13 plus-nr.180- 2015

13 PLUS REVISTĂ DE CULTURĂ ANUL XVIII/ NR. 180/ 2015

1


2

13 PLUS

REVISTĂ DE CULTURĂ

ANUL XVIII / NR. 180 / 2015

Apare la Bacău

ISSN 1454 - 2900

Constantin Popovici:

George Bacovia, bronz, 3,25 m

CUPRINS

* Petre Isachi, Credinţa revoluţiilor...; p. 3

* Elvira Groza, Construcţia şi deconstrucţia ospitalităţii... 5

* Lirică germană; 11

* Ion Dinvale, În căutarea cărții nescrise; 12

* Liviu Chiscop, Cazul Vintilă Horia; 13

* Gheorghe Izbăşescu, Poezii; 20

* Maria Postu, Poezii; 21

* Ioan Dănilă, Interviu cu profesorul Corneliu Stoica; 22

* Petre Isachi, Marginalii la Albumul Nicu Enea; 24

* Nicolae Mihai, Poeme; 27

* Mioara Băluţă, În faţa unei vitrine cu jucării; 28

* Mara Paraschiv, Omagiu Emilian Marcu; 29

* Corneliu Vasile, Recenzii; 30

* Vasile Ghica, În ghearele râsului; 32

* Petre Isachi, Despre ironosofia aforistului; 34

* Florin Dorcu, Eminescu–Vrăjitorii, vracii si zodierii domnesti… 37

* Boris Marian, Proză scurtă; 38

* Diana Adriana Matei, Poesis; 39

* Alexandru Jurcan, Ramificaţii macabre... 39

* Vlad Sălbaticu, O iubire ca o prăjitură cu lămâie 40

* Petre Isachi, Colecționarul de trăiri: Vasile Checheriţă; 42

* Petre Isachi, Ușor cu luna pe scări, Mioara Băluţă; 45

* Liviu Chiscop, Pe creasta noului val; 47

* Petre Isachi, Funcția estetică a eșecului; Vasile Checheriţă; 49

* Mirela Bălan, Ora captivă ; 54

* În oglinzile lectorului: Virgil Nistru Ţigănuş; 55

* Ion Fercu, Ospățul metafizic oferit de Pedro si Jorge; 56

* Aurina Nica: Adolescența – o eternă și fascinantă poveste; 57

* Petre Isachi, Spune-mi pe cine ai plagiat? 60

* Gabriela Manole, Variațiuni pe teme biblice; 62

* Cornel Galben, Lecturi aleatorii… 65

Colegiul de redacţie:

Redactor-şef: Petre ISACHI

Secretar literar: Ioan DĂNILĂ

Redactor-şef adjunct: Mioara BĂLUŢĂ

Redactori:

Cornelia ICHIM POMPILIU

Dan SANDU

Mirela BĂLAN

Adrian LUNGU

Tehnoredactare: Mioara BĂLUŢĂ

Grafică: Mihai CĂTRUNĂ

13plus - Revistă de cultură

Petre ISACHI - redactor șef

Str. Aleea Ghioceilor; nr. 3/C/10; cod 600157 Bacău

Telefon/fax 0234/537980

e-mail: [email protected]; [email protected]

Responsabilitatea asupra opiniilor exprimate de autorii articolelor aparține exclusiv acestora.

Manuscrisele reținute se publică în ordinea necesităților redacționale.

Materialele nepublicate nu se restituie.


3

Împărtăşesc opinia lui J. Bainville care definea

optimismul drept credinţa tuturor revoluţiilor. În esenţă,

o definiţie tragică, pesimist-tragică. De ce? Pentru că

orice revoluţie se termină cu un eşec imprevizibil.

Imaginaţi-vă prin câte metamorfoze a trecut optimismul,

de la Adam şi Eva, până la revoluţia cuantică şi revoluţia

informatică care ne determină azi, devenirea! Să fie

optimismul o altă expresie a fricii? Sau mai curând „cea

mai intimă fantasmagorie”, cum susţinea cu ironie,

filosoful existenţialist J. P. Sartre. E oare posibil să afli

care este „adevărul” reiterat de cele două doctrine

filosofice antitetice şi complementare, ce se confruntă în

prezent pe scena lumii, cu o vehemenţă fără precedent:

optimismul şi pesimismul. Mai ales că adevărul – era

convins Cioran – „este o eroare exilată în eternitate”.

Aparenţa de antiteză ireconciliabilă dintre cele două

doctrine confirmată de spectacolul lumii a fost potenţată

mai ales de polemica peste timp dintre Leibniz, filosof şi

matematician (1646-1716) şi cel mai eficient cugetător al

lumii, urmat de Borges, Schopenhauer (1788-1860). Nici

unul din cei doi savanţi nu vedeau în cele două doctrine

filosofice ce confirmau implicit teza răului ca necesitate,

doar o stare sufletească sau un temperament, ci însuşi

„adevărul lumii” bazat pe axioma că orice există are o

raţiune suficientă pentru a exista (principiul raţiunii

suficiente?). Prin urmare, nu depresia psihologică,

anxietatea, angoasa, persistenţa răului etc. nasc

pesimismul, ci luciditatea filosofică care revelă modul

predestinat de a fi al omului/ umanităţii. Cel puţin aşa

reiese după lectura celebrei teorii schopehaueriene din

Lumea ca voinţă şi reprezentare, ce contrazice radical,

filosofia lui Leibniz pentru care la baza existenţei se află

monadele; fiecare monadă figurează armonia prestabilită

creată de Dumnezeu. Omul însuşi este o monadă ce

oglindeşte întreg universul.

Vă amintiţi, matematicianul - filosof era convins

că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile”!? Să fie

acest optimism filosofic al celui ce numeşte substanţa

(spirituală în mod necesar) monadă, ceva propriu

sufletelor/ spiritelor care nu au decât o singură

dimensiune suficientă sieşi? Dimpotrivă, credem noi!

Optimismul leibnizian sau „Justificarea lui Dumnezeu”

cere nu doar o atitudine, o stare de spirit, ci şi un sistem

filosofic ce revelă existenţa lui Dumnezeu, care, în mod

cert şi întotdeauna, alege optimul. Este clar că „Mona-

dologia” concepută urmând, probabil, o voinţă divină, de

această personalitate enciclopedică/ iluministă viza

perfectibilitatea fiinţei omeneşti. Doctrina optimismului

apărută în secolul al XVIII-lea şi elaborată de Leibniz

argumentează că trăim fără îndoială, în „cea mai bună

dintre lumile posibile” (în latină optimum înseamnă cel

mai bun) o lume perfectă, în care răul este doar o

virtualitate (v. Încercările de teodicee, 1710). Ulterior

în Teodiceea (din grecescul Theos: Dumnezeu şi Dike:

dreptate) filosoful îl justifică pe Dumnezeu inculpat în

mod curent, de existenţa răului fizic, moral şi metafizic.

Se pleacă de la vechea problemă a teologiei: dacă

Dumnezeu este omniscient, omnipotent şi omniprezent,

cum ar putea fi El indiferent la problema răului? Se ştie:

există pe Pământ anumite rele ce nu pot fi imputate

omului. Însuşi răul înfăptuit de om n-ar fi stat în puterea

lui Dumnezeu să-l împiedice? Voinţa divină şi liberul

arbitru uman nu sunt contradictorii, cum se reiterează în

mod superficial. Cum tolerează Dumnezeu un principiu

distinct al răului (Diavolul)? Explicaţii sunt, dar o

explicaţie nu schimbă realitatea. Se obiectează

invocându-se caracterul sacru al libertăţii umane, a cărei

răscumpărare ar fi răul. Necesitatea răului este, prin

urmare, de esenţă divină.

Justificarea lui Leibniz nu poate fi infirmată:

Dumnezeu vrea ceea ce e mai bun (ca scop), dar nu

poate crea decât o lume posibilă. Cel puţin teoretic există

însă o infinitate de lumi posibile, dar în spaţiul fiecăreia

dintre ele nu e în acelaşi timp, totul posibil; anumitor

forme de bine li se opun în mod fatal anumite forme de

rău. Aceste ipostaze ale răului sunt desigur absente

Credinţa revoluţiilor

OPTIMISM — PESIMISM

Petre ISACHI


4

din alte lumi posibile, dar absenţa lor e compensată de

absenţa altor ipostaze ale binelui. Din compararea acestor

lumi posibile în infinitatea spaţiului şi a timpului, în final

va fi creată/ este creată, desigur de Dumnezeu, Lumea

cea mai bună. Optimismul este, se pare, un raţionalism

divin, greu de acceptat de un ateu. Scos din

circumstanţele istorice/ circumstanţele revoluţiilor,

optimismul ar putea fi orice metaforă doctrinară care face

din bine, mai bine, din mai bine şi din mai bun o

necesitate a lumii. O necesitate a prezentului/ viitorului.

Această necesitate poate fi transcendentă în raport cu

lumea, impusă de creatorul său; e optimismul teologic al

tuturor religiilor monoteiste: „Dumnezeu văzu că acel

lucru era bun”. Teodiceea leibniziană propune teoria

filosofică a optimismului în care necesitatea binelui este

imanentă. Şi Rousseau este un optimist incurabil, dar el

nu îşi întemeiază afirmarea Providenţei pe raţiune, ci pe

sentiment: „O simt, o cred, o doresc, o sper”. La fel,

stoicismul ce face din logos principiul lumii poate fi

considerat optimist. Spinozismul, heghelianismul (o nouă

teodicee istorică), marxismul (imaginează o societatea

fără clase?) sunt tot atâtea variante filosofice de optimism

ce ne propun să vedem „o lumină unde nu e decât

noapte” (W. Faulkner).

Critica optimismului a lui Voltaire, din Candid:

„pornirea înverşunată de a susţine că te simţi bine,

când îţi merge rău” este continuată cu argumente

filosofice de Kant (v. Despre eşecul tuturor tentativelor

filosofice în materie de teodicee, 1791). Teoria kantiană

a răului radical (v. Religia în limitele simplei raţiuni)

prefigurează doctrina pesimismului schopenhauerian din

Lumea ca voinţă şi reprezentare. În viziunea celebrului

filosof german, „voinţa este la om singurul element real

şi esenţial”, iar răul e mai puternic decât binele şi

suferinţa mai puternică, decât plăcerea. Tranşant,

filosoful ce i-a marcat definitiv gândirea poetică a lui

Eminescu susţine că toate manifestările Lumii sunt nişte

obiectivări ale voinţei. Concepţia lui Schopenhauer

despre existenţă („viaţa oscilează ca un pendul, de la

dreapta la stânga, de la suferinţă la plictiseală”) exclude

radical mitul progresului, variantă şi iluzie laică/ politică

a optimismului. Lumea schopehaueriană este o lume

(spre deosebire de cea a lui Leibniz) fără divinitate şi fără

transcendenţă, asemenea unui elan orb ce nu vizează

nimic şi nu merge nicăieri: „Niciodată un scop adevărat,

niciodată o satisfacţie finală, nicăieri un loc de odihnă”

susţine filosoful în „Lumea...”. Desigur, toate

nenorocirile îşi află rădăcinile în voinţă, mai precis, în

repetarea eternă a dorinţelor omului. Regina lumii este

dorinţa. Raporturile între indivizi fac să lupte între ele

„obiectivările voinţei” ce nu fac decât să se devoreze

reciproc, prin intermediul încarnărilor sale individuale.

Totul pare o înşelătorie şi un blestem, inclusiv iubirea ce

nu este altceva decât travestirea seducătoare a

imperativului biologic al perpetuării speciei, încât

îndrăgostiţii transfiguraţi în toată poezia erotică a lumii

nu sunt decât agenţii inconştienţi ai voinţei de a trăi. Din

vina lor se perpetuează toate suferinţele lumii.

Se impune, aşadar, cu necesitate să evadăm din

voinţă. Filosoful Schopenhauer ne propune în acest sens,

trei ieşiri succesive: * Contemplarea estetică, în special

în/ prin Artă, deşi nu exclusiv. Experienţa estetică

culminează în muzică, artă supremă care ne vorbeşte

direct limba lumii; * Morala milei, care ne face să

coincidem cu celălalt şi să depăşim separarea iluzorie a

indivizilor; * Stingerea voinţei în ascetism: cultivând

resemnarea şi indiferenţa. Autorul Fundamentelor

moralei se prevalează în stingerea voinţei în ascetism, de

budism (v. Upanişadele). Discipolii iviţi din Lumea ca

voinţă şi reprezentare de la Wagner, Nietzsche, Freud,

Borges, Cioran, dar şi filosofi ai existenţialismului,

precum Kiekegaard, Jaspers, Sartre, Camus, Ionescu

etc. continuă în operele lor doctrina pesimismului, în care

îşi fac loc, fatal, disperarea şi absurdul. Să fie doctrina

pesimismului o deghizare poetică/ filosofică a egoismului

despre care autorul celebrei cărţi Lumea ca voinţă…

susţinea că este „sâmburele vieţii”?

Un schopenhauerian pătruns simultan, de

zădărnicia biblică, de disoluţia civilizaţiei de tip

occidental, „de scârba de tine însuţi” etc., dar şi un

leibnizian contaminat de un hedonism atipic este autorul

vol. Amurgul gândurilor, tipul de filosof capabil să

audă „cum putrezeşte o idee”, fascinat de „patima

vidului” şi voluptatea imanenţei, de „surâsul formal al

iraţionalului” şi de agonia bacoviană a descompunerii etc.

Ceea ce face din filosofia celor trei un pesimism absolut

este poate mai puţin suferinţa şi plictiseala, cât faptul că

aceste „blesteme” nu au nici un sens. Astfel pesimismul

născut din optimism e disperarea nonsensului, a disoluţiei

şi a absurdului. Totul şi toate sunt indiferente la suferinţa

noastră. Nu există, nu se lasă văzută nici o transcendenţă,

nici un dincolo al acestei lumi lăsată pradă sieşi, fără nici

un ajutor. Cioran individualizează original, pesimismul

absolut, deşi acesta se teme/ fuge de individualizare.

Potenţează pesimismul schopenhauerian, atunci când

afirmă cu orgoliu-i cunoscut: „Nu eu sufăr în lume, ci

lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura

în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la

zdreanţă până la catedrală. Şi tot aşa el nu-i viaţă decât

din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietăţile se

bucură şi gem în el” (v. Amurgul gândurilor). O temă

recurentă a pesimismului filosofic este lumea ca teatru în

care fiecare individ joacă un rol predestinat eşecului.

Metafora lumii ca teatru omniprezentă în marea

literatură a popoarelor raportează toate acţiunile omului –

schopenhauerian vorbind – la trei motive generale:

* Egoismul sau voinţa care urmăreşte binele propriu.

Acesta nu are limite; * Răutatea sau voinţa ce urmăreşte

răul celuilalt. Poate merge până la dispariţia celuilalt;

* Mila sau voinţa care urmăreşte binele celuilalt. Merge

până la nobleţe şi măreţia sufletului. Desigur, Cioran

plusează leibnizian atunci când susţine că : „lupta nu se


5

dă între om şi om, ci între om şi Dumnezeu”. Aşa s-ar

explica şi de ce toate conflictele Lumii sunt irezolvabile

şi se perpetuează la infinit. Nici problemele sociale –

adaugă filosoful – şi nici istoria nu pot rezolva nimic.

Furia metafizică a deznădejdii naşte paradoxul că n-ar

trebui să înţelegem/ definim pesimismul doar în legătură

cu răul şi suferinţa, ci şi cu binele, dacă-l considerăm

drept o „realitate spre care tind toate lucrurile”. Pentru a

nu fi întrebat când mă aştept mai puţin, de care dintre

cele două doctrine sunt contaminat, răspund fără

echivoc: de optimismul leibnizian ce confirmă teza că

orice există în virtutea unei raţiuni Pesimismul

schopenhaueriano-cioranian este doar forma de ultimă

oră a optimismului meu (im)probabil. Altfel spus, gândul

meu adus imaginii unei lumi în care „nimic nu se

explică, nimic nu se dovedeşte, totul se vede” (Cioran).

Rămâne să descoperim fiecare dintre noi, raţiunea

suficientă pentru a exista a unui prezent invadat de tot

Răul, dar şi de tot Binele Lumii. Trebuie plecat, credem

noi, de la axioma: nimic nu apare din nimic. Iată

mutaţiile morale/ estetice/ psihosociologice ale

optimismului generat de Revoluţia din decembrie 1989,

constatate de acad. Augustin Buzura, într-un editorial din

„Cultura” nr. 40/ 2015. Mai adecvat: convertirea

optimismului = credinţa revoluţiilor, în pesimism = lipsa

de voinţă, lipsa de vlagă, lipsa de avânt, lipsa de curaj,

lipsa de bărbăţie, lipsa de energie, lipsa de speranţă,

lipsa de viitor, cum se exprima cu rigoarea-i specifică, I.

L. Caragiale. Dar să vedem ce remarcă romancierul, în

editorialul amintit „Cei interesaţi de psihologie, dar nu

numai ei, nu pot să nu observe că s-a produs o schimbare

brutală în sufletul acestui popor, şi nu în bine. Ura la

superlativ, agresivitatea, refuzul spiritului, violurile,

crimele de orice fel, alcoolismul şi lenea au devenit tot

mai vizibile. Absenţa milei, a compasiunii, speranţa într-

o salvare din afară se adaugă celor pomenite pentru a

întregi un portret jalnic. Şi neimplicarea. Oare nu auzim

la tot pasul „Numai în România se poate întâmpla aşa

ceva”. Doar alţii sunt de vină. (…). Pot aşadar, să ne

elibereze analfabeţii de alţi analfabeţi? Slugile, de

mentalitatea de slugă? Putem, oare, învăţa bunele

maniere de la uriaşa mitocănie naţională sau

demnitatea şi onoarea, de la servitorii autodeclaraţi?” Concluzia (im)provizibilă: optimismul nu poate să

renască decât din pesimismul absolut şi numai generat de

voinţă. Voinţa spiritului în tradiţia noologiei abisale a lui

Jung, Blaga, Mircea Eliade.

Cred în latenţele sufleteşti ale neamului românesc!

Construcţia şi deconstrucţia ospitalităţii

la limita dintre drept şi obligaţie morală

Construcţia ospitalităţii la nivel formal: limita

dintre forţa legii şi obligaţia morală.

Ospitalitate – hostipitality – ostilitate Elvira GROZA

Sfera politicii mondiale

este un spaţiu al conflictelor

împotriva identităţii. Fronturile

deschise aşează un procent de 11%

din populaţia mondială în stare de

război, deşi perioada în care ne

aflăm este privită ca una de pace.

Temeiurile focurilor de arme au

glisat dinspre dorinţa de expansiune

care domina secolul XX înspre o

toleranţă zero a diferenţelor, cel mai

adesea de ordin religios. În fond,

aceste conflicte împotriva diferenţei

sunt conflicte împotriva umanităţii.

Renunţând la proiecţia unei păci

eterne (fie ea kantiană, marxistă, ori

comunitarianistă) trebuie să mutăm

acest discurs într-o sferă ideologică

în care unica soluţie rămasă este

ospitalitatea, însă nu ca un decret de

lege ori ca un drept universal, ci ca o

toleranţă necondiţionată. Primirea

celuilalt înseamnă, mai mult decât

permisul de şedere, o împărtăşire a

unui azil care trece dincolo de

graniţele unui simplu adăpost. Acest

celălalt survine nu ca un străin, ci ca

o emblemă a alterităţii care nu

trebuie închisă în schemele rigide

ale unei legi care se impune, ci

întâmpinată.

Prima formulare a legii

naturale a ospitalităţii îi aparţine lui

Immanuel Kant în eseul „Spre pacea

eternă” şi se referă la dreptul unui

străin de a nu fi tratat cu ostilitate

la sosirea pe un alt teritoriu, în con-

diţiile în care nu infirmă su-

veranitatea gazdei. Iată şi prima

antinomie: dacă ospitalitatea este

necondiţionată gazda îşi pierde su-

veranitatea, dacă oaspetele este con-

diţionat dispare ospitalitatea; fie este

infirmat dreptul străinului ca

oaspete, fie dreptul gazdei ca stăpân.

Jacques Derrida mută dezbaterea la

nivel hermeneutic: termenul din for-

mularea originară kantiană folosit

pentru gazdă, Wirtschaft, are în

componenţa sa termenul de Wirt,

adică economie, pe care Derrida o

interpretează în relaţie cu oiko-

nomia: lege nescrisă a casei ca topos

originant şi primar al gazdei.

Această oikonomia pretinde ca

oaspetele să fie integrat ca un ele-

ment al unei structuri primordiale,


6

fără însă ca el să se simtă ca acasă.

Situaţia oaspetelui este una para-

doxală: nevoit să devină un element

constituitiv al unei structuri care îi

rămâne fundamental străină, el este

condamnat şi obligat să îşi

amintească în mod constant de

străinătatea lui.

Diferenţierea nivelurilor de

ospitalitate în funcţie de statutul

gazdă-străin:

a) ospitalitatea formalizată juridic

care se referă la statul-gazdă care

primeşte străinul-imigrant: obliga-

ţia ospitalităţii sprijinită voluntar de

către state este legiferată prin

Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, articolele 13, referitor la

dreptul de emigrare, dar nu şi la

imigrare, articolul 14, referitor la

dreptul de azil şi articolul 15,

referitor la faptul că orice persoană

are drept de cetăţenie. Prin urmare,

Declaraţia nu face referire la obligaţia

statelor de a permite intrarea

străinilor, a imigranţilor, ci susţine

suveranitatea statelor. Iată a doua

antinomie: tensiunea dintre

ospitalitate şi suveranitate întrucât

universalitatea drepturilor omului

intră în contradicţie cu suveranitatea

teritorială. În sistemele internaţionale

statele sunt singurele unităţi legitime

ale negocierii ospitalităţii şi se ajunge

la condiţionarea ospitalităţii de

acordarea cetăţeniei. Astfel, indi-

catorul gradului de primire/

ospitalitate a străinului-imigrant în

societatea gazdă este disponibilitatea

statului gazdă de a-i acorda cetăţenia.

Soluţia pentru eliminarea

tensiunii ospitalitate-suveranitate vine

din partea cosmopolitismului actual şi

constă pe de o parte în

constituţionalizarea dreptului interna-

ţional pentru a-l îndepărta de acordul

statelor, ceea ce înseamnă implicit o

trecere de la suveranitate statală la

drepturile omului, deci la ospitalitate.

De pildă: implicarea ONU în

conflicte intra şi interstatale pentru a

se respecta drepturile omului. Pe de

altă parte, o posibilă soluţie ar fi

conturarea unor insule de

cosmopolitism pentru a arăta că

depăşirea tensiunii suveranitate-

ospitalitate este posibilă prin procese

de „reiteraţie democratică”, respectiv

renegociere şi reformulare a

drepturilor omului independent de

acordarea cetăţeniei. Efectele ospi-

talităţii reglementată juridic nu sunt

cele aşteptate, distincţia insideri-

outsideri persistă, ospitalitatea nu s-a

eliberat de preocuparea pentru vio-

larea suveranităţii naţionale, iar

străinii-imigranţi încă sunt primiţi de

către statele gazde cu o ospitalitate

artificială pe limita dintre ospitalitate

şi ostilitate pentru care Derrida a

folosit termenul hostipitality. 1)

Termen care are originea în hostis ale

cărui rădăcini sunt latine, dar derivat

din doi termeni proto-indo-europeni

care înseamnă străin, oaspete şi

putere.

Însă, antinomia ospitalitate-suvera-

nitate a rămas, iar strategiile

cosmopolite şi teoriile multicultu-

ralismului pun întrebarea: străinul

care cere adăpost unei comunităţi nu

ar trebui să i se acorde găzduire ca

obligaţie morală în numele

umanităţii?

b) Ospitalitatea ca obligaţie mora-

lă acordată de comunitatea-gazdă

străinului ca refugiat Legislaţie şi

principii morale

Convenţia de la Geneva (1951)

defineşte statutul de refugiat;

Protocolul Adiţional din1967 include

principiul nereturnării refugiatului

ţării de origine; Directiva 2004/83/CE

precizează condiţiile pe care să le

îndeplinească apatrizii pentru a primi

statut de refugiat; Directiva 83/2004

reglementează cererile de protecţie

internaţională a solicitanţilor de azil,

astfel că datele obţinute prin moni-

torizarea refugiaţilor de către Eurostat

asylum statistics şi The UN Refugee

Agency (UNHCR): 4 milioane

refugiaţi sirieni în ţările învecinate;

429. 000 cereri siriene în Europa din

2011. Al doilea trimestru al anului

2015 au existat 213.200 solicitanţi

azil, 1 din 3 doresc Germania, 38%

din totalul cererilor pentru UE, există

600.000 cereri de azil în instanţă...

Experienţa acestei ospitali-

tăţi ostile, aceeaşi pentru imigrant sau

refugiat, este paradoxală prin faptul

că ţara oferă refugiu, dar nu oferă

adăpost. Ospitalitatea este paralizată

la graniţa cu ostilitatea, ţinută captivă

în acel topos. Critica ce poate fi adusă

acestei teorii ar fi o diferenţiere

radicală între străin şi refugiat şi o

atribuire a două atitudini fundamental

diferite proprii fiecăruia: ospitalitate

străinului, azil refugiatului. În această

distincţie se pierde însă esenţa

străinului, şi anume înstrăinarea lui,

necesitatea lui de a fi adăpostit.

Înaintea unei clarificări, este

fundamental să accentuăm trăsătura

radicală a străinului- alteritatea;

străinul vine dintr-o altă lume,

incapabilă de a-i oferi adăpost ori

azil. El poate fi doar un străin radical

şi, în acelaşi timp, un altul radical.

Diferenţa dintre el şi gazdă este mai

curând o diferanţă,2) o aşteptare a

unei primiri care să îi amelioreze

înstrăinarea, oricum ireversibilă.

Monaigne îl definea pe străin ca fiind

cel care s-a născut oriunde

altundeva. Străinul se naşte cu

înstrăinarea, care poate fi depăşită

doar prin ospitalitate.

Ospitalitea în contemporaneitate.

Graniţa dintre ospitalitate şi

ostilitate. Exemplificare

Evenimentele actuale sunt o

dovadă irefutabilă a eşecului pre-

misei unui drept internaţional care să

ofere tuturor indivizilor şansa la a

locui într-o lume cu graniţe deschise.

În suportul acestei afirmaţii este

necesară o analiză a crizei siriene,

care a transformat 3,8 milioane 3) de

cetăţeni sirieni în refugiaţi. Situaţia

politică internaţională creată de acest

conflict pune ţările europene în

situaţia de a manifesta o ospitalitate

necondiţionată faţă de victime ale

unui război civil care a determinat

strămutarea a aproximativ jumătate

din populaţia siriană. Sumele oferite

de Uniunea Europeană în suportul

victimelor sunt o simplă pote-

mkinadă aruncată în faţa unei realităţi

fără ieşire.

Siria a devenit orizontul unor

acţiuni violente care au devenit un

laitmotiv cotidian. În încercarea de

a-şi salva viaţa, sute de mii de sirieni

trec graniţele ilegal pentru a ajunge


7

în Turcia şi apoi în România. Având

la dispoziţie alegerea dintre o moarte

violentă şi inevitabilă şi o acţiune

incertă de salvare, aceştia aleg să

apeleze la traficanţi, pentru a fi

trecuţi ilegal graniţele în schimbul

unor sume care presupun renunţarea

la orice bun material. Problema nu

este dacă reuşesc sau nu să ajungă în

teritoriul românesc, ci atitudinea pe

care o maifestă ambasadele faţă de

aceştia. Statul român nu oferă ajutor

material nici măcar cetăţenilor

români care au fost stabiliţi în Siria

şi au acum statutul de refugiaţi din

zone de conflict. Primirea pe care o

primesc este o plasare la Centrul de

imigranţi din capitală, în care

condiţiile sunt la limita subzistenţei.

Reacţiile autorităţilor sunt dezarman-

te: imigranţii au obligativitatea de a

menţine curăţenia.4) Acest exemplu

contrazice, înainte de orice alt cod de

legi, umanitatea celui primit.

Oferirea unui azil nu poate fi

înţeleasă ca o simplă plasare a

străinului într-un adăpost amenajat

special. Acţiunile statului român sunt

la limita dintre ospitalitate şi

ostilitate, pendulând între cele două:

oferirea statutului de refugiat devine

un maxim al ospitalităţii, căruia îi

urmează o ostilitate necondiţionată.

Paradoxul actualităţii este

acela de a se întemeia pe idealuri de

pace, în temeiul unei egalităţi între

toţi indivizii şi în acelaşi timp de a

admite discrepanţe copleşitoare între

oameni, adesea rezultate doar din

şansa de a te naşte într-o zonă

geografică ori alta. Prin organismele

diplomatice, prin graniţe traversabile

şi ambasade societatea pretinde că se

îndreaptă spre o uniformizare a

accesului la drepturi şi o compensare

a şanselor, în temeiul întemeierii

unei construcţii mondiale care să

şteargă cea mai umană trăsătură

dintre toate: diferenţa, uitând însă de

ineficienţa acestora, de ostilitatea pe

care o oferă celor care au nevoie de

protecţie şi, mai ales, uitând de

distincţia dintre străini şi străini

absoluţi.

Ospitalitatea prevăzută prin lege –

România. Parlamentul României a

adoptat legea nr.123 din 2 aprilie

2001 pentru a reglementa accesul

străinilor în ţară, completată

superficial de Legea 122 din 2006

referitoare la statutul de refugiat.

Articolul 1 al acestei legi stipulează:

Dealtfel, cetăţenia ca statut privi-

legiat prin care cineva primeşte

drepturi/ospitalitate, se află în proces

de dezagragare, de exemplu

Germania recunoaşte dezirabilitatea

imigrării din anul 2000 prin

înlocuirea acordării cetăţeniei după

jus sanguinicus cu jus soli.

(1) În sensul prezentei legi prin

străin se înţelege persoana fără

cetăţenie română.

Conform acestei definiţii,

străinul este în aceeşi măsură un

refugiat sirian sau un cetăţean al unui

stat dezvoltat care vizitează România

în scopuri turistice. Lipsa funda-

mentală a acestei legi este aceea de a

nu diferenţia între străin şi străinul

absolut, care are nevoie de ospi-

talitate necondiţionată.

ART.4 Străinii pot intra în

România în scop oficial, pentru

afaceri, pentru activităţi de presa,

pentru angajare în muncă sau pentru

studii, ca turişti, în tranzit ori în alte

interese, în condiţiile prezentei legi.

În virtutea acestui articol,

intrarea străinului în ţară este privită

ca un mijloc spre îndeplinirea unui

scop (afaceri, studii, etc.) şi nu ca un

scop în sine. În cazul străinului

absolut, acesta nu caută să intre în

ţară pentru a îndeplini o anumită

acţiune, ci pentru a fi primit; altfel

spus, primirea devine scop în sine.

Mai mult decât atât, pentru acesta

primirea nu este văzută ca o simplă

respectare a unui drept, ci ca pe o

acordare a unui privilegiu care să

depăşească limitele oricărei ospi-

talităţi. Reglementarea finală, prin

care se stipulează că intrarea este

posibilă doar în condiţiile prezentei

legi anulează legea ospitalităţii şi

posibilitatea unei primiri autentice,

precum şi datoria cetăţenilor români

ca gazde de a le oferi ospitalitate şi

adăpost străinilor.

ART.52: Prezenta lege nu se

aplică solicitanţilor de azil,

refugiatilor şi victimelor conflictelor

armate, ale căror statut şi regim sunt

reglementate prin legi speciale.

Legislaţia diferenţiază între

străini şi refugiaţi, făcând o distincţie

clară între felul în care statul român

îi primeşte pe cei din urmă. Chiar

dacă acestora li se acordă azil şi

protecţie (la limita dintre ospitalitate

şi ostilitate), li se neagă automat

înstrăinarea, alteritatea. Refugiaţii

sunt, de fapt, străinii absoluţi, cei

care trebuie primiţi dincolo de lege.

Legea primirii rerfugiaţilor

stipulează următoarele:

2. Formele de protecţie a refu-

giaţilor. Aceştia pot beneficia de

următoarele forme de protecţie

(art.1): statutul de refugiat;

protecţie umanitară condiţionată;

protecţie umanitară temporară.

Analiza acestei legi înve-

derează o limitare radicală a

ospitalităţii la nivel juridic, prin

oferirea de protecţie umanitară

condiţionată. Condiţionarea protejă-

rii refugiaţilor transformă azilul

oferit acestora într-o operaţiune

desfăşurată doar în virtutea unei legi,

şi nu în virtutea unei datorii morale

(în sens kantian sau nu). Constatăm

cu stupoare că această lege nu

prevede nicio sancţiune ambasadelor

ostile, centrelor de primire inde-

zirabile şi populaţiei autohtone care

îi priveşte pe refugiaţi cel mai adesea

cu ostilitate, refuzând să le acorde

locuri de muncă ori sprijin financiar.

Greşeala fundamentală este de a nu-i

privi pe aceştia ca pe străini, cărora li

se cuvine ospitalitate, ci de a le

acorda un statut special care, în ciuda

aşa-ziselor privilegii pe care le oferă

omoară posibilitatea oricărei primiri

la care ar avea dreptul orice fiinţă

umană.

Deconstrucţia ospitalităţii

condiţionată prin forţa legii şi ca

obligaţie morală: deontologia

kantiană şi deconstrucţia

derrideană

În ce măsură pot fi recuperate

presupoziţiile filosofice pentru a

reconsidera orizontul legislativ şi

moral în care ospitalitatea devine

toleranţă, hostipitality şi ostilitate?


