adaptaţi mediului închis al bisericii, încât să
nu mai ştie cum se pescuieşte. În acelaşi timp, biserica nu trebuie să devină
asemenea unui bun de larg consum, devenind aşa de asemănătoare cu lumea
aceasta, încât cei pierduţi să nu mai vadă în ea un loc în care vieţile lor pot fi
schimbate.
Biserica scoate oamenii afară din lume şi îi aduce la Isus, Cel Care îi
mântuieşte. Apoi ei sunt retrimişi în lume, pentru a o câştiga şi a o transforma.
Satana ar prefera ca biserica să pledeze pentru una din extreme decât pentru
viziunea biblică asupra oamenilor transformaţi care influenţează lumea pentru
Hristos, pentru că un asemenea impact al creştinilor este lucrul de care lumea
are o disperată nevoie în această epocă degenerată.
Secerişul lui Dumnezeu este gata
Lumea de astăzi are nevoie urgentă de creştini ca agenţi transformatori
care să meargă în lume şi să o revendice pentru Hristos. Matei 9:38 declară că
secerişul este gata să fie strâns. Nu noi am pregătit secerişul, ci Hristos, pentru
că El este Domnul secerişului. Noi suntem doar instrumente pentru câştigarea şi
revendicarea acestui mare seceriş pentru El. Nu noi trebuie să ieşim şi să
pregătim acest seceriş – Hristos spune că holdele sunt coapte. Dumnezeu Şi-a
făcut lucrul Lui. Secerişul este pregătit. Mai este nevoie doar de lucrători care să
meargă şi să recolteze.
Din moment ce secerişul este lui Dumnezeu şi El l-a pregătit, trebuie să-I
dăm Lui toată slava pentru acest seceriş. Nu este al nostru, ca să-l revendicăm
pentru noi. Dumnezeu are însă o problemă cu acest seceriş. Deşi el este copt şi
pregătit, Dumnezeu are nevoie de secerători, pentru că El nu seceră. Aceasta
este lucrarea noastră. El ne trimite să recoltăm. De aceea, Hristos cheamă cât
mai mulţi secerători pe câmp. Dacă auzim strigătul celor pierduţi aşa cum îl aude
20
Dumnezeu, atunci chemarea adresată celor mântuiţi va fi aceea din Mat. 9:38:
„Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.”
Marea nevoie a bisericii astăzi este creşterea numărului secerătorilor.
Creştinii credincioşi trebuie să roage pe Domnul secerişului să convingă mai
mulţi oameni să iasă pe câmp pentru a aduna spicele pe care le-a pregătit
Dumnezeu. Ca răspuns la rugăciunea creştinilor, Dumnezeu va spune: „Mergeţi!”
După ce i-a îndemnat să se roage pentru mai mulţi lucrători, Isus i-a trimis pe cei
doisprezece să predice vestea cea bună.10 În Evanghelia lui Luca, după ce Isus a
făcut chemarea la rugăciune pentru mai mulţi lucrători, i-a trimis pe cei şaptezeci
ucenici. Evident, rugăciunea pentru secerători este o rugăciune personală, în
urma căreia cel care o face iese în câmp pentru a secera.
Imensitatea secerişului şi provocarea Marii Trimiteri de a face ucenici în
rândul tuturor categoriilor de oameni cer să existe două feluri de secerători. Unii
sunt aceia care vor merge la prietenii şi la cunoştinţele lor şi le vor face
cunoştinţă cu Isus, iar alţii sunt aceia pe care Dumnezeu i-a chemat să meargă
să planteze noi biserici, pentru a aduna secerişul lui Dumnezeu.
Aceasta este o carte despre plantarea de biserici. Aici vor fi prezentate
aspectele fundamentale ale plantării de biserici. Dar plantarea de biserici nu
înseamnă doar strategii şi planuri – înseamnă culegerea secerişului. Bisericile
noi nu sunt înfiinţate pentru redistribuirea sfinţilor. Ele sunt chemate de către
Domnul secerişului să îi găsească pe cei pierduţi. Bisericile deja existente nu pot
să facă faţă secerişului pentru care Dumnezeu a făcut trimiterea. Noile biserici
sunt chemate să câştige noi grupuri de oameni, extinzând în felul acesta
Împărăţia lui Dumnezeu tot mai departe şi mai departe.
Toate metodele din lume nu ne vor ajuta să plantăm biserici de succes,
până când nu vom simţi urgenţa pe care Dumnezeu o simte pentru salvarea
celor pierduţi. Acest gând trebuie să ne urmărească aşa de mult, încât să nu
dormim noaptea, ştiind ce mulţi oameni au nevoie să fie găsiţi. Atunci când
pasiunea lui Dumnezeu pentru cei pierduţi ajunge să ne stăpânească şi pe noi,
vom ajunge să fim mişcaţi până la lacrimi pentru salvarea maselor de oameni pe
care le vedem pe străzile marilor oraşe.
21
Prea multe biserici mici
„Dacă începem prea multe biserici noi, vom avea prea multe biserici mici,
iar noi nu avem nevoie de mai multe biserici mici”, a spus cineva. Tendinţa
generală din perioada de mare creştere a bisericii, şi chiar din în anumite zone
ale adventismului de la sfârşitul secolului douăzeci, a fost aceea de a se construi
mega-biserici, la care să poată participa mii de oameni. Mulţi vedeau în ele
idealul. Puterea, prestigiul şi sentimentul succesului generate de aceste biserici i-
au atras pe unii. Alţii au fost mai bine motivaţi de faptul că astfel trebuiau să
câştige un seceriş mare pentru Dumnezeu.
Cu toate acestea, curentul mega-bisericilor nu a avut prea mare succes
printre adventişti. Au fost create puţine asemenea biserici, cu excepţia celor de
pe lângă diverse instituţii. Această situaţie a produs frustrare şi nelinişte. În unele
cazuri s-a apreciat că s-ar putea proceda astfel numai dacă s-ar obţine un
avantaj financiar pe care alte biserici de acest fel îl au. Reprezintă bisericile mari
soluţia pentru strângerea secerişului?
O cercetarea recentă întreprinsă de Christian Schwarz, un misiologist
german, a dovedit că de fapt bisericile mari reprezintă al treilea factor care
influenţează negativ creşterea bisericii.12 El a descoperit că mega-bisericile de
succes sunt o excepţie, nu o regulă. Acesta este motivul pentru care unii se
laudă cu ele – dar ele sunt o excepţie, nu o regulă. Schwarz a descoperit că
bisericile mici sunt de fapt cu 1600 de procente mai eficiente în strângerea
secerişului decât mega-bisericile.13
George Barna, un observator al tendinţelor generale din biserică, prezice
că descentralizarea prezentă în întreaga lume va afecta în următorul secol şi
biserica, în sensul creşterii numărului de biserici mici, al redefinirii rolului
pastorului şi al unei mai mari integrări a laicilor în lucrare.12 Examinând această
tendinţă, Barna consideră că biserica de mărime medie poate fi de fapt
micşorată. Ea nu este nici suficient de mică pentru dezvoltarea comuniunii şi nici
suficient de mare pentru a răspunde tuturor opţiunilor.13 Deci, pe măsură ce
intrăm în secolul douăzeci şi unu, vor exista tot mai multe biserici mici.
22
Rezultatul ascultării de prioritatea dată de Dumnezeu
În viziunea în care Stăpânul cheamă cât mai mulţi secerători pentru a
culege marele seceriş pregătit de Dumnezeu, biserica trebuie să răspundă.
Bisericile existente ar trebui să stabilească priorităţile de timp, talent şi resurse
materiale pentru a aduna secerişul lui Dumnezeu şi să înceapă să se gândească
cum să câştige grupele de oameni din apropierea lor, pentru care va fi necesară
plantarea unor noi biserici. Pastorii trebuie să fie liberi să facă lucrare de
evanghelizare, să planteze noi biserici, încetând să mai „planeze” asupra
bisericilor existente.14 Bisericile trebuie să înveţe să se îngrijească singure de ele
şi să devină mai puţin dependente de pastor.15
Vasta armată de laici din Biserica Adventistă trebuie echipată pentru a
putea deveni secerători în câmpul lui Dumnezeu. Biserica Adventistă trebuie să
redevină o mişcare laică, în care laicii sunt autorizaţi să îi câştige pe cei pierduţi,
să îngrijească de biserică, să planteze noi biserici şi să fie implicaţi în deciziile de
la toate nivelele administrative ale bisericii. Lucrarea trebuie înapoiată laicilor în
întregime – predicarea, învăţarea, evanghelizarea, comitetele bisericeşti,
comitetele administrative etc.
Biserica ar trebui să nu mai ofere laicilor doar o felie din tort – ei trebuie să
primească tot tortul. Laicii nu sunt doar o parte a bisericii; ei sunt biserica.
Cuvântul laic vine din grecescul „laos”, care înseamnă „popor”. Laicii formează
deci poporul lui Dumnezeu, adică noi toţi, cler şi laici laolaltă, renunţând la tot ce
ne separă, pentru a deveni din nou poporul unit al lui Dumnezeu, care trăieşte
pentru binele naţiunilor care nu Îl cunosc.
De ce se dă acest sunet de trâmbiţă privind orientarea bisericii spre laici şi
spre misiune? Pentru că ora este foarte înaintată. Isus este gata să vină.
Secerişul este supramaturat. Procesul necesar recoltării este foarte amplu. Este
de aceea timpul să îndepărtăm diferenţele minore dintre noi şi să ne concentrăm
pe ceea ce ne uneşte, mai degrabă decât pe ceea ce ne separă. Atunci vom fi
complet uniţi în pasiunea lui Hristos pentru cei pierduţi.
Cu câţiva ani în urmă Adventist Review a publicat o parabolă sugestivă,
care ilustra aşa de bine ceea ce acest capitol a căutat să transmită.16
23
Bătrânul se trezi şi privi la ceas. Când îşi dădu seama că dormise
prea mult, pe chipul său îmbătrânit apăru o expresie de şoc. Trebuia să
vină mareea şi cei trei copiii ai săi mai mici adunau încă scoici pe insulă.
Se repezi la uşă şi alergă către plajă, împiedicându-se de pietrele
colţuroase, tăioase.
„Copiii mei, copiii mei!”, striga el. Cineva să îi ajute pe copiii mei. El vedea
insula cea mică şi apa care creştea între ea şi mal. Zărea slab conturul celor trei
corpuri mici, printre stâncile colţuroase. „Copiii mei se vor îneca. Oh, Doamne,
copiii mei vor muri. Cineva să mă ajute!” Apa creştea. Era doar o chestiune de
timp. Apa devenea mai înaltă şi mai înaltă.
La o distanţă mică pe plajă văzu un grup la picnic. Ei l-ar putea ajuta.
Picioarele aproape i se îndoiau în timp ce alerga. Lângă grup, îi văzu pe fiii săi
mai mari.
„Stai jos Tată şi bucură-te la ospăţul nostru. Uite un scaun. Tocmai am fi
dorit să poţi fi aici cu noi. Vroiam să îţi spunem cât de mult Te iubim.”
„Mai bine te-ai odihni un pic, Tată. Nu ar trebui să alergi aşa la vârsta Ta.
Care-i problema?”
„Insula – cei mici sunt acolo. Vor muri!” Un fior profund îi cutremură trupul.
„Acum, Tată, linişteşte-te! Sunt sigur că nu-i aşa de rău. Uite, stâncile sunt
deasupra apelor.” John mângâie cu stângăcie capul bătrânului, apoi îi îndreptă
faţa către a sa: „Linişteşte-te. Suntem cu tine şi te iubim foarte mult.”
„Dar nu înţelegeţi. Mareea creşte. Oh, copiii mei! Vă rog, oh, vă rog,
ajutaţi-mă!”
„Nu este nici o grabă, Tată. Nu te ambala aşa! Nu este bine pentru inima
Ta. Am muri dacă Ţi s-ar întâmpla ceva. Uite, Joe şi Dave sunt cu noua lor barcă
de salvare. Ei pot mult mai bine să Te ajute decât putem noi.”
Tatăl îngrijorat s-a întors şi a strigat. Joe şi Dave, alţi fii ai Săi, au auzit şi
au venit la mal.
„Salvaţi copiii! Insula va fi curând acoperită!”
Ei păreau că au înţeles şi cu mâini puternice l-au pus pe bătrânul care
plângea în barcă. Atunci motorul cel înfocat a luat viaţă şi s-au îndreptat spre
24
mare. De la distanţă a putut vedea cele trei contururi agăţate de cea mai înaltă
stâncă, în timp ce valurile le spălau picioarele.
„Mai repede, vă rog, mai repede”, striga El.
„Da, Tată, înţelegem. Aceasta este o barcă de salvare şi este cu adevărat
grozavă. Am adus-o astăzi tocmai pentru a Ţi-o arăta. Priveşte – scaune
căptuşite, cabină cu aer condiţionat, muzică stereo – lucru bun. Asta ne va aduce
faimă, Tată. Când oamenii o vor vedea, vor şti ce înseamnă să fii fiul Tău.” Dave
îşi puse braţul musculos în jurul umerilor bătrânului, care tremura.
Privind înainte din spatele cârmei, Joe încercă să îndepărteze mâhnirea
Tatălui: „Bucură-te, Tată. Uite ce poate face frumuseţea asta.” El râse, dând
pedalei un impuls şi rotind volanul. Barca se întoarse într-un arc graţios şi porni
să înfrunte valurile.
„Mergeţi într-o direcţie greşită. Vine mareea. Salvaţi copiii Mei!”
„Da, Tată, înţelegem. Nu ţi-am spus? Aceasta este o barcă de salvare.
Pornim imediat. Dar mai întâi uită-Te la asta.”
Barca gonea înainte şi înapoi peste valuri, motorul ei puternic împingând-o
înainte cu o forţă sfredelitoare şi cu mare viteză. Joe executa întoarcerile cu calm
şi precizie.
„Nu, nu! Vă rog, oh, vă rog!” sfâşie aerul vocea sugrumată a Tatălui.
„Uită-te la asta, Tată.”
Cu greu îi mai putea vedea acum pe micuţi. Cu groază, îşi imagina
teroarea şi durerea lor. Doar vârfurile stâncilor mai străpungeau apa. În timp ce
privea, neputincios să meargă într-acolo, capetele dragi, scumpe ale copiilor, se
scufundară în apă şi dispărură.
„Nu mai sunt!” O durere insuportabilă Îi zgudui trupul şi căzu întins pe
podea.
Apoi – îngrijoraţi şi afectuoşi, luară pe mâinile lor trupul lui fragil. „Tată, te
iubim - te rugăm, Tată...”
El nu mai dădea nici un răspuns şi nici un semn că ar auzi.
„Tată, nu am ştiut că era aşa de important pentru Tine. Te iubim Tată, nu
înţelegi? Dacă pentru Tine era...”
25
Nici un răspuns. Doar vântul şi valurile şi – linişte.
Aceasta este pasiunea lui Dumnezeu. Oamenii au nevoie de Domnul. Vei
face ceea ce ţi se cere pentru a avea pasiunea lui Dumnezeu pentru cei pierduţi,
făcând astfel schimbările necesare pentru a răspunde acestei pasiuni?
26
2
Bisericile orientate spre misiune
Te trezeşti şi descoperi dintr-o dată că ai fost dus înapoi în secolul unu, cu
proverbiala „maşină a timpului”. Cobori din maşina timpului undeva în jur de anul
50 d.Hr. Te afli în Antiohia. Începi să pui întrebări, dorind să găseşti biserica lui
Isus de aici, din Antiohia. În cele din urmă găseşti, spre uimirea ta, nu o clădire
mare, centrală – dimpotrivă, creştinii se întâlnesc în diferite case.
Soseşti dimineaţa la Şcoala de Sabat, dar descoperi că nu există cu
adevărat o Şcoală de Sabat (ea n-a fost inventată până în secolul al
nouăsprezecelea). Aştepţi predica, întrebându-te care dintre apostoli va prezenta
solia de astăzi. Însă afli curând că nu va fi nici o predică. Rareori se predică.
Ceea ce vezi te intrigă: membrii îşi povestesc unii altora ce li s-a mai întâmplat şi
discută despre cei cărora L-au făcut cunoscut pe Hristos în timpul săptămânii.
Cineva îşi aminteşte despre Pavel şi Sila, care-i vizitaseră cu câteva săptămâni
în urmă şi cât de emoţionaţi au fost ei când au auzit despre noile biserici pe care
aceşti bărbaţi le-au înfiinţat în timpul călătoriilor lor misionare. De când aceştia au
plecat din Antiohia, credincioşii sunt deosebit de doritori să audă din nou ceea ce
îşi aminteşte fiecare despre Pavel şi Sila.
În timp ce unii îşi spun experienţele, alţii îşi amintesc despre cuvintele lui
Isus referitoare la ceea ce li se întâmplă în vieţile lor şi îşi împărtăşesc acele
cuvinte unii altora. Dimineaţa trece repede, pentru că membrii acestei biserici din
Antiohia discută planurile de a face să se nască mai multe biserici în Antiohia şi
în vecinătăţi. Ei sunt încântaţi de posibilitatea extinderii continue a Împărăţiei lui
Isus, prin bisericile pe care le vor planta. Timpul petrecut împreună este întrerupt
de o masă de părtăşie, la care credincioşii îşi împart pâinea cu tine în jurul
mesei. Ei plănuiesc să îşi petreacă restul după amiezii împărtăşind cuvintele lui
Isus cu câţiva păgâni care au participat astăzi pentru prima dată.
27
„Imaginaţie nebună”, vei spune. Nu chiar, pentru că cele de mai sus
descriu exact viaţa din biserica Noului Testament. Scriptura spune că primii
credincioşi erau devotaţi învăţăturilor apostolilor, părtăşiei, frângerii pâinii şi
rugăciunii.1 Spui că această biserică pare aşa de diferită de biserica de azi. La
începutul mileniului al treilea, oamenii vin la biserică, dar sunt pasivi, în timp ce în
primul secol, oamenii erau activi în biserică. De unde provine această diferenţă?
Răspunsul ţine de orientarea bisericii spre misiune.
Biserica timpurie era condusă de nevoia de a împlini porunca dată de Isus
în Marea Trimitere din Mat 28:18-20. Isus a înfiinţat biserica pentru ca ea să facă
ucenici în toate categoriile de oameni. Biserica timpurie a înţeles prin aceasta că
ei trebuie să înfiinţeze pretutindeni biserici. Astfel, timpul, talentul şi comorile
bisericii erau oferite pentru plantarea de noi biserici. Creştinismul timpuriu era cu
adevărat o mişcare a plantării de biserici.
Poate că cea mai bună ilustraţie pentru strategia de plantare de biserici
din Noul Testament este oferită de viaţa apostolului Pavel. În timp ce cunoaştem
puţin despre realizările celorlalţi apostoli, doctorul Luca a înregistrat cu grijă
planul lui Pavel şi rezultatele sale, oferindu-ne astfel cea mai detaliată strategie
de plantare de biserici din era Noului Testament. Putem crede că mulţi alţii au
acţionat într-un mod similar, ştiind cum creştinismul şi-a fortificat repede poziţia
în lumea romană. Pentru ca aceasta să se întâmple, a trebuit să există o mişcare
puternică de plantare de biserici în primii o sută de ani ai creştinismului.
Nu există nici un indiciu în Noul Testament că atunci erau puşi peste
biserici pastori plătiţi. Cei mai mulţi dintre cei plătiţi erau plantatori de biserici,
care îşi dedicau tot timpul pentru a predica Evanghelia lui Isus celor ce nu-L
cunoşteau. După ce erau evanghelizaţi, oamenii erau învăţaţi să-şi poarte de
grijă fără ajutorul unei persoane clerice. Apoi plantatorul de biserici mergeau mai
departe pentru a începe o nouă biserică. Uneori, plantatorul revenea în acel loc,
sau coresponda cu biserica pentru a vedea cum creşte spiritual şi numeric. După
ce era organizată, biserica urma să evanghelizeze zona înconjurătoare, pentru a
începe noi biserici. Aceasta era viaţa bisericii orientate spre misiune a primului
secol.
28
Este şi astăzi aplicabil acest model de lucrare itinerantă? Poate fi eficientă
şi astăzi strategia lui Pavel de plantare de biserici? Evident, lumea noastră este
mult diferită de cea în care a trăit Pavel, deşi în anumite aspecte este foarte
similară. Pavel a putut să comunice, în cea mai mare parte a lumii romane, într-o
singură limbă. Lumea romană era un amestec de culturi diferite. Societatea era
falimentară. Moralitatea era în decădere. Cu toate acestea, un grup de oameni -
evreii răspândiţi prin toată lumea romană -, era receptiv la mesajul lui Pavel.
Toate acestea nu înseamnă că ar trebui să copiem orbeşte modelul Pavel,
dar ar trebui să îl analizăm, pentru a vedea dacă putem construi pe principiile lui.
David Hasselgrave identifică zece paşi ai strategiei folosite de Pavel pentru a
câştiga lumea romană.2 Prezentăm o adaptare a acestor zece paşi:
1. Biserica trimitea misionari pentru a planta biserici.3 Indivizii nu
plecau să planteze biserici pe cont propriu. Ei erau trimişi de biserică. Plantarea
de biserici nu se face independent. Aceia care plantează biserici sunt chemaţi să
lucreze în armonie cu biserica existentă. Pentru că nu toţi puteau pleca, l-au
trimis pe Pavel, împuternicindu-l să meargă în numele lor. Astfel, Pavel
reprezenta biserica din Antiohia, iar el lucra ca trimis al lor.
Dumnezeu nu a chemat pe nimeni să lucreze independent de trup.
Dumnezeu conduce o mişcare, şi este imperativ ca toţi să lucrăm împreună,
onorând şi apreciind fiecare munca celuilalt:
Dorinţa noastră de a merge oriunde suntem trimişi este un aspect
important al relaţiei noastre cu Hristos. Dar pentru ca „oriunde” să devină
„undeva”, atât biserica noastră, cât şi misionarii mai în vârstă, au un
cuvânt de spus.4
Mai întâi, Dumnezeu vorbeşte persoanei pe care doreşte să o trimită; apoi
vorbeşte bisericii, pentru a autentifica chemarea individului. În individualismul
nostru american, ne place să gândim că putem să mergem pe cont propriu,
independent de sfatul întregii biserici, dar acest lucru este contrar comuniunii pe
care era fundamentată biserica în Noul Testament.
În contextul adventist, un plantator de biserici nu începe să înfiinţeze o
nouă biserică fără a consulta mai întâi cea mai apropiată biserică şi conferinţa
29
locală. S-ar putea ca la un moment dat să întâmpine rezistenţă din partea uneia
sau a ambelor, dar întotdeauna modelul biblic de a lucra în armonie cu biserica
s-a dovedit a fi înţelept.
2. Plantatorii de biserici intrau în legătură cu cei pe care sperau să îi
câştige.5 Pavel a fost apostol al neamurilor; cu toate acestea el se adresa mai
întâi iudeilor. De ce? Pentru că în lumea romană erau răspândite multe sinagogi
evreieşti, în care se aflau oameni care cel puţin credeau într-un singur
Dumnezeu. Ei erau cei mai apropiaţi în credinţa lor de creştinism şi de aceea
erau şi cei mai receptivi oameni din regiunea respectivă. Pavel ştia că, înainte de
a lucra cu întreaga zonă, trebuia să formeze un nucleu de nou convertiţi.
Chiar dacă credea că solia lui Hristos este pentru toţi, Pavel lucra mai întâi
cu aceia care prezentau cele mai mici diferenţe culturale, pentru a reuşi. Acest
plan sugerează plantatorului modern că, înainte de a începe o biserică, el trebuie
să descopere care sunt oamenii cei mai receptivi din zona respectivă. Plantarea
de biserici cu scopul de a ajunge la anumite grupe de oameni nu este doar o
necesitate socială a secolului douăzeci şi unu, ea are şi puternice rădăcini biblice
în strategia lui Pavel de plantare de biserici. Este mult mai dificil să plantezi
biserici acolo unde se întâlnesc mai multe culturi. În grupul nucleu al noii biserici
ar trebui să fie incluşi oameni care fac parte din grupul ţintă, astfel încât
diferenţele culturale dintre credincioşi şi aceia care trebuie câştigaţi să nu fie
prea mari.
3. Plantatorul de biserici trebuie apoi să prezinte evanghelia celor
receptivi.6 Pavel nu şi-a irosit timpul. El a folosit imediat strategia predicării
pentru a împărtăşi vestea cea bună a lui Isus potenţialilor săi ascultători. În timp
ce Pavel şi ajutoarele sale practicau lucrarea din om în om, activitatea lor se
baza în mare parte şi pe predicare. De fapt, cea mai mare parte a lucrării de
predicare din era Noului Testament era îndreptată către potenţialii nou convertiţi
la Hristos, iar către creştinii deja existenţi. Interesant, acesta a fost şi concepţia
lui John Wesley, care a fondat Biserica Metodistă. El câştiga oameni prin
predicare, iar apoi îi organiza pe grupe, pentru creşterea şi dezvoltarea lor.
30
Succesul programelor NET după anii ’90 dovedeşte că predicarea este încă un
instrument foarte eficient în câştigarea oamenilor la Hristos.
4. Pavel nu se rezuma doar la a prezenta evanghelia; ascultătorii lui
erau convertiţi la Hristos.7 Pavel chema la decizie şi oferea îndrumare
convertiţilor pentru a continua pe calea evangheliei. Pavel a urmat instrucţiunile
date de Isus în Marea Trimitere. El urmărea ca aceşti oameni să fie convertiţi la
Hristos, iar apoi îi instruia în înţelegerea fundamentelor credinţei creştine. Isus
declarase că ei trebuie să-i înveţe tot ce le-a poruncit. Pavel a ascultat.
Pentru aplicarea acestor principii în biserica de astăzi, plantatorul de
biserici trebuie să se asigure că oamenii L-au acceptat cu adevărat pe Isus ca
Mântuitor şi Domn. După aceasta, plantatorul de biserici trebuie să le asigure o
instruire completă în fundamentele creştinismului şi să le ofere o înţelegere
deplină a celor douăzeci şi şapte de puncte de credinţă ale Bisericii Creştine
Adventiste de Ziua a Şaptea. Pentru a se forma o Biserică Adventistă, primii ei
membri trebuie să înţeleagă bine, să creadă şi să practice adventismul biblic.
După ce noii convertiţi au fost întăriţi în credinţă, ei sunt îndemnaţi să înceapă să
lucreze cu familiile şi prietenii lor (oikos) şi să se străduiască să-i aducă la
Hristos. Aşa creşteau bisericile înfiinţate de Pavel şi tot astfel vor creşte şi
bisericile de astăzi.
5. Noii credincioşi sunt apoi organizaţi într-o biserică. Din moment ce
biserica Noului Testament avea la bază comuniunea iar creştinismul Noului
Testament nu prevedea existenţa unor creştini independenţi de trup, Pavel îi
aducea imediat pe noii credincioşi în mijlocul bisericii locale.8 Biserica iniţială era
probabil foarte mică – probabil doar o mână de credincioşi care se întâlneau într-
o singură casă din oraş. Cu toate acestea, ea era o biserică autentică, în sens
deplin, care urma să se multiplice şi să crească. Scopul părtăşiei din biserică era
acela de a oferi noilor credincioşi identitate şi un loc în care puteau primi hrană
spirituală în mijlocul grupului de credincioşi.
6. Noii credincioşi erau apoi consolidaţi în noua credinţă.9 Noii
convertiţi s-ar fi pierdut repede dacă nu ar fi fost bine înrădăcinaţi în credinţă, atât
doctrinar cât şi relaţional. Primii adventişti nu ar fi organizat o biserică, chiar dacă
31
membrii cunoşteau doctrinele, până când aceştia nu demonstrau că au relaţii
bune între ei.10
Înfiinţarea definitivă a unei biserici în Noul Testament presupunea şi
consacrarea noului corp de credincioşi ca organizaţie misionară şi biserică
orientată spre misiune. Plantatorii de biserici care urmează strategia lui Pavel nu
părăsesc noua biserică până când capacitatea de reproducere nu este complet
implantată în ADN-ul ei. Reproducere în două sensuri: noii convertiţi câştigă alţi
noi convertiţi şi noua biserică face planuri pentru a începe o altă nouă biserică.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, plantatorul de biserici trebuie să ofere un
timp important instruirii noilor convertiţi, pentru a-i învăţa să trăiască într-o
organizaţie misionară.
7. Liderii noii biserici erau puşi de-o parte şi consacraţi.11 Uimitor,
liderii erau aleşi foarte repede în noile biserici. Liderii nu erau aduşi din afară şi
puşi peste noua adunare, ci erau crescuţi din secerişul de curând cules. Acesta
este un pas foarte important. Alegerea unui lider nepotrivit va îndruma biserica
spre o direcţie nepotrivită. De aceea, această etapă are nevoie de multă
rugăciune.
Dacă vrem ca biserica să fie o organizaţie misionară, atunci trebuie să
alegem lideri cu viziune misionară. Dacă alegem ca lider o persoană care nu a
câştigat nici un suflet la Isus, biserica pe care o vom înfiinţa nu va fi misionară.
De aceea, plantatorul de biserici ar trebui să îi observe pe noii convertiţi pentru a
vedea care dintre ei începe imediat să aducă şi să câştige noi oameni, având în
acelaşi timp şi calităţi de lider.
În modelul folosit de Pavel, el alegea sau numea liderii. Cu toate că în cele
din urmă biserica îşi alege proprii conducători, la început membrii ei s-ar putea
să nu înţeleagă criteriul de selecţie. Astfel, noile biserici pot pune la conducere o
persoană nepotrivită. Este mai bine ca în noua biserică conducerea să fie
numită, aşa cum făcea Pavel, astfel încât noua organizaţie creată să aibă un
caracter misionar. Manualul Bisericii Adventiste permite acest lucru. Este bine ca
liderii noilor biserici să fie numiţi de către conferinţă şi nu să fie aleşi, ca în
bisericile deja existente. Evident, conferinţa va alege liderul în acord cu
32
plantatorul bisericii, care ştie cel mai bine care sunt persoanele orientate spre
misiune. La fel de important este astăzi ca cei aleşi ca lideri să fie bine întemeiaţi
în doctrină, dispuşi să înveţe şi loiali conducerii.
8. În cele din urmă, conducerea este complet transferată noilor lideri,
iar plantatorul de biserici pleacă, predând noua biserică şi pe membrii ei
Domnului.12 Modelul lui Pavel nu prevedea ca plantatorul să stea cu noua
biserică un timp nedeterminat. Biserica Noului Testament avea la bază Marea
Trimitere, prin care i se cerea să facă ucenici. După ce ucenicia se încheia, nu
mai era necesar ca ei să depindă de un predicator. Ascultând de Hristos, Pavel
făcea ucenici din noii convertiţi şi apoi pleca mai departe pentru a înfiinţa o altă
biserică.
Pe măsură ce aplicăm astăzi în biserică acest principiu, este nevoie să
învăţăm bisericile să-şi poarte singure de grijă. Din moment ce toate îndemnurile
de genul „îngrijiţi-vă” din Noul Testament sunt adresate membrilor, care trebuie
să se îngrijească unii de alţii, acest concept ar trebui să reprezinte o necesitate
pentru toate bisericile după modelul Noului Testament, orientate spre misiune şi
fundamentate pe comuniune. De asemenea, trebuie să învăţăm noile biserici
cum să desfăşoare serviciile divine în absenţa clericilor, sau dacă sunt prezenţi
clerici, să nu depindă de ei.
9. După ce pleca din locul respectiv, Pavel continua să menţină
relaţia cu bisericile pe care le întemeiase.13 Pavel nu neglija noile biserici. El
avea încredere în liderii pe care îi alegea, dar comunica periodic cu biserica, prin
scrisori, sau prin vizite personale. Adesea apăreau probleme majore, ca în Corint
de exemplu, iar Pavel trebuia să ofere sfat, prin care să ajute biserica nou
plantată în rezolvarea problemelor. În mod normal, plantatorul de biserică va ţine
o strânsă legătură cu bisericile pe care le-a întemeiat, astfel încât să le poată
sfătui chiar şi după ce el a plecat pentru a ridica alte biserici.
Această parte a strategiei lui Pavel este dificil de aplicat astăzi, pentru că
procedura noastră obişnuită este să punem un pastor peste noua biserică, iar
plantatorul rupe orice legătură cu ea. Însă acest pas este esenţial în formarea
unor biserici non-dependente de pastor, sau a unor biserici fără pastor. Vor
33
apărea probleme care vor cere o atenţie specială. Plantatorul bisericii este
persoana ideală care să revină în vizită pentru a ajuta biserica atunci când
întâmpină greutăţi. În era mijloacelor de comunicare în masă, plantatorul poate
comunica cu ei chiar numai prin e-mail.
10. Noile biserici devin parte a bisericilor-surori, trimiţând
reprezentanţi în diferiteler concilii ale bisericii.14 Deşi nu există nici o dovadă
clară că bisericile din perioada Noului Testament erau incluse într-un sistem al
bisericilor surori, este evident că între ele existau legături. Aceasta reiese din
faptul că bisericile nou întemeiate trimiteau reprezentanţi la conciliul din Ierusalim
şi că Pavel raporta bisericilor care îl trimiseseră ceea ce făcuse. Ceea ce
dovedeşte clar că exista o interdependenţă între fiecare biserică şi celelalte
biserici creştine.
Nici astăzi noile biserici nu trebuie lăsate singure. Aşa cum creştinii trăiesc
într-o dependenţă continuă unii de alţii, tot la fel, fiecare biserică trebuie să
trăiască într-o dependenţă mutuală de celelalte. Poate că ne aflăm în adunări
diferite, dar suntem un singur trup în Hristos. Aşa cum se aştepta de la primele
biserici creştine să accepte şi să urmeze recomandările conciliului de la
Ierusalim, tot la fel şi bisericile de astăzi trebuie să respecte deciziile luate de
reprezentanţii ei. De aceea sunt aşa de importante pentru Biserica Advenitstă de
Ziua a Şaptea deciziile luate în sesiunile Conferinţei Generale. Ele nu au
autoritate biblică, dar reflectă cea mai înaltă autoritate ecleziastică din mijlocul
nostru. Existenţa unei asemenea autorităţi este în armonie cu ceea ce se
întâmpla în era Noului Testament. Congregaţionalismul era total străin
comuniunii existente în biserica Noului Testament. Biserica timpurie era o
biserică interrelaţională.
Un studiu de caz15
Cele zece puncte de mai sus reflectă în ansamblu strategia lui Pavel de
plantare de biserici. Fapte 16 ne oferă o relatare mai detaliată a modului specific
în care Pavel a înfiinţat biserica din Filipi. Versetele 1-5 arată că Pavel l-a ales cu
această ocazie pe tânărul Timotei ca membru al echipei sale de plantare de
34
biserici. Pavel întărea bisericile plantate anterior şi, în acelaşi timp, mergea spre
Filipi pentru a planta o nouă biserică.
Probabil că Pavel l-a ales intenţionat pe Timotei, pentru că era născut în
acea zonă şi era astfel apropiat din punct de vedere cultural de oamenii pe care
încercau să îi câştige. Timotei a fost supus circumciziei, chiar dacă nu ar fi trebuit
să o facă, pentru că, în strategia lui, Pavel începea întâi cu evreii, care s-ar fi
simţit ofensaţi de prezenţa unei persoane necircumcise printre ei. Urmând
exemplul lui Pavel, echipele de plantare de biserici de astăzi ar trebui să fie
compuse din oameni care sunt apropiaţi din punct de vedere cultural de grupul
ţintă. Dacă abilităţile, caracterul şi spiritualitatea sunt egale la doi conducători,
dar unul este mai apropiat cultural de grupul ţintă, trebuie întotdeauna ales
acesta din urmă. Cea mai mare parte a plantării în Noul Testament se desfăşura
în echipe, datorită felului în care era înţeleasă comuniunea în biserică. În Noul
Testament nu exista nici o activitate individuală de plantare de biserici. Valorarea
unei echipe de plantare de biserici este dată de faptul că există o şansă mai
mare ca cel puţin una din persoanele echipei să fie apropiată din punct de
vedere cultural faţă de grupul ţintă.
Pavel nu căuta să fie relevant doar din punct de vedere cultural, ci el era
la fel de interesat de legătura cu Duhul. Într-o împrejurare când dorea să meargă
într-o anumită direcţie, Duhul l-a trimis în altă parte.16 Uimitor este faptul că Pavel
era într-o asemenea legătură cu Duhul, încât era dispus să îşi schimbe planurile
pentru a merge acolo unde îl conducea El. Plantatorii de biserici de astăzi trebuie
să fie în strânsă legătură cu Duhul. Ei trebuie să petreacă mult timp cu
Dumnezeu în rugăciune şi studiu biblic, astfel încât să ajungă să audă vocea
Duhului când le vorbeşte. Apoi, ei trebuie să asculte vocea Lui. Secretul
succesului în plantarea de biserici este să găseşti locul în care Duhul deja
lucrează şi să te alături. Trebuie să învăţăm să mergem împreună cu Duhul
Sfânt.
Unul dintre lucrurile pe care plantatorii îl învaţă foarte repede este că
lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum s-ar fi aşteptat. Cu toate că trebuie să
planificăm totul bine, trebuie să fim dispuşi să ne schimbăm planul, după cum ne
35
îndrumă Duhul. Plantarea de biserici nu se desfăşoară niciodată exact cum ne
imaginăm noi.
Duhul i-a condus pe Pavel şi echipa lui la Filipi, un oraş nou, necunoscut
pentru ei.17 Interesant este faptul că Pavel nu a început să predice imediat. Au
trecut câteva zile până când a stabilit primul contact. Nu ni se spune ce a făcut
până atunci. Poate că pur şi simplu s-a odihnit, dar mult mai probabil este că s-a
familiarizat cu oraşul, astfel încât să înţeleagă cum ar putea să-i câştige pe
oameni. Evident, a aflat că de partea cealaltă a râului era un loc de închinare,
unde se întâlneau câteva femei în fiecare Sabat. Astfel, acela ar fi putut fi un loc
bun pentru a începe. Urmând acest exemplu, plantatorul de biserici de astăzi ar
trebui să afle cât mai mult despre locul în care biserica urmează să fie plantată.
Există mecanisme sofisticate de adunare a datelor în legătură cu locul în care
urmează să fie plantată biserica.18 Plantatorul de azi va încerca, la fel ca Pavel,
să se adreseze mai întâi acelora care sunt cei mai apropiaţi din punct de vedere
cultural.
În timp ce Pavel predica în locul aflat de cealaltă parte a râului, Lidia a
răspuns soliei mântuirii, după care Pavel a început imediat să lucreze cu ea şi cu
casa ei.19 Curând au fost botezaţi toţi şi astfel a luat naştere o biserică
embrionară. Din faptul că Lidia a răspuns aşa de repede, se poate înţelege că ea
şi casa ei treceau printr-o accentuată foame spirituală şi căutau adevărul.
Plantatorul de biserici de astăzi trebuie să se concentreze asupra acelora în care
Duhul Sfânt a trezit deja o foame spirituală.
Pavel nu a câştigat-o doar pe Lidia, ci întreaga ei oikos (casă).20 Plantatorii
de biserici trebuie să îi evanghelizeze şi pe cei cu care noul convertit formează o
reţea de relaţii. Biserica timpurie creştea repede pentru că se răspândea prin
intermediul reţelelor de relaţii ale noilor convertiţi. Fiecare persoană care vine la
Hristos are mulţi prieteni, rude, şi cunoştinţe care ar putea fi conduşi cu uşurinţă
la Hristos şi la biserică, dacă urmăm exemplul lui Pavel.
Imediat ce Lidia a fost convertită, i-a invitat pe Pavel şi echipa lui să
rămână în casa lui.21 Aceştia au acceptat ospitalitatea oferită. Ei nu se temeau să
accepte darurile noilor convertiţi. Resursele noii biserici provin din seceriş. Noile
36
biserici nu ar trebui subvenţionate pentru mult timp, pentru că această practică
creează dependenţă. Bisericile trebuie să înveţe foarte repede să se întreţină
singure financiar. Bisericile care sunt subvenţionate continuu devin slabe.
Trebuie să găsim în cadrul adventismului o modalitate de a evita susţinerea
financiară îndelungată a unei biserici şi chiar susţinerea în domeniul pastoraţiei.
Această subvenţionare este îngăduită la început, dar trebuie să înceteze repede;
noua biserică trebuie să devină independentă din punct de vedere financiar şi să
înceapă să contribuie la formarea altor biserici noi. Plantarea de biserici nu ar
trebui să fie costisitoare. Ea devine astfel dacă insistăm să susţinem îngrijirea
pastorală şi construirea unei clădiri. Resursele se află în seceriş. O biserică va
găsi în seceriş toate resursele necesare, fără a continua să depindă de alte
biserici pentru susţinere, dacă ea câştigă continuu oameni noi.
Prima convertită din Europa a fost o femeie. Nu subapreciaţi valoarea
femeilor în plantarea de biserici. Cele mai multe biserici sunt construite în jurul
relaţiilor, iar femeile sunt adesea mai bine adaptate pentru dezvoltarea de relaţii
decât bărbaţii. De aceea, ele au un rol extrem de important pentru succesul
plantării în fazele iniţiale.
Fapte 16:16 arată că Pavel şi echipa lui au continuat să se întâlnească la
locul de rugăciune. Rugăciunea era o parte vitală a programului lui Pavel de
plantare de biserici. Iar convertiţii erau şi ei implicaţi în rugăciune. Ingredientul
cheie al succesului plantării de biserici este rugăciunea. Studiile asupra
succesului plantatorilor de biserici dovedesc faptul că ei consideră că cel mai
important ingredient în plantarea de biserici este o viaţă de rugăciune.
Plantarea de biserici este un război spiritual. Plantatorul de biserici luptă
cu diavolul aşa cum nu face nimeni altcineva, pentru că de fapt el intră pe
teritoriul lui Satana. Iar acesta nu renunţă fără luptă. Versetele 16-18 din Fapte
prezintă desfăşurarea unei activităţi demonice, cu scopul de a arunca în public o
lumină negativă asupra lui Pavel şi a echipei lui. Plantatorii de biserici nu trebuie
să fie surprinşi atunci când inamicul atacă. Versetele 19-25 dezvăluie faptul că
echipa a făcut bine faţă opoziţiei. Chiar şi când au fost acuzaţi pe nedrept, ei nu
s-au plâns. Ei au mers în închisoare bucurându-se. Plantatorii de biserici se pot
37
aştepta la opoziţie, dar felul în care ei fac faţă opoziţiei poate determina în mare
măsură succesul sau eşecul lor. Plantatorii de biserici trebuie să fie destul de tari
să recunoască faptul că, în ciuda opoziţiei, Dumnezeu este cel care conduce.
Este uşor să te plângi, dar abilitatea de a accepta suferinţe şi încercări cu
bucurie este un semn de maturitate. Plantatorii de biserici au nevoie de o
credinţă matură.
Aflaţi în mijlocul adversităţii, plantatorii de biserici se pot aştepta ca
Dumnezeu să intervină, pentru gloria Sa.22 Prin acel cutremur puternic,
Dumnezeu a putut să îl facă pe temnicer să îşi dea seama de nevoia lui. Ca
rezultat, el a strigat efectiv la Dumnezeu pentru ajutor. Dumnezeu a auzit, iar
temnicerul a găsit pacea lui Hristos. Dumnezeu face minuni mai mari pentru a-i
câştiga pe păgâni, decât pentru aceia care sunt deja urmaşii Lui. Temnicerul a
devenit primul european convertit de la păgânism.
Se pare că în Scripturi minunile aveau loc mai ales atunci când se
începea o lucrare nouă şi, de aceea, plantatorii de biserici ar trebui să aştepte
minuni de la Dumnezeu, făcute cu scopul de a-i ajuta în formarea noilor biserici.
Aceasta nu înseamnă că plantatorii de biserici ar trebui să încerce să
confecţioneze minuni, însă nu ar trebui să fie surprinşi atunci când Dumnezeu
face minuni pentru înaintarea Împărăţiei Lui.
Nu numai că interesul temnicerului a fost trezit, da mai mult, el şi-a dăruit
viaţa lui Hristos, împreună cu toată casa lui. (oikos).23 Temnicerul nu părea a fi un
candidat pentru biserică. Soldaţii romani nu erau cunoscuţi pentru lipsa lor de
religiozitate. Pavel avea toate motivele pentru a-l urî pe temnicer. La urma
urmelor, acesta îl întemniţase pe Pavel, îi pusese picioarele în butuci şi, probabil,
îi făcuse viaţa mizerabilă. Omenescul din Pavel ar fi putut spune „Lasă-l să-şi ia
viaţa”. Însă Pavel a văzut chiar şi în acest temnicer un potenţial convertit.
Plantatorii de biserici trebuie să privească lucrurile cu „ochi cereşti”. Ei
trebuie să vadă în orice persoană pe care o întâlnesc un potenţial candidat
pentru noua biserică şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cei mai mare oponenţi ai
plantării de biserici ar putea deveni primii membri ai noii biserici, exact ca în
Filipi.
38
Un pastor a fost abordat de un vânzător de frigidere folosite. Pastorul ar fi
putut să îşi petreacă timpul argumentând cu vânzătorul pentru sau împotriva
avantajelor frigiderului, dar pentru că avea „ochi cereşti”, a văzut în vânzător un
candidat potenţial la împărăţia lui Dumnezeu. Ca rezultat, el nu doar că a
cumpărat frigiderul, dar a programat şi nişte studii biblice. Câteva luni mai târziu,
el i-a botezat pe bărbat şi pe familia lui. Plantatorii de biserici trebuie să vadă
pretutindeni potenţiali convertiţi.
Imaginaţi-vă orele pe care le-a avut Pavel în acea zi. Din momentul
arestării până în momentul în care a fost alungat din cetate, el a fost treaz şi la
lucru. Probabil că aproape patruzeci şi opt de ore a simţit stres, tensiune, euforie
şi disperare. Plantatorul se poate aştepta la multe zile de stres şi de suişuri şi
coborâşuri. Plantarea de biserici cere multă muncă, programe date peste cap şi
risc înalt. Dar toate acestea merită, de dragul Împărăţiei. La urma urmei, Isus a
muncit din greu, ore în şir şi a riscat mult să ne salveze. N-ar trebui ca plantatorii
de biserici să facă la fel?
Este uimitor că, pentru întemeierea bisericii din Filipe, Pavel a acceptat de
fapt să stea în închisoare şi să fie torturat. El ar fi putut să evite tot necazul, dacă
pur şi simplu şi-ar fi susţinut drepturile de la început. Însă el a aşteptat pentru a
informa autorităţile că este cetăţean roman până când temnicerul s-a convertit.24
Dacă Pavel şi-ar fi pretins drepturile de la început, temnicerul nu ar fi fost câştigat
pentru Hristos. Bineînţeles, Pavel nu a ştiut acest lucru de la început. Dar uneori
este mai bine pentru plantatorul de biserici să nu îşi pretindă drepturile prea
repede.
Atunci când cineva este persecutat pe nedrept, trezeşte simpatia acelora
care văd în el dorinţa de a suferi pe nedrept pentru cauza lui Hristos. În cele din
urmă, câştigul se vede atunci când mulţi vin la Hristos ca urmarea a faptului că
plantatorul nu şi-a cerut drepturile prea repede. Astăzi ne putem aştepta la
opoziţie din partea autorităţilor civile, care nu vor să existe proprietăţi pentru care
nu se vor plăti taxe, sau din partea celorlalte biserici, care nu doresc ca o nouă
biserică să le concureze. Va veni şi momentul în care să vă cereţi drepturile, dar
39
ar putea fi mai bine să aşteptaţi pentru un timp. Dumnezeu poate folosi opoziţia
stârnită pentru a aduce noi oameni la credinţă, la fel cum a făcut şi cu temnicerul.
Lui Pavel nu i s-a oferit privilegiul de a sta mult timp în Filipi, el a trebuit să
plece imediat. Dar mai întâi el i-a adunat pe membrii bisericii şi i-a încurajat.25
Apoi el a plecat, după ce le-a încredinţat evanghelia, iar biserica din Filipi a
crescut. Pavel a aşezat o fundaţie bună şi, aşa cum am menţionat mai devreme,
el i-a lăsat pe credincioşi în conducerea celor pe care îi pregătise să continue
lucrarea pe care el o începuse. El nu a ales lideri din afara noii biserici. El a
întemeiat cu adevărat o nouă biserică indigenă.
Dacă o biserică este nevoită să cheme lucrători străini, dacă
trebuie să cheme misionari din afară pentru extinderea lucrării ... ea nu
este o biserică indigenă. Ea este ca o plantă de cameră, care are nevoie
de o atmosferă artificială şi de o îngrijire specială pentru a fi menţinută în
viaţă. ... Desigur, această slăbiciune nu are nimic de a face cu ceea ce a
spus Isus: „Voi zidi biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui.”26
Pavel a fost maestrul plantării de biserici din era Noului Testament.
Analizând strategia lui, descoperim multe principii aplicabile astăzi în plantarea
de biserici. În ultimele capitole vom căuta să punem aceste principii împreună
pentru a forma o strategie a plantării de biserici din era noastră. Studiul din acest
capitol a arătat că plantarea de biserici a fost inima şi nucleul creştinismului
Noului Testament. De fapt, biserica timpurie era o mişcare de plantare de
biserici. Întreaga biserică era organizată astfel încât să facă din plantarea de
biserici prima ei funcţie. Aceasta pentru că biserica Noului Testament era
biserica Marii Trimiteri. Isus le spusese să facă aşa, iar ei au urmat întocmai
îndemnul şi au făcut aşa. De ce nu facem şi noi la fel?
40
3
Renaşterea mişcării de plantare de biserici:
primii ani ai adventismului
Poate că era o zi însorită, strălucitoare, în acea toamnă din New England,
cu frunze frumos colorate strălucind în lumina soarelui, când credincioşii
începeau ceea ce ei credeau că este ultima zi de pe planeta Pământ. Dar ziua
care începuse cu o speranţă atât de strălucitoare, a devenit una dintre cele mai
amare dezamăgiri, atunci când acei primi credincioşi au văzut că trebuie să
înfrunte din nou frigul şi întunericul unei alte ierni aspre din New England. Hristos
nu venise, iar ei trebuia să suporte batjocura lumii.
Imediat după „marea dezamăgire”, cei mai mulţi dintre mileriţi s-au alăturat
abia născutei Biserici Creştine Advente, care număra cam cincizeci de mii de
oameni la data organizării ei, în 1849.1 A existat însă şi un alt grup, care a refuzat
să creadă că datele stabilite de Miller erau greşite, sau că metodele sale de
calcul al timpului profetic din Daniel 8:14 nu erau bune. Aceşti credincioşi au
desfăşurat între anii 1844 şi 1850 diferite conferinţe biblice, consolidând astfel un
sistem al adevărului biblic. În contrast cu cei cincizeci de mii care au devenit
adventişti de ziua întâia, acest grup aproape nesemnificativ număra în 1849 mai
puţin de trei sute de oameni, fiind cel mai mic din toate grupurile care au luat
naştere din mişcarea milerită. Acesta este grupul care a devenit în cele din urmă
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
După ce au descoperit o linie clară a adevărului biblic, credincioşii au
început să înţeleagă că această solie importantă a adevărului biblic trebuie
prezentată lumii. La început timid, ei au început să predice despre esenţa soliei
lor: Hristos în Sanctuarul ceresc şi Hristos în Sabat. Descendenţii lor numără
41
astăzi mai mult de zece milioane. Cum s-a ajuns aici? Pur şi simplu pentru că
acei primi pionieri adventişti au înţeles că biserica lor trebuie să fie o biserică
orientată spre misiune. Numai astfel putea fi câştigată lumea la adevărurile
glorioase pe care ei le descoperiseră în Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea,
întreaga lor organizare trebuia să susţină misiunea bisericii. Tot ceea ce făcea
biserica urmărea împlinirea misiunii la care înţelesese că Dumnezeu o chemase.
Odată cu trecerea timpului, biserica a avut tendinţa de a pierde viziunea
care a propulsat-o în zilele de început. Alte lucruri iau locul a ceea ce ar trebui să
fie prioritatea de vârf a bisericii. Acestea sunt lucruri bune şi de multe ori sunt
mijloacele menite să împlinească misiunea bisericii, dar uneori ele devin un scop
în sine, având ca rezultat ultim faptul că biserica nu se mai preocupă în primul
rând de misiunea ei.
Bisericile parcurg un ciclu de viaţă similar vieţii umane. De exemplu, o
biserică are un ciclu normal de viaţă de şaizeci până la şaptezeci de ani dar, ca
şi oamenii, puţine ating vârsta de o sută de ani. Cele mai multe biserici încetează
de fapt să crească atunci când ajung la vârsta de cincisprezece ani,
înregistrează un platou între douăzeci şi treizeci de ani, iar apoi intră într-o
perioadă de declin lent. După ce traversează un platou de câţiva ai, o biserică
intră în partea descendentă a ciclului vieţii.
Primul stadiu al acestei căderi este nostalgia, când biserica începe să
trăiască din amintiri. În timpul acestui stadiu, indivizii pomenesc acele „zile bune
de demult”, când pastorul X era cu ei. De la nostalgie, biserica trece printr-o
perioadă de întrebări, când oamenii se întreabă de ce nu mai sunt lucrurile aşa
cum erau o dată. Urmează apoi o perioadă de polarizare, când apar tabere în
război, iar în final biserica se autodistruge şi se instalează moartea.
Este îngrijorător faptul că Biserica Adventistă din America de Nord începe
să aibă tot mai multe din caracteristicile segmentului descendent al ciclului vieţii.
Dar Biserica Adventistă nu trebuie să se autodistrugă. Dumnezeu are planuri mai
înalte pentru această biserică. Dr. Robert D. Dale, în cartea sa To Dream Again
(Să visăm din nou), sugerează că o biserică aflată în zona descendentă a ciclului
vieţii ar trebui să se întoarcă şi să reînvie visul ei.2 Renaşterea visului este
42
singura modalitate de a scăpa de autodistrugerea care ne stă în faţă, dacă noi,
ca denominaţiune, nu ne oprim din coborârea pe ciclul vieţii.
Dr. Robert Logan, consilier în plantarea de biserici, care a prezentat
primele două sesiuni ale conferinţelor Seeds asupra plantării de biserici în
Biserica Adventistă, i-a făcut pe adventişti să înţeleagă faptul că soluţia
problemelor lor se află în istoria lor. Condiţia este să ne întoarcem la rădăcini şi
să descoperim ce a făcut să fim la început o mişcare puternică a lui Dumnezeu,.
Soluţia împotriva stagnării în care se află cele mai multe biserici adventiste de la
începutul secolului douăzeci şi unu se află în istoria zilelor de început.
În acest capitol am dori să reexaminăm viaţa acelor primi adventişti care
au descoperit adevărul despre Sanctuar şi Sabat şi să aflăm cum au organizat ei
biserica, cu scopul de a împlini misiunea încredinţată lor de către Dumnezeu.
Înţelegând aceasta, vom putea formula un plan care ne va ajuta să dezvoltăm
din nou o biserică orientată spre misiune.
Organizarea primilor adventişti
Ideea organizării îi speria pe cei mai mulţi dintre primii adventişti.
Nemaifiind acceptaţi în bisericile lor, cei mai mulţi dintre ei respingeau ideea de a
se organiza imediat într-o altă biserică. Dar, sub îndrumarea soţilor James şi
Ellen White şi pornind de la nevoia bisericii de a deţine proprietăţile ei, adventiştii
s-au organizat în 1863, fără prea multă tragere de inimă. Astfel, ei au încercat să
urmeze modelul Noului Testament şi să creeze o biserică organizată într-un mod
radical diferit de celelalte denominaţiuni.
Biserica lor trebuia să fie orientată spre misiune. De aceea, structura ei
trebuia să susţină misiunea. Organizaţia nu trebuia să deţină controlul (lucru de
care ei se temeau). Organizaţia trebuia să uşureze împlinirea misiunii. Misiunea
era prioritatea. Orice alt lucru din biserică trebuia să servească misiunii. Timpul,
talentul, bogăţia, erau folosite doar pentru înaintarea misiunii bisericii.
J. N. Loughborough, istoric al bisericii de la început, citează un document
de la organizarea Conferinţei Generale.3 Din acel document reiese că primii lideri
adventişti doreau să creeze o organizaţie cu scopul realizării misiunii. Ei declarau
43
că Scriptura recunoaşte doar două tipuri de funcţii în biserică: cei chemaţi de
Dumnezeu – apostoli şi evanghelişti, şi cei numiţi de biserică – prezbiteri, diaconi
şi pastori. Ei au stabilit că primele două funcţii erau clericale, iar pe ultimele trei
le-au declarat funcţii laice.4 Uimitor este faptul că primii adventişti considerau că
funcţia de pastor era o funcţie laică locală. Astfel, ei au dezvoltat un sistem în
care clericii erau în primul rând plantatori de biserici şi evanghelişti. Bisericile
locale, după ce erau plantate, erau învăţate să se îngrijească singure, în timp ce
clericii erau liberi să continue plantarea de noi biserici. Bisericile locale erau
încredinţate prezbiterilor locali laici, care nu erau plătiţi.
