13.Productivitatea Serviciilor Sociale
-
Upload
victor-sava -
Category
Documents
-
view
37 -
download
2
description
Transcript of 13.Productivitatea Serviciilor Sociale
Capitolul 13
PRODUCTIVITATEA SERVICIILOR PUBLICE
Ameliorarea productivităţii serviciilor publice este în ultimul deceniu un laitmotiv al
dezbaterilor politice. Au fost avansate două explicaţii majore:
• productivitatea s-a degradat în cursul ultimilor ani;
• colectivităţile publice care finanţează aceste servicii publice întâmpină greutăţi din ce
în ce mai mari pentru procurarea fondurilor necesare şi în consecinţă, vor să asigure
un serviciu constant la un cost mai redus.
Oricare ar fi explicaţia dominantă, domeniul său de aplicaţie este caracterizat de o foarte
mare diversitate atât din punct de vedere general, cât şi din punct de vedere al calităţii de
funcţionare.
Aşa cum se ştie, anumite servicii echilibrează bugetul lor numai graţie sumelor încasate din
tarifele plătite de utilizatori (R.A.D.T., S.N.C.F., P.T.T.), ceilalţi primind în completare subvenţii
(muzee, teatre, internate, cantine şcolare şi administraţii). Sumele proprii încasate de către alte
servicii provin de la “utilizatori”, aceştia fiind supuşi unei taxe parafiscale a cărei sumă totală este,
cu largheţe, independentă de consum (radio şi televiziunea publică). În fine, unii nu au ca venituri
pentru sumele încasate decât creditele bugetare, producţia unora este de o calitate foarte omogenă
(E.D.F., S.N.C.F., salubritate) iar a altora variază sensibil în funcţie de un loc sau altul, de o lună
sau alta (învăţământ, teatre, televiziune). Dacă se combină cele două noţiuni (modalitate de
finanţare şi natura producţiei), se înţelege, că definiţia, mărimea şi stabilirea unui program de
îmbunătăţire a productivităţii variază sensibil de la un serviciu public la altul.
13.1 Noţiuni generale referitoare la eficienţă şi eficacitate
Într-o abordare generală, productivitatea unei organizaţii este descrisă de relaţiile care leagă
mijloacele de producţie (muncă, echipament, materiale). Se pare că această abordare sumară nu
convine pentru aprecierea productivităţii tuturor serviciilor publice. Acest lucru se verifică prin
faptul că la nivelul unei organizaţii private, distincţia eficienţă/eficacitate (ca relaţie ce determină
concepţiile diferitelor ţări componente) este absolută necesară pentru o analiză prealabilă a
productivităţii.
Eficienţa compară mijloacele utilizate cu producţia reală, indiferent de satisfacţiile resimţite
de utilizator.
O întreprindere privată ce produce un bun privat pur (adică un bun a cărui producţie şi
consum sunt însoţite de puţine efecte externe, cum ar fi, spre exemplu, poluarea), nu este interesată
decât de o cerere solvabilă, care depinde de satisfacţia cumpărătorului, dar şi de posibilităţile sale
financiare şi de urgenţa nevoilor sale. Întreprinderea nu poate realiza decât bunuri cerute la preţul
oferit. Eficienţa sa de producţie şi/sau distribuţie este o bună aproximare a productivităţii sale,
pentru că preţul plătit de cumpărător permite realizarea unei legături între produs şi satisfacţie:
aceasta din urmă este cel puţin egală cu preţul.
Serviciul public subvenţionat în proporţie de 100% este în situaţie inversă: activitatea sa nu
constă în satisfacerea unei cereri solvabile deci, eficienţa nu leagă mijloacele utilizate şi satisfacerea
utilizatorilor. În consecinţă, trebuie să se recurgă la un alt concept: eficacitatea.
Eficacitatea compară mijloacele utilizate cu satisfacţia utilizatorilor. Poate ea înlocui
conceptul de eficienţă pentru aprecierea productivităţii unui serviciu public? Răspunsul la această
întrebare poate fi găsit dacă ne referim la productivitate ca la un concept cu mai multe forme, ce
combină conceptele de eficienţă şi eficacitate în proporţii variate, în funcţie de punctul de vedere
adoptat.
13.2 Abordări ale conceptului de productivitate
“Inginerul”, “economistul” şi “omul politic” sunt gestionari ai serviciului public în măsuri
diferite.