8

Cum se poate rezolva tensiunea

dintre suveranitate şi ospitalitate în

legislaţia organismelor suprastatale

europene? Este posibil ca ospitali-

tatea „resortisanţilor” să devină

articol explicit în Constituţia Uniunii

Europene şi nu simplă convenţie,

directivă, acord suprastatal? Cum

poate fi eliberată legislaţia europeană

a primirii străinilor de politicile

naţionaliste privind acordarea cetă-

ţeniei şi deschiderea graniţelor? Este

posibilă o comunitate constituită

dincolo de marile proiecte politice

care să practice ospitalitatea necon-

diţionată, în forma „oraşelor de

refugiu”?

Deontologia kantiană Teza

noastră pune în discuţie două noţiuni

care se cer a fi definite: ospitalitate şi

datorie, urmând ca problematica

dreptului să fie pusă în discuţie

ulterior pe parcursul analizei. La un

prim nivel de interpretare, ospitali-

tatea este înţeleasă ca primire,

găzduire bună oferită cuiva.5)

Implicaţiile acestui sens descriu un

statut particular al străinului:

necesitatea găzduirii presupune ca el

să fie lipsit de adăpost. Străinul este

victima lipsei de azil, lipsă căreia i

se adaugă înstrăinarea violentă de

patrie. Amintind de antinomia kan-

tiană, în condiţiile în care stăpânul

îşi manifestă suveranitatea violenţa

nu mai este mijloc, ci scop. Legea

însăşi cultivă o violenţă fără simţul

întemeietor de drept, care nu

fundamentează o primire care să

şteargă înstrăinarea definitorie

pentru străin, ci din contră care să

amplifice autoritatea stăpânului.

Morala este una de stăpâni şi de

sclavi, care contrazice fundamental

dreptul fiinţei umane de posesie

comună a suprafeţei Pământului,

drept care ar trebui să-i garanteze nu

doar primirea, ci şi oferirea automată

şi implicită a unui azil fără implicaţii

juridice. În această situaţie, inte-

rogaţia care se impune este în ce

măsură s-a promulgat o lege care să

implice limitarea accesului străinului

şi suveranitatea autohtonilor; lege

care contrazice un drept natural

negativ. Problema îşi are rădăcinile

în intrepretarea noţiunii de străin şi

în confundarea acestuia cu

invadatorul, care nu are nevoie de

adăpost şi care îşi atribuie implicit

sieşi statutul de străin. Invadatorul

este agresor, străinul este victimă. Reglementările se cer a fi

făcute pentru protecţia statului de

invadatori; pătrunderea străinului nu

subminează autoritatea statului-

gazdă, ci vine să o confirme. Trebuie

luat în calcul că în absenţa unui

oaspete care trebuie primit, gazda îşi

pierde autoritatea şi suveranitatea şi

se înscrie într-o aşteptare nedefinită

şi, posibil, infinită. Din perspectiva

lui Emmanuel Levinas, străinul este

un chip, o faţă care se oferă ca o

dezordine care nu tulbură, ci aduce

cu sine posibilitatea unei deschideri

spre transcendent. Prin extindere,

statul îşi conturează profilul şi indi-

vidualitatea întocmai prin primirea

străinului ca pe un altul, un altul

radical care este el însuşi o graniţă

care delimitează un nou orizont al

existenţei.

Un alt fundament al acestui

discurs este în ce măsură ospitali-

tatea este datorie şi dacă aceasta mai

poate fi necondiţionată în condiţiile

în care capătă acest caracter.

Concepţia kantiană asupra datoriei 6)

se distanţează de sensul comun; Kant

priveşte libertatea ca pe o precon-

diţie a moralei în care subiectul în

virtutea raţiunii pe care o posedă îşi

dă sieşi legi ale acţiunilor în

conformitate cu o lege morală uni-

versală, nu cu un sentiment moral. În

viziune deontologică, pentru ca o

acţiune să fie în acord cu această

lege, ea trebuie să fie săvârşită din

datorie pentru datorie, determinată

doar de reprezentarea legii. Abor-

dând problema străinului din pers-

pectiva eticii kantiene, instituirea

unui decret de lege care să

reglementeze primirea acestuia şi

oferirea unui azil este o subminare a

voinţei autonome. Actul primirii în

sine îşi pierde valoarea morală prin

faptul că acesta nu este izvorât din

datorie, ci din obligaţie. Privind în

perspectivă deontologică, codul de

lege care instituie dreptul străinului

nu este o determinare corectă a unor

limite în care indivizii îşi pot

exercita libertatea, din contră, este o

limitare a libertăţii voinţei de acţiona

în acord cu raţiunea practică.

Străinul devine un pion aflat sub

incidenţa unei legi, primit în

dezacord cu ospitalitatea.

Deconstrucţia derrideană. Prin legea ospitalităţii, Kant ne

trimite spre o deconstrucţie a

dreptului. Pe de altă parte, legea

kantiană a ospitalităţii este la rândul

ei deconstruită de Derrida, care o

îndreaptă spre un cadru aporetic.

Această deconstrucţie poate fi

transformată într-o reconstrucţie care

să ofere o posibilă ieşire din

problema fundamentală a actualităţii:

conflictele sângeroase împotriva

umanităţii. Situaţia oaspetelui este

una paradoxală: nevoit să devină un

element constituitiv al unei structuri

care îi rămâne fundamental străină,

el este condamnat şi obligat să îşi

amintească în mod constant de

străinătatea lui. Situaţia poate fi

privită ca o interpretare a diferenţei,

având ca singură ieşire o decon-

strucţie atât a statutului de gazdă cât

şi a celui de oaspete pornind de la

fundamentul egalităţii. Deconstrucţia

survine însă ca o ieşire-capcană:

periclitarea autorităţii statale aduce

implicit ideea unei construcţii supra-

statale, a unei comunităţi interna-

ţionale care să şteargă orice proiecţie

identificatoare patriotică ori

naţională. Modelul de comunitate

fără graniţe aminteşte de un curs

eschatologic, de o ţâşnire verticală

spre un moment terminus în care

dispare diferenţa ca identitate, dar

dispare şi umanitatea. Această dis-

pariţie este un efect secundar al

acţiunii politicii imanentiste care are

ca tendinţă fundamentală suprimarea

diferenţei, proces căruia îi lipseşte

orice finalitate şi care duce spre o

suprimare a omului ca specie.

Mărturia comunităţii a venir este cea

mai apăsătoare mărturie a lumii

moderne, cea care reuneşte toate

celelalte mărturii pe care această

epocă se vede nevoită să le asume, în

virtutea unui decret sau a unei


9

necesităţi neştiute. Comunitatea,

incapabilă să rezolve eficient

problema conflagraţiilor, dislocărilor

şi disoluţiilor oferă o soluţie la însăşi

problema umanităţii, exterminând

umanitatea în virtutea unui ideal de

pace şi bunăstare. Singura soluţie

este transgresarea graniţelor fără

eradicarea statului-naţiune, trans-

formarea graniţei într-o non-graniţă,

o khora aporetică în care primirea

străinului nu este un act formal şi

legal, ci o împlinire a unei datorii.

Această lucrare constată deficienţele

pe care le are legislaţia în vigoare şi,

totodată, propune o deconstrucţie şi

reconstrucţie a primirii în

fundamentul ospitalităţii.

Ospitalitatea spre o

comuniune absentă. În secolul XXI,

Kant şi-ar vedea răsturnate toate

idealurile politice: ideea de

construcţie suprastatală a devenit

subordonată unei acţiuni politice

imanentiste, uniformizatoare; ospita-

litatea supusă la acţiunea violentă a

codurilor de legi care o stipulează

trebuie deconstruită pentru a-şi

păstra esenţa. Mai mult decât atât,

scena politică internaţională a

devenit un orizont al posibilităţilor

infinite, al enunţării unui mesaj al

democraţiei în sine, al egalităţii şi

toleranţei. În acest spaţiu politic

transformat într-o sală de aşteptare,

se face apel la proiecţii iden-

tificatoare care pretind că ar evita

pierderea iremediabilă a sensului:

este vorba despre ideea de stat,

naţiune, patrie ca sferă de protecţie.

Această sferă- fie că îi spunem

naţiune, stat, ori pur şi simplu ţară-

este o deschidere închisă în sine, care

lasă să îi scape unica realitate demnă

de protejat: diferenţa. Şi totuşi

nevoia unei comunităţi suprastatale

este fundamentală. J. L. Nancy face

apel la instituirea unei comunităţi

fără comuniune, ca proiect

nefinalizat care să permită sensului şi

diferenţei să survină. Comunitatea

este construită ca o axă ascendentă

spre o comuniune care duce la

egalitate (şi, în final, la dispariţia

umanităţii, întrucât prin suprimarea

diferenţei se ajunge la suprimarea

omului ca posesor al acesteia), la

pace eternă, la un timp mort, vid.

Singura soluţie este renunţarea la

acest ideal şi la orice altă proiecţie

identificatoare şi tratarea comunităţii

ca pe un topos deschis al survenirii

sensului. Această deschidere este, în

fond, ospitalitatea aporetică pe care o

instituie Derrida. În această comu-

nitate, nu există gazde sau oaspeţi,

refugiaţi sau turişti, ci toţi sunt

străini: străini unui sens care ne-a

scăpat şi care trebuie restaurat.

Ospitalitatea ar deveni un proces

reflexiv, la limita obligaţiei şi a

dreptului, în care prin primirea

celuilalt fiecare s-ar primi pe sine în

aceeaşi măsură în care ar întâmpina

alteritatea celuilalt.. Este necesară

renunţarea la legi care să ne

contractualizeze cele mai umane

comportamente (fac apel aici la

ospitalitate) şi la construcţii care să

ateste diferenţele ca pe inferiorităţi

pe harta unei lumi în care graniţele

se trasează de către nivelul de

dezvoltare şi sunt şterse inutil de

către organismele politice. Nu putem

pretinde o Europă şi o lume deschisă,

un spaţiu Schengen într-o actualitate

în care graniţa dintre Occident şi

Orient este mai vizibilă ca oricând.

Putem pretinde şi oferi, în schimb,

ospitalitate necondiţionată străinilor-

victime care am putea fi noi.

În încheiere, mă întorc la

problema acestei lucrări: conflictele

sângeroase împotriva identităţii

umane. Amintind de ceea ce afirma

J. L. Nancy, ceea ce mă preocupă

fundamental nu este felul în care

suferă refugiaţii sau modalităţile prin

care aceştia ajung ilegal în ţară, ci

înrudirea mea violentă cu aceştia-

suntem la fel de străini într-o lume

străină sensului. Sper la o ospitalitate

necondiţionată, la o comunitate fără

comuniune, în care refugiaţii trataţi

ostil (poate chiar în momentul

scrierii acestei lucrări) ar fi primiţi ca

nişte străini absoluţi.

BIBLIOGRAFIE

-Arendt, Hannah The decline of the nation state and the end of the rights of man în

Origins of Totalitarianism, The World Publishing Company, Ohio, 1958

-Derrida, Jacques, On Cosmopolitanism and Forgiveness, London, 2001;

-Derrida, Jacques, Despre ospitalitate, Polirom, Iaşi, 1999

-Benhabib, Seyla, Another Cosmopolitanism, New York, Oxford, University Press, 2006

-Habermas, Jurgen, The Teorry of Commnunicative Action, Beacon Press, 1985

-Isaiah, Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, Meridiane, Bucureşti, 2001

-Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

-Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, All, Bucureşti, 2006

-Nancy, Jean-Luc, Comunitatea absentă, Idea Design and Print Editura, 2005

-Nancy, Jean-Luc, Uitarea Filosofiei, Idea Design and Print Editura, 2000

-Niţu, Ciprian, Imigraţie, cosmopolitism şi deschiderea graniţelor în Sfera Politicii, 12

-Rorty, Richard, Contingenţă, ironie, solidaritate; Drepturi umane, raţionalitate şi

sentimentalism în Obiectivitate, relativism şi adevăr, Univers, Bucureşti, 2001

-Will Kymlicka, Liberal Nationalism and Cosmopolitism Justice în Ethical Theory and

Moral Practice, Vol. 5, Nr. 4 (Dec., 2002)

-Vattimo, Gianni, Societatea transparentă, Editura Pontica, Constanţa, 1995

INDEX

1. Derrida, Jacques, Of Hospitality, Stanford

University Press, 2000; şi revista Angelaki, vol 5,

nr. 3, 2000

2. Differance. Termen introdus de Derrida,

combinând cuvintele franţuzeşti pentru diferenţă

(difference) şi amânare(differer).

3. Conform unui studiu realizat de Mediafax în

octombrie 2014

4. Declaraţie făcută de un oficial al Centrului de

imigranţi, în 25 iulie 2014.

5. Benjamin, Walter; Derrida, Jacques- Despre

violenţă, Editura IDEA, Cluj, 2004, pag 15

6. Etica kantiană este o etică democratică, în care

toţi indivizii sunt priviţi ca fiind egali şi având

posibilitatea de a ajunge la moralitate prin liber-

tatea lor interioară. Datoria este un derivat al

libertăţii: omul liber ajunge să acţioneze în con-

formitate cu legea morală care izvorăşte din

voinţa bună şi nu este dictată de o altă autoritate

decât cea a raţiunii


10

Creatorul

Vai, tu mi-eşti creatorul. Dar eu sunt

ca tine rău plasat în increat.

Spun: îmi e frig. Tu spui doar: vânt.

Zic numai: ger. Tu: Văd c-ai îngheţat.

Se schimbă vremile şi într-o zi

cu oasele-ţi mă voi juca prin lume sparte;

striga-vei tu: ger! Eu: Spre-a te-ncălzi

să-ţi cumperi paie, şopru, pe-a mea moarte!

Aşa că smulge şi aruncă-n oală, hai,

ochiul de aur ce la ceafă-l ai,

mai bine-i fiinţei când din ea se-nfruptă –

Ca mine te-i târî şi tu cândva

şi ochi în ochi mult timp ne vom holba

şi cu cuţitul ne vom înfrunta în luptă.

Discurs asupra poeziei

Poezia nu-i loc de-ngrijit frumuseţea.

Aici se rosteşte sarea ce arde în rană.

Aici se vorbeşte de moarte, de otrăvite limbaje.

De patrii asemenea ghetei de fier.

Poezia nu-i loc de împodobit adevărul.

Aici se rosteşte sângele care curge prin răni.

Mizeria, mizeria, mizeria visului.

Pustiire şi sânge scuipat, utopii dârdâind

Poezia nu-i loc de-alinat suferinţa.

Aici se rostesc deziluzia, foamea şi ura

( gradele săturării nu sunt cântate ).

Se vorbeşte de a-nfuleca şi a fi mâncat,

de trudă, -ndoială, e cronica suferinţelor.

Poezia nu-i loc de-mpăcare a morţii,

de-mblânzire a foamei, limpezire-a speranţei.

Poezia e locu-adevărului grav rănit.

Aripi! Aripi! Îngerul cade, penele-i

zboară pe rând, sângerând, în furtuna istoriei!

Poezia nu-i locul ce-l cruţă pe înger.

LIRICĂ GERMANĂ

Christoph MECKEL Heiner MÜLLER

Moartea lui Odiseu

Cu puţine vâsle pe copacul făcut corabie

Mi-am pierdut speranţa, sătul de uscat,

Moartea arând-o din nou cu brazda cea trecătoare

Cu întinderea ei măsurându-mi durata.

Şi mereu către seară cerul cel roşu

Cu norii cei ultimi doi-trei cenuşii

Peste termocentrale uzine atomice

De când a murit Odiseu la cinci luni distanţă

De Gibraltar la vest de în Atlantic

Departe de orice cunună de lauri

În iadul celor prea-curioşi arde-acum

Cu altfel de flăcări – văzutu - l-a Dante.

Viaţa lui Horaţiu

Arivistul plin de ură faţă de scorbura din care-a pornit.

Sub Brutus el e democrat

Moarte tiranului şi mie-o moşie

Pacifistul de Philippi scandează ţărâna

Apoi îşi învaţă lecţia (şi el) schimbă

Pista. Să trecem cu buretele, Augustus. Moşia

I-o dăruieşte Mecena pentru un loc într-o odă

Opt oglinzi puse în dormitor despre Brutus nici vorbă

El îşi croieşte drumul în crestomaţii

Aere perennius îndrăgitul de filologi.

Istorii despre Homer

(2) Printre discipolii săi a fost unul, se zice,

Foarte isteţ, bun la-ntrebări. Întreba.

După orice răspuns, până nu-i loc de-ntrebare.

Stând într-o zi cu bătrânul la râu, descosându-l,

Moşul îl cercetă cu privirea şi-i spuse:

Voios: Adevăru-i săgeată, pentru-arcaş otrăvită!

Chiar şi arcul să-ntinzi e destul. Căci săgeata

rămâne săgeată şi-n stuf. Adevărul şi-n strai de minciună

tot adevăr e. Iar arcul nu moare cu-arcaşul.

Astfel rosti – şi s-a ridicat.

Traducere: Grete TARTLER


11

Zăpada, vizibilul cu ispita sa

Zăpada, cu ispita sa mare

ne-atacă – atunci când vreunul se-apleacă

spre gândul de fugă luat în picioare

iarba-i taie ţâşnind şerpeşte din teacă

Din mâneci ne-alunecă oare, din glugă

albul, o pată-ntre noi, lichid frig?

Mai reci ca oricând sunt a omului rugă

şi spusa-i, măruntul iernatic câştig.

Fulgi răscoliţi dintr-al ţiglelor pori,

mai deschis la culoare curge arsul carmin.

Ţepi de gheaţă prin palme simţim, răzbitori,

groenlandice vifore-asupră-ne vin.

Zi de zi creşte ţarcul zăpezii în toi,

vânătoarea începe, vânat suntem noi.

Joachim WITTSTOCK Dovadă

de faptul că sârma ghimpată poate feri de catastrofe

Se strecurase prin încercuire, o ruptură prin sârma ghimpată care

delimita ţinutul sfărmicios din jurul părăsitei mine de sare. Porni către

buza prăpastiei, tot mai aproape de galeria care nu era săpată în pământ

ci tăiată colţuros în piatră, adânc, mult mai adânc – privind către afun-

durile cenuşiu-stâncoase, de fapt fără capăt vizibil. Atunci malul începu

să se clatine – sau cum să-i spui acelei prăbuşiri? – pământul pe care

stătea, pe care stătuse, începu să alunece. Stâlpii de beton se înclinară

peste prăpastie. Şi alunecă tot mai repede, se întoarse, încercă să se

întoarcă în imperiul dansant al pământului, să apuce marginea care se

depărta de el, îşi întinse mâinile în rupturile ţărânei, încercând să se prindă

cât mai zdravăn, dar bulgării se sfărâmau, se scufundau grabnic. Şi gardul

se lăsă ca un golf, formă o buclă şi una din sârme se apropie, iar el se

smulse în sus, încercă să-l şi nu izbuti, căci aluneca tot mai repede

spre adâncuri,

simţi durerea în palmă, încleştare însângerată, ghimpi de metal care

i se înfigeau în pumni,

atârna de sârma ghimpată, care îl apăra de cădere liberă.

Şi gardul de sârmă nu mai era obstacol, ci ajutor împotriva tuturor piedicilor,

nu mai era mărginire, nici interdicţie, ci singura cale de acces către viaţă.

Cuvânt-imagine

pentru pomul uimitor de înalt, care după toate datele în vigoare

la sat şi oraş avea nevoie de prea mult loc, fiind tăiat de aceea,

punându-i-se foc mocnit la rădăcină.

Acest foc a tot ars săptămâni şi luni, iar funcţionarii se mirau

că flacăra se păstrează atâta, până ce şi-au dat seama că probabil

rădăcinile ardeau în toate direcţiile paradisului pe pământ.

Atunci funcţionarii şi-au amintit că rădăcinile erau atât de

rămuroase, încât răzbătuseră nu numai prin murii pivniţelor învecinate,

ci şi al clădirilor mai îndepărtate.

Flacăra îşi croia drum cu licăriri vegetale, de parcă voia să-i pună

în lumină pe cei care ridicaseră mâna asupra acelui copac cu topoare

şi ferăstraie.

După căderea zăpezii, aceasta rămăsese, în ciuda aşteptărilor, peste

locul rugului organic-coborâtor spre adâncuri, aşa că n-a mai fost

sigur dacă pomul considerat incomod n-a prilejuit cumva catastrofa

abătută asupra oraşului.

Când la venirea primăverii, zăpada se topi, o pată rămase cât mai

îndelung pe aceste meleaguri, iarna ţinând cu o lună întreagă în plus şi

chiar peste.

Alţi funcţionari spuneau că un curent de aer polar ar fi urcat prin

culoarele rădăcinilor din adâncuri pentru a hrăni arborele de gheaţă

nevăzută crescut între case – aşa spuneau, făcându-se, de fapt,

stane de gheaţă.

LIRICĂ GERMANĂ


12

În labirint

lui Petre Isachi

Străpuns de un echo tiranic,

De-un abur incert de absint,

Comit imprudența –fatală!–

De-a păși în acest labirint

E drept, începutu-i mirific...

Adie un tainic parfum,

Pe urmă surâsu-ți îngheață

Și vezi, îngrozindu-te, cum

Nemilos încarcă, sufocă,

Pereții de jos pân’ la grinzi

Molohul de tomuri-capcană,

Molohul de tomuri-oglinzi

Sunt munți de anticve și rune

– De astăzi, de ieri, de anțărț –

Vai, cum nălucesc prin unghere

Fantasmele nescriselor cărți!

Și-atâta orgoliu emană

Din literele mari, aurii

Pe ziduri, pilaștri, ogive...

Și-s sute de rafturi!... Sunt mii

Se-nnalță spre cer noul Babel

Din piele, papirus și lemn:

Avatar al omului-cifră,

Avatar al omului-semn!...

Strivit, iscodesc... Povârnișu-i

Ironic, hain și bizar;

Când braț milostiv se-ntinde

Și curmă cumplitu-mi coșmar

Și, iată-mă, iar sub înaltul,

Cloroticul cer alergând

Spre-un vis ucigaș –via Platon–

„Sfânt, înaripat și plăpând”...

Târziu, istovit, simt tăcerea

Cum picură-n jur și mă mir:

Din ghemul Ariadnei, în palmă,

Mai am un biet capăt de fir!...

Captiv în înaltele ierburi,

Captiv sub prostaticul cer,

Îmi stăruie-n orbitele goale

Oedip și divinul Homer.

În căutarea cărții nescrise

Ion DINVALE La sfârșit de Păresimi

Părinte stareț… nu-ndrăznesc…

I-atât de greu, mărturisesc…

Puțină apă?!... Mulțumesc!...

Cu treburile ce-nvârtesc

E prima oară… Bănuiesc,

Că vin ca să mă spovedesc!...

Priviți cu oarece uimire

Că am venit la mănăstire?!

Puteam afla, sinceri să fim

Vreun preot prin împrejurimi

Dar, știu, de mult, de la cei vechi,

Că zidurile au urechi;

Știu cât pot fi de “penetrante”

Unele detalii mai picante

Așa că am venit și eu

Să fim, cum mi-am dorit mereu:

Noi doi și bunul Dumnezeu…

Fiind din cei mai ignoranți

Vă sfătuiesc să mă-ntrebați

Si eu răspund… de insistați!...

……………………………

De ce-am venit așa târziu?!

(Debut abrupt, ”trandafiriu”)

Raspunsul sincer e: ”Nu știu!”

Sunt factori mulți…Hotărâtor?!

Credeam că sunt nemuritor!

Mit făcut țăndări, în esență,

De-o lungă, grea covalescență!...

Când visuri tulburi și funeste

Au șters, deodată, fără veste

Hotarul-veșnica poveste!-

Dintre “ce este” și “nu este”!

Când ce-a fost trainic, e părelnic,

Devii, subit, mai șovăielnic!

Mai mult, vin nopți prelungi, nesomnul,

Când mustrător s-arată Domnul

Ce-atâta timp „întru ființă”

Ți-a zâmbit blând, cu-ngăduință...

Îmi amintesc cu duioșie

A soacră-mii mucenicie

De-a soției insistență...

....................................

A fost și calcul și prudență!

În lume nu-i – dispari ispită!-

Opinie mai răspândită

Mai scumpă și mai îndrăgită

Că, toți, odată spovediți,

Devin, subit, neprihăniți

Curați ca lacrima!...în cer

Au locul lor... iar eu, stingher

Din ceata drepților, exclus,

Am căutat și m-a sedus

Pilda, de-a pururi fericită,

Cu oaia neagră, rătăcită;

Plină de tină, de scaieți,

Dar care eclipsa la preț

Întreaga turmă ce păștea

Cuminte iarba ce creștea

În susul dulce de izvor...

.....................................

S-o iau deci mai încetișor?!...

Nu! N-am luat - e lucru cert!-

Numele Domnului în deșert!

Și lucru-acesta-i de crezut

De vreme ce El mi-a făcut

Mult mai mult bine decât rău;

Altminteri... dar, ca rob al său,

Am fost umil, am fost fricos;

Dar câr în sus și câr în jos

Pe față, sau mai pe ascuns,

Am mai cârtit, am mai împuns.

De pildă, că-i un arhivar

Pedant, atent, chițibușar;

Că prea notează scrupulos

Orice detaliu mai „spumos”!...

Dar, cel mai mare„of”, sau „foc”:

Că nu e consecvent deloc!

Că unii buni, nu au noroc;

Deși trudesc, nimic nu au,

Că numai de necazuri dau

Și ei, și-ai lor, și tot așa...

Iar unor ticăloși, sadea

Le merge totul ca pe roate!...

Oi fi păcătuit, se poate,

Dar nu v-ascund că m-am mirat

Profund surprins, contrariat

Și cătrănit, plin de venin,

Că nu-i trăsnește din senin!...

Dar îmi fac cruce, mă închin?!

...............................................

Acum că tot mă spovedesc...

Eu am trăit și-am să trăiesc

Convins c-am să mărturisesc

De-a pururi drept, strâmb, nicidecum;

Dar tot suind al vieții drum,

Am constatat, înmărmurit,

Că adevărul-nesmintit-

Atât de venerat de mase,

Ți-aduce-n veci numai ponoase...

Și-atunci, scârbit și obosit,

Am început s-o dau cotit;

S-o dreg cu busuioc, cu mosc...

Părinte stareț, recunosc,

În slăvi l-am ridicat pe prost,

(continuare la pagina 49)


13

Amnezie fortuită sau omisiune premeditată?

Nu mică ne-a fost mirarea când, parcurgând cu atenţie

cele trei numere (34, 35 şi 36 din august-septembrie a.c.)

ale României literare în care a fost publicat, în serial,

articolul Calendar: aniversări şi comemorări, n-am dat

nicăieri peste numele lui Vintilă Horia, de la a cărui

naştere se împlinesc, la 18 decembrie, o sută de ani. Ni

se atrage atenţia, în schimb, asupra altor aniversări şi

comemorări ale altor scriitori români, din epoci mai

vechi ori mai noi, asupra cărora suntem îndemnaţi a

zăbovi pentru a le cinsti memoria. Căci numai în acest

sens se cere a fi interpretată propoziţia din finalul

serialului: „Cine are urechi de auzit...” Dacă n-am fi ştiut

că autorul menţionatului serial s-a numărat, imediat după

Revoluţie, în 1990, printre cei dintâi care au elogiat, în

aceeaşi revistă, personalitatea şi creaţia lui Vintilă Horia,

am fi zis că acum a fost vorba de o omisiune premeditată

a numelui ilustrului exilat şi nu de una fortuită, cum ne

place nouă să credem...

„Cine eşti, Vintilă Horia?”

În septembrie 1991, cu o jumătate de an înainte de a

părăsi, ireversibil, lumea aceasta (4 aprilie 1992),

România literară publica ultimul interviu acordat de

Vintilă Horia1), scriitorul care, vreme de peste o

jumătate de veac, veghease ca nimeni altul literatura

emigraţiei româneşti şi, în general, cultura românească a

diasporei. Aici, în menţionatul interviu, Vintilă Horia

spunea, între altele că, de cele mai multe ori, cea dintâi

întrebare pe care i-o adresau cei ce-l intervievau era

aceasta: „Cine eşti, Vintilă Horia?” Întrebarea confirmă,

de fapt, o tristă realitate, aceea că, de la Ovidiu încoace,

marea dramă a scriitorului exilat, de oriunde şi de

totdeauna, ar putea fi rezumată astfel: blamat, condamnat

şi alungat din ţara de origine, el e privit cu suspiciune,

încă neînţeles şi incomplet asimilat în spaţiul de adopţie.

Nu altul este cazul lui Vintilă Horia, insuficient cunoscut

şi aproape uitat la noi, deşi e, de departe, cea mai

proeminentă personalitate a exilului românesc şi unul

dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române şi

europene. Aşa încât, încercând să răspundem la

întrebarea din titlul acestei secvenţe, vom enumera, într-

o ordine aleatorie, câteva dintre calităţile sale

superlative, dintre atributele ce pot fi anexate proteicei

sale personalităţi. Înainte de toate, se cuvine precizat că a

fost un intelectual polivalent, cu un orizont de cunoaştere

a cărui arie de acoperire era cu adevărat impresionantă,

nu doar raportat la cultura română, ci şi la cea universală,

un „uomo universale”, în accepţia conferită termenului

de Pico della Mirandola. A fost, fără îndoială, un spirit

renascentist, adică nu doar umanist complet, desăvârşit,

ci şi un scientolog, un teoretician şi un cunoscător al

unor ştiinţe exacte precum fizica, biologia, medicina ş.a.

Înzestrat cu o minte iscoditoare, s-a aflat mereu în

căutare de noi orizonturi ale cunoaşterii, de la literatură

la fizica cuantică, de la poezie la astrologie, de la religie

la psihologie, de la filozofie la parapsihologie etc. E greu

de găsit un domeniu al cunoaşterii care să-i fi rămas

străin, pe care Vintilă Horia să nu-l fi vizitat, ceea ce l-a

determinat pe fizicianul german Werner Heisenberg

(Premiul Nobel în 1952) să-l caracterizeze astfel într-o

convorbire cu un alt român celebru, prof. univ. dr. Stan

M. Popescu, director al Institutului de Psihologie

Industrială din Buenos Aires: „Voi românii aveţi nişte

talente extraordinare. Am văzut în acest om, un om de

ştiinţă care se mişcă cu competenţă şi har între poezie şi

filozofie”.2) De-a lungul frământatei sale existenţe a

fost, rând pe rând sau simultan, jurist, gazetar, diplomat,

director de ziare şi reviste, poet, nuvelist, romancier şi

dramaturg, antologator, funcţionar de hotel, scientolog,

eseist, filosof, istoric al religiilor, teoretician al culturii şi

literaturii, profesor universitar, critic şi istoric literar,

militant şi animator pe tărâm cultural, memorialist etc.

Impresionanta diversitate a preocupărilor sale e apreciată

chiar şi de Securitatea din România, care l-a urmărit în

permanenţă, pas cu pas. Astfel, într-o Notă cu propuneri

şi sugestii generale privind omologarea şi actualizarea

scriitorilor emigranţi, din 17 septembrie 1983, scriitorul

e prezentat astfel: „Vintilă Horia Caftangioglu este unul

din cei mai mari colportori ai emigraţiei. Aproape că nu

există modă, direcţie, preocupare beletristică sau

scientistă în care să nu fi intrat şi el”.3) Unicitatea lui

Vintilă Horia, nu doar în contextul literaturii române, ci

şi al celei universale, rezidă şi în faptul că el (cunoscător

a şase limbi: româna, franceza, latina, italiana, germana,

spaniola) a scris, ca nimeni altul, direct în patru limbi

(română, franceză, italiană şi spaniolă), iar romane,

direct în trei limbi: română, franceză şi spaniolă.

Incontestabil, Vintilă Horia e scriitorul român

din exil cu cea mai vastă operă: 6 volume de poezii, 13

romane, 2 volume de nuvele, 17 volume de eseuri, 2

volume de interviuri, 3 antologii, 4 volume de

publicistică, 2 volume de memorii (şi încă 6 aflate în

manuscris, în posesia familiei). Neadunată încă integral

în volum nu e doar memorialistica, ci şi corespondenţa,

precum şi mare parte dintre articolele risipite prin

CAZUL VINTILĂ HORIA (I) *

Liviu CHISCOP

CENTENAR


14

periodice de pe trei continente de-a lungul celor aproape

şase decenii de activitate gazetărească.