Bisericile trimiteau zecimea către conferinţă pentru a susţine clericii care
ridicau biserici noi, şi nu pentru a susţine pastorii locali. În viziunea lor, bisericile
locale nu aveau nevoie de pastori. Astfel, toată zecimea putea fi folosită pentru a
susţine mişcarea de plantare de biserici, pentru că ei aşa credeau că trebuie să
facă. Nici o biserică nu pretindea că are dreptul la zecime. Deoarece toţi membrii
aveau o concepţie orientată spre misiune, ei erau dispuşi să se îngrijească
singuri de propriile nevoi, astfel încât tot mai mulţi oameni să poată auzi mesajul.
Evanghelizarea şi mişcarea de plantare de biserici erau în fruntea priorităţilor
Bisericii Adventiste. Sistemul pe care l-am moştenit, în care zecimea este dată
conferinţei, vine dintr-o perioadă în care el susţinea mişcarea de plantare de
biserici. Astăzi zecimile sunt folosite pentru a plăti pastori locali, care lucrează
pentru biserici locale, ceea ce ar fi fost anatema pentru acei pionieri adventişti,
aşa cum înţelegeau ei misiunea bisericii.
În nici o privinţă nu este această mentalitate mai evidentă ca în rolul pe
care îl aveau clericii în primii şaizeci de ani de istorie adventă. Chiar şi angajarea
de clerici în tânăra Biserică Adventistă venea din nevoia de a împlini misiunea şi
nu pentru a-i hrăni pe membri. Loughborough descrie din nou raţiunea existenţei
clericilor:
„În vara lui 1854, adventiştii de ziua a şaptea au început pentru
prima dată să se întâlnească în corturi mari. În zilele acelea, era un lucru
rar să vezi corturi folosite pentru un asemenea scop; ca urmare, mulţimi
de oameni veneau la întâlnirile din corturi.
44
Acest interes crescut pentru ascultarea soliei cerea să existe
lucrători care să-şi dedice tot timpul pentru lucrarea evangheliei. Ei nu
puteau face acest lucru fără a primi mijloace de susţinere, pe lângă ceea
ce ei obţineau din lucrul mâinilor lor.”5
Misiunea era forţa motoare a bisericii în această perioadă. Predicatorii
erau plătiţi nu pentru a predica adventiştilor, ci pentru a câştiga noi credincioşi şi
pentru a planta noi biserici. Predicatorii adventişti ar fi făcut orice sacrificiu pentru
plantarea de biserici. James White susţinea că, dacă o persoană nu poate planta
o biserică, ea nu are dreptul să pretindă că Dumnezeu a chemat-o să predice
solia îngerului al treilea:
„Un predicator nu poate fi testat mai bine ca atunci când intră în
câmpuri noi. Acolo se văd roadele muncii lui. Iar dacă el are succes în
ridicarea de biserici şi în consolidarea lor, astfel încât ele să aducă roade
bune, el oferă fraţilor săi cea mai bună dovadă că este trimis de Domnul.”6
„Unii dintre cei care s-au alăturat Bisericii Adventiste au început
deodată să predice fraţilor, mulţi dintre aceştia din urmă fiind mai înaintaţi
în credinţă decât ei. Iar fraţii noştri adesea greşesc, cerându-le acestora
să-şi piardă timpul pentru a le predica lor. Faceţi ca aceşti lucrători să fie
mai întâi instruiţi corespunzător de către cei cu experienţă în transmiterea
soliei, şi apoi lăsaţi-i să plece în câmpuri noi, încrezându-se în Dumnezeu
pentru ajutor şi succes. Iar după ce vor fi ridicat biserici, şi îi voi fi instruit
corect pe membrii acestora, atunci aceste biserici să îi susţină mai
departe. Dacă ei nu reuşesc să întemeieze biserici cu oameni care să îi
ajute, atunci cu siguranţă cauza adevărului nu are nevoie de ei şi au cel
mai bun motiv să creadă că au făcut o tristă greşeală atunci când au
crezut că Dumnezeu i-a chemat să predice solia îngerului al treilea.”7
Astfel, în primii cincizeci-şaizeci de ani de istorie, Biserica Adventistă a
existat fără „pastori aşezaţi” peste biserici. Chiar şi cea mai mare biserică
denominaţională, cea din Battle Creek, funcţiona fără un pastor plătit. James
45
White a slujit ca pastor pentru câţiva ani, dar era în acelaşi timp şi preşedinte al
Conferinţei Generale, conducător al lucrării de publicare şi era implicat în
lucrarea medicală. Activitatea sa ca pastor era privită ca o contribuţie la biserica
locală de care aparţinea. Cu alte cuvinte, el funcţiona ca prezbiter local care se
îngrijea cu păstorirea bisericii.
Rezultatul acestei dedicări pentru misiune a dus la creşterea fantastică a
adventismului în secolul al nouăsprezecelea. Deoarece aceasta era activitatea
principală a celor mai mulţi pastori adventişti, bisericile erau plantate într-un ritm
uimitor. De exemplu, în anii 1870, era plantată o nouă biserică în fiecare an la doi
pastori hirotoniţi. Acest ritm s-a menţinut în toţi anii decadei. În anii 1880, aceeaşi
rată se raporta la cinci sau şase pastori hirotoniţi, iar în anii 1890 se înfiinţa o
biserică nouă la patru pastori. Astăzi, în prima jumătate a anilor 1990, este
nevoie de mai mult de o sută douăzeci de pastori pentru a ridica o biserică nouă
în fiecare an, în America de Nord.
Dacă pastorii adventişti moderni ar planta biserici în acelaşi ritm cu
înaintaşii lor, în America de Nord astăzi s-ar planta 1822 de biserici pe an, după
rata anilor 1870; sau 629 pe an, după rata anilor 1880; sau 768 pe an, după rata
anilor 1890. Dar, în prima jumătate a anilor 1990, adventiştii din America de Nord
au înregistrat doar 25-30 de noi biserici. De când au început conferinţele Seeds,
rata creşterii a fost de aproximativ 12,5 pe lună, sau la 150 pe an, pe măsură ce
ne apropiem de sfârşitul decadei.8 Acum există o organizaţie misionară şi o
mişcare de plantare de biserici. Din fericire, biserica din America de Nord începe
să se întoarcă la mişcarea de plantare de biserici, dar avem încă un drum lung
de parcurs.
Fără un cler localizat, dar cu lucrători itineranţi implicaţi constant în
plantarea de noi biserici, primii adventişti alocau majoritatea resurselor lor pentru
strângerea secerişului. Ei erau o organizaţie dedicată misiunii, deci erau continuu
implicaţi în misiune. Ei nu cunoşteau alt mod de existenţă a bisericii. De aceea,
în secolul al nouăsprezecelea adventismul nu avea pastori stabili, ci aceştia erau
în întregime ocupaţi cu plantarea de noi biserici. Pionierii susţineau că acesta era
motivul creşterii lor rapide în acea perioadă:
46
ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA
Câteva întâmplări şi portrete adunate de la fratele Starr –
Cum s-au dezvoltat în patruzeci de ani – şi ce credeau ei
„Prin ce mijloace aţi înaintat aşa de rapid?”
„Ei bine, în primul rând – spunea el – noi nu aveam pastori
stabili. Bisericile noastre erau învăţate să-şi poarte singure de grijă,
în timp ce aproape toţi pastorii noştri lucrau ca evanghelişti în
câmpuri noi. Iarna predicam în biserici, săli, sau clase de şcoală şi
pregăteam noi credincioşi. Vara foloseam corturi, pe care le
instalam în oraşe şi sate, unde îi învăţam pe oameni aceste
doctrine.”9
Baptiştii de Ziua a Şaptea erau de acord cu faptul că acel model itinerant
al plantării de biserici era motivul creşterii adventismului într-un ritm care îl
depăşea pe al lor, la sfârşitul secolului:
„Toţi clericii adventişti sunt misionari – nu pastori locali – şi se
ocupă cu predicarea, învăţarea şi organizarea de biserici în lume.”10
Primii adventişti se considerau a fi cu adevărat o biserică în misiune.
Accentul constant era pus în biserică pe evanghelizare şi pe plantarea de
biserici. În fiecare an, clericii unei conferinţe se adunau pentru a analiza cererile
pentru începerea unor noi lucrări. O dată examinate situaţiile, clerul se retrăgea
în camera pentru rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să îi conducă în deciziile lor
privind locurile în care ar fi trebuit să ridice biserici în acel an. După rugăciune, se
reîntorceau pentru a anunţa locurile în care au simţit că Dumnezeu îi chema la
lucrare. Inevitabil, în timpul anului ce urma, în acele locuri apăreau biserici noi.
Nu mai târziu de anul 1912, A. G. Daniels avertiza că, dacă va abandona acest
model de lucrare, biserica va muri:
47
„Noi nu am pus lucrătorii noştri ca pastori peste biserici, nici chiar în
bisericile mai mari. În unele dintre bisericile foarte mari am ales pastori,
dar ca regulă ei erau oricând disponibili pentru lucrarea din câmp, pentru
lucrarea de evanghelizare, iar fraţii şi surorile noastre erau pregătiţi să
susţină serviciile din bisericile lor şi să ducă mai departe lucrarea bisericii,
fără a avea un pastor stabil. Şi sper că acesta nu va înceta niciodată să fie
modul de lucru în această denominaţiune; pentru că atunci când încetăm
lucrarea noastră de înaintare şi începem să ne fixăm în biserici, să stăm
cu ele, să gândim pentru ele, să ne rugăm în locul lor, şi să facem
lucrarea pe care ele trebuie să o facă, atunci bisericile noastre vor începe
să slăbească, pierzându-şi vitalitatea şi spiritul lor, devenind paralizate şi
fosilizate, iar lucrarea noastră va merge în retragere.”11
Evident, această mentalitate orientată spre misiune nu era doar un
capriciu trecător. Nu era o simplă structură organizaţională, rezultat al faptului că
bisericile erau mici şi puţine, ci mai degrabă era o structură creată pentru a sluji o
biserică în misiune, o biserică ce se vedea pe sine mai întâi de toate ca fiind o
mişcare de plantare de biserici. Ellen White a aprobat deplin acest model de
lucrare. De fapt, influenţa ei în această direcţie a fost atât de puternică, încât atât
cât a fost în viaţă, iar A. G. Daniels a fost preşedinte al Conferinţei Generale,
acest model al rolului pastoral a rămas intact. Dar, începând cu 1920 Daniels nu
a mai fost preşedinte, iar vocea Ellenei White încetase să se mai audă. Protestul
împotriva abandonării acestui model îi pierduse pe cei doi reprezentanţi de vârf.
În primii douăzeci de ani ai secolului douăzeci, s-au ridicat glasuri care
cereau pastori peste biserici, dar Ellen White şi Daniels au stat ferm împotriva
lor. O dată cu dispariţia celor doi, nimic nu a mai stat împotriva curentului. Foarte
repede au fost puşi pastori peste biserici, în toată America de Nord. Rezultatul a
fost o scădere rapidă în plantarea de biserici şi o încetinire a înaintării
evanghelistice a bisericii.
Ellen White şi pastorii stabili
48
Ca reacţie la strigătul care străbătea toată America de Nord pentru a avea
pastori stabili, Ellen White nu a putut rămâne în tăcere. Ea a susţinut categoric
modelul itinerant şi a insistat ca biserica să nu-l abandoneze. Este clar că Ellen
White înţelegea Biserica Adventistă ca pe o mişcare de plantare de biserici:
„Atunci când bisericile sunt înfiinţate, ar trebui să li se arate că şi
din mijlocul lor ar trebui să meargă oameni care să ducă adevărul altora şi
să ridice noi biserici; de aceea, toţi trebuie să lucreze şi să cultive la
maxim talentele date de Dumnezeu, iar minţile lor să se pregătească
pentru a se angaja în slujirea Stăpânului.”12
„Nu depindeţi de pastori pentru a face lucrarea în biserica voastră
şi în afară. Pastorii trebuie să caute oaia pierdută, iar voi trebuie să îi
ajutaţi; iar în timp ce ei sunt chemaţi să lucreze în alte părţi ale viei,
poporul lui Dumnezeu trebuie să aibă lumină în el însuşi, vorbindu-şi unii
altora cu psalmi, înălţând imnuri şi cântări spirituale, cântând cu inimile
pline de har şi făcând melodii către Domnul. În timp ce ar trebui să daţi un
înalt respect pastorilor pentru lucrarea lor, nu trebuie să vă vedeţi în ei
salvatorii voştri, ci să vă zidiţi pe voi în cea mai sfântă credinţă. Atunci
când vă adunaţi în Casa Domnului, povestiţi-vă experienţele şi veţi deveni
mai puternici. Atunci când vorbiţi la întâlniri, obţineţi o educaţie care vă va
ajuta să lucraţi pentru alţii.”13
Atitudinea Ellenei White este clară. Clericii sunt plantatori de biserici,
plecaţi în căutarea „oii pierdute”, după ce au lăsat turma în siguranţă în staul,
pentru a se îngriji singură. Ellen White nu accepta nevoia ca un pastor să aibă
grijă de biserică. Aceasta ar fi însemnat a admite că biserica nu şi-a îndeplinit
lucrarea de pregătire ca ucenici a noilor convertiţi. În concepţia ei, dacă o
biserică avea nevoie să depindă de un pastor, ea nu era pe deplin evanghelizată.
Însă primele adunări adventiste se îngrijeau singure, la fel cum făceau şi
predecesoarele lor din primul secol, susţinând singure serviciile religioase, fără
„a beneficia” de pastori. În loc să asculte predici, credincioşii îşi împărtăşeau
49
experienţele. Faptul că ei aflau despre vieţile altor creştini avea un impact mult
mai profund asupra creşterii decât ar fi putut avea o predică.
Apare în citatul de mai sus şi un alt factor. Faptul că ei îşi împărtăşeau
săptămânal experienţele în biserică, îi pregătea pe credincioşi să poată da
mărturie şi în afara bisericii. Deoarece serviciul divin de la începutul secolului
douăzeci şi unu este caracterizat prin pasivitate în biserică, nu ar trebui să ne
surprindă că cei mai mulţi adventişti sunt pasivi în mărturia pe care o dau în afara
bisericii. De fapt, acest eşec de a face din împărtăşirea propriei experienţe un
aspect obişnuit al închinării, ar putea fi unul din principalele motive pentru care
cei mai mulţi adventişti din America de Nord dau o mărturie slabă în lume.14 De
aceea, Ellen White susţinea că adventiştii nu trebuie să aştepte să li se predice
în fiecare Sabat:
„Mi-a fost adesea prezentat faptul că ar trebui să fie mai puţine
servicii divine susţinute de lucrători care să activeze ca pastori locali de
biserici şi că ar trebui făcut un mai mare efort personal. Poporul nostru nu
ar trebui lăsat să creadă că trebuie să asculte o predică în fiecare Sabat.
Mulţi care ascultă des predici, chiar dacă adevărul este predicat în linii
clare, nu învaţă decât puţin. Adesea ar fi mult mai profitabil dacă întâlnirile
din Sabat ar fi de natura unor clase de studiu biblic.”15
Atunci când, în primele două decade ale secolului douăzeci au început să
apară cereri pentru pastori stabili, Ellen White a vorbit tot mai cu putere, pentru
menţinerea configuraţiei propice plantării de biserici, care călăuzise Biserica
Adventistă timp de mai mult de cincizeci de ani:
„Nu ar trebui să existe nici un strigăt după pastori stabili pentru
biserici, ci lăsaţi ca puterea dătătoare de viaţă a adevărului să îi
impresioneze pe membri să acţioneze, îndemnându-i să lucreze cu interes
pentru a face o lucrare misionară eficientă în fiecare localitate. Ca mână a
lui Dumnezeu, biserica trebuie educată şi instruită să facă o lucrare
eficientă. Membrii ei trebuie să fie lucrători creştini consacraţi Domnului.”16
50
Ea nu ar fi putut să-şi prezinte mai clar punctul de vedere decât a făcut-o
aici. Nu numai că Biserica Adventistă nu ar trebui să aibă pastori stabili, dar nici
nu ar trebui să existe dorinţa de a-i avea. Ellen White a înţeles clar că
organizaţia pe care ei o creaseră trebuia să fie centrată pe misiune, şi că ea nu
trebuia să stea pasivă, văzând cum misiunea ei se distrugea. Biserica Adventistă
nu a fost creată pentru a le copia pe celelalte denominaţiuni protestante; ea era
unică. Ea trebuia să fie pentru totdeauna o biserică în misiune, dând lumii ultimul
mesaj de avertizare. Ea trebuia să se extindă continuu, anexând mereu teritorii
noi, până când ar fi cuprins toată lumea. De aceea, Biserica Adventistă trebuia
să fie organizată diferit de alte denominaţiuni. Ea trebuia să se organizeze cu
scopul de a susţine mişcarea de plantare de biserici şi trebuia să fie o organizaţie
a misiunii, nu o organizaţie care să „alăpteze” adventişti, care ar fi trebuit să
atingă maturitatea spirituală de a exista autonom, fără un pastor pus peste ei.
„Dumnezeu cheamă pastori, învăţători şi evanghelişti. Slujitorii Lui
trebuie să proclame mesajul evangheliei din uşă în uşă. Ştiinţa adevărului
prezent nu stă în a-i conduce pe cei care l-au primit să se aşeze şi să îl
stăpânească; ea îi conduce spre locuri noi.”17
Unii ar putea crede că denominaţiunea noastră s-a maturizat, comparativ
cu acele zile de început, pentru că astăzi avem biserici mari, care au nevoie de
pastori; acum sunt alte vremuri. Dar şi în adventismul timpuriu au existat biserici
mari, precum Battle Creek, iar acea biserică a primit una dintre cele mai
puternice mustrări prin pana Ellenei White, pentru dependenţa ei de pastorii care
trăiau în Battle Creek, în loc de a avea viaţă în ea însăşi.
Motivul insistenţei Ellenei White pentru acest model al rolului pastoral era
dublu. Am văzut deja care era logica ei privind plantarea de biserici şi dedicarea
ei faţă de misiunea Bisericii Adventiste. Cealaltă preocupare a ei era pentru
sănătatea bisericii. Convingerea ei puternică era că bisericile conduse de pastori
erau slabe şi lipsite de viaţă şi că bisericile ar fi mult mai sănătoase spiritual dacă
nu ar avea un pastor. Teama ei era că prezenţa pastorilor ar crea creştini slabi:
51
„Uitând că puterea de a rezista răului este cel mai bine dobândită
printr-o acţiune energică, ei au început să creadă că nu au o lucrare mai
bună de făcut decât aceea de a ocroti biserica din Ierusalim de atacurile
vrăjmaşului. În loc să-i formeze pe noii convertiţi spre a duce evanghelia la
cei care nu o auziseră încă, ei erau în primejdia de a lua o atitudine care
ar fi făcut ca toţi să se mulţumească cu ce se realizase până atunci.
Pentru a-i împrăştia pe reprezentanţii Săi în lung şi-n lat, cu scopul de a
lucra pentru alţii, Dumnezeu îngăduise să vină persecuţie asupra lor.
Alungaţi din Ierusalim, credincioşii „mergeau pretutindeni, predicând
cuvântul”.
„Aceia care doresc să fie biruitori, trebuie să renunţe la ei înşişi, iar
singurul lucru care va realiza această mare lucrare este acela de a deveni
intens preocupaţi de mântuirea altora.”18
Din cele scrise de ea este clar că, dacă bisericile ies la lucru, cresc
spiritual, dar dacă se concentrează pe propriile nevoi şi probleme, ele slăbesc şi
decad. Această concepţie generală este susţinută mai departe de Ellen White:
„Dumnezeu nu a dat în grija slujitorilor Săi lucrarea de a îndrepta
lucrurile în comunităţi. Nu trece mult după ce, aparent, o astfel de lucrare
a fost făcută, că ea trebuie luată de la capăt. Membrii bisericii pentru care
se manifestă o astfel de grijă şi osteneli, devin slabi din punct de vedere
religios. Dacă nouă zecimi din eforturile depuse pentru cei care cunosc
adevărul ar fi îndreptate către aceia care nu l-au auzit niciodată, cât de
mare ar fi înaintarea realizată!”
„Uneori lucrătorii fac prea mult; ei par să ia toată lucrarea în mâinile
lor. Ea îi absoarbe şi îi piperniceşte. Cu toate acestea, ei continuă să le
facă pe toate. Ei par să creadă că doar ei pot să lucreze pentru cauza lui
Dumnezeu, în timp ce membrii bisericii sunt inerţi. Aceasta nu este deloc
porunca lui Dumnezeu.”
„Cel mai mare ajutor care poate fi oferit membrilor noştri este să-i
învăţăm să lucreze pentru Dumnezeu şi să depindă de El, nu de pastori.”
52
„Atâta timp cât membrii bisericii nu fac vreun efort să dea celorlalţi
ajutorul pe care ei l-au primit, rezultatul va fi o mare slăbiciune spirituală.”19
În concepţia Ellenei White, dependenţa de pastor creează biserici slabe şi
membri imaturi. Această viziune asupra dependenţei de pastori a persistat un
timp, după care biserica a abandonat înţelegerea centrată pe misiune a rolului
pastoral. H.M.S. Richards, Sr., amintindu-şi de acele vremuri de început, declara
că, atunci când a început lucrarea, bisericile care aveau nevoie de pastori erau
privite ca fiind decadente:
„Apoi el [F. E. Wilcox] a continuat să scrie despre un lucru greu de
înţeles şi de conceput pentru noi cei de azi. El a menţionat ceea ce el
numea „creşterea nefericită a tendinţei din denominaţiunea noastră de a
pune pastori peste biserici”. Timpul, pentru cei mai mulţi dintre predicatorii
noştri, în loc să fie ocupat cu ducerea mesajului în câmpuri noi, era pierdut
cu rezolvarea problemelor bisericilor şi cu lucrarea pentru cei care ar fi
trebuit să fie fortăreţe de rezistenţă, şi nu să dea de lucru altora.”
„Când am fost botezat, iar mai târziu am devenit un tânăr pastor,
priveam bisericile care aveau nevoie de pastori pentru fiecare turmă ca
fiind decadente. Cei mai mulţi dintre predicatorii noştri erau în linia întâi a
frontului, ţinând adunări, câştigând oameni la Hristos şi ridicând biserici
noi. Apoi, la fiecare câteva luni, ei se întorceau şi vizitau bisericile pe care
le înfiinţaseră. Aceasta era, potrivit concepţiei noastre, planul bisericii
apostolice.”20
Biserici decadente pentru că aveau nevoie de pastor? Ce ciudat sună
aceasta pentru noi astăzi, când am devenit aşa de obişnuiţi să avem pastorii
noştri, care fac de toate, în cele mai multe dintre bisericile noastre. Atunci când
pastorii au fost plătiţi pentru a avea grijă de biserici, atât nivelul spiritual cât şi
activitatea evanghelistică au intrat în declin, iar plantarea de biserici a trecut pe
unul din ultimele locuri. Faptul de a avea pastori peste biserici nu a fost în
avantajul Bisericii Adventiste. Acest model al rolului pastoral va fi prezentat în
53
cartea de istorie ca o încercare fără succes. Trebuie să descoperim o nouă
paradigmă.
De fapt, ideea de a avea pastor peste turmă aparţine unui model de lucru
care datează cam cu şaisprezece sute de ani în urmă. Seminţele lui au fost
semănate în timpul celui de-al doilea secol, iar el a fost total implementat în
secolul al patrulea. După convertirea lui Constantin, întregul imperiu roman a
devenit creştin. Nu mai era nevoie de clerici pentru evanghelizare, din moment
orice om din imperiu era creştin. Evanghelizarea a devenit responsabilitatea
soldaţilor profesionişti, care mergeau în locuri îndepărtate şi cucereau noi teritorii
pentru imperiu, acele locuri devenind astfel creştine.
Slujba clerului a fost reorientată spre îngrijirea membrilor existenţi, care
erau grupaţi în parohii. Concepţia bisericii asupra misiunii a fost pierdută. Aşa a
apărut Evul Mediu întunecat.21 Dar noi nu mai trăim astăzi în Evul Mediu, când
toată lumea era creştină. Noi trăim într-o lume care are nevoie disperată de
evanghelizare. Chiar dacă nu ar exista alt motiv, trebuie să ne întoarcem la
misiunea bisericii şi să abandonăm ceea ce a devenit modelul catolic al rolului
clerului din Evul Mediu.
Din nou, preocuparea Ellenei White era ca biserica să facă ucenici
desăvârşiţi:
„Bisericile sunt pe moarte şi cer pastori ca să le predice. Ele ar
trebui să aducă zecimea cu credinţă Domnului, ca El să le întărească şi să
le binecuvânteze; ele ar trebui aduse să lucreze împreună, pentru ca
suflarea lui Dumnezeu să vină asupra lor. Trebuie să li se spună că, dacă
nu se pot menţine singure, fără pastor, au nevoie de o nouă convertire şi
de un nou botez. Ele au nevoie să fie născute din nou.”22
Ellen White nu ar fi putut fi mai categorică. Aici nu este vorba de un moft
trecător. În joc era chiar viaţa bisericii. Bisericile care nu puteau exista fără pastor
erau decadente – trebuia să se lucreze cu ele la fel cum se lucrează cu noii
convertiţi şi să fie educate astfel încât să poată sta singure, fără a avea pastori.
54
Pastorii stabili la începutul secolului douăzeci
Cu toate că Ellen White a susţinut ferm că planul iniţial al lui Dumnezeu
pentru Biserica Adventistă era ca în ea să nu existe pastori stabili, în primii
douăzeci de ani ai secolului douăzeci, biserica a început să pună pastori peste
bisericile mai mari. Ea a continuat să lupte pentru acest ideal, dar a sugerat şi că,
atunci când sunt puşi totuşi pastori peste biserici, ei ar trebui să evanghelizeze şi
să instruiască, fără să facă lucrarea care le-a fost încredinţată credincioşilor.
Cele mai multe dintre sfaturile sale ca pastorul să instruiască îşi au originea în
această perioadă de timp. Dar, în acelaşi timp, ea a insistat ferm ca pastorii să
nu planeze asupra bisericilor care cunosc adevărul, ci să iasă în căutarea oii
pierdute. Unii pastori au reacţionat împotriva apelului puternic al Ellenei White,
susţinând că, chiar dacă erau puşi peste biserici, ei nu planau asupra lor. Unul
dintre cei care a reacţionat, la sesiunea Conferinţei Generale din 1901, a fost J.
O. Corliss, pastor al bisericii din San Francisco:
„Un lucrător poate să planeze asupra unei biserici şi să predice
până ce aceasta va depinde total de predicile lui; dar biserica noastră nu
face astfel. Biserica noastră lucrează. Încercăm să punem la lucru pe
fiecare membru al bisericii. Dar pastorul trebuie să aibă discernământ,
pentru ca, stând de vorbă cu diferiţi membri din biserică, să îşi dea seama
ce se potriveşte fiecărui membru să facă. Cred că noi putem proceda
astfel.”23
Apoi el descria cum procedează biserica lui. Existau servicii divine în
prima şi a treia duminică a fiecărei luni, în casa familiei Seaman. În a treia
duminică a fiecărei luni ei mergeau şi lucrau în închisori. În fiecare seară de joi
erau discuţii despre sănătate. Membrii mergeau la cei săraci din oraş,
prezentându-le modul de viaţă sănătos şi oferindu-le mâncare şi haine. Când era
cazul, vorbeau cu ei despre Isus. Îi vizitau în grupuri pe cei bolnavi şi pe cei
bătrâni. Membrii vindeau peste o sută cincizeci de reviste Semnele timpului în
55
fiecare lună, lucrând chiar şi printre chinezii şi japonezii din oraş. Se vedea clar
că biserica nu era dependentă de pastor.
„Toate aceste comitete prezentau un raport la întâlnirile
săptămânale ale lucrătorilor. Nu prea am altceva de făcut în acest mod de
a lucra, decât să îi sfătuiesc pe cei care lucrează. Aceasta se dovedeşte a
fi foarte necesar acolo unde aşa de mulţi sunt implicaţi în lucrare, pentru a
asigura armonia şi unitatea în împlinirea scopului.”24
Apoi el relata că au avut botezuri în fiecare lună, dar că el nu are nici un
merit pentru ele, pentru că tot ce făcuse fusese să faciliteze lucrarea membrilor.
Ei făcuseră toată lucrarea.
Trebuia să se admită că aceasta nu însemna planare asupra bisericilor.
Totuşi, aceasta era doar a doua opţiune a Ellenei White, nu idealul. Dar biserica
de astăzi nu se aseamănă decât puţin chiar şi cu acest model.
Ce avem noi de făcut?
Putem noi să copiem, la începutul secolului douăzeci şi unu, modelul
adventist al plantării de biserici din secolul al nouăsprezecelea? Evident că nu.
Aceasta ar fi o greşeală regretabilă. Timpurile sunt diferite. Trebuie să fim însă
dispuşi să extragem principiile modelului adventismului timpuriu şi să ne străduim
să le implementăm în modelul bisericii de astăzi. Care sunt acele principii?
Principiul de bază este acela de a avea o organizaţie centrată pe misiune.
Al doilea este ca bisericile să nu fie dependente de pastori. Întreţinerea
adunărilor existente nu ar trebui să consume majoritatea timpului clerului. În al
treilea rând, oamenii ar trebui să fie instruiţi şi pregătiţi ca ucenici, astfel încât să
stea pe propriile picioare. Aceasta este pur şi simplu o chestiune care ţine de
sănătatea bisericii. Bisericile dependente de clerici pentru ca aceştia să lucreze
în întregime în locul lor, nu sunt sănătoase.
Orice model de plantare de biserici trebuie să se bazeze pe aceste
principii. Acest autor sugerează patru posibile modele care ar putea fi în armonie
cu principiile enunţate mai sus. Ceea ce nu înseamnă că există doar patru
56
modele. Sunt posibile şi alte modele, dar cele patru analizate mai jos pot
reprezenta un început.
Modelul unu: biserica tradiţională
Mulţi au considerat că modelul bisericii tradiţionale aparţine trecutului, dar
el s-a dovedit a fi foarte elastic şi probabil va mai fi încă valabil un timp. Prin
biserică tradiţională se înţelege o biserică peste care prezidează un pastor stabil.
Oricum, dacă forma de bază rămâne intactă, vor fi necesare câteva ajustări
serioase ale acestui model pentru ca acesta să împlinească cu succes, la
începutul secolului douăzeci şi unu, misiunea dată de Hristos.
Cea mai mare ajustare va trebui făcută asupra rolului pastorului. În mod
tradiţional, cele mai multe biserici adventiste au văzut în pastorul lor un fel de şef
care are grijă de biserică. Rolul lui trebuie ajustat astfel încât principala
preocupare a pastorului să fie instruirea şi pregătirea sfinţilor pentru lucrare.
Decât să facă el lucrarea, rolul principal al pastorului va fi să faciliteze lucrarea
laicilor. Aceasta va fi în armonie cu descrierea acestei slujbe în Efes. 4:11, 12.25
În acest context, funcţia pastorului va fi mai mult asemănătoare cu cea descrisă
de pastorul adventist J. O. Corliss din San Francisco, la începutul secolului
douăzeci. Decât să planeze asupra bisericilor, pastorul ar trebui să faciliteze şi
să coordoneze lucrările laicilor din biserică.
Acest model este necesar, deoarece mulţi aşteaptă ca biserica să aibă un
pastor. Multe dintre bisericile adventismului nu ar fi putut supravieţui fără acest
model. Chiar şi atunci când bisericile înţeleg valoarea paradigmei adventismului
timpuriu, este dificil pentru ele să se schimbe. Făcând aceste ajustări, ele ajung
să fie în armonie cu principiile enunţate de către Scriptură şi de către Ellen
White. Atent la aşteptările oamenilor, adventismul va trebui să continue să
funcţioneze cu acest fel de biserici, pentru a răspunde celor care au asemenea
aşteptări.
Trebuie plantate multe biserici noi după acest model. În ultima parte a
secolului douăzeci, a fost foarte populară biserica deschisă pentru cei care
caută. Ea se potriveşte modelului tradiţional. Comunităţile care pun un accent
mare pe pastor, cum ar fi comunităţile americanilor africani, vor trebui să
57
continue plantarea de biserici după acest model, pentru a putea câştiga grupurile
ţintă specifice lor.
Bisericile existente trebuie educate şi apoi îndreptate către această nouă
înţelegere a rolului pastoral. Nici o problemă nu va fi mai mare ca aceea a
îngrijirii din partea clericilor. A primi această grijă din partea laicilor poate fi un
impas pentru unii. Un pastor înţelept care doreşte să treacă la acest model, va
îndrepta biserică încet către acest punct. Fără a se retrage, pastorul va acţiona
inteligent, discutând cu membrii despre creşterea şi facilitarea implicării laicilor,
continuând în acelaşi timp implicarea regulată a clerului. Pe măsură ce biserica
se obişnuieşte cu acest mod mai bun de a primi îngrijire, pastorul poate reduce
lent din greutatea implicării sale, oferind astfel mai mult timp pentru
evanghelizare. Chiar şi bisericile nou plantate vor avea nevoie de educaţie şi
pregătire în acest domeniu, înainte ca această practică să fie deplin stabilită în
noua biserică.
Una dintre modalităţile de creştere a gradul de implicare a membrilor unii
faţă de alţii este solicitarea ajutorului din partea voluntarilor laici, care vor veni la
biserică o dată pe lună, împreună cu alţi membri, pentru a analiza cum merg
lucrurile din punct de vedere spiritual. Posibilele probleme identificate ar putea fi
date în grija pastorului sau prezbiterilor. Dacă toţi membrii primesc o invitaţie din
partea bisericii pentru a discuta o dată pe lună despre starea lor spirituală,
aceasta va face ca ei să simtă că primesc mai multă atenţie şi va reduce
criticismul din biserică privind absenţa clerului. Acest model nu aduce o mai
puţină grijă pentru membrii bisericii, ci mai multă. Pentru a ajunge aici, noi nu mai
trebuie să depindem doar de cler; trebuie să îi implicăm pe toţi membrii în
procesul de îngrijire reciprocă.
Acest model va funcţiona mai întâi în bisericile cu aproximativ o sută
cincizeci sau mai mulţi membri. Multe dintre aceste biserici vor avea nevoie de
un personal mai mare pentru a funcţiona adecvat, chiar şi într-un model al non-
dependenţei. Una dintre problemele obişnuite ale adventismului este
incapacitatea de a asigura personal adecvat pentru bisericile foarte mari, mai
ales în oraşele mari. Acest personal trebuie mai mult să coordoneze, decât să
58
lucreze efectiv. Bisericile la care participă mai puţin de o sută cincizeci de
persoane, dacă nu sunt biserici nou plantate şi în creştere, nu vor funcţiona de
obicei bine după acest model, dar vor deveni supra-dependente de cler.
Consideraţiile financiare vor juca de asemenea un rol în a face imposibilă
acoperirea pastorală pentru bisericile cu o participare de mai puţin de o sută
cincizeci de membri. Deşi aspectele financiare nu trebuie să reprezinte factorul
decisiv. Motivaţia noastră trebuie să fie pentru binele bisericii.
Pentru a face viabil acest model, biserica trebuie ca mai întâi să creeze o
concepţie centrată pe misiune, atât în adunările existente, cât şi în bisericile nou
plantate. Oamenilor nu le place să fie instruiţi. Dacă pastorul anunţă pur şi simplu
un program de instruire, puţini vor arăta interes pentru el, iar cei mai mulţi dintre
cei care vor veni, vor fi tocmai cei nepotriviţi. De aceea, biserica trebuie ca mai
întâi să creeze o concepţie centrată pe misiune. O dată ce conştientizarea Marii
Trimiteri a fost realizată, oamenii vor dori să se instruiască pentru a fi de folos
misiunii. Oamenii nu se grăbesc să primească instruirea doar pentru a fi bine
instruiţi; ei doresc să fie instruiţi atunci când înţeleg cum ajută aceasta biserica
să îşi împlinească misiunea. Astfel, o gândire misionară în biserică îndreaptă
spre o instruire şi are ca rezultat creşterea spirituală şi numerică.
Cu toate acestea, o gândire misionară nu apare peste noapte sau pur şi
simplu prin prezentarea unor predici pe tema misiunii. Este nevoie de predici,
seminarii, priorităţi în buget, priorităţi în întâlnirile de comitet, modelare, toate
programate cu regularitate în biserică. Atunci când oamenii văd că misiunea este
prioritatea pastorilor şi a liderilor laici, ei vor forma o biserică cu o gândire
misionară. Această atmosferă va face ca să fie încurajată pregătirea şi oamenii
vor dori să se pregătească, iar implicarea în lucrare va deveni o prioritate pentru
ei.
Încă o idee despre pregătire. Cele mai multe biserici care încearcă o
pregătire pierd prea mult timp cu teoria. Prezentaţi oamenilor lucrurile de bază
într-o perioadă mică de timp şi plasaţi-i apoi imediat într-un context misionar. Ei
nu vor şti tot ce au nevoie să ştie, dar vor şti să pună întrebările potrivite la
următoarea sesiune de pregătiri. Cei mai mulţi instructori sunt aşa de meticuloşi,
59
încât oamenii devin de fapt descurajaţi atunci când trec la lucru, dar dacă ei vor
lucra de la început, vor învăţa mult mai rapid şi vor face mult mai multe pentru
Dumnezeu.
Modelul doi: biserica rurală mică
Una dintre cele mai mari încercări la începutul secolului douăzeci şi unu,
privind plantarea de biserici şi evanghelizarea în cadrul Bisericii Adventiste, ţine
de mulţimea bisericilor rurale mici care se străduiesc să supravieţuiască. Multe
dintre ele sunt foarte mici şi au intrat de mulţi ani în declin. În unele dintre ele se
adună mai puţini de cinci închinători în fiecare Sabat. Cele mai multe sunt
grupate în districte împreună cu trei sau patru alte biserici mici. Unele din aceste
districte au în total mai puţin de o sută de membri. Cu toate acestea, un pastor
cu normă întreagă slujeşte tot districtul.
Aceste biserici depind cu totul de pastor în orice fac. În anumite districte
se aşteaptă ca pastorul să predice în fiecare biserică cel puţin de două ori pe
lună, iar în anumite cazuri chiar în fiecare Sabat. Mai mult, se aşteaptă ca
pastorul să ţină ora săptămânală de rugăciune în fiecare biserică, întâlnirea
lunară cu comitetul etc. Deplasarea între bisericile districtului pentru a conduce
toate aceste activităţi lasă puţin timp pentru evanghelizare şi pentru a face ceea
ce este necesar ca aceste biserici mici să crească. În consecinţă, cele mai multe
din bisericile mici se află ori în stare de apatie, ori în stare de declin. De
asemenea, în multe cazuri, aceste biserici sunt controlate de un matriarhat sau
de un patriarhat. Pastorii trebuie să se raporteze la aceştia în tot ce fac, iscându-
se foarte des neînţelegeri.
Rareori aceste biserici dau suficientă zecime pentru a acoperi costurile
conferinţei pentru plata pastorului din districtul respectiv. Prin urmare, ele sunt
subvenţionate cu greu de bisericile mai mari, fiind imposibil pentru conferinţe să
plătească numărul mare de pastori. Acesta este unul dintre motivele pentru care
este aşa de dificil pentru conferinţe să asigure bugete noi pentru plantarea de
biserici în centrele mari. Există puţine fonduri disponibile, datorită cheltuielilor
grele pentru personalul acestor biserici mici.
60
Ce se poate face? Poate că unele din aceste biserici mici trebuie închise,
dar acest lucru nu este întotdeauna uşor de făcut şi practic. Trebuie să găsim o
cale de a îngriji aceste biserici mici fără a consuma aşa de mult din resursele
limitate ale bisericii. De asemenea, trebuie să găsim o cale de a le oferi atenţia
de care au nevoie pentru a creşte, fără să depindă de un personal plătit pentru
asta.
Biserica mică este un capital foarte valoros. George Barna arată că
bisericile mici vor fi viabile în secolul douăzeci şi unu pentru că generaţia X este
foarte orientată relaţional şi are nevoie de biserici mici, în care relaţiile se pot
dezvolta. Existenţa bisericilor mici va ajuta biserica să facă mai bine faţă acestei
generaţii care vine. De aceea, nu trebuie să pierdem aceste biserici mici, dar
trebuie să învăţăm cum să le facem mai eficiente, cu un cost eficient.
O posibilă soluţie este utilizarea acelui model pastoral care s-a dovedit a fi
atât de eficient în lumea a treia. Acest model presupune existenţa unor districte
mari, de cincisprezece până la douăzeci de biserici, prezidate de un pastor de
district. În această formulă, pastorul ar acţiona mai mult ca un preşedinte de mini
conferinţă. El ar facilita lucrările tuturor bisericilor mici din district, dar nu el ar
face lucrarea principală în fiecare biserică, cum se întâmplă în aranjamentul
prezent. De fapt, este mai uşor de păstorit un district de această dimensiune
decât unul cu trei sau patru biserici. În districtele mai mici, membrii încă aşteaptă
ca pastorul să facă totul, dar într-un district mai mare fiecare ştie că este
imposibil ca pastorul să facă totul. De aceea, membrii ar fi nevoiţi să-şi asume
mai multă responsabilitate.
În această variantă, conferinţa, la recomandarea pastorului de district,
trebuie să aleagă un prezbiter sau un pastor laic în fiecare dintre biserici. În mod
ideal, aceasta ar fi o funcţie neplătită, dar anumite conferinţe ar putea prefera să
ofere un mic salariu, pentru a susţine cheltuielile de transport. Ar fi mai bine ca
acest pastor laic sau prezbiter să fie numit şi nu ales, cum se obişnuieşte; astfel
persoana ar fi mai responsabilă faţă de conferinţă, putând fi înlocuită atunci când
încetează să mai fie loială bisericii. Una dintre temerile privind existenţa liderilor
laici este ca nu cumva conferinţa să piardă controlul şi liderul să conducă
61
biserica într-o direcţie greşită, sau chiar să dea naştere unui grup dizident.
Acestea sunt temeri reale, care trebuie luate în considerare. Numirea liderului ar
putea fi un mod de rezolvare parţială a problemei.
Pastorul de district trebuie să menţină un contact periodic cu aceşti pastori
laici sau prezbiteri. În mod ideal, ei ar trebui să se întâlnească o dată pe lună cu
pastorul, poate într-o duminică. Trei sau pastori laici sau prezbiteri de la biserici
apropiate pot fi chemaţi pentru instruire, pentru cursuri şi pregătire. Aceasta îl va
ajuta pe liderul de district să fie la curent cu ceea ce se întâmplă în fiecare
biserică, oferind sfat acolo unde este nevoie şi oferind în acelaşi timp instruirea
necesară. De asemenea, el poate comunica zilnic cu aceştia prin e-mail şi
telefon.
Bisericile ar fi în avantaj, pentru că pastorul laic sau prezbiterul le-ar oferi
mai multă atenţie decât pot primi de la un pastor care are patru biserici în district.
Conferinţele care au încercat acest model de a pune pastori laici peste
biserici declară că astfel bisericile par să prospere. Unele care au avut mai puţin
de cinci membri au crescut la douăzeci sau mai mult, în timp ce în vechea
formulă ar fi intrat în declin de ani de zile. Astfel, acest model este în avantajul
bisericii.
Cine ar trebui să păstorească un asemenea district? Probabil că cei mai
buni pastori din conferinţă! Pastorii care demonstrează aptitudini şi potenţial de
conducere ar prospera în această formulă. Ei ar acţiona ca preşedinţi de mini
conferinţă şi şi-ar forma abilităţile necesare pentru a conduce mai bine. Pastorul
ar predica ocazional în biserici, dar serviciul religios va fi realizat în principal de
pastorul laic, dacă el are abilităţi suficiente pentru aceasta. Dacă acest lucru nu
este posibil, biserica poate prezenta predica oferită de canalul adventist de
televiziune (ACN) în fiecare Sabat, sau poate organiza o adunare de prezentare
de mărturii, în armonie cu sfatul dat de Ellen White ca membrii să nu aştepte o
predică în fiecare Sabat.26 Pastorul unui astfel de district, pe lângă organizarea
periodică a unor întâlniri şi consfătuiri, va fi de asemenea implicat în plantarea de
biserici. În varianta acestui model, ar putea fi ridicate continuu biserici noi în
district, făcând astfel posibilă o accelerare a creşterii numărului bisericilor din
62
district, fără o creştere a numărului de pastori. Acest pastor ar putea conduce
periodic întâlnirile evanghelistice, sau seminariile de profeţii din district. Desigur,
laicii ar putea face şi ei această lucrare.
Banii câştigaţi prin combinarea districtelor ar putea fi folosiţi în câteva
moduri. În unele cazuri, conferinţa ar putea asigura acoperirea pastorală de care
au nevoie bisericile mari, pentru evanghelizarea corespunzătoare a teritoriului
lor. Cu toate acestea, conferinţele trebuie să repartizeze cu grijă acest buget
suplimentar, având ca prioritate activitatea evanghelistică a bisericii şi nu doar
susţinerea membrilor existenţi. În al doilea rând, pot fi folosiţi pentru plantarea de
biserici în zonele metropolitane, unde adventiştii au nevoie disperată de sute de
noi biserici. În aceste zone, ar putea fi trimişi pastori plantatori de biserici pentru
a înălţa multe biserici noi. În al treilea caz, banii economisiţi ar putea fi folosiţi
pentru a crea echipe de plantare de biserici, şi nu pentru a susţine pastori care
acţionează singuri. Aceasta va aduce biserica în armonie cu sfatul lui Isus de a
lucra doi câte doi. Toate acestea devin posibile atunci când resursele pentru a
plăti pastorii bisericilor mici sunt re-orientate.
Această secţiune a avut în atenţie biserica mică de tip rural şi au fost
sugerate câteva alternative. Dar şi în zonele urbane există multe biserici mici,
multe dintre ele fiind de mulţi ani într-o stare de apatie şi decădere. Ele nu au
suficienţi membri (o sută cincizeci) pentru a fi justificată prezenţa unui pastor.
Poate că şi în acest caz trebuie procedat la fel ca în cazul bisericilor rurale mici.
Toate bisericile urbane mici dintr-o regiune pot fi adunate într-un district mai
mare, sau două regiuni mai mari dintr-o conferinţă pot fi unite pentru a crea un
district mai mare. Pastorul acestui district mare va lucra în acelaşi mod cu
pastorul districtului format din biserici rurale mici. Principala diferenţă va ţine de
locul în care se află bisericile. Din moment ce lucrarea în mediu urban este
diferită de cea din mediul rural, ar fi înţelept ca aceste două tipuri de district să fie
separate şi să fie aleşi pastori în funcţie de abilitatea lor de a lucra în mediul rural
sau urban. Ca şi colegii lor din mediul urban, pastorii din oraşe vor sfătui, instrui,
evangheliza şi vor planta biserici în mediul urban.
63
Ar putea exista şi alte soluţii la problemele create de biserica mică, ele
putând fi găsite în comitete de discuţii. Dacă Biserica Adventistă doreşte să
devină din nou o mişcare de plantare de biserici, ea nu-şi poate permite să
risipească atât de multe resurse în bisericile mici. Trebuie găsit un mod de a
îngriji de aceste biserici fără a consuma atâtea resurse şi să fie descoperite
moduri de a face biserica mică să crească şi să devină mai activă şi mai
sănătoasă. Sugestiile oferite aici vor produce îmbunătăţiri, prin întoarcerea
bisericilor mici cât mai repede posibil la paradigma adventismului timpuriu.
Bisericile nu pot fi forţate să adopte acest model, pentru că astfel ele îl vor
respinge. Ele au nevoie de cunoaşterea sfaturilor Ellenei White privind lucrarea
pastorului şi necesitatea non-dependenţei. După ce sunt astfel educate, ele
trebuie instruite pentru a putea funcţiona în noua paradigmă. Doar atunci putem
să mutăm pastorii în districtele mari, despre care am vorbit aici. Pe măsură ce se
dezvoltă o gândire misionară în aceste biserici, multe vor fi conduse în armonie
cu sfaturile Ellenei White. Cu alte cuvinte, aceste schimbări trebuie să vină
dinspre cei implicaţi în lucrare şi nu trebuie legiferate de pastor sau de conferinţă.
Conferinţa şi celelalte niveluri pot oferi sprijin bisericilor care se îndreaptă spre
noua paradigmă; ele pot educa, dar trebuie să aibă grijă să nu impună.
Modelul trei: biserica celulă
Un al treilea model care se poate potrivi paradigmei non-dependenţei
pastorale este biserica celulă. Acest model nou de biserică se află încă în
perioada de probă şi numai timpul va arăta dacă el poate fi cu adevărat un model
viabil de Biserică Adventistă de Ziua a Şaptea. Totuşi, cel puţin în teorie, acest
model oferă speranţe mari pentru o lucrare în care să nu se depindă de pastor.
Biserica celulă este organizată pe baza grupelor mici. Ea este diferită de o
biserică în care, printre multele programe ale bisericii, funcţionează şi grupurile
mici. În biserica celulă nu există alte programe; toate activităţile pornesc de la
aceste celule. În biserica tradiţională, poţi fi membru şi fără să faci parte dintr-o
grupă mică; în biserica celulă, implicarea în celulă este mai importantă decât
64
închinarea colectivă şi nu poţi fi membru al bisericii, decât dacă participi la una
din celule.
Toată organizarea bisericii are în centru celula.27 O biserică celulă nu are
toţi slujbaşii pe care le au bisericile tradiţionale – prezbiteri, diaconi, lideri ai
lucrării personale etc. Într-o biserică celulă, liderii grupului coordonează toate
tipurile de activităţi, care pornesc de la celule. În Sabat, diferitele grupuri se
adună pentru a se uni în închinare, dar acest fapt este secundar vieţii reale a
bisericii, care se petrece în celulă.
Bisericile celulă utilizează o mare parte din energia lor pentru a stabili o
comuniune. De aceea, la nivelul celulei, păstorirea se realizează prin faptul că
membrii se îngrijesc unii pe alţii. Celule au un caracter evanghelistic; ele câştigă
oameni continuu, aducându-i la credinţă şi hrănindu-i în interiorul mediului sigur
al celulei. Ca rezultat, în interiorul bisericii celulă se formează continuu celule
noi; ideal este ca fiecare celulă să producă naşterea unei noi celule o dată pe
an. De aceea, acest tip de biserică, odată stabilită, poate realiza o creştere
exponenţială, prin faptul că biserica se multiplică pe sine continuu.
Bisericile celulă se pot dezvolta oriunde, dar ele pot atinge cel mai mare
potenţial în ariile urbane. Una din dificultăţile plantării de biserici în ariile urbane
ţine de faptul că sunt greu de găsit şi de cumpărat atâtea proprietăţi. Atunci când
acesta este un subiect secundar şi ele se întâlnesc în principal în casele
credincioşilor, aşa cum făceau primii creştini, achiziţionarea unei clădiri nu este
necesară. Se poate închiria un loc pentru închinarea din Sabat, dar în general se
consideră că nu este necesară investirea a milioane de dolari într-o clădire care
va fi folosită doar o dată pe săptămână.
Bisericile celulă au nevoie de un pastor rezident, dar pastorul este văzut
ca un supraveghetor/instructor al tuturor grupelor. Principala sarcină a pastorului
este să instruiască liderii grupurilor, să pregătească grupele, să sprijine
începerea unor noi celule şi să evanghelizeze. Acest rol este în armonie cu
principiile enunţate de Ellen White. Astfel, pastorul operează într-o manieră
similară cu cea a pastorului din districtul cu douăzeci de biserici, cu excepţia
cazului în care aceste celule (biserici) se află toate în aceeaşi zonă. Pastorul
65
petrece puţin timp cu asistenţa pastorală, pentru că membrii din interiorul celulei
se asistă unii pe alţii. El se implică doar în cazurile dificile.
Există câteva avantaje ale acestui model de lucrare. Mai întâi, el oferă
pastorului posibilitatea să conducă grupurile mari dintre-o arie metropolitană
extinsă. În al doilea rând, oferă cea mai bună îngrijire a membrilor posibilă. În al
treilea rând, oferă pastorului posibilitatea de a se concentra în totalitate pe
plantarea de biserici (începerea unor noi celule), pentru că fiecare grup nou
pornit reprezintă, în esenţă, o biserică nouă. În al patrulea rând, eliberează
energiile bisericii pentru ca ea să-şi împlinească misiunea. Şi în final, biserica
este construită pe principiile biblice şi pe sfaturile Ellenei White referitoare la non-
dependenţă.
Pentru că acest model de biserică este foarte diferit, ar fi mai bine să
începem cu astfel de biserici de la zero, fără a încerca să transformăm după
acest model o biserică deja existentă. O biserică deja existentă poate fi
transformată cel mai bine după modelul unu. Pentru începerea unei biserici de tip
celulă, oamenii trebuie să cunoască bine filosofia şi practica bisericii celulă. Ei ar
trebui să citească foarte multă literatură şi să programeze instruiri despre cum să
începi o biserică celulă; altfel, ei pot înfiinţa biserici care au anexate grupuri mici,
acestea nu sunt de fapt biserici celulă. Una dintre caracteristicile cheie ale
acestui tip de biserici este dezvoltarea unei practici solide de a face ucenici
puternici din noii membri ai celulelor. Este imperativ pentru acest model ca celula
să aibă în centru pregătirea de ucenici. Aceia care încep biserici celulă fără să
aibă o înţelegere deplină a importanţei formării ucenicilor, vor crea ceea ce ei vor
numi biserici celulă, dar în realitate sunt mai degrabă biserici tradiţionale, cu
grupe mici anexate.
Conferinţele vor fi nevoite să aibă răbdare cu acest model de biserică în
dezvoltare. În general, ea cunoaşte o creştere foarte lentă în primii trei ani,
pentru că în această perioadă ea se concentrează asupra comuniunii dintre
membri. Însă după trei ani, aceste biserici realmente explodează, cu condiţia să
fi dezvoltat acele direcţii de formare de ucenici menţionate mai sus. Conferinţele
va trebui ca de asemenea să manifeste răbdare cu acest tip de biserici, atunci
66
când ele dezvoltă forme noi de organizare. De exemplu, ele nu au slujbaşii
tradiţionali. Atunci când conferinţa insistă ca biserica celulă să se conformeze şi
să aleagă slujbaşi tradiţionali, o vor distruge. Dacă tendinţa celulei este de
creştere, administraţia va trebui să permită scheme şi nume noi, pentru roluri
care ar putea funcţiona puţin diferit, cu toate că ea este în întregime adventistă.
Modelul patru: biserica laică
Al patrulea model al bisericii non-dependente de pastor este aceea cu
implicare complet laică, fără pastor. Aceste biserici nici măcar nu fac parte dintr-
un district. Activitatea lor se poate desfăşura ca într-o biserică tradiţională sau
chiar ca într-o biserică celulă. Principala diferenţă este aceea că aici nu există
nici un pastor, deloc! În acest sens, această biserică operează ca cele mai multe
dintre bisericile adventiste ale secolului al nouăsprezecelea. Membrii îşi poartă
de grijă singuri, fără pastor şi îşi desfăşoară viaţa spirituală şi serviciile regulate
de închinare fără asistenţa unui pastor.
Unul dintre cele mai bune exemple este biserica pe care Rod şi Donna
Willey au ajutat-o să ia naştere în Pretoria, Illinois. Rod lucrează ca dentist cu
normă întreagă şi a început o biserică în cabinetul său. După un timp, biserica nu
mai încăpea în cabinetul său şi Dumnezeu l-a îndrumat spre o şcoală unde au
desfăşurat în continuare serviciile de închinare. Biserica Adventistă de Ziua a
Şaptea Richland Bridge este specific adventistă. Ea operează ca o biserică
tradiţională, în sensul că are diferite programe şi activităţi specifice bisericii.
Astfel, ca organizare ea este tradiţională, nu de tip celulă. Dar ceea ce nu este
tradiţional este că toţi membrii sunt implicaţi în lucrare. Biserica nu este sub
controlul nici unei persoane; este o biserică aflată în mâinile sigure ale laicilor.
Biserica nu a avut niciodată un pastor şi nici nu doreşte unul. Ea trimite zecimea
Conferinţei Illinois, la fel ca oricare altă biserică din conferinţă. Anul trecut (1998),
zecimea ei a fost în jur de 85 000$. Media participării este în jur de 85-100 de
persoane în fiecare Sabat.