Inginerul este persoana a cărei competenţă tehnică este esenţială pentru funcţionarea
serviciului (inginer la E.D.F., ministere tehnice, profesori în învăţământul naţional, doctori, ingineri
în spitale etc.). El pune accentul pe calitatea serviciului prestat şi pe randamentul factorilor
(eficienţă), această preocupare pentru calitate conducând uneori la o perfecţiune tehnică generatoare
de costuri de producţie ridicate.
Economistul caută să minimizeze costul de producţie pentru un standard de calitate stabilit.
În timp ce inginerul se interesează de eficienţă în termeni fizici sau reali, neglijând preţul plătit
pentru un anumit factor şi, în particular, pentru muncă, economistul defineşte eficienţa în termeni
monetari, introducând astfel preţurile relative ale factorilor de producţie.
Omul politic posedă viziunea cea mai largă. El ţine cont de satisfacerea utilizatorilor mai
mult decât inginerul şi economistul, acest lucru fiind motivat de faptul că este reprezentantul lor
legitim. Dacă îşi asumă şi gestiunea serviciului, el va integra în viziunea sa (viziune ce are un cost
pe care unii nu ezită să-l considere exorbitant) bunul mers al serviciilor, climatul social intern,
tradiţiile etc. Un astfel de orizont este şi larg şi restrâns, de aceea, omul politic ar trebui să îi
liniştească pe cei mai grăbiţi, să evite conflictele, să facă astfel încât să găsească un motiv de
satisfacţie în deciziile luate.
Noţiunea de productivitate este vagă, chiar secretă, de vreme ce reuşita omului politic trece
printr-o certă doză de iluzie. Omul politic doreşte, fără îndoială, o bună productivitate a serviciului
public, dar el nu apreciată structura unu indicator precis care ar măsura evoluţia sa şi ar permite să
aibă o judecată asupra politicii.
13.3 Măsurarea productivităţii serviciilor sociale
Măsurarea productivităţii presupune reţinerea diferitelor concepţii indicate anterior, lucru ce
facilitează construirea unui instrument de măsură adecvat: indicatorul.
În literatura de specialitate s-au impus doi indicatori tradiţionali de măsurare a
productivităţii serviciilor publice:
• randamentul fizic al unui factor de producţie;
• costul unitar de producţie.
Randamentul fizic al unui factor stabileşte un raport între producţie şi o unitate de timp
oarecare. Factorul reţinut poate fi orice factor important pentru funcţionarea serviciului, dar cel mai
des întâlnit este munca.
În practică, randamentul muncii unui angajat se determină măsurând timpul care este
necesar pentru realizarea muncii sale, o diminuare a acestuia la o calitate constantă a serviciului
ducând la ameliorarea productivităţii.
Aceste măsurări stau adesea la originea normelor de realizat stabilite ştiinţific. Pornindu-se
de la observaţii numeroase şi justificate, ele vor defini o durată standard. Totuşi, randamentul fizic
al unui factor nu este calculabil decât dacă calitatea producţia este bine verificată şi dacă munca se
repetă de un număr suficient de ori.
Cu siguranţă, calculul randamentului salariaţilor este efectuat în alte circumstanţe decât cele
din definiţia de mai sus. Trebuie însă precizat că utilizarea lui ca normă nu trebuie individualizată.
Astfel, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului calculează productivitatea profesorilor din
învăţământul liceal, raportând, spre exemplu, numărul elevilor la cel al cadrelor didactice. Acest
calcul favorizează obţinerea unui indice mediu de productivitate; dacă un profesor este în mod clar
deasupra sau sub normă, un astfel de rezultat nu îi poate fi imputat pentru că acest raport nu ţine de
responsabilitatea sa. Această normă trebuie să fie considerată ca un simplu instrument de gestiune:
acelaşi lucru se întâmplă şi cu costul unitar.
Costul unitar se exprimă ca raport între costul total şi numărul de unităţi produse. El este
mai complet decât orice indice de randament pentru că ia în considerare toţi factorii de producţie, ba
chiar încorporează şi costul de achiziţie al fiecărui factor. În acest mod se poate măsura costul
mediu al unui an de studiu pentru un licean.
Utilizarea costului unitar presupune o omogenitate a produsului. Dacă producţia este
diversificată, se poate calcula costul unitar al fiecărui produs, repartizând convenabil cheltuielile
comune.
O astfel de repartizare este cu atât mai convenabilă cu cât diversele produse fabricate sunt de
calitate mai omogenă. În caz contrar, împărţirea pe produse omogene şi soluţia de repartiţie riscă să
fie arbitrare.