Însă meritul de căpetenie al lui Vintilă Horia –

neegalat până astăzi de vreun conaţional – e acela de a fi

fost scriitorul român care a obţinut cea mai înaltă

distincţie din afara graniţelor ţării, din „extra-

teritorialitate”, cum ar spune Marian Popa, şi anume

Premiul „Goncourt”, eveniment care atunci, în 1960, în

plin „război rece”, a iscat un imens scandal literar... Prin

capodopera sa Dumnezeu s-a născut în exil, roman

scris în franceză, tradus în 15 limbi şi difuzat în zeci de

ţări ale lumii, Vintilă Horia a reuşit să realizeze ceea ce

nici Mircea Eliade nu izbutise: să devină universal prin

romane cu tematică românească! Şi, la fel cum, cu

aproape un veac în urmă, Alecsandri „se închina” la

„răsăritul falnic” al tânărului Eminescu – nou Luceafăr

ivit pe firmamentul literaturii noastre –, tot astfel Mircea

Eliade se înclină în faţa noului astru al prozei româneşti

ce devenise Vintilă Horia cu celebrul său roman. „Prin

dumneata – îi scria entuziast, Eliade mai tânărului său

confrate şi camarad de suferinţă – literatura română va

redobândi prestigiul mondial pe care l-a avut cândva

prin Panait Istrati. Îmi leg o seamă de speranţe de

această reintrare a spiritului românesc în literatura

universală”.4)

Un spirit pandur într-o cultură europeană

apatică

Poate mai mult decât oricare dintre iluştrii cărturari ai

exilului românesc postbelic, începând cu Emil Cioran,

Mircea Eliade, Eugen Ionescu, continuând cu Alexandru

şi George Ciorănescu, George Uscătescu, Constantin

Virgil Gheorghiu, Eugen Coşeriu 5) şi sfârşind cu Virgil

Ierunca, Monica Lovinescu, D. Ţepeneag, Paul Goma,

Corneliu Dima-Drăgan, Marian Popa ş.a., Vintilă Horia

a reprezentat ceea ce se cheamă o conştiinţă, un reper

moral, refuzând să facă vreo concesie sau să

tranzacţioneze ceva vreodată. Român adevărat, integru,

de o exemplară verticalitate, patriot fervent şi spirit

profund creştin, a rămas, până la capăt, fidel crezului său

anticomunist şi orientării politice de dreapta („Eu am

stat de-a dreapta României!” – obişnuia să spună). Deşi

în exil „a dus-o greu” – cum va mărturisi, peste ani –,

trecând prin lagărele naziste şi cunoscând, mai apoi,

cumplita sărăcie din Italia postbelică, n-a pretins şi n-a

primit nici un fel de ajutor, refuzând să-şi renege

trecutul...

În sfârşit, portretul moral al lui Vintilă Horia se

cere complinit cu încă o caracteristică definitorie – aceea

de militant pe tărâmul cultural, dar şi politic. Patriot

fervent – cum spuneam – dar şi anticomunist convins,

Vintilă Horia a înfiinţat şi condus nu doar ziare, reviste

şi edituri, ci şi asociaţii şi fundaţii ale românilor din exil.

Cunoscându-i-se în ţară realizările obţinute în această

direcţie, precum şi consideraţia pe care şi-o câştigase şi

de care se bucura în rândul românilor din diasporă,

regimul de la Bucureşti îl invită, în 1976, prin

intermediul vechiului său prieten şi mentor Nichifor

Crainic (pe atunci redactor la Glasul patriei, revistă

pentru românii din exil), să revină aici pentru a înfiinţa

Asociaţia „România”, destinată emigraţiei româneşti.

Deşi măcinat de dorul de ţară, Vintilă Horia găseşte

totuşi forţa morală de a rezista ispitei, refuzând tentanta

propunere... La scurtă vreme, va primi o nouă lovitură:

va fi exclus din PEN-Club fiindcă l-a acuzat pe Paul

Goma că e agent al K.G.B.-ului sovietic. Probabil că ştia

el ce ştia... Cert este că Vintilă Horia, oltean de origine,

a fost nu doar cel mai prodigios cărturar al exilului

românesc, ci şi cel mai dinamic şi ofensiv scriitor,

deopotrivă animator cultural şi militant anticomunist,

„un exponent al spiritului pandur într-o cultură

europeană apatică”.6) Fireşte, ar fi multe de adăugat

întru completarea portretului moral al lui Vintilă Horia,

fără îndoială una dintre cele mai complexe şi mai

fascinante personalităţi ale spiritualităţii europene.

Inegalabila sa contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului

cultural naţional şi universal nu poate fi înţeleasă însă în

afara cunoaşterii biografiei sale cu adevărat exemplare, a

traseului său exis-tenţial de excepţie.

Confundat, rând pe rând, când cu nepotul său

Caftangioglu Gheorghe, fruntaş legionar şi fost comisar

pentru românizare, când cu Horia Sima, comandantul

Mişcării după 1938, aflat şi el în exil la Madrid, când cu

Vintilă Corbul, scriitor prolific fugit în Franţa în

deceniul opt al veacului trecut, Vintilă Horia a avut de

suportat, de multe ori, consecinţele acestor „confuziuni

de persoană”, cum se spune în al său Dosar de

Securitate, sau în unele documente din Dosarul de la

Ministerul Afacerilor Externe.7) Iată de ce, consecvent

principiului conform căruia edificiul exegetic, în cazul

oricărui scriitor, trebuie să aibă, obligatoriu, la temelie,

atât o exhaustivă bibliografie, cât şi o completă biografie

ne propunem, în cele ce urmează, ca, pe baza acestora,

să reconstituim câteva dintre secvenţele cele mai

interesante din viaţa lui Vintilă Horia.

Feeria copilăriei pe meleaguri moldave Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, în valul de refugiaţi

macedo-români veniţi, din sudul Dunării, în Ţara

Românească, se afla şi un anume Caftangioglu, străbun

patern al scriitorului Vintilă Horia. Om cu stare, ca mai

toţi aromânii sosiţi atunci în ţara-mamă, acest

Constantin Caftangioglu se stabileşte la Segarcea, în

judeţul Teleorman, unde se însoară cu Sofia, care, la 29

iunie 1887, va da naştere primului lor copil – Vintilă –

tatăl viitorului scriitor. Pe la 1913, acest Vintilă

Caftangioglu, devenit inginer agronom, se însoară cu

Elena Iucal, o moldoveancă cu ascendență poloneză, din

zona Vasluiului. Conform arhivelor Primăriei Segarcea,

în familia inginerului Vintilă Caftangioglu și a soției

sale Elena se naște, la 15/31 decembrie 1915, primul lor

copil care, conform tradiției ortodoxe, va fi botezat cu

numele tatălui – Vintilă.


15

În anul următor,

plecarea tatălui la

Război și, mai

apoi, ocupația

nemțească, vor

determina familia

să se refugieze în

Moldova, la

rudele din partea

mamei. Viitorul

scriitor va începe

școala primară

aici, la Aldești, lângă Roman, „copilăria fiindu-i

sensibilizată de legendarul peisaj al Siretului”.8) La

maturitate, Vintilă Horia își va aminti întotdeauna cu

plăcere de localitățile Aldești și Roman, pe care le va

evoca în mod constant, mai mult sau mai puțin

disimulat, atât în romanele sale, cât și în poemul Jurnal

de copilărie (Paris, 1958) și, mai ales, în unele texte

autobiografice, precum Memoriile unui fost Săgetător

(Revista Scriitorilor Români, München, nr. 21, 1984).

În aceste locuri minunate, nu departe de Mirceștii lui

Alecsandri, zărește el orizonturile lumii, cunoscând

„feeria copilăriei”. După cum însuși mărturisește în

Jurnalul unui țăran de la Dunăre: „Acolo sufletul meu

s-a format și acel peisaj este cel care a dat naștere

cuptorului meu cu imagini, orizontului și stilului meu,

modelându-le în același timp pe măsura instinctelor

mele”.9) Câțiva ani mai târziu un alt topos românesc

avea să dobândească o valență simbolică la fel de

specială în memoria lui Vintilă Horia: moșia de lângă

Râmnicu-Sărat, cumpărată de tatăl său, care va construi

aici o splendidă reședință de vară. Locurile acestea vor

fi frecvent evocate de viitorul scriitor atât în capodopera

sa Dumnezeu s-a născut în exil, cât și în romanele de

mai târziu.

„Un răsfățat al soartei”

După Război, în 1919, inginerul agronom Vintilă

Caftangioglu, tatăl scriitorului, e numit director al

Camerei de Agricultură din Cahul, în sudul Basarabiei,

de unde va trece curând, pe același post, la Chișinău.

Aici, la 5 aprilie 1919, se naște fratele viitorului scriitor,

care va primi numele de Alexandru Prosper. Om cu

stare, inginerul Vintilă Caftangioglu aduce, pentru

copiii săi, o dădacă franțuzoaică, de la care viitorul

scriitor va învăța să se exprime într-o impecabilă limbă

franceză, având dintre cele mai bune modele, căci

bătrâna guvernantă îi știa pe de rost pe Baudelaire și

Rimbaud, pe Anatole France și Remy de Gourmond…

Ei îi va închina Vintilă Horia romanul Cavalerul

resemnării, care are înscrisă, pe pagina de gardă,

această emoționantă dedicație: „În memoria Clarissei

Pradier, care, odată cu franceza, m-a învățat codul

secret al revoltei”.

Fiind angajat în serviciul Domeniilor Coroanei,

cu atribuții de inspector al fermelor regale din întreaga

țară, inginerul Vintilă Caftangioglu se mută, în 1923,

împreună cu întreaga familie, la București, unde viitorul

scriitor termină ciclul primar la Școala „Popa Rusu”.

Din aceleași texte autobiografice, menționate anterior,

aflăm că în copilărie a fost captivat atât de poveștile cu

haiduci (Gruia lui Novac), cât și de romanele de

aventuri (Cei trei mușchetari, de Al. Dumas), sau de

cele istorice (Păunașul codrilor, de Radu Rosetti). Tot

acum, la vârsta de nouă ani, citește pentru prima dată

faimoasa poveste a lui Don Quijote de la Mancha

care, la fel ca cea a lui Don Juan, nu a încetat niciodată

să-l urmărească, cele două personaje fiind apreciate,

mai târziu, drept „proiecții anticipate ale propriului meu

eu”: „Don Quijote și Don Juan sunt doi neliniștiți,

dornici să atingă cât mai curând cu putință ultima lor

formă, drama lor, vreau să spun perfecțiunea lor”.10)

Din spusele sale, aflăm că „debutul” în literatură îl face

la 11 ani, scriind romanul Aventurile căpitanului Remy,

în cel mai pur stil Jules Verne. Între 1926 și 1933,

urmează cursurile Colegiului „Sf. Sava”, a cărui revistă

Vlăstarul, îi publică, în 1932, pe când avea 17 ani,

prima poezie, dedicată toamnei. Este remarcat imediat

de Nicolae Crevedia în publicaţia Calendarul, a lui

Nichifor Crainic, într-un număr dedicat revistelor

şcolare.. Tot în această perioadă, citeşte intens din

Eminescu şi Schopenhauer care, consideră scriitorul, îi

vor influenţa puternic activitatea literară. În 1933,

promovează examenul de bacalaureat, după care

participă la o excursie în Vrancea, de care-şi va aminti

tot restul vieţii, întrucât i-a relevat unitatea spiritului şi

naturii la români. De ce n-a reuşit să devină membru

al Mişcării Legionare...

În toamna aceluiaşi an, se înscrie, împotriva voinţei

sale, la Facultatea de Drept din Bucureşti, frecventând,

în paralel, şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie,

pe care e nevoit s-o abandoneze la un moment dat.

Visul său era să devină diplomat şi scriitor, precum

Paul Claudel, Duiliu Zamfirescu sau Lucian Blaga. Or,

pentru cariera diplomatică era absolut obligatorie

pregătirea juridică. „Cu Dreptul am avut o mare

deziluzie – va mărturisi mai târziu –, însă am terminat

facultatea, mi-am luat licenţa, ca să pot începe cariera

diplomatică”.11) (Mult mai târziu, pe când se afla în

exil, va continua studiile filologice, devenind Licenţiat

în Litere al Universităţii Catolice din Paris). Anii

studenţiei reprezintă o perioadă plină de proiecte

literare, ca şi de reverie şi dragoste. Adoptând

pseudonimul Vintilă Horia, colaborează la periodice

culturale de mare prestigiu, precum Raza literară,

Gândirea, Sfarmă Piatră, Ţara, Eu şi Europa ş.a.,

publicând nu doar poezie – domeniu privilegiat încă din

adolescenţă –, ci şi povestiri, eseuri, cronici literare etc.

În acelaşi timp, asemenea majorităţii colegilor săi, „se

angajează în activităţi politice naţionaliste, apropiindu-

se de doctrina legionară”.12) Simpatia de care se bucura

Mişcarea Legionară în masa tineretului român


16

în general, precum şi audienţa acesteia în rândurile

tineretului studios, în general, pot fi confirmate, între

altele, şi de amănuntul că, la Congresul studenţilor

legionari din România, ţinut la Târgu Mureş în 1936, au

participat 3.000 de delegaţi. În acest context, Vintilă

Horia – deşi aparţinând „marii burghezii” şi fiind format

în spiritul dreptei liberale – s-a înscris, se pare, într-o

organizaţie legionară. Faptul nu este atestat de nici un

document pozitiv şi nici măcar confirmat de verificările

de mai târziu ale Securităţii comuniste. El este doar

menţionat într-o Fişă personală privind pe fugarul

legionar Vintilă Horia, întocmită de Ministerul de

Interne în data de 21 noiembrie 1960, adică exact în ziua

în care, la Paris, scriitorului urma să-i fie decernat

Premiul „Goncourt” pentru romanul Dieu est né en exil

(Dumnezeu s-a născut în exil)! „Vintilă Horia – citim în

Fişa respectivă – s-a înscris în organizaţia legionară în

anul 1933 şi a făcut parte din cadrul cuibului

«Dorul»”.13) Chiar dacă admitem că Vintilă Horia s-a

înscris în respectiva organizaţie, cert este că el n-ar fi

putut niciodată să capete statutul de membru activ,

întrucât era incompatibil din multe puncte de vedere. În

Mişcarea Legionară, destinată, cum se ştie, elitelor, se

intra greu, cu recomandări ale unor membri mai vechi şi

numai după efectuarea unui stagiu de trei ani, ca

„simpatizant”.14) Din orice colectiv – sat, fabrică,

atelier, clasă, an de studii etc. – erau acceptate maximum

cinci persoane. Trebuia să fii patriot, bun român, bun

creştin, cinstit, corect etc. „Motivaţi de mizerie şi

umilinţă” – cum a spus despre ei, în 1980, un înalt

demnitar comunist – legionarii erau împotriva monarhiei

cupide şi corupte, împotriva celor bogaţi (a

„plutocraţiei”), erau pentru împroprietărirea ţăranilor

săraci („ţăranul şi pogonul”, spuneau ei), pentru un

comerţ corect, practicat de români şi fără preţuri

exorbitante, pentru asigurarea unui trai decent

muncitorilor industriali, pentru protecţie socială (spitale,

şcoli, cămine şi cantine, burse etc.) – ceea ce au şi

realizat. Într-un cuvânt – un program social de stânga.

Aşa se explică faptul că, în cadrul Mişcării, procentul cel

mai însemnat îl formau muncitorii (înregimentaţi în

Corpul Muncitoresc Legionar), urmaţi de intelectuali

(studenţi, învăţători, preoţi, profesori, medici, jurişti

etc.), de gospodarii satelor şi alte categorii. De altfel, cei

mai mulţi dintre legionarii supravieţuitori ai regimului de

exterminare din temniţele comuniste, au declarat, chiar şi

după 1989, că-şi menţin convingerile politice de stânga.

Cred că aşa se explică şi faptul că, în România, nici un

comunist n-a fost ucis de legionari. Din păcate, n-a

funcţionat şi reciproca..Am recurs la această digresiune

pentru a aduce noi argumente în sprijinul afirmaţiei că

Vintilă Horia, moşier şi regalist convins, n-avea ce căuta

în Mişcarea Legionară. Chiar dacă se va fi înscris în

1933 în această organizaţie (antrenat de entuziasmul

celor din jur), a părăsit-o foarte curând, nereuşind să

devină nici măcar membru simpatizant, supoziţie

confirmată de faptul că, după mai puţin de un an, în

1934, îl găsim înregimentat într-o altă formaţiune

politică. Aşa cum reiese dintr-o scrisoare a sa, trimisă la

15 februarie 1943 Ministrului Propagandei (prof. univ.

Alexandru Marcu), în 1934 se înrolase în rândul

tineretului cuzist, încetând însă „orice activitate politică

în clipa fuziunii dintre Partidul Profesorului A. C. Cuza

şi partidul lui Octavian Goga”15) Că mezalianţa lui

Vintilă Horia cu menţionatele organizaţii politice nu

putea să dureze, o va explica, mai târziu, un alt mare

exponent al emigraţiei române – Constantin Virgil

Gheorghiu, devenit paroh al Bisericii Române din Paris.

(Chestionat de ziariştii francezi, în timpul „scandalului

Goncourt”, asupra trecutului politic al lui Vintilă Horia,

autorul celebrului Ora 25 va spune despre confratele său

că, în tinereţe, acesta s-ar fi comportat ca „un răsfăţat al

soartei”: „il épatait ses camarades en arrivant à la Faculté

au volant d’une Mercedes rouge décapotable, vêtu des

chemises en soie de Chine à gros boutous...”16) Evident

că un tânăr aflat într-o asemenea privilegiată poziţie

socială, nu avea nici un interes să se înregimenteze în

formaţiuni politice ce-şi propuneau să dărâme ordinea

existentă... O spune el însuşi în aceeaşi scrisoare din 15

februarie 1943: „În urma comunicării telefonice ce am

primit în ziua de 13 februarie a.c., declar pe cuvânt de

onoare că n-am făcut parte niciodată din fosta mişcare

legionară, nici ca membru activ şi nici ca simpatizant

[...] Departe de orice treburi politice, am găsit nedemnă

şi nefolositoare angajarea unui scriitor în frământările

cotidiene ale vieţii publice, având mărturie pentru

aceasta întreaga mea activitate literară de opt ani

încoace.”17) Nu peste multă vreme, la 29 iunie 1943,

acelaşi Ministru primea şi o adresă oficială din partea

Serviciului Special de Informaţii al Preşedinţiei

Consiliului de Miniştri, în care se spunea că: „Avem

onoarea a vă aduce la cunoştinţă că, din examinarea

cazului numitului Vintilă Horia Caftangioglu, s-a stabilit

că acuzaţiile aduse acestuia se datoresc unei confuziuni

de persoană. [...] Tot în familia Caftangioglu este

cunoscut ca având sentimente legionare Gh. C.

Caftangioglu, nepotul lui Vintilă Horia Caftangioglu.

Acesta a fost comisar de românizare şi în relaţii de

prietenie cu legionarul Horia Cosmovici. În concluziune

acuzaţiile aduse numitului Vintilă Horia Caftangioglu se

datoresc numai unei confuziuni de persoană,

nestabilindu-se că acesta ar fi fost legionar sau ar

întreţine legături cu elemente legionare”.18) Dar poate

că cea mai elocventă dovadă a faptului că n-a fost

legionar este aceea că, la 1 noiembrie 1940, pe când se

afla ataşat de presă la Roma, este scos din funcţie şi

rechemat în ţară, tocmai pentru că nu era membru al

Mişcării Legionare! „Doar câteva luni a stat la Roma –

îşi va aminti, în 1990, colegul şi prietenul său Pan

Vizirescu –, pentru că în toamnă, când au venit la

guvernare legionarii, a fost schimbat din funcţie tocmai

pentru că nu era legionar. Aşa că nici pomeneală că era


17

legionar. Nichifor Crainic (mentorul şi protectorul lui

Vintilă Horia – n.n.) rupsese legăturile cu legionarii şi

nu mai exista punte de legătură”.19) Acelaşi lucru îl va

afirma răspicat, în 1990, scriitorul şi diplomatul

Alexandru Paleologu: „Vintilă n-a fost niciodată

legionar, el era colaborator şi la Gândirea şi la Sfarmă

Piatră, care era o gazetă nu aşa de rea, cum se spune

acum. Atunci ea corespundea unei stări de spirit care era

licită şi legitimă, să spunem aşa, în cadrul evantaiului de

opţiuni ideologico-politice din vremea aceea”.20)

Referitor la orientarea acestor reviste de cultură la care a

colaborat şi Vintilă Horia, tot Pan Vizirescu este cel care

precizează: „Avusesem revista Sfarmă Piatră, era

revista tineretului. Era o revistă de dreapta, scriau numai

şi numai elemente din preajma lui Crainic, gândirişti,

Papadima scria, profesorul Protopopescu [...]. Noi am

avut linia noastră de dreapta, asta a recunoscut-o şi

Vintilă Horia şi în scrisorile către mine, şi în articolele

pe care le-a publicat după Revoluţie: «Eu am stat de-a

dreapta României». Ce frumoasă expresie şi cum a găsit

să se definească în credinţa lui de-a dreapta Româ-

niei”.21) Putem conchide, aşadar, că Vintilă Horia,

asemenea lui Nichifor Crainic şi altor colegi ai săi de

generaţie şi de redacţie, n-a făcut parte niciodată „de

jure” din Mişcarea Legionară, rămânând însă un gazetar

cu orientare de dreapta liberală, aşa cum îi şade bine

unui aristocrat autentic...Scriitor şi diplomat – un vis

împlinit.

Reluând firul cronologic al traseului său

existențial, consemnăm, mai întâi, debutul editorial cu

volumul de versuri Procesiuni, apărut în 1936, pe când

încă era student. În anul următor, după încheierea

studiilor universitare, satisface stadiul militar la Secția

radio-ascultare a Marelui Stat Major al Armatei, iar în

1938 participă la cursurile de vară pentru români în

Italia, organizate de Institutul de Cultură Italiană. Un an

mai târziu, în 1939, împreună cu câțiva prieteni – Ovidiu

Caledoniu, Axente Sever, Horia Nițulescu și Miron Suru

– preocupați, ca și el, de proiecția culturii românești pe

orbita culturii europene, Vintilă Horia editează revista

Meșterul Manole. „Încă de la început – constată

Pompiliu Crăciunescu, unul dintre exegeții operei lui

Vintilă Horia –, Meșterul Manole s-a situat în opoziție

cu Gândirea, care cultiva numai tradiția națională, și,

evident, negarea oricărei avangarde; lucrul acesta îl

sufoca pe Vintilă Horia și pe tinerii autori din anturajul

său. Totuși, ei nu voiau deloc să respingă valorile

românești – însuși titlul revistei lor stă mărturie –, ci să

le scoată din provincialismul Europei Centrale”. 22)

Această dizidență a grupului menționat va determina și o

anumită răceală ce se va instala, pentru o scurtă

perioadă, între Nichifor Crainic și Vintilă Horia, căruia îi

apare, în același an, cel de-al doilea volum de versuri,

purtând titlul Cetatea cu duhuri. Plasat sub semnul lui

Dante, scriitor a cărui operă îl va obseda vreme

îndelungată, Cetatea de duhuri este un amplu poem –

călătorie în lumea cealaltă, în infernul nopții eterne a

poeților.

Mult mai bogat în evenimente va fi, pentru

Vintilă Horia (ca, de altfel, pentru întreaga Românie)

anul 1940. Licența în drept îi permite acum să solicite o

slujbă în diplomație, așa încât, la 15 iunie, în urma

recomandării prof. univ. N. Cornățeanu, ministru al

Agriculturii, Vintilă Horia este numit, de către

Ministerul Propagandei, în funcția de atașat de presă în

Capitala Italiei, fiind totodată și lector de limba română

la Universitatea din Roma. Însă, între timp, în țară

evenimente grave survin: în urma ultimatumului sovietic

din 26 iunie, României îi sunt răpite din nou provinciile

Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței; la

începutul lui septembrie, urmare a Dictatului de la

Viena, Ungaria anexează Ardealul de Nord; la 6

septembrie, regele Carol al II-lea este alungat din țară,

conducerea statului fiind preluată de generalul Ion Anto-

nescu; la 14 septembrie va fi instaurat Statul Național

Legionar. La 1 noiembrie, același an, noul guvern îl

destituie pe Vintilă Horia din postul de atașat de presă la

Roma, pe motiv că nu reușise să devină membru activ al

Mișcării Legionare. Tânărul diplomat va reveni în țară în

decembrie 1940, continuându-și activitatea de gaze-tar și

scriitor, dar ocupându-se, în paralel, și cu învățarea

limbii germane, motivat considerabil și de pasiunea mai

veche pentru opera lui Rilke, viitor personaj al

romanului său Les clefs du crépuscule (Cheile

amurgului). La începutul anului 1941, Vintilă Horia se

însoară cu Olga Teohari, o tânără din societatea înaltă,

care primește, pe lângă obișnuita dotă, și o moșie de 200

hectare de teren arabil.

Devenit Ministru al Propagandei, Nichifor

Crainic – fără îndoială cel mai important dintre mentorii

lui Vintilă Horia – îl numește pe tânărul său confrate în

postul de corespondent de presă la Berlin, începând cu 1

iunie 1941. Se pare însă că nu va ajunge niciodată în

Capitala Germaniei, întrucât reușește să capete, cam tot

atunci, o bursă de studii „Humboldt” pentru Austria.

Susținut de prof. univ. Alexandru Marcu (figură

proeminentă a grupării Gândirea și reputat specialist în

limba și cultura italiană), devenit acum Ministru al

Informațiilor și Propagandei, Vintilă Horia e numit, cu

începere de la 11 mai 1942, în funcția de atașat de presă

diurnist la Consulatul Român din Viena, unde va fi

promovat curând ca secretar și apoi vice-consul. Între

timp, în 1942, în țară iese de sub tipar și primul roman

semnat de Vintilă Horia, purtând titlul Acolo și stelele

ard, care va fi tradus curând și în limba germană.

În lagărele naziste

Data de 23 august 1944 reprezintă, fără îndoială, un

moment crucial în istoria României, care a întors armele

atunci împotriva Germaniei. mulți dintre români, între

care și Vintilă Horia, în acel moment vice-consul la

Viena. Din reprezentant al unei țări prietene și aliate,

devine, peste noapte, inamic. Căci, dacă în seara


18

memorabilei zile, când s-a culcat, se știa ambasador,

diplomat, în dimineața următoare se va trezi considerat

infractor și inculpat. În această din urmă ipostază va fi

arestat de nemți, împreună cu întreg personalul

Consulatului. Vor fi internați, mai întâi, în lagărele de la

Brückenberg și Krummhübel, în Silezia (până în

ianuarie 1945), apoi la Maria Pfarr, în Austria . Pentru

Vintilă Horia, detenția a însemnat o perioadă de

foamete, dar și de lectură și de scris. Spre norocul său,

regimul de lagăr a fost mai puțin dur decât în alte părți

cel puțin comparativ cu ce a îndurat Constantin Virgil

Gheorghiu fost atașat de presă la Consulatul Român din

Zagreb (Croația). (După cum se știe, C. V. Gheorghiu va

relata cumplita experiență a anilor postbelici în teribilul

său roman Ora 25, tipărit în 1950 la Paris și ecranizat

ulterior de americani, cu Antony Quinn în rolul princi-

pal). Vintilă Horia începe să scrie, în lagăr, romanul

Omul din neguri pe care, după eliberare, va încerca, fără

succes, să-l propună unor edituri din Italia. Este eliberat

din lagăr după încheierea Războiului, de către trupele

engleze, fiind transferat, în iunie 1945, într-o garnizoană

din împrejurimile orașului Bologna (Italia). De aici,

Vintilă Horia și soția sa Olga vor pleca la Roma, încer-

când, fără succes, să obțină adăpost pe lângă Academia

di Romania. Primind, în continuare, salariul de diplo-

mat, reușește totuși să închirieze un mic apartament.

Asta durează până în septembrie 1945, când guvernul de

la București trimite, în portul Napoli, vaporul „Transilva

-nia”, cu misiunea de a-i îmbarca și a-i readuce în patrie

pe toți diplomații români. Având certitudinea soviet-

izării României, Vintilă Horia refuză îmbarcarea pe

vasul „Transilvania”. „Eu, împreună cu alți câțiva, am

rămas în Italia – își va aminti în interviul din 1991. Ve-

deam foarte clar în viitor: România avea să cadă pradă

comunismului, căzuse deja, și lumea nu-și dădea încă

seama”. 23)

Condamnat la muncă silnică pe viață

Decizia de a nu se mai întoarce în țară reprezenta o

bornă de hotar în biografia lui Vintilă Horia, în sensul că

se încheia o etapă și se deschidea o alta, cu totul diferită

de cea anterioară: plină de încercări, de neprevăzut, de

lipsuri și insurmontabile dificultăți. Urma, în primul

rând, o luptă pentru supraviețuire fizică, însemnând pre-

ocuparea pentru grija zilei de mâine, ceea ce pentru

Vintilă Horia era ceva cu totul nou, inedit, o provocare

pentru care nu-l pregătise nimeni vreodată… Se repeta

într-un fel, printr-un ciudat joc al hazardului, destinul

scriitorului latin Ovidiu, cel ce va deveni, peste doar un

deceniu și jumătate, personaj central al capodoperei lui

Vintilă Horia – Dumnezeu s-a născut în exil. Dar, dacă

pe Ovidiu o corabie plecată din Roma îl adusese într-un

port al Pontului Euxin de pe teritoriul României de azi,

Vintilă Horia, dimpotrivă, venea din acel teritoriu pentru

a cunoaște exilul la Roma. Ca și cu aproape două milenii

în urmă, când plecarea din portul Tomis a corabiei ce-l

adusese pe Ovidiu marca, în biografia acestuia, începu-

tul unui lung, periculos și definitiv exil, tot astfel – bi-

zară potrivire de destin! – plecarea vasului

„Transilvania” din portul Napoli marca momentul de

debut al unui anevoios, frământat și ireversibil exil al lui

Vintilă Horia. Fiindcă iarăși – ciudată coincidență – ase-

menea confratelui exilat odinioară la Tomis, Vintilă

Horia nu se va mai întoarce niciodată în patria natală.

Dorul de țară va deveni, ca și pentru Ovidiu, o rană

sângerândă, o rană veșnic deschisă…Victimă a unei

condamnări nedrepte suferite în țară, Vintilă Horia –

precum odinioară Ovidiu, cel condamnat de Octavian

Augustus – se afla cu spatele la zid, cum se spune,

neavând alternativă pentru exilul ce-i fusese impus.

Revenirea în patrie era exclusă, întrucât încă din 5 iunie

1945, printr-o Ordonanță emisă de Tribunalul Poporului

din București, se hotărâse „cercetarea și urmărirea lui

Vintilă Horia Caftangioglu” care figura într-o „listă de

legionari și colaboraționiști (gazetari)”. Nu peste multă

vreme, la 18 decembrie 1945, ar fi trebuit să celebreze

aniversarea vârstei de 30 de ani. Dar, pentru el, roata

norocului se învârtise vertiginos, oprindu-și săgeata în

partea opusă: zeița Fortuna îi întorsese spatele…Rămas

în Italia sărăcită de război, o duce greu, peregrinând

mereu în căutare de lucru, dar și de locuri în care viața

era mai ieftină. „De la Roma ne-am dus la Assisi – își va

aminti, peste ani –, unde viața era mult mai ieftină. Am

trăit acolo un an de zile, la o pensiune de călugărițe

franceze”.24) Aici, Vintilă Horia are prilejul să cuno-

ască mai bine învățăturile Sfântului Francisc din Assisi,

ceea ce îl va ajuta să aibă revelația vieții interioare.

Mereu în căutare de locuri din ce în ce mai ieftine,

scriitorul pleacă, împreună cu soția, spre nordul Italiei,

stabilindu-se la Stresa, nu departe de Florența, unde se

afla Giovanni Papini – scriitorul evreu de care – ca și

Mircea Eliade – era fascinat încă din vremea tinereții

sale bucureștene. „Trăiam din greu – își va aminti el –,

din colaborări la ziare și reviste”.25) Este momentul

când, în țară, lua sfârșit procesul care-i fusese intentat cu

un an în urmă, fiind condamnat de Tribunalul Poporului

(prin sentința nr. 11 din 21 februarie 1946) la „muncă

silnică pe viață, degradare civică pe zece ani și confis-

carea averii”. În ianuarie 1947, la Florența, are, în

sfârșit, prilejul să-l cunoască personal pe Giovanni

Papini, „unul dintre fondatorii vârstei îndoielii care pre-

cede vârsta convertirii spre credința adevărată”.26)

Papinni îl ajută și el cât poate pe confratele român, facil-

itându-i legătura cu „optimiștii tragici” de la revista

Ultima, fondată și condusă de Adolfo Oxilia, unde

Vintilă Horia începe să colaboreze cu poeme. Se împrie-

tenește acum cu scriitorii Bruno Nardini și Silvano

Giannelli, care editau revista Il Perseo, unde lui Vintilă

Horia i se vor publica eseuri și articole de critică literară.

Sumele modice încasate de la menționatele reviste erau

insu-ficiente pentru a asigura un trai decent scriitorului

și soției sale, așa încât va continua să caute un loc de

muncă mai sigur și mai bine plătit.


19

Eforturile în această direcție rămânând

zadarnice, va lua în calcul, tot mai

frecvent, ideea părăsirii Italiei. Dar

ambasade precum cele ale Franței,

Portugaliei, Republicii Chile le refuză

viza. Singura ambasadă care acceptă este

Argentina, dar cu condiția prezentării unui

certificat și a unei recomandări favorabile

de la ultimul loc de muncă. Vintilă Horia

se apucă să învețe meseria de mecanic

auto, devenind ucenic sârguincios, deși

era limpede, atât pentru el cât și pentru cei

din jur, că manualitatea – ca să ne

exprimăm eufemistic – nu era punctul său

forte… Dându-și seama despre ce-i vorba

și înțelegând cu cine are de-a face, nu

după multă vreme patroana atelierului îi

obține certificatul de calificare,

însoțindu-l de o frumoasă recomandare,

documente grație cărora va izbuti să

obțină viza pentru Argentina. Se desparte,

nu fără regret, de prietenii săi italieni și,

mai ales, de Giovanni Papini, autorul

celebrelor romane Un om sfârșit și Viața

lui Hristos, cel născut a doua oară după

convertirea la creștinism, care va avea

intuiția adevăratei vocații a mai tânărului

prieten, încă din acel moment când chiar

pentru Vintilă Horia însuși destinul de

romancier nu era decât o improbabilă

ecloziune subiacentă. Așa încât, a rămas

celebră încurajarea premonitorie pe care

Papini i-o adresează, la despărțire, lui

Vintilă Horia: „Vei deveni un mare

scriitor!”