Acest model are un potenţial remarcabil pentru plantarea de biserici în
Biserica Adventistă. Dar administraţia conferinţei are, pe bună dreptate, temeri
67
mari în legătură cu el. Dacă un pastor ar încerca să conducă o biserică spre o
mişcare dizidentă sau s-ar face vinovat de erezie, conferinţa poate concedia
pastorul, pentru a salva astfel biserica. Dar într-o biserică laică fără un pastor
plătit, conferinţa nu are nici o modalitate de a interveni.
Acest model opera totuşi liber în perioada adventismului timpuriu. Dar
crea şi probleme. De multe ori citim cum James şi Ellen White, sau alţi lideri,
vizitau bisericile pentru a încerca să îndrepte situaţiile care apăreau, mai ales
fanatismul. Deşi erau probleme cu acest model, Ellen White şi alţii au continuat
să îl susţină. Ei nu păreau să considere că aceste probleme erau insurmontabile.
Acest model ar trebui aplicat doar de acei laici total loiali bisericii şi care
vor lucra în armonie cu administraţia bisericii. Dacă se creează un dialog şi
administraţia bisericii ţine un contact strâns cu aceste biserici, pot fi înfiinţate
multe biserici de succes, iar ca rezultat mulţi oameni ar fi câştigaţi pentru
Împărăţia lui Dumnezeu.
Rezumat
În acest capitol am examinat plantarea de biserici în anii de început ai
Bisericii Adventiste şi am descoperit că pionierii ei au pledat pentru modelul non-
dependenţei pastorale. Primii adventişti practicau acest model ca urmare a
faptului că ei considerau că nu este necesar să pună pastori peste biserici. De
aceea, bisericile se îngrijeau singure şi îşi desfăşurau serviciile divine obişnuite
fără să ajutorul pastorilor, astfel că pastorii erau liberi să evanghelizeze şi să
planteze biserici. Mai târziu, când adventismul a început să se îndepărteze de
acest model, la începutul secolului douăzeci, doar bisericile mai mari aveau
pastorii lor, iar acestor pastori li se spunea să nu controleze biserica, ci să
acţioneze ca instructori şi susţinători.
Pe măsură ce intrăm în secolul douăzeci şi unu, am propus patru modele
ale non-dependenţei, prin care să se realizeze o adaptare la principiile
adventismului timpuriu: (1) biserica tradiţională cu un pastor, care să aibă mai
mult un rol de instructor şi susţinător, nu de principal îngrijitor al membrilor; (2)
districtul cu biserici mici, cu pastori laici / prezbiteri peste biserica locală şi cu un
68
pastor peste cincisprezece – douăzeci de biserici, (3) biserica celulă, organizată
pe baza grupelor, în care pastorul are principalul rol de a porni grupe noi şi în
acelaşi timp să predice grupelor adunate în fiecare Sabat şi (4) biserica laică, în
care nu există pastor care şi este în întregime condusă de laici, în strâns dialog
cu conferinţa locală şi care este absolut loială bisericii în doctrină şi administraţiei
conferinţei.
Toate aceste modele pot ajuta adventiştii din America de Nord să înceapă
să se concentreze pe plantarea de biserici, ca activitate majoră. De asemenea,
în acest fel se pot disponibiliza resursele bisericii, pentru a fi orientate spre
seceriş. Escatologia adventistă a anticipat întotdeauna un timp în care va apărea
persecuţia şi membrii vor trebui să acţioneze fără ajutorul clerului. Aceste modele
nu doar că vor ajuta biserica să crească în prezent, dar îi vor ajuta pe membri să
se pregătească pentru timpul final de necaz, când biserica va trebui să
supravieţuiască prin propriile forţe. Deoarece acest model de organizare a
bisericii este aşa de înrădăcinat în istoria şi escatologia adventistă, este
imperativ ca adventismul contemporan să caute să reînvie acest model al
bisericilor non-dependente de pastori, plantând mai multe astfel de biserici.
69
4
Ellen White şi plantarea de biserici
În capitolul anterior am analizat cum se realiza plantarea în Biserica
Adventistă timpurie şi am aflat că acesta era obiectivul primar al misiunii bisericii.
Adventismul a fost mai întâi de toate o mişcare de plantare de biserici. Ellen
White s-a aflat în centrul vital al acestei strategii. Ea a considerat că plantarea de
biserici era rolul primar al pastorului. De asemenea, ea a făcut alte recomandări
specifice privind plantarea de biserici. În acest scurt capitol vom examina aceste
recomandări.
Cea mai concisă declaraţie a ei referitoare la plantarea de biserici este că:
„Asupra tuturor acelora care cred, Dumnezeu a aşezat povara ridicării de
biserici.”1 Plantarea de biserici nu este opţională pentru nici un adventist de ziua
a şaptea. Deşi nu toţi sunt chemaţi să devină plantatori de biserici, fiecare
credincios trebuie să sprijine efortul pentru plantarea de biserici şi să poarte
povara îndeplinirii ei. Toţi membrii trebuie să devină pasionaţi de plantarea de
biserici. Atunci când dr. Robert Logan, consultant în plantarea de biserici al
Bisericii Baptiste Conservatoare, a vorbit la prima conferinţă Seeds în 1996, el şi-
a deschis discursul întrebând câţi dintre cei prezenţi se considerau credincioşi.
După ce toţi au ridicat mâinile, el a citat declaraţia de mai sus a Ellenei White.
Câteodată trebuie ca cineva din afara bisericii să o citeze pe Ellen White pentru
ca să ascultăm sfatul excepţional pe care ea l-a dat bisericii.
Pe toată perioada lucrării, ei Ellen White a sfătuit biserica să dezvolte o
strategie de plantare de biserici, care să aducă adventismul în fiecare oraş şi sat.
Ascultaţi sfatul ei adesea repetat:
„Trebuie înfiinţate noi biserici, organizate noi adunări. În acest timp
ar trebui să existe reprezentanţi în fiecare oraş şi în locurile îndepărtate
ale lumii.
70
În toate ţările şi oraşele trebuie proclamată Evanghelia... Trebuie
organizate biserici şi realizate planuri pentru lucrarea membrilor din
bisericile nou organizate.
Trebuie vizitat loc după loc, trebuie ridicată biserică după biserică.”2
Ellen White a accentuat constant nevoia unei plantări de biserici extinse şi
continue. Ea a avut viziunea unui adventism care cuprinde tot globul, cu biserici
aşezate în orice colţ al planetei. În citatul de mai sus este menţionată o tendinţă
foarte interesantă. Nu doar că trebuie ridicate biserici, dar imediat ce sunt
ridicate, membrii acestor noi biserici trebuie puşi la lucru. Din nou avem aici girul
calificat al Ellenei White, potrivit căruia noii membri trebuie să fie imediat educaţi,
instruiţi pentru lucrare, iar apoi trimişi la lucru. Nu trebuie să existe leneşi în
bisericile adventiste; toţi membrii trebuie să fie activi.
Întotdeauna când se vorbeşte despre plantarea de biserici o problemă
majoră este aceea a finanţelor. Şi pe bună dreptate. Noi trebuie să plantăm
biserici, dar trebuie şi să avem soluţii financiare. Biserica Adventistă timpurie s-a
confruntat cu aceleaşi probleme. Uneori apăreau şi aceia care sugerau că
biserica nu trebuie să planteze aşa de rapid, ci să petreacă mai mult timp cu
bisericile deja înfiinţate. Acesta era cadrul în care Ellen White pare să fi răspuns
criticilor că plantarea de biserici epuizează resursele financiare, ca o scuză de a
nu mai planta biserici:
„Înfiinţarea de biserici, înălţarea de case de adunare şi clădiri de
şcoală, s-au extins de la oraş la oraş, iar zecimea creştea, putându-se
astfel duce lucrarea mai departe. Plantări erau făcute nu doar într-un
singur loc, ci în multe locuri, iar Domnul lucra pentru a înmulţi forţele Lui.
Nu lăsaţi ca lucrarea de stabilire de monumente de aducere aminte
pentru Dumnezeu în mai multe locuri să fie îngreunată şi apăsătoare prin
reţinerea mijloacelor necesare.”3
Bineînţeles că existau pe vremea ei şi din aceia care făceau lucrarea de
plantare de biserici dificilă, prin reţinerea unor bani care ar fi trebuit să fie
71
îndreptaţi spre plantarea de biserici, dar erau folosiţi pentru alte lucruri.
Asemenea încercări de a împiedica mişcarea de plantare de biserici în Biserica
Adventistă au întâmpinat o mustrare clară din partea profetului Domnului.
Absolut nimic nu trebuia să împiedice biserica de a face din plantarea de biserici
o prioritate majoră. De aceea, ea i-a reasigurat pe fraţi că, dacă vor continua să
planteze biserici, vor apare zecimi noi, prin care se poate susţine extinderea
lucrării. În viziunea Ellenei White, banii nu au reprezentat niciodată problema;
problema era stabilirea priorităţilor. Plantarea de biserici trebuia să fie
întotdeauna prioritatea de vârf pentru biserica orientată spre misiune.
Viziunea Ellenei White asupra plantării de biserici era extensivă. Nici un
loc nu era prea mare sau prea mic pentru a fi creată o biserică. Unele din aceste
declaraţii reprezintă viziuni legate de ceea ce Dumnezeu i-a arătat ei că ar trebui
să se întâmple atunci când poporul lui Dumnezeu ascultă şi face din plantarea de
biserici o prioritate de vârf:
„Oamenii care poartă semnul Lui trebuie să înfiinţeze biserici şi
instituţii ca monumente de aducere aminte pentru El.
Lucrătorii lui Dumnezeu trebuie să planteze standarde ale
adevărului în fiecare loc unde pot avea acces. Monumente pentru El
trebuie înălţate în America şi în ţările străine.
Am văzut jeturi de lumină strălucind din oraşe şi sate, din locurile
înalte şi din locurile joase ale pământului. Cuvântul lui Dumnezeu era
ascultat, iar ca rezultat existau memoriale pentru El în fiecare oraş şi sat.
Adevărul Lui era proclamat în toată lumea.
În fiecare oraş în care adevărul este vestit, trebuie să se înalţe
biserici. În unele oraşe mari trebuie să existe biserici în mai multe zone.”4
Ellen White a văzut că Biserica Adventistă va fi credincioasă; ea va merge
în toată lumea şi va planta biserici peste tot. Ea vedea în acele biserici
monumente de aducere aminte pentru Dumnezeu, iar ca rezultat al ascultării
cuvântului lui Dumnezeu, în fiecare oraş şi sat de pe pământ vor fi plantate
biserici adventiste. O asemenea declaraţie provoacă consternare, pentru că ea
72
nu spune fiecare oraş, ci fiecare oraş şi sat. Iar acesta nu este doar un sfat –
este viziunea asupra a ceea ce urma să se întâmple ca rezultat al ascultării de
Dumnezeu în ceea ce priveşte plantarea de biserici.
A planta o biserică adventistă în fiecare oraş şi sat de pe planetă este
imposibil cu metodele noastre prezente. Noi nu ne putem permite să avem în
fiecare sat o adunare cu o clădire şi cu un pastor plătit. Evident, Ellen White nu
vorbeşte despre plantarea tradiţională de biserici; ea sugerează plantarea de
biserici în paradigma adventismului timpuriu. Doar dacă ne întoarcem la această
paradigmă devine posibil să împlinim viziunea.
Dar astăzi cea mai mare nevoie privind plantarea de biserici este în marile
arii metropolitane ale Americii de Nord. Adventismul este slab reprezentat în
aceste zone cu populaţie densă. Acesta este un teritoriu fertil pentru a planta
biserici imediat şi pe scară largă. În ultimul citat de mai sus, Ellen White face
clară nevoia de a planta mai multe biserici în marile arii urbane din America de
Nord şi din lume.
În ultimii cincisprezece ani de viaţă, Ellen White a dat un imbold constant
bisericii pentru a realiza un plan agresiv pentru evanghelizarea oraşelor. Ea a
remarcat că adventismul a fost în secolul al nouăsprezecelea o mişcare prezentă
mai mult în mediul rural. Această mişcare s-a îndreptat, o dată cu dezvoltarea
naţiunii, spre vest. Dar, începând cu 1900, în America de Nord a început o
migrare urbană care s-a menţinut un secol întreg. Având o înţelegere profetică,
Ellen White a urgentat biserica să se mişte o dată cu oamenii şi să înceapă să
planteze biserici în mod agresiv în oraşele care se înmulţeau.
I-au luat mai mult de zece ani să câştige atenţia fraţilor. Pasiunea de la
sfârşitul vieţii ei a fost pentru evanghelizarea oraşelor. Adventismul nu a luat însă
în serios mesajul ei şi de aceea, la începutul secolului douăzeci şi unu, Biserica
Adventistă continuă să fie o biserică preponderent rurală, mai ales în rândul
anglofonilor. De fapt, dacă toate grupurile adventiste ne-anglofone ar fi eliminate
din oraşe, prezenţa adventistă în cele mai multe oraşe ar fi inexistentă. Dar, în
cele mai multe oraşe, mari majoritatea populaţiei este anglofonă. Aici este o
nevoie urgentă pentru plantarea de biserici.
73
În cele din urmă, Ellen White a câştigat atenţia lui A. G. Daniels, în 1910,
când el i-a făcut acesteia o vizită, în California. Ellen White stăruia de un timp pe
lângă el să sprijine evanghelizarea în oraşe, dar el nu dăduse atenţia cerută.
Atunci când Daniels a mers la Elmshaven pentru a o vedea, ea refuzat să
vorbească cu el până când el nu ar fi urmat sfatul pe care i-l dăduse de mult.
Daniels a declarat că aceasta a fost cea mai umilitoare experienţă din viaţa lui,
dar aşa s-a trezit şi a reorientat biserica spre evanghelizarea în oraşe. Dar se
pierduse mult teren în cei zece ani care au trecut până când el a înţeles şi au mai
trecut şase ani până când planul a putut fi pus efectiv în aplicare. Rezultatul a
fost că adventismul nu a penetrat niciodată cu adevărat în oraşe.
În timp ce modelul non-dependenţei pastorale cu districte mari de
cincisprezece-douăzeci de biserici face posibilă plantarea de biserici în toate
localităţile mici, face posibilă şi angajarea plantatorilor de biserici pentru a merge
în oraşele noastre şi a planta un număr mare de biserici în aceste centre urbane
mari, neglijate. Sunt oamenii din oraşe mai importanţi decât cei din zonele
rurale? Desigur că nu. Doar că în ariile urbane trăiesc mai mulţi oameni. Astfel se
realizează o mult mai bună isprăvnicie, investind resursele limitate ale bisericii
acolo unde poate fi câştigat cel mai mare număr de oameni.
Există câteva motive pentru care Ellen White considera că plantarea de
biserici trebuie să fie în topul priorităţilor Bisericii Adventiste. Mai întâi, aceasta ar
fi adus renaştere spirituală membrilor din bisericile mai mari. Dacă o biserică mai
mare ar planta o altă biserică, ea ar câştiga o sănătate spirituală mai bună. Nu a
fost planul lui Dumnezeu ca grupuri mari de oameni să se adune într-un singur
loc şi apoi să renunţe să câştige oameni şi să planteze noi biserici. Această
nereuşită a lucrării creează biserici slabe, cu membri slabi:
„Mulţi dintre membrii bisericilor noastre mai mari nu fac aproape
nimic. Ei ar putea realiza o lucrare mai bună dacă, în loc să se adune
împreună, s-ar răspândi în mai multe locuri în care nu a pătruns încă
adevărul. Copacii care sunt plantaţi prea aproape nu înfloresc. Ei sunt
transplantaţi de grădinar, astfel încât să aibă loc să crească şi să nu
devină piperniciţi şi bolnavi. Aceeaşi regulă ar trebui să se aplice şi în
74
bisericile noastre mari. Mulţi membri sunt morţi spiritual faţă de dorinţa de
a realiza această lucrare. Ei devin bolnăvicioşi şi inefiecienţi.”5
În al doilea rând, dacă plantarea de biserici ar fi o prioritate a bisericii, ea
ar aduce reînnoirea bisericii. Această nevoie este clar menţionată în citatul de
mai sus. Plantarea de biserici noi va înviora bisericile bolnave, aflate pe moarte.
Nu există ceva mai potrivit pentru a aduce viaţă în biserici ca implicarea lor în
naşterea unor noi biserici „copii”. La fel cum cei în vârstă se luminează în
prezenţa copiilor, la fel se întâmplă şi cu bisericile bătrâne.
În al treilea rând, plantarea de biserici ajută biserica să ajungă la orice
suflet cu solia mântuirii. Dacă fiecare suflet trebuie atins cu mesajul îngerului al
treilea, bisericile trebuie să fie plantate pretutindeni. Această preocupare
misionară apare constant în pledoariile Ellenei White pentru o plantare de biserici
agresivă.
În al patrulea rând, Ellen White dorea ca pastorii să planteze biserici
deoarece aceasta i-ar face să aprecieze valoarea sufletelor. Atunci când ei ar
vedea ce mult costă să câştigi un suflet, ei ar fi mult mai atenţi cu ceea ce fac cu
sufletele pe care le păstoresc în bisericile existente. Este uimitor faptul că Ellen
White a făcut această declaraţie atunci când biserica nu avea pastori stabili:
„Adesea bisericile sunt mai active decât pastorii care lucrează în
mijlocul lor şi ele s-ar afla într-o condiţie mult mai prosperă dacă aceştia
nu le-ar sta în cale şi le-ar da posibilitatea să lucreze... Dacă ar lăsa
bisericile, ar pleca în câmpuri noi şi ar lucra pentru ridicarea de alte
biserici, ei şi-ar cunoaşte capacităţile şi cât costă să faci ca sufletele să ia
poziţie pentru adevăr.”6
În al cincilea rând, plantarea de biserici cultivă un spirit misionar şi înlătură
egoismul. Ellen White considera că este păcătos şi egoist ca bisericile să se
străduiască să ţină împreună grupuri mari de oameni, în loc să înceapă în mod
constant biserici noi. Dacă poporul lui Dumnezeu trebuie să Îl reprezinte pe El în
faţa lumii, iar egoismul este rădăcina păcatului, egoismul trebuie eradicat din
75
biserică. Ellen White a înţeles că plantarea de biserici este o metodă care ajută
biserica să elimine egoismul din viaţa ei:
„Sămânţa adevărului trebuie semănată în centrele necultivate...
Aceasta va naşte un spirit misionar în localităţile noi. Egoismul de a ţine
împreună grupuri mari de oameni nu este planul Domnului. Intraţi în
fiecare nou loc posibil şi începeţi lucrarea de educare în vecinătăţile care
nu au auzit adevărul.”7
În al şaselea rând, plantarea de biserici este un mandat clar dat de
Hristos. El va ajuta biserica să câştige lumea cu solia iubirii divine. Singura
metodă ca biserica să continue extinderea în zone noi este ca ea să se angajeze
într-o plantare de biserici agresivă.
„Această lucrare misionară de evanghelizare trebuie să câştige şi
să anexeze teritorii noi, lărgind ariile cultivate ale viei. Cercul trebuie să se
extindă până când va cuprinde toată lumea. Din oraş în oraş, din
metropolă în metropolă, din ţară în ţară, trebuie proclamat mesajul de
avertizare, nu în forma lui exterioară, ci în puterea Duhului Sfânt, prin
oamenii credinţei.”8
În urma acestei expuneri concise a viziunii Ellenei White asupra plantării
de biserici, vedem că nu trebuie să neglijăm preocuparea majoră care străbate
mesajul capitolului anterior. Pastorii petreceau prea mult timp îngrijindu-se de
adunările existente, când de fapt Dumnezeu îi chemase să meargă spre ariile
neglijate ale viei şi să aducă o recoltă bogată pentru secerişului lui Dumnezeu.
„Marea vie a Domnului are nevoie de oameni pe care încă nu i-a
primit – lucrători zeloşi, stăruitori pentru suflete. Lucrarea devine slabă şi
anemică, iar prin serviciile lor anoste bisericile devin şi ele slabe. Lucrătorii
conferinţelor noastre au foarte puţine suflete convertite de arătat, ca
rezultat al lucrării lor. Aceste lucruri Îi răpesc lui Dumnezeu slava care-I
aparţine. Adevărul nu este dus în locurile aride ale pământului. Dumnezeu
cheamă lucrători care să fie productivi. Este o lume de avertizat. De ce
76
pastorii, care ar trebui să lucreze în special cu toată inima pentru a
deschide câmpuri noi şi a ridica noi biserici, stau să păzească bisericile,
care au primit deja o lumină mare şi multe avantaje pe care nu le
apreciază?”9
„Cea mai mare cauză a slăbiciunii noastre spirituale ca popor este
lipsa unei credinţe reale în darurile spirituale. Dacă toţi ar primi această
mărturie cu toată credinţa, ei ar renunţa la acele lucruri care nu plac lui
Dumnezeu şi ar fi pretutindeni uniţi şi puternici. Iar trei pătrimi din lucrarea
pastorală care acum se cheltuieşte pentru a ajuta bisericile, ar putea fi
atunci investită în ridicarea de biserici în câmpuri noi.”10
Ellen White este categorică. Plantarea de biserici este nevoia stringentă a
Bisericii Advente. Trebuie dezvoltată o mentalitate a secerişului, în care nevoile
celor pierduţi să ne facă să punem toată pasiunea pentru a-i câştiga. Aici se află
cauza care a produs această mare pasiune în inima Ellenei White pentru
plantarea de biserici. Oamenii implicaţi în lucrare, în armonie cu darurile lor
spirituale, se eliberează de dependenţa de pastori în bisericile existente. Ca
rezultat, pastorii sunt liberi să ridice biserici noi.
Chiar şi A. G. Daniels a înţeles viziunea Ellenei White asupra plantării de
biserici: „Socotesc că ar fi bine ca fiecare preşedinte de conferinţă să părăsească
din când în când biroul şi să petreacă un an în ridicarea de biserici.”11 Aceste
gânduri par străine pentru biserica de azi, dar ele erau gânduri normale într-o
biserică a mişcării plantării de biserici.
Ellen White era de asemenea preocupată de înmulţirea numărului
plantatorilor de biserici. Decât să folosească doar aceiaşi oameni pentru noi şi
noi biserici, ea a considerat că noile biserici ar trebui să ofere oameni noi pentru
procesul plantării de biserici. Astfel, plantarea de biserici s-ar realiza în mod
natural şi spontan.
„Pe măsură ce sunt înfiinţate biserici, ar trebui să li se arate că şi
din mijlocul lor trebuie să plece bărbaţi pentru a duce adevărul altora,
ridicând biserici noi, iar de aceea trebuie să lucreze toţi, cultivând la
77
maxim talentele pe care li le-a dat Dumnezeu şi pregătindu-şi minţile
pentru a se angaja în slujirea Stăpânului lor.”12
În urma acestei analize rapide a concepţiei pe care Ellen White o avea
despre plantarea de biserici, vedem că ea considera că aceasta este funcţia
primară a Bisericii Adventiste. Toate celelalte activităţi ale bisericii trebuie să
rămână pe locurile din spate, faţă de iniţiativa unei plantări agresive de biserici,
pe care ea a susţinut-o. Preocuparea ei era pentru seceriş, pentru ca acesta să
fie adunat. De aceea, atâta timp cât Biserica Adventistă era o biserică a aflată în
misiune, plantarea de biserici trebuia să angreneze cel mai mare volum din
resursele bisericii. Timpul, talentul şi bogăţia bisericii ar trebui investite în seceriş,
dacă biserica doreşte să fie biserica Marii Trimiteri. Ellen White a fost preocupată
şi de alte aspecte ale adventismului, dar plantarea de biserici a fost pasiunea ei
neabătută de-a lungul celor aproape nouăzeci de ani de viaţă. Dacă profetul
trimis de Dumnezeu a avut o asemenea pasiune pentru plantarea de biserici,
cum îndrăzneşte biserica de astăzi să fie mai puţin pasionată de plantarea de
biserici, ca mod de a câştiga marele seceriş pe care Dumnezeu doreşte să-l
strângă?
78
5
De ce plantăm astăzi biserici?
Plantarea de biserici a fost activitatea evanghelistică principală a primilor
creştini, precum şi a comunităţii adventiste începătoare. Mai este şi astăzi o
prioritate evanghelizarea eficientă a colectivităţilor pierdute? În acest capitol
dorim să analizăm care poate fi motivul pentru care plantăm biserici la începutul
secolului douăzeci şi unu. Mentorul creşterii bisericii, Peter Wagner, a declarat:
„Singura şi cea mai eficientă metodă evanghelistică de sub ceruri este plantarea
de noi biserici."1 Acest expert în plantarea de biserici recunoaşte că prioritatea
oferită de către Ellen White plantării de biserici rămâne şi astăzi cel mai eficient
mijloc de evanghelizare. De fapt, fiecare denominaţiune care cunoaşte o creştere
foloseşte o strategie eficientă de plantare de biserici.
„Orice denominaţiune care raportează o creştere a numărului de
membri raportează şi o creştere a numărului de adunări. Orice
denominaţiune care raportează o creştere a numărului total de adunări
raportează şi o creştere a numărului de membri. Orice denominaţiune care
raportează o scădere a numărului de membri raportează şi o scădere a
numărului de adunări. Orice denominaţiune care raportează o scădere a
numărului de adunări raportează şi o scădere a numărului de membri...
Primul pas în dezvoltarea unei strategii denominaţionale pentru creşterea
bisericii ar trebui să fie organizarea unei noi adunări."2
Sfatul pe care l-a dat Ellenei White bisericii cu mai mult de o sută de ani în
urmă este încă aplicabil situaţiei prezente. Plantarea de biserici este un
ingredient necesar pentru orice denominaţiune care ia în serios Marea Trimitere.
Interesant, în urma unei analize pe care autorul a făcut-o asupra conferinţelor
adventiste, a rezultat că, în general, acele conferinţe care au plantat mai multe
biserici în ultimii peste treizeci de ani experimentează o creştere semnificativ
mai mare decât acele conferinţe care nu au plantat multe biserici noi. Deşi sunt
79
mai mulţi factori implicaţi în orice formulă de creştere, se vede că plantarea de
biserici este un ingredient esenţial.
Există câteva motive pentru care astăzi ar trebui plantate biserici noi. Mai
întâi, sunt argumentele puternice ale Bibliei şi ale Ellenei White. Atât biserica
Noului Testament, cât şi biserica din primii ani ai adventismului, au crescut
pentru că au făcut din plantarea de biserici o prioritate de vârf. Numai atât şi ar
trebui să ne motiveze să stabilim ca prioritate plantarea de biserici.
În al doilea rând, plantarea de biserici este cea mai eficientă metodă de
evanghelizare, după cum a observat şi Peter Wagner. Banii investiţi în plantarea
de biserici vor aduce o recoltă mai mare decât dacă fondurile ar fi investite în
orice altă metodă de evanghelizare. Bisericile noi câştigă mai multe suflete decât
celelalte. De fapt, cu cât o adunare devine mai bătrână, cu atât ea devine mai
puţin eficientă în strângerea secerişului. Un studiu a arătat ca bisericile tinere au
nevoie de doar şase membri pentru a boteza un convertit, în timp ce bisericile în
vârstă au nevoie de douăzeci şi cinci de membri pentru a boteza un nou
convertit.3 Cercetările făcute în Biserica Adventistă confirma rezultatele lui
Wagner:
„Bisericile în care cei mai mulţi dintre membri sunt în biserică de
douăzeci sau mai mulţi ani nu cresc. Bisericile care cresc au un procent
mai mare de membri recent convertiţi... Noii convertiţi sunt cei mai buni
potenţiali câştigători de suflete, pentru că ei au încă multe contacte cu cei
care nu sunt membri... Şi adesea noul convertit, care are dragostea dintâi,
va fi mult mai activ în a spune prietenilor săi ceea ce a făcut Domnul
pentru el.”4
În al treilea rând, plantarea de biserici va stimula creşterea în bisericile
mai vechi. O biserică aflată în faza de platou sau chiar în declin poate fi
reintrodusă în ciclul creşterii prin implicarea în înfiinţarea unei noi biserici. De
multe ori, bisericile mature cresc în mulţumirea de sine, mai ales dacă sunt pline.
Formarea unei noi biserici cu o parte din membrii uneia mai vechi, lasă un gol în
80
aceasta din urmă, ceea ce o va stimula la acţiune. Staus-quo-ul este nu mai este
viabil. Ca rezultat, biserica mamă reintră într-un ciclu de creştere.
Aceasta se întâmplă mai ales în ariile urbane, unde există doar una sau
două biserici adventiste. Aceste biserici ştiu că, din moment ce nu au alte opţiuni,
cei care erau adventişti în mod sigur li se alătură lor. Înfiinţaţi o altă biserică în
zonă şi veţi oferi astfel oamenilor şi alte opţiuni. Pentru a fi competitive, noile
biserici trebuie să realizeze programe bune şi să evite mulţumirea de sine.
Aceasta s-ar putea să nu fie cea mai bună motivaţie pentru plantare, dar este
una din consecinţele începerii unei noi biserici într-o zonă în care există deja o
biserică.
În al patrulea rând, noile biserici vor avea nevoie de lideri atât pentru
biserica mamă, cât şi pentru noua biserică. Nevoia de mai mulţi lideri face ca mai
mulţi membri să devină activi în biserică. Un procent mai mare de laici implicaţi
înseamnă o biserică mai sănătoasă. De multe ori, o nouă biserică plantată va
atrage pe unii dintre cei mai buni membri din biserica mamă. Plantarea de
biserici este un vârf de lance al misiunii, iar oamenii care vor să fie acolo unde
este acţiune sunt atraşi de noua plantă. Biserica mamă va observa că dintr-o
dată pierde cei mai buni lideri. În biserica mamă ies acum la suprafaţă alţi lideri
potenţiali, care înainte nu se puteau manifesta pentru că aceia dominau. Apariţia
unor funcţii de slujire neocupate face ca mai mulţi membri să se implice în
biserică, iar în cele din urmă rezultatul este o creştere spirituală, atât în biserica
de origine, cât şi în cea nou plantată.
Deseori oamenii sunt inactivi în biserică pur şi simplu pentru că aici există
o inflaţie de daruri. Unii dintre aceştia chiar încetează câteodată să participe
regulat la serviciile bisericii. Într-o biserica nouă, pe care Dumnezeu ne ajutase
să o ridicăm, se transferase o femeie dintr-o altă biserică adventistă. Am aflat că
în acea biserică ea era o membră inactivă, care participa doar o dată pe
trimestru. După ce s-a alăturat noii biserici, ea a început să participe în fiecare
Sabat, s-a implicat în viaţa bisericii, a fost aleasă într-o slujbă, a devenit o
câştigătoare de suflete, iar în cele din urmă şi-a văzut fiul şi soţul botezaţi. Poate
81
că toate acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă nu ar fi apărut noua biserică
plantată, în care a avut posibilitatea să se implice.
Al cincilea motiv pentru a planta biserici astăzi este egoist, dar este la fel
de adevărat. În joc este supravieţuirea denominatională. Dacă întrebi câte
biserici dintre cele existente au o vechime de peste o sută de ani, îţi dai seama
că, dacă de atunci nu au mai fost plantate noi biserici, acum mai există foarte
puţine biserici. Aşa cum a sugerat cineva, ne mai desparte doar o generaţie până
la dispariţia creştinismului. Vom vorbi despre acest subiect mai târziu, în capitolul
în care vom analiza ciclul bisericilor.
Al şaselea motiv pentru plantarea de noi biserici ţine de câştigarea
generaţiei prezente. Acesta motiv este mult mai important astăzi, decât în
generaţiile trecute. Apariţia generaţiei boomers şi a generaţiei X a dus la
existenţa unor diferenţe mult mai marcante între generaţii decât înainte. Orice
biserică în care se ignoră aceste diferenţe nu va câştiga un număr semnificativ
de persoane din rândul acestor generaţii.
Bisericile au tendinţa de a prelua caracteristicile generaţiei în care se
formează. De exemplu, o biserică născută în 1930, în timpul marii depresiuni
care a cuprins America de Nord, are caracteristicile acelei generaţii. Aceste
caracteristici includ, printre altele, cumpătarea şi respingerea ideii de a cumpăra
pe credit. Dimpotrivă, generaţia prezentă nu vede nimic greşit în a face datorii
pentru a lua imediat lucrul de care ai nevoie. Fără a judeca vreuna din generaţii,
bisericile care au caracteristicile de a economisi şi a evita datoriile, au dificultăţi
în a relaţiona cu cei care cred că a lua credite realiste este o cale de a face ca
lucrarea bisericii să înainteze mai repede.
De-a lungul timpului, cei care s-au alăturat unei biserici înfiinţate în 1930
au fost de obicei aceia care se asemănau cu fondatorii ei. Astfel, chiar dacă cei
mai mulţi dintre fondatori au plecat sau au murit, biserica a păstrat acele
caracteristici de bază pentru care au pledat fondatorii ei. Problema este că din ce
în ce mai puţini oameni au acele valori, astfel încât tot mai puţini se alătură unei
asemenea biserici, iar în cele din urmă, cele mai multe din aceste biserici ajung
pe moarte.
82
O biserică nouă va lua caracteristicile generaţiei actuale. Deşi ea poate
deveni la fel de depăşită peste treizeci de ani, ea reprezintă singura speranţă
pentru câştigarea noilor generaţii. Acum trebuie să recunoaştem că fiecare
biserică va putea atrage câţiva oameni din fiecare generaţie, dar dacă biserica
doreşte să câştige un număr semnificativ de oameni din generaţia prezentă, este
absolut necesar ca astăzi să plantăm biserici care să ţintească în mod specific
generaţia prezentă. La fel ca în deviza comercială de la Oldsmobile: „Acesta nu
este Oldsmobilul tatălui tău."
În al şaptelea rând, bisericile noi ajută denominaţiunea să câştige grupuri
diverse de oameni. Mai multe biserici oferă mai multe opţiuni. Adventiştii de
astăzi merg la trei sau patru biserici înainte de a se stabili la cea care li se
potriveşte mai bine. Zilele în care oamenii mergeau la biserica cea mai apropiată
s-au dus, mai ales în ariile metropolitane. Astăzi oamenii aleg biserica nu după
criteriul geografic, ci după felul în care se simt atraşi de ea. Biserici diferite au
caracteristici diferite. Bisericile adventiste nu sunt toate identice. Într-un oraş
mare poţi găsi o biserică în care se pune un accent principal pe familie, alta care
se ocupă de necăsătoriţi, alta care asigură cămin pentru cei divorţaţi, iar alta care
îşi concentrează atenţia pe tineri. Chiar şi în spectrul teologic adventist unele
biserici adoptă un stil de viaţă adventist mai conservator, unele se află la mijloc,
iar unele se consideră progresiste. Toate pot fi biserici adventiste autentice, iar
existenţa mai multor opţiuni ajută biserica să poată câştiga mai mulţi oameni. Un
alt beneficiu al existenţei mai multor biserici diferite este faptul că ele oferă
posibilitatea celor care nu sunt de acord cu un lucru dintr-o anumită biserică să
găsească o alta, în care să poată rămâne adventişti. Atunci când nu există decât
o alegere, mulţi din aceştia părăsesc biserica, dar existenţa mai multor biserici
oferă o şansă mai bună pentru ca aceşti oameni să găsească biserica cea mai
potrivită.
În al optulea rând, existenţa mai multor biserici în aceeaşi zonă face ca
societatea să fie mult mai conştientă de prezenţa adventistă. O biserică
adventistă într-un oraş cu 300 000 de oameni, chiar dacă este o biserică mare,
este mai greu remarcată, dar zece biserici adventiste în acelaşi oraş vor fi mult
83
mai vizibile, chiar dacă aceste biserici sunt mai mici. Cu cât apare mai frecvent
numele de adventist de ziua a şaptea, cu atât mai mulţi oameni devin conştienţi
de existenţa bisericii. Ca rezultat, sunt câştigaţi mai mulţi oameni pentru Hristos
şi pentru biserică. Pur şi simplu, două biserici câştigă mai mulţi oameni la Hristos
decât ar câştiga una singură.
A fost făcut un experiment în două biserici. În una din ele, fiecare grup de
doisprezece sau mai multe persoane a fost împărţit în două grupuri, în timp ce în
cealaltă biserică, fiecare grup de mai puţin de doisprezece persoane a fost
combinat cu alt grup. După şase luni, grupurile care fuseseră unite scăzuseră
până la dimensiunile unuia din grupurile din care se formaseră, în timp ce în
biserica în care grupurile s-au divizat, toate grupurile au crescut, până la
dimensiunile grupurilor din care se despărţiseră. Combinarea bisericilor duce la
pierderea de membri, în timp ce formarea de noi biserici are ca rezultat o
creştere a numărului de membri.
În al nouălea rând, mobilitatea societăţii de azi cere să fie plantate în mod
constant biserici noi în localităţile spre care oamenii migrează. Într-un oraş pot
exista zone care erau puţin populate cu zece ani în urmă, dar în care acum
populaţia s-a înmulţit. În aceste zone trebuie să se planteze biserici. Ceea ce în
urmă cu zece ani era un câmp de cereale, acum este o zonă fără prezenţă
adventistă, în care trebuie să pătrundă evanghelia.
„Locurile în care adevărul nu a fost niciodată proclamat sunt cele
mai potrivite pentru lucrare. Adevărul trebuie să ia în stăpânire voinţa
acelora care nu l-au auzit niciodată."5
A fost o nereuşită a tuturor denominaţiunilor din America de Nord să ţină
pasul cu creşterea accelerată a populaţiei din America de Nord. În 1927 erau 27
de biserici la fiecare 10 000 de americani. În 1985 erau numai 12 biserici la
10 000 de americani. În 1900 era o biserică la 370 de oameni. În 1985 era doar o
biserica la 833 de oameni. Astăzi sunt aproximativ 300 000 de biserici de toate
denominaţiunile în America de Nord, iar 4700 dintre acestea sunt adventiste.
84
Având în vedere scăderea ratei numărului de biserici raportate la populaţie, Win
Arn, consultant pe problemele creşterii bisericii, a declarat că, chiar dacă noi am
dubla numărul bisericilor adventiste din America, tot nu ar fi prea multe.
În al zecelea rând, noile biserici trebuie să fie organizate astfel încât să
câştige oameni din rândul marelui număr de etnii existente în America de Nord.
Principalul motiv al creşterii adventiste din ultimii câţiva ani este acela că
adventiştii au plantat cu seriozitate biserici în cadrul populaţiilor etnice. Ca
rezultat, penetrarea adventiştilor în majoritatea grupurilor etnice este mai bună
decât s-ar fi aşteptat de la o denominaţiune de dimensiunile noastre.
Nu trebuie să încetăm să plantăm biserici în rândul acestor grupuri etnice,
pentru că ele reprezintă viitorul. De fapt, se estimează că în anul 2050 grupurile
etnice din Statele Unite vor depăşi populaţia tradiţională anglofonă. Probabil că,
până la sfârşitul primei decade a secolului douăzeci şi unu, mai mult de 50 de
procente din membrii adventişti din America de Nord vor fi de etnii diferite.
Pentru a câştiga aceste grupuri etnice, va fi nevoie de o continuă plantare
de biserici etnice de prima generaţie. Atunci când oamenii se află la începutul
imigrării, sunt mult mai deschişi faţă de evanghelie şi faţă de adventism. De
aceea, nu trebuie să neglijăm plantarea continuă de biserici etnice, pentru că
bisericile etnice mai vechi vor înceta în curând să poată câştiga populaţia care
vine.
Obiecţii aduse plantării de biserici
În ciuda tuturor poruncilor de a planta biserici, mulţi aduc încă obiecţii
plantării de biserici astăzi. În timp ce unele din aceste obiecţii sunt doar scuze,
altele sunt reale, şi trebuie să încercăm să intervenim asupra lor. În această
secţiune am dori să privim pe scurt asupra unora dintre obiecţiile majore aduse
împotriva plantării de biserici.
1. Aceasta va face rău bisericii mamă. „Dacă plantăm o biserică nouă,
vom pierde unii dintre susţinătorii noştri cei mai importanţi, finanţele vor scădea,
şi nu vom mai avea oameni suficienţi pentru conducerea bisericii." Aceasta este
probabil una dintre scuzele cele mai obişnuite pentru a nu planta biserici.
85
Oricum, nu există nici o dovadă credibilă că plantarea de biserici afectează
biserica mamă, atunci când aceasta se face corect. Toate dovezile arată că de
fapt ea are un efect pozitiv asupra bisericii mamă.
Este adevărat că de obicei biserica mamă cunoaşte o scădere a
participării şi o scădere a suportului financiar pentru aproximativ şase luni de la
momentul plantării bisericii. După aceasta, biserica mamă cunoaşte de obicei o
creştere, atât în ceea ce priveşte participarea, cât şi financiar. Se pare că
Dumnezeu binecuvântează plantarea de biserici, astfel încât începerea unei noi
biserici este deseori o soluţie pentru suprapopularea din biserica mamă.
Eliberarea unor locuri atrage oamenii care să le ocupe, astfel încât biserica
devine iarăşi suprapopulată. Dar, pe lângă aceasta, există şi biserica fiică, astfel
încât secerişul creşte.
Au existat câteva situaţii în care biserica plantată a afectat negativ biserica
mamă. De obicei, în asemenea situaţii, biserica mamă s-a opus apariţiei noii
plante, dar ea totuşi a avut loc. Cu greu poate Dumnezeu să binecuvânteze o
biserică atunci când ea nu vrea. Alteori, biserica părinte poate fi vătămată de
faptul că au plecat prea mulţi membri spre noua plantă. Noua biserică nu ar
trebui niciodată să ia mai mult de 15 procente din membrii bisericii existente,
pentru că altfel ar afecta negativ aceasta biserică. De asemenea, biserica mamă
are nevoie de mai mult timp pentru refacere după plantare. Plantarea de prea
multe biserici şi prea des ar putea vătăma biserica mamă. Amintiţi-vă că biserica
are nevoie de cel puţin şase luni pentru a se reface numeric şi apoi de alte
câteva luni pentru refacerea resurselor, înainte de începerea următoarei plantări.
Totuşi, în acelaşi timp, o biserică nu va trebui să aştepte prea mult pentru a
planta, deoarece altfel va pierde binecuvântarea.
2. Costă prea mult înfiinţarea unei noi biserici.
Metoda tradiţională pentru înfiinţarea de biserici era costisitoare, dar chiar
şi acum, aceasta este cea mai costisitoare metodă de evanghelizare, în termenii
banilor cheltuiţi. Evanghelizarea publică din Diviziunea America de Nord costă
între 1000$ şi 2000$ pentru fiecare convertit, în timp ce plantarea unei noi
biserici costă doar 60$ pentru fiecare individ. Nu spunem aceasta pentru a nega
86
evanghelizarea publică. Multe biserici sunt plantate în urma evanghelizărilor
publice, iar acesta este o modalitate foarte eficientă de a începe adunări noi. Dar
se poate ca plantarea de biserici să nu fie scumpă şi ar putea fi chiar mai ieftină
decât metodologiile tradiţionale de evanghelizare.
Costurile plantării de biserici variază foarte mult de la o denominaţiune la
alta. De exemplu, prezbiterienii cheltuiesc 500 000$ pentru fiecare plantare. În
costuri sunt incluse şi costul clădirii şi salariul pastorului pentru primul an. Prin
contrast, Adunarea lui Dumnezeu declară că o costă doar 2500$ pentru fiecare
biserică nouă. Noul pastor este pur şi simplu angajat în localitatea respectivă,
unde se închiriază un spaţiu pentru biserică. Ca rezultat, Adunarea lui Dumnezeu
plantează mult mai multe biserici decât prezbiterienii. Adventiştii trebuie să înveţe
să planteze biserici cu puţine cheltuieli.
Cele mai bune biserici plantate sunt de fapt acelea care nu sunt
subvenţionate pentru prea mult timp. A continua subvenţionarea unei biserici pe
o perioadă lungă înseamnă a dezvolta o „mentalitate a traiului bun" în gândirea
acesteia, care duce la dependenţa de conferinţă sau de biserica mamă, ceea ce
nu este sănătos. Amintiţi-vă, resursele se află în seceriş. Nu trebuie să ne fie
teamă să-i învăţăm pe noii convertiţi isprăvnicia şi principiul zecimii. Cu cât
oamenii încep mai devreme să se implice şi să îşi asume responsabilitatea faţă
de biserică, cu atât vor avea sentimentul că aceasta este biserica lor. Cel mai
bine este dacă în primii câţiva ani biserica investeşte toate resursele în oameni,
nu în cărămizi şi mortar. Noile biserici nu ar trebui să construiască prea repede.
De fapt, cele mai multe biserici intră într-o fază de platou după ce construiesc,
pentru că toţi banii şi tot timpul lor intră acum în întreţinerea clădirii şi amortizarea
ipotecii, în timp ce înainte aceştia mergeau în câmp pentru a câştiga oameni. La
un moment dat, clădirea este necesară, dar cele mai multe biserici construiesc
prea repede.
3. Plantarea unei biserici ar putea însemna pierderea părtăşiei cu
mulţi fraţi şi multe surori. Acest lucru este adevărat, desigur. Mulţi dintre cei cu
care am crescut împreuna în părtăşia creştină se pot muta pentru a se alătura
noii biserici, iar noi îi vom pierde din biserica mamă. Iar acesta este unul din
87
preţurile plătite pentru extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei care se plâng de
pierderea oamenilor care pleacă în noua biserică, nu se plâng niciodată când
aceşti oameni pleacă datorită unui transfer de serviciu. De ce putem să
acceptăm plecarea lor din motive personale, dar nu pentru înaintarea cauzei lui
Dumnezeu?
Unul dintre lucrurile pe care creştinii le acceptă cel mai greu este
prioritatea lui Isus. Pentru Isus, iubirea lui Dumnezeu pentru cel pierdut este o
prioritate mai mare decât grija faţă de cei care sunt în staul (parabola oii
pierdute). Evident, aceasta nu înseamnă că îngrijirea acestora din urmă nu are
prioritate, dar biserica trebuie să îşi amintească faptul că prioritatea ei de vârf
este câştigarea celor pierduţi. Nimic nu trebuie să stea înaintea misiunii, ca
funcţie principală a bisericii. Bisericile trebuie să înceapă să privească plantarea
de biserici nu ca pe o activitatea competitivă, ci ca pe una complementară. Două
biserici vor aduna mai mult seceriş decât una singură. Nu există nici o competiţie
legată de strângerea secerişului – competiţia este între sfinţii deja existenţi.
Acesta este motivul pentru care trebuie să plantăm biserici orientate spre seceriş
şi nu doar pentru redistribuirea sfinţilor. Motivaţia pentru înfiinţarea de biserici
trebuie să fie fără discuţie strângerea secerişului, iar aici nu există competiţie.
4. Noi avem deja prea multe biserici; trebuie doar să le umplem pe
cele pe care le avem deja. Daca aşa este, de ce nu a venit încă Isus? Trebuie
să fii orb să crezi că avem destule biserici pentru secerişul pe care Dumnezeu
doreşte să ni-l ofere. Dacă bisericile existente trebuie umplute, de ce nu se
întâmplă aceasta? Faptul că o biserică se află în faza de platou sau în declin de
câţiva ani arată destul de evident că ea nu va aduna niciodată secerişul. Ea
poate să primească alţi membri, dar a devenit ineficientă în strângerea
secerişului.
Tragedia este că mulţi oameni nu pot fi atraşi de bisericile noastre
existente. Nu că ele sunt greşite. Ele fac multe lucruri bune pentru oamenii pe
care doresc să îi câştige, dar diversitatea secerişului este aşa de mare azi, încât
trebuie plantate diferite tipuri de biserici pentru a atrage un seceriş aşa de divers.
Putem spera că multe dintre bisericile existente se vor schimba, dar realitatea
88
tristă cu care denominaţiunea trebuie să se confrunte este că multe dintre aceste
biserici nu se vor schimba niciodată. Dacă dorim cu adevărat să adunăm
secerişul dintr-un anume loc, va trebui să plantăm o biserică nouă, care să poată
atrage acel grup de oameni. Aşa cum spunea Peter Wagner: „Este mai uşor să
faci copii decât să îi înviezi din morţi. Şi este mult mai plăcut."6
Adventiştii sunt bine reprezentaţi în cele mai multe arii rurale. Dar Biserica
Adventistă este foarte slab reprezentată în zonele metropolitane ale Americii de
Nord. Ceea ce îi îngrijorează pe cei mai mulţi dintre administratori în legătură cu
plantarea de biserici este că aceasta va avea ca rezultat un număr mare de
biserici mici şi că încercarea de a le asigura pastori va slăbi sistemul. Însă
aceasta nu trebuie să se întâmple, dacă este urmat modelul adventismului
timpuriu, acela al non-dependenţei pastorale. Cea mai mare nevoie de a planta
biserici adventiste este în oraşele mari. Biserica trebuie să rezolve problema
pastorilor acestor mici biserici rurale care secătuiesc resursele, cu scopul ca
aceşti bani să fie folosiţi pentru a intra în oraşe şi a câştiga masele de aici.
Adventismul nu are suficiente biserici în marile centre urbane. Aceasta trebuie să
fie ţinta unei plantări de biserici serioase.
Ciclul de viaţă al bisericilor
Cele mai multe biserici parcurg un ciclu de viaţă de şaptezeci-optzeci de
ani. În timpul acestei perioade, biserica trece prin fazele de naştere, creştere,
platou, declin şi moarte. Ciclul vieţii unei biserici este foarte asemănător cu ciclul
de viaţă al omului. Robert Dale a sugerat că bisericile trec prin următoarele faze
în cursul ciclului lor de viaţă: visul, credinţa, ţintele, crearea structurii, misiunea,
nostalgia, întrebările, polarizarea şi dezintegrarea.7
În analizele lui Dale, există patru faze pe latura ascendentă şi patru faze
pe latura descendentă a ciclului de viaţă, misiunea aflându-se în partea cea mai
înaltă sau în vârful ciclului. O biserică începe de la visul acelora care o formează.
Ei doresc să creeze împreună o biserică pe care Dumnezeu să o poată folosi. Pe
măsură ce trece timpul, ei încep să ajungă la o viziune comună în legătură cu
biserica lor şi ajung să înţeleagă ce aşteaptă Dumnezeu ca această biserică să
89
facă. După ce se formează aceste visuri şi aşteptări, biserica fixează ţinte pentru
ca ele să fi împlinite. Dar pentru atingerea acestor ţinte, biserica are nevoie de o
structură. Deci structura este creată pentru a putea atinge ţintele. Structura nu
este pilotul care o conduce – biserica este călăuzită de viziunea ei şi structura
este subordonată acestei viziuni. Rezultatul este împlinirea misiunii şi realizarea
unor lucrări minunate pentru Dumnezeu.
Însă pe partea descendentă a ciclului vieţii apare reversul. Când începe
faza de platou, mulţi dintre membrii bisericii încep să privească înapoi la zilele
trecute, instalându-se nostalgia. Se aud tot mai des remarci de genul: „Vă
aduceţi aminte de zilele în care pastorul Jones era aici?" Pe măsură ce nostalgia
se instalează, apar şi întrebările, pentru că oamenii încep să se întrebe unde a
fost greşeala. De ce nu mai este biserica la fel de vie cum era înainte? Apar
opinii diferite, iar multe dintre ele nu au de a face cu realitatea. Ca urmare a
acestor întrebări, biserica în cele din urmă se polarizează. Ea se împarte în
tabere care încep să lupte unele cu altele, învinuindu-se de greşeli. Energia
bisericii se cheltuieşte în bătăliile dinăuntrul ei, şi nu în adevărata bătălie, cea
pentru câştigarea sufletelor. În cele din urmă, biserica se descompune şi moare.
Acesta este ciclul natural al vieţii bisericilor. Evident, nici o biserică nu
doreşte ca să se întâmple aşa, dar cel mai adesea acesta este drumul parcurs.
Atunci când o biserică se află pe partea descendentă a ciclului vieţi, se pot face
câteva lucruri. Cele mai multe biserici aflate în această fază încep să umble la
structură, crezând că astfel vor rezolva problema. De fapt, structura fusese
creată pentru a împlini viziunea, dar biserica şi-a pierdut această viziune. De
aceea, o biserică aflată pe partea descendentă a ciclului vieţii trebuie să se
întoarcă şi să-şi reia viziunea, acţionând din nou asupra laturii superioare a
ciclului vieţii, şi asupra refacerii structurii tocmai pentru a ajunge la împlinirea
acelei viziuni.
Realitatea este că 90 de procente din totalul bisericilor vor intra în faza de
platou în al cincisprezecelea an al vieţii lor. Un mare număr dintre ele vor intra în
platou cu mult înainte. Unele biserici pot rămâne în platou timp de treizeci,
patruzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de locul în care se află şi de lucrarea pe
90
care o fac, dar inevitabil vor intra în declin. Fiecare biserică doreşte să creadă că
ea este o excepţie, dar ciclurile de viaţă sunt greu de întrerupt, şi este rară o
excepţie de la regula ciclului de viaţă.
De ce discutam despre ciclurile de viaţă într-un capitol referitor la nevoia
de a planta noi biserici? Pentru următorul motiv: dacă 90 de procente din
numărul total de biserici intră în platou în al cincisprezecelea an de la naştere, iar
dacă 90 de procente din bisericile Diviziunii America de Nord au peste
cincisprezece ani, atunci între 80 şi 90 de procente din toate bisericile Americii
de Nord se află în platou sau în declin. Aceasta explică de ce este atât de dificil
să existe o creştere majoră a bisericii în America de Nord.
Cele mai multe creşteri au loc în bisericile nou plantate, care reprezintă
doar 10 până la 20 de procente. De aceea, creşterea numărului de biserici noi va
accelera creşterea în Diviziunea America de Nord. Neîmplinirea misiunii de a
planta biserici echivalează cu o menţinere la nivelul platoului a bisericilor din
America de Nord, după care apare declinul. În joc este viitorul Bisericii Adventiste
în America de Nord. Ţinând cont de vârstele bisericilor noastre, ele vor deveni
din ce în ce mai puţin eficiente în câştigarea secerişului. Rezultatul final este
declinul, dacă biserica nu va planta în mod agresiv noi biserici.
Priviţi la bisericile mai vechi. Ele pot să organizeze adunări evanghelistice
una după alta, dar numărul de membri rămâne acelaşi. Ele nu pierd membrii noi;
dar noii membri îi înlocuiesc pe cei pierduţi prin uzură. În ariile metropolitane în
care evanghelizarea se face doar prin intermediul membrilor existenţi, bisericile
existente vor avea de obicei acelaşi număr de membri şi peste zece ani, dar
dacă mai apare o biserică, numărul adventiştilor din acea zonă creşte cu numărul
celor care se adună în noua biserică.
În urma analizei asupra ciclului vieţii, înţelegem că Biserica trebuie să ia în
serios plantarea de biserici. Pe măsură ce înaintăm în secolul douăzeci şi unu,
bisericile bătrâne din Diviziunea America de Nord vor fi din ce în ce mai puţin
eficiente. Acest lucru nu este deliberat – este consecinţa inevitabilă a
îmbătrânirii. Prima biserică din conferinţă, care era o biserică roditoare, a devenit
acum o biserică în declin şi nu mai este privită ca o biserică ideală. Anii ei s-au
91
dus. Dacă nu vor apărea biserici noi, care să i a locul marilor biserici ai anilor
1970, adventismul va muri. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Plantarea de
biserici este un aspect critic al supravieţuirii adventismului pe pământul în care s-
a născut.
92
6
Cine ar trebui să planteze biserici?
Ellen White a spus clar adventiştilor de ziua a şaptea că „peste toţi cei
care cred, Dumnezeu a aşezat povara ridicării de biserici."1 Dar ea nu a declarat
că toţi aceia care cred ar trebui să planteze biserici. Deşi fiecare trebuie să
poarte povara ridicării de noi biserici, plantarea de biserici ar trebui făcută numai
de aceia pe care Dumnezeu i-a înzestrat în mod special pentru acest scop.
În ultimul capitol am discutat despre ciclul de viaţă al bisericilor. Analizând
caracteristicile diferitelor faze, am văzut că nu există decât patru faze principale
în ciclul de viaţă al tuturor organizaţiilor. Prima fază este "demararea". În timpul
acestei faze, se fac primii paşi. Biserica ia naştere, are loc prima adunare,
"ADN"-ul viitoarei biserici este în incubaţie. A doua fază, "expansiunea", se
construieşte pe fundaţia realizată în prima fază. Ca rezultat, biserica creşte atât
numeric, cât şi spiritual. Se construiesc clădirile şi se dezvoltă structura
organizaţională, ca răspuns la obiectivele noului grup. În a treia fază, biserica
intră în platou. Lucrarea se menţine, dar biserica încetează să crească. Acum
avem o biserică matură. În final, apare a patra faza, iar biserica intră în perioada
de declin. Avântul scade, apar pierderile, iar biserica încetează să mai fie
eficientă în lucrare.