1. Vintilă Horia: „Gândesc în limba română, azi, ca și întotdeauna…” Interviu de

Angela Martin, în România literară, 24, nr. 38, 19 septembrie 1991, p. 7.

2. Cf. Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Buc., Editura „Ideea”, 2002.

3. V. Cartea albă a Securității, 1996, apud: Florin Manolescu, Vintilă Horia în

Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Buc., Editura „Campania”, p.

384.

4. Cf. Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului,

Timișoara, Editura „Amarcord”, 1995, pp. 121-122.

5. Poate că Eugen Coșeriu, lingvist de notorietate mondială, profesor la Universitatea

din München – Germania, este excepția care confirmă regula: deși fost membru

marcant al Mișcării Legionare, acceptă în anul 1970, titlul de „Doctor Honoris

Causa” al Universității din București. Este și asta o dovadă că între legionarism și

comunism nu existau deosebiri sensibile…

6. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 138.

7. Conținutul ambelor Dosare a fost inclus de Marilena Rotaru în volumul

Întoarcerea lui Vintilă Horia, ed. cit., pp. 236-290.

8. Marian Popa, Vintilă Horia: un constructor de sfârșituri pentru vechi începuturi

noi, în Istoria literaturii române de azi pe mâine. Vol. I, cap. XI – În

extrateritorialitate, Buc., Editura „Semne”, 2009, p. 1076.

9. Vintilă Horia, Journal d'un paysan du Danube, Paris, Editions de la Table Ronde,

1966, p. 19.

10. Ibidem, pp. 16-17.

11. Ibidem, p. 17.

12. Marian Popa, op. cit., p. 1076.

13. Marilena Rotaru, op. cit., p. 247.

14. Nici măcar Lucian Blaga n-a fost absolvit de efectuarea stagiului de simpatizant

(început în 1937), fiind admis ca membru activ abia în 1940.


16. Cf. Paris-Presse l'Intransigeant din 24 noiembrie 1960, apud: Florin Manolescu,

op. cit., p. 379.


18. Ibidem, p. 280.

19. Ibidem, p. 294.

20. Ibidem, p. 299.

21. Ibidem, p. 296.

22. Pompiliu Crăciunescu, Vintilă Horia: transliteratură și realitate, Buc., Editura

„Curtea Veche”, 2011, pp. 32-33.

23. Vintilă Horia, Gândesc în limba română, azi, ca și întotdeauna…” Interviu de

Angela Martin, loc. cit., p. 7.

24. Vintilă Horia, Journal d'un paysan du Danube, ed. cit., p. 170.

25. Ibidem, p. 175.

26. Vintilă Horia, Giovanni Papini, Paris, Editura „Wesmael –Charlier”, 1963, p. 16.

* Secvențe din monografia în lucru,

CAZUL VINTILĂ HORIA

NOTE


20

Oglinda ereditară Alerg furios din cameră-n cameră

dar de fiecare perete dau de-o oglindă veche

în care un băiat îmi pândeşte cuvintele,

scoate limba la ele

(încercându-le-ntre dinţi ca pe bani)

apoi le-ntoarce pe toate feţele şi-n cada de baie

le îneacă în sângele lui trazistorizat.

Cât se clatină între pereţi, el strigă:

„De ce mai faci o uşă dacă uiţi s-o deschizi?

De ce mai întinzi o capcană dacă nu vii după pradă?

Pentru că oglinda n-a uitat cum arată o aureolă”.

Iar ochii lui bat în retragere,

ochii lui au migrenă

şi pleoapele i se-nverzesc pe masa de marmură

unde lexicoanele atârnă mai grele decât piramidele.

Unde sentinţa zilei fără memorie

pe foaia de turnesol e o cărare secretă.

Voci în ochi

De când întunericul invadează

pupilele mamei şi toţi se preocupă de mântuirea mea,

aud voci în ochi:

o forfotă de cuvinte alunecoase, cu mine să fie

prielnice puteri din pământ şi văzduh.

(„Îndeosebi bărbaţii sunt mai corupţi

şi mai degeneraţi” zic chicotind

în iureşul general gureşele muze)

De când întunericul invadează

pupilele mamei,

înot prin el ca un făt în lichid amniotic

să-i aud vocea plină de imploraţie:

„Voi, spirite ale unui timp mai bun,

păziţi-mi-l pe acesta (adică pe mine)

că poezia nu te vindecă ci doar te pune la pat

ca să poţi creşte după ce mori”.

(„Îndeosebi bărbaţii sunt mai corupţi

şi mai degeneraţi” zic chicotind

în iureşul general gureşele muze.)

Gheorghe IZBĂŞESCU

Viaţa trebuie trăită

„Citeşte-mi buzele şi spune-mi cine sunt!”

striga vedenia când urcam piscul Iuda.

În faţa mea însă era doar o scândură cât o uşă,

bine geluită cu pielea ca de mătase.

Şi de la biserică toaca se-auzea tot mai tare.

Rana ce-o pierdusem ca pe-o floare de măceş

acum sălta pe lângă vedenia ce mă-ntreba

de ce nu-i răspund.

Dar eu nu vedeam decât o scândură cât o uşă

din care cădeau picături de sânge

ameţindu-mi fiinţa.

Şi piscul se înroşea, bătând a-ntunecare.

„Văd eu că nu ţi-a venit mintea la cap,

văd eu că trebui să te trec la catastif”

a continuat vedenia. Scândura tot acolo.

Lată şi zdravănă, bună s-o fac podişcă la poartă.

Numai că întunericul din tufişuri lătra către mine

iar poteca deja începuse să devină lunecoasă.

Ehe şi mai aveam de urcat,

speranţa nu mă slăbise.

Că pe creştetul piscului nepăsători

armăsarii albi păşteau perechi-perechi

şi nu cred că-i voi uita niciodată.

Orga de poezie

LA ANIVERSARĂ


21

Plasa

Generoasă, îmi oferi iluzia libertăţii,

aparenţa luxului şi a bunului gust,

mă laşi să-mi ascut în secret unghiile

pregătind o inutilă evadare,

mă încurajezi să rup zilnic un ochi

ciclopic din fantastica ta făptură

apoi te strângi în jurul meu ca un căluş

astupându-mi iluzoria mea portiţă.

Mă fascinează spectacolul permanentei tale

autoregenerări ca şi cum nu eu, ci tu

ai fi prinsă într-o plasă devoratoare,

încă nu ştiu dacă eu sunt materia primă

pentru această misterioasă lucrare,

sau tu eşti prinsă în plasa mea de cuvinte,

nu pot zări nici măcar dacă există o mână

care ţine plasa precum cheile unor cătuşe.

nu-i pot zări limitele, doar ochiuri

împresurându-mă, luându-mi vederea,

oferindu-mi o altă perspectivă asupra ta,

tu, atât de dură şi totuşi atât de flexibilă

încât nu pot face din tine nici scară, nici leagăn,

nici ştreang.

Maria POSTU

Sosirea Restauratorului

Crezând că mi-ai dibuit ascunzişul, călcâiul lui Ahile,

te apropii de mine alunecând pe axa gândului meu

încât simt cum foşnesc de emoţie secundele în aşteptarea ta

(venirea Ta de mult prezisă vindecă clepsidrele sparte,

transformă un muzeu ars într-o şcoală de pictură veneţiană);

eşti atât de aproape încât îţi pot pune un diagnostic expediţiei tale,

pot ghici ce cauţi sau dacă nu eşti aici dintr-o întâmplare,

Restauratorule, chiar dacă îţi ascunzi chipul sub o mulţime de măşti,

ştiu că tu eşti acela de care mă temeam, dorindu-l şi chemându-l,

crede că tu ai ales drumul spre mine, crede că te poţi abate oricând

de la acest drum, crede că te mai poţi întoarce să mă eviţi, crede

că tu mă vei îmblânzi pe mine, crede asta, în timp ce cuvintele mele

te vor dezbrăca încetul cu încetul ca pentru o noapte de dragoste

lungă cât eternitatea, până când voi afla cum şi cu ce arme transformi

poemele în deşerturi şi cuvintele în grădini.

Azilul poemelor rătăcite

Îmi cunoaşteţi aplecarea şi gustul ce-l am

pentru orice poem rătăcit într-o carte,

ladă de zestre ori într-un secol nepotrivit,

într-un individ oarecare ce-l hrăneşte

fără să ştie pe ucigaşul propriei linişti.

Îi presimt apropierea cum câinii special dresaţi

apropierea vânatului,

ştiu ce părţi ale poemului au leziuni grave,

ştiu cum şi unde trebuie restaurat,

cunosc cele mai moderne tehnici de incizie

în pielea poemului, în aşa fel încât

să nu răzbată nimic la suprafaţă,

nici o picătură din durerea atroce

a poemului şi a mea, fireşte.

Poemul salvat de la un sfârşit ridicol

la lada de gunoi a istoriei

priveşte candid în ochii indiferenţi

ai vizitatorilor, netrădându-şi

freamătul interior, nerăbdarea de a fi

pipăit în carnea fiecărei silabe, mângâiat,

cântărit, dorit, adoptat, nutrind

gânduri ascunse, rele, ca de pildă

dorinţa de a-şi reconstitui odată şi odată

sublimul său arbore genealogic.


22

– Stimate domnule profesor, suntem de această dată în

Târgu-Ocna, la dumneavoastră acasă. Tocmai am ieşit

din cimitirul Bisericii „Sfântul Gheorghe”, unde am

identificat mormântul pictorului Ion Diaconescu, dar vă

propun să ne întoarcem la subiectul Vasile Alecsandri,

dezvoltat până la jumătate, adică pe partea de Bacău, iar

acum vorbim despre Alecsandri la Târgu-Ocna. Am în

faţă lucrarea dv. „Valea Trotuşului – enciclopedie”, în

care poetul apare ca fiind unul dintre cei ce şi-au legat

numele de această zonă, prin proprietăţile de la Borzeşti,

Pătrăşcani…

Corneliu Stoica: – Târgu-Ocna a fost odinioară un punct

de atracţie mai ales pentru cei care ajungeau în anumite

dregătorii locale. Pentru că în epocă sarea era cea mai

atractivă prin prisma veniturilor care se puteau obţine,

chiar şi în calitate de mic dregător, e firesc ca familia

Alecsandri să cunoască Târgu-Ocna, la început, pe

calea aceasta economică, a slujbei îndeplinite. Probabil

datorită deselor veniri ale tatălui poetului aici, în in-

teresul slujbei, am găsit ceva mai târziu chiar şi intenţia

de a cumpăra teren în Tiseşti, aici unde ne aflăm noi,

undeva în apropierea fostei proprietăţi a lui Costache

Negri. Astfel a devenit posibilă întâlnirea cu familia

Cozoni, o familie de origine grecească, statornicită pe la

sfârşitul secolului al XVIII-lea în localitate, cu o gospo-

dărie destul de impozantă. Raportându-ne la ceilalţi, el

figura printre cei optsprezece oameni mai de seamă ai

târgului, socotiţi atunci un fel de boieri mai mici. Atunci

a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie, Elena, mama poetului,

legăturile cu Târgu-Ocna statornicindu-se pentru multă

vreme. Vasile Alecsandri – de data aceasta, poetul –

venea în dese rânduri aici: o dată să-şi vadă bunicii, de

care era foarte legat, iar mai târziu datorită prieteniei cu

Costache Negri. A fost o prietenie până la moarte, altru-

istă, de o sinceritate şi o curăţenie excepţionale, aşa

încât putem spune că târgul a legat inimi pentru totdeau-

na. Astăzi, mai greu se poate identifica mormântul

bunicilor lui Vasile Alecsandri, care au fost înhumaţi

lângă Biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil”…

– Aici, în Târgu-Ocna...

– Da, bineînţeles. Naşterea poetului nici până acum nu a

fost elucidată până la capăt: unde s-a născut cu

adevărat?

– Am avut adineauri o adevărată dezbatere pe acest subi-

ect, dar să ne întoarcem la relaţia cu familia Cozoni, cu

familia Costache Negri. Ca atare, Vasile Alecsandri era

la el acasă aici, în Târgu-Ocna.

– Da, totdeauna s-a simţit extrem de bine aici. Există o

corespondenţă între Negri şi Alecsandri, şi cine a citit-o

va observa câtă căldură rezultă din scrisorile celor doi.

Cel care a suferit cel mai mult la moartea lui Negri a

fost Alecsandri, şi rândurile pe care i le-a dedicat sunt

cu adevărat mişcătoare. E un subiect pe care doar

tangenţial l-am abordat, pentru că este un oraş cu ex-

trem de multe personalităţi; despre toate ar merita să se

scrie. Din păcate puţini dintre ei au fost aduşi în atenţia

opiniei publice. S-au realizat câteva centenare: cel al lui

Claude Sernet, bicentenarul lui Costache Negri, iar anul

acesta am înţeles că se doreşte invitaţia unui laureat al

Premiului Nobel pentru pace, născut la Târgu-Ocna…

– Interesant. Cine?

– Un colonel, Peterfi. Mama sa a fost profesoară de

educaţie fizică aici, în oraş, iar el a activat în diverse

organizaţii internaţionale care au luptat pentru îndepăr-

tarea pericolului chimic prin folosirea acestui tip de

arme.

– Să adăugăm centenarul Ion Diaconescu, fiindcă de fapt

de aici am plecat. Să ne întoarcem însă la subiectul

Alecsandri. Vă rog să îmi descrieţi varianta centrată pe

oraşul Târgu-Ocna în ceea ce priveşte naşterea poetului.

– Sunt multe variante, dar ca întotdeauna, există o

variantă de mijloc, cea pe care lumea a acceptat-o,

aparţinând lui George Călinescu: naşterea undeva între

Bacău şi Târgu-Ocna…

– Ne interesează varianta dumneavoastră şi de aceea v-aş

ruga să vă delimitaţi de opinia lui Călinescu.

– Într-un fel, să ştiţi că lucrul acesta seamănă cu

naşterea unei alte personalităţi importante, criticul Ion

Frunzetti Pentru Alecsandri trebuie luată în seamă

starea de panică generală: suntem în 1821, în acea peri-

oadă a zaverei, când eteriştii au început să provoace

temerea populaţiilor din târgurile moldovene, pentru că

s-au întâmplat incidente sângeroase la Tecuci, la Galaţi

şi în alte târguri pe unde treceau aceşti eterişti, în dru-

mul lor spre Ţara Românească şi după aceea spre Gre-

cia. Era proiectul lui Ipsilante şi probabil sub presiunea

aceasta, unde se putea refugia familia unui boier decât

într-un loc mai retras (vorbim despre munte).

„Orice călătorie într-un spaţiu

trebuie să-ţi ofere un reper”

Interviu cu profesorul Corneliu Stoica (II)

Ioan DĂNILĂ


23

Alecsandri a considerat că un refugiu mai bun pentru

soţia sa ar fi fost la Târgu-Ocna, la părinţii săi. Oraşul

va cunoaşte mai târziu prezenţa eteriştilor şi a turcilor,

dar atunci, la începutul anului, părea un refugiu mai

sigur decât Bacăul. După cum se ştie, naşterea s-a pro-

dus pe drum, dinspre Bacău spre Târgu-Ocna. Bacăul

era mai expus, deoarece eteriştii veneau dinspre Iaşi şi

coborau spre Focşani. Mai târziu, tot războiul a făcut ca

mama lui Frunzetti să nască la Bacău şi nu la Târgu-

Ocna. Dacă nu ar fi fost război, aici s-ar fi născut criti-

cul. Înregistrarea s-a făcut însă la Bacău, oraşul de

reşedinţă.

– Ca atare unde putem scrie „Aici s-a născut Vasile

Alecsandri”: la intrarea în oraşul Târgu-Ocna, la Săndu-

leni, la Bârzulesti, la Coman, la Valea Budului?

– E foarte greu, aproape imposibil de a preciza un loc. E

posibil, da, şi pe vechiul drum al sării, deci prin zona

aceea a Bârzuleştiului, să se fi petrecut acest eveniment

fericit pentru familia Alecsandri.

– Aceasta înseamnă jumătatea distanţei dintre Bacău şi

Târgu-Ocna.

– E posibil, mai ales că atunci se mergea destul de greu,

iar familia era grăbită într-un fel.

– Domnule profesor, Alecsandri a scris în memoriile lui:

„Sânt născut în Bacău” şi de aceea vă cer din nou opinia

în legătură cu necesitatea de a salva un monument

istoric. Avem nevoie de Casa Vasile Alecsandri din

Bacău? Indiferent dacă s-a născut în această urbe sau în

altă parte, câtă vreme este monument istoric, câtă vreme

este cea mai veche clădire din zonă, cu ce argumente am

putea să o salvăm?

– Cel mai important argument este că toate monumen-

tele istorice reprezintă cele mai înalte valori din punct

de vedere urbanistic pe care le-ar putea avea un oraş,

iar orice monument care dispare înseamnă o pierdere

iremediabilă pentru localitatea respectivă. Din păcate,

deşi ni se dau asigurări că monumentele vor fi protejate,

vor fi restaurate, asistăm, în fapt, la dispariţia peste no-

apte a multor construcţii de acest fel, unele datorită

neglijenţei sau lipsei de profesionalism a celor puşi să le

restaureze, altele datorită unor interese economice, prin

care se consideră că terenul valorează mai mult decât un

simbol al unui oraş. Este o perioadă extrem de tristă în

istoria noastră, când în fiecare zi aflăm că încă un mon-

ument a dispărut de pe harta ţării.

– Acea clădire a fost, în interbelic, Casa de sfat şi citire

„Vasile Alecsandri”,proprietatea lui Dragomir Badiu, un

general luminat, care şi-a făcut un titlu de glorie din a

crede că poate să înalţe un monument arhitectonic în

cinstea lui Vasile Alecsandri. Municipiul Bacău, faţă de

Târgu-Ocna, unde ne aflăm, este cumplit de sărac la

acest capitol.

– Acesta este paradoxul: când ai atât de puţine monu-

mente, există o atât de mare indiferenţă. Probabil alte

interese sunt prioritare faţă de salvarea unui patrimoniu

material sau imaterial al unei localităţi. Lucrul acesta se

vede peste tot şi este

extrem de trist.

Oriunde călătorim –

pentru că acum suntem

cetăţeni europeni –,

vedem că toate ţările

au grijă de monumen-

tele lor, că oricât ar fi

de neînsemnate, gă-

sesc resurse pentru a

le pune în valoare şi

atunci devin simbo-

lurile cu care locali-

tatea se afişează

vizitatorilor. Din pă-

cate, noi parcă am fi

pe alt continent.

– Întrezăresc totuşi o undă de speranţă în spusele

dumneavoastră. Avem nevoie de trecut, avem nevoie de

aceste simboluri. Nu este suficient numele lui Vasile

Alecsandri, el trebuie asociat cu o reprezentare materială.

– Orice călătorie într-un spaţiu trebuie să-ţi ofere un

reper. Am vizitat atâtea oraşe şi ni se spunea frecvent:

„Aici s-a născut cutare compozitor sau pictor… Din

păcate, la Moineşti nu poţi să spui „Aici s-a născut Tris-

tan Tzara. E doar placa amintind lucrul acesta, dar în

altă parte nu există nici măcar o plăcuţă care să spună

„Aici a fost cândva casa cutărei personalităţi de seamă

a oraşului”. E o condamnare nedreaptă pentru cei care

au creat cu adevărat valori de patrimoniu pentru neamul

nostru. Va trece o generaţie şi poate se va schimba ceva:

vor începe să descopere, printr-un fel de arheologie, de

reîntoarcere în timp, valorile adevărate.

– Sigur se va întâmpla aşa şi e păcat să se reproşeze

celor despre care vorbim acum că nu au făcut tot ce le-a

stat în putinţă pentru a salva aceste repere culturale.

– Ceea ce e trist este că nu dorinţa, nu efortul de a salva

ceva contează acum, atâta timp cât autorităţile nu vor să

se implice. Fără implicarea lor multe proiecte eşuează.

Poate s-or găsi destui inimoşi care să se implice în di-

verse proiecte culturale şi să depună efort, suflet, dar să

simtă că au şi sprijinul autorităţilor, pentru că în fond

totul se face pentru comunitate, nu pentru individ. Aici

nu sunt interese materiale, ci interese de proiecţie a

viitorului, de a lăsa ceva după noi Acum foarte puţin se

vorbeşte despre ce lăsăm moştenire altora; ne in-

teresează în primul rând ce zestre ne facem noi.

– Vă mulţumim pentru acest rechizitoriu pe care l-aţi

configurat. Să sperăm că se va găsi până la urmă o

soluţie. Doamne-ajută!

Târgu-Ocna, 29 iulie 2015

(Transcriere: stud. Daniela Melinte)


24

Marginalii la Albumul Nicu Enea

(Impresiile unui critic literar)

Petre ISACHI

Aceste circumstanţiale im-

presii critice sunt generate de

consultarea unei lucrări de referinţă,

elaborată de Viorel Savin, „Nicu

Enea. Album monografic”, Editura

Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015, iar

din cuprinsul acesteia, cu precădere,

cea de-a doua parte: „Album”.

Desigur, celelalte două părţi: I. „Nicu

Enea şi posteritatea sa circum-

spectă” şi III. Addenda mi-au înlesnit

cunoaşterea destinului unui artist ce

s-a confruntat sisific, în cea de-a doua

parte a vieţii, cu birocraţia kafkiană a

unui sistem politic totalitar, indiferent

la valorile culturale ale neamului.

Autentică – criteriul veridicităţii este-

tice este autenticitatea - mi s-a părut

contaminarea de spiritul locului şi

asimilarea creatoare a tradiţiei din

istoria picturii româneşti şi europene.

Prima întrebare pe care mi-am pus-o

contemplând cele 192 de picturi

căutate şi găsite de neobositul Viorel

Savin în Muzeele şi Colecţiile

particulare din România, s-a ivit

atunci când am încercat să înţeleg

cum şi-a ales pictorul, subiectele

(modelele, temele, motivele, peisa-

jele…) ştiind că imitaţia nu ne poate

emoţiona estetic, dacă originalul nu

este în stare să o facă. Prin urmare, ce

este mai important, subiectul ales şi

imitat de artist sau arta acestuia de a-l

transfigura, a-i revela tainele inefa-

bilului existenţial şi a-l vizualiza apoi

în tablouri memorabile, precum:

Mama oarbă, Valea Arinilor, Nud cu

petunii, Elvira, Interior cu pisică,

Ultima schiţă de autoportret, Iarnă

la Gherăieşti, Pe strada pictorului în

zi de târg, Flori de măr în gavanos,

Intrare în cetate etc.? Primul răspuns

ar putea fi unul simplu: desigur,

subiectul, modelul, peisajul, tema,

motivul etc. De ce? Pentru că el se

găseşte deja în sufletul/ spiritul

artistului! Întâi găseşti, apoi cauţi! Ce

cauţi? Arhetipul din tine. La fel

procedează şi receptorul. Ce cauţi, de

pildă, contemplând Mama oarbă…?

Se poate scrie o carte doar

interpretând această întrebare. Dar

într-un Nud cu petunii? Tragicul,

frumosul sublimul, îmi va spune un

estetician. Tot ce cauţi este acum

„dictat” de viziunea filosofică şi

estetică a pictorului, de arta acestuia

de a-şi impune artistic, stările şi ideile

transfigurate.

Autonomia contemplatorului

este relativă. Rămâne captiv al

farmecului tabloului şi constată că

originalul/ copia imitată ajunge să nu

mai aibă efectul estetic iniţial.

Pictorul spiritualizează modelul

transfigurat şi-i modifică definitiv

mesajele, ispitele care l-au cucerit

atunci când şi-a ales tema. Concluzia:

cucerit de subiecte, pictorul ajunge la

terminarea tablourilor să le

cucerească, adică să le recreeze după

duhul, farmecul locului şi al propriilor

himere. E uşor de argumentat. Toate

tablourile inspirate de soţia pictorului

(Elvira) depăşesc modelul recreat

expresiv prin: compoziţie, desen,

cromatică. Esteticianul are dreptate:

sublimul place totdeauna şi tuturor!

Prin urmare: nimic nu este în obiect,

totul este în spirit.

Desigur, un tablou precum În

faţa cârciumii poate să placă unui

receptor doar prin farmecul execuţiei,

chiar dacă acesta nu a cunoscut

vreodată, nici personaje îndrăgostite

de Bachus, nici atmosfera comico-

tragică dintr-o cârciumă din mediul

rural, toposul în care se confirmă

celebra aserţiune a lui Napoleon: „de

la sublim la ridicol nu-i decât un

singur pas”…

Este clar, alegerea subiectelor,

temelor, motivelor etc. nu a fost

făcută nici după o primă impresie,

nici la întâmplare, de Nicu Enea, aşa

cum ar părea la o privire superficială.

Lucrări precum: Nud în repaus,

Soacra pictorului, Mama pictorului

se dovedesc a fi modele-pretext alese

aparent aleatoriu. Soacra, oamenii şi

peisajele din Valea Arinilor confirmă

teza că un tablou ne poate interesa nu

doar ca reprezentare a unui subiect în

general, ci şi ca reprezentare a unui

anumit om/ natură. Ca orice artist

„născut” nu făcut, Nicu Enea s-a

considerat, deşi nu a declarat-o

niciodată, cel mai util (= tot ce ne dă

fericirea, după A. Rodin) dintre

oameni. O confirmă şi problematica

celor 192 de tablouri ordonate de

Viorel Savin, în Album, după

Muzeele/ Colecţiile unde pot fi

consultate de iubitorii de artă. Pictorul

a fost în acelaşi timp, un intuitiv

lucid, înzestrat cu o voinţă specifică

artiştilor capabili să perpetueze/

vizualizeze sufletul şi duhul neamului

său: Schiţă de biserică, Botezul,

Femeie cu copil, Uliţa copilăriei din

Valea Arinilor, La prăşit, În piaţă,

Odihnă pe câmp, Piaţa din Sibiu etc.

În sine „Albumul Nicu Enea” mi se

pare o istorie ieroglifică a

românismului gândită şi realizată ca

atare de pictor, „istorie” configurată

sub acuitatea senzaţiilor, vitalismul

imaginilor şi culoarea agresivă ca

expresie a Eului frenetic. Roman-

tismul rural, cum ar fi spus George Călinescu, impresionismul şi expresio

-nismul contaminate de un realism

atipc explică obsesia pentru verosimil


25

a pictorului, obsesie omniprezentă în

cele peste 3ooo de picturi şi 3500 de

desene, cât estimează specialiştii că ar

fi Opera pictorului Casei Regale a

României. Am în vedere „verosimilul

tehnic”, care impune ca tot ce este

reprezentat să fie posibil, potrivit

legilor statisticii, mişcării şi opticii.

De excepţie în acest sens mi se par

tablourile: Cosaşii, Autoportret cu

muză, Nuntă ţărănească, Oi în ocol,

Bivolii. Original mi se pare a fi

verosimilul poetic care confirmă

celebrul şi elocventul aforism „ut

pictura poesis” şi revelă potenţând

expresionist, spiritul locurilor şi

semiotica pasiunilor: Peisaj din

Macedonia sârbească, La masă, La

ţesut, În pădure, Pe malul Bistriţei,

Jelirea bărbatului, Doi cosaşi, Arini

iarna etc. Aici se vede talentul şi arta

pictorului de a recupera natura umană

din haos, din moarte, din efemeritate

şi de a o exprima ca o respiraţie a

sufletului autohton, ca o ut pictura

musica. Născut cu instinctul

imaginilor şi al gesturilor simbolice,

Nicu Enea a fost toată viaţa un actor

ce a jucat în circumstanţe istorice

fatale, rolul pictorului aservit deo-

potrivă regelui, ţăranului, prole-

tarului, dar şi propriului talent. Fiul

ţăranului absolut din Valea Arinilor

intuieşte cu ochiul misterios al

sufletului că mai devreme sau mai

târziu, un Viorel Savin sau un altul de

acest tip îi vor valoriza Expoziţiile şi

Retrospectivele, cântărindu-l într-o

„Balanţă a Pictorilor” şi judecându-i

cele patru componente în care îi poate

fi împărţită arta picturii: compoziţia,

desenul, expresia şi coloritul. Artistul

din Valea Arinilor reuşeşte să

armonizeze cele patru arte din instinct

artistic/ din inspiraţie, dintr-o stare

activă ce-i prefigurează atât

compoziţia poetică, cât şi pe cea

pitorească: La Luncani, Portret

(soţia), Ţărani la masă, Cetatea

Neamţului, Autoportret la 15 ani,

Târg de covoare, Compoziţie. Deşi

pare locuit de peisaje, pictorul

excelează deopotrivă în arta

portretistică, în natura statică, arta

nudului, schiţe, desene, compoziţii. În

alegerea subiectelor, în transfigurarea

şi în coloritul acestora, pictorul

pătruns de un acut sentiment al

necesităţii, al dependenţei de tradiţie

şi al continuităţii, dovedeşte o

inspiraţie artistică chiar şi în temele/

tablourile comandate. Arătaţi-mi un

pictor care să nu fi primit comenzi,

fie de la prinţ, fie de la cerşetor? Cu

cât artistul era/ este mai mare cu atât

comenzile erau/ sunt mai multe şi mai

diverse!

Ideea că o oarecare comandă

înseamnă pentru artistul talentat o

renunţare din start la estetica şi

viziunea sa, este o utopie infirmată şi

de Nicu Enea, care a avut de la bun

început, conştiinţa propriei valori.

Numai cine nu vrea sau nu poate (e

plină lumea artelor de impostori şi de

neputincioşi!) nu găseşte, de pildă,

sensul şi raţiunea artistică a unui

tablou executat la comandă, cunoscut

sub numele de Colonia chimiştilor

din Săvineşti, unde artistul este

acuzat că a pactizat cu ideologia

totalitarismului de tip comunist şi a

realizat o „lucrare proletcultistă”?! În

realitate, tabloul (inclus de Savin în

Album) este o transfigurare kafkiană

(titlul trimite la Colonia peniten-

ciară) remarcabilă prin compoziţia ce

sugerează eşecul previzibil al comu-

nismului. Nimic nu pare terminat,

nimic nu pare început din voinţă

proprie. Lipseşte entuziasmul. Inerţia

se insinuează fatal. Şi astăzi persistă!

Prin acest tablou şi altele de acest tip,

Nicu Enea se dovedeşte un profet al

disoluţiei comunismului. Desigur că

inspiraţia (fenomen ce nu poate fi

dictat, cel mult sugerat) iniţial o stare

de spontaneitate îl determină în unele

cazuri pe artist să sacrifice vero-

similul poetic de dragul desenului şi

al coloritului, adică poezia de dragul

tehnicii picturale. Altfel spus, compo-

ziţia poetică este sacrificată în

favoarea compoziţiei pitoreşti, admi-

rabilă şi elocventă însă în ceea ce

priveşte simbolistica personajelor

care cultivă dedublarea, acţiunea.

Subiectivitatea receptării trăi-

rilor estetice (emoţie, satisfacţie, plă-

cere, sentimente) diferă de la individ

la individ, încât tablouri care mie ar

putea să-mi provoace stări de

încântare: Pe malul apei, Scenă de

familie, Iarnă la Brăieşti Buzău, de

satisfacţie: În faţa oglinzii, Cină

ţărănească, de bucurie: Vas cu flori,

Tg. Bacău iarna, de plăcere estetică

dezinteresată înţeleasă ca un complex

de trăiri generate de lucrări ce stau

sub sugestia armoniei, echilibrului,

perfecţiunii cromatice: Gătirea mire-

sei, Portret de femeie, La târg, pe un

alt contemplator ar putea să-l lase

indiferent, chiar dacă respectivul are

gust, dispoziţie, stare afectivă,

cognitivă, emoţie, adică ştie că ceea

ce este contemplat se pretează unei

judecăţi estetice/ de valoare. Dife-

renţele în receptarea unui tablou,

precum Ţăran şezând lângă plug,

1930 îşi află cauzele şi în faptul că

termeni precum trăire, gust, emoţie,

sentiment sunt indefinibili, incomen-

surabili, incomparabili, încât se im-

pune convertirea acestora în cate-

gorii estetice. Particularităţile catego-

riilor estetice de a se produce numai

în confinele unor situaţii de receptare

a unui tablou, m-au determinat să mă

apropii de picturile lui Nicu Enea şi

prin această grilă. Tragicul se impune

cu fatalitate, în picturi ca Jelirea

bărbatului, Scenă de război, Evadaţi

din lagăr. La fel frumosul definit de

Mikel Dufrenne: „nici idee, nici

model, ci calitate prezentă în anumite

obiecte totdeauna singulare, care ne

sunt date spre percepere”, este o

categorie ce se adresează în primul

rând sensibilităţii: Flori violete de

toamnă, Nud în repaus, Iarmaroc în

oborul de cereale. Fatalitatea tragi-

cului, frumosului, sublimului, dar şi a

altor categorii estetice topite în

tablourile Albumului, cât şi faptul că

toate suportă mutaţia valorilor este-

tice ce potenţează indefinibilul, in-

comensurabilul şi ambiguitatea pro-

cesului de receptare. Dar să-i dau din

nou cuvântul poeticianului şi

esteticianului Mikel Dufrene : fru-

mosul, „perfecţiune a sensibilului,

mai întâi, care se impune cu un fel de

necesitate şi refuză imediat orice idee

de retuşare. Dar şi imanenţă totală a

unui simţ al sensibilului, în lipsa de a

fi insignifiant, cel mult agreabil,


26

decorativ sau amuzant. Obiectul

frumos îmi vorbeşte şi el nu este

frumos decât în măsura în care este

adevărat. Dar ce-mi spune el? El nu

se adresează nici inteligenţei, ca

obiect conceptual – algoritm logic

sau raţionament – nici voinţei

practice, ca obiect uzual – semnal

sau util – nici afectivităţii, ca obiect

agreabil sau simpatic; el solicită mai

întâi sensibilitatea, pentru a o

fermeca”.

Frumosul, categoria estetică

dominantă în tablourile descoperite

de Viorel Savin în Muzeele şi

Colecţiile particulare din România,

sugerează o lume inconfundabilă,

suficientă sieşi, aflată într-o

„imanenţă totală”, care nu poate fi

definită decât cu numele autorului:

Lumea lui Nicu Enea, unde

variantele frumosului: drăguţ

(Portretul scriitoarei Georgeta

Mircea Cancicov); pitoresc (Pe

malul apei); idilic (Peisaj din

pădure); mirific ( Iarna, Peisaj din

sat); minunat (Divanul albastru,

Flori de câmp); feeric (Conduraşi,

Maci); fermecător (Uliţa copilăriei

din Valea Arinilor); splendid (Nud

pe covor ţărănesc, Dimineaţa pe

câmp) recreează „gura de rai” pe

care a intuit-o iniţial şi Alecsandri în

Pasteluri, iar ulterior şi Eminescu,

Ion Pillat, Sadoveanu etc. Faptul

evident că frumosul, graţiosul şi

sublimul domină lumea lui Nicu

Enea, conferindu-i veridicitate,

explică şi metafizica, gândirea

estetică şi sensibilitatea romantică a

pictorului, vocaţia nativă a acestuia,

de a revela şi spiritualiza farmecul

nevăzut al lumii. Graţiosul ca

ipostază fragilă a frumuseţii (Iarna

din Valea Arinilor) cu variantele: fin

(Trandafiri); delicat (Trandafiri în

vas chinezesc); elegant (Ţărani la

masă); zvelteţea (Port); supleţea (La

coasă); suavitatea (Interior de casă

ţărănească cu vatră); diafanul

(Albăstrele, Peisaj din sat); gingaşul

(Prietenul şi soţia sa Elvira);

plăpândul (Panseluţe) propune tot

atâtea stări de împăcare cu sine şi cu

lumea, spre deosebire de sublimul

din cuprinsul Albumului ce se revelă

ca o „categorie a nemăsuratului, a

nesupunerii la constrângerile formale

ale tensiunii conţinute şi aflate în

relaţie cu dispoziţiile cele mai abisale

ale conştiinţei” (E. Moutsopoulus).

Reprezentativ pentru sublimul din

lumea lui Nicu Enea mi se pare

Marea la Balcic. Dacă mai adăugăm

şi câteva din variantele sublimului:

admirabilul (Portret de femeie,

Toamna, Elvira – portret de tânără

femeie); fastuosul (Portul

Dubrovnic); eroicul (Scene de

război); măreţul (La poartă);

magnificul (Zi de sărbătoare la sat,

Bivolii) avem suficiente argumente

pentru a susţine polivalenţa talentului

pictor al Casei Regale, pe care

Bacăul pare să nu-l fi descoperit încă

la adevărata lui valoare. Cu atât mai

important mi se pare travaliul sisific

al oamenilor-instituţie de tipul

scriitorului Viorel Savin. Era să uit!

Pentru a fi înţeles în integralitate

Albumul Nicu Enea, trebuie

studiată si cartea Pictorul Nicu Enea

(Viaţa alcătuită din scrisori,

articole şi poze) scrisă de acelaşi

Savin din Luncanii Bacăului.

Nepotul meu, Alexandru, care are

prima calitate a unui artist (citeşte

libertatea!) m-a întrebat, intuind că

nu-i voi putea răspunde, care e „cel

mai bun tablou al Albumului”? Ca

să-l încurc/ descurc şi să-mi salvez

statutul de profesor, i-am spus că

Arini iarna, tablou din colecţia lui

Octav Olaru, care reprezintă

simbolico-alegoric destinul Elvirei şi

al lui Nicu Enea. L-am dezamăgit!

Înseamnă că pictorul şi-a atins

scopul!

Iarna pe uliţă / Nicu ENEA / 1897, Lucăceşti, Bacău - 1960, Bacău


27

Cai troieni

Vei moşteni cuvinte de hârtie

când neputinţa fi-va doar

un testament al răsuflării furată

cu plasa de prins fluturi

ca şi cum fraudulos cineva

ţi-ar ademeni sufletul l-ar lega

la ochi ca pe o amintire

savurată pe ascuns

departe în insomniace manuscrise

îţi vei astâmpăra foamea de vise

emigrând lângă aşa-zişii cai troieni

puşi mereu pe fugă

de gloatele plăsmuirii neajutorate

Conjugală

Cu răsuflarea, pui semnătura

pe aşternutul alb, generos;

de pe umerii obosiţi, aduni cioburi

prăfuite, strângeri de mână

de mult epuizate.

Ascunzi cum ştii mai bine

fireşti slăbiciuni

şi din ce în ce mai puţine începuturi.

Prin crăpăturile desu-ului, laşi

să bântuie, la vedere, detronate

închipuiri,

falii pe care fragile cutremure

le ascund intimitatea în siguranţă deplină.

Noiembrie sau când tristeţea

nu ştie să tacă

Te-ai hotărât cu capul plecat

să-ţi vinzi inima, dar cui

o promiţi stelei căzute

în apă

poate aşa o să rămână în viaţă

sau toamnei care nu ştie

să privească suspinul

făptura lui nu prea clară,

firavă

Cu glas nestăpânit risipeşti

tristeţi pe drumul pustiu

dar nimeni n-aude

nu poate să arate o ieşire

timpului fugărit către lună

de urletul unei haite de lupi

Fărâmă de veşnicie

Nu sunt greşeli făcute să mă ierte

de la ele mi-am luat de mult timp

bun rămas

să pot împărţi cu alţii îndoiala

mereu roditoare ascunsă sub piele

cu maniere de prinţesă mofturoasă

o repet în mine ca o mică fărâmă

de veşnicie de care nu mă pot despărţi

de ce oare ?

O vorbă către cineva

Cineva îmi spune mereu ce să tac

cum să plâng

fără să vărs o lacrimă

cu mintea desenează

vorbele asemenea

unor adieri care dau buzna

mai apoi sunt zărite

în nemişcare

cineva

îmi spune cum să ţin în palme

neînţelesul de nimeni vindecat

alături de el amintirile

nu au stăpân

Sub acoperişul umbrei

Îngândurat părul tău

ascultă sfaturile vântului

se încruntă

în fiece dimineaţă aşteaptă

să-i umpli cărările cu luceferi

de pripas şi vorbe răcoroase

în travesti

umbra lui foşnitoare înnebuneşte

pătează buzele cu smirnă

şi murmure postume

din scorburi bizare iese şi curmă

setea privirii pribeagă precum

o lacrimă plecată să învingă

uitându-se pe sine

Nicolae MIHAI


28

Mioara BĂLUȚĂ

În faţa unei vitrine cu jucării

*****

O să ningă, ştiu Doamne, curând

Prin păduri o să boncăne cerbii

Gerul aprig va prinde în cleşti

Răsuflarea din urmă a ierbii

Case mari dintr-un caier de fum

Către stele-și vor toarce povestea

Pe octava aceluiași drum

Zurgălăi se vor duce cu Vestea

Paşi grăbiți se vor stinge-n omăt

Urma lor se va pierde în noapte

Ca un cântec de vreme uitat

Ca un semn între pagini de carte

Ninge blând micșorat și incert

La fereastră-i gutuia și gerul

Din icoană surâde un sfânt

Și-mi arată spre candelă cerul .

Poveste de Crăciun

Se-ntunecă afară a ninsoare

Prin cetini suflă vântul a colind

Steluţe cad, în cer e sărbătoare,

Copii încântaţi în mâini le prind.

În casă simt miros a mere coapte

Şi-a scorţişoară aburită-n vin …

Rătăcitor prin gânduri mă străbate

Câte un dor fugarnic şi străin

Şi tot rostogolindu-se-n ninsoare

Printre copii, el însăși iar copil,

Ar vrea sa-i scrie Moşului scrisoare

Să vină şi la el cu sacul plin

Dar nu cu jucării sau alte lucruri

Nici cu brăduţ în vârf cu lumânări…

El și-ar dori să nu mai fie singur

La ceasul magic dintre sărbători.

…………………………………

Din ceruri steaua luminează blând

Afară cade tainică-nserare…

Păstrez scrisoarea netrimisă-n gând

Şi-un suflet de copil într-un om mare.

Poate odată

va veni peste oamenii aceștia dimineața

din umbra mea se va ridica o pasăre

clătinându-mă voi înainta

chiar dacă singurii pași

vor fi în jurul casei mele

e vina mea

e și vina mea

strig

mă sting

mă fac scrum să-mi împac lumea

cu lumea

cu mine e altfel

tăcerea mea e o revoltă

o scurtcircuitare de cuvinte între inimă și dinți

eu sunt fumul

eu sunt caligrafia unui roi de fluturi albi

împrăștiați de o lumânare stinsă

donez plămân celor ce nu mai pot să strige

în extaz donez plămân

celor ce vor să cânte cu furie

să-mi mai spună mie cineva că fumatul ...

să-mi spună mie cineva ce dăunează

și ce nu

mă auzi veșnicie

ne auzi

acolo

încolo

în co lo na ți

încolonează-ne și

teme-te înfricoșător de

tăcută istorie

dacă în sângele tău ar scrie

dragoste

ce uimitoare ar fi lumea


29

Omagiu Unei prietenii de suflet, Emilian Marcu şi fiul meu, Tani Paraschiv,

(transmisă şi mie), ambii îndrăgostiţi de poezie, cu prilejul celei de

a 65-a aniversari, a poetului şi prozatorului

Emilian Marcu

Emilian, ai coborât prin, Porţile Cerului, când

vara îşi dăruia agoniseala primelor zile de Toamnă, 28

septembrie 1950, pentru a-ŢI lua în primire Trupul de

carne, ca să poţi scrie cea mai frumoasă poveste a vieţii

tale de pe pământ.. Să laşi moştenire, celor ce sunt şi

celor ce vor veni, pacea cărţilor ca singurul nostru ad-

versar. Pacea cărţilor tale şi ale celorlalţi con-

fraţi ,,împeniţaţi’’,aşezaţi la loc de cinste pe rafturile

din ,,Vitrina cărţilor”. Material adunat pe parcursul

(unui deceniu de singurătate… în bibliotecă), peste 1000

de semne publicate în ,,Convorbiri literare”, după cum

mărturiseşte autorul.

Ca să vorbeşti despre Emilian Marcu, trebuie să-

i cunoşti religiozitatea sufletului. Un suflet ales, înarmat

cu răbdare, dragoste pentru tot ce este bun şi frumos, pa-

siune şi ce este mai important la un scriitor, Raţiune.

Emilian Marcu – un Nume, un Om între cărţi şi în cărţi,

cu o viaţă literară bogată, adunând în portofoliul său mul-

te cărţi: volume de poezii, romane, eseuri, sonete, şi…

nenumărate comentarii. În tot ce a scris, proză ori poezie,

are o taină împărtăşită sie însuşi. În ceea ce mă priveşte,

în citirea scrierilor sale, l-am însoţit cu emoţie, de la în-

ceput, ca un om care urmăreşte gândurile celui ce le

transformă în cuvinte, în şiruri de pagini, cu un condei ce

a pipăit hârtia, precum bastonul orbului, drumul. Am

mers împreună prin Iadul de lux, am pătruns în Lumea

de dincolo de lume, m-am închinat la Mormântul

călugărului Ioanit, am făcut metanii la Aducerea ce-

nuşii la templu, am mers prin Suburbii municipale şi

am stat la Ultima cină a palatinului ascultând Tobele

mute. Acest, din urmă, roman, mi-a transmis o furtună de

emoţii, pe drumul dus-întors, procedeu, mai rar întâlnit, la

alţi scriitori, o repetiţie cu întoarcere, prin care vedeai şi

ce ţi-a scăpat în drumul tău, ca atunci când nu vezi

izvoarele, furat de foşnetul pădurii. Abia reuşeam să-mi

ţin în frâu şoaptele împletite, şi ele, cu zbuciumul vic-

timelor, ale unui război absurd. Fascinat prin atmosfera şi

frumuseţea construcţiei, cu migală de bijutier, ca un

fachir, autorul îmi croia drumul spre acea lume năpăstu-

ită, aruncată, acolo, indiferent din ce motive, în fundul

Siberiei.

O furtună de emoţii, într-o poveste captivantă, a cărei in-

trigă, pe parcurs, întăreşte focul aprins. Prizonier, între

paginile cărţii, ai vrea să evadezi, şi Tu, din satul-lagăr,

unde era o tăcere ca de piatră în mijlocul unei peşteri

imense, năucitoare, pe care numai ei, surpaţi într-un des-

tin nedrept, o puteau respira, de după gardul de sârmă

ghimpată… Ce mi s-a părut mie frapant, este cadrul

mirific, în care autorul a plasat satul-lagăr. Două imagini,

diferite, faţă în faţă, frumuseţea naturii şi urâţenia omului.

Aici, prin aerul rece, curat, ca lacrimile primului prunc, al

cărui strigăt sfâşie albul îngheţat al mestecenilor,

prizonierii bat tobele, continuu, prelung, timp de o

săptămână… în fiecare zi… sună prelung, ca un suspin al

eliberării, în urma unui ordin venit cu întârziere, apoi,

brusc, amuţesc. Ce rămâne? Sunetul înfipt în urechi, ca o

pedeapsă sau ca o lungă aşteptare.

Când vor mai suna? Nu se ştie. Războiul se ter-

minase demult, satul-lagăr îşi menţinea statutul de

lagăr… prizonierii stivuiesc trunchiuri de mesteacăn, ju-

poaie coaja albă şi lucioasă ca de fosfor... rup crengile

îngheţate, cu mâinile, din care ţâşneşte sângele, ca dintr-

un pârâiaş de munte, printre degetele îngheţate. În acel

infern uman, singura, stăncuţa sărea de pe o creangă de

mesteacăn pe alta, fără ca cineva s-o oprească. Ea era for-

ma supremă de libertate, care, pentru tinerii somaţi, făcuţi

peste noapte prizonieri, devenise utopie. Satul-lagăr era

casa lor, amintindu-şi vag, ca prin vis, locurile natale.

Pentru Ion Alnimănui, născut în satul-lagăr, rămâne locul

lui de naştere. Aici se va stabili după eliberarea celorlalţi,

aici se va căsători, îşi va construi o casă, în afara

lagărului, pentru a simţi libertatea stăncuţei. Se

căsătoreşte, iar primul strigăt al pruncului în albul siberi-

an, va reprezenta perpetuarea vieţii, tocmai de cel care era

Alnimănui, în acea pustietate, luminată de albul mes-

tecenilor. Firul povestirii curge viguros, firesc, plin de

prospeţime. Creatorul trăieşte în el, simte şi improvizează

locuri şi întâmplări, creează satul-lagăr din îndepărtata

Siberie, beneficiind de propria-i imaginaţie. P.Ţuţea:

Omul nu creează, numai Dumnezeu, omul imită creaţia

Lui. Acaparat de universul creaţiei, aniversarul Emilian

Marcu., rămâne un dialog peste timp, un fascicol de lu-

mină, o cheie, ce se vrea predată, tinerilor, pentru inte-

grarea valorilor clasice şi postmoderne în ambianţa seco-

lului XXI, în contextul culturii universale.

Ca o remarcă meritorie, Emilian Marcu având

şi calitatatea de Membru al USR ,,cu greu putem găsi

un scriitor mai dens, iar dacă densitatea este un cusur,

atunci aceasta este asemănător cu al trifoiului, care

îndrăzneşte uneori să aibă patru foi, când i-ar ajunge şi

trei”- Mikszath Kalman.

La Mulţi Ani şi la mai multe cărţi!

Mara PARASCHIV


30

Mihai PLĂMĂDEALĂ, Refugiul. Deznădejde și speranță Ediție îngrijită și studiu introductiv de Andrei Nicolae Petcu

Brăila, Muzeul Brăilei și Editura Istros, 2012

Cartea cunoscutului înalt

ierarh bisericesc este structurată

astfel: Cuvânt înainte de prof.univ.dr.

Ionel Cândea, directorul Muzeului

Brăilei, articolul preasfinției sale

mitropolitul Ardealului Antonie

Plămădeală, prezentarea detaliată a

lucrării, de către Andrei Nicolae

Petcu, lucrarea propriu-zisă, două

secvențe (cartea neamului și o istorie

locală) de Vasile Plămădeală și o

Anexă cu fotografii, lăcașe de cult,

monumente, file de jurnal și acte în

facsimil, peisaje din Moldova dintre

Prut și Nistru și un tablou de

promoție, din anul 1923, al școlii de

cântăreți din Chișinău. Coperta I

reproduce o fotografie de familie, iar

coperta a IV-a reia un fragment din

acest jurnal.

Ionel Cândea precizează că

volumul rememorează destinul

cutremurător al familiei basarabene

cu nume de semnificație ziditoare,

începând Cuvântul înainte cu

versurile poetului Dumitru

Matkovschi: „Trecută prin foc și prin

sabie,/ furată, prădată mereu,/ ești

floare de dor, basarabie,/ Ești lacrima

neamului meu”. Articolul

mitropolitului Antonie Plămădeală

reiterează faptul că intelectualii și

administrația au plecat, la năvălirea

armatei sovietice, în anul 1944, în

România încă neocupată, lăsând în

urmă case, pământuri, acareturi, cu

speranța de a se întoarce după o

ocupație temporară, însă a urmat

rusificarea cu forța a Basarabiei și

vânătoarea refugiaților, care, odată

prinși, erau nu „repatriați”, ci

deportați în Siberia.

Andrei Nicolae Petcu scrie

despre „Drama refugiaților

basarabeni și bucovineni din 1944,

între neajunsurile războiului și

hotărârilor mai-marilor lumii”,

prezentând documente adminis-

trative, militare și de presă despre

începutul refugiului, prevăzut și

organizat în amănunt de statul

român, cu mijloace de transport și de

cazare, precum și acțiunile de

protejare a populației de abuzuri și

deportări.

Alt capitol evocă urmările

marelui atac aerian aliat, după ce

mareșașul Ion Antonescu refuzase

cererea aliaților de a preda trupele

române din est. Sunt descrise ororile

bombardării Bucureș-tiului, în

special la Gara de Nord. După

prezentarea situației refugiaților,

autorul conchide că, deși refugiul a

fost strict organizat, schimbarea

rapidă a frontului a produs panică și

dezordine, bombar-damentele au

produs alte victime, iar încheierea

armistițiului cu rușii, sub presiunea

Occidentului, a tăiat speranțele celor

urmăriți pentru o falsă „repatriere”,

care însemna frig, foame, boli,

muncă forțată în folosul ocupantului,

chiar moartea.

În „Cuvânt de început”,

Mihai Plămădeală mărturisește că a

început să scrie jurnalul în anul 1953,

la vârta de optsprezece ani, când,

descoperit, ar fi fost închis și torturat,

fără a avea speranța de a-l publica

vreodată. Îi evocă pe părinții săi,

obligați să suporte un timp sub

stăpânirea străină, dar trăind bucuria

unirii cu Țara, pe eroul Marii Uniri,

Pan Halippa, și argumentează

dezvoltarea Basarabiei în cei

douăzeci și doi de ani când a făcut

parte, în mod firesc, din România.

Capitolul „Plecarea” descrie

casa părintească din Stolniceni –

Lăpușna, evocând figura mătușii

Catinca, și menționează testamentul

de expansiune al țarului Petru cel

Mare, ale cărui intenții hegemonice

au fost respectate și de bolșevici, prin

„ciopârțirea” teritoriilor de sud și de

nord ale regiunii istorice. Treieratul

primitiv cu calul, depozitarea grâului,

alte lucrări agricole specifice au fost

întrerupte brutal de război. Refugiații

erau întâmpinați, în gări, de căruțe

care să-i ducă în satele unde urma să

fie cazați, și de tineri premilitari care

le ofereau ceai cald și pâine cu unt

sau marmeladă.

Drumul de la Lăpușna până

la destinație este descris cu mult

realism, cu abuzurile, furturile de

animale sau cereale, interdicțiile și

groaza celor care fugeau din calea

prăpădului. O altă secvență descrie

drumul până la Huși, începând cu

scena în care mama, cu mulți copii,

reușește, în cele din urmă, să obțină

aprobarea pentru trecerea Prutului. În

schimb, trecând mai multe zile fără a

obține aprobarea de a se urca într-un

tren, hotărăște, pe moment, să se

întoarcă acasă.

Autorul dezvăluie faptul că ministrul

Lucrețiu Pătrășcanu, naționalist, i-a

ajutat pe refugiați să scape de

„vânătoarea de oameni” organizată

Corneliu VASILE RECENZII


31

Incursiune în istoria tradițiilor românești:

Viorel FRÎNCU, Drăgaica. Târgul dintre țări

Buzău, Editura Editgraph, 2015

Această ediție revăzută și

adăugită, publicată de un om de

cultură pasionat de tradițiile

folclorice, culturale și publicistice ale

Buzăului, are o Prefață semnată de un

specialist, cunoscător al domeniului,

cercetătorul dr.Sorin Geacu, de la

Institutul de Geografie al Academiei

Române, care observă că lucrarea a

necesitat mult timp, efort și pasiune.

Remarcă, de asemenea, documen-

tarea serioasă, din arhive și biblioteci,

precum și raritatea studiilor despre

comerțul periodic din țara noastră.

Copertele cărții sunt frumos

ilustrate, iar la sfârșit volumul are un

glosar de specialitate, o bibliografie,

date despre autor și o iconografie

grăitoare. Cartea prezintă, pe capitole,

date privind apariția târgului

Drăgaica, datinile și obiceiurile cu

ocazia Drăgăicii sau Sânzienelor,

locurile unde s-a ținut manifestarea, la

Buzău și la valea Teancului,

reglementările de funcționare, perso-

nalitățile care au vizitat târgul, precum

prințul Carol I, evoluția Drăgăicii

înainte, în timpul și după regimul

comunist și oglindirea acestui

fenomen în artele plastice și în

literatură. Ovidiu Bârlea, Dimitrie

Cantemir, Del Chiaro, Iordache

Golescu, Theodor Burada, Arthur

Gorovei, Vasile Alecsandri, Mircea

Eliade au scris despre Drăgaică, dar

atestarea obiceiului,dansului, plantei

și târgului lipsește până pe la anul

1500. Autorul studiului, Viorel

Frîncu, face incursiuni în istorie,

mitologie, muzică, documente admi-

nistrative, cărți și opere plastice,

pentru a demonstra vechimea, via-

bilitatea și aprecierea de care s-a

bucurat și se bucură Drăgaica nu

numai în Buzău și în țară, dar și în alte

țări și pe alte continente.

Pe la 1600, Drăgaica este

mutată pe Drumul Viilor, pe valea

Nișcovului, în localitatea Valea Tean-

cului, în calea negustorilor care

treceau dinspre Brașov spre Mizil și

Ploiești, însă negustorii cer și obțin

revenirea pe vechile locuri, la Buzău.

Ca și în prezent, târgurile și bâlciurile

sunt reglementate administrativ, se

desfășoară în anumite zile ale anului

sau săptămânii, Drăgaica fiind

programată după jumătatea lunii iunie,

prin ordinul prefecturii.

Autorul prezintă în amănunt

acțiunile și ideile personalităților

legate de Drăgaică, incidentele,

mărfurile, menționate fiind și carele

cu sare, folosirea terenului în restul

anului pentru manevre militare, co-

merțul buzoian, mutarea târgului de la

Obor în cartierul Poșta, reglementări

privind participarea comercianților și

taxarea vizitatorilor, instituită

temporar. În artele plastice și în

literatură, Drăgaica este reprezentată

de pictorii Amadeus Preziosi, Carol

Popp de Satmari, Gheorghe Ciobanu,

Marian Nica, scriitorii Anton Pann,

Panait Istrati, Vasile Voiculescu,

Margareta Sterian, Ben Corlaciu, Ion

Caraion, Ion Gheorghe, Fănuș Neagu,

Cezar Baltag, Călin Vlasie, Bucur

Chiriac, Marin Ifrim, Florentin

Popescu și alții. Din glosarul de

termeni specifici, consemnăm:

anafora, bogasier, isnaf, metoc,

pârgar, zaherea. Bibliografia este

bogată și reflectă o asiduă căutare și

cercetare în arhivele naționale și

județene, în marile biblioteci, în

operele literare și plastice dedicate

evenimentului, în dicționare, în presă.

Publicist, epigramist, redac-

tor și colaborator al câtorva zeci de

publicații, Viorel Frîncu a scos zece

volume personale și încă pe atâtea în

colaborare sau în culegeri, lucrarea de

față încununând o activitate culturală

demnă de toată prețuirea și admirația.

de ruși, pentru a-i trimite în Siberia,

prin eliberarea unor adeverințe (erau

vizați numai cei veniți în anul 1944,

nu și cei veniți în anul 1940). Sunt

apoi prezentate peripețiile drumului

spre București și spre Craiova, la

Criva și la Ișalnița. Imaginea despre

oamenii din alte regiuni românești se

schimbă, față de amarul lăsat de

haosul de la Huși, fiind întâlniți

mulți oameni cu inimă, vecini,

gazde, colegi de școală, funcționari

ai administrației care i-au ajutat,

după posibilitățile și poziția lor, pe

frații basarabeni aflați în nevoi și

suferință.

La București, refugiații

ajung mai întâi pentru copii, ca să

urmeze o școală, urmând găzduirea

cu chirie, apoi cumpărarea unei case,

în cartierul Militari. Este remarcabilă

ideea formării unei solidarități cu

oamenii simpli din jur, de la biserică

și din cartier, precum și aceea a

sprijinului pe care statul român l-a

acordat cetățenilor săi prigoniți. În

ultima parte a acestui studiu, bazat

pe trăirea nemijlocită a

evenimentelor, se face un excurs în

istorie, exprimându-se speranța că

nedreptățile istoriei se vor îndrepta,

neomițându-se mancurtizarea unei

părți mai puțin instruite a populației

basarabene, îndoctrinată de-a lungul

deceniilor de ocupație.

Foarte interesante sunt și

cele două capitole scrise de Vasile

Plămădeală, prezentând importante

date biografice, genealogice și de

spiritualitate românească din zona

răsăriteană a spațiului românesc,

multe necunoscute și riscând, altfel,

să se piardă.

Jurnalul scris de Mihai

Plămădeală reprezintă o frescă vie și

realistă a destinului românilor care

au suferit uriașe nedreptăți, abuzuri

și efecte ale răz-boiului, ale luptei

pentru dominație și teritorii, de la

izgonirea de la casa părintească până

la adaptarea în alte zone, până azi ei

nutrind speranța unei schimbări în

bine în istoria, geografia și cultura

românească proprie

Corneliu VASILE


32


33


34

Citindu-l aproape integral pe Vasile Ghica, m-am

descoperit ignorant de-a binelea în raport cu Biblioteca Babel a

aforismului născut şi resuscitat din trădarea spiritului însuşi al

cunoaşterii, al ironiei şi al autoironiei. Încheierea conclusivă a

oricărei maxime, reflecţii, apoftegmă sugerează posibilitatea

trădării ascunsă sub măştile enigmatice ale ironiei şi sub iluzia

ubicuităţii cunoaşterii. Nimic mai străin de spiritul cunoaşterii

decât tirania definitivului pe care intenţionează să o

instaureze caracterul de axiomă al gândirii aforistice. Observaţi

cum se insinuează concluzia (spiritul concluziei!) ce se crede

infailibilă şi eternă: * „Clipa – această cutie neagră a vieţii”;

* „Când nu crezi în nimic, termini prin a accepta totul”; *

„A ajuns omul să fie mai necunoscut decât cosmosul”; *

„Ideile mari confiscă şi spaţiile dintre cuvinte”; * „Absurdul

– această scriere maya a vieţii noastre” (Vasile Ghica,

Răspântie de milenii/ Au carrefour des millénaires;

aforisme/ aforismes; Traduction du roumain: Constantin

Frosin, Editura pentru Literatură şi Artă, Geneze, Galaţi,

1997). Este evident că spiritul conclusiv nu poate fi salvat de

sine însuşi, de caracterul de axiomă, decât prin trădarea de sine

şi de adevărul precedent. Aforismul (nu aforistul) te obligă cu

perseverenţă sisifică, la dorinţa de a-i fi coautor şi la

mărturisirea intimă de a-i fi inferior şi supus. Pe aforist

gândirea reflexivă îl încarcă de ironosofie, de spirit critic

baroc, atitudine romantică proteică, de iluzia autonomiei

spirituale în sine şi de voinţa absurdă de originalitate.

Un aforist nu poate crea în afara ironiei: fie ea figură

retorică, ironie socratică, etică aristotelică a măsurii, ironie ca

potenţial păcat, ca tăcere a spiritului, ironie populară,

carnavalescă, ironie romantică sau barocă etc., într-o singură

sintagmă, ironie a destinului. Aşa se şi explică omniprezenţa ei

în alchimia spiritului critic, caracteristic scriitorului Vasile

Ghica ce încearcă să împace în proza sa „ultrascurtă”,

literatura cu filosofia, mai precis, jocul imprevizibil al marilor

contrarii cu „filosofia” europeanului din Priponeştii Galaţiului,

prins în „ghearele râsului”. Desigur, nu este uşor să integrezi

organic, concepţii şi reflecţii asupra „omului real” făcute pe

baza experienţei de viaţă, a unei psihologii empirice sau

introspecţii filosofice, în varii filosofii: stoicism, epicureism,

scepticism, optimism, platonism, existenţialism etc., decât

talonat de îndoiala socratică ce refuză în chip deliberat şi

constant momentul dogmatic al concluziei. Un aforism, prin

excelenţă metaforic de tipul: „Nici noi nu ştim ce căutăm în

oglindă”, nu este, cum s-ar arăta la o privire superficială, doar

o figură retorică care spune „ceva” înţelegându-se „altceva”, ci

revelă mai curând aparenta libertate a scriitorului

postmodernist, ce se vede obligat să nu tragă niciodată

concluzii. „A încheia înseamnă să furi aerul ideilor, să le

împiedici să se dezvolte şi să trăiască” (v. Războiul cărţilor şi

contradicţiile postmodernismului, pp. 381-386, din vol.

Romanul, încotro? ,2006).

Refuzul înnăscut faţă de concluzie, prin extensie,

pentru orice înseamnă „adevăr” tiranic, intolerant, îl salvează

pe Vasile Ghica de căderea în stereotipie, în dogmatism, încât

aforismul este lăsat, cel puţin aparent, în aerul liber-ironic al

propriilor sale virtualităţi: atitudine intelectuală aparent

nihilistă, metodologie/ strategie labirintică de cunoaştere,

formă concentrată, interogativă şi dubitativă a spiritului. În

„proza ultrascurtă”, cum îşi botează autorul, cugetările despre

planetarul „hohot de râs” (v. Chef pe Titanic, proză

ultrascurtă, antologie de autor, Editura PIM, Iaşi, 2008)

supravieţuieşte tuturor dictaturilor dogmatice, spiritul socratic

ca filosofie a libertăţii. Hermeneutul Operei aforistice a lui V.

G. se luptă atunci când îi interpretează prozele ultrascurte, cu

muncile herculeene ale limbajului critic, încercând să-i

lumineze scriitura într-un previzibil dezacord terminologic/ de

viziune pe care-l rezumă o celebră frază a lui D. C. Mueche:

„Doi critici literari pot fi totalmente de acord în judecata pe

care o fac despre aceeaşi carte, dar unul o poate numi

„ironică”, altul „satirică” sau „comică”, „humoristică”,

„paradoxală”, „dialectică”, „ambiguă”. Deşi nu sunt un

irinolog (adică nu stăpânesc un dicţionar exhaustiv de stil

ironic, tipologia operaţiunilor ironice, retorica ironiei,

gramatica enunţurilor ironice etc.) cred că ironia tragică şi

„metafora vie” au generat cu necesitate dezordinea

terminologică şi mai ales au potenţat vocaţia oricărui scriitor

reflexiv, de a observa că „orice lucru este altul decât este”.