Aceste faze sunt specifice nu doar bisericilor, ci tuturor organizaţiilor.
Chiar ciclurile de viaţă specifice afacerilor, localităţilor mici, oraşelor mari etc.
cunosc aceleaşi faze. Se cunoaşte însă că în afaceri, pentru fiecare fază a
ciclului de viaţă este necesar un alt tip de lider. Darurile şi talentele persoanei
alese să înceapă afacerea sunt diferite de calităţile cerute în faza de declin a
afacerii. De fapt, în afaceri liderii se schimbă atunci când organizaţia intră într-o
nouă fază, pentru că vechiul lider nu va mai fi aşa de eficient în noile
circumstanţe. Astfel, liderul energetic care a început afacerea este înlocuit cu un
93
lider care are abilitatea de a o extinde cât mai repede posibil. O dată ce acest
lucru este realizat, se alege un al treilea lider, pentru a menţine afacerea la
potenţialul ei maxim. În final, atunci când profitul nu mai poate fi menţinut la
nivelul optim, vine al patrulea lider, care are abilitatea de a scoate din afacere tot
profitul posibil în timpul fazei de declin. Iar atunci când profitul nu mai este
posibil, afacerea este încheiată.
Poate că biserica poate învăţa ceva din domeniul afacerilor. În loc să se
adopte concepţia că toţi liderii sunt la fel, ar fi mult mai potrivit să se încerce să
se găsească liderul potrivit pentru fiecare perioadă a ciclului de viaţă prin care
trece biserica la momentul respectiv. Astfel, pastorii care au fost înzestraţi de
Dumnezeu pentru a menţine biserica deja existentă, nu ar trebui să fie aşezaţi
într-un context al plantării de biserici. De asemenea, pastorii pe care Dumnezeu
i-a înzestrat pentru plantarea de biserici, se vor simţi nefericiţi daca sunt puşi să
menţină o organizaţie existentă.
Literatura referitoare la plantarea de biserici identifică patru feluri de lideri
de biserică. Fiecare corespunde uneia din fazele ciclului de viaţă. Primul tip de
lider de biserică este numit "catalizatorul". Acest lider înzestrat este capabil să
înceapă biserica de la zero şi să îi ofere ingredientele cele mai de bază: oamenii.
De fapt, aceşti lideri sunt capabili să facă biserica să crească până la aproximativ
100 de membri, dar dacă ei continuă să o conducă mai departe, se confruntă de
obicei cu un declin rapid. Un lider catalitic are multe ridicări şi căderi şi se poate
descuraja uşor.
Liderii catalitici ar trebui probabil mutaţi atunci când ating punctul maxim,
înainte ca biserica să înceapă să scadă. Aceşti lideri pot continua să ridice noi
biserici. Liderul catalitic este bun pe termen scurt, dar nu pentru un traseu lung.
De fapt, acest tip de lideri este cel mai dificil de coordonat pentru cele mai multe
conferinţe. Ele nu ştiu cum să procedeze cu ei, pentru că ei se mută mereu în
locuri noi, rareori stau un an sau doi în acelaşi loc, conform sistemului pastoral
prezent. Cei mai mulţi evanghelişti full-time sunt catalizatori. De aceea, ei sunt
foarte eficienţi ca evanghelişti, dar de multe ori ineficienţi ca pastori locali, stabili.
Darurile lor tind să facă din ei nişte antreprenori.
94
Liderul catalitic este un excelent plantatori de biserici. De fapt,
evangheliştii care obosesc să se mute la fiecare şase săptămâni pentru o nouă
campanie şi ar dori să mai stea, ar trebui plasaţi în plantarea de biserici. Însă, cei
mai mulţi dintre ei, atunci când au copii de crescut, se stabilesc, pentru a fi
pastori. Aceasta experienţă este adesea frustrantă nu doar pentru ei, ci şi pentru
adunare. Cât de bine ar fi ca aceştia să fie plasaţi în plantarea de biserici, astfel
încât ei s-ar putea stabili unul sau doi ani pentru a pune pe picioare o biserică,
după care pot merge în alt loc, pentru o nouă plantare. Aceasta ar asigura atât
stabilitate evanghelistului, dar ar spori şi mărturia pe care trebuie să o dea
biserica.
Al doilea tip de lider de biserică este organizatorul. Această persoană este
capabilă să preia lucrarea acolo unde a lăsat-o catalizatorul. Organizatorul îi
ajută pe oameni să-şi găsească locul în biserică, astfel încât totul să meargă
bine. În timp ce catalizatorul nu are abilităţi organizatorice, pentru celălalt
acestea reprezintă punctul lui forte. Oamenii sunt organizaţi, se descoperă
darurile lor spirituale şi sunt plasaţi în lucrare. Lucrurile încep cu adevărat să
meargă, iar biserica intră într-o fază de creştere remarcabilă, sub conducerea
unei astfel de persoane. Acest lider s-ar putea să nu fie capabil să înceapă o
biserică din nimic, dar el sau ea are abilitatea de a organiza acel grup iniţial,
astfel încât creşterea să aibă loc cu adevărat. Când totul este bine organizat şi
merge bine, organizatorul se plictiseşte şi este gata să meargă mai departe,
pentru o altă experienţă mai profundă. Atât capacităţile catalizatorului, cât şi ale
organizatorului, sunt necesare pentru succesul unei biserici. Dacă plantatorul de
biserici este un catalizator, dar nu are şi capacităţi organizatorice, va trebui
făcută o înlocuire în cursul primilor doi ani de la naşterea bisericii. Totuşi, anumiţi
indivizi au fost în mare măsură înzestraţi de Dumnezeu, încât ei pot fi atât
catalizatori, cât şi organizatori. Aceştia pot fi pastori buni, pentru că ei pot atât să
fondeze o biserică, dar să o şi facă să meargă bine şi să se extindă. Aceste
daruri sunt ceva rar astăzi. Probabil că, pe măsură ce biserica continuă să se
orienteze în direcţia unei mişcări de plantare de biserici, Dumnezeu îi va da mai
mulţi oameni înzestraţi pentru a fi catalizatori-organizatori.
95
O altă posibilitate în plantarea de biserici este aceea de a crea o echipă.
(Amintiţi-vă că Isus i-a trimis doi câte doi). Într-o echipă de plantare de biserici,
unul va fi catalizatorul şi celălalt organizatorul. Aceasta va face posibil ca ei să se
completeze unul pe altul prin darurile lor şi să poată rămâne amândoi în noua
biserica mai mult timp. Pavel a fost probabil un organizator catalitic, iar
Dumnezeu l-a folosit în mare măsură pentru a planta multe biserici de succes.
Al treilea tip de lider este "operatorul". Acesta este liderul înzestrat să
menţină status-quo-ul (atunci când acesta este bun). Persoana nu încearcă să
modifice ceea ce a fost creat, dar menţine biserica într-o bună funcţionare.
Aceştia sunt oamenii planificărilor multiple, care ştiu cum să opereze cu ceea ce
deja merge bine. Cei mai mulţi pastori au fost pregătiţi pentru a fi operatori -
pastori de schimb ai bisericilor existente. Aceştia nu sunt lideri lipsiţi de valoare -
biserica are nevoie de mulţi ca aceştia pentru a menţine în viaţă bisericile
existente - dar aceşti lideri foarte rar pot fi buni plantatori de biserici.
Al patrulea tip de lider a fost numit "stimulatorul". Această persoană este
specializată în salvarea bisericilor din faza de declin. Într-un fel, el se aseamănă
cu catalizatorul, caracteristicile lor sunt cumva similare, dar principala lui
preocupare este biserica existentă şi nu începerea uneia noi. Stimulatorii se
împart în două categorii. Primii sunt restauratorii, care sunt capabili să preia o
biserică atunci când se află pe latura descendentă şi să recreeze din ea o
biserică vie, sănătoasă şi aptă de reproducere. A doua categorie o reprezintă
terminatorii, pe care Dumnezeu i-a înzestrat să închidă o adunare existentă.
Unele biserici şi-au încheiat ciclul de viaţă şi au nevoie să îşi accepte moartea cu
demnitate. Ele pot comemora ceea ce Dumnezeu a făcut în dreptul lor, dar
trebuie să înţeleagă că a venit timpul ca să predea "ştafeta" unei noi generaţii de
biserici. Multe biserici continuă să existe, ştiind că moartea lor este inevitabilă.
Unele sunt susţinute de un sistem de menţinere a vieţii, care le împiedică să
moară cu eleganţă. Ele sunt "legume", dar continuă să ţină nişte forme. Poate că
Dumnezeu a înzestrat anumiţi lideri să producă un final reuşit al vieţii uneia care
a fost odată o biserică deosebită, dar al cărei ciclu de viaţă a luat acum sfârşit.
96
Cei care aleg oamenii pentru plantarea de biserici trebuie să facă o
analiză atentă a calităţilor de lider ale acestora, pentru a fi sigur că a ales
persoana potrivită. Catalizatorii şi organizatorii realizează cea mai bună plantare
de biserici. Înainte de a alege o persoană pentru plantarea de biserici şi înainte
ca persoana să creadă că Dumnezeu a ales-o pentru aceasta, trebuie făcută o
analiză a calităţilor sale de lider. Multe încercări de plantare de biserici eşuează
pentru că a fost făcută o alegere greşită a liderului. Nimic nu este mai important
pentru plantarea bisericii ca alegerea persoanei potrivite.
Caracteristicile plantatorului de biserici
Cu câţiva ani în urmă, un mic grup de adventişti interesaţi de plantarea de
biserici s-a întâlnit cu un consultant în domeniu. Acest profesionist a început prin
a ne trece printr-un proces de decizie referitor la cum ar trebui sa arate un
plantator de biserici în Biserica Adventista de Ziua a Şaptea. În cele din urmă,
am ajuns la următoarea definiţie:
Un bun plantator de biserici adventiste
- manifestă:
• O dorinţă puternică, plină de pasiune, pentru câştigarea celor pierduţi,
precum şi
• Iubire necondiţionată şi acceptarea tuturor oamenilor;
- organizează astfel încât:
• Fiecare individ să primească îngrijire şi să crească
• Fiecare membru să fie implicat în lucrare
• Resursele bisericii se concentrează în câştigarea celor pierduţi;
- prezintă servicii divine prin care:
• Cei însetaţi sunt atraşi la Hristos
• Viaţa celor credincioşi este reînnoită printr-o închinare vie faţă de Hristos
• Credincioşii sunt încurajaţi să crească în Hristos, în contextul moştenirii şi
teologiei adventiste.
97
După elaborarea acestei definiţii, consultantul a condus mai departe grupul
nostru să descopere caracteristicile necesare unui plantator ideal, pentru ca el să
planteze o astfel de biserică. Grupul a fixat cinci calităţi profesionale şi cinci
calităţi personale care ar fi absolut necesare pentru un plantator de biserici.
Prima din cele cinci calităţi profesionale este aceea de a fi vizionar. Un
plantator de biserici trebuie să poată avea viziunea despre ceea ce Dumnezeu
cere noii biserici să facă şi să poată implica în aceasta un număr semnificativ de
oameni. A doua calitate profesională este cea de lider. Călăuzit de viziunea în
care Dumnezeu este Cel Care conduce, plantatorul de biserici trebuie să fie şi el
un conducător de oameni. Un lider este definit ca o persoană pe "care oamenii o
urmează ". Liderii pot fi buni sau răi, dar nimeni nu poate fi lider dacă nu există
oameni care să îl urmeze.
A treia calitate cerută este cea de evanghelist. Nu este suficient să poţi
galvaniza un grup de oameni şi să le transmiţi entuziasmul de a începe o
biserică. Plantatorul de biserici trebuie să fie şi evanghelist. Dacă dorinţa noastră
ar fi doar aceea de a planta biserici prin redistribuirea sfinţilor, atunci această
caracteristică nu ar fi necesară, dar din moment ce scopul nostru în plantarea de
biserici trebuie să fie orientat spre seceriş, plantatorul de biserici trebuie să fie un
câştigător de suflete. Dacă plantatorul de biserici nu câştigă suflete, atunci nici
turma lui nu o va face. Nici o persoană care nu câştigă suflete nu ar trebui
invitată să planteze biserici. Dorinţa de a câştiga suflete nu trebuie niciodată
confundată cu abilitatea de a o face. Existenţa acestei abilităţi ar trebui dovedită
înainte ca persoana să obţină suportul bisericii pentru plantarea de biserici.
Plantatorul de biserici care nu câştigă suflete va aduce roade după soiul lui.
A patra calitate este comunicarea. Deoarece o parte aşa de mare a lucrării
depinde de capacitatea de a comunica cu claritate, este o necesitate vitală ca
plantatorul de biserici să fie abil în comunicare. Această calitate poate fi uşor
identificată, astfel încât aceia care deliberează vor şti dacă persoana luată în
discuţie pentru plantare de biserici a demonstrat abilitatea unei bune comunicări,
prin predicare, învăţarea altora şi în comunicarea internă cu ceilalţi membri şi cu
personalul de conducere.
98
A cincea calitate este deţinerea cunoştinţelor legate de plantarea de
biserici. Există o informaţie de bază care trebuie cunoscută înainte ca persoana
să înceapă procesul de plantare. Aceste cunoştinţe pot fi obţinute printr-o lectură
extensivă, prin participarea la un curs academic de plantare de biserici, sau prin
participarea la conferinţele Seeds. Familiarizarea cu cercetările moderne pe
tema plantării de biserici va ajuta persoana să evite multe capcane despre care
ar trebui să înveţe altfel prin încercare şi eroare.
Pe lângă aceste calităţi profesionale, grupul a identificat şi cinci calităţi
personale pe care ar trebui să le deţină un plantator ideal de biserici adventiste.
Prima este capacitatea de relaţionare. Deşi abilităţile de relaţionare sunt
importante pentru orice tip de lucrare, ele au o importanţă deosebită în plantarea
de biserici. Într-o biserică deja formată, pastorul are prieteni, care îl aşteaptă să
vină. Dar când o biserică trebuie plantată, nu este nimeni care să aştepte. Dacă
oamenilor nu le place plantatorul, ei nu vor sta cu el. Abilităţile relaţionale sunt
necesare pentru a aduna grupul iniţial de adventişti care va forma nucleul şi sunt
la fel de necesare pentru a începe câştigarea altora şi pentru împrietenirea cu
oamenii.
A doua calitate personală, caracterul, este absolut de bază. Un plantator
de biserici nu trebuie să se afişeze ca un sfânt, dar nici nu trebuie să manifeste
fisuri în caracter. Dacă există fisuri de natură morală sau financiară în caracter,
ele vor fi descoperite foarte repede într-o situaţie de stres care apare de obicei în
plantarea de biserici. Este absolut necesară investigarea reputaţiei de caracter a
persoanei propuse pentru a fi plantator de biserici, înainte de a se face investiţia.
A treia calitate personală cerută este solidaritatea familială. Presiunea
exercitată de plantarea de biserici poate foarte uşor fractura orice relaţie maritală
care nu are o bază solidă. Mulţi plantatori de biserici şi-au distrus familiile pentru
că această problemă nu a fost observată înainte ca ei să înceapă plantarea
bisericii. Plantarea de biserici este o profesie care aduce singurătate, mai ales
pentru partenerul de viaţă. De aceea este aşa de esenţial un sistem de suport
pentru plantatorii de biserici. Nimeni nu ar trebuie să intre în plantarea de biserici
dacă nu are un mariaj solid.
99
A patra calitate personală necesar este stabilitatea emoţională. Pentru că
plantatorii de biserici trec prin multe momente de singurătate, cei ale căror
emoţii nu sunt stabile pot fi uşor descurajaţi. Sunt multe "suişuri" în plantarea de
biserici, dar între acestea sunt şi multe "coborâşuri". Dacă o persoană nu poate
rezista la "coborâşuri", el sau ea nu va experimenta nici "suişurile". Plantatorii de
biserici nu ar trebui să depindă prea mult de alţii sau să îi manipuleze pe alţii
pentru a-şi împlini scopurile.
Ultima calitate personală este înclinaţia spre rugăciune şi viaţă spirituală.
Aceasta nu a fost lăsată la urmă pentru că este de cea mai mică importanţă, ci
tocmai pentru că este cea mai importantă. Studiul plantării de biserici a arătat
mereu că rugăciunea este ingredientul esenţial al vieţii plantatorului de biserici. În
capitolul următor vom discuta despre importanţa rugăciunii, dar în cazul de faţă
accentul nu cade pe rugăciunea în grup, ci pe viaţa personală de rugăciune a
plantatorului. Plantatorii spirituali, care se roagă, vor produce biserici spirituale,
care se roagă.
Pe lângă aceste caracteristici de bază, mai există câteva alte competenţe
care trebuie dovedite în viaţa plantatorului de biserici. Plantatorul trebuie să se
motiveze singur. Nimeni nu stă cu el zilnic să vadă dacă treaba este făcută.
Oamenii care au nevoie de cineva care să le urmărească programul nu ar trebui
să devină plantatori de biserici.
Mai mult, plantatorul trebuie să fie adaptabil şi flexibil. Cineva poate
începe lucrarea de plantare având în minte un plan, dar care în practică nu va
merge. Plantatorii de calitate îşi vor da mereu seama de astfel de situaţii şi vor
schimba planul şi metodele de lucru, pe măsură ce interacţionează cu oamenii
pe care caută să îi câştige. Din acest motiv, persoanele tinere realizează de
obicei plantări mai bune decât cele mai în vârstă, deoarece sunt mult mai flexibile
prin natura lor. Cu cât o persoană îmbătrâneşte, cu atât tinde să devină mai
inflexibilă. Desigur, întotdeauna există excepţii.
Un plantator de biserici trebuie să aibă o bună stimă de sine. O persoană
care nu are sentimentul propriei valori nu poate deveni un bun plantator de
biserici. Atunci când persoanele cu stimă de sine scăzută încearcă o plantare
100
care nu merge, rezultatul va fi o stimă de sine şi mai scăzută. Un plantator de
biserici trebuie să manifeste încredere că Dumnezeu poate face un lucru mare şi
deosebit prin oamenii care se adună să ridice o biserică nouă. Plantatorul de
biserici are rolul principal pentru a crea credinţă în grupul care plantează noua
biserică.
O ultimă caracteristică este loialitatea faţă de biserică. Deoarece se
urmăreşte plantarea unei Biserici Adventiste de Ziua a Şaptea, plantatorul
trebuie să fie deosebit de loial bisericii care îl sprijină. Această loialitate trebuie
văzută în dorinţa de a planta o biserică loială credinţei şi doctrinei adventiste.
Adventiştii cred că Dumnezeu i-a adus la existenţă şi le-a încredinţat
transmiterea unei solii speciale a adevărului pentru ultimele ore ale pământului.
Mulţimile trebuie câştigate cu ceea ce este adevărat, nu cu versiuni compromise
ale soliei.
În cadrul adventismului au existat întotdeauna diferenţe cu privire la
lucrurile neesenţiale, dar a existat în acelaşi timp şi o loialitate neclintită faţă de
stâlpii de credinţă. Plantatorii pot fi diferiţi ca metodologie folosită, dar ei nu
trebuie să aibă nici o îndoială în legătură cu stâlpii credinţei advente. În alegerea
plantatorilor de biserici, acesta este un aspect care nu trebuie niciodată neglijat,
altfel dezastrul este deja proiectat pentru noua biserică. Istoria bisericii a fost
presărată cu "mari" predicatori care au crezut că ei pot planta biserici mari,
părăsind staulul adventist.
Legată de loialitatea faţă de învăţăturile bisericii trebuie să fie colaborarea
reală dintre plantatorul de biserici şi conferinţa locală în al cărei teritoriu biserica
va fi plantată. Noi nu plantăm biserici independente de adventism - toate
bisericile sunt o parte a sistemului de biserici surori dintr-o anumită conferinţă
dată. De aceea, nimeni nu poate planta o biserică fără să se consulte cu
conferinţa locală. Indivizii care sunt cunoscuţi că lucrează independent de
conferinţă ar trebui cercetaţi cu atenţie înainte de a fi susţinuţi în eforturile lor de
plantare.
Evaluarea
101
Tot ceea ce s-a scris până acum în acest capitol a avut în vedere un lucru
foarte important: fiecare persoană care va fi susţinută ca plantator de biserici
trebuie înainte de toate să fie evaluată. Această evaluare trebuie făcută foarte
amănunţit şi trebuie avute în vedere în special caracteristicile necesare unui
plantator de biserici aşa cum au fost expuse în acest capitol. Biserica Adventistă
are deja un sistem prin care se poate face această evaluare. Conferinţele pot
trimite indivizii la centrul de evaluare. Procesul de evaluare desfăşurat în patru
zile este probabil cea mai bună metodă pentru a cunoaşte dacă o persoană
poate intra în plantarea de biserici.
Centrul de evaluare serveşte pentru două scopuri. Mai întâi el este util
acelor indivizi care se întreabă dacă Dumnezeu i-a înzestrat cu daruri pentru
plantarea de biserici. Ei doresc să fie evaluaţi în legătură cu această chemare.
Ei parcurg procesul de evaluare dorind să ştie pentru ei înşişi dacă sunt chemaţi
să planteze biserici. În al doilea rând, procesul de evaluare ajută conferinţele să
afle dacă un individ ar trebui să planteze biserici, înainte de a fi investiţi mii de
dolari în proiectul prezentat de acea persoană.
Evaluarea lucrătorilor, atât laici cât şi pastori, este probabil cel mai bun
indicator al succesului viitoarei biserici plantate. Folosirea oamenilor recomandaţi
de centrul de evaluare va avea ca rezultat plantarea unor biserici de succes.
Procesul de evaluare nu este 100% garantat, dar plantările de succes se
realizează într-un procent mai mare atunci când sunt urmate recomandările
centrului de evaluare.
Ce se întâmplă în procesul de evaluare? La început, individul face o
cerere pentru a fi admis la evaluare. Urmează un interviu telefonic. Dacă interviul
iniţial este favorabil, i se trimit câteva formulare şi teste de personalitate pentru a
le completa şi, totodată, i se cer recomandările, pentru a fi evaluate. Apoi,
persoana este invitată să vină la evaluare. Dacă în timpul investigaţiei iniţiale
sunt descoperite anumite probleme, persoana nu este invitată la evaluare.
Procesul actual de evaluare necesită patru zile de activitate intensă. Este
prezent un grup de evaluatori, de obicei câte unul pentru fiecare cuplu care este
investigat. El urmăreşte candidaţii în activitatea prezentă, cum ar fi predicarea,
102
realizarea activităţilor grupelor mici, participarea în grupe, precum şi
evanghelizarea. Cu fiecare cuplu se realizează interviuri personale. În fiecare
după amiază evaluatorii se întâlnesc pentru câteva ore, pentru a discuta despre
ceea ce au observat şi a ajunge la un consens cu privire la fiecare candidat. În
final, în ultima zi, evaluatorii vor ajunge la un consens cu privire la potenţialul
fiecărui candidat pentru plantarea de biserici şi vor prezenta recomandarea lor
candidatului şi conferinţei sponsorizatoare.
Procesul de evaluare nu este o sarcină uşoară, nici pentru evaluatori şi
nici pentru cei evaluaţi, dar este cel mai bun indicator al performanţei viitoare a
persoanei în lucrarea de plantare de biserici. El va decide dacă persoana are sau
nu calităţile personale şi profesionale necesare unei plantări de succes.
Evaluările pentru plantatorii de biserici se realizează de câteva ori pe an.
Cererile pentru evaluare trebuie depuse cu câteva luni înainte, pentru a rămâne
timp pentru activitatea necesară. Informaţiile referitoare la următoarea evaluare
şi la modalitatea de prezentare a cererii pot fi găsite pe site-ul www.nadei.org.
Căutaţi la secţiunea church planting de sub titlul assessment.
Dacă nu aveţi această posibilitate, sunaţi la NADEI la (616) 471-9220
pentru a primi informaţiile necesare.
Unde găsim plantatori de biserici?
Atunci când analizăm calităţile necesare pentru un plantator de biserici,
preocuparea imediat următoare este: unde va găsi biserica astfel de oameni?
Aceste calităţi nu le întâlnim la marea majoritate a clerului care este angajat în
zilele noastre. Iar oamenii se implică în lucrare cu viziunea pe care ei o au
despre aceasta. Atâta timp cât cererea prezentă este pentru pastori pricepuţi în
menţinerea bisericilor existente, cei care sunt înzestraţi în acest sens sunt de
obicei şi cei care aleg să intre în rândul clericilor. Dacă, pe de altă parte, biserica
începe să folosească modelul antreprenorial, vor fi atraşi în rândul clericilor cei
mai agresivi. Aceşti oameni plini de energie, înzestraţi cu darurile necesare
plantării de biserici, nu îşi găsesc un loc pe măsura lor într-o biserică cu roluri
clericale tradiţionale. De aceea, mulţi dintre ei optează pentru alte chemări.
103
Dacă adventismul trebuie să fie o mişcare a plantării de biserici, atunci
biserica trebuie să înceapă să atragă un număr semnificativ de plantatori de
biserici calificaţi. Există tentaţia de a-i căuta pe aceştia în rândurile membrilor
actuali ai clerului. Dar ei nu vor fi găsiţi aici într-un număr suficient pentru a
înfiinţa marele număr de noi biserici necesare. Atunci, unde ar trebui să fie
căutaţi aceşti plantatori?
Isus ne-a spus ce să facem după ce am văzut marea nevoie a secerişului.
Matei 9:38 ne îndeamnă să Îl rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători.
Sună aşa de simplu, încât puţini o iau în serios, deşi aceasta este porunca lui
Hristos privind secerişul. Observaţi însă că rareori ajung astfel de rugăciuni la
Dumnezeu, până când biserica nu vede marele seceriş pe care Dumnezeu l-a
pregătit. Dacă Dumnezeu ne-a poruncit să mergem şi să plantăm biserici, El va
asigura şi lucrătorii necesari pentru împlinirea poruncii Sale. Amintiţi-vă că aceste
biserici sunt înfiinţate cu scopul de a aduna secerişul şi nu pentru redistribuirea
sfinţilor. Liderii pentru care trebuie să ne rugăm sunt aceia care vor planta
biserici pentru marele seceriş pregătit de Dumnezeu.
Ellen White ne-a arătat o posibilă sursă de plantatori de biserici: "Atunci
când sunt înfiinţate biserici, ar trebui să li se arate faptul că şi din rândurile lor
trebuie să plece bărbaţi care să ducă adevărul altora, şi să înalţe noi biserici."3
Cei mai mulţi dintre aceia care vor planta sute de noi biserici adventiste
astăzi nici nu sunt adventişti. Ei se află acum în câmpul care trebuie secerat,
aşteptând să fie adunaţi. Interesant, Ellen White declară că noii convertiţi vor fi
plantatori de biserici. Aceasta probabil pentru că zelul lor evanghelistic este mult
mai înalt. Ei trebuie instruiţi şi plasaţi într-o echipă, împreună cu cineva
experimentat în adventism, pentru că Dumnezeu ne sfătuieşte să-i folosim.
Secerişul va aduce mai mulţi secerători.
Mişcarea de plantare de biserici presupune ca adventismul să investească
în mod continuu în instruirea de noi lideri. Pastorii şi evangheliştii înţelepţi vor
identifica imediat potenţialii lideri din secerişul adunat de ei. Instruirea liderilor ar
trebui să înceapă imediat, nu ca o instruire academică formală, ci ca una "la locul
de muncă". Înainte de a merge la seminar, oamenii trebuie să fi demonstrat deja
104
calităţi de lider. Seminarul ar trebui să îi pregătească numai pe aceia care au
demonstrat că sunt lideri reproductivi.
Apostolul Pavel a spus clar: "Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor
martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe
alţii."4 Apostolul Pavel declară că este mai important să câştigi un câştigător de
suflete, decât un suflet. Dacă biserica doreşte să devină un sistem reproductiv,
trebuie să dezvolte lideri care să formeze noi lideri. Astfel, fiecare persoană
câştigată la Hristos trebuie să câştige şi ea pe altcineva, care să câştige pe
altcineva etc. Astfel, caracteristica biblică a adevăratului lider este aceea că el va
pregăti un alt lider, care va pregăti un alt lider etc. Numai atunci va putea biserica
din America de Nord să planteze un număr semnificativ de noi biserici şi să
pregătească lideri potriviţi pentru atingerea acestei ţinte.
La modul ideal, cei care nu sunt lideri reproductivi nu ar trebui să intre
niciodată în rândurile clerului. Aceasta înseamnă că oamenii care nu au produs
deja alţi lideri sau nu au câştigat un alt suflet la Hristos, nu ar trebui chemaţi să
fie clerici. Acest lucru este dificil de realizat în timpul seminarului; de aceea,
indivizii ar trebui să demonstreze capacitatea reproductivă înainte de a fi la
seminar. Acest model va crea un nou tip de clerici şi este un pas în crearea
liderilor necesari unui sistem reproductiv.
Bob Logan, o autoritate în materie de plantare de biserici, sugerează
câteva locuri în care pot fi căutaţi candidaţii pentru plantare.5 În primul rând, el
sugerează să urmărim pastorii care au eşec la începutul pastoraţiei. Evident, nu
toţi aceştia vor deveni buni plantatori de biserici, dar dacă ei au eşuat pentru că,
fiind lideri catalitici, au fost frustraţi prin ritmul lent al bisericii orientate spre a se
menţine, ar putea fi candidaţi buni pentru plantarea de biserici. Liderul catalitic
este extrem de frustrat în primul district. De obicei, administraţia încearcă să
calmeze astfel de oameni şi să îi transforme în lideri care să fie mulţumiţi cu
status-quo-ul. Ar fi mult mai fructuos dacă aceşti pastori ar fi plasaţi în plantarea
de biserici, unde capacităţile şi darurile lor catalitice să îi propulseze spre o
performanţă înaltă. În loc de aceasta, administratorii şi pastorii catalitici intră de
obicei în conflict şi, deseori, astfel de oameni sunt scoşi din pastoraţie.
105
Loggan sugera, drept o alta sursă de plantatori de biserici, studenţii de
seminar cu rezultate slabe. Aceasta necesită o explicaţie. Logan se gândea la
studenţii care nu participă la ore pentru că sunt prea ocupaţi cu lucrarea.
Implicarea în lucrare este pentru ei o preocupare mai mare decât pregătirea
academică. Aceşti studenţi reprezintă o frustrare pentru seminar şi ei au nevoie
de disciplina impusă de acesta, dar conferinţele ar fi încântate să îi angajeze
pentru a planta biserici.
Loggan sugerează mai departe că o sursă de plantatori de biserici o
reprezintă cei care sunt membri în bisericile mari, care creează probleme şi pun
multe întrebări. Aceştia reprezintă de asemenea o mare frustrare pentru
conducerea bisericii. Acum, anumiţi oameni sunt cu adevărat sursa multor
probleme şi este clar că ei nu pot fi plantatori de biserici. Dar există şi oameni cu
mari înzestrări de lideri, care nu au putut fi puşi în valoare datorită prezenţei
liderilor din acea biserică mare. Ei ar putea chiar să refuze poziţii de conducere,
pentru că ar simţi că îşi pierd timpul modul de a se lucra în prezent. Ei probabil
că sunt tipul de antreprenori care trebuie să lucreze la ceva nou. De multe ori,
bisericile pierd aceşti oameni pentru că darurile lor de a începe ceva nou nu sunt
cunoscute şi ei nu sunt instruiţi pentru o astfel de lucrare. Dimpotrivă, ei sunt
văzuţi ca surse de probleme şi ceilalţi respiră uşuraţi atunci când aceştia pleacă.
Pregătirea pentru a planta biserici
Până acum am căutat sursele pentru potenţialii plantatori de biserici. În
această secţiune finală a capitolului vom analiza pe scurt un program de instruire
pentru plantatorii de biserici, după ce ei au fost selectaţi. Vom prezenta aici doar
câteva sugestii, şi nu în mod exhaustiv. De fapt, nu poate fi urmat acelaşi proces
de instruire pentru toţi potenţialii plantatori. Ceea ce vrem să susţinem aici este
doar că ei trebuie să primească o anumită pregătire pentru lucrarea pe care
trebuie să o realizeze ca plantatori de biserici.
Evident, prima fază a instruirii unui potenţial plantator de biserici ar fi
trimiterea candidatului la centrul de evaluare, pentru a fi evaluat de observatori
106
independenţi. Ei vor recomanda persoana pentru plantarea de biserici, sau o vor
recomanda pentru a fi pregătită.
Dacă persoana este absolventă de liceu, el sau ea ar trebui să meargă la
seminar. În zilele noastre, seminariile adventiste sunt orientate spre misiune şi
pregătesc lideri care sunt atraşi de seceriş. Uneori, aceşti lideri sunt frustraţi în
contextul modului de a lucra în prezent şi ar funcţiona cel mai bine în contextul
plantării de biserici. În trecut, mulţi administratori vedeau în seminar un loc în
care candidaţii pentru lucrare îşi pierdeau zelul evanghelistic. Acum nu mai este
aşa. Astăzi la seminar misiunea şi evanghelizarea sunt implantate chiar în
mentalitatea studentului. Va trebui ca seminarul să contribuie la dezvoltarea
plantării de biserici, prin crearea unui circuit de pregătire în acest scop.
Seminarul va răspunde nevoilor din câmp dacă va şti că va exista o cerere
pentru a angaja oameni ca plantatori de biserici. Astăzi, fiecare student cu
pregătirea în Master of Divinity trebuie să participe la cursurile pentru plantarea
de biserici şi mulţi seminarişti participă la conferinţele Seeds.
Cu toate acestea, plantatorilor de biserici li se cere mai mult decât o
instruire academică. După ce au absolvit seminarul, studenţii trebuie să lucreze
sub îndrumarea unor pastori care să-i supravegheze, pentru ca ei să-şi dezvolte
abilităţile necesare plantării de biserici. Cea mai mare parte a zelului
evanghelistic se pierde atunci când tinerii începători părăsesc seminarul şi intră
în grija unor pastori care nu îi ajută să-şi dezvolte adecvat aceste abilităţi.
Această fervoare evanghelistică se stinge apoi când tinerii pastori sunt plasaţi
într-un district în care nu se întâmplă sau nu s-a întâmplat nimic, şi unde nimeni
nu aşteaptă să se întâmple ceva. Rezultatul final este că, orice ar încerca noii
pastori să facă, nimic nu merge şi ei ajung la concluzia că tot ce au învăţat în
seminar nu se potriveşte cu ceea ce este în lumea reală. Asemenea experienţe
marchează viaţa profesionala a multor pastori, astfel încât chiar atunci când ei
ajung într-un district în care ar trebui să se întâmple ceva, nimic nu se întâmplă,
pentru că ei deja gândesc că "nimic nu merge".
Dimpotrivă, plasaţi noii pastori în contextul plantării de biserici, unde să fie
ajutaţi de o îndrumare permanentă din partea plantatorilor de biserici
107
experimentaţi. Faceţi ca aceşti noi pastori să înveţe în timp ce lucrează, nu pe
cont propriu, ci sub tutela unor plantatori experimentaţi. De fapt, acest model ar fi
extins dacă instruirea unora din pastorii de la seminar ar presupune şi trecerea
lor prin câmpul de lucru în contextul prezent. De obicei, seminarul caută moduri
de a separa curriculumul de la Master of Divinity de lucrarea din câmp.
Instruirea despre care am vorbit aici s-a referit în principal la clerul care
urmează să planteze biserici, dar ce să spunem despre pregătirea laicilor? Dacă
Biserica Adventistă trebuie să devină o mişcare laică, ea trebuie să pregătească
şi să mobilizeze cu succes o mare armată de plantatori de biserici laici. Şi
aceştia trebuie evaluaţi. Ei nu vor primi însă aceeaşi educaţie extensivă ca şi
personalul clerical.
Ce se poate face? După ce plantatorii laici au fost identificaţi şi evaluaţi, ar
trebui să fie îndrumaţi să citească pe tema plantării de biserici. Ei ar trebui
înrolaţi într-un program de instruire pentru plantarea de biserici, care să se
desfăşoare în fiecare conferinţă sau uniune. Acest program ar trebui să includă
cursuri scurte asupra credinţei advente, politică, istorie, metodologia
evanghelizării şi plantării de biserici. Aceste cursuri ar putea fi predate de pastori
care fac misiune sau de administratori, sau poate seminarul ar putea elabora un
program cu diplome, desfăşurat în diferite locuri din câmp, care ar putea oferi o
educaţie seminarială pentru aceşti potenţiali pastori laici. Un curs seminarial
asupra plantării de biserici este deja disponibil prin educaţia la distanţă.
Pastorii laici vor avea nevoie atât de instruire, cât şi de o monitorizare
constantă şi de sprijin, pe măsură ce se implică în procesul de plantare de
biserici. Problema nu ţine de a avea sau a nu avea încredere în ei, ci mai
degrabă de a le oferi sprijinul necesar pentru a deveni plantatori laici de succes
şi pentru a planta adevărate biserici adventiste.
Deoarece acesta este un domeniu încă nedezvoltat în adventism, va fi
nevoie de un studiu constant pentru a putea înţelege cum este mai bine să
procedăm. Ceea ce oferim aici sunt doar sugestii pentru a începe să discutăm şi
să dezvoltăm un sistem de pregătire necesar. Dacă Biserica Adventistă ia în
serios necesitatea de a deveni o mişcare reproductivă, ea trebuie să dea o
108
atenţie mare acestui proces de instruire. Nu este suficientă doar o pregătire, ci
important este acel ceva care trebuie făcut pentru a pregăti adecvat o întreagă
generaţie nouă de potenţiali plantatori de biserici.
109
7
Căi de a începe noi biserici În acest capitol dorim să analizăm diferite metode prin care se pot începe
noi biserici, precum şi unele dintre modelele variate care s-au dezvoltat astăzi.
Înainte de a începe plantarea, trebuie să stabilim cum să începem biserica,
precum şi tipul de biserică pe care o vom forma.
Divizarea
Cele mai multe biserici adventiste au luat naştere prin divizare. După
acest model, nucleul s-a format în interiorul bisericii mamă, înainte ca oamenii să
se mute şi să formeze o altă biserică. Acest model este bun pentru redistribuirea
sfinţilor, dar s-ar putea să nu fie cel mai eficient model pentru a planta o biserică
cu scopul de a strânge un seceriş. În acest model, un procent de aproape 100%
din membrii noii biserici provin dintr-o biserică deja existentă.
Problemele acestui model sunt întreite. De obicei, noua biserică este o
clonă a bisericii existente şi nu contribuie la creşterea varietăţii bisericilor,
necesară pentru a atrage un seceriş divers. În al doilea rând, acest model sperie
biserica deja existentă, pentru că o lasă fără mulţi membri. În al treilea rând, de
multe ori acest model nu reuşeşte să aibă un impact semnificativ în societate,
pentru că este compus în principal din membrii bisericii mamă.
Dar acest model nu este cu totul rău. O nouă biserică ia naştere şi, chiar
dacă nu va strânge o parte semnificativă a secerişului, noua biserică va câştiga
probabil mai mulţi oameni decât ar fi câştigat vechea biserică. Deoarece pentru
cele mai multe biserici adventiste acesta pare a fi singurul model posibil, este
imperativ să descoperim şi alte căi pentru a planta biserici eficiente în strângerea
secerişului.
110
Colonizarea
A doua sugestie pentru plantarea de biserici a fost numită "colonizare". În
acest model, câteva familii se mută într-o zonă albă, cu scopul de a ridica o
biserică nouă. Acest model a fost folosit extensiv în adventismul timpuriu şi este
un model pe care Ellen White l-a susţinut continuu. Ea a sfătuit mulţi adventişti
să nu colonizeze Battle Creek-ul, ci să se mute în zone în care nu sunt
adventişti, unde să ridice noi biserici. Acest model cere sacrificiu din partea
familiilor care se mută într-un loc nou, unde trebuie să îşi găsească slujbe noi şi
case. Dar prioritatea extinderii Împărăţiei îi motivează pentru acest sacrificiu
necesar pentru a înfiinţa o nouă biserică.
Mulţi cred că acest model cere ca oamenii să se mute în oraşe mici, unde
nu există prezenţă adventistă, pentru că oraşele mari au deja o biserică
adventistă. Acest model nu implică neapărat o astfel de mutare. Mult mai
importantă decât plasarea bisericilor adventiste în oraşe mici este
evanghelizarea oraşelor mari din America de Nord. Fără să neglijeze
evanghelizarea ariilor rurale, adventismul trebuie să recâştige oraşele pentru
Hristos. Acest model presupune ca oamenii să se mute în oraşe mari, unde este
nevoie de înfiinţarea unor noi biserici. S-ar putea ca în unele oraşe să existe deja
biserici adventiste, dar bisericile nou plantate se vor orienta spre câştigarea celor
care nu pot fi atraşi de bisericile existente.
Pentru a evita izolarea, este ideal să existe câteva familii care să se
implice împreună în proiectul colonizării. Aceste familii vor forma un nucleu bun
pentru a începe formarea unei noi biserici. Dar această biserică nu trebuie să fie
formată doar din nucleul care a venit în această nouă zonă; el trebuie să atragă
oameni, iar în urma secerişului să formeze biserica.
Paternitate accidentală
Al treilea model pentru a începe formarea unei noi biserici a fost numit
"paternitatea accidentală". Deşi nu a fost planificată înfiinţarea unei noi biserici,
aceasta a avut loc. Poate că o împărţire a bisericii sau alte crize au dus la
formarea unei biserici noi. Evident, acesta nu este cel mai bun mod pentru a
111
începe o nouă biserică. Dar Dumnezeu foloseşte chiar şi o biserică împărţită
pentru slava Lui, prin faptul că, dintr-o situaţie cu potenţial negativ, El face să ia
naştere o nouă biserică. De fapt, deseori tensiunile apar pur şi simplu pentru că
biserica mamă este "însărcinată" şi refuză să dea viaţă.
Acest model de a începe o biserică este o încercare. Deoarece biserica nu
a fost înfiinţată cu scopul de a strânge secerişul, ea este obişnuită să se
preocupe de sine. Până acum, forţa care îi unea pe membri provenea din faptul
că ei aveau un inamic comun - biserica mamă. După ce această problemă a
dispărut, este posibil ca ei să înceapă să se lupte între ei. De aceea, este
imperativ ca această nouă biserică să înceapă imediat strângerea secerişului.
Acest lucru este dificil, dar este singura metodă prin care această biserică poate
să capete sănătate.
Multe biserici adventiste au fost formate după metoda paternităţii
accidentale. De aceea, ar fi cu atât mai bine să plantăm o biserică înainte ca să
iasă copilul din pântece. Bisericile plantate astfel vor produce mai puţine traume,
atât bisericii mamă, cât şi nou născutului. Nu vă fie frică să lăsaţi copilul să iasă
din pântece.
Parteneriatul
Un alt model care se potriveşte bine adventismului este modelul
parteneriatului. În acest caz, două sau trei biserici se alătură pentru a planta o
biserica nouă. Fără să fie necesar să se dividă o biserică existentă, acest model
presupune ca membrii câtorva biserici să se adune împreună pentru a forma
nucleul unei noi biserici. Acesta permite ca bisericile mici sa poată planta o nouă
biserică, fără să-şi rărească rândurile. Al doilea avantaj ar fi acela că este puţin
probabil ca noua biserică să fie o copie la indigo a bisericii mamă, din moment ce
"ADN"-ul provine nu numai de la o singură biserică. Plantarea de biserici nu
urmăreşte să cloneze o biserică existentă, ci să realizeze ceva cu totul nou.
Acest model are potenţialul ca acest lucru să se întâmple.
Am prezentat mai sus principalele modele prin care o biserică mamă
poate planta biserici total autonome. Există şi moduri prin care o biserică mamă
112
poate planta o biserică nouă, fără să fie necesar să se despartă de copilul ei.
Aceste modele duc la plantarea de biserici semi-autonome.
Sateliţi răspândiţi
Acesta este numele primului model semi-autonom. Este un model rar
folosit de adventişti, deşi are un potenţial imens. Este de ajutor mai ales
bisericilor care se tem să planteze, de teamă să nu piardă prea mulţi membri. În
această variantă, biserica mamă plantează câteva ramuri în diferite zone ale
oraşului. Aceste ramuri sunt încă părţi ale bisericii mamă - doar că se întâlnesc
în locuri diferite. De exemplu, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
"Metropolitan" a fost plantată iniţial în 1950. A fost o biserică de succes, cu mulţi
membri. Pe măsură ce oamenii s-au mutat în suburbii, biserica a cochetat cu
ideea mutării în suburbie, dar aceasta i-ar fi înstrăinat pe mulţi dintre membri. În
loc de aceasta, biserica a decis să planteze o ramură în suburbia de nord. Cei
care s-au mutat aici erau membri tot la "Metropolitan", dar se întâlneau în
satelitul din nord. În cele din urmă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea
„Metropolitan” a plasat patru astfel de biserici satelit în jurul oraşului. Rezultatul a
fost că Biserica „Metropolitan” a continuat să crească într-un ritm accelerat.
Acest model se aseamănă cu o universitate care are câteva campusuri.
Există o singură biserică, cu acelaşi pastor; doar că membrii se adună în locuri
diferite. Pentru adventişti, ea prezintă câteva avantaje. Ea se aseamănă cu
districtul, cu excepţia faptului că în district bisericile sunt separate, independente,
dar slujite de acelaşi pastor. Modelul sateliţilor răspândiţi are avantajul că există
o biserică foarte mare, care oferă oamenilor opţiuni multiple şi în acelaşi timp are
intimitatea unei biserici mici. Ea are în mod literal avantajul de a fi în acelaşi timp
o biserică mică şi o biserică mare.
Bisericile care se tem să planteze ar trebui să se gândească serios la
acest model. În felul acesta, ele nu vor pierde nici membri şi vor putea în acelaşi
timp să extindă Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica operează cu un singur buget,
dar oferă alocaţii speciale sateliţilor. Pastorul poate sluji întreaga biserică, dar
este mai bine dacă fiecare satelit are pastorul lui. În acest model, clădirea
113
încetează să mai reprezinte o barieră pentru creşterea bisericii, pentru că
biserica poate planta noi sateliţi atunci când nevoia de spaţiu o cere.
Chiar dacă intenţia de început a fost ca noua plantă să fie o parte a
bisericii mamă, trebuie să recunoaştem că, odată cu trecerea timpului, satelitul ar
putea dori să devină autonom. O biserică mamă sănătoasă va accepta cu
amabilitate statutul de independenţă al noii adunări. Aceasta metodă este mai
puţin traumatizantă pentru biserica mamă decât ar fi plecarea membrilor într-o
adunare nouă, independentă de la început. Ea permite un proces lent de
tranziţie, pe măsură ce adunarea devine în cele din urmă autonomă.
Sateliţi apropiaţi
O variantă a modelului "sateliţilor răspândiţi" este modelul cu "sateliţii
adunaţi". În loc să se planteze adunări noi în locuri diferite, acest model
presupune plantarea unor adunări noi în aceeaşi clădire. Acest model a fost
folosit cu succes în adventism, mai ales când se începea o lucrare cu un nou
grup etnic.
Un exemplu în acest sens este o biserică cu vorbitori de limba engleză, în
care am condus de curând o serie de adunări evanghelistice, în cursul cărora am
botezat un grup de spanioli. Această adunare s-a gândit să înceapă să
organizeze în fiecare săptămână servicii divine separate, pentru noul grup de
spanioli. În câteva săptămâni, grupul de spanioli a depăşit numărul de treizeci de
persoane. Acum există două adunări în aceeaşi clădire în fiecare Sabat, ambele
aparţinând de aceeaşi biserică . Acest model deţine un potenţial remarcabil
pentru plantarea de adunări etnice în cadrul aceleiaşi biserici.
Cu timpul, biserica etnică poate ajunge să nu mai încapă în acel spaţiu şi
să dorească să plece într-un alt loc, dar acest model a asigurat posibilitatea de a
incuba o nouă biserică, fără prea multe cheltuieli. O altă variantă a acestui model
ar fi ca cele două adunări să devină independente, dar să continue să împartă
aceeaşi clădire. Între cele două grupuri ar trebui stabilit un contract financiar
pentru evitarea neînţelegerilor, iar independenţa celor două poate fi primul pas
spre desprinderea totală.
114
Servicii religioase multiple
Un model adiţional pentru plantarea unei noi adunări de către o biserică
mamă este ca aceasta să desfăşoare un program adiţional în Sabat dimineaţa.
Aceasta este o variantă a modelului de mai sus şi deţine un mare potenţial
pentru adventism. Unii ar putea spune că un alt serviciu divin nu înseamnă
plantare de biserică, dar oamenii care conduc servicii multiple vor observa că
fiecare serviciu divin atrage grupuri diferite de oameni, iar indivizii se ataşează de
obicei de unul dintre ele şi rareori se mută de la unul la altul. Astfel, în realitate, a
avea două sau trei servicii divine este acelaşi lucru cu a avea două sau trei
biserici diferite. Dacă analizăm situaţia din punct de vedere financiar îi înţelegem
sensul, mai ales dacă ne gândim la costul ridicat al clădirilor şi al proprietăţilor
din zilele noastre. Utilizarea multiplă a unei clădiri costisitoare echivalează cu o
bună isprăvnicie.
Bisericile adventiste care organizează două servicii divine cu succes,
adaptează de obicei fiecare serviciu la caracteristicile participanţilor. Existenţa
mai multor opţiuni va atrage mai mulţi oameni decât dacă ar exista un singur
serviciu divin, mai mare. Cele mai multe biserici organizează două servicii divine
datorită lipsei spaţiului. Aceasta era situaţia în generaţiile trecute, dar astăzi
organizarea altui serviciu divin nu este rezultatul aglomeraţiei, ci are drept scop
atragerea unor grupe diferite de oameni în biserică.
Am vizitat într-un Sabat o biserică în care se desfăşurau trei servicii divine.
Numărul membrilor era în jur de 700, din care participau 500, iar clădirea avea
200 de locuri. Primul serviciu divin a fost foarte tradiţional. Al doilea se numea
"serviciu divin de familie", cu un amestec de contemporan şi tradiţional. În timp
ce acesta avea loc în biserică, un al treilea serviciu, total contemporan, se ţinea
într-o aulă. Această biserică încerca să vină în întâmpinarea diferitelor nevoi ale
unor grupuri diferite de oameni, în ceea ce priveşte stilul de închinare. Toate
serviciile erau loiale principiilor adventiste, dar ofereau diferite abordări ale
închinării.
115
Interesant, cei care participau la serviciul divin contemporan nu erau
numai tineri sau adulţi tineri. Mulţi credincioşi cu „tâmpla albă” erau acolo,
bucurându-se de o închinare de tip contemporan. De fapt, a existat o prezenţă a
tuturor vârstelor la toate cele trei servicii, deşi serviciul de tip contemporan a avut
cel mai mare procent de tineri.
Chiar dacă în general este adevărat că tinerii preferă o abordare mai
contemporană a închinării, ar fi o greşeală să considerăm că toţi tinerii preferă
stilul contemporan. Mulţi tineri preferă stilul tradiţional, iar mulţi dintre cei în
vârstă îl preferă pe cel contemporan. Atunci când planificăm aceste servicii
divine, trebuie să avem în vedere faptul că la fiecare dintre ele vor participa
credincioşi de toate vârstele, iar în acelaşi timp fiecare serviciu divin se va
adresa mai mult unei anumite generaţii. În cazul descris mai sus, prima biserică
i-a atras în principal pe cei mai vechi în credinţă sau pe seniori; serviciul de
familie pe cei din generaţia boomers; iar serviciul contemporan pe cei din
generaţia X.
La ce oră ar trebui să înceapă al doilea serviciu divin? Aceasta diferă de la
adunare la adunare, dar cei mai mulţi care desfăşoară servicii multiple nu încep
prea devreme primul serviciu divin. Ora preferată pentru începerea primului
serviciu este între 8:45 şi 9:00, cu al doilea serviciu începând între 11:15 şi
11:30. Şcoala de Sabat are de obicei loc între cele două servicii divine. Cu ani în
urmă, cele mai multe biserici considerau că ele nu pot avea un serviciu divin
după ora prânzului. Acest tabu a fost dărâmat de bisericile care au trecut la un al
doilea serviciu divin, programat după ora prânzului, unele ajungând până la ora
13:00. Acesta se adresează tinerilor care doresc să doarmă mai mult în Sabat
dimineaţa, sau care au copii mici, fiindu-le greu să vină la ora 9:30 la Şcoala de
Sabat.
Puţine biserici adventiste au încercat să organizeze un al treilea serviciu
divin. Cele care totuşi procedează astfel, îl desfăşoară de obicei într-o altă
clădire, după cum s-a menţionat mai sus. Dacă însă există un spaţiu adecvat
pentru Şcoala de Sabat, biserica ar putea să organizeze două programe pentru
Şcoala de Sabat şi trei servicii de închinare, pentru că nu este neapărat nevoie
116
ca Şcoala de Sabat să se desfăşoare separat. Problema care se pune aici ţine
de existenţa unui personal adecvat pentru realizarea a trei servicii de închinare şi
a două Şcoli de Sabat. Dar implicarea a câţi mai mulţi credincioşi va îmbunătăţi
sănătatea bisericii. Una dintre problemele bisericilor mari este aceea că ele nu
oferă suficiente posibilităţi pentru ca oamenii să se implice. Realizarea mai
multor servicii divine ar creşte oportunităţile ca aceştia să se implice.
O altă posibilitate pentru a realiza un al treilea serviciu este aceea de a-l
programa vineri seara sau Sâmbăta după amiaza. Unele biserici adventiste au
avut succes cu serviciile de închinare din Sabat după amiaza, destinate mai ales
vizitatorilor sau celor veniţi pentru prima oară. Nu este nimic sacru între orele
11:00 şi 12:00 din Sabat. Şi celelalte ore ale Sabatului sunt la fel de potrivite
pentru a ţine servicii divine, prin care vor fi atrase diferite grupe de oameni.
Există multiple opţiuni pentru bisericile care doresc să participe la
extinderea Împărăţiei prin plantarea de noi biserici. În timp ce biserica voastră se
roagă pentru a începe formarea unei alte biserici, alegeţi una din aceste opţiuni
şi încercaţi să începeţi lucrul. S-ar putea ca serviciile adiţionale să nu iasă în
evidenţă prin rapoartele statistice, ca în cazul bisericilor nou plantate, dar nu este
mai puţin adevărat că ele sunt nişte biserici noi, care vor câştiga un mare seceriş
pentru Hristos.
Modele de plantare în care nu există o biserică-mamă
În timp ce în modelele de mai sus există o biserică mamă în procesul de
plantare, modelele următoare fac posibilă plantarea de biserici fără implicarea
unei biserici mame. Ceea ce nu înseamnă că modelele în care lipseşte mama
sunt preferabile, - acestea sunt pur şi simplu alte posibilităţi de a începe
formarea de biserici.
Plantatorul de biserici catalitic
Acest tip de plantator de biserici a fost prezentat într-un capitol anterior.
Este o persoană specializată în plantarea de biserici. Acesta are toate
caracteristicile catalizatorului, dar este specializat în plantarea de biserici mai
mult decât în evanghelizarea full-time. Această persoană poate fi de ajutor
117
pentru multe conferinţe care doresc să vadă cât mai multe biserici plantate. Ea
poate fi angajată pentru a se muta într-o anumită zonă pentru unu sau doi ani,
unde să ridice o biserică, să o lase în grija cuiva, iar apoi să meargă în alt loc,
pentru a începe o altă biserică. Cei care au succes se vor specializa în plantarea
de biserici. Ei îşi vor consacra de fapt cea mai mare parte a vieţii lor profesionale
plantării de biserici. Ei vor avea şi stabilitate, pentru că vor lucra cel puţin un an
într-un anume loc. Ei vor putea locui mai mult timp în oraşe mari, unde vor planta
mai multe biserici noi, nefiind deci nevoie să se mute. În felul acesta trebuie să
se procedeze în multe din metropole Americii de Nord.
Pastorul fondator
Pastorul fondator este angajat de conferinţă pentru a ridica o biserică şi în
continuare să fie pastor al acelei biserici. El trebuie să aibă atât însuşirile unui
catalizator, cât şi pe cele ale unui organizator, dacă doreşte să aibă succes în
ridicarea bisericii şi în a sta mai departe cu ea ca pastor. El poate sluji în
bisericile existente, dar nu trebuie să fie legat de ele. El este angajat pentru
scopul special de a ridica biserici noi. De fapt, chiar dacă bisericile existente pot
ignora nevoia de noi biserici în care să fie strâns secerişul, conferinţa, sesizând
această mare nevoie, susţine înfiinţarea de noi biserici chiar şi atunci când
bisericile deja existente nu sunt atrase de această aventură.