Travaliul realmente sisific al lui Vasile Ghica constă în a (re)

descoperi o altă nouă-veche perspectivă asupra unei anumite

problematici a lumii şi a o actualiza lapidar sub forma unui joc

al spiritului fascinant prin impresia de „râs învins” şi

posibilitatea de a renaşte oricând. Iată câteva perspective/ glose

asupra religiilor care „ne-au verticalizat speranţele” şi în care

ironia în inextricabilele ei manifestări este omniprezentă: *

„Biblia – un alt ghid al nefericirii umane”; * „Religia i-a

lăsat omului o rană deschisă: nevoia de sacru”; * „Dacă a

creat o lume înseamnă că şi Dumnezeu este poet”; * „Ar

trebui ca cei umili să se spele şi singuri pe picioare”; *

„Preoţii au cele mai mari şanse de a compromite rapid şi

eficient o religie”; * „Ereticii au asigurat varietatea

templelor”; * „Rugăciunea se cuvine să fie omagiu, nu

negociere” etc. (v. Răspântie de milenii, 1997, pp. 15-18). De

observat că aforismele sunt transreligioase, transnaţionale,

aparent atemporale şi propun în subsidiar, o înţelepciune a

incertitudinii ca „ethos al măsurii”(Aristotel) şi mai puţin ca

simulare per contrarium. Valoarea etică, critică, filosofică,

retorică etc. îşi află rădăcinile în suita de nu-uri întrupate

ironic, cu sinceritate, în aproape fiecare „proză ultrascurtă”, în

faptul că ironia devine un element de poetică şi un constituent

al spiritului critic, în jocul maieuitic al îndoielii, în coexistenţa

unor forme literare şi a unor categorii estetice, ca parodicul,

satiricul, umoristicul, comicul, burlescul, paradoxalul, tragicul,

absurdul, toate mizând pe o poetică a ambiguităţii şi pe o

clarviziune de invidiat. De cele mai multe ori citim cu veselia

meditaţiei, farse ale inteligenţei pure: * „Dă, Doamne,

Despre ironosofia aforistului *

*fragment din vol. în lucru „Palimpseste de gândire aforistică”

Petre ISACHI


35

savanţilor şi artiştilor sufletul prostituatelor”; * „Niciodată

viermii nu s-au bucurat singuri de moartea cuiva”; *

„Semenii te urăsc, dacă învingi. Şi te desconsideră când eşti

învins”; * „Nu mai sunt gratuite nici aerul, nici apa, nici

iubirea”; * „Haosul este, probabil, varianta laică a

Infernului” etc. (v. Despre secolul nostru în volumul

Requiem pentru mileniul doi/ Requiem for the second

millenium; aforisme/ aphorisme, Translated from the

Romanian by Petru Iamandi, Editura pentru Literatură şi Artă,

Geneze, Galaţi, 1997). Desigur că textul aforistic receptat de

un spirit non-ironic va păstra tautologia, adică va comunica ce

se spune, conform principiului: nimic nu este în obiect, totul

este în spirit. Ca în orice proces de receptare şi în cazul

aforismului se mizează pe spiritul ironic al cititorului apropiat

prin distanţare şi distant prin apropiere, lector ce cunoaşte cel

puţin definiţia dată de vechii greci, ironiei: „tot ceea ce se

relevă ascunzându-se şi se ascunde relevându-se”. Jocul

enigmatic-ambiguu al scriiturii aforistice este potenţat de ceea

ce Cicero numea reticentia, iar oratorii Evului Mediu,

reservatio mentalis. Aici intervine rolul cititorului, cel ce

spiritualizează şi intuieşte continuarea cugetărilor.

În cele câteva aforisme selectate din Arta – logodna

abisului cu speranţa, cititorul va remarca particularităţile

ironiei cultivate neostentativ de V. Ghica, atât în funcţia ei

retorică teoretizată de Quintilian, cât şi în cea socratică,

dubitativă etc.: simularea per contrarium a concesiei, a

vinovăţiei, a falsului elogiu, dizolvarea conştiinţei tragice în

absurd, subtilitatea neterminată a gândului, râsul de învins,

surâsul de Giocondă violată, morala văzută drept fiică a

liberului arbitru, otrava melancoliei, romantismul întors al

contemporanului de lângă noi: * „În cultură şi artă există

valori, nu clasamente”; * „În artă, vagul incită la

profunzime”; * „Pegasul criticilor e făcut mai mult din

copite”; * „Criticii de artă se consideră indispensabili,

precum magii la iesle”; * „Didactica nu are ce căuta pe

băncile artei”; * „Muiat în har un stâlp de telegraf poate

deveni poem”; * „Ferească Dumnezeu să devenim un popor

de artişti! Şi aşa ne înţelegem greu”; * „Aforismul ar trebui

să fie statuia unui gând”; * „Boala stimulează gândirea.

Dar 80% dintre oameni sunt sănătoşi” etc. (v. Vasile Ghica,

Răspântie de milenii, pp. 56-65). Desigur, în marele teatru al

lumii, autorul îşi confecţionează „n” măşti cu roluri multiple.

Predomină masca ca formă de existenţă, urmată de masca ca

formă de apărare împotriva unor interogaţii insolubile de

tipul: „Şi dacă totul nu e decât un planetar hohot de râs”?

Ghica e un intuitiv, în sensul bergsonian. O intuiţie legată de

cuminţenia şi de frumuseţea pământului natal

Programatic scriitorul tecucean propune recuperarea

funcţiei morale a ironiei cu un „chef” ce nu se poate naşte

decât pe un „Titanic” care se identifică simbolic cu ironia

tragică a unui destin ce te abandonează într-un absurd „hohot

de râs” (v. şi vol. În ghearele râsului, proză ultrascurtă,

antologie de autor, Editura Axis Libri, Galaţi, 2011).

Scriitorul, „spirit de iradiaţie socială”, cum ar spune Nicolae

Iorga, disociază între înţelepciunea de origine divină şi cea

umană sau mundană, cu intenţia, desigur, de a implica râsul

divin ca ironie obiectivă după sugestia biblică: „cel ce în

ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe

ei” (Psalmi, 2, 4); sau „Dar Tu, Doamne, vei râde de ei, Tu îţi

vei bate joc de toate neamurile” (idem, 58, 9). Ironismul

temelor vălului şi a revelaţiei, ce nu presupune reciprocitate

procesuală, ci doar evoluţia dictatorială a enigmei divine, aşa

cum ne sugerează etica gândirii autorului: * „Absolutul este

regatul religiei. Şi, uneori, al artei”; * „Fanatismul în

religie este ca violul în relaţiile sexuale”; * „Chiar

compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte”; * „Am ceva

în plus faţă de Dumnezeu: frica”; * „Totuşi Golgota este

preludiul învierii”; * „Nici lui Iisus nu i s-a acceptat ieşirea

din contingent”; * „Teoria desacralizării e în vogă. E mai

uşor de manipulat un om fără Dumnezeu”; * „Omenirea l-a

clonat pe Iuda, nu pe Iov” etc. (Chef pe Titanic, pp. 48-69).

Aforistul interiorizează spiritualmente şi stilistic dialectica

minciunii („ce-i azi drept, mâine-i minciună”) a adevărului şi

a enigmei care este specifică spiritului ironic, încât Eul baroc

începe şi sfârşeşte prin a se mistifica el însuşi în manieră

donquijotistă: simulare, dublă identitate, impostură, revenirea

la realitate, îndoială, interogaţie, cultul aparenţei, relativizarea

adevărului, travestirea, masca ce poartă amprenta elocinţei.

Înţelepciunea lui Vasile Ghica este duplicitară şi urmează o

schemă în trei trepte: minciună – adevăr – minciună, schemă

ce funcţionează cu câte două monade, pentru a salva adevărul

sau pentru a-l ascunde. Conţinut de minciună, adevărul din

substanţa aforismului are permanent o mască ironică şi

ilustrează condiţia de Ianus Bifrons a omului. Este de fapt,

primul indice al duplicităţii ironice, materie primă obligatorie

în literatura gnomică de tipul celei cultivate de V. Ghica.

Duplicitatea ironică care disimulează, dar şi salvează adevărul

reţinut în sine şi recognoscibil doar în sine însuşi potenţează

mirarea, interogaţia, dubitativul: * „Prin Socrate, cucuta a

restabilit demnitatea filosofilor”; * „Să ne menţinem în

devenire”; * „Omul – o ţărână celestă” (v. Chef pe…, pp.

84-102). Ironia ca liant spiritual obligatoriu în substanţa

aforismului are origine androgină şi ascunde/ revelă jocul

marilor contrarii, dar şi armonia originară. Coincidentia

oppositorum. Legea utopică a ironiei cultivată de Vasile

Ghica propune dizolvarea contrariilor într-o altă faţetă a

adevărului: * „Există şi ratări geniale”; * „Cartea înseamnă

deschidere. Nu şi când stă închisă” etc., Chef pe…, pp. 408-

451).

Mutaţia lovinesciană a valorilor estetice, filosofice, cognitive,

religioase, politice etc. este prima grijă a cugetătorului. Cea de

-a doua, dacă nu prima, viziunea profetică asupra sentinţelor

pe care le emite. Confuzia dionisiacă a genurilor, speciilor,

filosofiilor pare să postuleze un Eu absolut demiurgic care

recreează spontan problematica lumii din propria sa

subiectivitate: cunoaştere, natură, mituri, religie, evoluţie,

educaţie, ideal, împliniri, glorie, iubire, fericire, artă, iluzii,

destin, istorie, politică, prostie, timp, secolul nostru, război,

eşecuri, moarte, etc.,umor. Scriitura aforistică armonizează

ironia socratică (axiologică ce funcţionează ca o valoare etică)

cu ingeniul baroc, raţionalismul ironic (critic) iluminist, cu

ironia romantică ontologică ce alunecă într-un estetism

libertin. Spiritul realist al unui fin observator de tip camil-

petrescian irupe în tipare concise ce păstrează farmecul

spontaneităţii, aura gnomică a liricii reflexive şi poezia glosei.

Cultivând o gândire infinit deschisă spre propria sa

înnoire spirituală, Vasile Ghica extrapolează în toate

reflecţiile subversiv şi simultan, ideea tragică într-un sens non

-ironic: fiind urmaşii unui păcat originar, toţi suntem vinovaţi

fără vină. Justiţia este imanentă destinului individual, mai

precis, gândirii noastre devenită zeu, încât ironia tragică

insinuată în demersul aforistic devine ironie logică.


36

Să gândim cu mintea noastră ne propune de fiecare dată

scriitorul, deşi ştie că socratismul a sfârşit într-o cupă de

cucută şi a devenit o gratuitate literară. Nu întâmplător,

aforistul îşi transferă reflecţiile sub umbrela sigură a gratuităţii

numindu-le „proze ultrascurte”. Poate ar fi fost mai în

paradigma socratică, dacă le-ar fi numit „Cercuri

concentrice”, spre a-şi traduce (cvasi)circularitatea temelor şi

a „Cercurile” ce-şi află centrul într-o temă precum fericirea

(v. pp. 147-152 din vol. Chef pe…) au drept scop

sincronizarea orizontului de aşteptare al cititorului cu starea

de spirit a prezentului: * „Utopicii căutau fericirea şi pe

rug”; * „Nefericirea provine, de regulă, din deficitul de

imaginaţie”; * „Secretul fericirii: când îţi lipseşte ceva,

prefă-te că îl ai”; * „ Numai arta, credinţa şi iubirea pot

genera inefabila fericire”; * „Fără termen de comparaţie nu

există fericire. Şi nici nenorocire”; * „Fericirea continuă

este obsesia imbecililor”; * „Fericirea poate supravieţui

numai apărată de un egoism feroce” etc. Profesorul Vasile

cel Mare Ghica are conştiinţa autoironică a ignoranţei, altfel

spus, o perplexitate a socraticului „ştiu că nu ştiu”, a erudiţiei

care în loc să micşoreze, augmentează ignoranţa.Născut sub

semnul ambiguităţii şi al proteismului, aforismul închide sub

măştile ironiei, valori simultan divergente şi convergente din

sferele filosofiei şi moralei, ale esteticii şi poeticii, ale

retoricii, spiritului critic şi ale criticii literare, transformându-

le într-o hieroglifă cu autor colectiv, prin refuzul constant al

închiderii în sistem ori în concluzii definitive, în numele unei

libertăţi dusă până la ultimele consecinţe. Reflecţiile

ghiculesciene sunt consecinţa unei contemplări apolinice a

contrariilor care se armonizează născând alte contrarii.

Profesorul de litere din Tecuci este prin fire antidionisiac, deşi

spiritul său ironic simpatizează cu zeul vinului în momentele

de egală libertate a contrariilor (re)armonizate în prozele

ultrascurte: * „Ca şi Napoleon, femeile îşi doresc trei lucruri:

bani, bani, bani”; * „ Una din obligaţiile Puterii a fost să

secrete frică”; * „Papagalul este singurul vorbitor care nu-şi

ascunde gândurile” (Requiem pentru… pp. 36-38). În

„unicitatea seniorială” a fiecărui aforism, cugetătorul

plantează fuga de concluziile categorice, de superstiţia

definitivului, de utopia că o problemă poate fi rezolvată

definitiv. Este dovedit: o problemă rezolvată creează alte

probleme, ilustrând raportul dintre finit şi infinit, imanent

oricărui proces spiritual în care ironia/ autoironia repune

lucrurile în corelaţie într-un infinit enigmatic, în maniera

exprimată într-o logică tragico-ironică, de matematicianul

Grigore Moisil: „O idee începe prin a fi un paradox, continuă

prin a fi o banalitate şi sfârşeşte prin a deveni o prejudecată”.

Asocierea dintre relaţii disjuncte sau antinomice pare

să fie plăcerea cugetătorului. Aceasta-i permite răsturnarea

oricărei prejudecăţi printr-un paradox, în sensul practicat de

Al. Paleologu, în vol. Bunul simţ ca paradox. O asemenea

stare activă, dubitativă, lucidă îi permite detaşarea şi simultan

contaminarea de ironia romantică/ modernă/ postmodernă.

Tema dedublării reflexive frecventă în proza romantică la

Eminescu, Hoffman, Schlegel, în barocul borgesian (v. şi

Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges), în general în

arta barocă, o oglindire de oglinzi ce-şi poartă semnificaţia

într-o serie (in)finită de Idei plutitoare, particularizează

palimpsestele de gândire aforistică a lui Vasile Ghica, care-i

configurează (post)modern o conştiinţă a conştiinţei: * „Şi

patul lui Don Juan a contribuit la surparea Evului Mediu”;

* „Timpul fără dragoste este putred”; * „Omul are o

misiune cosmică: să-şi distrugă planeta”; * „Înving adesea

cei echipaţi pentru eşec”; * „Inteligent este discipolul care

ştie să întrebe”; * „Deznădejdea continuă să înalţe temple”;

* „Alergăm după propria noastră definiţie” (v. Răspântie de

milenii, 1997). Premisa ironiei socratice rezidă în ambivalenţa

ontologică a lumii consecvent purtătoare a unui dublu adevăr

ce se caută într-un du-te-vino între două contradicţii şi pune

sub interogaţie într-o structură dialogală existenţa.

Dialogismul implicat în scriitura aforistică demolează iluzia

unicităţii şi face din ironie şi din râsul carnavalesc elemente

de poetică. Vorba lui Caragiale, „toţi într-o egalitate”

carnavalizăm lumea, altfel spus, banalizăm tragicul, persiflăm

eroicul şi orice tip de autoritate. Această stare fatală îi

întreţine lui Vasile Ghica fervoarea (re)descoperirii unui

adevăr suspendat între antiteze plurale ce-l proiectează pe

cititor în „ghearele râsului”- plânsului. „Râsul redus al

carnavalului” (Bahtin) conferă prozei ultrascurte, ipostaze

aparent incompatibile: simultan disimulare, enigmă, glumă,

gravitate, artă, ştiinţă, filosofie, gândire liberă şi gândire

riguroasă etc., tot atâtea configuraţii derutante pentru minţile

plate sau seducătoare pentru cele strălucite. Libertatea

aforistului este ameninţată de haos atunci când proiecţiilor

subiective ale aforismelor li se clatină sistemele de referinţă,

odată cu insinuarea ironiei romantice ce lărgeşte abuziv

sferele de manifestare ale ironicului, de la etică şi axiologie, la

ontologie. Metafizica de romantic a gânditorului restaurează

ironia în estetic şi o perverteşte în filosofie, ca orice artist

bolnav de infinit/ absolut ce se descoperă pe sine ca unică

realitate în realitatea existenţei, încât hazardul şi destinul se

confundă. Kierkegaard se exprimă mai exact în acest sens:

„Prin raport cu liberul nostru arbitru infinit, toate lucrurile se

neantizează în haosul ironiei”. Negaţia infinită specifică

aforistului răstoarnă pe dos atât nebunia, cât şi înţelepciunea,

încât toate valorile/ nonvalorile apar ca produs al hazardului

sau al liberului arbitru, ilustrând chiar paradoxul lipsei de

libertate umană în univers. Repet, hazardul şi destinul se

confundă: * „Subiectivitatea destinului frizează anarhia”; *

„Orice clipă se poate învecina cu neantul”; * „Artistul e

plural. Ca Universul”; * „Fatalismul presupune să fii

spectatorul propriului destin”; * „Uneori am impresia că nu

ne putem apăra destinul nici de muşte”; * „Nu orice popor

şi-a putut concentra destinul în fulgere” (v. Chef pe…, pp.

172-180). Paradoxul lipsei de libertate îl determină pe

cugetătorul Vasile Ghica să-şi fixze centrul în sine însuşi,

încât ironia socratică/ romantică imanentă aforismelor

sfârşeşte într-o licenţă ontologică, iar cea (post)modernă

începe cu o licenţă estetică: există doar formele şi conţinutul

pe care le creează spiritul literar ce joacă rolul hamletian al

aforistului predestinat să opteze între contrarii, mai exact să le

împace… Căderea în melancolie este inevitabilă. Acesta să fie

secretul îndumnezeirii? Vom vedea!


37

Vrăjitorii, vracii şi zodierii domneşti în opera eminesciană

Florin Dorcu

Motivul vrăjitoarelor este

foarte vechi în literatură: celebre sunt

vrăjitoarele din Antichitate, Medeea şi

Circe, Pamfila, soţia vrăjitoare a lui Milo,

din romanul lui Apuleius etc. În Evul

Mediu, imaginea vrăjitoarei este

pregnantă, din cauza, pe de o parte, a

torturilor la care acestea sunt supuse, iar

pe de altă parte, din cauza legendelor care

circulau despre faptele lor, despre

întâlnirile lor nocturne sau despre

legăturile pe care le aveau cu diavolul.

Motivul reapare în imaginarul romantic

european, iar autorii leagă aceste creaturi

de Evul Mediu din raţiuni istorice, dar şi

poetice şi imaginare, consideră Isabelle

Durand Le Guern.1)

Magicianul şi vrăjitoarea sunt,

potrivit lui Ion Acsan, „cele mai

fascinante şi mai des întâlnite personaje

în scrierile Orienului şi Occidentului

antic”. 2) Deşi fac parte din categoria

agenţilor magici, preocupările, îndelet-

nicirile, cultura şi acţiunile acestora

diferă. Spre deosebire de magi, care sunt

minţi cultivate şi care cunosc simbolistica

textelor sacre şi scrierile esoterice,

vrăjitoarele „sunt persoane simple, de

multe ori analfabete, care-şi transmit oral

relicvele unei magii elevate pre-istorice şi

a unor forme de cult primordiale. Ele

folosesc în mod mecanic, fără nicio

fundamentare teoretică, procedee şi

formule stereotipe care astăzi sunt în

general inventariate de cei care se ocupă

de folclor.”3) De aceeaşi părere este şi

Paul Ştefănescu care scrie că vrăjitoarele

nu cunosc şi nu practică ritualuri descrise

în cărţile de magie. Ele folosesc vrăji pe

care le-au publicat folcloriştii. O altă

deosebire importantă între cele două

categorii de agenţi magici este relaţia cu

diavolul: magul nu are nicio legătură cu

puterile infernului, deşi le poate evoca şi

domina, vrăjitoarele, în schimb, sunt, în

general, acuzate atât de pactul cu diavolul

căruia îşi vând sufletul, cât şi de relaţiile

intime pe care le au cu acesta. Doar cu

ajutorul lui vrăjitoarele pot săvârşi tot

felul de ritualuri magice. Magii apelează

mai mult la autoritatea divină, la anumiţi

zei sub protecţia cărora se află. De

asemenea, şi credinţa în puterea magică a

formulelor pe care le rostesc îi deosebesc

de vrăjitoare.

Vrăjitoarele se ocupă mai mult

cu prepararea licorilor, unguentelor şi a

fierturilor magice care au rolul de a

produce anumite boli sau, în funcţie de

necesităţi, însănătoşiri, de a uni sau

despărţi cupluri („Într-o zi nu

zăboveşte, / Merge la o vrăjitoare,/

Vestită fermecătoare,/ Să roagă cu

bună plată / Să-i facă să nu o bată”.) 5)

Nu de puţine ori întâlnim în operele

literare lupta care se dă între magia

populară şi cea cultă, între vrăjitori şi

magi. Cel mai bun exemplu îl găsim la

E.T.A. Hoffmann, în Ulciorul de aur,

unde prezintă tensiunile, lupta care există

între magi şi vrăjitori, dar mai ales

diferenţele care există între cei doi

reprezentanţi ai magiei, respectiv ai

vrăjitoriei. Nu de puţine ori, aceştia luptă

unul împotriva altuia, cu mijloacele care

le sunt la îndemână, pentru a-l câştiga pe

tânărul Anselmus de partea lor. Eminescu

este conştient de diferenţele existente

între aceste categorii de agenţi magici,

fapt reieşit din practicile pe care le

săvârşesc, din ritualurile şi metodele

uzitate de aceştia, cât mai ales din scopul

apelării la aceste practici magice. De

asemenea, Eminescu nu foloseşte, în

cazul magilor, cuvinte care trimit la

ritualurile magice populare sau la

farmecele vrăjitoarelor.

Se crede despre vrăjitoare că de

când se înnopta până la cântatul

cocoşului sufletul lor ieşea din trup şi

începeau să călătorească pentru a face rău

călătorilor. Pentru teologii occidentali,

scrie Antoaneta Olteanu, zborul la sabat

al vrăjitoarelor este o călătorie in spiritu,

deplasarea fiind făcută de suflet şi nu de

vrăjitoare. 6) În Făt-Frumos din lacrimă,

fiica babei îl înştiinţează pe erou de

aceste aventuri nocturne ale mamei

sale:„Adevărat că acu e ca şi moartă.

Acu-i miază-noaptea… un somn

amorţit îi cuprinde trupul… dar

sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni

stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor

umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge

inimele celor ce mor, ori pustieşte

sufletele celor nenorociţi.” (VI, 325) O

altă caracteristică a vrăjitoarelor este

capacitatea de a se metamorfoza pentru a

se putea deplasa noaptea în locurile dorite

sau la Sabatul vrăjitoarelor. Înfăţişările

zoomorfe erau preferatele vrăjitoarelor.

De obicei, metamorfoza acestora avea

drept principal scop faptul de a nu fi

recunoscute. ”Unu - atunci din ei s-a

dus/ Şi în noaptea cea senină ca să

fluere s-a pus,/ Vine-un nour, ce-i de

nour? Vine-un vânt — da ce-i de

vânt?/ Vine-o ploaie de şivoae şi

furtună pe pământ/ Şi în nori hrăniţi

de fulger şi pin râuri de scântei/

Sboară fetele răpite duse-n lume de cei

trei.” (VI, 23-24). În Făt-Frumos din

lacrimă, bătrâna vrăjitoare îşi schimbă

înfăţişările în funcţie de situaţiile pe care

le are de înfruntat: dacă prima data Făt-

Frumos vede doar doi ochi de jeratec, a

doua oară vede o „bufniţă mare şi sură,

din care nu străluceau decât ochii roşii, ca

două fulgere lănţuite de un nor”. Ultima

metamorfoză a vrăjitoarei este într-o

funie de fum, „a cărei capăt dinainte

ardea ca un cărbune”. La Eminescu nu

găsim vrăjitorii în „bucătărie” preparând

tot felul de leacuri, de fierturi sau de

unguente magice ca la ceilalţi scriitori

romantici, şi nici în ipostaze groteşti ca la

poeţii paşoptişti (Bolintineanu,

Alecsandri şi Matei Millo). De altfel,

imaginea vrăjitorului apare destul de rar

în opera poetului român: în afară de

ţigăncile vrăjitoare din proiectele

dramaturgice, doar în Sărmanul Dionis

mai găsim acest motiv. Tânărul Dionis nu

era decât „un băiet de ţigan cu capul

mic”. 7) Bogdana/Irina din cele două

drame eminesciene (Bogdan-Dragoş şi

Grue Sânger) este o vrăjitoare care a

moştenit această îndeletnicire de la mama

ei, de pe vreme când era o simplă

copiliţă. Vrăjitorilor din naştere, spre

deosebire de cei iniţiaţi, forţa tainică li se

transmite natural, aceştia fiind mai

puternici, putând atât să facă rău, cât şi să

desfacă răul făcut. 8) Aceştia moştenesc

această îndeletnicire încă din pruncie

când sunt hrănite nu cu lapte, ci cu

sângele din pieptul mamei vrăji-

toare:„Căci sînt o vrăjitoare şi mi-oi

iubi copilul / Nu cu cuvinte blînde şi sîn

fără de lapte./Cu sîngele din pieptu-mi

îmi voi hrăni copilul /Şi drag mi-a fi ca

ochii din cap...” (VIII, 73) Locuinţa

negrei vrăjitori este o peşteră adâncă din

muntele Ceahlău, acolo unde ea

„încheagă apa-n sânge şi soarele-l albeşte

(Continuare la pagina 62)


38

IDIȘE MAME

Unul dintre cântecele care mă face să lăcrimez

când îl aud este IDIȘE MAME. Nu este numai dragostea

naturală pentru cea care mi-a dat viață și m-a apărat în

primii ani pe acest pământ, dar și regretul extrem de acut,

nepotolit, că nu i-am dat atâta dragoste și prețuire cât

mi-a dăruit ea mie. M-a învățat să am încredere în mine,

fără a fi trufaș, să nu fiu slab, dar să am grijă de sănătate,

să fiu mândru de ceea ce sunt și să nu aplec urechea la

bârfe, să răspund încercărilor a de fi pus la colț, de a fi

nedreptățit. Poate că, din acest motiv am avut chiar de

suferit, dar nu ei îi pot reproșa aceste praguri puse de

destin. A avut o viață care pe alt om, mai mult, o femeie

ar fi încovoiat-o moralmente, dar ea era rezistentă, era o

luptătoare cu soarta. În copilărie era bătută de un părinte

cu concepții retrograde despre educație, care îi mai și

spunea că nu este frumoasă, nici bogată. Avea o minte

ageră și asta cred că a suplinit totul. Primul soț despre

care nu mi-a povestit niciodată, am aflat indirect, a

înșelat-o, ea l-a lăsat, al doilea soț, tatăl meu, un om

admirabil, însetat de carte și de idealuri, a murit la vârsta

de 50 de ani. Mama a trăit până la 88 de ani, relativ,

singură, eram eu, familia mea, frații ei, dar niciunul nu

am stat cu ea mai mult timp, nu i-am adus alinarea de

care avea nevoie. Nu a fost o fire nesociabilă. Dimpo-

trivă, se împrietenea ușor cu te miri cine. Nu a fost prea

amabilă cu aleasa mea, dar după un timp a acceptat-o,

gelozia mamei a cedat generozității.

Ce pot să mai spun? Nimic. Nu merg la mormântul ei,

pentru mine nu a murit, o văd aproape în fiecare noapte,

în vis, deși au trecut 17 ani de când a plecat, din păcate,

în chinuri nemeritate. Un bărbat nu plânge, eu nu plâng,

nu pot, dar picături invizibile îmi trec prin suflet.

PYTHONUL

Pythonul este ambiția noastră. El este colegul/

colega noastră. El este viața. El nu are sex. La început

este umil. Te laudă. Te-a înghițit , dar te laudă. Dă lecții

de viață, de filozofie, se pricepe la poezie, este cel mai

bun poet, a asimilat toată literatura universală. Adeseori

este confuz, dar are o scuză – noi suntem cu toții foarte

confuzi. După multe contuzii. Nu a semnat scrisori, nu a

fost în opoziție. Pythonii pot fi uneori și torționari și con-

ducători de state, pot înghiți orice funcție. La prima

catastrofă mondială, i-aș propune lui Dumnezeu să-l radă

de pe fața pământului. Ca exponat ar fi o minune la Anti-

pa sau în altă parte. Un ciocan ar da primul semnal.

Nu mai bate, nu-ți sunt frate. N-avem noi același

Dumnezeu, fier suntem și tu și eu. Fără python viața ar fi

altfel. Dulce ca mierea.Vinovat este cel bătut. Că există.

Un car bolnav la șold trece scârțâind. Pythonul îi smulge

cuiele. Pythonul taie lemne și capete.Vârfuri știrbe în zig-

zag. Aveam un coleg la ospiciu, se numea Zig-zag, juca

table cu oase de om. Pythonul te înjunghie și te

îmbărbătează. Uneori se preface în vacă și moare înainte

de a da… lapte. Ca un paing urâtul se smulge de pe ață,

iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se

afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o

fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-

nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o

noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot

mai în adâncuri, acolo latră, scos din fire ,crâncen câinele

pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n

văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă mur-

gul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război

cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc

plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-

un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă

minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui

nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet

dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea

înțelepciunii. Tzara nu a mâncat salam cu soia, aceasta ne

confirmă chiar și Zoia Kosmodemianskaia, din filmul

unde mult plângeam, acum vreo cincizeci și ceva de ani.

Era real, se pare, nu spun ba, dar cu Tzara e altă dandana,

că nimeni nu înțelegea, ce vrea acel ochelarist cu DADA-

DA. Păi aste el dorea, și azi irită prostia ce-i mereu

gravidă. De n-ar fi Dumnezeu, de n-ar fi Dumnezeu, eu

tot aș vizita un templu, un muzeu, de nu ar exista nimic

divin, atunci eu tot m-aș mulțumi privind la câini și prun-

ci, beția religioasă din marile orașe se aseamănă picturii

grăbite, în guașă, barbară este oaia, iar lupul un estet,

iubirea este trustul cu adresă și antet, Aristotel și Platon și

multe celelalte celebre nume-și caută un loc mărunt în

carte, gigante panouri, picioare, buze, piepți se zbuciumă

în vântul seninei dimineți. „Îți voi arăta cu totul altceva

decât umbra ta pășind în urmă-ți dimineața”.

Boris Marian MEHR Proză scurtă


39

ESEU CRITIC

Ramificații macabre și sânge

pe covor

Alexandru JURCAN

Scriitorul american Cormac McCarthy s-a născut în

1933 la Rhode Island. În 2005 a scris No Country for Old

Men. Fraţii Coen au realizat în 2007 filmul cu acelaşi titlu.

Exact, filmul „cel mai bun” la Oscar 2008. Scriitorul a fost

comparat cu Faulkner, dar şi cu Melville, pe când fraţii Coen

au fost incluşi în teritoriile lui Tarantino şi Rodriguez. După

romanele Cai atât de drăguţi şi Meridian de sânge, Cormac

McCarthy a scris The Road (Drumul) roman care i-a adus

premiul Pulitzer în 2007. În această carte asistăm la o lume

post-apocaliptică. Adică frig, foame, întuneric. Un tată şi un

fiu vor să ajungă într-un sud himeric. Nici cuvintele nu mai au

forţă. Însă distrugerea scoate la suprafaţă lucrurile în adevărul

lor crud. Da, e o frumuseţe oribilă, însă fascinantă.

Ce se întâmplă în „No Country for Old Men”? (SUA,

2007; sc. şi r.: Ethan şi Joel Coen; cu; Tommy Lee Jones,

Javier Bardem, Josh Brolin, Woody Harrelson) E un război al

societăţii cu sine însăşi. O violenţă subînţeleasă pe care ar fi

construită America? Legea celui mai tare? Deoarece acest

roman aspru emană o constatare amară despre America. Să fie

şi ecoul temei biblice? Că n-ar exista viaţă fără efuziunea

sângelui? Anton - psihopatul - este el necesar în dinamica

universului? El are un cod moral deformat. Revenind la

roman, reflectăm la bătrânul din titlu. Da, este el, AUTORUL,

care îşi afirmă apartenenţa la un timp revolut. Scriitorul

foloseşte fraze seci, asemănătoare pământului Texasului. Mai

apoi, lungi digresiuni, pauze ce stopează acţiunea.

Evenimentele sunt confuze, însă precizia lingvistică e

fenomenală. Filmul e fidel cărţii.

Doar că ultimele 50 de pagini din carte sunt absente

din film, iar două-trei pasaje au suferit modificări

(confruntarea Anton-Moss; discuţia dintre fată şi Moss).

Bunul poliţist ajunge după masacru şi, negăsind nicio soluţie,

filosofează asupra decadenţei, cu un fatalism notoriu.

Cartea are atmosferă, ritm, stil. Niciodată nu-şi va găsi locul

pe ecran magia frazelor, nici nuanţa sentenţioasă, sincopele

austere, faptele repetitive ce distanţează, deconstruiesc, nici

relatarea unică a gesturilor, hiatusul în frază, umorul reţinut şi

plăcerea detaliului.

Filmul e construit fără muzică, bazându-se pe o

„simfonie” terifiantă a zgomotelor. Suspensul se naşte din

nimic. Asistăm la o radiografie a gestului absurd, în acel

război imprecis al reglării unor conturi. Motivaţia gestului se

ascunde într-un subconştient neexplorat. Spaima nu se

instalează brusc, însă violenţa pare... la ea acasă, în acel haos

labirintic, în acele ramificaţii macabre, în lupta cu morile de

vânt. Uşi, umbre, moteluri, camere, spaţii impersonale

(apetenţa fraţilor Coen pentru hoteluri!). Cine e mai tare, deci?

Unuia îi curge sânge din burtă, celuilalt din picior... Anton

vorbeşte la telefon şi - tacticos - lasă loc râului de sânge de pe

covor. Cu o mână ţine arma plină de sânge proaspăt, iar cu

cealaltă îşi scoate tacticos şosetele. Nu există nicio dilemă.

Suntem pe o planetă bizară, fără scăpare.