Un absolvent recent de seminar a fost rugat să lucreze ca pastor fondator
al unei noi biserici într-o anumită zonă a unei metropole. Bisericile existente în
acel loc nu credeau că este nevoie de o nouă biserică, aşa că i-au oferit puţin
sprijin. Deoarece fusese trimis acolo de către conferinţă, el a început să lucreze
împreună cu familia lui. În timp, vizitând bisericile existente, el a câştigat simpatia
şi ajutorul unui grup de credincioşi. În mai puţin de un an au venit în biserică în
fiecare săptămână şaizeci de persoane noi, dintre care cele mai multe
proveneau din seceriş.
Echipele de plantare de biserici
118
Acest model este o variantă a celor două modele anterioare. Principala
diferenţă este că, în locul unui plantator de biserici individual sau al unui pastor
fondator, conferinţa angajează o echipă sau două-trei persoane pentru a începe
o biserică nouă. Aceasta este o modalitate mult mai preferabilă de a începe
biserici, dar este folosită foarte puţin printre adventişti, datorită costurilor
necesare pentru mai multe salarii, pentru care nu există la început o sursă
suplimentară din zecimi. Aceasta este o adevărată aventură a credinţei.
Avantajele acestui model sunt evidente. Membrii echipei se pot susţine
unii pe alţii, ceea ce va rezolva problema izolării de care suferă cei mai mulţi
plantatori de biserici. Mai mulţi lideri oferă mai multe calităţi. De aceea, echipa ar
trebui să fie compusă din indivizi care se sprijină unul pe altul prin forţele lor.
Ideal ar fi ca unul să fie un catalizator şi celalalt organizator, iar dacă mai există
un al treilea, persoana aceea ar trebui să fie un operator.
Varianta unei echipe este mai scumpă, dar este cea pe care a
recomandat-o Isus şi pe care biserica timpurie a folosit-o. Dacă sugestiile din
capitolul trei al acestei lucrări ar fi luate în seamă de către conferinţe, ar fi
economisiţi suficienţi bani pentru a putea urma sfatul lui Isus, susţinând echipe
care să lucreze împreună, cu scopul de a forma noi biserici. Această metodă de
plantare de biserici ar trebui folosită în principal acolo unde conferinţa doreşte să
planteze o biserică mare. Ea nu este fezabilă din punct de vedere financiar
pentru plantarea de biserici mici.
Plantatorul de biserici independent
Acest model diferă de celelalte, în primul rând prin faptul că plantatorul nu
este angajat de către conferinţă, dar lucrează în strânsă legătură cu aceasta.
Plantatorul este probabil o persoană laică. El nu se aşteaptă să fie vreodată
angajat de conferinţă.
Acest model este folosit în principal atunci când se doreşte înfiinţarea unor
biserici laice, fără pastori plătiţi. Aceste biserici vor trimite zecimile la conferinţe,
fără să aştepte ca acestea să le trimită pastori, pentru că ele sunt capabile să se
întreţină singure. Acest model se aseamănă cu cel al adventismului timpuriu şi el
119
va fi folosit mai ales în plantarea bisericilor mici, deşi se poate folosi şi pentru
unele biserici mari. De asemenea, este posibil ca, în viitor, biserica înfiinţată de
un plantator de biserici independent să fie dată în grija unui pastor angajat de
conferinţă.
Acesta este un alt model cu un mare potenţial pentru adventişti. Cel mai
mare dezavantaj pentru conferinţă ar putea fi lipsa controlului asupra
plantatorului de biserică, din moment ce acestuia nu i se plăteşte nici un salariu.
Dar conferinţa poate alege acel lider cu care să menţină o legătură constantă.
Astfel de persoane ar trebui să parcurgă un proces de evaluare înainte de a primi
din partea conferinţei binecuvântarea de a începe o nouă biserică.
Ellen White susţine ideea laicilor ca plantatori de biserica în următoarea
declaraţie:
"În apropierea noastră există oraşe mari şi mici în care nu se face
nici un efort pentru salvarea sufletelor. De ce nu s-ar muta familii care
cunosc adevărul prezent în aceste oraşe şi sate, pentru a înălţa
standardele lui Hristos, lucrând... după voia lui Dumnezeu, pentru a aduce
lumina înaintea acelora care nu au cunoştinţă despre ea? Vor fi laici care
se vor muta în oraşe şi sate şi în locuri aparent nepromiţătoare, unde ei să
arate lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o pentru a străluci înaintea
altora.1
"Fraţii care doresc să se mute ar trebui să meargă în oraşele şi
satele în care există puţină lumină sau deloc şi unde ei pot fi de un real
ajutor şi o binecuvântare pentru alţii, prin lucrarea şi prin experienţa lor."2
Plantatorul de biserici bi-vocaţional
În acest model, o persoană primeşte un mic salariu pentru a se muta într-
un anumit loc şi a ridica o biserică. Persoana îşi asigură traiul având o slujbă
oarecare. Pe măsură ce biserica creşte şi odată cu ea şi zecimile, conferinţa
creşte sprijinul dat acestuia, până când persoana primeşte un salariu întreg.
Totuşi, unele biserici nu vor ajunge niciodată la acest punct, iar această
persoană va fi mereu un pastor bi-vocaţional. Aceasta nu este o problemă,
120
pentru că organizaţia adventistă trebuie să fie destul de mare, astfel încât să
poată avea şi câţiva pastori part-time.
Se pare că există precedente biblice ale acestui model. Apostolul Pavel
opera după acest model atunci când a început cele mai multe din bisericile
Noului Testament, în timpul primului an al lucrării sale. Multe biserici nu ar fi
existat niciodată dacă el nu ar fi apelat la această metodă. Conferinţele mai mici
au folosit-o deja cu succes. Ele nu şi-au permis niciodată să angajeze o
persoană full-time pentru a porni o biserică, dar această variantă de salarizare le-
a permis să planteze cu succes câteva biserici, fără un consum foarte mare de
resurse.
121
8
Ce fel de biserici ar trebui sa plantăm?
Atunci când pionierii adventişti au început misiunea de plantare de biserici,
au plantat biserici peste tot. Ei nu se gândeau prea mult la tipul de biserici pe
care urmau să le planteze. În zilele acelea nu existau mai multe feluri de biserici.
O biserică era o biserică. Populaţia era destul de omogenă şi un singur model se
potrivea în orice loc. Dar lumea adventistă a secolului douăzeci şi unu este mult
diferită de cea din mediul rural de la mijlocul secolului nouăsprezece. Timpurile s-
au schimbat - şi s-au schimbat mult.
Atunci când pionierii au început să lucreze la marele obiectiv de a duce
lumii solia celor trei îngeri, ei străbăteau locurile pe jos sau pe cai. Dar de atunci
lumea s-a schimbat, trecând de la o societate agricolă simplă, la o societate
profund industrializată. Ellen White era cu ei şi a ajutat adventismul să devină o
mişcare mondială. Adventismul s-a mutat spre vest, odată cu dezvoltarea
Americii spre vest. Dar începând cu secolul douăzeci, aceasta mişcare rurală a
început să se schimbe. Odată cu mutarea oamenilor din micile orăşele spre
marele oraşe, a început urbanizarea.
Văzând acest fenomen, Ellen White a început să urgenteze biserica să ia
în serios evanghelizarea în oraşe. De fapt, ea a petrecut ultimii cincisprezece ani
ai vieţii încercând să convingă Biserica Adventistă să îşi schime orientarea şi
metodele pentru a câştiga noua Americă în schimbare. Adventismul nu a reuşit
să atingă niciodată această ţintă, deşi în primii zece ani ai secolului douăzeci a
fost făcut un început, sub conducerea lui A.G. Daniels.
Era industrializată în care Ellen White încerca să determine Biserica
Adventistă să înainteze, s-a încheiat pe la mijlocul secolului. O nouă era se
năştea. Lumea industrializata s-a dezintegrat repede, pe măsură ce America şi
întreaga lume au trecut la era computerizată. De fapt, ultima jumătate a secolului
122
douăzeci a cunoscut cele mai ample schimbări care au apărut vreodată într-o
perioadă aşa de scurtă de timp din toată istoria planetei Pamânt.
Cei mai mulţi oameni de astăzi lucrează în sistemul informaţiilor, nu în
sistemul industrial. Noi nu trăim doar în era informaţiilor, ci şi în societatea
globală. Masele de oameni trăiesc astăzi în dependenţă unele de altele.
Prăbuşirea preţurilor pe piaţa stocurilor din Asia în ultimii nouăsprezece ani au
avut impact asupra lumii întregi. Aceasta este cu adevărat o alta eră.
Una dintre cele mai importante schimbări din vieţile oamenilor este astăzi
numărul mare de alegeri cu care se confruntă zilnic. Până în 1950, oamenii
aveau puţine opţiuni, dar astăzi acestea sunt fără număr. Priviţi doar la opţiunile
nenumărate din supermarket pentru a alege cereale, detergenţi, periuţe de dinţi,
sau deodorante, spre exemplu. Alegerea a devenit factorul cheie în societatea de
azi.
Dar cele mai multe biserici de azi se comportă ca şi cum ar trăi încă în anii
1950. Ele le oferă oamenilor o singură opţiune. Aceasta ar fi putut merge în
1850, dar este ineficient în secolul douăzeci şi unu. Cum influenţează aceasta
plantarea de biserici? Pionierii puteau planta un singur model de biserică, cu
care ar fi satisfăcut orice opţiune. Dar multitudinea alegerilor posibile din lumea
de astăzi impune ca Biserica Adventistă să ofere mai multe opţiuni sau stiluri de
biserici. Dacă Biserica doreşte să fie un agent eficient pentru Dumnezeu în
aceste ultime zile ale istoriei pământului, ea trebuie să intre în secolul douăzeci şi
unu prin oferirea mai multor opţiuni privind stilul de biserică.
Ellen White, văzând schimbările care aveau loc la începutul secolului
douăzeci, a urgentat biserica să îşi schimbe metodologia de a câştiga noua
populaţie care se năştea. Dacă ea ar trăi astăzi, ar urgenta la fel biserica să
avanseze noi frontiere pentru a câştiga oamenii acolo unde ei sunt. Acesta era
stilul său. Aceasta este moştenirea adventă. A rămâne fixaţi în metodologia şi
stilul bisericii anilor 1950 înseamnă a nu respecta moştenirea dată Bisericii
Adventiste sub călăuzirea inspirată a Ellenei White. Noi îndrăznim să fim
neascultători în acest sens.
123
În acest capitol dorim să examinăm diferitele tipuri de biserici care pot fi
plantate astăzi. Deşi această analiză nu va epuiza toate posibilităţile. Continuu
sunt inventate noi tipuri de biserici, pentru a face faţă nevoilor populaţiei, pe
măsură ce timpul se prelungeşte pe planeta pământ. Această examinare rapidă
a diferitelor stiluri de biserici îi va ajuta pe plantatori să decidă ce fel de biserica îi
cheamă Dumnezeu pe ei să planteze.
Biserica tradiţională
Să începem cu modelul cel mai familiar. Este acela în care pastorul
supraveghează desfăşurarea zilnică a activităţilor bisericii. Această biserică
poate avea un pastor doar pentru ea sau în comun cu mai multe biserici. (Într-un
capitol anterior ne-am ocupat de rolul pastoral, deci în acest capitol nu rolul
pastoral va fi cheia pentru a înţelege cum funcţionează biserica. Rolul pastoral
descris anterior poate fi folosit în orice model de biserică).
Caracteristica principală a bisericii tradiţionale este că ea se organizează
corespunzător unor programe. Oamenii vin la biserică în Sabat dimineaţa şi pot fi
implicaţi sau nu în alte activităţi organizare de biserica locală. Biserica deţine de
obicei propria clădire, iar cele mai multe activităţi au loc aici.Unii au prezis
dispariţia bisericii tradiţionale în noul secol, dar ea este departe de a muri.
Oricum, ea s-ar putea să arate puţin diferit, cu câteva ajustări, pentru a deveni
mai corespunzătoare. Nevoia de biserici tradiţionale este susţinută de marele
potenţial al secerişului format din oameni crescuţi în biserică, dar care au plecat.
Atunci când decid să se întoarcă, mulţi dintre ei doresc o biserică tradiţională,
pentru că aceasta este biserica din copilăria lor. Ei pot fi deranjaţi de cele mai
multe servicii divine contemporane desfăşurate în unele din noile biserici. De
aceea, bisericile tradiţionale sunt necesare pentru a recâştiga generaţiile mai
tinere care se întorc, cât şi generaţiile mai în vârstă, care se simt mai confortabil
în stilul tradiţional.
În biserica tradiţională, stilul de închinare este mai formal şi mai puţin
participativ decât în serviciile contemporane. Oamenii cântă marile imnuri ale
credinţei. Tradiţional nu înseamnă însă plictisitor. Pentru a impresiona oamenii,
124
bisericile tradiţionale trebuie să conducă servicii divine de calitate. Aceste biserici
trebuie să îi inspire pe cei care participă şi simt o sete reală în vieţile lor.
Biserica sensibilă faţă de vizitator
Una din noile forme de biserici care s-au dezvoltat astăzi este biserica
sensibilă faţă de cei care caută. Un căutător este definit ca fiind acela care caută
cu insistenţă pe Dumnezeu şi biserica Sa. El încearcă ori să vină la Hristos
pentru prima dată, ori să se întoarcă la El, pentru că a avut o experienţă cu El
mai demult. Biserica sensibilă faţă de cel care caută încearcă să răspundă
nevoilor acestuia.
Acest tip de biserică îi încurajează pe membri să îşi aducă regulat prietenii
şi vecinii la biserică. Serviciul de închinare poate fi urmărit chiar fără să se intre
în biserică, astfel încât să nu fie nimic care să îl deranjeze pe musafir. Vizitatorii
care doresc să rămână anonimi pot să vină şi să plece fără să li se ceară numele
şi adresa. Predica nu conţine nimic care ar putea sa îl ofenseze pe musafir.
Predicatorul îşi pregăteşte discursul cu gândul la vizitator. Sunt instalate
indicatoare care arată direcţia spre alte săli sau aule, iar la intrare sunt persoane
care îi îndrumă pe vizitatori să meargă unde doresc.
Serviciul divin nu este adaptat la vizitatori, dar este sensibil la nevoile lor,
astfel ca nimic să nu îi ofenseze pe cei care participă pentru prima oară. În
această biserică, profesorii de la Şcoala de Sabat sunt foarte atenţi atunci când
fac referire la Spiritul Profetic. Aceasta nu pentru că ei cred mai puţin în Ellen
White şi în scrierile ei, ci pentru că ea nu este cunoscută de către vizitatori şi nu
trebuie ca mesajul ei să devină o piatră de poticnire.
Biserica sensibilă faţă de vizitator face trecerea între biserica tradiţională
şi biserica centrată pe vizitator, pe care o vom analiza mai departe. Biserica
sensibilă faţă de vizitator seamănă foarte mult cu biserica tradiţională, cu
excepţia faptului că este foarte sensibilă la nevoile vizitatorilor care pot participa
la biserică. Muzica în această biserică este un amestec între imnurile tradiţionale
şi stilul contemporan.
125
Biserica centrată pe vizitator
Al treilea tip de biserică pe care îl analizăm este biserica centrată pe
vizitator. Această biserică este radical diferită de cele două anterioare. Ea este
total orientată spre nevoile vizitatorului. De fapt, tot serviciul divin este realizat
astfel încât să îi întâmpine pe vizitatori acolo unde ei se află. În timp ce biserica
sensibilă faţă de vizitator încearcă să întâmpine nevoile credinciosului şi să fie
atentă faţă de vizitator, biserica centrată pe vizitator se centrează exclusiv pe
nevoile vizitatorului.
În biserica centrată pe vizitator, întregul serviciu divin, de la muzică la
predică, este conceput pentru a-i întâmpina pe vizitatori acolo unde ei sunt.
Muzica este foarte contemporană, încercând să fie în stilul familiar celor care
trebuie câştigaţi. De obicei, în acest tip de biserică drama are un loc important.
Din dorinţa de a-i câştiga pe oameni aşa cum făcea Isus, prin prezentarea unor
întâmplări din viaţă, bisericile centrate pe vizitator apelează la dramă ca la o
formă de artă, cu scopul de a comunica adevărul unei generaţii vizuale.
Există o echipă care se ocupă de obicei atât de muzică, cât şi de dramă.
Nu există nimic tradiţional în organizarea serviciului divin în acest tip de biserică;
de fapt, lucrurile se pot schimba de la o săptămână la alta.
Cineva ar putea sesiza, în mod corect, că diferenţa majoră dintre aceste
trei tipuri de biserici este forma de închinare. Biserica centrată pe vizitator este
contemporană în toate aspectele serviciului de închinare. El este destinat să
răspundă nevoilor acestei generaţiei vizuale. Astfel, chiar şi predica poate fi
ilustrată cu imagini de pe computer. (Trebuie menţionat că şi bisericile
tradiţională şi cea sensibilă faţă de vizitator pot apela la unele din aceste forme,
doar foarte rar. Deosebirea este că pentru biserica centrată pe vizitator, aceste
forme o definesc. Oamenii se aşteaptă la acesta în fiecare săptămână, nu doar
ocazional).
Oamenii îşi aduc cu regularitate prietenii şi vecinii în bisericile centrate pe
vizitator. Nu este surprinzător să vezi că foarte mulţi neadventişti participă la
serviciile de închinare. Mulţi foşti adventişti sunt la fel atraşi de această nouă
formă de închinare. Participanţii la bisericile centrate pe vizitator nu doar stau jos
126
şi urmăresc serviciul divin - ei participă activ. Deseori ei bat din palme sau chiar
ridică mâinile înaintea Domnului. Ei se închină cu toata fiinţa, nu doar sub aspect
cognitiv.
Predica în biserica centrată pe vizitator este de obicei creştinism 101.
Predicatorul, în mod deliberat, nu intră în aspectele profunde ale Cuvântului lui
Dumnezeu. Asupra acestora se va opri cu o alta ocazie. De fapt, cele mai multe
biserici centrate pe vizitator au şi un "serviciu divin al membrilor", care este mult
mai bine conceput pentru a răspunde nevoilor acestora. Deşi pot participa şi
vizitatori, ei ştiu că acest serviciu este destinat membrilor şi foarte rar participă la
acest serviciu divin o persoană care este în vizită pentru prima dată.
Această centrare a închinării pe vizitator prezintă un pericol pe care
adventiştii trebuie să îl evite, dacă doresc să obţină succes cu acest model.
Atunci când serviciul divin pentru vizitatori are loc în Sabat dimineaţa, există o
îngrijorare reală că mulţi oameni nu vor merge mai departe de creştinismul 101.
Este dificil să participi la mai mult decât un serviciu divin pe săptămână în mod
regulat. Deoarece serviciul din Sabat dimineaţa este ales de cei mai mulţi, există
un real pericolul ca mulţi membri ai acestui model de biserică să rămână la
nivelul unui creştinism 101 şi niciodată să nu se maturizeze în credinţă. Aceasta
este o problemă majoră, care trebuie abordată cu pricepere, dacă bisericile
doresc să rămână credincioase soliei adventismului. Deşi adventismul este
destul de larg pentru a integra diferite stiluri de închinare, nu pot fi tolerate
bisericile în care membrii nu reuşesc să ajungă la maturitate.
O metodă de a evita această problemă în bisericile centrate pe vizitatori
este aceea de a nu programa serviciile pentru vizitatori în Sabat dimineaţa.
Programaţi în Sabat dimineaţa serviciul destinat credincioşilor şi, de exemplu, în
Sabat după amiaza poate fi serviciul pentru vizitatori. Bisericile adventiste au
avut tendinţa de a copia modelul neadventist şi de a transfera serviciul pentru
vizitatori din duminică dimineaţa în sâmbătă dimineaţa. Deşi serviciile de
duminică dimineaţa merg bine în bisericile neadventiste, deoarece acesta este
timpul când cei mai mulţi oameni care nu aparţin unei biserici se gândesc că este
127
potrivit să meargă la biserică, pentru adventişti nu există acelaşi avantaj dacă ar
prezenta un serviciu divin pentru vizitatori în Sabat dimineaţa.
Mulţi au început să meargă la biserică sâmbăta după amiază. Multe dintre
bisericile care ţin duminica organizează astăzi servicii divine sâmbăta după
amiază. Astfel, a devenit mai uşor pentru bisericile adventiste să facă la fel. Cu
toate acestea, unele biserici adventiste ar putea considera că duminica
dimineaţă este un timp mai potrivit pentru serviciul destinat vizitatorilor. Aceasta
sună a erezie la prima vedere, dar ea era o metodă folosită de mulţi dintre primii
adventişti. Ţinerea unui serviciu duminica dimineaţa nu anulează ţinerea
Sabatului, numai dacă cineva neglijează închinarea din Sabat. Organizarea unui
serviciu divin duminica pentru a-i atrage pe vizitatori nu este diferită de
prezentarea unei serii evanghelistice duminica seara, aşa cum făceau adventiştii
în trecut. Singura diferenţă este aceea că serviciul este dimineaţa şi nu seara.
Deoarece bisericile nu se mai adună duminica după amiază, sâmbăta după
amiază sau duminica dimineaţa pot fi la fel de potrivite pentru serviciul
vizitatorilor.
Această folosire a duminicii pentru lucrarea misionară este cu siguranţă în
armonie cu sfatul dat de Dumnezeu bisericii. Citiţi aceasta atât în scrierile Ellenei
White, cât şi în istoria adventismului. Atunci când Edson White a început lucrarea
printre africanii-americani în sud, el şi-a început activitatea printre ei conducând o
şcoală duminicală. Deoarece şcolile duminicale reprezentau principalele căi de a
intra în biserică pe vremea aceea, era normal ca acei primi adventişti să se
folosească de şcoala duminicală pentru a începe lucrarea. Ellen White
comentează această modalitate de lucru a lui Edson:
"Atunci când am citit în scrisoarea lui Edson despre lucrarea pe
care o face în câmpul din sud pe vasul său, folosindu-l ca pe o casă de
rugăciune, despre întâlnirea copiilor la şcoala duminicală, despre invitaţia
pe care a primit-o de a ţine adunări, despre sufletele care erau interesate
de aceste adunări..." 1
128
Atunci când lucrarea adventă a început pe marele continent al Australiei,
Ellen White a jucat un rol major în dezvoltarea ei, aşa cum primise ea modelul
divin. În biografia lui Arthur White despre bunica lui, el descrie cum primii
adventişti din Australia ţineau la început servicii divine duminica, pentru a-i
câştiga pe păzitorii duminicii. Mai târziu, pe măsură ce aceşti oameni au înţeles
Sabatul, au fost îndrumaţi spre închinarea în Sabat. Acesta nu este un mandat
ca închinarea din ziua duminicii să fie folosită ca un mijloc de a atrage oamenii.
Dar ne spune clar că primii adventişti nu considerau că este contrar credinţei lor
în Sabat să ţină servicii divine duminica.
"Mulţi dintre studenţi, sub îndrumarea fratelui şi sorei Robinson,
lucrează cu zel misionar în împrejurimi. La Awaba se ţine Şcoala
duminicală pentru copii. La Dora Creek se ţin servicii de închinare în
Sabat şi Şcoala de Sabat." 2
Această practică este în armonie cu tot ceea ce a sfătuit Ellen White în
legătură cu felul în care poporul lui Dumnezeu poate folosi ziua de duminică, mai
ales atunci când Sabatul devine un test. Dacă în această zi se poate face lucrare
misionară, de ce să împiedicăm biserica o folosească şi astăzi pentru scopuri
misionare?
"Daţi Domnului ziua duminicii ca o zi pentru lucrare misionară.
Ţineţi împreună cu studenţii adunări în diferite locuri şi faceţi lucrare
misionară medicală. Ei îi vor întâlni pe oameni acasă la ei şi vor avea o
ocazie splendidă de a prezenta adevărul. Acest mod de petrecere a
duminicii este întotdeauna acceptat înaintea Domnului." 3
"Ei [James si Ellen White] se aşteptau ca în Oswgo să lucreze în
principal cu biserica, dar când au sosit au văzut că prin oraş erau afişe
care prezentau seminariile pe care urmau să le ţină în zilele de Sabat şi
duminică." 4
Ellen White a declarat că la adunările pe care ea le-a ţinut într-o duminică
dimineaţa şi după amiaza, au participat în total o mie cinci sute de persoane. 5
129
"Lăsaţi ca profesorii din şcolile noastre să dedice duminica efortului
misionar. Am fost instruită că astfel ei vor putea să dejoace planurile
inamicului. Profesorii să ţină împreună cu studenţii întâlniri cu aceia care
nu ştiu adevărul. Astfel ei vor realiza mai mult decât dacă ar proceda în alt
mod." 6
Folosirea duminicii pentru întâlniri evanghelistice, chiar şi duminica
dimineaţa, a fost se pare o practică obişnuită, atât pentru Ellen White, cât şi
pentru alţi adventişti. Ei nu au considerat ca ar fi scăzută importanţa Sabatului,
adunându-se duminica pentru acest scop. Serviciul divin modern pentru vizitatori
în zilele de duminică dimineaţa este astfel fidel moştenirii noastre adventiste de a
folosi duminica pentru a câştiga oameni la Hristos, iar în final de a-i îndruma spre
a păzi Sabatul.
Biserica celulă
Una dintre noile genuri de biserici care s-au dezvoltat în anii recenţi este
biserica celulă. În realitate nu este ceva nou, pentru că se aseamănă mult cu
biserica primului secol. Evident, ea este organizată diferit de biserica primului
secol, dar în principiu ea este foarte asemănătoare, având rădăcini relaţionale
puternice.
Biserica celulă este construită în jurul relaţiilor. În timp ce primele trei
modele discutate anterior pot folosi sau nu grupurile mici, biserica celulă nu
poate exista în afara structurii grupei mici. De fapt, întreaga organizare şi
funcţionare a acestui tip de biserică este construită în jurul grupei. Ea nu are
programe diverse, aşa cum face biserica tradiţională, sau chiar celelalte două
biserici analizate mai sus. Ea nu încearcă să atragă oameni prin serviciul de
închinare, deşi s-ar putea întâmpla şi astfel. Ea urmăreşte să îi câştige pe
oameni prin intermediul grupei.
În biserica celulă, trebuie să aparţii unei grupe pentru a fi membru. Cei mai
mulţi dintre cei noi sunt asimilaţi într-o grupă cu mult înainte de a deveni membri
130
ai bisericii. Grupele se întâlnesc săptămânal în casele şi în birourile membrilor
comunităţii, la fel ca şi în Sabat. Biserica celulă nu are nevoie de o clădire proprie
pentru închinare, deşi ar putea închiria un loc în care să se adune toate pentru
un serviciu divin săptămânal sau lunar. Clădirea nu este importantă - oamenii
sunt. De aceea, structura bisericii se bazează pe relaţiile dintre oameni.
În biserica celulă, când grupurile nu se întâlnesc împreună în Sabat, ei se
întâlnesc de obicei în celule, pentru a se închina în Sabat. Modul de închinare al
diferitelor grupe diferă. Stilul de muzică nu este unic, deşi multe biserici celulă
vor folosi muzica asemănătoare celei din biserica sensibilă faţă de vizitator.
Această biserică este preocupată mai mult de relaţii decât la stilul de muzică.
Sursa de hrană pentru membri se află la nivelul grupei. Pastorul urmăreşte
grupele, dar nu el le poartă de grijă. Prin menţinerea dimensiunilor mici ale
grupelor (mai puţin de doisprezece membri), se asigură formarea unor legături
strânse în interiorul lor. Grupurile sunt locuri plăcute de refugiu; oamenii se simt
confortabil să îşi aducă prietenii. Lucrarea lor în afară se dezvoltă prin relaţiile
membrilor cu cei din societate.
Fiecare celulă sponsorizează de obicei o anumită lucrare. Celulele au o
gândire foarte misionară - ele nu sunt comunităţi închise. Pregătirea de ucenici
are loc în toate bisericile celulă autentice. Acest sistem vine în ajutorul fiecărui
nou credincios la credinţa în Hristos, pentru ca el să înţeleagă şi să accepte
punctele de bază ale soliei advente, să dezvolte o viaţă solidă de rugăciune şi de
studiu, să dezvolte liderul potenţial din fiecare individ, precum şi să echipeze
credinciosul pentru lucrare, adică pentru câştigarea prietenilor şi a vecinilor la
Hristos. Acest plan solid de ucenicie este inima bisericii celulă.
Biserica celulă nu are un comitet permanent de conducere, ca celelalte
biserici. Structura ei este total diferită. De fapt, paradigma celulei este aşa de
diferită, încât pentru mulţi este dificil să adere la acest mod nou de a înţelege
biserica. Înainte de a începe o biserică nouă, plantatorii de biserici vor trebui să
se instruiască foarte bine în această paradigmă.7
Există câteva astfel de noi biserici adventiste. Aceste biserici
experimentale ne ajută să înţelegem ce merge şi ce nu merge. Deoarece
131
modelul bisericii tip celulă se află încă în faza de embrion, avem încă multe de
învăţat. Aceia care sunt implicaţi în plantarea de biserici celulă au nevoie de o
comunicare continuă între ei, pentru a învăţa unii de la alţii.
Pentru că acest tip de biserică este aşa de neobişnuit, ar fi foarte dificil să
transformăm o biserică existentă după acest model. Cel mai bine este să formăm
o biserică celulă printr-o plantare de biserică. Cel mai mare pericol pentru
plantatorul de biserică ar fi acela de a nu înţelege deplin ce înseamnă a face din
această biserică un instrument viu pentru întâmpinarea nevoilor oamenilor. Unii
au plantat biserici în care au organizat grupe mici şi le-au numit apoi biserici
celulă. Însă a avea grupe mici nu înseamnă a avea biserici celulă, mai ales dacă
nu este bine dezvoltat sistemul uceniciei. Biserica celulă este cu totul diferită.
Modelul bisericii celulă deţine un potenţial considerabil în adventism.
Pentru că cele mai multe biserici de la începutul adventismului erau
asemănătoare acestui model, această moştenire ar trebui să ne ajute să punem
în practică acest model mult mai uşor decât alte denominaţiuni. Dar noi nu am
mai avut biserici de acest gen de mai bine de o sută de ani, astfel încât revenirea
la ele se va face lent. Totuşi, aceasta este o alternativă viabilă pentru plantatorii
de biserici. Biserica celulă nu este pentru oricine şi nu va merge oricum. Dar
avem nevoie de aceste modele diferite pentru a duce la cât mai mulţi oameni
evanghelia mântuirii prin Isus Hristos şi solia celor trei îngeri.
Patru modele
Aceste patru modele oferă cel puţin patru variante pentru plantatorul de
biserici. Aceasta nu înseamnă că există doar patru modele posibile - pot fi
dezvoltate şi alte modele, odată cu trecerea timpului. În acest sens, existenţa a
patru biserici adventiste diferite, plantate pe distanţa unei mile, poate veni în
întâmpinarea a patru tipuri de oameni. Amintiţi-vă, există variaţii în cadrul fiecărui
model.
Nici un stil de biserică nu este superior celorlalte. Este uşor să dai
întâietate unui tip de biserică şi să spui că el este superior celorlalte. Dar criteriul
cel mai important ţine de felul în care acel model se potriveşte mediului în care
132
biserica este plantată. Toate aceste tipuri de biserici pot fi eficiente şi pot aduce
oameni la Hristos. Una dintre primele decizii pe care trebuie să le ia plantatorii de
biserici este alegerea stilului de biserică pe care Dumnezeu doreşte ca ei să-l
planteze. După ce echipa a căzut de acord cu privire la tipul de biserică ce va fi
plantată, pot începe pregătirile pentru crearea noii biserici.
Muzica
Deoarece multe din diferenţele existente între aceste modele, în special
între primele trei, sunt legate şi de muzică, ar fi bine să analizăm mai întâi acest
subiect. Deşi, procedând astfel, există riscul de a-i nemulţumi pe cei care sunt de
păreri diferite. De exemplu, unii consideră că se merge prea departe cu
respingerea anumitor stiluri de muzică în biserică. Pe de alta parte, alţii pot fi
nemulţumiţi tocmai pentru că nu s-a mers până unde trebuie. Scopul acestei cărţi
este să analizeze plantarea de biserici, nu stilurile muzicale. Deşi nu se poate
ignora problema stilului muzical ce poate fi folosit în plantarea de biserici. Nimic
nu va diviza mai repede o adunare adventistă ca o discuţie pe tema stilurilor în
muzică. De fapt, acesta este un subiect de divizare nu doar pentru cercurile
adventiste, ci el afectează cele mai multe denominaţiuni de astăzi.
Datorită tensiunilor profunde provocate de introducerea noilor stiluri
muzicale, este mai bine să nu încercăm să schimbăm stilul muzicii unei biserici
deja existente. Dacă nucleul care va începe noua biserică înclină spre un alt stil,
atunci este posibil ca biserica pe care o vor planta să aibă un stil diferit de
muzică.
Introducerea unor stiluri muzicale noi şi a unor noi instrumente a
întâmpinat opoziţie în fiecare etapă a istoriei bisericii. Doar dacă am şti care era
muzica primilor creştini şi am cânta-o, am putea fi în siguranţă! Din fericire, nu
ştim ce cântau şi cum cântau ei. Dacă am afla şi am încerca să o copiem, ar fi o
mare greşeală. Muzica este o expresie a culturii. Diferite culturi manifestă stiluri
şi gusturi muzicale care reflectă caracteristicile vremii lor. A susţine că doar un
singur stil muzical, al meu, este corect, înseamnă a nega diferenţele care există
între diferitele grupuri de oameni.
133
Cultura religioasă europeană îşi are originea în Evului Mediu. Atunci,
biserica era locul unde oamenii veneau cu reverenţă înaintea lui Dumnezeu.
Măreţia divinităţii provoca un sentiment de teamă sfântă, aşa cum inspiră şi
marile catedrale pe care ei le-au construit. Cea mai mare parte a imnurilor
apărute în aceasta eră reflectă acelaşi sentiment. Dar măreţia lui Dumnezeu este
doar una din caracteristicile Sale. Dumnezeul Bibliei nu stă întotdeauna pe tronul
Său de fildeş pentru a inspira veneraţie - El a coborât şi a trăit printre noi. Odată
cu Reformaţiunea, imnurile religioase au început să reflecte partea umană a lui
Dumnezeu, cântând despre Hristos, care a trăit printre noi şi a murit pentru noi.
Consecinţa finală a acestei tendinţe a fost apariţia muzicii gospel, la sfârşitul
secolului nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci. Erau cântece despre
experienţele oamenilor, în lupta lor cu problemele păcatului. Având ca subiect
experienţe ale oamenilor, aceste cântece erau de obicei compuse după stilul
muzical al vremii. De aceea, ele se adresau nevoilor oamenilor într-un limbaj
muzical pe care ei îl puteau înţelege.
Compoziţiile contemporane, care pornesc de la vasta moştenire a
trecutului, încearcă să amestece aceste două genuri de muzică religioasă. Ele au
tonurile şi stilul muzical din zilele noastre, puse pe cuvinte care vorbesc mai mult
de Dumnezeu, comparativ cu stilul gospel. De exemplu, o mare parte a muzicii
contemporane este compusă pe cuvintele psalmilor, sau chiar pe cuvinte din
Scripturi, pe tonuri specifice muzicii contemporane. "Contemporan" nu înseamnă
muzică rock - o mare parte din muzica contemporană conţine alte stiluri decât
muzica rock, de ale cărei influenţe se tem cele mai multe biserici.
Este un anumit stil de muzică superior altuia? Nu. Fiecare face parte dintr-
o cultură sau alta. Unii preferă muzică clasică, în timp ce alţii sunt atraşi de o
muzică mai contemporană. Un stil nu are o expresivitate muzicală mai mare
decât altul. Fiecare stil poate avea un rol în închinarea înaintea lui Dumnezeu.
Ce stil veţi alege pentru biserica dumneavoastră? Depinde de stilul celor pe care
Dumnezeu v-a chemat să îi câştigaţi.
Nu am avut de-a face cu muzica rock şi nici nu doresc. Am încercat să
expun pe scurt câteva principii asupra stilurilor muzicale. Fiecare biserică îşi va
134
alege stilul care i se potriveşte mai bine. În acelaşi timp, cei care aleg anumite
stiluri muzicale, nu trebuie să îi condamne pe cei care aleg un stil diferit. De
exemplu, există tentaţia ca cei care aleg genul muzical contemporan în stilul lor
de închinare să îi respingă pe aceia care aleg genul tradiţional. Acest criticism în
rândul familiei adventiste este mai rău decât dacă oamenii ar fi lăsaţi să
folosească orice formă muzicală pe care au ales-o. Stilul muzical nu este unul
din cele douăzeci şi şapte de puncte de doctrină ale Adventiştilor de Ziua a
Şaptea şi niciodată nu ar trebui considerat astfel. Aceasta nu înseamnă că toată
muzica este potrivită pentru a fi cântată în biserică. Bisericile trebuie să analizeze
cu atenţie muzica pe care o alege şi să se asigure că ea înalţă spre Dumnezeu,
dar, în acelaşi timp, trebuie şi să se ferească de criticism.
Ce să spunem despre instrumentele folosite în închinare? Fiecare
instrument folosit acum în biserică, inclusiv orga, a suportat o critică severă
atunci când a fost introdus în serviciul de închinare. Generaţia noastră a acceptat
orga şi pianul ca instrumente pentru închinarea la Dumnezeu. În ultimii ani ne-am
luptat cu acceptarea chitarei în închinare. Dar astăzi instrumentul este pe larg
acceptat. Obiectul unor mari dezbateri astăzi sunt tobele. Probabil că va veni un
timp când acest instrument va fi aşa de obişnuit, încât ne vom întreba cum a
putut fi o împotrivire aşa de mare faţă de el, dar atunci alt instrument va fi criticat.
Problema instrumentelor ţine mai mult de modul în care se folosesc decât
de instrument în sine. De exemplu, există un grup instrumental care cântat într-o
biserică adventistă în cadrul serviciului de închinare şi care a avut şi o tobă, fără
să existe reacţii la aceasta, timp de mai mulţi ani. Totuşi, dacă este prezentă o
tobă separat de orchestră, imediat se încruntă sprâncenele. Nu există nimic
păcătos în sine în tobe. Psalmul 150 spune clar că toate instrumentele pot fi
folosite pentru a lăuda pe Dumnezeu. Nici un instrument nu este interzis de
Scripturi. Însă felul în care se cântă la un instrument poate fi discutabil.
Astăzi multe biserici au abandonat orga ca instrument. Tot mai puţine
biserici folosesc orga, înlocuind-o cu sintetizatorul modern. Raţionamentul este
simplu - generaţia modernă nu mai apreciază orga. Nu contează cât de mult ne
place nouă orga, adevărul este că astăzi oamenii preferă alte instrumente. În anii
135
1970, aproape o jumătate de milion de orgi au fost vândute în Statele Unite, dar
în anii 1990 numărul a scăzut la 14 000, iar jumătate din ele au fost vândute de
un singur magazin din Florida. Cei mai în vârstă se pare că preferă mai mult
muzica de orgă. Dacă o biserică se orientează spre câştigarea generaţiilor mai în
vârstă (şi unele biserici trebuie să o facă), atunci ar fi o greşeală să nu se
folosească sunetul frumos al orgii. Iar dacă obiectivul bisericii îl reprezintă
generaţia tânără, atunci oamenii trebuie să aleagă un instrument modern, care
să vorbească într-un limbaj pe care generaţia tânără să îl înţeleagă. Ellen White
are multe de spus despre muzică şi instrumente. Să observăm câteva din
sfaturile ei pe acest subiect dificil:
"Aceia care cântă în serviciul de închinare ar trebui să aleagă
imnuri cu o muzică potrivită ocaziei, nu pe note funerare, ci vesele, deşi
solemne, melodioase."
"Ora cântărilor de laudă pline de bucurie şi fericire la adresa lui
Dumnezeu şi a Fiului său drag a sosit."
"Talentul cântăreţilor să fie adus în lucrare. Folosirea instrumentelor
muzicale nu este cu totul o greşeală. Ele au fost folosite în serviciile
religioase din timpurile vechi. Închinătorii Îl lăudau pe Dumnezeu cu harpa
şi talgerele, iar muzica ar trebui să aibă locul ei în serviciile de închinare.
Ea va spori interesul."
"Sunt bucuroasă să aud instrumentele muzicale pe care le aveţi
aici."
"O altă chestiune care ar trebui să primească atenţie, atât la
întâlnirile noastre de aici cât şi în alte locuri, este aceea a muzicii.
Organizaţi o grupă cu cei mai buni cântăreţi, a căror voce să poată
conduce adunarea şi apoi toţi care doresc, să se unească cu ei. Ei trebuie
să se pregătească mult, pentru a-şi pune talentul în slujba Domnului."
"La adunările pe care le ţineţi, să fie ales un număr de persoane
pentru partea muzicală. Cântecele să fie acompaniate de instrumente
muzicale folosite cu măiestrie. Nu trebuie să ne opunem folosirii
instrumentelor în lucrare. Această parte a serviciului trebuie condusă cu
136
grijă; pentru că prin cântec se aduce laudă lui Dumnezeu. Partea muzicală
nu trebuie realizată doar de câţiva. De câte ori este posibil, toată adunarea
să se alăture."8
Aceste declaraţii descoperă faptul că Ellen White a dat o mare atenţie
muzicii în biserică. De fapt, ea a oferit câteva principii în pasajele de mai sus.
Muzica trebuie să fie veselă şi plăcută; ea trebuie să aducă o participare deplină
din partea bisericii. Instrumentele muzicale să fie folosite pentru
acompaniamentul serviciului muzical. Se pare că ea îndeamnă la folosirea mai
multor instrumente. Mai mult, ea arată că serviciul muzical ar trebui condus nu
doar de un lider, ci de un grup format din cei mai buni cântăreţi, împreună cu
acompaniament instrumental.
Ellen White era împotriva formalităţii în închinare. Ea nu era împotriva
organizării închinării, ci împotriva formalismului sec şi fără viaţă. Pentru Ellen
White, închinarea era o experienţă vibrantă, care demonstra cu claritate faptul că
Hristos era o persoană vie în vieţile oamenilor:
"Răul închinării formale nu poate fi descris pe deplin, dar nu există
alte cuvinte care să arate mai bine pierderea binecuvântării unei închinări
autentice."9
"Dumnezeu este nemulţumit de lipsa de viaţă din casa Sa de
rugăciune, de felul adormit, indiferent, în care conduceţi închinarea.
Trebuie să aveţi în minte faptul că participaţi la serviciile divine pentru a va
întâlni cu Dumnezeu, pentru a fi învioraţi, mângâiaţi, binecuvântaţi, nu
dintr-o datorie impusă."10
Serviciile de închinare adventiste trebuie să fie pline de vigoare şi de viaţă.
Ele nu trebuie să fie realizate după modelul unui formalism uscat. Timpul de
închinare ar trebui să fie un timp plin de bucurie. "Mă bucur când mi se zice,
haidem la Casa Domnului."11 Oricare ar fi stilul de închinare ales, el trebuie să
aibă viaţă şi să îi facă pe oameni să fie fericiţi. Adevăraţii credincioşi nu pot veni
înaintea lui Dumnezeu fără să devină infinit mai fericiţi.
137
Alte elemente introduse în închinarea adventistă astăzi, precum bătutul
din palme şi ridicarea mâinilor, au provocat de asemenea unele îngrijorări. Este
adevărat că aceste elemente au apărut întâi în închinarea penticostală. Totuşi,
doar faptul că penticostalii folosesc anumite elemente în închinare, nu înseamnă
că neapărat este greşit să le folosim. De exemplu, penticostalii folosesc Biblia în
închinare. Ar trebui să înţelegem de aici că este greşit să folosim Biblia în
închinare?
Unii au sugerat că bătutul din palme în biserică este la adresa
prezentatorului, iar "aminul" este la adresa lui Dumnezeu. Dar unii strigă un
"amin" tare atunci când cel (cei) care prezintă impresionează sala. Bătutul din
palme sau "aminurile" sunt expresii culturale ale bucuriei. Ambele au fundament
scripturistic. "Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de
bucurie!"12 Scriptura nu stabileşte doar un singur tip de reacţie acceptabilă.
Ambele sunt încurajate.
Problema în cele mai multe biserici anglofone de astăzi este că nici una
din aceste manifestări nu este acceptată. Oamenii stau pur şi simplu, fără nici o
reacţie. O asemenea atitudine este mai respingătoare pentru Dumnezeu decât
un răspuns de "amin" sau bătutul din palme. Există câteva referiri la bătutul din
palme în scrierile Ellenei White - toate pozitive. În timp ce vorbea înaintea a 15
000 de oameni la o întâlnire în Groveland, ea spune ca s-au întâmplat
următoarele: "Am fost oprită de câteva ori de aplauze şi bătăi din picioare. Nu am
cunoscut niciodată o victorie mai răsunătoare."13 Evident, Ellen White s-a bucurat
atunci când oamenii au aplaudat, ca reacţie la mesajul şi la prezenţa ei. Iar
aceasta se întâmpla la o întâlnire adventistă.
Ridicarea mâinilor în închinare nu este un fenomen modern. Ea a existat
în timpurile biblice, ca şi în adventismul timpuriu şi a apărut încă o dată astăzi.
Există nouă referinţe biblice la ridicarea mâinilor, toate pozitive.
Ascultă glasul rugăciunilor mele, când strig către Tine,
şi când îmi ridic mâinile spre locaşul Tău cel sfânt.
138
Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea,
şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile.
Îmi întind mâinile spre poruncile Tale, pe care le iubesc,
şi vreau să mă gândesc adânc la orânduirile Tale.
Ridicaţi-vă mâinile spre sfântul locaş,
şi binecuvântaţi pe Domnul!
Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta,
şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!
Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile!
Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului!
Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi,
care mor de foame la toate colţurile uliţelor!
Să ne înălţăm mâinile spre Dumnezeu din cer, zicând:….
Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, şi tot poporul
a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!” Şi s-au plecat şi s-au închinat
înaintea Domnului, cu faţa la pământ.
Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer
mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.14
Relatările Scripturii despre ridicarea mâinilor în timpul închinării sunt
multiple. Ellen White face de asemenea referiri pozitive la Solomon şi la Domnul
Hristos, care îşi ridicau mâinile către Dumnezeu atunci când se rugau. Mai mult,
ea se referă la ea însăşi că ar fi procedat astfel, şi chiar spune că ar fi încântată
ca fiecare ambasador al lui Hristos să facă astfel atunci când îi aduce pe oameni
139
înaintea lui Isus.15 Nu este nici o îndoială că ridicarea mâinilor este o practică
susţinută de Scriptură şi de scrierile Ellenei White. A interzice oamenilor să ridice
mâinile în închinare înseamnă a lua o poziţie împotriva Bibliei. Aceasta nu
trebuie să se întâmple. A interzice ceea ce Dumnezeu a poruncit este extrem de
periculos.
Sper ca această scurtă examinare a expresiilor de închinare şi a stilurilor
muzicale va ajuta cititorul să înţeleagă că există gusturi variate care trebuie avute
în vedere în închinare. Nu există un stil care să se potrivească în toate situaţiile.
Trebuie să permitem o exprimare diversă a laudei la adresa lui Dumnezeu în
serviciile noastre de închinare. În timp ce unele biserici nu vor accepta anumite
forme, ele nu trebuie să ia o atitudine de criticism faţă de cele care găsesc acele
forme potrivite pentru exprimarea lor religioasă. Amintiţi-vă, în cele mai multe
cazuri criticismul este mai rău decât faptele care fac obiectul criticismului.
140
9
Începutul: faza prenatalăDeci sunteţi gata sa începeţi plantarea unei noi biserici! Vă simţiţi chemat
de Dumnezeu pentru aceasta misiune importantă, incitantă, aţi decis ce fel de
biserică sunteţi chemaţi de Dumnezeu să plantaţi (cap.8), şi ştiţi cum să începeţi
această nouă biserică (cap.7). Acum este timpul să începeţi procesul de plantare
a bisericii. Ceea ce se va întâmpla în următoarele câteva luni va determina
succesul sau eşecul viitoarei biserici.
De fapt, mai sunt între şase şi nouă luni până la primul serviciu de
închinare al noii biserici. Ar fi uşor să săriţi peste faza prenatală (durata de timp
până la începerea primului serviciu) şi să treceţi la ceea ce se crede a fi cel mai
important – inaugurarea noii biserici. Experienţa a dovedit însă că faza prenatală
determină succesul sau eşecul plantării bisericii. Aceasta fază nu poate fi
ignorată sau parcursă superficial.
Locul
Unde veţi planta noua biserică? Probabil că nu veţi alege dumneavoastră
– conferinţa vă cheamă să plantaţi o biserică nouă într-un loc anume. În acest
caz, singura dumneavoastră contribuţie ar fi aceea de a alege zona din oraşul în
care noua biserică va fi localizată. Dacă nu vi s-a spus unde să plantaţi biserica,
atunci trebuie să începeţi să vă rugaţi fierbinte ca Dumnezeu să vă călăuzească
în alegerea locului. Aceasta nu este doar o formă - trebuie să căutaţi călăuzire
divină în această decizie atât de importantă.
Care ar fi locurile potrivite pentru o nouă biserică? Înainte de toate, zonele
care sunt în dezvoltare sunt întotdeauna bune pentru începerea unei biserici.
Cercetările au arătat că oamenii care s-au mutat recent într-o zonă sunt mai
deschişi şi mai receptivi la schimbarea religiei (trecând de la nici o religie la o
anumită religie, de la o anumită religie la nici o religie şi de la o denominaţiune la
alta). Astfel, mediile care cunosc un mare aflux de oameni pot fi promiţătoare 141
pentru plantarea unei noi biserici. Totuşi, atunci când oamenii caută o biserică, ei
doresc de obicei să stabilească noi relaţii. Cunoscând acest lucru, plantatorul de
biserici va conduce evenimentele astfel încât să îi ajute pe oameni să stabilească
relaţii în vederea noii plantări.
O alta zonă în care plantarea poate fi realizată cu succes o reprezintă
mediile sociale cu receptivitate înaltă. Locurile în care oamenii răspund
evangheliei sunt acelea în care Duhul Sfânt a pregătit secerişul. Trebuie să
lucrăm acolo unde Dumnezeu lucrează. Priviţi la celelalte biserici din zona
aleasă. Sunt în creştere? De obicei, dacă în zona respectivă există biserici
conservatoare, adventismul se va dezvolta repede.
Aceasta nu înseamnă că plantatorii ar trebui să ignore zonele nereceptive.
Înseamnă însă că aceste zone nereceptive nu ar trebui să reprezinte prima ţintă
pentru ei. Acestea vor aştepta până când Dumnezeu se mută în acea zonă,
pentru a pregăti secerişul de aici. Doar cu foarte multă rugăciune plantatorul va
putea descoperi locul în care Dumnezeu lucrează. Succesul vine atunci când
plantatorul merge în aceeaşi direcţie cu Duhul lui Dumnezeu. În timp ce
Dumnezeu pregăteşte terenul, plantatorul seamănă sămânţa, cultivă şi apoi
strânge secerişul.
A treia zonă pentru plantarea unei biserici o reprezintă locurile dens
populate. În marile arii urbane, milioane de oameni trăiesc într-o strânsă
proximitate. Când privim asupra metropolelor, găsim multe zone fără prezenţă
adventistă. Lipsa prezenţei poate fi într-un anume mediu geografic sau în
anumite grupuri de oameni. În fiecare metropolă din America de Nord ar putea fi
dublat cu uşurinţă numărul de biserici.
Mai întâi, analizaţi situaţia din punct de vedere geografic. Luaţi o hartă şi
puneţi câte un semn (ac cu gămălie colorată) acolo unde este acum o biserică
adventistă. Apoi priviţi harta. În care zone nu există semne? Analizaţi populaţia
zonelor respective şi apoi întrebaţi-vă dacă biserica din zona aceea este potrivită
pentru cei care locuiesc în apropiere. În al doilea rând, faceţi o evidenţă a tuturor
grupurilor de oameni din zona respectivă: etnice, culturale şi generaţionale.
Puneţi un semn în dreptul fiecărui grup în care există prezenţă adventistă. Care
142
grupuri au fost scăpate din vedere? În al treilea rând, analizaţi dacă biserica
destinată unui anume grup este localizată acolo unde grupul respectiv locuieşte.
Dacă nu, ar putea fi necesară o nouă biserică în acea zonă a metropolei.
Aceşti trei paşi simpli nu necesită prea multă muncă, dar ne vor arăta
imediat care sunt zonele neatinse de prezenţa adventistă. Iar aceşti trei paşi nu
sunt exhaustivi. Se poate realiza un studiu mult mai detaliat pentru a analiza cu
atenţie locurile în care este necesară plantarea de noi biserici. O nouă viziune
trebuie să pătrundă în gândirea adventistă:
"Acolo unde sunt două biserici trebuie să existe mai multă
complementaritate, nu competiţie. Două biserici se adresează către două
mentalităţi diferite, către două înclinaţii culturale diferite. Ele vor câştiga de
două ori mai mulţi oameni decât una singură."1
"În fiecare oraş în care este vestit adevărul, trebuie ridicate
biserici. În oraşele mai mari trebuie să existe biserici în mai multe locuri."2
Cu scopul de a cunoaşte locul unde este chemat de Dumnezeu să
planteze o biserică, plantatorul înţelept va petrece un timp pentru a analiza
datele demografice ale zonei. Aceasta este valabil chiar dacă locul unde va avea
loc plantarea este deja ales de către conferinţă. Este foarte important să
înţelegem bine ce fel de oameni locuiesc în zona ţintită. Aceste informaţii îl vor
ajuta pe plantatorul de biserică să ştie cum să îi abordeze pe oameni.
Există câteva surse pentru date demografice de calitate. Cea mai simplă
şi mai ieftină este biblioteca locală, unde pot fi examinate datele ultimului
recensământ. Dacă plantatorul nu are experienţă în analiza informaţiilor
demografice, poate apela la o agenţie care să analizeze şi să interpreteze datele
pentru zona care îl interesează. De obicei, acest serviciu nu costă mult, iar
cheltuiala aceasta merită. Una dintre cele mai bune surse adventiste pentru date
demografice este Institutul de Slujire Creştină de la Universitatea Andrews. El
poate evalua datele, ajutând plantatorul să afle care ar fi cea mai potrivită
abordare pentru a începe o lucrare adventistă în acea zonă.
143
O a treia sursă de informaţii care ar trebui consultată, chiar dacă apelăm şi
la celelalte două, este Camera de Comerţ locală. Aici puteţi afla care parte a
oraşului se estimează că va creşte în densitate în următorii ani şi veţi găsi de
asemenea multe informaţii pe care nu le găsiţi în altă parte. De obicei,
informaţiile oferite de Camera de Comerţ sunt gratuite.
Formarea nucleului
După alegerea locului şi cunoaşterea caracteristicilor demografice ale
zonei, plantatorul începe să formeze un nucleu de oameni care va lucra cu el/ea
în următoarele luni, pentru a începe noua biserică. Există diverse căi de a atrage
aceşti oameni. Dacă nucleul este format din sursele unei biserici adventiste
existente, care doreşte să fie mama unei noi biserici, atunci cea mai mare parte a
membrilor lui trebuie să provină din această biserică. Acesta va duce la naşterea
unei biserici după metoda divizării, discutată în capitolul şapte. Există aici
pericolul ca noua biserică să fie o clonă a bisericii mamă, din moment ce aşa de
mulţi dintre cei care formează nucleul provin din aceeaşi biserică. Dacă aceasta
se urmăreşte, atunci se poate proceda astfel. O precauţie la formarea nucleului:
nu luaţi prea mulţi oameni din biserica mamă, astfel încât aceasta să sufere.
Procentul care s-a dovedit a fi cel mai potrivit este de 15% sau mai puţin din
totalul de membri. Cu alte cuvinte, dacă biserica mamă are 100 de membri, nu
pot fi luaţi mai mult de 15 membri din acea biserică. Puteţi mări nucleul prin
atragerea de oameni din mai multe biserici adventiste apropiate.
De obicei, atunci când se începe o nouă plantare, există o uşoară subţiere
a prezenţei membrilor şi a finanţelor în biserica mamă, timp de aproximativ şase
luni. După aceea, biserica se reface şi depăşeşte nivelul care exista înainte de
plantare, atât ca număr de membri, cât şi financiar. Dacă însă plantatorul ia mai
mult de 15 procente din membrii bisericii mamă, perioada de refacere va fi mai
lungă, iar unele biserici s-ar putea să nu se mai refacă niciodată. Aceasta va
crea o tendinţă de împotrivire faţă de plantarea de biserici şi în cele din urmă vor
suferi atât biserica mamă, cât şi toatele noile sale plante. Dacă plantarea se
face după o paradigmă cu totul diferită, atunci nu trebuie să existe un nucleu
144
mare format din membrii altor biserici. În acest caz, este mai bine să se înceapă
cu un nucleu mic de oameni, dedicaţi noii paradigme a bisericii. De fapt, intrarea
în nucleu ar trebui să se facă pe baza unei înţelegeri depline privind viziunea şi
planul pentru noua biserică. Dacă în nucleu se alătură oameni care nu sunt
dedicaţi acestei viziuni, ei vor ucide în cele din urmă viziunea. Din dorinţa de a
obţine sprijinul financiar din partea unora, plantatorul poate compromite uneori
viziunea. Aceasta este de obicei o greşeală fatală, care împiedică noua biserică
să adune secerişul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru ea.
Atunci, de unde ia plantatorul oamenii pentru formarea nucleului? Din
seceriş! De fapt, în bisericile orientate spre misiune, 50% dintre cei cu care se
începe noua biserică au venit de curând sau urmează să vină prin seceriş.
Aceasta conferă noii plante o puternică orientare spre câştigarea de suflete.
Atunci când nucleul unei biserici nou plantate este compus aproape în întregime
din cei care erau deja adventişti, biserica dezvoltă rar o preocupare pentru
seceriş; în schimb, ea va lucra de obicei pentru sfinţi. Bisericile preocupate de
seceriş sunt formate din roade ale secerişului. Este important ca nucleul să
includă câţiva membri adventişti dedicaţi noii plante, dar cu cât nucleul conţine
mai multe roade din câmp, cu atât mai mult sunt şanse ca această noua biserică
adventistă să continue să secere suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
O sursă de membri pentru noua biserică preocupată de seceriş o
reprezintă foştii adventişti sau adventiştii care nu mai participă în mod constant la
biserică. Vizitaţi-i şi căutaţi să le treziţi interesul pentru plantarea unei biserici noi.
Mulţi dintre aceştia pot fi credincioşi sinceri, care nu s-au integrat în bisericile
adventiste din zonă, dar care pot fi deschişi pentru a se implica în noua biserică.
Este însă nevoie de atenţie în alegerea acestor oameni. Asiguraţi-vă că nu vor
produce probleme şi că sunt dedicaţi misiunii noii biserici.
Nu este necesar ca nucleul să fie format în întregime înainte de a începe
să vă întâlniţi. Cât mai repede posibil, începeţi să convocaţi nucleul şi să lucraţi
la aspectele care sunt necesare pentru pregătirea bisericii plantate. Pe măsură
ce şi alţii se alătură grupului, ei pot fi puşi la curent cu aspectele care au fost deja
145
discutate. De fapt, se pot alătura numai acei adventişti care pot fi de acord cu
ceea ce deja s-a decis. Noii convertiţi pot adera mai uşor la filozofia nucleului.
Cât de mare să fie nucleul înainte de a avea loc primul serviciu de
închinare? Depinde de cât de mare doriţi să fie noua biserică. Dacă planul este
să plantaţi o biserică mică, (mai puţin de 200 de participanţi), puteţi să începeţi
oricând, după ce nucleul a lucrat la aspectele pe care le vom discuta mai târziu
în acest capitol. Dar dacă doriţi să plantaţi o biserică în care se va depăşi cifra de
200 de participanţi, nu ar trebui să ţineţi primul serviciu de închinare înainte de a
avea minim între 50 şi 100 de participanţi în Sabat dimineaţa. Dimensiunea
nucleului este importantă pentru primul serviciu de închinare. Bisericile de
dimensiuni mari trebuie să înceapă cu nuclee mari. Cu cât statutul socio-
economic al grupului ţintă este mai mic, cu atât nucleul trebuie să se apropie de
numărul 50. Dacă însă plantaţi într-o zonă cu un statut socio-economic înalt, este
important ca primul serviciu de închinare să se apropie de 100 de participanţi.
Înainte de formarea nucleului, plantatorul de biserici trebuie să decidă
asupra dimensiunii noii biserici. Aceia care sunt recrutaţi pentru nucleu, trebuie
să înţeleagă faptul că biserica este orientată spre câştigarea unei anumite
categorii de oameni. În acest nou secol, bisericile nu mai pot căuta să câştige pe
oricine; ele trebuie să ţintească anumite grupuri. Este imperativ ca atunci când se
formează nucleul, să fie incluşi câţiva oameni care fac parte din grupul ţintă. De
exemplu, dacă noua biserică va ţinti spre tinerii cu pregătire înaltă, în grupul
nucleu vor fi câţiva adulţi tineri cu pregătire înaltă. Pot fi incluşi şi alţii în nucleu,
dar dacă majoritatea nucleului nu este formată din oameni din grupul ţintă, el nu
va avea succes în a-i câştiga pe aceştia.
Crearea comuniunii în nucleu
Faptul că oamenii s-au adunat să planteze o biserică şi că ei sunt de
acord cu misiunea ei de bază, nu înseamnă şi că ei se vor înţelege automat unii
cu alţii. Personalităţile diferite se vor ciocni, iar unii ar putea să nu se simtă
"potriviţi" în noua biserică. Este imperativ ca plantatorul să lucreze ci grijă la
formarea sentimentului de grup printre membrii nucleului. Dacă aceasta nu se
146
întâmplă în timpul fazei prenatale, cu siguranţă nu se va întâmpla atunci când
biserica se va naşte. Unii plantatori, crezând că sentimentul comuniunii va apare
mai târziu şi încep biserica cu un grup de oameni între care nu există o
comuniune biblică. Aceasta este o greşeală tristă.
Un prim pas este acela de a-i ajuta pe membrii nucleului să se iubească
unii pe alţii. Deşi iubirea există în inima unei persoane care a venit la Hristos,
exprimarea acestei iubiri este de obicei un act care se învaţă. Seminarii de genul
Învaţă să iubeşti sunt instrumente eficiente pentru a-i învăţa pe membrii grupului
să ştie cum să exprime iubirea lui Hristos unii faţă de alţii şi faţă de comunitatea
pe care o vor sluji în cele din urmă. Dacă dragostea nu este formată în timpul
procesului de construire a nucleului, şansa de a înfiinţa o comunitate plină de
iubire şi de credinţă scade considerabil.
Al doilea domeniu pe care plantatorul de biserici trebuie să îl dezvolte
împreună cu nucleul este rugăciunea. Membrii nucleului trebuie să înveţe să se
roage împreună şi să petreacă o parte considerabil de timp în rugăciune pentru
ei înşişi, pentru seceriş şi pentru biserica nou plantată. Noile biserici trebuie să
fie scufundate în rugăciune. Mai târziu vom dedica un capitol întreg acestui
subiect important.
Al treilea domeniu este credinţa. Plantatorii de biserici trebuie să ajute
nucleul să vadă ceea ce Dumnezeu poate face. Ei trebuie să prindă viziunea lui
Dumnezeu asupra secerişului. Prezentarea unor experienţe despre felul cum
conduce Dumnezeu, în paralel cu câştigarea de suflete, va ajuta nucleul să
devină dinamic. Ei trebuie să vadă că Dumnezeu lucrează prin ei pentru
câştigarea secerişului şi trebuie să creadă că Dumnezeu poate să facă o lucrare
mare prin biserica nou plantată. O credinţă vie va da putere grupului să îşi
împlinească misiunea, prin puterea lui Dumnezeu.
Al patrulea aspect important este scopul. Chiar dacă iniţial a fost stabilit
scopul noii biserici, înainte de formarea nucleului, acum trebuie să se realizeze o
convingere puternică privind acest scop. Nu trebuie să existe nici o nelămurire
printre cei care au format nucleul în care Dumnezeu i-a chemat cu scopul de a
planta o biserică. Şi ar trebui să existe o imagine de bază despre felul în care
147
trebuie să arate noua biserică după ce a fost plantată. În mare parte, acest scop
va fi descoperit pe măsură ce grupul caută să identifice valorile centrale, care vor
fi discutate în secţiunea ce urmează.
Al cincilea aspect important este acordul cu privire la filozofia lucrării. În
capitolele anterioare am analizat cum pot fi create biserici non-dependente de
pastori, cu accent pe lucrarea laicilor. Această concepţie trebuie analizată pentru
a se realiza un acord înainte de formarea noii biserici. Dacă nucleul aşteaptă ca
pastorul să fie capelan şi nu instructor, biserica va aduna foarte puţin seceriş şi îi
va atrage mai ales pe adventiştii din celelalte biserici, care doresc o mai bună
îngrijire. Este mult mai uşor sa înfiinţezi o biserică pe baza lucrării laicilor, decât
să faci ca o biserică existentă să treacă de la dependenţa de pastor la o
conducere laică.
Atunci când membrii nucleului se întâlnesc, ar fi bine să citească şi să
studieze împreună trilogia autorului acestui cărţi pe tema lucrării laicilor:
Revolution in the Chruch (Revoluţie în biserică), Radical Discipleschip for
Revolutionary Churches (Ucenicie radicală pentru biserici revoluţionare) şi The
Revolutionized Church of the 21st Century (Biserica revoluţionată a secolului
21).3 Grupul nu ar trebui doar să lectureze aceste lucrări, ci să îşi ia timp să
discute fiecare capitol, analizând cum pot fi încorporate aceste principii în noua
biserică pe care o plantează.
Scopul pentru care trebuie discutate cele cinci aspecte menţionate mai
sus nu este doar acela de a crea unitate în nucleu, ci şi de a-i face pe membri să
se gândească la modurile în care poate fi încorporat fiecare dintre acest domeniu
în noua biserică plantată. Scopul nu este doar acela de a uni nucleul, ci şi de a-i
ajuta pe membrii lui să elaboreze planuri prin care toţi cei care se alătură bisericii
să devină pe deplin consacraţi în acelaşi fel. Deci, în primul rând, plantatorii
trebuie să lupte pentru a crea unitate în grup. După ce acest lucru a fost realizat,
ei pot trece la punerea în practică a ideilor în biserica nou plantată.
Valorile centrale
148
Valorile centrale sunt acele valori care vor defini noua biserică. Acordul cu
privire la acestea este absolut esenţial pentru noua biserică. Cele mai multe
conflicte din biserici apar pe tema valorilor centrale. Acestea nu sunt acelaşi
lucru cu doctrinele. În mod deliberat nu am vorbit despre doctrine, considerând
că orice biserică plantată va fi în deplin acord cu cele douăzeci şi şapte de
puncte de doctrină ale Bisericii Adventiste. De ce ar dori cineva să planteze o
Biserică Adventistă, dacă nu crede în doctrinele de bază adventiste? Autorul face
această declaraţie "muşcându-şi limba", pentru că acest subiect a devenit o
problemă în anumite cercuri. Însă, noi plecăm în această carte de la premisa că
există o înţelegere corectă a doctrinei.
O altă premisă a acestei cărţi este că noile biserici plantate vor urma
structura organizatorică a Bisericii Adventiste. Sistemul prin care zecimile sunt
trimise la conferinţe nu este fără defect în zilele noastre. Aceasta nu este o
chestiune de doctrină, ci este evident o valoare centrală a Bisericii Adventiste.
Acele biserici adventiste plantatoare trebuie să fie de aceea în armonie cu acest
sistem organizaţional de bază; altfel, ele nu vor planta o biserică adventistă.
Adventismul lasă loc de discuţii cu privire la cum să fie o biserică, dar nu lasă loc
de discuţii care pun la îndoială structura de bază, care a făcut din Biserica
Adventistă o puternică mişcare mondială. Aceasta include dorinţa de a asculta
sfatul şi îndrumarea conferinţei locale care a acreditat plantatorul de biserică.
Cu toate acestea, în minţile oamenilor valorile centrale sunt foarte
asemănătoare cu doctrinele. De fapt, mulţi au ridicat unele dintre aceste valori la
rangul de doctrine, îngreunând tolerarea persoanelor ale căror valori centrale
sunt diferite. Este extrem de important ca nucleul să discute valorile centrale şi
să ajungă la un acord cu privire la ele. Ar fi bine ca nucleul să adune acele valori
centrale şi să le scrie, astfel încât oricine, mai ales adventiştii transferaţi, să le
poată vedea şi să înţeleagă clar că acceptarea lor este esenţială pentru
alăturarea la noua biserică.
Biserici diferite vor avea valori centrale diferite. Nu există valori universale
pe care toate bisericile adventiste să le adopte pur şi simplu. Desigur, ar fi
înţelept ca Biserica Adventistă să adopte câteva valori centrale de bază pentru
149
întreaga denominaţiune, cum ar fi modul de repartizare a zecimii. Dar acestea ar
trebui să fie cât mai puţin stricte, dând bisericilor posibilitatea de a alege, în
acord cu cele douăzeci şi şapte de puncte de credinţă şi cu valorile centrale ale
denominaţiunii.
În această secţiune dorim să ne oprim asupra valorilor centrale ale unei
biserici locale, iar acestea vor fi diferite pentru fiecare biserică în parte. Permiteţi-
mi să vă sugerez câteva aspecte pe care să le discutaţi în nucleu privind valorile
centrale, amintindu-vă că fiecare biserică se poate raporta la ele într-un mod
diferit, dar nucleul trebuie să decidă asupra lor în timpul fazei prenatale.
O valoare centrală foarte importantă este pasiunea pentru cei pierduţi. Ne-
am aştepta ca fiecare biserică să îmbrăţişeze această valoare. Dar realitatea
arată că aceasta nu este o valoare definitorie pentru cele mai multe biserici.
Această valoare nu constă doar în faptul că biserica deţine anumite mijloace de a
câştiga oamenii pierduţi - ea este o caracteristică esenţială a bisericii. Ea
stabileşte în termeni neechivoci că a câştiga suflete este o valoare centrală a
acestei biserici. Numai atunci când există o compasiune imensă pentru oamenii
pierduţi, noua biserică va fi preocupată de seceriş. Marea nevoie în plantarea
adventistă din zilele noastre este ca această valoare centrală să capete un loc
principal. Aceasta înseamnă că tot ce face biserica va fi evaluat după eficienţa cu
care adună secerişul. Acest tip de biserică nu există pentru a se preocupa de cei
deja mântuiţi, ci de marele seceriş pe care Dumnezeu o cheamă să îl adune.
Planurile, programele şi activităţile bisericii care deţine această valoare sunt
întotdeauna centrate pe seceriş, nu pe membrii ei.
O a doua valoare centrală pe care nucleul trebuie să o discute pe larg este
stilul cultural. După ce nucleul a decis care este grupul ţintă pentru noua biserică,
este imperativ ca biserica să adopte un stil care este potrivit din punct de vedere
cultural pentru acest grup. În funcţie de nevoile grupului ţintă vor alege
programele bisericii, pornind de la îngrijorările lor vor elabora strategia, în funcţie
de cultura lui vor alege stilul bisericii, iar obiectivele se vor îndrepta spre
populaţia specifică acestui grup. Dacă ne preocupăm de cei pierduţi, stilul pe
care îl alegem trebuie să se potrivească mentalităţii lor. Aceasta nu înseamnă a
150
compromite mesajului cu scopul de a-i atrage pe aceştia, ci a-l împachetarea lui
în limbajul grupului ţintă.
A nu prezenta mesajul într-un stil relevant din punct de vedere cultural
este echivalent cu a planta o biserică în stil chinezesc în oraşul Denver, Colorado
şi a insista ca toţi cei din Denver care doresc să devină adventişti să înveţe limba
chineză. Aceasta sună ridicol, dar reflectă foarte bine ce se întâmplă atunci când
nu reuşim să fim relevanţi din punct de vedere cultural. Amintiţi-vă că şi muzica
este tot un limbaj.
O discuţie mult mai serioasă este necesară în legătură cu valoarea
discutată mai sus. Dacă nu există un acord cu privire la acest subiect din timpul
fazei prenatale, va exista o continuă stare de nemulţumire, care va distruge
biserica. Nucleul trebuie să acorde timp suficient pentru a discuta despre această
valoare, până ce se ajunge la un acord. Dacă există unii membri ai nucleului care
nu cad de acord, biserica nu va avea succes. Toţi adventiştii care se vor alătura
grupului în viitor trebuie să fie de acord cu această valoare centrală. Cei care
provin din seceriş vor fi evident de acord cu această valoare, altfel ei nu vor fi
fost atraşi în biserică. Totuşi, această valoare centrală trebuie să fie bine
asimilată de noii convertiţi. Ea nu trebuie să fie niciodată relativă.
A treia valoare centrală este conştientizarea Marii Trimiteri. Ea trebuie să
fie congenitală pentru biserica pe cale să se nască. Atunci când valoarea
conştientizării Marii Trimiteri va domina biserica, aceasta va avea capacitatea de
a vedea potenţialul seceriş.
A patra valoare centrală care trebuie discutată pe larg este filozofia lucrării
laice. Aceasta înseamnă că biserica trebuie să dea atenţie dezvoltării liderilor şi
despovărării lor, pentru ca ei să poată lucra. Este necesar un program de
instruire bine pus la punct pentru cei noi. Este nevoie ca laicii nu doar să se
instruiască, dar să li se şi dea posibilitatea să lucreze. Una dintre cele mai dificile
sarcini pentru cele mai multe biserici este să dea libertate oamenilor să lucreze.
Cele mai multe biserici sunt astfel structurate încât nu susţin activitatea
misionară. Trebuie ca de la început structura bisericii să fie concepută astfel
încât un număr cât mai mare de membri să poată face misiune, nu să fie prinşi în
151
comitete. Comitetele ar trebui să înţeleagă că funcţia lor este să faciliteze
lucrarea misionară, nu să oprească lucrările care se pot face.
O valoare centrală finală care este vital să fie implantată în biserică încă
din perioada fazei prenatale, este convingerea că ea trebuie să planteze alte
biserici. Dacă funcţia reproducerii nu este implantată în ADN-ul bisericii chiar de
la început, probabil că reproducerea nici nu va avea loc în mod normal. De fapt,
unii au sugerat că o biserică nouă ar trebui să planteze o altă biserică în primele
36-48 de luni ale existenţei sale, altfel acest concept nu va fi niciodată impregnat
în ADN-ul ei. Marea teamă a bisericilor noi este că îşi pot pierde foarte repede
resursele. Dar biserica nu trebuie să uite că resursele sale se afla în seceriş.
După ce atrage şi hrăneşte oameni din seceriş, ea îi poate trimite din nou în
câmp, ca ei să adune un alt seceriş. Pur şi simplu nu există limită pentru
extinderea bisericii, atunci când ea acţionează cu gândul că este o organizaţie
reproductivă.
Există şi alte valori centrale care trebuie discutate. Fiecare biserică va
acţiona pe baza lor. Dar valorile centrale discutate mai sus pot fi un început
pentru dezvoltarea unui sistem de valori în interiorul nucleului. Dacă se doreşte
ca aceste valori centrale să facă parte din codul genetic al bisericii, ele trebuie
implantate în decursul fazei prenatale. După ce aspectele discutate în acest
capitol au fost puse la punct şi nucleul este destul de mare, noua biserică poate
să înceapă. Capitolul 11 va analiza primul an din viaţa noii biserici, dar mai
înainte vom analiza rolul rugăciunii, ca mijloc de a începe strângerea secerişului.
152
10
Dinamica spirituală a plantării de biserici
Plantarea de biserici este o luptă spirituală. Aceia care se angajează în ea
sunt în prima linie a misiunii şi sunt de aceea obiective ale atacului special al lui
Satana. Plantatorii de biserici, mai mult decât aproape oricare alţi lucrători
creştini, sunt supuşi atacului inamicului. Plantatorii de biserici îl deposedează pe
Satan de teritoriul lui, iar acesta nu va renunţa fără război. De aceea, cei mai
mulţi plantatori de biserici declară că nevoia esenţiala a plantatorului este
rugăciunea. Aceia care se află în primele linii ale lucrării îşi vor da repede seama
de nevoia de a depinde de Dumnezeu.
Pavel, acest plantator agresiv, a înţeles natura acestei bătălii. Nu era nici
o îndoială în mintea lui că se afla într-un război spiritual.
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea
piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva
cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care
sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să
vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi
biruit totul.1
Poate că nici o activitate a bisericii nu îl înfurie mai mult pe diavol ca
plantarea de biserici. De aceea este aşa de important ca plantatorii de biserici să
petreacă o parte semnificativă de timp în rugăciune şi să aibă un mare sprijin în
rugăciune, pe măsură ce avansează în plantare. Satan nu-şi abandonează
teritoriul fără luptă. Puterea noastră nu stă în cunoştinţe sau în tehnologii;
puterea noastră stă în dependenţa de Dumnezeu.
153
Parteneri de rugăciune
Atunci când plantarea începe, unul dintre primii paşi este asigurarea că
există câteva persoane care să mijlocească în mod special. Acestea nu se roagă
doar ocazional pentru plantatorul de biserici, ci vor veghea tot timpul în rugăciune
pentru acesta. Fiecare plantator de biserici ar trebui să aibă cel puţin doi sau trei
oameni care au făcut legământ pentru a fi parteneri de rugăciune. Aceşti
parteneri de rugăciune ar trebui să aibă darul mijlocirii şi să dorească să
petreacă în fiecare zi un timp special în rugăciune pentru plantator.
A fi partenerul de rugăciune al unui plantator de biserici presupune a
merge pe un drum cu două sensuri. Pentru ca partenerul de rugăciune să se
roage eficient, el trebuie să fie informat regulat de către plantatorul bisericii
despre ce se întâmplă în timpul plantării bisericii. Mijlocitorii trebuie să ştie să se
roage în mod specific. Uneori, plantatorii de biserici cer doar ca oamenii să se
roage, fără să ţină legătura cu aceştia. Aceasta nu va fi suficient pentru lupta
spirituală în care s-au angajat. De aceea, este de o importanţă extremă contactul
cel puţin săptămânal şi chiar mai des, atunci când apar crize. Mijlocitorul nu
trebuie să fie neapărat o parte a nucleului şi nici chiar să fie aproape de locul
plantării. Mijloacele moderne de comunicare permit să existe pretutindeni
mijlocitori care să se roage.
Ar trebui să existe minim trei mijlocitori în rugăciune pentru fiecare
plantator din echipă. Cel puţin unul dintre aceştia ar trebui să facă parte din
nucleu. Pe lângă mijlocitorii personali, plantatorul de biserici are nevoie de cât
mai mulţi indivizi cu putinţă, inclusiv de cei din nucleu, care să se roage regulat
pentru plantarea bisericii. Însă mijlocirea acestora nu va fi aşa de intensă ca cea
a mijlocitorilor personali. Rugăciunea trebuie să se refere la toate activităţile
procesului plantării de biserici.
Puterea rugăciunii
Niciodată să nu subestimaţi puterea rugăciunii. Acesta este secretul
plantatorilor de succes. Metodologia este importantă - în procesul de plantare
trebuie parcurşi paşii corecţi - dar dacă cei care sunt angajaţi în acest proces nu
154
sunt îmbăiaţi în rugăciune, nu se va întâmpla nimic semnificativ. De aceea, este
extrem de important ca membrii nucleului să-şi ia un timp important în fiecare
săptămână pentru a se ruga împreună. Pe măsură ce ei lucrează la valorile
centrale, nucleul va întâmpina de multe ori impasuri în discuţie. Vor fi multe
neînţelegeri atunci când se caută armonia Duhului. Când se va întâmpla astfel,
membrii trebuie să se plece pe genunchi, aşa cum făceau pionierii adventismului,
atunci când se iveau situaţii similare cu privire la doctrine, rugându-l pe
Dumnezeu să îi conducă spre valorile centrale potrivite. Fiecare decizie a
nucleului trebuie îmbăiată în rugăciune.
Rugându-se împreună, se va naşte un spirit de redeşteptare care va
stăpâni grupul. Aşa cum cei din biserica timpurie au ajuns la un singur acord
pentru că petreceau mult timp rugându-se împreună, la fel şi membrii nucleului
vor deveni una, pe măsură ce se roagă pentru problemele lor. Bob Logan
defineşte redeşteptarea astfel:
"Redeşteptarea este o revărsare a Duhului Sfânt cu putere mare,
astfel încât oamenii devin conştienţi de sfinţenia şi dragostea lui
Dumnezeu într-un mod în care nu L-au cunoscut înainte, având ca rezultat
atât mărturisirea, cât şi lucrarea pentru înaintarea Împărăţiei lui
Dumnezeu."2
Redeşteptarea nu înseamnă doar că oamenii au sentimente plăcute şi
siropoase. Adevărata redeşteptare are întotdeauna ca rezultat câştigarea
oamenilor la Hristos. Dacă redeşteptarea doar îi ţine pe membri în biserică, ea
nu este o redeşteptare autentică. Redeşteptarea îi ridică pe membri de pe
scaunele lor şi îi trimite la drumuri. Apare o mare preocupare pentru sfinţenia lui
Dumnezeu, astfel încât standardele lui Dumnezeu sunt înălţate, dar împreună cu
dezvoltarea închinării înaintea lui Dumnezeu apare şi o pasiune fierbinte pentru
cei pierduţi, ca urmare a focului Duhului Sfânt care aprinde biserica. Focul
redeşteptării pune biserica pe genunchi:
155
"A venit timpul pentru o reformă totală. Atunci când începe reforma,
spiritul rugăciunii va cuprinde pe orice credincios şi va înlătura din biserică
spiritul discordiei şi al disputelor."3
Nu este nevoie de un grup foarte mare pentru ca această rugăciune de
redeşteptare să fie adusă în rândul credincioşilor. "Atunci când bisericile sunt
redeşteptate, aceasta se întâmplă pentru că o mână de credincioşi caută
binecuvântarea lui Dumnezeu". "Am văzut că un singur sfânt poate mişca braţul
Domnului."4
Rugăciunea aduce redeşteptare, iar redeşteptarea aduce mai multă
rugăciune. Plantatorii de biserici trebuie să înainteze agresiv în timp ce plantează
biserici noi, dar să înainteze pe genunchi. O biserică pe genunchi este o biserică
în prag de a primi puterea. Ce se va întâmpla în interiorul nucleului pe măsură ce
el petrece un timp semnificativ în rugăciunea pentru redeşteptare? Ascultaţi ce
spune Ellen White că se întâmplă atunci când Duhul Sfânt coboară asupra unui
grup de credincioşi:
"Botezul cu Duhul Sfânt ca în Ziua Cincizecimii va duce la o
redeşteptare a adevăratei religii şi la realizarea multor lucrări minunate.
Inteligenţele cereşti vor veni printre noi, iar oamenii vor vorbi după cum vor
fi conduşi de către Duhul lui Dumnezeu. Dar se poate ca Domnul să
lucreze asupra oamenilor cum a făcut atunci şi, ca şi în zilele Cincizecimii,
mulţi care pretind acum că ei cred adevărul, vor cunoaşte aşa de puţin
despre lucrarea Duhului Sfânt, încât vor striga: ‚Atenţie la fanatism!’ Ei le
vor spune acelora care sunt plini de Duhul Sfânt, ‚Aceştia sunt beţi de vin’.
Cel mai mare păcat al acelora care se pretind creştini este că nu îşi
deschid inimile pentru a primi Duhul Sfânt. Atunci când sufletele tânjesc
după Hristos şi caută să devină una cu El, cei care sunt mulţumiţi cu
formele, vor spune: ‚Aveţi grijă, nu mergeţi la extreme!’ Când îngerii din
ceruri vor veni printre noi şi vor lucra prin agenţi umani, vor exista
convertiri puternice, adevărate, la fel ca cele care au urmat Cincizecimii.
Acum, fraţilor, fiţi atenţi să nu intraţi într-o stare de excitare omenească, nu
156
ar trebui să fim dintre aceia care să punem întrebări şi să aducem îndoială
faţă de lucrarea Duhului lui Dumnezeu; pentru că vor fi din aceia care vor
contesta şi vor critica atunci când Duhul lui Dumnezeu ia în stăpânire pe
bărbaţi şi pe femei, pentru că inimile lor nu sunt mişcate; sunt reci şi
insensibile."5
"Atunci când Duhul Sfânt lucrează prin agenţi umani, nu ne întreabă
pe noi cum să facă. Adesea procedează într-un mod neaşteptat."6
Plantatorii nu trebuie să se teamă de venirea Duhului Sfânt asupra lor.
Într-adevăr, se pot întâmpla "lucruri ciudate", vor veni în mintea lor idei
neaşteptate, dar ideile vor fi puse în minţile lor de către Duhul Sfânt. Rezultatul
se va vedea în acele multe suflete preţioase care vor veni să Îl cunoască pe Isus.
Pe măsură ce nucleul începe să se roage împreună, el va fi tot mai unit şi
inimile lor vor fi apăsate de o mare povară pentru cei pierduţi. Continuând să se
roage, vor ajunge la o armonie a rugăciunilor pentru cei pierduţi. Membrii
nucleului vor identifica astfel acei câţiva oameni care să fie posibili candidaţi
pentru noua biserică. Aceşti oameni devin acum obiectul rugăciunii lor. Aceste
nume sunt prezentate înaintea Domnului separat şi în mod special la fiecare
întâlnire a nucleului, cerând Duhului Sfânt să le deschidă inimile pentru a primi
Evanghelia, în timp ce membrii grupului încearcă să îi câştige.
Isus ne-a cerut să ne rugăm cu putere pentru cei pierduţi. Nu trebuie să ne
rugăm ca, "dacă aceasta este voia lui Dumnezeu", atunci să îi găsim pe cei
pierduţi. Dumnezeu ne-a spus că voia Lui este ca cel pierdut să fie găsit. Putem
să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu le vorbeşte acestor oameni, iar
dacă ei nu se împotrivesc cu încăpăţânare Duhului Sfânt, vor ceda puterii de
atracţie a lui Dumnezeu. Nucleul ar trebui să aleagă textul din Matei 18:19 ca o
promisiune şi să o aşeze înaintea Domnului pentru fiecare persoană de pe lista
de rugăciune.7
Discutăm aici despre rugăciunea făcută cu credinţă puternică, aşteptând
împlinirea promisiunii lui Dumnezeu pentru ceea ce noi cerem privind mântuirea
157
acelora pe care îi vedem ca posibili candidaţi la Împărăţia lui Dumnezeu. Ellen
White vorbeşte despre o întâmplare similară din primele zile ale mişcării millerite:
"Am stabilit întâlniri cu tinerii mei prieteni, unii dintre ei fiind mult mai
în vârstă decât mine, iar unele fiind persoane căsătorite. O parte dintre ei
erau înfumuraţi şi lipsiţi de gândire; experienţa mea suna pentru ei ca o
minciună ieftină, iar ei nu au dat atenţie rugăminţilor mele. Dar m-am
hotărât ca eforturile mele să nu înceteze până ce aceste suflete dragi,
pentru care aveam un interes aşa de mare, nu vor ceda înaintea lui
Dumnezeu. Câteva nopţi întregi le-am petrecut în rugăciune fierbinte
pentru aceia pe care îi căutasem cu insistenţă şi îi adunasem cu scopul de
a lucra şi a ne ruga împreună.
Câţiva dintre aceştia veniseră din curiozitate să vadă ce am să
spun; alţii mă credeau nebună, văzându-mă aşa de insistentă în eforturile
mele, mai ales că din partea lor nu se manifestase nici un interes. Dar am
continuat să îi îndemn şi să mă rog pentru fiecare la micile noastre
întâlniri, încât în cele din urmă toţi s-au predat lui Isus, recunoscând
meritele iubirii Sale mântuitoare. Fiecare a fost convertit la Dumnezeu."8
Atunci era începutul adventismului. Observaţi cum erau câştigaţi oamenii:
prin rugăciune şi numai prin rugăciune. Ellen White s-a rugat stăruitor pentru
oameni. Observaţi că nu este vorba de rugăciuni întâmplătoare, ci din toata
inima, o implorare fierbinte a lui Dumnezeu pentru mântuirea anumitor suflete.
Această intensitate a rugăciunii trebuie să cuprindă şi nucleul care face planuri
pentru noua biserică. Faceţi ca povara pentru suflete să fie simţită în timp ce vă
rugaţi ca oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ellen White nu doar că a
practicat în viaţa ei spirituală acest model de rugăciune fierbinte, dar ea a
îndemnat şi biserica să manifeste acelaşi interes profund pentru oameni:
"Trebuie să căutam sufletele, să ne rugam pentru ele, să lucrăm
pentru ele. Trebuie să le adresăm apeluri fierbinţi. Trebuie să înălţăm
pentru ele rugăciuni făcute cu putere. Cererile noastre slabe, lipsite de
158
duh, trebuie transformate în cereri fierbinţi. Cuvântul lui Dumnezeu spune:
"mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit".9
"De ce nu simt credincioşii un interes profund, plin de zel, pentru cei
care sunt departe de Hristos? De ce nu se întâlnesc împreună doi sau trei
ca să pledeze înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea unei anume
persoane, iar apoi pentru a alteia?"10
Lucrătorii să se prindă de făgăduinţele lui Dumnezeu, spunând:
"Tu ai spus: `Cereţi, şi veţi primi'. Cer ca acest suflet să se convertească
la Isus Hristos." Solicitaţi rugăciuni pentru sufletele cu care lucraţi.
Prezentaţi-le înaintea bisericii ca subiecte de rugăciuni fierbinţi. Aceasta
este exact ceea ce are nevoie biserica, să-şi îndrepte minţile de la micile
lor dificultăţi pentru a simţi o mare povară, un interes personal pentru
sufletele care sunt pe cale să piară. Alegeţi alte şi alte suflete, căutând
zilnic îndrumarea din partea Domnului, aducând totul înaintea Lui în
rugăciune fierbinte, şi lucrând cu înţelepciune divină. Dacă veţi face astfel,
veţi vedea că Dumnezeu vă oferă Duhul Sfânt pentru a convinge; şi
puterea adevărului pentru a converti suflete."11
Nu este nimic greşit în sfatul dat de Ellen White. Oamenii sunt câştigaţi
prin rugăciune, iar bisericile se încep cu rugăciuni intense, fierbinţi. Acestor
rugăciuni trebuie să li se ofere o parte considerabilă de timp, deoarece nucleul
începe să se orienteze asupra celor pierduţi, prin rugăciune. Însă rugăciunea
singură nu este suficientă. După rugăciune, trebuie să ne ridicăm de pe genunchi
şi să luăm legătura cu cei pierduţi. Se povesteşte despre un grup de credincioşi
care se ruga pentru primarul oraşului. După ce s-au rugat un timp, unul dintre cei
îngenunchiaţi s-a ridicat deodată şi a spus că unul dintre ei trebuie sa îl
contacteze pe primar şi să îl invite la Hristos. Acţiunea trebuie să fie urmarea
rugăciunilor din cadrul nucleului.
Rugăciunea pentru întreaga localitate
159
În timpul fazei de construire a nucleului, membrii lui trebuie să meargă la
oameni. Încercarea de a-i câştiga trebuie însoţită de rugăciune. Lucrarea din uşă
în uşă a devenit tot mai dificilă în zilele noastre. Cei mai mulţi oameni îi resping
pe cei care le bat la uşă pentru a le "vinde" religia lor. Totuşi, strategia rugăciunii
poate face ca această metodă să fie eficientă şi în secolul douăzeci şi unu.12
Plantatorul ar trebui să dividă teritoriul ţintit în mai multe părţi. Fiecare
membru al nucleului va alege apoi unul sau două blocuri pentru care să se roage
în mod special. După ce şi-au ales blocul, membrii nucleului merg în teritoriul
respectiv şi se plimbă înainte şi înapoi pe străzi, rugându-se pentru fiecare casă
în timp ce se plimbă. În acest timp el nu merge la nimeni din uşă în uşă. Fiecare
se roagă în gând pentru fiecare familie, în timp ce se plimbă în acea zonă. Dar,
în acelaşi timp, persoana priveşte în jur şi îşi dă seama care sunt nevoile din acel
loc. De exemplu, dacă vede jucării într-o curte va înţelege că acolo stă o familie
tânără cu copii; rampele pentru handicapaţi vor indica prezenţa unor persoane
care folosesc cărucioare pentru handicapaţi. Aceste observaţii vor ajuta
persoana să înceapă să facă rugăciuni mult mai pline de sens.
După ce timp de câteva săptămâni s-a rugat în timp ce se plimba pe
străzi, persoana este acum pregătită pentru a doua fază a programului de
rugăciune pentru zona respectivă. De data aceasta, în loc să se plimbe pur şi
simplu pe străzi, persoana ar trebui să bată la uşi. Ea va spune locatarilor că
este de la o nouă Biserică Adventistă care se deschide în vecinătatea lor.
Membrii ei doresc să-şi cunoască vecinii şi să se roage pentru ei. Apoi doresc să
afle dacă există motive speciale de rugăciune. De cele mai multe ori ei vor
întâmpina reacţii pozitive la aceste întrebări şi mulţi vor spune care sunt nevoile
lor pentru rugăciune.
Partea pozitivă a acestei metode de lucru este că vizitatorii nu încearcă să
îi determine pe oameni să se alăture bisericii, sau să le ceară bani. Ei merg acolo
pur şi simplu cu scopul de a se ruga pentru oameni. Oamenii apreciază cu
adevărat acest lucru. Dacă unii dintre membrii nucleului ezită să bată la uşi, ei
pot să lase bileţele în care să scrie că se roagă pentru oameni, cerându-le să
scrie pentru ce au nevoie de rugăciune, iar mai târziu se vor întoarce să ia acele
160
bileţele.13 Poate că în felul acesta ei nu vor primi tot atâtea cereri ca atunci când
bat din uşă în uşă, dar este o posibilitate ca şi persoanele mai timide din nucleu
să se implice în proiect.
Având cererile de rugăciune, vizitatorul ar trebui să se roage fierbinte
pentru aceste cereri, nu doar singur, dar şi la întâlnirile nucleului. După ce s-a
rugat timp de câteva săptămâni, vizitatorul ar trebui să se întoarcă la persoanele
respective şi să le spună că s-a rugat pentru cererile lor, iar acum le întreabă ce
s-a mai întâmplat. Ei vor descoperi că multe din rugăciuni au primit deja răspuns.
Ca urmare, vizitatorul poate ori să continue să se roage pentru ei, ori să întrebe
dacă există şi alte nevoi pentru care să se roage. Dacă este cazul, vizitatorul
poate să încerce să se roage chiar acolo pentru nevoile acelei familii. Vizitatorul
ar trebui să se întoarcă la fiecare casă la câteva săptămâni, repetând scenariul
de mai sus. Vor fi necesare între şase şi opt vizite pentru a câştiga destulă
încredere, astfel încât să poată trece la următoarea fază.
După ce s-a stabilit încrederea în timp de şase sau opt săptămâni de
rugăciuni pentru oameni, aceştia îl vor recunoaşte, îi vor zâmbi şi îi vor prezenta
imediat nevoile lor pentru rugăciune, chiar fără ca acesta să mai întrebe. Acum ei
îl vor invita probabil înăuntru, iar conversaţia poate că se va îndrepta şi spre alte
subiecte, în afara cererilor de rugăciune, deşi acestea ar trebui să rămână mereu
pe primul loc. Discuţiile despre alte subiecte îl vor ajuta pe vizitator să înceapă o
relaţie de prietenie cu persoana vizitată.
O dată ce relaţia a fost stabilită, vizitatorul poate aminti că există un grup
de oameni în vecinătatea lor, care se întâlnesc regulat pentru a se ruga unii
pentru alţii. Dacă este cazul, vizitatorul poate face o invitaţie ca persoana să se
alăture acestui grup. Grupul va fi probabil format din unii dintre membrii nucleului
şi unii dintre vecinii pentru care s-au făcut rugăciuni. Vizitatorul ar trebui să se
asigure că grupul se întâlneşte aproape de adresa unde locuieşte persoana pe
care o invită. Grupul ar trebui să se centreze pe rugăciune. S-ar putea face şi un
studiu biblic pe tema rugăciunii, sau s-ar putea studia o carte pe tema rugăciunii
eficiente, dar important este să fie un grup de rugăciune.
161
Mulţi dintre cei care au reacţionat la solicitările vizitatorului se vor alătura
în cele din urmă grupului de rugăciune. Pe măsura ce se întâlnesc în grup
săptămână după săptămână, se vor forma legături tot mai profunde şi mulţi
dintre participanţi vor trece la studii biblice. Ei vor fi persoanele cheie care vor fi
invitate la primul serviciu de închinare al noii biserici.
Acest capitol s-a centrat pe aspectul rugăciunii, în contextul începerii unei
noi biserici. Multe dintre aceste sfaturi vor fi utile şi pentru o biserică deja
existentă, dar sunt imperative pentru plantarea unei noi biserici. Strategia de
rugăciune sugerată în acest capitol este destinată să ajute biserica să îşi
formeze "ochi misionari", chiar înainte de începerea bisericii. Rugăciunea nu este
doar pentru etapa stabilirii legăturilor; rugăciunea trebuie să existe în biserică tot
timpul cât ea interacţionează cu comunitatea socială înconjurătoare.
Secretul succesului în plantarea de biserici ţine în mare măsură în
abilitatea plantatorului de a-i ajuta pe membrii nucleului să înceapă să se roage
unii pentru alţii, pentru oamenii pe care îi cunosc şi pentru cei din locul plantării,
pe care nu îi cunosc. Dumnezeu îi va binecuvânta cu rezultate concrete, atunci
când cei pentru care ei s-au rugat se alătură lor. Plantatorii de biserici trebuie să
se asigure că noua biserică este o biserică a rugăciunii, încorporând strategia
rugăciunii chiar de la început, chiar din timpul fazei prenatale.
162
11
Primul an al noii bisericiPerioada prenatala s-a încheiat. A sosit momentul naşterii. Grupul nucleu
a lucrat la toate aspectele discutate în capitolul 9, s-a rugat intens pentru noua
biserică şi a ajuns la concluzia că biserica trebuie să înceapă primul serviciu de
închinare cu un număr cuprins între 100 şi 200 de persoane. Deci puteţi începe.
Nu ţineţi însă primul serviciu divin până ce nu sunteţi pregătiţi pentru acest pas.
După primul serviciu divin, aşteptările oamenilor vor fi mai mari. Dacă biserica nu
reuşeşte să împlinească acum aceste aşteptări, după aceea va fi mai greu. Dar
nici nu aşteptaţi prea mult pentru a începe, pentru că altfel grupul nucleu ar putea
fi descurajat.
Extinderea nucleului la 50-100 de persoane
Aţi lucrat împreună cu nucleul la toate aspectele menţionate, dar tot mai
aveţi până când grupul să ajungă la 50-100 de persoane. Nu doriţi să aduceţi în
grup adventişti care nu au prins viziunea noii biserici. Cum poate micul vostru
nucleu să crească până la cele 50-100 de persoane necesare pentru a începe o
biserică mare? În cadrul adventist, aceasta se realizează cel mai bine prin
organizarea de grupe mici.
Una dintre cărţile pe care poate că mulţi dintre membrii nucleului au citit-o
deja, sau pe care grupul deja a studiat-o împreună, este The Revolutionized
Church of the 21st Century (Biserica revoluţionată a secolului 21). În această
carte analizăm ideea comuniunii biblice şi a organizării grupei mici, prin care atât
adventiştii sunt întăriţi, cât şi ceilalţi sunt câştigaţi. Această abordare este vitală
atunci când se începe o biserică celulă, iar cei care încep alt tip de biserici vor
găsi în grupa mică o metodă excelentă de creştere a nucleului.
Începeţi grupe mici cu membrii nucleului. Poate că deja nucleul a acţionat
mai mult ca o grupă mică, dar, înainte de toate, este important să pregătim lideri
pentru aceste grupe. Există multe materiale pe tema grupelor mici. Dacă aveţi 163
nevoie de ajutor în acest sens, contactaţi NADEI, la telefonul (616) 471-9220.
Pentru ilustraţie, să presupunem că nucleul vostru numără acum între douăzeci
şi douăzeci şi cinci de adulţi. Aţi stabilit împreună valorile centrale şi sunteţi gata
să extindeţi nucleul, pentru a pregăti primul serviciu divin.
Având între douăzeci şi douăzeci şi cinci de adulţi şi presupunând că toţi
sunt dedicaţi acestei lucrări, ar trebui să pregătiţi lideri pentru trei sau patru
grupe. Fiecare grupă are nevoie de un lider, de un lider asistent şi de o gazdă.
Membrii nucleului aleg una dintre cele trei grupe pentru a i se alătura, în care ar
trebui să fie şapte sau opt persoane, inclusiv liderii. Fiecare persoană din grup
acţionează apoi pentru aduce în grupă prieteni, vecini, sau alte persoane
interesate, grupa crescând astfel până la doisprezece-cincisprezece persoane.
O dată ce grupa creşte de doisprezece-cincisprezece persoane, ar trebui
planificată o multiplicare, prin începerea unei grupe noi. În acelaşi timp, trebuie
aleşi doi noi lideri asistenţi pentru a fi pregătiţi: unul pentru grupa existentă şi altul
pentru grupa nouă. Niciodată nu ar trebui să înceapă o grupă fără a avea un lider
şi un lider asistent. Continuaţi înmulţirea grupelor până se ajunge la cincizeci - o
sută de membri. Nu toţi aceştia trebuie să vină în noua biserică, dar mulţi vor
veni. Dacă există în toate grupele între cincizeci şi o sută de persoane, aceasta
este o posibilitate excelentă de a aduna numărul necesar de persoane pentru
primul serviciu de închinare. Aceasta este o modalitate simplă de extindere lentă
a nucleului, în condiţii diferite de cele existente în cadrul bisericii, unde apar
greutăţile legate de organizarea serviciilor divine.
Este important să ne asigurăm că există un sistem eficient de pregătire a
liderilor. Grupele mici se pot multiplica numai atunci când este posibilă pregătirea
liderilor. De aceea, plantatorul de biserici va oferi un timp considerabil pregătirii
membrilor nucleului pentru a fi lideri de grupe şi, asigurându-se că membrii invită
continuu alţi oameni, grupele se multiplică cu ajutorul acestor lideri cât mai
repede posibil.
Chiar dacă nu va fi plantată o biserica celulă, această multiplicare a
grupelor trebuie să continue, mai ales în decursul primului an. Acesta va fi unul
dintre cele mai bune instrumente pentru o extindere continuă în decursul acelor
164
prime luni critice. Dacă activitatea evanghelistică nu este înrădăcinată şi bine
fundamentată în decursul primului an, noua biserică nu va fi probabil niciodată o
câştigătoare de suflete. Deoarece plantarea de biserici se îndreaptă spre cei
pierduţi, este vital ca zelul evanghelistic să existe de la început în grupe; altfel,
ele vor avea doar rolul de a hrăni, dar vor împiedica biserica să crească, în loc să
o ajute.
Evanghelizarea în decursul primului an
În perioada în care plantatorul de biserici lucrează la formarea nucleului,
precum şi în decursul primului an al bisericii, este foarte important să existe un
puternic plan de evanghelizare. Acesta va ajuta atât la construirea nucleului, cât
şi la extinderea lui în timpul primului an critic de existenţă. Uneori, nucleul este
aşa de străin de locul în care trebuie să se facă plantarea, încât există doar
puţine contacte sau chiar nici unul cu cei din împrejurimi. În acest caz, plantatorul
trebuie să îi asiste pe membri în stabilirea contactelor. Una dintre modalităţile de
a face acest lucru este misiunea prin slujirea nevoilor. Aceasta îi ajută pe
membrii nucleului să îi câştige pe oameni şi să stabilească contacte cu ei,
creându-se astfel o deschidere şi un nume bun pentru viitoarea biserică.
Dacă fiecare grupă mică va sponsoriza o misiune prin slujirea nevoilor,
atunci, în scenariul de mai sus, ar putea fi începute trei astfel de lucrări, în
decursul fazei de formare a nucleului. Aceasta ar oferi noii biserici multe contacte
semnificative, care ar duce în cele din urmă la înmulţirea membrilor grupelor,
precum şi ai noii biserici.
Misiunea prin slujirea nevoilor este un program, plan, sau acţiune, care
urmăreşte contactarea celor din populaţia ţintă. De exemplu, dacă grupul ţintă
este generaţia X, atunci este adecvată misiunea prin stabilirea de relaţii,
deoarece este cunoscut faptul că generaţia X este înfometată după relaţii pline
de sens. Dacă grupul ţintit este format din cei care au experimentat divorţul, un
seminar pe tema refacerii după divorţ şi un grup de suport ar putea fi o bună
abordare. Nucleul trebuie să conţină persoane care au aceleaşi nevoi cu ale
grupului ţintă, dacă doriţi să creaţi cu succes punţi pentru a ajunge la ele.
165
Misiunea prin slujirea nevoilor nu se limitează doar la seminarii pe anumite
teme. Acestea sunt importante, dar ele trebuie să continue cu grupe de suport pe
termen lung. Pe baza relaţiilor care se vor stabili aici, membrii vor putea să Îl
prezinte pe Isus acestor oameni, la timpul potrivit. De exemplu, să presupunem
că una dintre grupele mici ale nucleului decide să îi sprijine pe cei divorţaţi. Se
prezintă un seminar pentru refacerea după divorţ. Seminarul nu este destinat
doar celor care vor veni din afara grupului, ci membrii grupelor mici se vor
amesteca printre ei, ca participanţi reali. În timpul seminarului, se vor stabili relaţii
autentice. La sfârşitul seminarului, participanţii sunt invitaţi să se alăture unui
grup de refacere după divorţ, care se va întâlni o dată pe săptămână şi mulţi
dintre participanţi, datorită relaţiilor care s-au format, se vor alătura cu bucurie
acestui grup. Grupul se va organiza după modelul grupei mici, dar se va
concentra pe refacerea după divorţ, dintr-o perspectivă creştină. Această
perspectivă li se prezintă clar oamenilor, înainte ca ei să vină în grup. Atunci
când oamenii participă şi află soluţiile creştinismului la problemele relaţionale ale
divorţului, va fi trezită şi curiozitatea lor faţă de creştinism în general. Ei vor pune
întrebări, vor participa la studii biblice şi mulţi vor fi conduşi la Isus.
În paralel, pot fi folosite şi alte abordări evanghelistice tradiţionale, cum ar
fi studiile biblice prin corespondenţă. Principalul interes al nucleului ar trebui să
fie evanghelizarea, mai ales în decursul primului an. În următoarele câteva luni,
ei îşi vor face cunoştinţe noi şi vor fi dezvoltate relaţiile cu cei interesaţi. Nu este
însă suficientă dezvoltarea relaţiilor - este nevoie de un plan. Adventismul
necesită o abordare puţin diferită faţă de felul în care procedează celelalte
biserici evanghelice pentru a începe o biserică şi pentru a atrage interesul.
În timp ce în această etapă bisericile celelalte îi vor invita pur şi simplu pe
oamenii la biserică şi vor acţiona pentru asimilarea lor, adventismul are un
mesaj pe care trebuie să îl prezinte înainte ca oamenii să devină membri. Acest
pas nu poate fi niciodată neglijat. Oamenii nu vin în Sabat dimineaţa la biserică
doar ca rezultat al metodelor prezentate mai sus. Dacă această metodă poate
merge în cazul celor care au o experienţă anterioară legată de adventism, ea nu
va reuşi pentru cei care nu au avut o experienţă religioasă legată de închinarea
166
în Sabat. De aceea, pentru a-i strânge pe aceştia din urmă într-o nouă biserică
adventistă, trebuie elaborat un plan bine definit pentru atragerea celor interesaţi.
Metoda adventistă tradiţională de seceriş era evanghelizarea publică.
Tragedia este că multe biserici au folosit acest instrument şi pentru a semăna, şi
pentru a cultiva, şi pentru a secera, în loc să îl folosească doar ca un instrument
de seceriş. Ca reacţie la această greşeală, unii au încercat să renunţe complet la
întâlnirile evanghelistice, apelând la metodele obişnuite în bisericile evanghelice
tradiţionale. După cum am văzut însă, în cele mai multe cazuri, acestea nu au
mers la adventişti. În schimb, bisericile adventiste trebuie să facă tot ce s-a
sugerat până acum, completând acest proces cu strângerea secerişului.
Evanghelizarea este un proces, iar seceratul este doar o parte a procesului.
Dacă nu este cuprinsă şi această parte, atunci succesul va fi limitat.
Ca parte a strângerii secerişului, întâlnirea evanghelistică poate lua diferite
forme. Unele biserici vor dori să prezinte o evanghelizare publică, altele vor dori
să prezinte un seminar de profeţie biblică, iar altele vor organiza o clasă în care
să se înveţe mesajul advent, după care oamenii sunt invitaţi să se alăture
bisericii. Evanghelizarea publică, oricum s-ar desfăşura, a fost şi va rămâne însa
un instrument viabil pentru începerea unei noi adunări.
Primul serviciu de închinare
Primul pas în planificarea serviciului divin de deschidere este găsirea
locului. Întâlnirile adventiste din Sabat prezintă o varietate de opţiuni mult mai
mare decât au cele mai multe biserici care se întâlnesc duminica. Multe dintre
bisericile celorlalte denominaţiuni sunt de acord să închirieze spaţiul lor
adventiştilor. Dar acest lucru ar trebui să fie valabil în ambele sensuri - şi
adventiştii ar trebuie să fie dispuşi să închirieze spaţiile lor celorlalte
denominaţiuni. Aceasta este adevărata curtoazie creştină.
Dacă nucleul decide că se doreşte începerea serviciilor de închinare în
clădirea unei biserici, el ar trebui să caute un loc potrivit stilului de închinare pe
care îl va avea noua biserică. De exemplu, dacă noua biserică alege un stil
informal, care presupune o participare mare din partea adunării, nu va fi potrivită
167
închirierea unei biserici episcopale sau luterane, care este construită pentru un
serviciu foarte liturgic. De asemenea, dacă noua biserică este planificată pentru
un serviciu divin cu un caracter liturgic accentuat, nu veţi închiria o biserică în stil
penticostal. Alegeţi clădirea care reflectă cel mai bine stilul de închinare pe care
noua biserică doreşte să îl implementeze.
Un alt factor în alegerea clădirii este dimensiunea ei. Nu alegeţi o clădire
cu dimensiuni mari, în care membrii să se simtă parcă pierduţi. Încercaţi să găsiţi
o biserică cu o capacitate de locuri pe care grupul vostru să o ocupe măcar pe
jumătate în primul Sabat. De asemenea, nu alegeţi o clădire cu o capacitate de
locuri aşa de mică, încât să devină repede prea mică pentru adunare.
Participarea din primul Sabat va fi probabil mai numeroasă decât în mod normal
– poate fi de două ori mai numeroasă decât în mod obişnuit - pur şi simplu
datorită noutăţii locului. De aceea, este important să existe între cincizeci şi o
sută de oameni în nucleu, înainte de primul serviciu de închinare. Toţi aceia care
rămân în biserică şi care nu au făcut parte din nucleu se adaugă la acest număr.
Totuşi, unele biserici adventiste orientate spre seceriş nu primesc alţi adventişti
decât dacă aceştia parcurg anumite pregătiri şi înţeleg orientarea bisericii.
În funcţie de situaţie, ar fi cel mai bine ca primul serviciu de închinare să
nu aibă loc într-o biserică. Bisericile care doresc să-i atragă pe tineri, care sunt
mai vizuali, vor vedea că este mai potrivit dacă organizează prima întâlnire într-o
aulă. Dacă aceasta este direcţia pe care plantatorul de biserici doreşte să o
urmeze, amfiteatrul unei şcoli poate fi o alegere bună. Şcoala de Sabat se poate
desfăşura în sălile de clasă. Alte variante ar putea fi teatrele şi aulele publice. În
alegerea locului, verificaţi reputaţia şcolii sau a bisericii pe care doriţi să o
închiriaţi. Această reputaţie va influenţa felul în care oamenii vor privi biserica
voastră.
Există anumite perioade ale anului în care poate fi mai uşor să începeţi o
biserică. De exemplu, multe dintre bisericile care se închină duminica, urmăresc
să înceapă primul serviciu divin în preajma zilelor de Paşti sau de Crăciun, când
mai mulţi oameni se gândesc să meargă la biserică. Acest lucru nu prea merge
în cazul bisericilor adventiste. O perioadă potrivită este toamna, când copiii încep
168
un nou an şcolar, mai ales dacă doriţi să atrageţi familiile cu copii de vârstă
şcolară.
O modalitate care a ajutat multe biserici adventiste să înceapă cu mulţi
participanţi, este desfăşurarea primului serviciu de închinare în timpul unui
seminar de profeţii biblice sau al unei evanghelizări publice. După ce a fost
prezentată tema Sabatului, participanţii sunt invitaţi să participe la biserica în
Sabatul care urmează, ca o parte a programului seriilor evanghelistice. Acesta va
fi primul Sabat pentru noua biserică. Aceasta a fost de fapt metoda cea mai
încununată de succes pentru a începe o biserică adventistă. În acest scenariu,
primele câteva săptămâni ale bisericii se suprapun cu evanghelizarea, ceea ce
ajută la imprimarea unui tonus evanghelistic viitoarei biserici.