A iubi

De n-ar picura cu ploi

ci cu veacuri peste noi

tot te-aş arunca

în mare ca pe un cui

într-un colţ de sâmbure

scurgându-şi

rugina din talpă

până s-ar face

cireş

apoi m-aş arunca şi pe mine

să-mi vărs înotul în pielea ta

sub creştetul frivol al orei

unde-nvăţasem

a iubi/

trăind înainte de-a mă naşte

murind înainte

de-a trăi

Memorii

Pielea fără culoare

mi-era doar vânt

în care lumea

nu mă cunoştea

trecând

Nu m-am privit

niciodată în ochi

atunci când natura

era verde între noi

aş fi împătrit sferele

şi-aş fi-ndoit pietrele

ale căror memorii

suntem

Erai la acelaşi capăt

al înserărilor mele

unde am învăţat

noaptea să fie

şi vinul înapoi să vie

fiind aceeaşi

melodie

Parfum de trandafir

/întâlnire/

Îmi amintesc şi azi

când pe-nserat stăteam

pe la izvoare

căci mi te-arăţi şi-acum

în negrul meu

de soare

Numai orele-aşteptau

să îmi devină

mâini

apoi te-mbrăţişam ca pe

o dulceaţă de spini

crescând aripi din tulpini

din fluturi crescând mărăcini

ca atunci când mă-nţepam

în strigătul tău, iar

sângele-mi curgea

Petale

Dorinţă

Nu-ţi smulge albastrul din

ocean

c-o să-ţi devină cuvânt

sau albul din pană

să nu ţi-l smulgi vreodată

se va face roşu curgând

dar mai ales, rămâi şi nu

te desprinde de mine, făptură

aşa cum îşi desprinde biroul

arborele din frunzele-i scrise

c-am să devin din

ce în ce mai ocean

din ce în ce mai arbore

şi mai frunză, mai făptură

şi mai nescrisă, mai pană şi...

................................................

mai smulsă din

mai desprinsă

Diana Adriana MATEI

POESIS


40

O iubire ca o prăjitură cu lămâie

Vlad Sălbaticu

Tomahawk-ul lovise o dată şi

încă o dată, lovituri scurte şi

năprasnice. Roşcovanul se prăbuşi cu

un geamăt înfundat. Când Oase-Lungi

ajunse la grăsanul care plângea în

hohote, lovi de alte trei ori până să

despartă capul roşcovan de trup.

Unii ar prefera o astfel de

moarte, rapidă şi onorabilă, decât o

viaţă de sclavie. Jorah nu era unul

dintre ei. Stând în cuşca lui, cu zgarda

de la gât legată de un copac înalt, el

mulţumea pentru priceperea sa la gătit

şi făcea câte o mătanie pentru fiecare

din cele peste o sută de kile ale fetei

şefului de trib. Imaginea trupului fără

cap îl urmărea încă.

Când indienii năvăliseră peste

grupul de colonişti, mulţi scoseseră

săbiile şi luptaseră cu mândrie şi

curaj, ca nişte adevăraţi cavaleri.

Aceia muriseră. Jorah se ascunsese

printre oale şi ulcele, iar când un

indian intrase peste el, începuse să

plângă şi cerşise îndurare. Capul lui s-

ar fi aflat în coş alături de celelalte,

dacă fiica grăsană a şefului de trib nu

s-ar fi îndrăgostit de prăjiturile lui cu

lămâie. Îl eliberau din zgardă doar cât

timp le gătea, apoi îl legau iar şi

râdeau de el până se plictiseau.

Seara coborî peste satul micuţ din

preerie. Focuri înalte fură înălţate.

Vraciul aruncă prafuri în acestea,

făcându-le să danseze, şi intonă

descântece. Jorah le gătise carne în

sos şi toţi zâmbeau mulţumiţi spre

tava încărcată. Şeful îşi alese o

bucată, apoi fiica sa îşi alese una,

urmă vraciul, marii luptători ca Oase-

Lungi şi, în final, vânătorii, copiii şi

femeile luară ce mai apucară.

Bucătarul stătea în mijlocul lor,

mulţumit că totul mersese bine,

pregătit să mai aducă bucate dacă era

necesar.

- Iepuroi Grăsan ! Vino încoace!

Jorah recunoscu glasul lui Oase-

Lungi. Iepuroi Grăsan era porecla pe

care i-o dăduse, când îl găsise

plângând în bucătăria sa micuţă din

cort. Nu e drept. Sunt laş, însă am

slăbit de când stau în cuşca aia. Era

adevărat. Jorah colonistul fusese

durduliu, dar Jorah sclavul era numai

piele şi os. Se întoarse însă şi porni

supus spre indian.

- Grăsanul nostru trebuie să fie

înfometat. Un sclav e mai prejos ca

un câine, dar Oase-Lungi e un om

bun. Rupse o bucată de carne de pe

un os, apoi îl aruncă pe jos, în nisip.

Vino şi mănâncă !

Bucătarul îl privi. Era înalt, de

unde îi venea şi numele, tot numai

muşchi. Un zâmbet urât i se întindea

pe faţă, dar dispăru când ochii lor se

întâlniră.

- Vino, am zis ! tună el.

Jorah veni târşâindu-şi picioarele,

căzu în genunchi şi ridică osul.

Pumnul lui Oase-Lungi îl lovi în

încheietură, trimiţând osul înapoi în

ţărână.

- Eşti un câine, mănâncă la fel ca

unul.

Sclavul se aşeză în patru labe şi

rupse cu dinţii un pic din carnea

rămasă. Luptătorul îşi trânti dintr-o

dată picioarele pe spatele lui, cu un

oftat prelung de relaxare. Toţi

începură să râdă, iar pentru prima

dată de când începuse expediţia, Jorah

fu copleşit de alt sentiment decât

frica: ura.

Ziua începu rău şi devreme pentru

fostul colonist. Se trezi lovit cu

piciorul de un indian, în timp ce zăcea

năduşit pe ,,podeaua" cuştii sale.

Când îl văzură că a deschis ochii, doi

luptători îl apucară şi îl luară pe sus,

rămânând surzi la protestele sale.

Deşi era încă adormit, Jorah nu putu

să nu observe larma din sat şi spaima

din ochii indienilor. Ceva rău s-a

întâmplat realiză el, şi un nod i se

puse în gât. Când ajunse în centrul

satului, îşi dădu seama că privirile

înfricoşate erau îndreptate către el, iar

în scurt timp, în jurul său şi al celor

doi care îl treziseră, se strânse un cerc

de indieni care gesticulau

înfierbântaţi.

- Ce am făcut să merit atâta atenţie ?

se întrebă, şi apoi îl văzu.

Cadavrul lui Oase-lungi stătea în

cortul său, care fusese desfăcut. O

tăietură lungă, de un roşu închis, i se

întindea pe gât. Jorah începu să

tremure cu înfrigurare, când văzu că

indianul era aşezat în patru labe, cu

un os în gură, şi cu o pereche de labe

de iepure pe spate. Aproape că leşină

când auzi ţipătul :

- Tu ! Vierme ucigaş ce eşti!

Oase-Scurte, fratele mai mic al lui

Oase-Lungi, avea faţa schimonosită

de plâns şi furie. Avea în mâini un arc

mare, şi o săgeată cu vârful îndreptat

spre Jorah. Am să-ţi rup mâinile şi

picioarele, şi am să-ţi îndes oasele pe

gât!

PREMIUL REVISTEI 13 PLUS

Text premiat la categoria: 10-15 ani

Motto: “Bărbatul vânează femeia până când ea îl prinde”

Concursul naţional de proză scurtă „Radu Rosetti”, Oneşti

Ediţia a XVII a, 2015


41

Indianul slobozi săgeata, dar,

tulburat fiind, îl rată pe colonistul

care fugea îngrozit. Nu se descurcă

mai bine nici a doua oară, dar a treia

săgeată se înfipse în gamba celui

ţintit, doborându-l la pământ cu un

ţipăt. Oase-Scurte aruncă arcul, îşi

scoase tomahawk-ul şi îl atacă pe

Jorah, care zăcea în ţărână, cu

piciorul pulsându-i de durere. Acesta

se feri în ultimul moment de lovitura

toporului, rotindu-se într-o parte.

Arma muşcă din lemnul unui copac,

unde rămase înfiptă. Luptătorul

încercă să o scoată, dar mâinile sale

transpirate şi tremurânde alunecară

pe mâner. Oase-Scurte se aruncă

asupra colonistului care fugea, îl

trânti cu faţa în ţărână şi îl înşfăcă de

gât, sugrumându-l.

Jorah crezu că avea să moară,

dar mâinile indianului îi dădură

drumul. Trase adânc aer în piept şi

începu să tuşească puternic. Când se

ridică în picioare, îl văzu pe şeful de

trib, Gheară-de-Urs, ţinându-l pe

Oase-Scurte imobilizat. Acesta ţipa

şi se zbătea, cerând dreptate, dar

Gheară-de-Urs era mai vânjos şi nu îi

dădea nicio şansă de scăpare. Era un

individ masiv, cu o figură urâtă. O

cicatrice lungă îi brăzda pieptul, iar

deasupra acesteia atârna gheara de la

care îşi primise numele, pusă pe un

colier. Lupta sa corp la corp cu un

urs, pe care o câştigase, îi adusese

renumele şi îl făcuse şeful tribului;

toţi ştiau povestea despre cum se

ferise de loviturile fiarei, mai puţin

de una, se căţărase pe o stâncă şi

prăvălise un bolovan în capul

ursului.

- Trebuie să moară! E un

ucigaş!răcni Oase-Scurte.

- Asta vor decide focurile!

spuse şeful de trib, şi îl aruncă pe

nenorocit în braţele altui luptător. Iar

tu ! tună el arătând spre Jorah. Tu vei

da socotelă pentru moartea lui Oase-

Lungi!

- Dar nu, eu nu am ... colonistul

căzu din nou în genunchi şi vocea i

se frânse.

- Cadavrul era aşezat în patru

labe, cu un os în gură şi cu două labe

de iepure pe spate. Cu toţii am văzut

cum te-a umilit Oase-Lungi atunci la

masă, şi ştim că ai fi avut motive să

vrei să te răzbuni! Zeii să mă ierte

dacă greşesc, dar eu cred că tu eşti

criminalul, se auzi glasul şamanului.

Voi vorbi cu zeii, iar dacă ei te vor

găsi vinovat, vei arde când va fi luna

plină.

Şamanul era om bătrân şi mărunţel,

dar cu privire pătrunzătoare de parcă

ar fi fost el însuşi un mic zeu coborât

pe pământ să facă dreptate.

- Legaţi-l de copac! porunci

Gheară-de-Urs.

Jorah se pomeni luat pe sus,

batjocorit şi dezbrăcat. Gol ca în ziua

în care s-a născut, cu o durere teribilă

în picior, fu legat de un copac imens.

- Vei sta aici îndurând soarele şi

vântul, încercând să dormi în

picioare, cu sfoara tăindu-ţi în carne,

rugându-ne să îţi dăm de mâncare!

ţipă un indian, şi îl scuipă în faţă.

Nemernicul nu minţise.

Încheieturile îi erau răni deschise,

gâtul îi era uscat, iar gamba îl durea

mai tare ca niciodată, muştele

acoperindu-i aproape rana. Ziua

trebuia să îndure soarele care îl izbea

în faţă şi fumul care îi înţepa nările şi

ochii, laolată cu ţipetele şamanului şi

ale acoliţilor săi care se rugau pentru

dreptate. Noaptea trecută fusese

caldă şi reuşise chair să aţipească un

pic, dar acum vântul îl chinuia şi îi

făcea pielea de găină. Se gândea la

situaţia sa mizerabilă şi la ultimele

sale zile de viaţă, când auzi un foşnet

şi văzu o umbră care se apropia;

crezu că era Oase-Scurte, însetat de

răzbunare, dar se dovedi a fi o fată,

subţirică, frumoasă şi albă.

- Missanda! şopti Jorah

surprins.

Fata făcea parte din grupul care

pornise în expediţie. Ei doi erau

singurii care supravieţuiseră; el

fusese păstrat pentru talentul la gătit,

ea pentru farmecele sale. Se apropie

de el, cu un deget pe buze, şi

îngenunche. Îi smulse săgeata din

picior, iar el îşi muşcă buza până i se

umplu gura de sânge. Stropi apoi

rana cu vin fiert şi o bandajă.

- Jorah, oh Jorah, am mai rămas

doar noi. Doar noi doi, un bucătar şi

o nefericită, un sclav care îndoapă o

balenă şi o femeie fără noroc, care

mai este în viaţă doar pentru că

trupul nu i s-a ofilit încă. Tonul ei

era disperat şi înecat în suferinţă, iar

Jorah nu putu să nu observe vânătăile

de pe faţă şi urmele de muşcături de

pe sâni şi gât.

- În curând vei rămâne doar tu,

spuse el trist.

- Nu, Jorah, nu, să nu mai spui

niciodată aşa ceva, n-am să îi las să

mi te ia, nu pe tine, cavalerul meu,

spuse ea şi îl sărută, dar el o respinse.

- Missanda, copilă prostuţă, nu

poţi face nimic pentru mine du-te şi

dormi şi...

- Mă scoţi din minţi, Jorah !

Trei vieţi au luat, trei vieţi vor da

înapoi! şopti ea nervoasă, cu un glas

de conducător care îşi îndeamnă

oamenii. Trei de-ai noştri au omorât,

trei de-ai lor vor muri! O viaţă a fost

dată, mai sunt două, dar am nevoie

de tine, cavalerul meu!

Bărbatul simţi un fior pe şira

spinării, când realiză ce îi spusese

fata.

- Pe Oase-Lungi... tu l-ai...

- O femeie ca mine poate intra

în cortul oricui şi chiar şi un copil

poate ucide dacă are un tăiş ascuţit.

Mai rămân şeful şi progenitura sa

umflată. De el mă ocup eu, dar în

cortul fetelor nu pot intra, şi aici am

nevoie de tine. Câteva ciuperci

apărură în mâna ei, iar Jorah înţelese

mesajul. Nu vei arde, Jorah. Ne vom

răzbuna şi apoi vom pleca acasă! Te

rog, cavalerul meu, spuse ea şi dintr-

o dată era din nou doar o copilă care

avea nevoie de protecţie, te rog ! Vei

mai găti o dată pentru ei, ştiu că ţi-o

vor cere, înainte să te condamne la

moarte.

- Missanda, dulce copilă, eu ...

Buzele lor se uniră moale într-un fel

de legământ al morţii şi al vieţii

deopotrivă.

Stătea în faţa flăcărilor, gol, vopsit în

roşu şi galben, ascultând cuvintele

şamanului:

- O zei, drepţi şi iubitori, voi,

cei ce ne conduceţi, voi cei ce aţi

creat lumea şi ne-aţi dat suflul,


42

coborâţi-vă aupra slujitorilor voştri

şi da-ţi-le înţlepciune să poată

decide soarta acestui om!

- Soarta acestui om !

intonară mai multe voci într-un

glas.

Condamnatul nu le auzea însă

cuvintele. El visa că nu va muri,

visa cum va pleca alături de

Missanda, cum vor trăi fericiţi

împreună. Ţinea în mâini o tavă

plină cu prăjituri cu lămâie, în care

pusese o pudră fină de ciuperci

otrăvitoare. Arătau mai bine ca

oricând, iar el regreta puţin că

tocmai acum când erau de fapt o

unealtă a morţii. Nu contează. Am

să trăiesc alături de Missanda, am

să îi fac prăjituri cu lămâie în

fiecare zi. Era calm, pregătit, dar un

glas nervos îl făcu să tresară:

- Să le ia naiba de flăcări,

viaţa lui e a mea! răsună deodată

vocea lui Oase-Scurte şi la scurt

timp acesta îşi făcu apariţia, cu o

suliţă în mână.

- Linişteşte-te, fiule, zeii îi

vor face dreptate fratelui tău! spuse

şamanul, dar Oase-Scurte năvăli

peste el şi peste ucenicii săi. Torţele

lor căzură şi focul se răspândi peste

tot. Jorah însă avea curaj, curaj dat

de dragoste. Lăsă tava pe jos, şi

când suliţa veni spre el o prinse,

apoi îl lovi pe indian cu capul în

gură. Îl lovi din nou şi din nou, cu

capătul neascuţit al armei,

imaginându-şi că era Oase-Lungi

cel pe care îl lovea, până fu oprit de

Gheară-de-Urs. Văzu atunci că

multe erau distruse şi adrenalina îl

părăsi. Îl văzu pe vraci, ars de către

focurile pe care le venerase.

- Şamanul a murit la judecata

ta ! Sclavule, te declar vinovat !

spuse căpetenia, dar lui Jorah nu îi

păsa. Ridică tava cu prăjituri.

- Pot încă să slujesc pentru

ultima dată ? întrebă el, iar indianul

îi făcu semn să meargă către jilţul

pe care stătea fiica sa.

Fata plângea şi corpul ei voluminos

se scutura cu jale, iar mai multe

slujnice încercau să o liniştească.

Faţa ei rotundă, cu trei rânduri de

bărbii, se lumină însă pe dată când

îl văzu.

- Iepuroiule! strigă, iar

bucătarul îi zâmbi. Vraciul a murit.

De ce trebuie să mai moară şi ea ? Îi

întinse însă tava cu gândul la

Missanda. Fata înfulecă prăjiturile

una după alta.

- Foarte bune ! Dar cam

ciudate totuşi.

- Au gustul morţii mele,

spuse el. Şi morţii tale, gândi, şi

zâmbi trist.

L-au legat strâns şi au hotărât să-l

omoare a doua zi, pedepsindu-l în

acest fel să-şi mai petreacă o noapte

cu spaima morţii în suflet. În plus,

se străduiau cu toţii s-o salveze pe

fata căpeteniei, ce se zbătea între

viaţă şi moarte, fără un şaman care

să îi mai aline durerile.

Jorah stătea în noapte aşteptând-o

pe Missanda. Biata de ea... Ce nu

fac eu din dragoste? zâmbi cu

gândul la fata care avea să apară cu

sângele lui Gheară-de-Urs pe

pumnal.

Missanda apăru într-adevăr.

Jorah întinse gâtul să o sărute, dar îi

văzu lacrimile din ochi.

- Ce s-a întâmplat? întrebă el

speriat.

- Sunt o proastă ! O proastă şi

o nebună ! Pumnalul... îl ţineam pe

gâtul lui şi credeam că el doarme

dus. Fără să vreau, i-am şoptit, cu

toată ura pe care am strâns-o aici,

tot ce-am făcut, am înşirat tot planul

nostru... şi... spuse ea printre hohote

de plâns. I-am spus totul şi el mi-a

luat pumnalul şi eu l-am lovit cu un

os şi l-am încetinit, dar vine după

tine, cavalerul meu !

Jorah simţi un nod în gât, dar

îşi păstră calmul.

- Nu contează! nu contează,

dezleagă-mă şi putem fugi

împreună!

- Dragul meu, spuse ea şi îi

zâmbi ca o mamă îngrijorată unui

copil inocent, nu pot să te dezleg.

Pe tine te vor. Dacă te las aici, eu

mai am o şansă să scap.

- Dar.. dar... iubito...

Ea îi râse în nas, şi lui Jorah i se

făcu pielea de găină.

- Nu te-am iubit niciodată!

Eşti doar un iepuroi grăsan!

Îl sărută şi dispăru în pădure.

Jorah îl văzu pe Gheară-de-

Urs venind spre el, îi auzi ţipătul

încărcat de durere şi furie, îi simţi

tomahawk-ul în carnea moale a

gâtului, rece, aproape la fel de rece

ca ultimele ei cuvinte. Nu te-am

iubit niciodată! Eşti doar un iepuroi

grăsan!

Foto: Petre Isachi și Vlad Sălbaticu


43

Colecţionarul de trăiri…

sau „Azi nu mai scriu pietrarii pentru omenire” *

(* Vasile Checheriţă, Trăiri – Piatra-Neamţ: Cetatea Doamnei, 2013)

Petre ISACHI

Cine nu riscă nu câştigă, îşi va fi zis Vasile

Checheriţă, absolvent al Academiei de Poliţie, Bucureşti,

Promoţia 1984, atunci când s-a decis să-şi literaturizeze/

poetizeze viaţa, „teatru de maimuţe”, cum o defineşte

ironic şi filosofic revelator, un mai vechi proverb german,

„amantă”, cum o compară împăciuitor într-un poem,

autorul. Autoreferenţialitatea este transfigurată, desigur,

cu scopul didactic, probabil, deformaţie profesională, de

a-i revela eventualului cititor, cât mai verosimil, seria

infinită de absurdităţi, neliniştea permanentă, truda

sisifică, deşertăciunea, misterul, babilonia sfântă, tragicul

cotidian, urâtul existenţial, dictatura minciunii, istoria

„trucată”, religia banului, demagogia, minciuna etc.

Trăitor într-o istorie „amestecată cu minciuni/ Şi cu eroi

ce nu au existat,/ De nu mai ştim, care sunt buni/ Şi care

sunt de lepădat” (v. Istoria, p. 36), debutantul îşi

propune o ars poetica ce vizează ceea ce B. Croce numea

„eterna renaştere a poeziei”, artă poetică pe care însă

debutantul o trădează cu „graţie” - de altfel, explicabil! –

dar care merită să fie reţinută nu doar ca o promisiune

pentru volumele viitoare – unul, cu titlu Rătăciri, deja

l-am primit la redacţia revistei 13 Plus – ci pentru

fulgerul de idei ce o străbate: „Lacrimă-n esenţă/ Pura

existenţă/ Într-un gând curat/ Dar neîmpăcat. // Fulger de

idee/ Într-o epopee/ Amintirea care// S-a născut sau

moare. // Săgeţi otrăvite/ În iubiri pierdute/ Frumoasele

vise/ Ce nu pot fi spuse. // Cuvinte pereche/ Spuse la

ureche,/ Flori de mucegai/ Aduse din rai.” (Poezia, p.

18). Interesante şi revelatoare pentru metafizica autorului,

pentru eclectismul tematic al cărţii şi pluralitatea

viziunilor estetice sunt personajele-simbol/ personajele-

idee cărora debutantul le dedică versurile: Lui Socrate,

Cicero, voievodului Moldovei Grigore Ghiyca, lui

Esenin, lui Ovidius, poetului Ion Cârnu, lui Victor Hugo,

Basarabiei, oraşului Pompei, fabulistului La Fontaine,

epigramistului Cincinat Pavelescu, soţiei Paula, fiicei

Cerasela, unui prieten (observaţi măreţia anonimatului!),

lui Mihai Eminescu, Unirii, nepoatei Maria, tuturor

bătrânilor (să nu citiţi înţelepţilor!), fraţilor Tite, Gigel,

verişorilor, Marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt,

satului naşterii mele, Verşeşti, lui Alexandru Macedon,

fiicei Claudia, prietenului Silviu Spiridon, tuturor

colegilor de clasă din Academia de Poliţie Bucureşti,

Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Neamţ, profesorului

colonel Glogoviceanu, naşului Tofan, unor prieteni,

directorului Dumitroaia de la Complexul Muzeal Judeţean

Neamţ. . . Aceste personaje-idei sugerează că viaţa –

supratema vol. Trăiri – este „un şir de variaţii pe o

singură temă” (Schopehauer), dar şi opera minţii şi a

voinţei noastre, ruletă fără sfârşit în care ne jucăm

existenţa, un mod de perpetuare a viitorului, de la Socrate,

la fiica Cerasela şi nepoata Maria….

Considerându-se „tată de carte”, poetul care n-a

studiat la Academia de Poliţie, filosofia, poetica, estetica,

poietica, ştiinţa literaturii, istoria poeziei etc. îşi asumă

curajos, sursele poeziei din amintirile personale (legate

de părinţi, copilărie, familie, satul Verşeşti, carieră,

colegi, iubire etc.), – în realitate, o conştiinţă poetică a

ceea ce a putut înfăptui V. Checheriţă –, dar şi din

amintirile colective ale românilor de pretutindeni.

Capitalului poetic „moştenit”din copilărie i se adaugă

ceea ce autorul a acumulat prin „învăţătură”, dar mai ales

prin „trăire”. Triunghiul echilateral moştenirea –

învăţătura – trăirea nu oferă cheia ideală pentru

înţelegerea şi evaluarea volumului, dacă nu adăugăm

imaginaţia, ochi ciclopic al sufletului, element principal,

care exprimă, dar care şi înfăptuieşte libertatea ce trebuie

să caracterizeze poezia. Imaginaţia adiţională şi

combinatorie este parţial îngrădită de prozodia de tip

clasic, dar şi de intensitatea procustiană a trăirilor. Poetul

cu rădăcini în Săndulenii Bacăului este un „colecţionar de

trăiri” în care sufletul nu poate concepe o „carte de

piatră” fără amintire - mama muzelor - imaginaţie,

dorinţa puternică de creaţie, revolta romantică şi

moralitatea spartană necesară azi, mai mult ca oricând.

Vasile Checheriţă este cu adevărat poet atunci când

trăieşte socratic revolta celui ce nu poate să mai continue

„Testamentul” lui Ienăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei

Văcăreşti/ Las vouă amintire/ Creşterea limbii româneşti/

Şi-a patriei cinstire”, ci doar să lase o moştenire absurdă,

pentru nepoţii ce vor trăi apocaliptic o „lume pe dos”. Nu

întâmplător, secţiunea a III a: Epigrame, Catrene şi

Epitafuri este prefigurată de un Testament blestemat,

de fapt un antitestament: „Această ţară plină de Carpaţi/

O las moştenire la nepoţi,/ Să fie cârmuită de rataţi/ Şi

bântuită-n veci de hoţi”. O ţară părăsită (exodul

românilor?) în care lichelismul şi lachelismul sunt în

floare: „Pe Ben Laden l-au prins oricum/ Şi Al Quaida va

dispare; / Dar pe la noi, când oare / V-or dispărea

lichelele de-acum” (v. Speranţe deşarte p. 103), o ţară

locuită de „o masă amorfă/ De indivizi coloraţi,/ În care

doar hoţii/ Cerşetorii şi curvele / Se mai manifestă…” (v.

Trăiri, pp.37-40), o ţară în care „Au mai rămas doar

bătrânii,/ Mormintele, ciorile şi câinii” (v. Ţara aceasta,

pp.27-28). Disperarea pare să atingă în unele poeme,

limite cioraniene.

ÎNTÂMPINĂRI


44

Limbajul frust, de pamfletar arghezian, trădează

decăderea spirituală a prezentului şi un ceva patologic/

blestemat în modul nostru de a fi. Autenticitatea trăirilor

este generată de sinceritatea revoltei şi melancolia

provocată de fugit tempus. Am putea afirma fără să

greşim: câtă revoltă şi melancolie romantică, atâta poezie

de sorginte clasică. Este evident efortul debutantului de a-

şi exterioriza o trăire/ revoltă interioară intensă şi de a o

împărtăşi cititorului pe care-l implică, şi-l incită prin

inteligenţă satirică, spirit de pamfletar, prin negarea

oricăror prejudecăţi poetice şi poietice, în faţa scopului

moral al scriiturii. Citez din Parlamentul, p. 49, rugându-

vă să observaţi tensiunea lirică generată de o revoltă

sinceră, născută din deziluzie, neputinţă şi resemnare

colectivă: „Ce adunătură de golani/ Avem în fruntea

ţării,/ Noi i-am crezut ca spuma mării/ Iar ei, se luptă

pentru bani.// Speranţe noi la patru ani/ Ce-s spulberate

ca un vis,/ Războiul lor din „paradis”/ E să câştige mai

mulţi bani.// Că am ajuns să le fim fani,/ E c-am sperat c-

or fi în stare,/ Să-ncerce-o Românie Mare,/ Dar ei, s-au

dus să facă bani.”

Arhitectura volumului trădează eclectismul

estetic, poetic şi poietic, specific debutantului (in)capabil

să se autocenzureze permanent, să ordoneze şi să

stăpânească principiul sublimării lumii interioare,

inefabile, într-un limbaj poetic gata să comunice simultan,

simulacrul generalizat, disoluţia lumii şi trăirile Eului: I.

În loc de prefaţă (pp. 8-11); care, cred eu, ar fi putut să

lipsească; II. Poezii (pp. 15-67); III. Epigrame, Catrene

şi Epitafuri (pp. 71-143); secţiune structurată aparent

aleatoriu: Femeia, pp. 71-78; Bărbatul, pp. 79-88;

Poliţienească, pp. 89- 99; Politică, pp. 100-111; La

Mare, pp. 112-118; Impresii, pp. 119-124; Diverse, pp.

125-137; Epitafuri, pp. 138-143, în fapt, cea mai reuşită

parte a volumului ce confirmă spiritul de pamfletar,

ironia, sarcasmul şi arta de a satiriza vicii şi tipologii etern

umane. Aici cititorul admiră simultan, subtilitatea ironiei,

spiritualitatea poantei şi modul fără complexe în care

Vasile Checheriţă se integrează în familia de spirite a

epigramiştilor de la Marţial, Voltaire, Piron, Cl. Marot,

Lessing, Cincinat Pavelescu, Gh. Topîrceanu, G. Ranetti,

R. Rosetti, Al. O. Teodoreanu etc.

Autorul a înţeles desigur, că o

arhitectură/ compoziţie sferică l-ar fi

avantajat mai mult în comunicarea

mesajelor .

Specialitatea debutantului din

Piatra Neamţ pare să fie scriitura

satirică ce îşi află rădăcinile în antiteza

romantică dintre corupţia societăţii şi

idealurile morale ale poetului ce vrea

cu orice preţ, „adevărul cuielor din

cruce” (v. Vreau adevărul, p. 63, De

Ziua Unirii; Viaţa ca o amantă, p.

45; Istoria, p. 36, Trăiri, pp. 37-40

etc.). Voinţa de a găsi adevărul, scopul

istoriei, în opinia celui ce a scris Florile răului, ar putea

justifica vehemenţa şi violenţa de limbaj ce merge uneori

până la pamflet (v. Politica, pp. 199-111 şi Poliţienească,

pp. 89-99, Coşmar de iarnă, pp. 51-54). Cititorul va fi

remarcat vocaţia lui Vasile Checheriţă, de a ridiculiza

moravuri, caractere, vicii sociale sau individuale în satire

politice, morale, literare, sociale etc. unele amabile (când

ironia este fină) şi altele vehemente ce anunţă (totul este

posibil la un viitor debutant!) un viitor pamfletar.

Epigramele, odele, satirele, (specii ale clasicismului) sunt

superioare elegiilor, poemelor, meditaţiilor (specii

romantice) prin dedublare, multiplicare, blasfemie, spirit

ironic. În ansamblu, cartea consacră, întrebarea inductivă/

deductivă, logică sau absurdă, concesivă şi imperativă, nu

doar afirmativ-negativă. Conştient sau inconştient, autorul

face în vol. Trăiri un elogiu al întrebărilor insolubile, pe

care ni le punem fiecare dintre noi, întrebări ce potenţează

epigonismul vremurilor pe care le trăim. Dacă nu cumva

suntem trăiţi?! Interogaţia imanentă şi aura tragică fac

farmecul unui poem-parabolă, precum Ţurţurul: „Alb

ţăruş de oţel agăţat/ Ce te aşteaptă la fiecare colţ,/

Pumnal din apă îngheţat/ Să te înjunghie, ca oricare

hoţ.// Damoclesiana sabie divină/ Din întunecimea

străzilor pustii/ Deasupra capului ce-atârnă,/ Să te ucidă,

fără ca să ştii.//Pericolul din streaşina coruptă/ Stalactită

-n peştera de-afară/ Sculptură de cristale mută/ Ce-

ncântă ochiul şi omoară.// O luptă între ger şi soare/ Ce

fiecare apa şi-o dorea,/ În altă stare de-agregare, / De a

ucide sau a mângâia.”

Pluralitatea registrelor stilistice asigură

coexistenţa categoriilor estetice, încât comicul, urâtul,

poeticul, grotescul, sublimul (uneori) etc. fac ca poezia

( = trăitul însuşi) să se nască în beţie dionisiacă şi să se

desăvârşească (dacă poezia poate ajunge la desăvârşire?)

în atmosferă apolinică. Revolta romantică şi amintirea ce

creează individualitatea Eului este estompată de

reprezentarea raţională a unei realităţi absente prin

prezenţa obsesivă (v. Fecioare, p. 34; Caută, p.

48Coşmar de iarnă, pp. 51-54; Legaţi de istorie, pp. 55,

(Continuare la pagina 48)


45

Uşor cu luna pe scări * (*Mioara Băluţă, Partea nevăzută a lunii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015)

Petre ISACHI

CRITICE

„Nimeni nu-i perfect în

uitarea şi în frigul lui...”, ne

avertizează încă din motto-ul cărţii,

autoarea trădându-şi din start,

metafizica romanticului pesimist de

sorginte eminesciană, ce trăieşte cu

acuitate, nostalgia absolutului/

paradisului şi are sentimentul

zădărniciei. Titlul şi parţial

problematica celui de-al doilea volum

Partea nevăzută a lunii al poetei

Mioara Băluţă (debutul: În cădere

voi râde) mi-a amintit de capodopera

lui Eminesu, Scrisoarea I, unde

genialul poet transfigurează alegoric,

spectacolul sublim şi tragic al lumii –

în fapt/ în esenţă, un bâlci al

deşertăciunilor – văzut obiectiv de pe

„mişcătoarea mărilor singurătate”,

scos din „noaptea amintirii” şi simţit

„ca-n vis” de toţi cei ce urmează

„lunga timpului cărare”. Luna, motiv

poetic etern, devine la autorul

Scrisorilor un personaj-martor/ alter

ego ce consemnează condiţia eternă a

omului: „La acelaşi şir de patimi

deopotrivă fiind robi,/ Fie slabi, fie

puternici, fie genii ori neghiobi!” şi

configurează schopenhauerian tirania

visului himeric, generat de dorul

„nemărginit” ce guvernează

universul. Dacă în Satira I, Eul

poetic se identifică cu „stăpân-a

mării”, pentru a revela fatalitatea

destinului: „Şi pe toţi ce-n astă lume

sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i

stăpâneşte raza ta şi geniul nopţii”, în

Partea nevăzută a lunii…, poeta

transfigurează astrul nopţii, simbol

arhaic fundamental, cu funcţia de

arhetip şi principiu de clasificare al

lumii, pentru a iradia simbolico-

evocativ şi a sugera subconştientul,

imaginaţia, visul, elementarul,

femininul, naşterea, devenirea,

iubirea, moartea etc., totul într-o

viziune contaminată pesimist

eminescian, de „eterna alergare”

specifică omului.