Orice serviciu divin de început trebuie plănuit cu grijă şi bine organizat. El
ar trebui să fie plin de viaţă şi să se centreze pe vizitatorii care vor participa. Cei
mai mulţi dintre cei care au participat la primul serviciu divin vor dori să revină, ca
urmare a trăirii pe care au avut-o cu această primă ocazie. De aceea, pregătiţi
din timp serviciul divin. Închiriaţi spaţiul cu una sau două săptămâni înainte. În
timpul acestor săptămâni, membrii nucleului ar trebui să organizeze aici un
serviciu de închinare, astfel încât să se familiarizeze cu locul. Ar fi de folos ca
liderii Şcolii de Sabat pentru copii să se familiarizeze cu sălile şi cu unii dintre
copiii care vor veni. Când va începe primul serviciu de închinare, fiecare îşi va
concentra atenţia pe vizitatori, programul se va desfăşura cu uşurinţă, iar
vizitatorii vor participa la un serviciu bine pus la punct.
Deşi atenţia în prima săptămână se concentrează asupra vizitatorilor,
aceasta nu înseamnă că ei trebuie să iasă în evidenţă. Nu le cereţi să se ridice şi
să se prezinte. Aceasta ar fi foarte penibil pentru cei neobişnuiţi cu biserica şi îi
va face pe mulţi dintre ei să nu mai vină. Fiecare membru ar trebui să facă tot ce
poate pentru ca oaspeţii să se simtă bineveniţi, iar biserica trebuie să găsească o
metodă discretă pentru ca aceştia să afle mai multe despre ea şi să îşi lase
numele şi adresa pentru un viitor contact. Un salut de bun venit în foaier poate fi
de ajutor în acest sens.
169
După ce aveţi numele şi adresele vizitatorilor, ar trebui să îi contactaţi în
primele patruzeci şi opt de ore. Este cel mai bine ca acest contact să fie realizat
de o persoană laică şi poate că este mai indicat să se facă telefonic, decât printr-
o vizită personală. Scopul este ca persoana să ştie că prezenţa sa a fost
apreciată, să fie întrebată dacă are vreo nelămurire în legătură biserica şi să fie
încurajată să revină. Atunci când persoana revine a doua oară, ar trebui
programată o vizită acasă la ea, poate fi înscrisă la studii biblice, sau poate fi
invitată să participe la una din grupele bisericii. Asiguraţi-vă că vizitatorilor li se
oferă atenţia cuvenită şi nu-i lăsaţi să vă "scape printre degete".
Menţinerea creşterii bisericii
Datorită faptului că, timpul fazei prenatale, nucleul s-a concentrat doar
asupra evanghelizării, el poate crede că şi-a atins scopul evanghelistic propus şi
că acum trebuie să se concentreze asupra consolidării bisericii cu oamenii pe
care i-a adunat. Nimic nu poate fi mai greşit. Dacă noua biserică plantată doreşte
să fie centrată pe seceriş, atunci, în decursul primului an, evanghelizarea trebuie
să fie ţesută în fiecare fibră a bisericii. Biserica trebuie să continue multiplicarea
grupelor mici pe baza misiunii prin slujirea nevoilor şi să planifice un alt
eveniment pentru strângerea secerişului. Dat fiind că noua biserică nu are o
clădire în care să investească, ea poate investi în ceva mai de preţ decât
cărămizile şi mortarul: oamenii!
Pentru ca noul grup să continue să crească, el trebuie să parcurgă câţiva
paşi importanţi în decursul primului an. Asiguraţi-vă că grupele mici continuă să
se extindă şi să se dezvolte. Dacă biserica doreşte să depăşească numărul de
două sute de participanţi, probabil că cel mai important pas este extinderea
continuă a grupelor de părtăşie. Niciodată nu ar trebui să se înceapă o grupă
fără a avea un lider şi un lider ucenic şi fără obiectivul de a se multiplica în
decurs de şase luni până la un an. Dacă aşa stau lucrurile, biserica va trebui să
investească foarte mult în instruirea liderilor de grupe. Creşterea continuă a
grupelor în decursul primului an şi în viitor va fi determinată de numărul de lideri
ucenici pe care biserica îi pregăteşte în mod adecvat. Pregătirea liderilor nu
170
trebuie limitată la adventiştii care au făcut parte din nucleu. Cei care au calităţi de
lideri ar trebui identificaţi printre noii convertiţi şi instruiţi pentru a fi lideri în
grupele mici. Numai aşa va continua ciclul creşterii.
Este de asemenea esenţial ca plantatorul să înfiinţeze noua biserică după
modelul în care liderul ei este instructor/îndrumător. Dacă plantatorul începe
biserica după modelul în care liderul este pastor sau capelan, aceasta va
dezvolta imediat o dependenţă de pastor şi va fi aproape imposibil ca acest
model să fie schimbat într-un model în care liderul este instructor / pregătitor.
Deci noua biserică trebuie să fie formată de la început după acel model de lider
pe care plantatorul doreşte să îl vadă continuând. Chiar dacă această biserică va
avea o conducere laică, va fi foarte uşor să apară dependenţa de pastor. În acest
caz, persoana laică ia pur şi simplu locul pastorului, iar oamenii depind de ea la
fel cum ar depinde de un pastor. Aceasta nu mai este o biserică cu o conducere
laică, ci o biserică dependentă de un pastor laic. Într-o adevărată biserică laică,
conducerea se realizează în comun şi modelul liderului îndrumător este pe deplin
viabil.
O a treia sursă de îngrijorare privind dezvoltarea bisericii în cursul primului
an este mobilizarea membrilor pentru lucrare, imediat după ce ei s-au alăturat
noii biserici. De fapt, unele biserici adventiste fac din implicarea în misiune una
din condiţiile pentru a deveni membru. Acest lucru creează în biserică un nivel
mai înalt al consacrării şi poate că acum este timpul să ridicăm standardele
calităţii de membru adventist, incluzând ca normă implicarea în lucrare.
Bisericile care plasează imediat oamenii în lucrare vor organiza periodic
seminarii de daruri spirituale şi vor înfiinţa un comitet pentru lucrări laice, care îi
va îndruma pe oameni să se implice în lucrare în armonie cu darurile lor
spirituale. De fapt, unul din aspectele pe care noua biserică va trebui să îl
lămurească este alegerea între a continua după metoda tradiţională a comitetului
de numiri, în care este numită câte o persoană pentru fiecare funcţie, sau a trece
la modelul lucrării laice, în care oamenii sunt plasaţi în lucrare în armonie cu
darurile lor.1 Cel mai bine este ca biserica sa înceapă cu acest model şi nu după
modelul tradiţional, ca mai apoi să încerce să treacă la modelul lucrării laice.
171
Faptul că există un comitet pentru lucrări laice nu înseamnă că nu va mai
exista un comitet de numiri. Unii au încercat să meargă spre extreme în acest
sens şi au eliminat total Comitetul de numiri. Dacă se procedează astfel, nu se
mai poate face o evidenţă a activităţilor. Noi pledăm ca oamenii să nu fie
nominalizaţi pentru lucrare, dar tot este necesar să fie aleşi slujbaşi ai bisericii,
pentru a exista o dare de seamă. Fiecare biserică va decide care să fie slujbele
pentru care se vor face alegeri. Comitetul bisericii cumulează minimul acestor
funcţii. Problema în prezent este aceea că se fac alegeri pentru toate slujbele, de
la pianist la instructorul de la Primii paşi al Şcolii de Sabat. Reduceţi la minimum
numărul posturilor pentru care faceţi alegeri, iar pentru celelalte faceţi numiri. Un
obiectiv minim ar fi ca cel puţin 60 de procente dintre membri să fie implicaţi într-
un fel sau altul în lucrare. Reţineţi că în primele linii ale lucrării se află liderii
grupelor mici şi persoanele implicate în slujirea nevoilor.
Achiziţionarea de proprietăţi
O greşeală majoră pe care o fac multe biserici noi este încercarea de a
achiziţiona proprietăţi în primul an de existenţă. Nu cedaţi acestei ispite. Aşteptaţi
cel puţin cinci ani. Imediat ce biserica investeşte în proprietăţi, se schimbă
întreaga ei preocupare. De obicei, ea încetează să îşi mai concentreze atenţia
asupra celor pierduţi şi devine în schimb preocupată de clădire şi de strângerea
banilor. Fondurile care înainte mergeau spre câştigarea sufletelor, sunt acum
îndreptate spre cărămizi şi mortar. Când procedează astfel, cele mai multe
biserici încetează să crească şi îşi pierd eficienţa ca agenţi de extindere a
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ar putea veni un timp când adunarea să aibă nevoie de propria ei clădire,
deşi multe biserici au înţeles că pot continua să crească şi să se extindă mulţi
ani, fără să aibă propria clădire. De fapt, unele biserici vor închiria mereu spaţii.
Frecvenţa şi durata de timp în care bisericile pot sta fără clădiri proprii depind de
disponibilitatea şi atractivitatea clădirilor de închiriat existente. De asemenea, cu
cât o biserică aşteaptă mai mult până să construiască, cu atât mai mare va fi
172
construcţia. Dacă ea cumpără prea repede o proprietate, este posibil ca aceasta
să fie prea mică.
Când în cele din urmă biserica decide că doreşte să aibă propria clădire,
cât de mare să fie proprietatea pe care să o achiziţioneze? Totul depinde de
viziunea pe care o are biserica cu privire la dimensiunea ei optimă. Regula
empirică este de un acru (pogon) de pământ la 100 de participanţi, cu un minim
de trei acri. Această formulă este importantă pentru a se asigura locuri de
parcare pentru întreaga adunare. Astfel, dacă biserica se aşteaptă ca în anumite
zile să participe cinci sute de persoane, ar trebui să achiziţioneze un minim de
cinci acri de teren. Iar dacă se proiectează ca în biserică să funcţioneze şi o
şcoală, trebuie suplimentat numărul acrilor de pământ, în funcţie de dimensiunile
dorite ale şcolii. S-ar putea totuşi ca în unele oraşe să fie interzisă achiziţionarea
unui teren la aceste dimensiuni. Se vor căuta alte variante, mai ales în ceea ce
priveşte problema parcării.
Dacă un asemenea teren nu este disponibil sau este prea costisitor, există
alte alternative. Una dintre ele ar fi programarea a două servicii în locul unuia
singur. În acest caz, biserica poate achiziţiona un teren mai mic şi totuşi să
crească spre numărul de cinci sute de participanţi. O altă metodă de reducere a
spaţiului este aceea de a afla media persoanelor care vin într-o maşină. Astăzi,
cele mai multe biserici au o medie de două persoane la o maşină, dar experţii au
proiectat că în viitor acest număr să scadă, crescând astfel necesarul de spaţiu
pentru parcare.
Problemele legate de construcţie pot cheltui cantităţi mari de timp şi
energie. Ele sunt menţionate în acest capitol nu pentru că trebui să intre în
atenţie din primul an, ci ca un avertisment de a nu pierde timpul cu construcţia în
această perioadă. Noi pledăm pentru îndreptarea atenţiei spre construirea
bisericii spirituale, nu spre clădirea bisericii.
Primul an de viaţă al adunării se poate dovedi a fi cel mai plăcut şi mai plin
de satisfacţii, atât pentru membri ca indivizi, cât şi pentru întreaga biserică.
Gândul de a crea ceva nou, emoţia de a vedea oameni noi veniţi la credinţa în
Hristos şi încurajarea de a vedea cum creşte biserica vor face ca flăcările
173
spirituale să ardă cu putere în inimile acelora care au avut minunata posibilitate
de a face parte din noua adunare.
174
12
Un plan de pregătire a ucenicilor
Biserica şi-a început activitatea. S-a obţinut o reacţie excelentă la primul
serviciu de închinare. Sunteţi încântaţi să vedeţi că vizitatorii se întorc
săptămână după săptămână. Cei care au participat cu interes la întâlnirile
evanghelistice participă acum regulat la adunările bisericii. Printre cei nou veniţi
la credinţă au putut fi observate schimbări în stilul de viaţă. A fost plănuit un
botez şi câteva suflete preţioase îl vor urma pe Domnul în apa botezului.
Un asemenea rezultat naşte unui izvor de fericire în inima dumneavoastră,
atunci când vedeţi aceşti oameni care vin la credinţa în Hristos. Anticipaţi cu
bucurie botezul lor, dar în acelaşi timp sunteţi şi puţin îngrijoraţi. Ce faceţi mai
departe pentru a vă asigura că aceşti oameni vor deveni urmaşi devotaţi ai lui
Isus Hristos? Cele mai multe biserici rareori planifică alte evenimente după
botezul noilor convertiţi. Totuşi, elaborarea unei strategii de pregătire a ucenicilor
este absolut esenţială, dacă biserica este interesată ca membrii ei să atingă
maturitatea.
O strategie de pregătire a ucenicilor presupune un program bine stabilit la
care noii convertiţi sunt chemaţi să participe, atunci când devin membri ai
bisericii. Dacă această strategie nu a fost bine gândită în timpul fazei prenatale a
bisericii, atunci cu siguranţă ea trebuie pusă în aplicare în cursul primului an al
bisericii. De fapt, ar fi bine ca toţi membrii nucleului să fie înscrişi în acest
program de pregătire. Aceasta va da garanţia că pregătirea ucenicilor este o
prioritate pentru noua biserică. Este greu pentru o persoană care nu a fost
niciodată ucenic să facă alţi ucenici. Plantatorul de biserici a fost cândva primul
ucenic dar, pe măsură ce plantarea înaintează, alte persoane trebuie pregătite
pentru a pregăti la rândul lor ucenici.
Mandatul Marii Trimiteri este acela de a face ucenici, nu doar simpli
membri ai bisericilor. De aceea, strategia de evanghelizare ar trebui să se
175
centreze pe obiectivul final de a face ucenici şi membri responsabili şi nu de a
avea un număr mare de candidaţi de botez, chiar dacă botezul este un moment
vital al procesului formării de ucenici. Pentru o analiză completă asupra a ceea
ce implică a fi un ucenic, cititorul poate consulta cartea Radical Discipleschip for
Revolutionary Churches (Ucenicie radicala pentru biserici revoluţionare).
Înainte ca noii convertiţi să fie botezaţi, bisericile trebuie să aplice o
strategie în două direcţii, pentru pregătirea acestora ca ucenici. Prima direcţie
este un plan general de seminarii şi activităţi asemănătoare, care îi vor ajuta pe
noii convertiţi în stadiul embrionar al uceniciei lor. În al doilea rând, cei care sunt
deja adventişti se angajează personal şi individual pentru a-i ajuta pe noii
convertiţi să trăiască o viaţă rodnică prin ascultarea de Hristos.
Cele patru etape ale planului general
Rick Warren, în cartea sa The Purpose Driven Church1 (Biserica orientată
spre un scop), evidenţiază patru stadii ale programului de ucenicie. El aseamănă
acest program cu forma de romb a unui teren de baseball. Fiecare etapă a
programului corespunde unei laturi. Obiectivul este ca fiecare membru al bisericii
să parcurgă toate laturile şi să marcheze, fără să se oprească pe una dintre ele.
Analogia aceasta este superbă şi se poate adapta cadrului adventist.
Pentru ca o persoană să ajungă la nivelul primei laturi, biserica urmăreşte
să acţioneze astfel încât acea persoană să devină membră a Bisericii Adventiste
de Ziua a Şaptea. Aceasta presupune a ne asigura de faptul că persoana în
cauză L-a acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor, se încrede deplin în El pentru
mântuire şi are certitudinea deplinei acceptări din partea lui Dumnezeu. De
asemenea, ea trebuie să fi început să Îl lase pe Hristos să fie Domnul vieţii ei şi
să demonstreze că El este deja Domn peste timpul, banii şi trupul ei. În acest
stadiu, persoana ar trebui să deţină cunoştinţele de bază privind cele douăzeci şi
şapte de puncte de credinţă ale bisericii şi ar trebui să fie botezată şi primită în
trupul bisericii.
De obicei, adventiştii stau bine la nivelul primei faze. Ştim cum să
îndrumăm oamenii şi să le prezentăm solia de bază a adevărului. De obicei,
176
folosim în acest scop studiile biblice, seminariile de Apocalipsa, seminariile de
profeţii biblice şi evanghelizările publice. Acestea sunt vital necesare, pentru că,
dacă oamenii nu devin membri, probabil nu vor deveni nici ucenici. Oricum,
aceasta este prima latură - primul pas. În mod tradiţional, noi am avut prima
latură bine dezvoltată, cu o foarte slabă preocupare pentru celelalte laturi. Totuşi,
trebuie să fim atenţi ca nu cumva, în încercarea de a dezvolta celelalte laturi, să
uităm de prima latură.
A două latură corespunde încercării de a dezvolta disciplinele spirituale,
cum ar fi rugăciunea, studiul biblic personal şi o adevărată relaţie personală cu
Isus. În perioada de dezvoltare a adventismului, cei mai mulţi dintre cei care s-au
alăturat Bisericii Adventiste proveneau dintr-o puternică tradiţie creştină. De
aceea, pionierii noştri nu simţeau nevoia să îi pregătească în elementele de bază
ale creştinismului. În ultima parte a secolului douăzeci însă, şi cu siguranţă în
secolul douăzeci şi unu, cei care se convertesc vin în număr mult mai mare dintr-
o cultură fără tradiţie creştină şi nu din alte denominaţiuni creştine. De aceea, nu
mai pornim de la premisa că oamenii ştiu cum să crească spiritual după ce devin
adventişti. Chiar şi despre cei care vin din alte denominaţiuni nu putem spune că
au avut cu adevărat o viaţă spirituală. Amintiţi-vă că George Barna arăta că doar
10 procente din populaţia Statelor Unite sunt creştini biblici.2 Este dureros că, în
ceea ce priveşte viaţa spirituală, cei mai mulţi sunt foarte deficitari.
O biserică în care se pregătesc ucenici va oferi noilor veniţi multe
oportunităţi de a se dezvolta în disciplinele spirituale. Seminariile în care ei pot
învăţa cum să umble zilnic cu Isus, informaţii despre cum poate fi studiată Biblia
de către începători, precum şi despre cum poate fi trăită o viaţă de rugăciune, pot
răspunde nevoilor aprinse ale celor care au început o viaţă cu Isus.3
A treia latură urmăreşte să-i ajute pe oameni să-şi descopere darurile
spirituale, pentru a-şi găsi un loc în lucrare şi în trupul lui Hristos în armonie cu
înzestrarea lor. A fi ucenic al lui Isus înseamnă în parte şi a fi implicat într-o
misiune. Preoţia tuturor credincioşilor impune ca fiecare să îşi descopere locul în
lucrare. Nu există creştini inactivi, care doar să ocupe locuri în biserică.
Chemarea pe care o face Hristos îi uneşte pe toţi cei credincioşi în lucrare.
177
Dezvoltarea acestei laturi se realizează atunci când biserica oferă noilor
membri seminarii de daruri spirituale, care urmăresc descoperirea darurilor şi
plasarea lor în lucrare.4 Însă, mai importantă decât descoperirea darurilor este
plasarea persoanei în lucrare în armonie cu darul pe care îl are. Multe biserici au
prezentat seminarii excelente de descoperire a darurilor spirituale, dar nu au
reuşit să le continue cu interviuri individuale, pentru a ajuta persoanele să îşi
găsească locul în lucrare în armonie cu darurile descoperite. Deoarece darurile
spirituale reprezintă unul din cele douăzeci şi şapte de puncte de doctrină ale
Bisericii Adventiste, este surprinzător că am fost aşa de reticenţi în dezvoltarea
acestei laturi. Există multe informaţii pe această temă în cartea Revolution in the
Church (Revoluţia în biserică).16 Un studiu al acestei cărţi ar putea fi binevenit în
bisericile care au nevoie de îndrumare pentru dezvoltarea unui model al lucrării
laice, bazat pe darurile spirituale.
Ultima latură urmăreşte ajutarea noilor creştini să îşi formeze o ţintă
misionară. Ucenicia nu este niciodată completă dacă ucenicul nu ajunge să facă
şi el alţi ucenici. De fapt, primii doi ani după venirea în biserică sunt anii în care
oamenii sunt cei mai eficienţi în câştigarea prietenilor şi a rudelor la Hristos.
După aceea, cele mai multe dintre relaţiile lor se centrează pe cei din biserică şi
de aceea ei devin mai puţin eficienţi în câştigarea celor pierduţi. De aceea, este
important ca biserica să conceapă un plan pentru ca noii veniţi să înceapă să
lucreze cu prietenii şi cu rudele cât mai repede după convertirea lor.
Această latură poate fi dezvoltată cu ajutorul seminariilor pe tema
evanghelizării prin intermediul relaţiilor de prietenie, precum şi prin implicarea
noilor veniţi în activităţile evanghelistice.6 Deoarece au venit de curând, ei înţeleg
mai bine de ce au nevoie oamenii pentru a fi atraşi în biserică. În felul acesta, se
realizează şi reconfirmarea credinţei lor, prin faptul că ei ascultă din nou
programele evanghelistice. De multe ori, noii convertiţi doresc să îi
evanghelizeze imediat pe prietenii lor, prezentându-le acestora lucrurile în mod
greşit. De aceea, este imperativ ca biserica să le ofere o bună instruire pe tema
evanghelizării, cât mai repede cu putinţă după convertirea lor.
178
În ce ordine ar trebui să parcurgă un nou convertit aceste laturi? Evident,
trebuie să se înceapă cu prima latură. Celelalte laturi pot fi parcurse în oricare
ordine, în funcţie de nevoile celor recent veniţi la credinţă. Unii pot fi pregătiţi
pentru a parcurge imediat latura a patra lucrând cu prietenii lor, în timp ce alţii pot
prezenta o nevoie mult mai presantă pentru dezvoltarea vieţii lor spirituale. O
biserică înţeleaptă va individualiza acest proces cât mai mult cu putinţă. Lucrul
important pe care nu trebuie să-l uităm este obţinerea consacrării din partea
noilor convertiţi, înainte sau cu ocazia botezului lor, pentru ca ei să ştie că ceea
ce urmează este implicarea lor într-un program de pregătire ca ucenici. Dacă se
implică în acest proces, ei vor dezvolta o credinţă matură, pe măsură ce parcurg
toate laturile.
Un plan personal
Deşi este de o importanţă vitală ca bisericile să dezvolte planul general pe
care tocmai l-am sugerat, acesta nu este un plan total de ucenicie. Pe lângă
acesta va fi de ajutor pentru noii veniţi să aibă un mentor personal, responsabil
de ucenicia lor. Acest mentor se va asigura că noul credincios participă la
programul de dezvoltare a funcţiilor spirituale oferit de biserică şi îl va ajuta cu
consecvenţă să aplice în propria viaţă principiile pe care le-a învăţat.
De exemplu, biserica ar putea prezenta un seminar în care să se înveţe
cum se studiază Biblia, dar atunci când noii adventişti vor încerca să aplice ce au
învăţat, se pot întreba dacă metoda lor de a studia Biblia este sau nu corectă.
Mentorul va fi dispus să ajute, oferind îndrumare pentru ca cel în cauză să
dezvolte un program individual de studiu. Pe lângă faptul că vor spune oamenilor
ce să facă, mentorii vor fi instruiţi pentru a şti să pună întrebările potrivite care să
îi ajute pe oameni să dezvolte propriul program de studiu. Ţinta mentorilor ar
trebui să fie aceea de a-i ajuta pe noii creştini să crească spiritual până acolo
încât să poată deveni şi ei mentori.
Această ucenicie de unu-la-unu este dificilă, pentru că unii oameni nu au
avut niciodată mentori în decursul propriei lor vieţi spirituale. Aceştia se vor simţi
penibil să îi ajute pe alţii să parcurgă un curs pe care ei înşişi nu l-au luat. Aici
179
există un risc real pentru mentori, deoarece ei ar putea descoperi că propria lor
viaţă are nevoie de dezvoltare spirituală. Abilitatea de a admite că ei nu sunt
dezvoltaţi din punct de vedere spiritual şi încă au de crescut este o calitate
esenţială pentru toţi mentorii.
Unul din obiectivele programelor de pregătire a ucenicilor este acela de a-i
ajuta pe oameni să fie răspunzători unii pentru alţii. Aceasta nu înseamnă că ei
trebuie să se urmărească reciproc, pentru a observa greşeli pe care să le
raporteze. Este vorba de responsabilitatea pe care o au unii faţă de alţii, fără a
raporta însă altor persoane. Responsabilitatea reciprocă lipseşte cu siguranţă în
cele mai multe biserici de astăzi, dar ea este un ingredient esenţial al uceniciei.
Una dintre cele mai bune căi de dezvoltare a responsabilităţii reciproce
este participarea la un grup mic relaţional. Acesta a fost geniul adventismului de
început, cu acele "întâlniri sociale", în care indivizii erau răspunzători unii faţă de
alţii în legătură cu viaţa lor în Hristos.17 Atunci când creştinii se întâlnesc cu
regularitate într-un grup mic, unde îşi împărtăşesc viaţa în Hristos,
responsabilitatea mutuală va apărea aproape automat.
O ţintă a bisericii care pregăteşte ucenici este încurajarea tuturor
oamenilor să se alăture unei grupe mici cât mai repede după botez, în caz că ei
nu fac deja parte dintr-o asemenea grupă. Din moment ce creştinismul este o
credinţă a comuniunii şi nu o religie "individualistă", implicarea într-un asemenea
grup relaţional ar trebui înţeleasă aproape ca un mandat de către creştinii serioşi.
Este aproape imposibil să dezvolţi o viaţă spirituală fără a te implica într-un fel
sau altul într-un grup mic relaţional.
Ucenicia
Scopul acestui mic capitol nu a fost să analizeze modul în care poate fi
dezvoltat un program de ucenicie într-o biserică nouă. Pentru aceasta ar putea fi
nevoie de o carte întreagă.8 În schimb, acest capitol a încercat să atragă atenţia
plantatorului de biserici în legătură cu nevoia de a dezvolta o astfel de strategie
în faza prenatală sau în decursul primului an de existenţă a bisericii. Nu lăsaţi să
treacă timpul fără să stabiliţi un program de ucenicie în noua biserică. S-ar putea
180
să credeţi că aceasta se va realiza de la sine, dar nu este aşa de simplu. Trebuie
să existe planificare.
Ca urmare a implementării strategiei de pregătire a ucenicilor în noua
biserică, atât membrii deja existenţi, cât şi cei noi, se vor maturiza mai mult în
credinţă. Rezultatele vizibile ale implicării membrilor în acest plan de ucenicie
sunt numeroase. Oamenii vor deveni mult mai preocupaţi de credinţă. Ei vor
demonstra iubire şi acceptare faţă de semeni. Păstorirea se va face de către toţi
membrii, într-o viziune a preoţiei tuturor credincioşilor. Dumnezeu este pe primul
loc în vieţile tuturor urmaşilor Săi. Pe lângă faptul că vor returna zecimea,
oamenii vor dărui cu pasiune pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Alţi oameni
vin mereu la o viaţă nouă în Hristos, pentru că membrii le-au vorbit despre
credinţa lor vie. Timpul de închinare este deosebit, nu datorită formelor, ci ca
urmare a credinţei contagioase a celor care se închină.
Dacă aceasta este ceea ce doriţi pentru noua biserică, atunci încercaţi să
dezvoltaţi prin toate mijloacele o strategie de pregătire a ucenicilor pentru acest
scop. Apoi gândiţi-vă cum puteţi face ca orice element al vieţii bisericii să fie
legat de pregătirea de ucenici. Ceea ce am descris în paragraful precedent nu
trebuie să fie doar un vis trecător, ci o realitate vie pentru biserica în care
pregătirea ucenicilor se află în centrul preocupărilor.
181
13
Bisericile atipiceUnele plantări creează biserici a căror structură este aşa de diferită de cea
a bisericilor tradiţionale, încât plantarea lor cere o atenţie deosebită. Unele
biserici, cum ar fi cele orientate spre vizitatori, nu au o structură radical diferită de
cea a bisericii obişnuite. În acest capitol dorim să analizăm pe scurt trei biserici
unicat care, într-un fel sau altul, au o structură modificată faţă de cea a bisericii
obişnuite. Acestea sunt: bisericile non-dependente de pastori, bisericile conduse
de laici şi bisericile celulă.
Biserica non-dependentă de pastor
Aceasta are un pastor, dar ea este astfel organizată, încât nu depinde de
pastor. Pastorul este văzut ca un instructor / îndrumător / evanghelist, dar el nu
este un pastor al turmei. Am prezentat deja ideea că cele mai multe biserici
trebuie înfiinţate în această modalitate. Ceea ce urmează sunt câteva sugestii
pentru a fi sigur că acest tip de biserică face rădăcini.
Mai întâi, nu începeţi plantarea până când ideea non-dependenţei
pastorale nu este pe deplin asimilată de către toţi membrii nucleului. Formulaţi cu
claritate, în declaraţia de misiune faţă de care tot nucleul şi-a dat acordul,
aşteptările legate de rolul pastoral. Începeţi să practicaţi acest model de
conducere chiar înainte de etapa de formare a nucleului. Dacă membrii nucleului
sunt obişnuiţi ca lucrarea să se facă după modelul convenţional de păstorire, ei
se vor aştepta ca să întâlnească acest model şi în noua biserică. Nu avem
cuvinte pentru a convinge că noua biserică trebuie să fie înceapă după noul
model.
În al doilea rând, luaţi-vă timp pentru a discuta cu nucleul despre
implicarea membrilor în misiune şi dacă aceasta să reprezinte sau nu o condiţie
a calităţii de membru. Va exista un standard diferit pentru aceia care vin din alte
biserici adventiste decât pentru noii convertiţi? La care standarde veţi adera, pe 182
lângă cele douăzeci şi şapte de credinţe fundamentale? Cât de strict va adera
grupul vostru la aceste cerinţe adiţionale privind lucrarea misionară?
Cum se va face plasarea în misiune? Cum veţi identifica darurile
spirituale ale oamenilor? După identificare, cum veţi proceda pentru implicarea
oamenilor în misiune, în armonie cu înzestrarea lor? Este important ca, în timpul
fazei de construire a nucleului, să se discute pe larg şi să se pună în aplicare un
plan prin care noii veniţi să se implice în misiune chiar înainte de primul serviciu
divin al bisericii. Un alt aspect care trebuie discutat are în vedere perioada de
timp pentru care oamenii sunt plasaţi într-o anume misiune. Cum pot să iasă din
acea misiune, dacă simt că nu au fost puşi la locul potrivit? Cum pot fi înlocuiţi,
dacă simt că nu au fost bine plasaţi? Construiţi un set clar de direcţii de acţiune
înainte de a începe biserica. În biserica tradiţională, de acestea se ocupa
comitetul anual de numiri. În biserica non-dependentă pastoral, în care oamenii
sunt plasaţi într-o misiune mai durabilă, soluţiile acestor probleme trebuie gândite
înainte de apariţia crizelor. Aşa că stabiliţi un plan clar de acţiune în scris şi
prezentaţi-l astfel ca fiecare să-l înţeleagă de la început.
În al treilea rând, în faza de formare a nucleului, trebuie să discutaţi
despre rolul comitetului de numiri. Deşi comitetul de numiri ar putea să nu aibă
un rol important în acest tip de biserică, unele funcţii ale lui trebuie să se
păstreze. Sugestia noastră a fost să limităm comitetul de numiri la aceia care au
răspunderi în biserică, de obicei la comitetul bisericii. Ar fi o greşeală tristă să
eliminăm complet comitetul de numiri. Consecinţa ar putea fi limitarea puterii la
un grup mic de oameni, care ar controla întreaga biserică şi poate chiar ar
orienta biserica într-o direcţie greşită. Puteţi decide să restructuraţi comitetul
bisericii, dar asiguraţi-vă că în fiecare an adunarea alege laici în funcţiile cheie.
Comitetul pentru lucrări laice poate plasa oamenii în misiune în armonie cu
înzestrarea lor, dar comitetul de numiri trebuie să aleagă oamenii care să
slujească în funcţiile bisericii.
Ar fi bine ca în aceste privinţe conferinţa să fie bine informată despre
structura diferită pe care o aveţi. A trece la o structură laică ar putea însemna a
desfăşura activitatea bisericii într-un mod diferit de cum prevede manualul
183
bisericii. De aceea, este imperativ să ţineţi la curent conferinţa cu privire la
schimbările de structură pe care le operaţi. Cele mai multe conferinţe sunt
doritoare să lucreze cu pastori care încearcă noi paradigme, dar doresc să fie
informate în legătură cu acestea.
A patra sursa de îngrijorare când se plantează o astfel de biserică este
păstorirea membrilor. În biserica non-dependentă din punct de vedere pastoral,
pastorul nu este şeful acestei activităţi. De aceea, păstorirea membrilor existenţi
trebuie realizată pe o altă cale. Pastorul participă la această activitate, dar el nu
este şeful ei. Unele biserici sunt organizate în jurul grupelor mici, care au grijă de
membri. Aceasta merge în multe cazuri, dar în multe biserici există membri care
nu se alătură acestor grupe şi astfel ei nu pot primi îngrijire. În timpul fazei de
construire a nucleului, discutaţi pe larg acest subiect legat de asistenţa pastorală
şi elaboraţi un plan scris prin care toţi membrii să primească asistenţă în noua
biserică.
Bisericile conduse de laici
Multe dintre aspectele discutate în legătură cu bisericile non-dependente
pastoral se aplică şi în cazul bisericilor conduse de laici. Cu toate acestea, există
câteva caracteristici unice ale acestor biserici, cărora trebuie să le acordăm
atenţie. Deoarece această biserică nu are o persoană salarizată pentru această
funcţie de conducere, este chiar mult mai necesar ca ea să depindă de nişte
voluntari laici de calitate.
Prima remarcă este ca ei să ia legătura cu administratorii conferinţei
pentru a se asigura că aceştia sunt de acord cu acest model de biserică. Nu fiţi
surprinşi dacă ei vă vor pune o mulţime de întrebări. Ei trebuie să vă pună aceste
întrebări, deoarece în biserica pe care voi doriţi să o înfiinţaţi nu va implicat un
angajat al conferinţei. Această biserică va purta numele "Adventistă de Ziua a
Şaptea", iar conferinţa trebuie să se asigure că ea va reprezenta corect credinţa
adventistă.
Conferinţa va dori să înţeleagă de ce doriţi să înfiinţaţi o astfel de biserică,
cum veţi proceda cu zecimea şi cu celelalte fonduri ale bisericii, cum înţelegeţi
184
teologia şi punctele credinţei advente şi ce persoană va fi angajată. Ea ar putea
chiar să îşi rezerve dreptul de a alege persoana care va fi responsabilă de
această biserică. Aşteptaţi-vă la întrebări foarte concrete legate de aceste
aspecte.
Să presupunem acum că a fost aprobată de conferinţă forma de
conducere laică a bisericii dvs. În timpul fazei de construire a nucleului, va trebui
să lucraţi la structura organizaţională cu care biserica va opera. Neavând un
pastor sau un angajat plătit, trebuie să decideţi cum va fi împărţită munca. Nu
gândiţi că cel pe care îl va alege conferinţa este singurul lider, creând astfel o
dependenţă de lider. Pentru ca biserica în care conducerea este laică să
prospere, ar trebui să faceţi ca această conducere să fie împărţită între mai mulţi
laici din adunare. De fapt, biserica nu ar trebui să acţioneze sub conducerea unui
singur individ, ci sub conducerea unui consiliu de prezbiteri.
Alte aspecte cu care ne confruntăm se leagă de modul în care se va face
păstorirea membrilor fără ajutorul un lider plătit pentru aceasta, modul în care se
va face evanghelizarea etc. Urmăriţi sfaturile date bisericilor non-dependente
pastoral în capitolele anterioare. Dacă dvs. sunteţi liderul, va trebui să vă
raportaţi faţă de o persoană de la conferinţă. (Şi, chiar dacă sunteţi un lider ales
de conferinţă, adevărata conducere este participativă.) Este foarte important să
menţineţi canalele de comunicare deschise faţă de conducerea conferinţei, astfel
ca aceasta să fie la curent cu toate demersurile. Această deschidere vă va ajuta
cu multe sfaturi necesare atunci când doriţi să plantaţi o biserică adventistă laică,
pe o fundaţie solidă.
Bisericile celule
Cea mai radicală schimbare în organizarea unei biserici apare atunci când
se doreşte plantarea unei biserici celulă. Aceasta este foarte diferită de
structurile existente cu care cei mai mulţi dintre adventişti sunt obişnuiţi; de
aceea, este necesară o pregătire specială pentru a înţelege dinamica creării
acestui model unic de biserică.
185
În primul rând, este necesar un studiu extensiv şi o instruire adecvată
înainte de începerea plantării bisericii celulă. 1 Această metodă de a conduce o
biserică este atât de diferită, încât nu se poate aplica o procedură obişnuită de
organizare. De exemplu, într-o biserică celulă nu există funcţiile tradiţionale, ca
cea de prezbiter, diacon, lider al lucrării laice etc. Structura este şi trebuie să fie
total diferită atunci când se plantează o astfel de biserică.
În al doilea rând, trebuie să înţelegem diferenţa care există între o biserică
celulă şi o biserică cu grupe mici. Mulţi dintre cei care au încercat să planteze o
biserică celulă au plantat de fapt o biserică cu grupe mici. Acestea sunt două
tipuri de biserici cu totul diferite. Biserica celulă este organizată în întregime în
jurul grupelor mici. În grupele mici, calitatea de membru al grupei este dezirabilă,
dar nu obligatorie. În biserica celulă, biserica există la nivelul celulei şi nu este
nevoie să se întâlnească toate grupele pentru ca biserica să funcţioneze. Celula
nu este o parte a bisericii; ea este biserica.
Există două moduri de organizare a bisericii celulă. Unul este construit pe
„modelul Ietro” din Vechiul Testament. În acest model, fiecare grupă mică are un
lider şi un lider ucenic. Există un lider laic pentru fiecare cinci grupe, un pastor
zonal pentru fiecare douăzeci şi cinci de grupe şi un pastor senior pentru
întreaga biserică. În funcţie de dimensiunea bisericii, funcţionează sau nu şi
pastorul de zonă, pe lângă pastorul senior. Acest model oferă o bună
supraveghere pastorală, care este foarte de folos dezvoltării bisericilor celulă.
Un al doilea model al bisericii celulă este încă în dezvoltare şi permite o
mai mică dependenţă de pastor. El a fost numit structura G-12 şi este construit
cumva asemănător cu modelul folosit de Isus cu cei 12 ucenici. La fel cum Isus a
ales 12 oameni pentru a-i face ucenici, iar la rândul lor ei urmau să facă alţi
ucenici, tot la fel structurile G-12 grupează câte doisprezece oameni. Celula
iniţială de doisprezece este bine pregătită în ucenicie, după care fiecare devine
un lider de celulă şi formează un grup de doisprezece oameni pe care îi va
pregăti ca ucenici. Fiecare lider rămâne în celula de origine, dar în acelaşi timp
devine liderul unui alt grup de doisprezece. După ce noul grup este bine pregătit,
fiecare membru, în acelaşi fel, pleacă şi formează grupul lui de doisprezece.
186
Acest model deţine un potenţial remarcabil pentru o mare explozie
evanghelistică. El presupune ca fiecare persoană să participe în fiecare
săptămână în două celule, într-una fiind membră iar în cealaltă lider. Aceasta
înseamnă că fiecare persoană este un potenţial lider şi trebuie să fie pregătită ca
ucenic pentru a pregăti alţi ucenici.
Biserica celulă, mai ales structura G-12, se construieşte pe baza
procesului pregătirii de ucenici. De fapt, pregătirea de ucenici este semnul
distinctiv al bisericii celulă. Bisericile cu grupe mici nu au de obicei circuite
dezvoltate pentru pregătirea ucenicilor. Utilizarea modelului bisericilor celulă, mai
ales a structurilor G-12, rezultă într-o explozie evanghelistică şi, în acelaşi timp,
fiecare membru este un ucenic bine pregătit şi apoi un lider al unei grupe mici.
Datorită structurării celulare a acestui tip de biserică, slujbele existente de
obicei într-o biserică tradiţională, aici nu există. Biserica nu desfăşoară
programele tradiţionale, nici măcar Şcoala de Sabat în mod tradiţional. Cea mai
mare parte a activităţilor ei şi a lucrării misionare pornesc de la nivelul celulelor,
mai mult decât de la nivelul bisericii ca întreg. Aceasta îi poate pune în
încurcătură pe cei de la nivelul conferinţelor, care se aşteaptă să comunice cu
liderii diferitelor programe. Pentru a integra o biserică celulă într-o conferinţă este
nevoie de contacte îndelungate şi frecvente cu administratorii conferinţei, pentru
a fi puse la punct toate detaliile.
Această scrutare rapidă a organizaţiei celulă poate fi suficientă pentru a
convinge pe oricine doreşte să înceapă o biserică celulă să se asigure că noua
celulă este formată corect. De fapt, conferinţa nu ar trebui să aprobe ca o
persoană care nu a fost acreditată în urma unei pregătiri să înceapă o biserică
celulă. Dar, în acelaşi timp, bisericile celulă ar putea reprezenta sursa unei noi
creşteri importante a Bisericii Adventiste, dacă se permite crearea unor burdufuri
noi pentru adevărurile veşnice ale cuvântului lui Dumnezeu.
187
14
Finanţarea noii adunăriTot ceea ce am prezentat despre plantarea de biserici sună extraordinar,
dar cum vom putea întreţine financiar toate aceste biserici noi? Aceasta este
întrebarea la care trebuie să răspundă mereu cei care pledează pentru plantarea
de biserici. Argumentul pe care cei mai mulţi îl invocă este acela al unor cheltuieli
de mii de dolari. Aceasta pentru că ei cred că plantarea de biserici necesită
angajarea unui nou pastor, care va sluji unei biserici care nu va aduce suficientă
zecime pentru a plăti salariul acestuia, precum şi faptul că pentru biserica nou
plantată va trebui să se construiască o clădire.
În această carte am încercat să demolăm aceste argumente, dovedind că
o biserică nou plantată nu necesită neapărat un pastor plătit. Plantarea de
biserici non-dependente pastoral şi de biserici conduse de laici ar elimina nevoia
de a plăti mai mulţi clerici. Totuşi, multe din bisericile plantate vor avea nevoie şi
de personal clerical. Am avertizat deja împotriva construirii prea grabnice a unei
clădiri. Deşi costul chiriei poate fi un impediment, pentru câţiva ani ar trebui să nu
se construiască pentru noua plantă, astfel încât cheltuielile pentru clădire să nu
fie o povară.
Atunci când analizăm resursele financiare, avem tendinţa de a ne gândi
numai la resursele existente, care întotdeauna sunt reduse. Gândiţi-vă însă că
banii care ar fi necesari pentru angajarea unui pastor şi cei care ar fi necesari
pentru construcţie, sunt investiţi direct în seceriş. Este o greşeală să gândim că
adunările noi au nevoie de o subvenţionare continuă. Aceasta creează o situaţie
de dependenţă, care nu este sănătoasă pentru biserică. Noua biserică ar putea
să primească fonduri pentru construcţie, la fel ca multe adunări din conferinţă,
dar aceste fonduri nu sunt necesare pentru construcţie. Cei care au fost câştigaţi
pentru Hristos în noua biserică pot asigura fondurile necesare bisericii.
Plantarea de biserici nu necesită o creştere mare a veniturilor
suplimentare; ea îşi poate procura multe dintre resursele proprii din secerişul
188
câştigat. Pentru începerea noii adunări ar putea fi necesară o anumită investiţie,
dar de obicei ea va fi returnată într-o perioadă scurtă de timp. Denominaţiunile
care plantează biserici cu cheltuieli mari, nu pot planta prea multe biserici; în timp
ce denominaţiunile care cheltuiesc minimum de dolari în acelaşi scop, plantează
sute de noi biserici. Adventiştii trebuie să înveţe cum să planteze biserici, fără
costuri mari. Aceia care plantează cu costuri mari, de obicei cheltuiesc banii pe
construcţii şi pe salarii. Dar acestea nu trebuie să consume finanţele
denominaţiunii.
Realizarea fondului pentru salariile pastorale
Acesta este probabil cel mai dificil aspect financiar legat de începerea de
noi adunări. Există câteva soluţii la problema banilor necesari pentru plata
salariilor pastorale, în cazul bisericilor nou plantate. Mai întâi, plantarea de
biserici conduse de laici elimină nevoia acoperirii pastorale şi are un beneficiu în
plus, acela de a oferi conferinţei noi zecimi, cu cheltuieli puţine sau chiar deloc.
Conferinţele înţelepte nu vor folosi aceşti bani suplimentari pentru cheltuieli
denominaţionale obişnuite, ci îi vor direcţiona înapoi spre plantarea de biserici,
sau în alte plantări de biserici conduse de laici, sau pentru a asigura salariile
pastorale pentru noile biserici plantate.
În mod ideal, atunci când pastorii sunt angajaţi pentru plantarea de
biserici, ei ar trebui să meargă în echipe de doi sau mai mulţi. Orice plantare mai
mare ar trebui începută în echipă şi nu ca o lucrare individuală. Echipele sunt
însă mai costisitoare. Pentru multe conferinţe, este greu de găsit bani pentru ca
un singur pastor să înceapă plantarea într-o zonă. A găsi bani pentru doi, pare
imposibil. Totuşi, Isus ne-a poruncit să mergem doi câte doi. Nu ne putem
permite să neglijăm acest sfat. Dacă o conferinţă încearcă să găsească bani din
surse suplimentare pentru aceste proiecte, probabil că acest lucru nu se va
întâmpla niciodată.
În schimb, conferinţa va trebui să găsească o modalitate să
economisească bani pentru proiectul plantării de biserici. Este o chestiune de
priorităţi. Dacă plantarea de biserici este o prioritate a conferinţei, atunci ea va
189
primi prioritate şi în ceea ce priveşte fondurile. În capitolul 3 am analizat cum se
realiza plantarea de biserici în adventismul de început şi am propus o soluţie
modernă, în armonie cu moştenirea pe care am primit-o.
Soluţia este aceea de a crea districte de cincisprezece până la douăzeci
de biserici, fiecare condus de către o persoană care acţionează ca un preşedinte
de “mini-conferinţă”, care va instrui, echipa, şi învăţa liderii laici în fiecare dintre
aceste biserici. Banii economisiţi prin această combinare a bisericilor vor fi
reinvestiţi în plantarea de biserici, mai ales în marile centre urbane. Această
metodă va permite conferinţei să folosească echipe în plantarea de biserici, în
armonie cu sfatul dat de Isus.
Pot fi găsite şi alte soluţii pentru a asigura ajutorul pastoral necesar în
plantarea de biserici. Una dintre ele este pastorul bi-vocaţional. Acesta este
angajat cu un anumit salariu, pentru a începe o biserică, dar se aşteaptă ca o
parte din timpul lui să lucreze altceva. În trecut, aceste persoane predau în şcoli
sau făceau colportaj, în timp ce erau angajaţi şi în plantarea de biserici, dar
pastorii bi-vocaţionali nu sunt limitaţi doar la aceste două posibilităţi. În unele
cazuri, s-ar putea ca biserica să nu devină destul de mare pentru a putea susţine
un pastor full-time, caz în care pastorul bi-vocaţional va trebui să continue acest
mod de lucru. Sau biserica ar putea fi inclusă într-un district cu multe biserici.
O altă variantă a modelului bi-vocaţional este angajarea unui plantator cu
salariu, în perspectiva că salariul lui va creşte pe măsură ce vor apare noi zecimi.
Salariul ar trebui să aibă la bază un procent de 30 % din zecimea anuală (sau
orice alt procent pe care conferinţa locală îl calculează pentru salariile pastorilor).
De exemplu, conferinţa poate decide să susţină plantatorul în primii doi ani cu
1000$ pe lună, fără nici un alt beneficiu. După doi ani, plantatorul va primi 30%
din noua zecime generată. Sugerăm ca plata să se facă din noua zecime, astfel
încât plantatorul să nu fie tentat să recruteze pur şi simplu oameni din vechile
biserici, apărând astfel o creştere falsă. Noua zecime este din seceriş – noii
convertiţi, sau adventişti care nu plăteau înainte zecimea. Folosind acest model,
conferinţa nu pierde nimic, ci câştigă din plantarea de biserici.
190
Sugerăm ca suportul din partea conferinţei să fie pentru o perioadă de doi
ani, din care primul an va fi petrecut cu crearea nucleului şi cu punerea bazei noii
plante. Astfel, din primul an, noua biserică va funcţiona doar câteva luni, astfel
încât nu va putea fi calculată o medie anuală a zecimii. Dar la sfârşitul celui de-al
doilea an va fi putea fi calculată o medie a zecimii, iar în funcţie de aceasta se va
calcula baza pentru remuneraţia menţionată mai sus.
Să presupunem că în timpul celui de-al doilea an noua biserică a
contribuit cu 50 000 $ la zecimi. Această sumă nu este nerealizabilă pentru o
biserică în care există ca preocupare centrală strângerea secerişului. Conferinţa
locală alocă 30 de procente din zecime pentru salariile pastorilor. Pentru al
treilea an, salariul plantatorului va fi calculat pornind de la o bază de 15 000 $, cu
o creştere de 3 000 $ pe an. În fiecare an salariul va creşte, până când
plantatorul va lua un salariu întreg. Această metodă va permite conferinţei să
sponsorizeze plantarea unui număr mare de biserici, cu investiţii foarte mici.
În unele cazuri nu va merge să se lucreze astfel. Dacă după doi ani venitul
din zecimi este insuficient pentru creşterea salariului şi biserica nu creşte, trebuie
găsite alte alternative. Noua biserică ar putea fin închisă şi noii membri trebuie
îndemnaţi să se mute în alte biserici din zonă. Dacă nu există alte biserici
apropiate, noul grup poate deveni o parte dintr-un district mai mare şi va trebui
să se îngrijească singur de propriile nevoi de bază. Ei ar trebui să ştie clar acest
lucru de la început, înainte de începerea plantării, astfel încât să nu existe nici o
neînţelegere la sfârşitul primilor doi ani.
În acest capitol am analizat câteva moduri de a asigura salariile pastorale
pentru plantarea de biserici. Am ales să discutăm despre acest aspect al
finanţării, deoarece în mintea celor mai mulţi acesta reprezintă adesea cel mai
mare obstacol în plantarea de biserici. Evident, aici sunt cele mai mari cheltuieli.
Cu toate acestea, există moduri creative şi inovatoare de a asigura acoperirea
pastorală, acolo unde se doreşte, fără a găsi noi fonduri.
Poate că trebuie să fim fermi în această privinţă. Am vorbit în cartea
aceasta despre prioritatea secerişului, despre cea mai mare nevoie, aceea de a
planta biserici în marile centre urbane. Nimeni nu poate nega că aceasta ar
191
trebui să fie preocuparea majoră a bisericii. Moştenirea noastră adventistă arată
că ne-am născut şi am crescut ca o mişcare de plantare de biserici. Cu toate
acestea, cel mai mult timp îl pierdem în încercările de a găsi modalităţi de a face
această lucrare fără să ne coste ceva. Este posibil să începem de la acest nivel,
dar trebuie să mergem mai departe.
Dacă plantarea de biserici cu scopul de a-i câştiga pe cei pierduţi este
prioritatea adventismului, atunci trebuie să fim atenţi cum cheltuim zecimea lui
Dumnezeu, având în vedere obligaţia de a strânge secerişul. Şi nu numai
zecimea, ci şi darurile. Dacă într-adevăr credem că este sfârşitul timpului, atunci
trebuie să şi acţionăm ca şi cum ar fi sfârşitul timpului, reaşezând priorităţile
bisericii, astfel încât acestea să reflecte prioritatea lui Dumnezeu, secerişul.
Poate că în felul acesta nu am mai îndrăzni să cheltuim 95 de procente pentru
noi înşine şi doar 5 procente pentru seceriş. Aceasta ar putea însemna că acum
există anumite servicii cu care biserica este împovărată şi de care ar trebui să se
elibereze, dacă ar avea aceeaşi pasiune ca şi Dumnezeu pentru câştigarea celor
pierduţi. Sau poate că ar trebui să descoperim o modalitate de a face aceste
lucruri, astfel încât ele să nu mai consume aşa de mult din resursele Bisericii.
Este timpul să punem banii noştri acolo unde declarăm cu gura că trebuie
să fie. Este mai bine să încetăm să mai spunem că plantarea de biserici este
prioritatea şi să demonstrăm că ea este prioritatea, oferind fondurile necesare
pentru a începe sute de noi biserici. Aceasta nu este o pledoarie pentru o
plantare de biserici cheltuitoare. După cum a fost deja arătat, aceasta ar fi
dăunătoare plantării de biserici. Cu cât subvenţionăm mai mult o nouă plantă, cu
atât ea devine mai dependentă şi, în cele din urmă, mai puţin productivă. Totuşi,
pentru început, trebuie să oferim fondurile minime.
Una dintre cele mai mici uniuni de conferinţe din America de Nord a decis
să facă din plantarea de biserici o prioritate reală. Au vândut sediul uniunii şi au
construit unul mai mic. Din această vânzare au economisit 800 000 $ pentru
plantarea de biserici. Nu toate sediile pot sau ar trebui să fie vândute, dar toate
uniunile şi conferinţele pot găsi banii necesari, dacă fac din aceasta o prioritate.
192
Alte surse pentru fonduri
Acoperirea pastorală şi bugetul pentru evanghelizare intră în
responsabilitatea conferinţelor locale. Aceasta trebuie să continue. Totuşi, pentru
a planta cu succes biserici, este nevoie şi de alţi bani. Este vorba despre
fondurile necesare pentru activităţile curente ale noii biserici, precum plata chiriei,
lucrarea misionară prin slujirea nevoilor, întreţinere etc. De unde provin banii
pentru aceste cheltuieli? De la cei implicaţi în plantarea de biserici.
Conferinţa ar trebui să participe puţin sau deloc la alte cheltuieli decât
acoperirea pastorală şi bugetul de evanghelizare. Altfel, ea va supra-subvenţiona
noua adunare şi va crea o biserică slabă. Aceasta înseamnă că noii membri ar
trebui să înveţe isprăvnicia chiar de la început. Mulţi plantatori de biserici au
neglijat acest lucru. Ei nu au reuşit să prezinte isprăvnicia biblică şi, ca urmare,
bisericile au devenit supra-dependente de subvenţii şi au devenit astfel slabe.
Acesta a fost rezultatul faptului că plantatorii nu au împlinit mandatul biblic de a
urma exemplul lui Isus şi de a-i învăţa pe oameni să investească banii în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă în noile biserici isprăvnicia este predată şi practicată, nu va mai fi
lipsă de bani pentru cheltuielile necesare la nivel local. Atunci când noii membri
sunt învăţaţi să dea zecimea, ei vor începe să o returneze cu credincioşie, ceea
ce va asigura banii necesari pentru salariile pastorale. Chiar înainte ca noua
plantă să răsară, isprăvnicia ar trebui predată şi practicată printre membrii
nucleului, astfel încât să fie asigurate fondurile pentru multe din cheltuielile
necesare pentru începerea bisericii.
Rareori banii reprezintă o problemă în Biserica Adventistă. Dacă suntem
cu adevărat dedicaţi unui proiect, găsim şi banii necesari. Aceasta ţine de
priorităţi. Nu negăm că nu există dificultăţi băneşti în plantarea de biserici – ele
există. Dar, prin sacrificiu personal şi dedicare, acestora li se poate face faţă cu
succes.
193
Organizarea noii biserici
Bisericile Adventiste de Ziua a şaptea nu sunt societăţi pe acţiuni.
Aspectele legale ale bisericii locale sunt abordate prin intermediul conferinţei. De
aceea, plantatorul acţionează prin intermediul conferinţei. Pe scurt, aceasta este
procedura de urmat:
1. Înainte de începerea noii adunări, plantatorul a lucrat în colaborare cu
conferinţa locală, astfel încât aceasta a aprobat deja formarea noului grup. Nu
este necesară nici o altă acţiune înainte ca biserica să aibă primul serviciul
public.
2. Atunci când biserica este pregătită să înceapă, ar trebui contactată
conferinţa, pentru a afla ce procedură organizaţională va fi aplicată, atunci când
va începe activitatea publică. Există două posibilităţi: să se organizeze ca o
asociaţie, sau ca o biserică începătoare.
Cele mai multe conferinţe preferă a doua variantă. Apoi, numai după ce
numărul de membri şi zecimea au atins un anumit nivel şi ei dovedesc a fi o
entitate viabilă, se pot organiza ca o biserică. Dacă însă grupul iniţial este foarte
activ, unele conferinţe vor sări peste stadiul de asociaţie şi o vor înregistra
imediat ca o biserică autorizată. De aceea, plantatorul ar trebui să contacteze
conferinţa pentru a afla ce procedură să urmeze pentru a face primul pas
organizaţional.
Diferenţa dintre o biserică şi o asociaţie este că biserica îşi alege proprii
slujbaşi, în timp ce în cazul asociaţiei ei sunt numiţi. În cazul bisericii, membrii
sunt înscrişi în registrul acesteia, iar în cazul unei asociaţii, membrii sunt înscrişi
în registrul bisericii conferinţei, iar comitetul conferinţei se ocupă de probleme
cum ar fi transferul şi disciplina acestora. După ce trece un timp de la înfiinţarea
asociaţiei, iar aceasta a crescut ca număr de membri şi ca valoare a zecimii
aduse, plantatorul ar trebui să contacteze conferinţa pentru a se sfătui în legătură
cu momentul în care aceasta va fi organizată ca o biserică oficială.
Atât în cazul înfiinţării asociaţiei, cât şi a bisericii, se organizează o
ceremonie publică, la care sunt prezenţi şi slujbaşi ai conferinţei. Plantatorul
trebuie să se consulte cu conferinţa în legătură cu programul acestei ceremonii.
194
La sfârşitul acestei ceremonii, biserica este declarată organizată. Totuşi, mai
este necesar ca la următoarea întrunire a comitetului conferinţei să se voteze
intrarea ei oficială în rândul bisericilor surori. Pentru informaţii mai detaliate
privind organizarea asociaţiei sau a bisericii, citiţi manualul bisericii şi manualul
pastorului.
Deoarece biserica nu are pentru început un statut legal privind plata
taxelor sau alte aspecte legale, este important ca ea să lucreze împreună cu
conferinţa. Este vital ca plantatorul să lucreze în această etapă cu conferinţa, iar
cei mai mulţi dintre administratorii de la conferinţă sunt foarte dornici să ofere
ajutor pentru organizarea noii biserici.
195
15
Cum să creăm biserici sănătoase
Dacă aţi citit totul până aici, probabil că sunteţi încântaţi de ideea plantării
de biserici şi doriţi să vă implicaţi în această activitate, ca participant sau ca
sponsor. Însă această carte nu vorbeşte doar despre plantarea de biserici, ci
despre plantarea de biserici sănătoase. Unii doresc aşa de mult să planteze,
încât nu reuşesc să planteze biserici adventiste normale, sănătoase. Intenţia
acestei cărţi este să nu se întâmple astfel.
Atunci când am început să discutăm despre această aventură, am
specificat faptul că scopul este să adunăm secerişul cu ajutorul soliei advente
unice. Nu trebuie să compromitem această solie pentru a-i câştiga pe oameni,
chiar dacă trebuie să adaptăm această solie la fiecare grup ţintă. Toate aceste
grupuri trebuie să primească un adventism nepătat, necompromis.
Credem că Dumnezeu a chemat această biserică la existenţă pentru a
vesti solia celor trei îngeri, ca o avertizare finală a planetei Pământ. De aceea,
fiecare biserică adventistă trebuie să facă să se audă aceste solii unice şi
deosebite, care au hrănit această Biserică în timpul ultimului secol şi jumătate.
Aceste solii sunt vestite de cei trei îngeri din Apoc. 14:6-12. Este de neconceput
ca să se formeze o Biserică Adventistă care să nu fie de acord cu aceste solii şi
care să nu le prezinte cu claritate, printr-o lucrare de evanghelizare care să aibă
în centru pe Hristos.
Adventismul lasă loc pentru multă diversitate. Există însă anumite aspecte
evidente, care nu sunt negociabile. Aceste pietre de hotar ale adventismului au
fost clar definite de către Ellen White:
"După anul 1844 a urmat o perioadă de mari evenimente,
deschizându-se în faţa ochilor noştri uimiţi subiectul curăţirii Sanctuarului
din ceruri, care are o legătură strânsă cu poporul lui Dumnezeu de pe
196
pământ, [de asemenea] prima şi a doua solie îngerească, şi a treia,
dezvelindu-se locul pe care era scris: "Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa
lui Isus". Una din pietrele de hotar ale acestei solii se referă la Templul lui
Dumnezeu, pe care poporul Său iubitor de adevăr îl vede în ceruri,
precum şi la chivotul care conţine cele zece porunci. Lumina despre
Sabatul celei de-a patra porunci a aruncat raze puternic strălucitoare pe
drumul celor care călcau această poruncă a lui Dumnezeu. Distrugerea
veşnică a celor răi este o veche piatră de hotar. Nu pot să-mi amintesc
nimic mai mult care să fie numit o veche piatră de hotar. Toate aceste
strigăte de avertizare privind mutarea pietrelor de hotar sunt doar
imaginaţie."1
În acest pasaj sunt delimitate cinci pietre de hotar ale adventismului:
1. Solia despre Sanctuar
2. Solia celor trei îngeri
3. Legea lui Dumnezeu
4. Sabatul zilei a şaptea
5. Distrugerea celor răi
Aceste cinci pietre de hotar nu pot fi mişcate. O biserică în care nu se
aderă la aceste puncte fundamentale, unice în adventism, nu poate pretinde că
este o Biserică Adventistă. Ellen White a spus de asemenea cu claritate că nimic
nu mai poate fi adăugat la această listă. Acestea sunt pietrele de hotar
fundamentale ale Bisericii Adventiste.
De asemenea, adventismul de astăzi are şi cele douăzeci şi şapte de
puncte de credinţă ale Bisericii. Multe dintre acestea sunt o extindere a celor
cinci pietre de hotar, la care se adaugă declaraţiile de bază ale creştinismului.
Ellen White nu a definit esenţa credinţei creştine, ci esenţa expresiei adventiste a
creştinismului. Loialitatea noastră faţă de stâlpii de credinţă ai creştinismului este
exprimată în cele douăzeci şi şapte de puncte de credinţă. Astfel, pentru a se
declara adventistă, o biserică trebuie să subscrie la cele douăzeci şi şapte de
credinţe fundamentale, care conţin atât concepţia adventistă, cât şi pe cea
creştină în general. Ar fi de neînţeles dacă o biserică ar dori să fie adventistă,
197
fără să fie de acord cu acest nivel elementar, doar dacă, în mod evident, cineva
ar dori un adventism abreviat. Plantarea de biserici nu are de-a face cu
adventismul abreviat, ci cu acel adventism care trăieşte fără compromis solia
adevărată şi completă, încredinţată lui de către Dumnezeu. Dacă o biserică nu
este de acord cu aceste puncte, nu ar trebui să primească privilegiul de a se
organiza ca o biserică adventistă.
Ca rezultat al integrării acestor doctrine de bază, toate bisericile adventiste
vor sprijini structura organizatorică a bisericii şi vor fi loiale din punct de vedere
financiar acestei structuri. Adventismul crede că este o mişcare mondială, aşa
cum apare în Apocalipsa 14:6. De aceea, el nu poate realiza o lucrare cu un
caracter congregaţionalist şi în acelaşi timp să rămână mişcarea mondială pe
care Dumnezeu a destinat-o să fie. Ceea ce nu înseamnă că nu se pot aduce
îmbunătăţiri acestei structuri, ci că aceste îmbunătăţiri nu trebuie să strice
actuala structură. Orice biserică organizată ca o adunare adventistă trebuie să
dovedească loialitate în această privinţă.
În afara acestor aspecte fundamentale, în cadrul adventismului va exista
şi trebuie să existe multă diversitate. Cele mai multe discuţii printre adventişti au
loc de obicei pe teme care nu privesc subiectul stâlpilor de bază ai credinţei, al
celor douăzeci şi şapte de puncte de credinţă sau al structurii. Discuţiile apar
pentru că oamenii doresc să transfere elementele neesenţiale în zona centrală a
credinţei. Adventismul trebuie să stea neclintit privind aceste trei aspecte dar, în
acelaşi timp, să fie deschis faţă de noi expresii ale credinţei, care să nu afecteze
această zonă centrală a credinţei. Dacă o biserică nu este în armonie cu aceste
trei aspecte, ea nu este o biserică adventistă sănătoasă.
Definirea bisericilor sănătoase
Deşi cele trei aspecte menţionate mai sus sunt esenţiale pentru ca o
biserică să fie sănătoasă, acestea nu sunt de ajuns. În acest capitol vom analiza
cum ar trebui să arate o biserică sănătoasă. Presupunem că cele trei
componente sunt prezente; de aceea, nu ne vom referi din nou la ele.
198
Una dintre cele mai importante cercetări asupra creştinismului de la
sfârşitul secolului douăzeci este lucrarea lui Christian Schwarz.2 Schwarz a
investigat peste o mie de biserici, de pe toate continentele. În urma studiului, el a
descoperit că bisericile sănătoase sunt bisericile care cresc, iar bisericile cresc
cel mai bine atunci când nu sunt preocupate de creşterea lor. În schimb, ele se
concentrează asupra sănătăţii lor, pentru că este natural ca fiinţele sănătoase să
se dezvolte. El descrie dezvoltarea naturală a bisericii prin: "Declanşarea
automatismelor de creştere, prin care Însuşi Dumnezeu face biserica să
crească."3
De fapt, toate lucrurile din natură cresc în felul acesta. Florile, păsările şi
chiar oamenii, nu cresc pentru că fac ceva pentru a creşte - toate cresc "prin ele
însele". Nu ne mirăm că Isus a zis:
"Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om
sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că sta treaz ziua: sămânţa
încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un
bob verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este coaptă
roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul."4
"Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici
nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui,
nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei."5
Schwarz prezintă un argument convingător că cea mai bună modalitate de
a face o biserică să crească este aceea de a o face să crească în stilul lui Isus:
"prin ea însăşi". Nu vă concentraţi asupra creşterii, ci lucraţi asupra acelor
aspecte care s-a dovedit că produc biserici sănătoase. Atunci când biserica se
concentrează pe construirea acestor aspecte în bisericile pe care le plantează,
creşterea se va realiza în mod automat. Schwarz identifică opt calităţi care se
întâlnesc la bisericile sănătoase. Fiecare dintre acestea are puternice rădăcini
biblice. El a descoperit că, atunci când o biserică atinge un nivel remarcabil
pentru fiecare dintre cele opt caracteristici, ele vor fi, fără excepţie, biserici aflate
în creştere.6
Opt calităţi
199
Fiecare dintre cele opt calităţi identificare de Schwarz are un nume format
dintr-un substantiv şi un adjectiv. Cheia nu este substantivul, ci adjectivul. Aceste
opt caracteristici sunt listate mai jos cu o descriere scurtă a fiecăreia:7
1. Conducere delegativă. Pastorii bisericilor care cresc nu sunt dictatori,
ci oameni care cu adevărat încearcă să îi ajute pe ceilalţi să îşi dezvolte
potenţialul de a lucra pentru Hristos. Pastorul care conduce în acest stil îi
deleagă pe oameni pentru lucrare.
2. Slujirea bazată pe daruri. Bisericile sănătoase, aflate în creştere, îi
ajută pe membri să îşi descopere darurile şi să se implice în lucrare în armonie
cu înzestrarea lor. Astfel, structura bisericii este construită pe baza darurilor
spirituale şi nu pe baza unor funcţii care trebuie completate.
3. Spiritualitate vie. Spiritualitatea este vie şi de calitate printre membrii
bisericilor sănătoase. Aceasta nu înseamnă doar că membrii se roagă şi studiază
Cuvântul, ci că ei sunt cu adevărat pasionaţi de această experienţă. Viaţa
spirituală a acestor biserici este puternică.
4. Structuri funcţionale. Structurile (comitete, organizaţii, planuri etc.)
bisericii locale sunt cele care susţin de fapt misiunea ei. Cu alte cuvinte, bisericile
sănătoase nu menţin un program doar pentru că s-au obişnuit cu el. Ei caută să
se asigure continuu că biserica face ceea ce este destinată să facă.
5. Servicii divine inspiratoare. Deoarece există în biserică o spiritualitate
vie, membrii cunosc o experienţă a închinării profund autentică. Nu este vorba
despre un anume gen de serviciu divin care să ofere această experienţă. Atât
serviciile contemporane, cât şi cele tradiţionale, pot face faţă acestui test.
Ingredientul cheie este o experienţă vie, indiferent care ar fi stilul.
6. Grupuri mici holistice. Bisericile sănătoase oferă cadrul în care
membrii să îşi împărtăşească viaţa în Hristos. Aceste grupuri mici holistice
asigură baza pentru relaţii pline de sens, care să poată fi dezvoltate între
membrii trupului lui Hristos. Bisericile sănătoase văd în grupurile mici mai mult o
necesitate, decât o opţiune.
7. Evanghelizare orientată spre nevoi. Bisericile sănătoase recunosc
faptul că, deşi toţi creştinii au rolul de a fi martori, Dumnezeu a înzestrat în mod
200
deosebit pe unii indivizi cu darul evanghelizării. Bisericile care cresc, sănătoase,
îi identifică pe aceşti oameni şi îi susţin pe toţi credincioşii să dea o mărturie
bună faţă de toţi cei cu care vin în contact.
8. Relaţii pline de dragoste. Bisericile sănătoase, care cresc, oferă
cadrul pentru dezvoltarea unor relaţii pline de dragoste. În aceste biserici există
un nivel al încrederii reciproce, motiv pentru care oamenii nu se mai critică unii
pe alţii. Rezultatul este o atmosferă de bucurie şi de fericire.
Schwarz spune că fiecare biserică trebuie să se analizeze pe sine în
legătură cu fiecare dintre cele opt aspecte.8 După ce a evaluat fiecare aspect, el
recomandă ca acea biserică să înceapă să lucreze asupra "factorului minim",
acesta fiind caracteristica cu scorul cel mai mic. El sfătuieşte ca, dacă biserica
doreşte să înceapă să crească, ea ar trebui să lucreze asupra factorului minim.
Cei care doresc să înţeleagă mai bine acest concept ar trebui să citească
raportul cercetării lui Schwarz cu tema Dezvoltarea naturală a bisericii sau Ghid
de implementare a dezvoltării naturale a bisericii.
Plantarea de biserici sănătoase
Deoarece în urma acestei cercetări a reieşit că într-o biserică ar trebui să
existe aceste opt calităţi pentru ca ea să fie sănătoasă şi să crească, plantatorii
ar trebui să fie destul de înţelepţi să se asigure că fiecare dintre cele opt aspecte
sunt dezvoltate în biserica pe care o vor înfiinţa. Pe lângă faptul că aceste opt
calităţi au fost descoperite prin cercetare, ele au şi o puternică bază biblică. De
exemplu, lucrarea bazată pe daruri spirituale este dezvoltată în jurul pasajului din
Efes. 4:7-16. Cu alte cuvinte, cercetarea modernă a dovedit ceea ce Noul
Testament declarase că era modul ideal de a lucra al creştinilor. Un alt exemplu
îl oferă şi nevoia de relaţii pline de dragoste. Isus a declarat că oamenii îşi vor da
seama care sunt ucenicii Lui după faptul că aceştia se iubesc unii pe alţii.9
Fiecare dintre cele opt caracteristici poate fi susţinută cu o referinţă biblică
puternică.
Atunci când este plantată o biserică, ar fi de ajutor să se lucreze cu
ajutorul Ghidului de implementare a dezvoltării naturale a bisericii, pentru a fi
201
siguri că fiecare dintre aceste principii este implementat în viaţa noii biserici.
Astfel, grupul nucleu va afla repede care este factorul lui cel mai slab, astfel încât
să înceapă să lucreze la acest aspect înainte ca biserica să fie plantată. În mod
ideal, fiecare dintre cele opt caracteristici ar trebui să fie prezentă atunci când
biserica este plantată.
Fără să se lucreze intenţionat asupra creşterii, acest proces face ca
biserica să se concentreze pe crearea calităţilor pe care atât Scriptura, cât şi
cercetarea, le-au dovedit a fi necesare în biserică. Dacă aceste calităţi există,
creşterea va apărea automat. Creând biserici de calitate, invităm puterea lui
Dumnezeu de a le face să crească, iar în felul acesta baza nu mai este pusă pe
efortul omenesc.
Acest capitol a încercat să ofere o analiză scurtă asupra conceptelor
descrise în Natural Church Development (Dezvoltarea naturală a bisericii). Nu
am urmărit o prezentare exhaustivă a acestui concept, deoarece ea poate fi
găsită în lucrarea lui Schwarz. Scopul nostru a fost să facem cunoscută
plantatorului de biserici această cercetare foarte semnificativă şi să spunem că
plantatorii înţelepţi vor căuta acest material, îl vor studia şi vor începe să îl
implementeze în biserica pe care o plantează. Plantatorii înţelepţi vor planta
biserici adventiste sănătoase, care sunt credincioase nu numai în doctrină, ci şi
în ceea ce priveşte calităţile analizate aici.
202
16
Recrearea mişcării de plantare de biserici
Adventismul de Ziua a Şaptea a luat naştere şi s-a dezvoltat ca o mişcare
a plantării de biserici. În timp ce biserica din America de Nord nu poate pretinde
că plantarea de biserici o caracterizează, în multe zone ale lumii plantarea de
biserici adventiste este foarte dezvoltată. Totuşi, nevoia de a planta biserici este
încă vie în America de Nord. De fapt, America de Nord este astăzi unul dintre
cele mai mari câmpuri de misiune de pe planetă. Pentru a aduna secerişul final
pe care l-a dorit Dumnezeu atunci când a ridicat Biserica Adventistă, ar trebui
plantate mult mai multe biserici. Adventismul din America de Nord va trebui să
devină din nou o mişcare de plantare de biserici.
Ce ar trebui să facem pentru ca adventismul din America de Nord să
revină la o mişcare de înmulţire a bisericilor, prin plantare? În acest capitol, am
dori să vedem care sunt elementele necesare.18 De asemenea, vom încerca să
analizăm care sunt modalităţile prin care acestea pot deveni elemente vitale ale
adventismului nord-american.
Ce este un sistem reproductiv?
Sistemele reproductive se regenerează singure. După cum reiese din
cercetarea lui Schwarz, bisericile trebuie să înveţe să crească în mod natural. De
asemenea, el arată că bisericile trebuie să înveţe să gândească într-un mod
diferit, folosind ceea ce el numeşte „principiile biotice". El sugerează şase astfel
de principii, unul dintre ele fiind „multiplicarea".2
„Principiul multiplicării se aplică în toate domeniile vieţii bisericii: la
fel cum adevăratul rod al unui pom fructifer nu este fructul său, ci un alt
pom roditor; rodul unei grupe mici nu este un nou creştin, ci o grupă nouă;
adevăratul rod al unei biserici nu este o grupă nouă, ci o biserică nouă;
203
adevăratul rod al unui lider nu este un nou adept, ci un nou lider;
adevăratul rod al unui evanghelist nu este un nou convertit, ci noi
evanghelişti. Atunci când acest principiu este înţeles şi aplicat, rezultatele
sunt deosebite."3
Un sistem reproductiv este acela în care reproducerea are loc la fiecare
nivel. Ca rezultat, secerişul este în continuă creştere, datorită multiplicării de la
toate nivelele: indivizi, lideri de celule, pastori, plantatori de biserici, evanghelişti
şi lideri. Un sistem reproductiv este mereu preocupat de înmulţire. Un sistem
reproductiv de plantare de biserici nu este preocupat numai de plantarea de
biserici, ci şi de reproducerea întregului sistem. De exemplu, dacă ne
concentrăm doar pe reproducerea bisericilor şi nu pe reproducerea întregului
sistem, nu vom avea lideri pentru noile biserici. Dar dacă liderii se reproduc
continuu în interiorul sistemului, vor exista continuu lideri noi pentru noile biserici.
Aceasta înseamnă a recrea mişcarea de plantare de biserici reproducătoare – o
mişcare care se dezvoltă continuu din ea însăşi.
Într-un sistem cu adevărat reproductiv, nimeni nu poate deveni lider dacă
nu dovedeşte înainte că are capacitate de reproducere. Este o calitate pe care
persoana trebuie să o demonstreze înainte de a fi numită într-o asemenea
poziţie. Cu alte cuvinte, nu alegeţi ca lider al unei grupe mici o persoană care
înainte nu a câştigat pe nimeni pentru Hristos. Tot la fel, nu alegeţi ca lider peste
mai multe grupe mici o persoană care nu s-a implicat niciodată în multiplicarea
unei grupe mici. În acelaşi fel, nu adresaţi niciodată chemarea de a fi pastor unei
persoane care nu a condus niciodată multiplicarea unor grupe mici. Întregul
sistem trebuie să întreţină reproducerea.
Aplicarea acestui scenariu ar face ca un mare număr dintre liderii actuali
să fie înlocuiţi din funcţiile lor. Nici un sistem nu se schimbă însă peste noapte.
Liderii actuali trebuie să fie instruiţi în noua paradigmă a reproducerii. Se poate
începe însă şi cu angajarea de noi lideri. Interviurile pentru angajare vor urmări
calităţile de lider necesare procesului reproducerii. Chiar şi noii creştini pot fi
cercetaţi în legătură cu acest aspect, pentru că este posibil ca ei să nu fi
204
experimentat câştigarea de suflete. Dar în viaţa lor seculară ar putea exista
indicii ale unor calităţi de lideri, necesare fenomenului reproducerii.
Dacă dorim să creăm un sistem reproductiv, trebuie să analizăm fiecare
aspect al vieţii bisericii, pentru a afla cum se poate asigura reproducerea lui. Aşa
cum spunea cineva: „Nu avem nevoie de oul de aur; avem nevoie de găina care
face ouă de aur". Găina este în cazul nostru sistemul reproductiv. Mulţi pastori au
avut însă tendinţa de a se gândi că ei sunt chemaţi sau să planteze biserici noi,
sau să le întărească pe cele existente. Aceasta nu este o situaţie de sau/sau.
Într-un sistem reproductiv, ambele variante trebuie îndeplinite. Cu alte cuvinte,
bisericile se dezvoltă cu scopul de a se reproduce, deoarece doar bisericile
sănătoase, care cresc, pot împlini suprema poruncă dată de
Dumnezeu :"Creşteţi şi înmulţiţi-vă".4
Dr. Robert E. Logan identifică şase componente ale unui sistem
reproductiv:
1. Un plan de intervenţie strategică regională pentru plantarea de biserici.
2. Un plan de pregătire a lucrătorilor şi liderilor pentru seceriş, proveniţi din
seceriş.
3. Un plan de înmulţire a grupelor celule.
4. Un plan de asigurare a mijloacelor de creştere pentru plantatorii de
biserici şi pentru noile biserici.
5. Un plan pentru a ajuta bisericile să planteze biserici, în aşa fel încât ele
să devină sisteme reproductive.
6. Un plan pentru reorientarea adunărilor existente, astfel încât ele să
continue ciclul reproductiv.5
Cum putem face ca adventismul să devină un sistem reproductiv
Cei mai mulţi dintre noi doresc din toată inima ca aceste şase puncte să
se realizeze în Biserica Adventista de Ziua a Şaptea. În realitate însă, cei mai
mulţi credem că ar fi foarte dificil să realizăm acest lucru în cadrul adventismului.
Aceasta este de fapt situaţia în care ne aflăm. În America de Nord de la
începutului mileniului, adventismul are foarte puţine elemente comune cu marele
205
plan al sistemului reproductiv, aşa cum a fost el conceput de Logan. Totuşi,
undeva în fiinţa lui, fiecare dintre noi doreşte ca acest lucru să se realizeze
cumva.
Vestea bună este că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea poate deveni
un sistem reproductiv! Poate că este nevoie de mult timp şi de o muncă asiduă,
dar dacă perseverăm, se poate ajunge aici. Dumnezeu este cu Biserica
Adventistă, iar cea mai mare dorinţă a Lui este să o vadă reuşind în misiunea
pentru care a chemat-o. Astfel, ceea ce dintr-o perspectivă umană pare
imposibil, dintr-o perspectivă divină este perfect realizabil. Logan ne-a arătat cum
să începem.
Ca o concluzie la Seeds '97, Logan a remarcat că, atunci când o
denominaţiune descoperă că ea nu mai este aşa de eficientă în strângerea
secerişului cum era odată, soluţia pentru redobândirea acestei eficienţe se află în
istoria sa. Dacă această denominaţiune va analiza cu atenţie ce anume făcea din
ea în anii de început un instrument puternic al lui Dumnezeu, va afla ce trebuie
să facă pentru a primi din nou o puternică revărsare a Duhului Sfânt. Răspunsul
se află în istoria noastră.
La începutul acestei cărţi, am analizat istoria adventismului din anii de
început. Am aflat că era o mişcare plină de viaţă, condusă de Dumnezeu şi că
punea mare valoare pe seceriş. Prioritatea bisericii era câştigarea secerişului şi
toate resursele sale erau alocate acestui scop. Astfel, am descoperit că pastorii
erau în primul rând plantatori de biserici şi evanghelişti şi de-abia apoi
supraveghetori ai bisericilor. Poate că această redescoperire a rolului pastoral va
ajuta biserica din zilele noastre să refacă priorităţile de început.
Nu, nu putem repeta în secolul douăzeci şi unu ceea ce a fost în secolul
nouăsprezece, dar putem învăţa din acesta şi putem aplica principiile de atunci
în biserica de astăzi. După ce l-au ascultat pe vorbitor pledând pentru ideea de a
crea districte cu câte cincisprezece biserici mici, pentru ca astfel pastorii să fie
liberi să se implice în plantarea de biserici, mai ales în ariile urbane, unii au
remarcat că pur şi simplu bisericile nu vor agrea această idee. Unii chiar au spus
că acesta este un lucru stupid. Dacă ne gândim doar la biserica prezentă, poate
206
că au dreptate. Cele mai multe biserici de astăzi sunt foarte centrate pe ele
însele şi nu doresc să împartă nimic cu nimeni. Într-un asemenea mediu, este
imposibil să creezi districte cu cincisprezece biserici.
Dar atunci când bisericile înţeleg istoria adventismului de la începuturi şi
sfatul Ellenei White ca pastorii să nu planeze asupra bisericilor, şi dacă ele
înţeleg clar că slujesc sub emblema Celui Care le-a poruncit să strângă
secerişul, ele vor face tot ce este necesar pentru a asculta de Stăpânul pe care Îl
iubesc. Cu alte cuvinte, trebuie să creăm în biserici o mentalitate a misiunii,
pentru ca, spre exemplu, o trecere la districtele cu cincisprezece biserici să nu fie
impusă, ci cerută chiar de biserici, deoarece ele înţeleg că acesta este un act de
ascultare faţă de Domnul lor.
Autorul a observat că, atunci când bisericile sunt educate şi când această
mentalitate a misiunii este formată, acele biserici mici doresc să se integreze în
noua paradigmă, inclusiv să facă parte dintr-un district de cincisprezece biserici,
cu scopul de a aduna secerişul. Această schimbare de atitudine apare ca urmare
a faptului că biserica urmăreşte acum o nouă prioritate: strângerea secerişului.
De aceea, primul pas pentru transformarea adventismului din America de Nord
într-un sistem reproductiv este crearea unei concepţii centrate pe misiune, în
bisericile din America de Nord. Evident, acest lucru nu se va întâmpla peste
noapte şi nu se va întâmpla peste tot şi cu toţi. Orice curent este la început firav,
iar mai târziu se intensifică. Aşa este şi cu mişcarea pentru crearea unui sistem
reproductiv.
La începutul acestui nou secol, Biserica Adventistă din America de Nord
se află în pragul unui nou început: educarea pastorilor, a bisericilor şi a
conferinţelor în plantarea de biserici şi în reproducerea sistemelor. Acestea
trebuie să devină şi preocupările sistemului educaţional.
Care sunt metodele care trebuie folosite în cadrul paradigmei
reproducerii? Conferinţele Seeds au contribuit la crearea acestei viziuni. În plus,
întâlnirile pastorilor şi congresele lucrătorilor laici trebuie organizate astfel încât ei
să fie educaţi în aceste noi concepte. Seminarul şi întregul sistem educaţional
adventist, administratorii conferinţelor şi ai departamentelor, toţi aceştia trebuie
207
educaţi în noua paradigmă. O parte a procesului educaţional presupune
publicarea de articole în reviste, de cărţi ca cea pe care o citiţi acum, de broşuri,
precum şi crearea de multe alte mecanisme pentru formarea unei mentalităţi a
misiunii şi a sistemului reproductiv în adventismul din America de Nord.
Deşi educaţia contribuie foarte mult la transformarea bisericii într-un
sistem reproductiv, se cere mai mult decât atât. Vor fi necesare schimbări de
structură, care să sprijine dezvoltarea unei mentalităţi misionare. Aici întâmpinăm
dificultăţi, dar numai dacă încercăm să trecem direct la faza a doua, fără a
parcurge prima fază. După ce a fost formată mentalitatea misionară, schimbarea
structurala va apare mult mai uşor. Aceasta nu înseamnă că schimbarea nu va
mai fi traumatizantă, dar va fi mult mai uşor de realizat pe fondul unei mentalităţi
misionare.
Un sistem de multiplicare a plantărilor de biserici
Logan menţionează câteva elemente structurale care trebuie formate într-
un sistem reproductiv al plantării de biserici.6 Primul este ceea ce el numeşte
„Incubatoarele de biserici". Această structură apare în primul an de existenţă al
bisericii. Funcţia ei este aceea de a-i îndruma pe plantatorii de biserici, pe soţiile
lor şi pe liderii cheie, în procesul de începere de biserici noi sănătoase. Este
nevoie de un îndrumător care să lucreze cu aceştia, după un program stabilit. El
va ajuta şi biserica, pentru a afla de ce are nevoie pentru a realiza un start bun.
În „incubatorul de biserici" liderii se întâlnesc lunar, pentru a învăţa unii de la alţii
şi de la îndrumător. Între aceste întâlniri lunare, îndrumătorul vizitează personal
pe fiecare plantator, la un interval de două săptămâni, pentru a-i oferi sprijin. Cel
mai singur lucrător din biserică este plantatorul de biserici. Doar o persoană este
mai singură decât acesta - soţia sa.
Personalul necesar pentru „incubatorul de biserici" se reduce la o singură
persoană - îndrumătorul. În fazele de început, această persoană poate fi
angajată de către Uniune. Ea va lucra pentru incubatoarele de biserici din fiecare
conferinţă (cu un maximum de cinci conferinţe). Acum, toţi plantatori de biserici
începători sunt adunaţi într-un „incubator de biserici". Atunci când plantarea de
208
biserici se dezvoltă în toată uniunea, apare necesitatea de a angaja şi alţi
îndrumători, sau de a transfera aceste responsabilităţi la nivelul conferinţei. În
prezent, există două uniuni care au angajat împreună un singur individ pentru
acest gen de responsabilitate. Cea mai mare întrebare este cum găsim fonduri
pentru a-l plăti. Totuşi, dacă plantarea de biserici şi crearea unui sistem
reproductiv vor deveni priorităţi pentru conferinţe şi pentru biserici, fondurile nu
vor mai reprezenta obstacolul major. Întotdeauna vom realiza acele lucruri pe
care le considerăm priorităţi.
O a doua structură care va fi necesară pe măsură ce plantarea de biserici
se dezvoltă la nivelul conferinţei, este aceea pe care Logan o numeşte „reţeaua
de biserici noi". Aceasta este o grupare de biserici care se află între al doilea şi al
treilea an de existenţă. Aceste biserici se grupează pentru a se putea ajuta
reciproc în căutările şi nevoile lor. Problemele bisericii aflate între al doilea şi al
treilea an de existenţă sunt diferite de cele ale bisericii aflate la început.
Capacitatea de înmulţire a bisericii trebuie formată în timpul acestei perioade,
altfel ea nu va deveni o parte a sistemului de reproducere. Îndrumătorii trebuie să
fie bine pregătiţi pentru a putea să ajute aceste biserici să înscrie în ADN-ul lor
funcţia reproducerii. Fiecare biserică din reţea ar trebui să planteze o altă
biserică în primii trei sau cinci ani. Reţeaua de biserici noi face ca aceasta să
devină o realitate.
Cât de des ar trebui sa se întâlnească bisericile din cadrul unei reţele?
Aceasta variază în funcţie de nevoi, dar cel mai puţin ar fi o dată la trimestru,
când se pot întâlni liderii lor. Între aceste întâlniri, îndrumătorul ar trebui să ia
legătura cu fiecare plantator cel puţin o dată pe lună. În era modernă a
comunicării în masă, aceste contacte nu trebuie să fie neapărat personale, ci pot
fi şi prin e-mail, fax şi telefon.
A treia structură menţionată le Logan este aceea a reţelei bisericilor
„părinţi". Această reţea susţine pastorii şi adunările în procesul implementării
unei strategii eficiente pentru începerea de noi adunări. Cu alte cuvinte, aceste
reţele ajută bisericile să se reproducă. Pentru a forma într-o conferinţă o
asemenea reţea, se unesc două sau teri biserici care planifică împreună
209
plantarea de noi biserici. Ele plantează fiecare câte o biserică, dar se unesc
pentru a rezolva problemele comune bisericilor care sponsorizează plantările. În
acest fel, ele depăşesc stadiul în care doar speră că într-o zi vor planta o
biserică, concretizând aceste speranţe.
În această structură, îndrumătorul lucrează cu fiecare dintre aceşti viitori
părinţi, oferindu-le călăuzire de la formarea nucleului până la naşterea copilului –
biserica. După această fază, noua biserică va fi introdusă în reţeaua
incubatoarelor de biserici, iar îndrumătorul va sta cu bisericile din reţeaua de
biserici părinţi, pentru a le ajuta în situaţiile care apar după naşterea noilor
biserici.
A patra structură, pe care Logan o numeşte „sistemul pepinierelor de
lideri", este la fel de necesară: o cale de a mobiliza şi de a ridica noi lideri,
proveniţi din seceriş, care vor deveni plantatori de biserici. Unde pot fi găsiţi
astfel de lideri? În tot sistemul. Îndrumătorii pot căuta lideri, care se găsesc în
toate bisericile nou plantate. Aceştia sunt candidaţii principali pentru a fi noi
plantatori de biserici. Seminarul şi alte instituţii educaţionale pot avea un rol
major în stimularea liderilor tineri pentru a deveni plantatori de biserici. Aceasta
nu înseamnă că toţi seminariştii trebuie să se transforme în plantatori de biserici;
este bine să recomandăm pentru seminar un nou tip de lideri, aceia care au
dovedit capacităţile de conducere necesare noilor biserici în lucrarea din câmp.
Procesul de evaluare va permite şi identificarea acelora pe care Dumnezeu i-a
înzestrat pentru plantarea de biserici.
Toate acestea costă doar un singur salariu în plus, la nivelul Uniunii.
Plasarea unor astfel de îndrumători, care să creeze toate aceste patru reţele
menţionate mai sus este a doua strategie foarte importantă. Prima strategie
presupune reorientarea sistemului educaţional din America de Nord spre crearea
unor sisteme reproductive. Alegerea personalului care să slujească pentru a fi
îndrumători este vitală. Doar aceia care înţeleg bine sistemul reproductiv ar
trebui angajaţi; altfel, realizările nu sunt prea mari.
După ce a găsit persoana potrivită la nivelul conferinţei pentru a fi
îndrumător, după ce a construit aceste reţele şi a economisit şi bani pentru a
210
angaja mai mulţi plantatori de biserici, este de aşteptat ca o conferinţă să îşi
dubleze numărul de biserici la fiecare trei până la cinci ani. Şi fiecare dintre
aceste noi biserici vor rezulta din secerişul strâns, realizându-se astfel o
dezvoltare uimitoare a adventismului din America de Nord.
Dacă plantarea de biserici şi sistemul reproductiv devin priorităţi pentru
Biserica Adventistă din America de Nord, atunci un salariu în plus pentru
realizarea lor nu va fi un obstacol. Banii pentru plantarea de biserici nu trebuie
folosiţi pentru a plăti un laic din administraţie, ci pentru plantatorii de biserici.
Trebuie să investim aceste resurse minime pentru a pregăti plantatori, dacă
dorim cu adevărat să recreăm mişcarea de plantare de biserici.
De obicei, cel mai mare obstacol pentru plantarea de biserici nu ţine de
finanţe, ci de găsirea oamenilor potriviţi pentru a sluji ca îndrumători. Nu sunt
mulţi aceia care înţeleg cum se realizează un sistem reproductiv. Dar ei trebuie
găsiţi. Ei sunt aceia care sunt deja reproductivi în activitatea lor. O persoană care
nu lucrează deja într-un mod reproductiv nu poate fi chemată pentru a fi
îndrumător. Aceste persoane pot fi repede educate pentru a deveni plantatori de
biserici. Există deja multe resurse care pot fi utile în acest sens.7
Îndrumătorii buni sunt aceia care pun multe întrebări, dar refuză să ofere
multe răspunsuri. În schimb, ei îi pot ajuta pe plantatori şi pe bisericile plantate să
găsească cu succes soluţiile cele mai potrivite. O bună îndrumare impune din
partea plantatorilor şi a bisericilor lor responsabilitate, asigură o bună consolidare
a acestora şi scoate în evidenţă o parte bună a lor. Logan prezintă un proces de
îndrumare pas cu pas:
1. ascultaţi cu atenţie
2. implicaţi-vă personal
3. apreciaţi progresele care se fac
4. acţionaţi conform planurilor pe care le-aţi făcut
5. pregătiţi oamenii pentru misiune
6. puneţi ţinte concrete
Sumar
211
Crearea unui sistem reproductiv începe cu procesul educaţional, în care
sunt cuprinşi atât laicii, cât şi clericii. Aceştia trebuie să îşi formeze o mentalitate
a misiunii şi să înveţe cum să creeze un sistem reproductiv pentru a strânge
secerişul lui Hristos. După ce au fost educaţi astfel, îndrumătorii ar trebui angajaţi
la nivelul uniunii, iar mai târziu şi la nivelul Conferinţei. Aceştia vor lucra pentru
dezvoltarea celor patru reţele: reţeaua incubatoarelor de biserici noi, reţeaua de
biserici noi, reţeaua de biserici părinţi şi sistemul de pepiniere de lideri.
După ce această structură de bază a fost realizată, plantarea de biserici
va începe să se multiplice în tot adventismul. Totuşi, pentru ca tot ce am discutat
până acum să se realizeze, nu sunt suficiente doar anumite structuri, este nevoie
de puterea Duhului Sfânt, turnată peste o biserică în care nevoia secerişului este
luată în serios, astfel încât ea este doritoare să îşi modifice structura, deoarece
aceasta o ajută să poată aduna ultimul seceriş al acestui pământ. Să începem
acum!
212
17
Epilog Înţelegând pasiunea lui Dumnezeu pentru cei pierduţi, am simţit îndemnul
de a porni în această călătorie. Pasiunea lui Isus pentru strângerea secerişului
trebuie să ne facă să ducem la sfârşit această călătorie. Plantarea de biserici nu
poate fi doar un capriciu trecător, deoarece izvorăşte din pasiunea pe care
Dumnezeu o are. Adventiştii au crezut întotdeauna că lucrarea lui Dumnezeu se
va încheia cu o mare slavă şi că lumina pornită de aici va salva multe suflete.
Dar această slavă este imposibil să se manifeste dacă nu se face o lucrare
serioasă de plantare de biserici. Astfel, plantarea de biserici este în centrul
planului lui Dumnezeu pentru strângerea secerişului final. A nu fi ascultători în
această privinţă înseamnă a ne face vinovaţi de neîmplinirea datoriei care ne-a
fost încredinţată.
Am văzut că adventismul a început ca o mişcare de plantare de biserici. A
continuat în acelaşi fel în cea mai mare parte a lumii. Dar, mai ales în lumea de
vest, biserica a abandonat rolul pastorului ca plantator de biserici şi l-a înlocuit
cu cel de supraveghetor şi îngrijitor al bisericii, care a dominat lucrarea
adventistă în cea mai mare parte a secolului douăzeci. A venit timpul ca Biserica
Adventistă din America de Nord să se întoarcă la rădăcini, prin reorientarea
pastorilor către rolul de plantatori de biserici / evanghelişti. Ora este prea
înaintata pentru a amâna această reîntoarcere.
Această carte nu este doar un îndemn pentru a planta biserici. Ea este un
sunet clar de trâmbiţă, care cheamă Biserica să devină din nou o mişcare a
plantării de biserici. De aceea este atât de important, după cum am discutat în
capitolul anterior, ca biserica să înceapă să se orienteze spre aceasta nouă
direcţie. Trebuie să plantăm biserici care vor planta şi ele alte biserici. Secerişul
lui Dumnezeu este foarte bogat, iar lucrătorii Lui sunt foarte puţini, dar puterea
Lui este aşa de mare, că nu se poate să nu reuşim.
213
Având în minte viziunea secerişului, şi ca răspuns la pasiunea lui
Dumnezeu pentru cei pierduţi, este timpul să facem din plantarea de biserici
prioritatea de vârf a adventismului nord-american. Aceasta ar trebui să se afle în
fruntea agendei pentru Diviziunea America de Nord, pentru fiecare uniune şi
conferinţă şi pentru fiecare biserică locală. Interesul pentru plantarea de biserici
trebuie să pulseze cu fiecare respiraţie a noastră. Strigătul secerişului cheamă
biserica să meargă pentru împlinirea misiunii date ei de Domnul. Să renunţăm la
scuze, atunci când vedem cum omenirea piere, mai ales în marile oraşe. Nu mai
este sigur să „ne jucăm de-a biserica", sau vom fi vinovaţi că, în timp ce Roma
ardea, noi cântam la vioară. Trebuie să ne ridicăm de pe scaunele confortabile
ale bisericilor noastre şi să ieşim pe străzile periculoase ale oraşelor, pentru a-i
căuta pe cei pierduţi şi a-i aduce la Isus.
Domnul să ne ajute să plantăm aceste biserici înainte de a fi prea târziu!
Fie ca multiplicarea bisericilor să devină preocuparea care să ne consume cel
mai mult, până când pasiunea pentru cei pierduţi va curge din nou prin venele
noastre. Acum este timpul strângerii secerişului. Mergeţi! Plantaţi biserici!
Note:
214
1Cap. 11 O declaraţie atribuită mai degrabă lui Ben Franklin decât Scripturii.2 George Barna, The Index of Leading Spiritual Indicators (Indexul Indicatorilor Spirituali), (Dallas, Word, 1996), 124-128.3 Mike Regele, Death of the Church (Moartea bisericii), (Grand Rapids: Zondervan, 1995), 162. 4 Ibid., 158.5 Barna, Index of Leading, 5.6 Gen. 3:9.7 Ex. 19:4.8 Luca 19:10.9 Mat. 9:13, Marcu 2:17, Luca 15.10 Exod. 3:7.11 Mat. 9:37.12 Christian Scwarz, Natural Church Development (Dezvoltarea naturală a bisericii), (Carol Stream, I11.: Church Smart, 1996), 46. Cercetarea lui Schwarz, publicată în Natural Church Development, va fi analizată mai pe larg într-un capitol viitor.13 Ibid., 48.12 Raportul Barna, 13 Ibid., 4.14 Ellen G. White, Evangelism, 381, 382.15 O discuţie mai largă asupra acestor priorităţi va fi dezbătută mai târziu în această carte.16 Judy Burton, Review and Herald, 7 iulie 1977.
Cap. 21 Fapte 2:422 David Hesselgrave, Planting Churches Cross Culturaly (Plantarea de biserici la intersecţia culturilor), (Grand Rapids: Baker, 1980)3 Fapte 13:1-4; 15:39, 40.4 Michael C. Griffiths, You and God’s Work Overseas (Tu şi lucrarea lui Dumnezeu de peste mări şi ţări), Chicago: InterVarsitiy Press, 1967), 21.5 Fapte 13:14-16; 14:1.6 Fapte 13:16-41.7 Fapte 13:48; 16:14, 15.8 Vezi lucrarea autorului, The Revolutionized Church of the 21st Century, (Biserica revoluţionată a secolului 21), (Fallbrook, CA: Hart Research, 1997)9 Fapte 14:21, 22; 15:41.10 Loughborough, The Church: Its Organization, (Biserica: organizaţia sa), 126.11 Fapte 14:23.12 Fapte 14:23; 16:40.13 Fapte 15:36; 18:2314 Fapte 14:26, 27; 15:1-4.15 Unele dintre ideile acestui capitol au fost adaptate după Charles Chaney, Church Planting at the end of the Twentieth Century (Plantarea de biserici la sfârşitul secolului douăzeci), (Wheaton, Il.: Tyndale, 1991).16 Fapte 16:6-10.17 Fapte 16:11, 12.18 Resurse privind strângerea de date vor fi prezentate într-un capitol spre final.19 Fapte 16:13-15.20 Fapte 16:15.21 Ibid.22 Fapte 16:25-30.23 Fapte 16:31-34.24 Fapte 16:35-39.25 Fapte 16:40.26 MelvinL. Hodges, The Indigenous Church (Biserica indigenă), 17, 18.1
Cap. 31 Aceştia erau ceea ce literatura adventistă numeşte adventişti de ziua întâi. 2 Dale, To Dream Again, 16-18.3 Loughborough, The Church: Its Organization, 127.
4 Ibid.5 Ibid., 103.6 James White, Review and Herald, April 15, 1862. vol. XIX, No. 20, 156.7 Ibid.8 Aceste date se bazează pe unele studii realizate în conferinţe pentru pregătirea convenţiei Seeds, din iulie 1998.9 Interviu cu G.B. Starr, redat în Wabash, Indiana, Plain Dealer (Comerciantul complet), 1 Oct., 1886, 5.10 Seventh-day Sabbath Recorder, December 28, 1908, prezentat în Review and Herald, din 14 Ian 1909.11 A.G. Daniels, Discursul către institutul misionar, Los Angeles, California, Martie, 1912.12 Ellen G. White, Christian Service, 61.13 Ellen White, Review and Herald, 7 Mai 1889.14 Pentru o discuţie asupra acestui tip de serviciu de închinare adventă, vezi cartea autorului, The Revolutionized Church of the 21st Century (Biserica revoluţionată a secolului 21).15 Ellen White, Loma Linda Messages, 179, 180.16 Ellen White, (The work in the Great New York)Lucrarea în marele New York, 1902.17 Ellen White, Review and herald, 27 Oct., 1910.18 Ellen White, Faptele Apostolilor, 105; idem., Fundamentele educaţiei creştine, 267.19 Ellen White, Mărturii, vol VII, 18; idem., Evanghelizare, 113; idem., Mărturii vol VII, 19; ibid., 18, 19.20 H.M.S. Richards, Feed My Sheep (Paşte oile mele), (Washinghton, D.C.: Review and Herald, 1958), 156.21 Vezi Loren B. Mead, The Once and Future Church (Biserica care a fost şi care va fi), pentru o discuţie asupra dezvoltări modelului Evului Mediu. Vezi de asemenea lucrarea autorului acestei cărţi: O înţelegere a rolului clerului pe baza rădăcinilor biblice şi a rădăcinilor adventismului istoric (Berrien Springs, Mich.: NADEI, 1994).22 Ellen White, Evanghelizare, 381.23 GC Bulletin, 21 Aprilie 1901, Extra No. 16, 27.24 Idem.25 Pentru o discuţie asupra acestui rol aşa cum este prezentat în Efes. 4, vezi cartea autorului Revelation in the chrurch, (Fallbrook, Calif.: Hart Research Center, 1993). Primle capitole se referă la rolul laicilor şi lucrarea pastorului.26 Adventist Communication Network (ACN) asigură predica săptămânală prin satelit.27 „Celula” se referă la un grup nu mai mare de 15 persoane care se întâlnesc regulat.1
Cap. 41 Ellen G. White, Lucrarea medicală, 315.2 Ellen G. White, Mărturii, vol. 6, 19; Mărturii vol 7, 20.3 Ellen G. White, Lucrătorii evangheliei, 435;Mărturii vol 9, 132, 133. 4 Ellen G. White, Mărturii vol 7, 105; Sellected Messages, vol. 1, 112; Mărturii vol. 9, 28, 29; Lucrarea medicală, 309.5 Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, 244.6 Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, 340.7 Ellen G. White, Evanghelizare, 47.8 Ibid., 19.9 Ellen G. White, Manuscript Realeases, vol. 13, 208.10 Ellen G. White, Review and Herald, 14 Ian, 1868.11 Arthur White, Biografia Ellenei White, vol. 6, 451.12 Ellen G. White, Serviciul creştin, 61.1
Cap. 5
C
C. Peter Wagner, Church Planting for a great Harvest (Plantarea de biserici pentru un seceriş mare), (Vebtura, C.A.: Regal Books, 1990), 11.2 Lyle Schaller, „Commentary: What are the alternatives?" Understanding Church Growth and Decline, (Comentarii: Care sunt alternativele? Înţelegerea creşterii şi declinului bisericii), Dear R. Hoge and David A. Roozen, eds. (New York: Pilgrim, 1979), 351, 352.3 C. Peter Wagner, Greater Harvest (Un seceriş mai mare), 33.4 Roger Dudley, Ministry, iulie 1981, 6.5 E. G. White, Letter 106, 1903.6 Declaraţie făcută de Peter Wagner în timpul unui seminar pe tema plantării de biserici, la care a participat şi autorul.7 Pentru o discuţie asupra ciclului vieţii, vezi Robert Dale, To Dream Again (A visa din nou).
Cap. 61 Ellen G. White, Medical Ministry, 3315.
2 Vezi cap. 1.3 Ellen G. White, Christian Service, 61.4 2 Tim. 2:2.5 Autorul a auzit aceste remarci la un curs al Dr. Robert Logan, la Fuller Theological Seminary.
Cap. 781 Ellen G. White, Christian Service, 80, 81.2 Ellen G. White, Gospel Workers, 52.
Cap. 81 Ellen G. White, Manuscris Relieases, vol. 3, 264.2 Arthur White, E. G. White Biography, vol. 4, 446.3 Ellen G. White, General Conference Bulletin, 4/14/03, „The Southern Work”, pr. 6.4 Arthur White, E. G. White Biography, vol. 1, 289.5 Ellen G. White, Letter 31, 1876, citat în E. G. White Biography, vol. 3, 39.6 Ellen G. White, Christian Service, 164.7 Instruirea pe tema pregătirii ucenicilor în bisericile celule se poate face la Instititul Evanghelistic al Diviziunii America de Nord Din Berrien Springs, Michigan. Cititorul poate verifica şi pe internet, la adresa www.nadei.org. Pregătirea la nivelul începătorilor se poate face la conferinţele anuale Seeds pe tema plantării de biserici. O carte de referinţă pe tema bisericii celulă ar putea fi The Second Reformation, a lui Becham. 8 Ellen G. White, The Voice in Speech and Song, 434; idem., Spirit of Prophecy, vol. 1, 28; idem., Counsels on Health, 481; idem., Evangelism, 500; Ibid., 503; idem., Voice in Speech, 434; idem., Gospel Workers, 357, 358.99 Ellen G. White, Gospel Workers, 357.1010 Ellen G. White, Review and Herald, Aprilie 14, 1885.1111 Psalm 122:1.1212 Psalm 47:1.1313 Ellen G. White, citată de Arthur White, E. G. White Biography, vol. 3, 46.1414 Ps. 28:2; 63:4; 119:48; 134:2; 141:2; Plâng. 2:29; 3:41; Neemia 8:6; 1 Tim 2:8.1515 Ellen G. White, Schiţe din viaţa mea, 223; idem., Signs of the Times, Aug. 18, 1890.1
Cap. 91 M. Wendell. Belew, Church Growth: America, vol. 2, no. 5, 7.2 Elen G. White, Medical Ministry, 309.3 Aeste cărţi pot fi găsite în librăriile adventiste (din America).
Cap. 101 Efeseni 6:11-13.2 Dr. Robert Logan, Church Planting Syllabus, Fuller Seminary, 1996.3 Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, 251.4 Ellen G. White, Servicii creştine, 121; idem, Experienţe şi viziuni, 120.5 Ellen G. White, 1888 Materials, 1250, 1251.6 Ibid., 1540.7 Matei 18:19.8 Ellen G. White, Schiţe din viaţa mea, 41, 42.9 Ellen G. White, Mărturii, vol. 7, 12.10 Ibid., 21.11 Ellen G. White, Lucrarea medicală, 244, 245.
Cap. 111 Pentru o analiza detaliata a Comitetului de lucrări laice, vezi cartea autorului, Revolution in the Church (Revolution in the Church) (Fallbrook, Calif.: Hart Research Center, 1993), capitolul . 9.
1Cap. 121 Rick Warren, The Purpose Driven Church: Growth Without Compromising Your Message and Mission (Biserica orientată spre un scop: cum să crească fără compromiterea soliei şi a misiunii) (Grand Rapids: Zondervan, 1995).2 George Barna, The Index of Leading Spiritual Indicators (Indicatori ai conducerii spirituale) (Dallas: Word, 1996), 124-128.
3 Un instrument excelent pentru conducerea unui asemenea seminar este cartea lui Joe Engelkemier, More and Stil More (Tot mai mult şi mai mult), disponibilă în librăriile adventiste. Această carte a fost lansată cu ocazia programului NET ’98, cu scopul de a sprijini dezvoltarea vieţii spirituale.4 Una dintre cele mai bune resurse pentru descoperirea darurilor spirituale şi plasarea în lucrarea este Connections (Conexiuni), disponibilă la Advent Source: (800) 328-525.165 Russel Burrill, Revolution in the Church.6 Resurse pentru dezvoltarea lucrării personale includ volumul Making Friends for God: Fulfilling the Gospel Commission (Să ne facem prieteni pentru Dumnzeu: misiunea Evangheliei) şi seminarul lui Monte Sahlin pe tema evanghelizării prin relaţii de prietenie (Friendship Evangelism), (disponibil la Advent Source [800] 328-0525).177 Pentru a citi o tratare a primelor întâlniri sociale adventiste, vezi cartea autorului The Revolutionized Church of the 21st Century).8 Pentru cei care doresc să citească mai mult despre strategiile de pregătire a ucenicilor, autorul recomandă cartea lui Aubrey Malphur Strategy 2000: Churches Making Disciples for the Next Millenium (Strategia anilor 2000: cum pot bisericile să pregătească ucenici pentru mileniul următor) (Grand Rapids: Kregel Resources, 1996).1
Cap. 131 Cărţile despre biserica celulă pe care le sugerăm să fie citite sunt Ralph W. Neighbour, Jr., Where dou we go from here? (Unde să ne ducem?) (Houston, TX: Touch, 1990), şi William A. Beckham, The Second Reformation (A doua reformaţiune) (Houston, TX: Touch, 1997). Seminarii pentru pregătire sunt prezentate periodic de NADEI. Informaţiile pot fi obţinute sunând la (616) 471 –9220 sau vizitând pagina de web la www.nadei.org.
1Cap. 151 Ellen G. White, Counsels to Writers and Editors (Sfaturi către scriitori şi editori) (Hagerstown: Review and Herald, 1946), 30, 31.2 Christian Schwartz, Natural Church Development (Chicago: Church Smart, 1996).3 Ibid., 3.4 Marcu 4:26-29.5 Matei 6:28, 29.6 Schwarz, 40.7 Pentru o înţelegere mai bună a acestor opt caracteristici, vezi Schwarz, pag. 22-37.8 Se poate folosi un instrument de evaluare, cu ajutorul căruia biserica poate afla care este situaţia ei în legătură cu fiecare dintre cele opt caracteristici. Rezultatele obţinute cu ajutorul chestionarului pot fi introduse în computer, pentru a fi comparate cu rezultatele obţinute de celelalte biserici din studiul lui Schwarz. În acest sens, vă puteţi adresa unei instituţii abilitate. Pentru informaţii, contactaţi NADEI, 9047 US 31 North, Suite 3, Berrien Springs, MI 49103. Telefon: (616) 471-9220, sau e-mail: [email protected] Ioan 13:15.18
Cap. 161 Autorul recunoaşte că multe dintre ideile din acest capitol i-au fost inspirate de Dr. Robert E. Logan.2 Schwarz, Natural Church Development (Dezvoltarea naturală a biserici), 62, 63; 68, 69.3 Ibid., 68.4 Geneza 1:28.5 Aceste sugestii au fost făcute de către Logan cu ocazia unor cursuri pe care le-a ţinut la Seminarul Fuller.6 Aceste structuri au fost prezentate cu ocazia aceluiaşi curs menţionat mai sus.7 Una dintre cele mai bune resurse este lucrarea lui Steve Onge şi Thomas Nebel Empowering Leaders through Coaching: A Self-Study Resource Kit for Those Who Mentor Volunteer Leaders, Pastors, and Church Planters ) (Church Smart Resources). Pentru ultimele resurse pe tema plantării de biserici, contactaţi NADEI la (616) 471-9220. Sau vizitaţi site-ul NADEI la: www.nadei.org.