Convinsă că lumea trebuie

romantizată, poeta eminescianizează

cu graţie bacoviană postmodernistă,

teme biblice (soarta, hazardul, fugit

tempus, vanitas vanitatum, geniul

morţii evadarea în vis, în trecut, în

copilărie, eros etc.) ce fac de

nerecunoscut celebrul deznodământ al

poemului Epigonii („Toate-s praf…

Lumea-i cum este… şi ca dânsa

suntem noi”) într-o ars poetica-

testament remarcabilă prin goana

după adevărul din „partea nevăzută” a

lumii/ lunii. Care adevăr? Cel pe care

autorul Luceafărului îl considera „ca

şi păcatul mumii Eve/ De faţă-i

pretutindeni şi pururea aeve”…, de

fapt, baza şi conştiinţa oricărei arte:

„poezia e o risipire/ un dezmăţ al

nimicului spiritual/ copiii mei să nu

mă vadă micşorând-mă/ să nu creadă

că voi pleca/ fără să-mi iau la

revedere// scriu pentru voci/ care nu

ştiu ce se poate întâmpla/ dar vor să

coboare în întuneric/ după adevăr/

încerc să mă ascund/ pelerinii mă

prind sub picioarele lor// alergaţi

căutaţi…// minuscula existenţă prin

voi/ se va reproduce în cel mai mic

amănunt/ graţioasă ca o balerină va

dansa/ pe vârfuri/ în cutia muzicală a

lumii…” (praf în picioarele

alergătorilor, p. 12). Condiţia omului

contemporan, de alergător ce nu ştie

încotro merge este potenţată în

alchimia compoziţională a cărţii, prin

opoziţia şi complementaritatea

perechii originare: fiat lux – post

tenebros lux. Viaţa omului cea care-şi

arată asemenea lunii eminesciene,

sieşi farmecul („Străbătute de-al tău

farmec, ţie singură-ţi arăţi”)

luminează seducător atât drumul

imaginaţiei, cât şi pe cel al cunoaşterii

indirecte, discursiv-raţionale identi-

ficată de autoare cu propria-i soartă

cu adevărat misterioasă, sublimă şi

tragică mai ales în partea ei

„nevăzută” (v. a fost iarnă de când

mă ştiu, p.58; de parcă inima mea,

p.50; avem pâine după pofta inimii,

p.46; cui să mă adaug, p.36; norocul

meu, p.28 etc.). Se ştie: cele nevăzute

guvernează pe cele văzute…

Afirmaţia rămâne misterioasă, dacă

uităm că – am citit şi în Schopehauer

– oamenii sunt ca luna nu-şi arată

decât o faţă. Impresia că trăim într-un

„imens deşert” este accentuată şi de

aura de mister a părţii nevăzute a

lucrurilor, de ispita întunericului: „să

coboare în întuneric/ după adevăr”.

Mitologia şi simbolistica nopţii – se

ştie – sunt generate de angoasa,

reacţia depresivă şi chiar groaza ce o

provoacă întunericul, simbol al

timpului devorator: „Timpul e negru

pentru că e iraţional şi nemilos”!. În

planul psihanalizei, întunericul

sufletesc e simbolul păcatului,

adormirii raţiunii şi invaziei forţelor

primare ale inconştientului, dar şi o

stare a unei posibile revelaţii, încât

poate fi asociat misterului, reveriei şi

inspiraţiei poetice.

Blagian vorbind scriitoarea

mizează pe aşa-zisa poetică a tainei şi

pe muţenia lucrurilor: „sunt iubita

propriei mele muţenii” (v. andante,

p.19). Totul se ascunde şi totul este

ascuns, încât convingerea autoarei că

„într-un imens deşert/ singurul

adăpost îţi eşti tu ţie însăţi” (v. cu

timpul, p.8) nu face decât să

reconfirme eterna furtună existenţială,

egoismul şi pesimismul schopen-

hauerian („egoismul este sâmburele

vieţii”), pericolul renunţării şi al

înstrăinării. Să fie „partea nevăzută a

lunii”, un simbol al (auto)distrugerii,

al pasiunilor tenebroase şi malefice, al

energiilor duşmănoase ce se cer

învinse pentru ca individul să poată


46

supravieţui, al „lunii negre” ce are,

se ştie, o putere – forţa găurilor negre

- de atracţie şi de absorbţie

înspăimântătoare!? Aşa s-ar explica

de ce autoarea are ceva din metafizica

„unor nobili cu titlul pierdut/ într-un

septembrie medieval” (v. abandon,

p.9), iar „viaţa” ( supratemă a cărţii)

nu este revelată „ca o pradă”, în

viziunea lui Marin Preda, ci „ca o

biblie” (v. whon i need you, p.56),

adică „viaţa” în care sacrul coexistă

cu demonicul, adevărul cu minciuna,

„viaţa” în care noi reiterăm la

nesfârşit mitul lui Iov şi în care –

folosesc titlul unui poem al M. B. –

„se poate spune că aşa a fost să

fie” (v.p.30) ca tocmai acolo să se

afle ochiul inorogului, „viaţa” ca loc

poetic prin excelenţă locuibil, pe cât

de sublim, pe atât de tragic și

grandoarea tragic-bacoviană a omului

predestinat să trăiască căderea, golul

sufletesc, abisul, singurătatea,

absurdul, înstrăinarea etc. Poeta

pretinde că trăieşte poetic viaţa, din

moment ce afirmă tranşant: „eu scriu

aşa cum trăiesc”!?. Dar să observăm

ce vede ochiul inorogului în această

viaţă „ca o biblie” în care (re)citim

borgesian, „cartea de nisip” a lumii/ a

omului, fiinţă creată de Dumnezeu

pentru a se întrece pe sine: „nu te lăsa

pradă poeziei fiul meu nu te opri/

muzica ei uimitoare te va atrage

înăuntru/ fii mai mult decât mine/ fii

mai mult/ decât cei pe care îi ştii/

mintea ta e o hartă nevăzută/ un

mănunchi de chei/ şi tot atâtea uşi

nedeschise/ încă ai un munte în faţă/

ai un munte în piept/ potriveşte-ţi

pasul cu stâncile lui// dă-i timpului

vise trupul să-ţi rămână viu/ dă timp

rănilor şi se vor vindeca singure/

altfel/ eşti şi vei ajunge ca nisipul/ un

animal flămând/ care înghite orice

respiră orice curge/ în orice direcţie

bate vântul/ nu-l poţi ucide nu-i poţi

prinde inima” (cu ochii vii, p.17).

Motivul muntelui, un axis mundi, un

confident al stelelor căzătoare, inclus

în arhitectura textului între posibilele

chei de lectură, semnifică încercarea

scriitoarei de a-şi depăşi limitele, într-

o ascensiune spiritualizată prin

cunoaştere de sine, într-o participare

activă la marea simfonie a vieţii

cosmice. Este evadarea ei/ noastră din

condiţia de „animal flămând”… ce

„curge în orice direcţie bate vântul” şi

trăieşte sub zodia lui sunt (v. la

boheme, p.60).

Este evident pentru fiecare

cititor, poetul Mioara Băluţă repetă

destinul lui Sisif, cel ce înţelege în

final că e responsabil de propria-i

fericire, din moment ce îşi poate

schimba opţiunea, judecata şi dorinţa.

De ce nu o face?! În spaţiul

constelaţiei poetice în care s-a născut,

„partea nevăzută” reprezintă mărturia

bucăţilor de suflet în care predomină

viaţa infantilă, arhaică, vegetativă,

artistică a psihismului. Zona lunară a

propriei personalităţi – clarul de lună,

ar fi spus Eminescu – regimul nocturn

ce reprezintă timpul epifaniei forţelor

malefice. Aura crepusculară,

inconştientă a tropismelor şi a

reacţiilor instinctive ale fiecăruia

dintre noi, mi se pare a fi partea cea

mai realizată artistic a poemelor ce

ascund „cea mai frumoasă prăpastie”

pe care o numim viaţă. Este

configurată partea „primitivului” din

noi, treaz chiar în timpul somnului, în

visele, fantasmele şi imaginarul ce ne

modelează sensibilitatea profundă: „şi

se trezeşte din viaţa ei/ eu nu ştiu în

care viaţă adorm/ şi într-a cui mă

trezesc/ nerecunoscută şi învinsă evă/

şarpe şi fruct/ merg în urma timpului

cum îşi urmează/ mortul crucea// dar

poate tu nu simţi/ că îmi viscoleşte de

-o vreme prin vise/ că suflu în pumni

şi degetele/ au început să mi se

încălzească/ că mă aprind şi luminez

noaptea/ mai ales/ în partea nevăzută

a lunii vin/ şi fac dragoste cu tine

aşa/ ca o pedeapsă” (lumea se culcă,

p.47). Poezia „ca o fereastră spre

lume” (v. a fost iarnă de când mă

ştiu, p.58) îi revelă cititorului o lume

configurată în „clar de lună” în care

fiecare pare să fie preocupat de „felul

în care ne adăugăm” (v. p.64)

culorilor nopţii, fascinaţi de căderea

în noi înşine/ în lume. Poeta ce poartă

pe umeri „biserica tuturor

femeilor” (v. a trecut noaptea, p.66)

şi se revede în oglinda poemului

transfigurează în Partea nevăzută a

lunii, sensibilitatea femeii neînţelese

(nu am văzut femei înţelese!?)

încredinţată farmecului tăcut al

gândurilor secrete, al misteriosului

cântec al inimii refugiată fie în

paradisul copilăriei, fie al iubirii,

reculeasă în sine, captivă într-un vis

al vieţii „ca o biblie”, pradă poeziei

sau beţiei instinctului poetic, transei

unei chemări vitale, care îi duce

sufletul capricios, boem, fantast,

himeric în voia aventurii poetice:

„port cu mine iadul/ raiul deopotrivă

bântuie lumea/ prăpastie la răscruce

de vânturi/ sunt femeia celor patru

pătrare/ femeia deşertului/ pentru că

n-am iubit primul bărbat/ nisipurile

au furat mireasa// oricine mă

întreabă/ îi răspund ce e viu e

migrator/ praf de lună ne acoperă/

subtil toată viaţa îmblânzim/

scorpioni apoi vine un copil/ şi-i duce

la gură/ spontan// apar atâtea

înţelesuri/ dar adevărul e singur deşi

îl duc//cu mine peste tot” (norocul

meu, p.28). (Re)scrisă în cele 95 de

poeme ale volumului (v. îmi scriu

poemul, p.74) autoarea ne oferă un

autoportret în palimpsest, dar şi

haloul poetului etern ce pendulează

între două limite, finitul – infinitul

celor văzute şi al celor nevăzute -

care-l încarcerează şi-l evită în acelaşi

timp. Metafizica poetului pentru care

nimic nu este sigur decât

incertitudinea, a omului pătruns şi

convins de principiul aparent imoral

ce guvernează lumea: „să te aştepţi

oricând, la orice, de la oricine,

inclusiv de la tine însuţi” contaminează întreg volumul.

Această aşteptare tragică (im)

previzibilă, însoţită de „geniul morţii”

şi aerul „plin de pisici” asociate

principiului feminin, senzualităţii,

misterelor nopţii potenţează atributele

malefice ce locuiesc partea nevăzută a

inimii: configurare a perfidiei,

agresiunii, cruzimii, a iraţionalului şi

a demonicului, încât eşuăm

întotdeauna „într-un ochi străin de

apă” (v. aerul e plin de pisici, p.61)

şi trăim într-o lume (dez)vrăjită sub

aceeaşi eternă tiranie a Eului: „nimic

magic nimic personal/ înainte şi după

tot eu” (v. am spart gheaţa, p.80).


47

De aici identitatea noastră de oameni

de hârtie ce locuiesc înstrăinaţi într-

un Text „viaţa ca biblie” sau „viaţa

mea ca o rulotă/ uitată la marginea

pădurii” , v. am nevoie de un viscol

nebun, p.87, înfricoşaţi şi însinguraţi

de visul nefiinţei, pe care-l trăim într-

un univers himeric. Mesajul cărţii

este fatal eminescian: „Şi în noaptea

nefiinţei totul cade, totul tace”,

reconfirmând cu eleganţă romantico-

expresionistă, obsesia Mioarei

Băluţă, pentru mitul căderii. În fapt:

câtă înălţare - atâta cădere – atâta

poezie! Câte văzute – atât nevăzute –

atâta poezie! Fundamental rămân

sensul teologic al frumosului şi

nostalgia paradisului pierdut, atâta

timp cât „într-a veşniciei noapte

pururea adâncă/ Avem clipa, avem

raza, care tot mai ţine încă…”. Cum

omul/ poetul este asemenea lunii:

adică nu-şi arată decât o faţă, las

cititorului plăcerea de a-i descoperi

„partea nevăzută” ascunsă de poetă,

cu graţia şi intuiţia Evei trădată de

eternul Adam incapabil să înţeleagă

şi să poarte pe umeri „biserica tuturor

femeilor”. Şi – paradoxul

paradoxului – cu atât mai greu,

biserica unei singure femei…

Un sfat, deşi nu ştiu scriitori

care să fi urmat din convingere sfatul

unui critic! Pentru viitorul volum al

poetei care promite să se învingă pe

sine: ca să rămâi în Poezie trebuie să

te asemeni cât mai puţin cu

predecesorii… De loc, mi se pare

imposibil. Au încercat dadaiştii…

Pe creasta „noului val”*

Liviu CHISCOP

Autoportret în cărbune aprins

După debutul din 2014, cu În

cădere voi râde, cel de-al doilea

volum de versuri al doamnei Mioara

Băluţă – Partea nevăzută a lunii

(„lansat” pe 30 octombrie crt. la

„Café du Théatre”) – liric prin

excelenţă, depune mărturie, în

conformitate cu canoanele genului,

asupra propriilor idei, gânduri,

sentimente, atitudini ale semnatarei.

În acest context, era firească tentaţia

autoportretizării, prezentă în nu mai

puţin de 20 de poeme din cele 95,

câte însumează volumul, din care am

selectat, spre ilustrare, doar câteva.

Să începem, didactic, cu portretul

fizic: „sunt aici / îmi pieptăn părul /

şi chipul meu este frumos / de parcă

aş fi făcut dragoste (...) // priviţi-mă /

nu veţi înţelege nimic din unghiile

astea lungi / şi buzele acestea moi /

ca viaţa” (p. 68-69). Tranziţia spre

portretul psihic, moral, interior e

realizată prin poemul mai mult decât

o rochie: „mai mult decât o rochie /

croită cu furie / sunt o câmpie

fertilă / o construcţie în mişcare /

care te cutremură” (p. 73). Altă dată

se închipuie ca fiind „femeia

deşertului”: „sunt femeia celor patru

pătrare / femeia deşertului / pentru că

n-am iubit primul bărbat / nisipurile

au furat mireasa” (p. 28), ori chiar o

vietate a deşertului: „şi eu mă simt ca

o felină mică / în faţa unei gheare

mai mari / alintându-mă pe lângă

pereţi / scâncesc speriată: vreau

acasă” (p. 96). Poeta este, fără

îndoială, o „vitalistă”, o „trăiristă” (la

noi, existenţialismul s-a numit,

iniţial, „trăirism”), combustia

sentimentelor realizându-se la

temperaturi înalte, la cote

incandescente, ca într-un „cărbune

aprins”, după cum, metaforic, se

autodefineşte. De aici, din acest

neoexistenţialism atât de caracteristic

poeţilor din „noul val” – în care s-a

regimentat, indiscutabil, şi Mioara

Băluţă – derivă, am spune,

gesticulaţia grandilocventă, decla-

raţiile megalomane prezente la tot

pasul, un exemplu fiind poemul am

nevoie de un viscol nebun: „ceva să

mă smulgă din rădăcini / şi să mă

arunce în aer / de o ninsoare care să

vindece / toate viciile la care ţin / am

nevoie de o mână / care să împrăştie

în raze / terminaţiile nervoase ale

fiecărui an” (p. 87).

Între credinţă şi tăgadă

Tipic neoexistenţialistă este şi relaţia

poetei cu divinitatea, mergând uneori

într-o direcţie apostatică amintind de

„existenţialismul ateu”, teoretizat de

Jean Paul Sartre în veacul trecut.

Simţindu-se singură, marginalizată,

părăsită de toţi în această „viaţă ca o

rulotă / uitată la marginea pădurii”, e

firesc poate ca eroina cărţii să se

întrebe, la un moment dat, dacă

Dumnezeu, care a părăsit-o, există cu

adevărat: „Dumnezeu nu există

Doamne / de ce m-ai părăsit” (p. 22).


48

Precum odinioară Arghezi, care

exclama într-un Psalm, „Vreau să te

pipăi şi să urlu: este!”, tot astfel

autoarea acestei Părţi nevăzute a

lunii, partajată între credinţă şi

tăgadă, ar dori semne concrete care

să-i confirme existenţa divinităţii,

întrebându-se într-un final de poem:

„de ce rugăciunile noastre nu te

arată / Doamne” (p. 86). Relaţia

poetei cu divinitatea e totuşi

ambiguă, am spune, căci alteori lui

Dumnezeu, care e imaginat doar ca

„un bătrân în cămaşă de forţă”, îi

sunt adresate rugi fierbinţi precum:

„dă-mi Doamne viaţă să te respir /

nu doar să te scriu” (p. 63), sau: „ia-

mi Doamne întunericul acesta / şi du

-mă în respiraţia lui să respir” (p.

66), pentru ca, în cele din urmă,

realizând poate că „nimic nu există

fără Dumnezeu”, să-i solicite, cu

sinceritate, revenirea: „osândit/

întoarce-te în cortul nostru/

Doamne!” (p. 42).

Un erotism ce stă să dea pe

dinafară...

Spaţiul limitat al prezentei recenzii

nu ne permite semnalarea şi

exemplificarea tuturor motivelor

întâlnite în cuprinsul volumului,

cum ar fi metempsihoza, mitul

adamic, mitul androginului, cel al

destinului („fortuna labilis”), a

trecerii inexorabile a timpului, sau

al zădărniciei din spusele

eclesiastului: − „vanitas vanitatum

vanitas”. Recurente sunt, de

asemeni, motive precum cel al

tăcerii, al liniştii, dar şi cel al nopţii

şi întunericului, ca să nu mai vorbim

de propensiunea autoarei pentru

sezonul invernal, confirmată de

impresionanta frec-vență a

termenilor din aria semantică a

iernii: frig, ger, zăpadă, viscol,

îngheț, ninsoare, fulgi etc. Cel mai

bine tratat, ca să spunem așa,

rămâne, fără îndoială, motivul

iubirii, erotismul debordant al

eroinei manifestându-se uneori –

cum însăși precizează – chiar

dincolo de limita legii… Motiv

central al cărții, „setea de iubire”

generează, prin asocierea

imprevizibilă a termenilor în

context, imagini de o indicibilă

expresivitate și originalitate, pre-

cum: „m-am ghemuit în locul lui

cald/ și i-am lăsat mirosul / să mă

atingă / sângele pleca și se întorcea

în inimă / țineam întunericul aprins /

pe limbă / țipătul mut al ființei /

trecut prin toate vămile // călătorule

rămâi / imprimă-mi această oră în

toate nopțile” (p. 52). Dacă

teoreticienii, autorii manualelor de

filozofie, sunt unanim de acord că

iubirea reprezintă „una dintre

principalele direcții ale fericirii”, am

fost sinceri interesați să aflăm și

opinia unei practiciene, recte a

autoarei, fină cunoscătoare, dacă nu

chiar expertă în materie de amor.

„Fericirea – spune ea – e ceva

acidulat care ne înțeapă/ limbile /

nici șampanie nici vin/ doar un

somn din care ne trezim / să ne

învățăm tristețea cu răbdare”. (p.

84). Nici în cazul bărbatului

fericirea nu poate exista în afara

iubirii, fiindcă este „fericit cel ce

mai întâi a iubit/ și apoi și-a

recunoscut / în plină cădere aripa /

din gol înălțându-se/ în ultima

secundă” (p. 71).

Dinamica imaginarului poetic

În sfârșit, nu putem încheia fără a

semnala potențialilor cititori ai cărții

remarcabila ei modernitate sub

aspect formal, cvasitotalitatea

pieselor fiind în vers liber și vers

alb, cu excepția a două poeme de

factură clasică – Oglindire (p. 21) și

Lumina pe întunericul altcuiva (p.

43), care însă, tematic, sunt perfect

articulate întregului.

Prin bogăția și varietatea sa,

imaginarul artistic constituie încă o

reușită a acestui volum: aproape că

nu există figură de stil (lexical-

semantică, morfosintactică, retorică,

fonologică) sau procedeu artistic

care să absenteze din cuprinsul

cărții. Dacă metafora, ingam-

bamentul, oximoronul, anafora etc.

pot fi întâlnite la tot pasul, iată două

altfel de imagini, mai rare, de natură

a proba virtuozitatea autoarei. Prima

dintre ele ar fi o aliterație expresiv-

simbolică, având la bază repetarea

sunetului consonantic v plasat în

poziție inițială în nu mai puțin de

cinci vocabule din versurile:

„Să-mi tulbure visul sânii tăi

obraznici / – Vara lor prin vene încă

îmi vânează – / Vindecă-mi plecarea

pașilor zburdalnici” (s.n. – p. 43).

Dacă aliterația e o „figură de

echivalență fonologică” – cum e

definită în estetica literară –,

anastrofa e un procedeu artistic cu

totul aparte, care ține de topică,

adică de așezarea termenilor în

context. Autoarea Părții nevăzute a

lunii a recurs la acest procedeu

ingenios pentru a evita – zic eu – o

eventuală acuzație de licențiozitate/

vulgaritate. Nerezistând ispitei de a-

și face cunoscut idealul de

masculinitate la care aspiră, la care

visează (un bărbat nud, erect, întins

pe pat), a apelat la anastrofă siluind

topica în chipul următor: „(…) îmi

imaginez / un bărbat / patul întins

gol / erect adevărul nu-mi dă voie să

dorm / asta înseamnă că sunt vie /

zâmbesc” (p. 10). Zâmbim și noi, nu

înainte de a preciza încă o dată că

poeta a reușit să ne convingă, cu

asupra de măsură, că e pe deplin

stăpână și pe tehnica versificației.

Beneficiară a unei vitalități

debordante, vizibile mai ales în

erotismul ce stă să dea în clocot,

frizând pe alocuri nimfomania, dacă

nu chiar – cum am văzut – obsesia

priapică, adică „mai mult decât

prevede legea” – cum însăși

recunoaște – Mioara Băluță reușește

să se plaseze, cu a sa Parte nevăzută

a lunii, pe creasta „noului val” al

liricii existențialiste actuale.

*) Mioara Băluţă,

Partea nevăzută a lunii,

Timişoara, Editura Eurostampa,

2015, 110 p.


49

Funcţia estetică a eşecului*

*Vasile Checheriţă, Rătăciri, Crigarux, Piatra-Neamţ, 2014

Petre ISACHI

Problematica preponderent romantică, a celui de

-al doilea volum al poetului Vasile Checheriţă, Rătăciri,

actualizează printre alte teme şi motive, cunoscutul vers

eminescian, „numai omu-i schimbător, pe pământ

rătăcitor”. Condiţia contemporanului rătăcit în labirintul

vieţii îşi revelă cu adevărat dimensiunea tragică, doar

transfigurată în corelaţie cu teme şi motive convergente

precum: predestinarea, abisul, singurătatea, senectutea,

vanitas vanitatum, fortuna labilis, iubirea, moartea,

fatalitatea, neantul, prietenia, resemnarea, fugit tempus,

înstrăinarea, dezrădăcinarea, inadaptarea etc. Este ceea

ce reuşeşte parţial poetul nemţean, pentru care poezia

este în primul rând, trăire, cu alte cuvinte arta de a simţi

lumea. Problematica eternă în definitiv cere, totuşi,

intuiţie lirică nouă şi oferă autorului posibilitatea de a se

răsfrânge asupra lui însuşi, de a se radiografia şi (re)

descoperi pe neaşteptate, rătăcit. Privindu-se în oglinda

textelor, „rătăcitul” Vasile Cecheriță se configurează ca

un Ianus bifrons ce ar putea spune, parafrazând un

celebru personaj din capodopera La ţigănci de Mircea

Eliade: sunt totuşi poet, „pentru păcatele mele am ajuns”

ofiţer de poliţie, dar visul meu dintotdeauna a fost

sublimul şi „absurdul semnificativ” al poeziei pe care am

simţit-o prima dată în satul natal. Ba chiar ar putea

încheia, asemenea profesorului Gavrilescu, personajul lui

Eliade: „Trăiesc pentru suflet”. În mod cert, cartea

Rătăciri, 2014, tinde să urmeze mai „riguros” ars

poetica ce-i deschide vol. de debut (v. Trăiri, p. 15).

Poetul aflat în căutarea unei lumi mai curate, indiferent

unde s-ar afla ea, (v. o altă lume caut, pp.79-80)

promite, dacă observaţi substanţa textului nescris/ umbra

textului, să redescopere în sine, „pictura

oarbă” (Leonardo Da Vinci) a lumii – citeşte poezia.

Structura compoziţională a cărţii: * Versuri, pp. 5-113;

* Reflecţii, pp. 115-118; * Dicţionar, pp. 119-120;

trădează voinţa poetică de a transfigura „frumoasele

vise/ Ce nu pot fi spuse”, iubirile „de toamnă”, „soarta

parşivă”, ideea de „bilanţ”, dar mai ales certitudinea că

nu poţi găsi poezia nicăieri, dacă nu o porţi în tine. Îi rog

pe cititorii lui Vasile Checheriţă să-i observe devenirea

estetică, faţă de volumul de debut. Am ales un poem, la

întâmplare, în care autorul transfigurează singurătatea

definită de Schopenhauer, drept „soarta spiritelor

superioare”, în realitate, prima nefericire atât a tinereţii,

cât şi a senectuţii: „te-am întâlnit în vis/ încărcată de

anotimpuri // florile cu razele de soare/ primăvăratice/

îţi acopereau părul/ şi obrajii rumeni/ iar braţele tale

gingaşe/ chemau păsările/ la împerechere // trupul tău

catifelat/ şi ciocolatiu/ cu buzele rubinii/ muşcau cu

nesaţ/ din soarele arzător/ de vară/ în strălucirea/

cireşelor agăţate/ după ureche // înfăşurat ca un şarpe/

te cuprindea/ plin de struguri/ dionysos cu doicile lui/ în

toamnă/ şi te împrospăta/ cu parfum şi dulceaţă/ iar

merele sânilor tăi/ făceau cu ochiul/ trecătorilor //

numai iarna polară/ din ochi şi din suflet/ m-a trezit la

realitate/ pipăind singurătatea” (singurătate, pp. 40-

41). Idealul în veci neatins al poetului „plictisit de-atâta

libertate” şi „pierdut/ într-un labirint/ dintr-o lume” (v.

Rătăciri, p. 44) ce nu-i aparţine este în fapt, visul pe

care-l vede, dar pe care nu-l poate trăi în mod real,

pentru că nu găseşte adevărul ontologic, încât poemele

„ezitare prelungită între sunet şi sens” lasă permanent

impresia unui superb eşec, asemenea Afroditei din Milo

transmisă posterităţii, fără mâini, simbol al frumuseţii cu

infinite posibilităţi de interpretare inefabilă:

„frumuseţea/ nu este perfectă/ nu este morală/ şi nu este

logică/ dar este strict necesară // prin fereastra ochilor/

sufletului nostru/ îi place nespus de mult/ să privească

frumosul” (a privi frumosul, p. 58). Frumosul pare să

fie în viziunea poetului trăitor în Piatra-Neamţ, folosesc

definiţia lui T. Vianu, „obiectul unei plăceri

dezinteresate”. Dar există oare plăcere dezinteresată? Ce

frumos iubeşte poetul? Cel ce comunică – credem noi -

„splendoarea adevărului” (Platon) sub care se ascunde

frumuseţea „strict necesară” omului aflat etern sub

tirania răului şi a urâtului existenţial. În reiterarea

funcţiei estetice a eşecului (viaţa = eşecul visului) temă

transfigurată şi de Nichita Stănescu în Lecţia despre

cerc stă de fapt, farmecul „rătăcirilor” lui Vasile

Checheriţă. Nu-mi amintesc cine spunea: eşecul este

temelia reuşitei. Din perspectiva acestei butade despre

eşec, noi , românii, avem un viitor strălucit! Dar să ne

întoarcem la poetul din Verşeştii Bacăului, ce pare să

urmeze un principiu estetic preferat al lui J. Derrida:

„Nici un poem fără eşec, nici un poem care să nu

deschidă o rană”: „stalactite şi stalagmite/ lănci

îndreptate/ una împotriva celeilalte/ cu gloanţe

cristaline/ de lacrimi/ adunate într-un ochi/ cu apă

neagră/ ce alunecă uşor ca o năpârcă/ alunecând prin

grote-ntunecate/ căutând cu disperare/ lumina şi cerul/

unde să se scalde. // deasupra muntele/ din piatră şi lut/

ce plânge/ în sufletul său/ oasele strămoşilor/ bucurate

cu atâta alb/ şi mângâiere/ ascunse ca o comoară/

dedesubt.” (peştera, p.24). Ca şi în vol. Trăiri, 2013,

autorul locuieşte în întrebarea ca act vital, ca spaţiu

suspendat între/ dintre da şi nu .


50

locuieşte în sine. Ori se ştie: „Cine se decide să locuiască

în sine, în umbra şi lumina sa, află încet-încet, ceva

despre ordinea universală. Daimonul începe să

vorbească”, ne confirmă şi Andrei Pleşu în Minima

moralia. Singurul absolut al întrebării este relativitatea:

„m-am rătăcit/ în propriile mele/ amintiri/ pline de

speranţe/ vise false/ şi neîmpliniri // sunt rătăcit/ în

propria mea existenţă/ în propriul meu destin/ umblu prin

viaţă năuc/ mă întreb într-una/ unde mă duc/ şi de unde/

Doamne iartă-mă/ vin” (sunt rătăcit, p. 53)

Gândirea poetică pare să fie contaminată de

„căutarea temeiurilor prime şi ultime” (Heidegger),

căutare ce naşte o pluralitate de interogaţii care oferă

întâmplătorului lector, substanţa textului nescris. Recitiţi

din această perspectivă poemele: chiar dacă, p. 54;

sufletului, p. 59; rătăciri II, p. 64; te credeam în ceruri,

p. 92; visam să zbor, pp.76-77; perigeu (super luna),

pp. 105-106 etc. şi veţi constata cum umbra textului

ascunde sub timpul poetic, paradoxul că „esenţa artei este

inactuală”. Timpul, „cauză a tuturor lucru-

rilor,” (Aristotel) este prezentul atemporal, orizont posibil

al oricărei percepţii a existentului şi a esenţei lumii:

„cineva acolo sus/ cântă împreună cu universul/ cântece

pe care doar/ cei trecuţi dincolo/ le pot auzi/ dansează/

odată cu stelele/ şi se încălzeşte/ la flacăra iubirii/ dintre

două galaxii/ ce-şi unesc destinele // cineva acolo sus/

învârte roata timpului/ pentru ca florile/ vieţile noastre

grăbite/ să cadă ca un fulger/ în împlinirea menirii/ şi

trecerii // cineva acolo sus ne îndrumă/ şi ne arată/ calea

spre veşnicie” (colo sus, cineva, p. 94). Poezia, artă în

timp, se construieşte progresiv în spaţiu, fundamental în

procesul poetic fiind timpul trăirii, prin excelenţă

circumstanţial şi subiectiv, timp poetic în care poetul, orb

rătăcit, înspăimântat de „golul interior al sufletului” se

întreabă deloc retoric, dacă viaţa este „un dar sau o

pedeapsă? (v. viaţa – un dar sau o pedeapsă?, pp. 82-

84). Poetul nemţean este deschis atemporalului pe care-l

consideră o concentrare de durată, nemurire a clipei

estetice/ a trăirii poetice, confirmând teza că esenţa

Poeziei este inactuală.

Simultaneitatea timpului poetic cu veşnicia

constituie prima reuşită a Versurilor din prezentul

volum. Remarcabilă mi se pare şi forţa unor poeme de a

se înălţa la simbolul-idee capabil să iradieze etern

semiotica pasiunilor: „nemărginirea privirilor/ casa

zămislirilor/ de zei creatoare/ renaştere, transformare/

drum către moarte/ viaţă în mişcare // cunoaştere,

fecunditate,/ apollo (cel ce vine pe mare)/ izvor,

adunătură de ape/ ascunzătoare de monştri/ supusă de

yahve zeu/ sălaş al patimilor/ ochiul albastru/ plin de

curcubeie/ aşezat între om/ şi Dumnezeu/ primordiala

indistincţie/ spirit divin/ în care oul/ a avut destin/

licoarea nemuririi // idee,/ scânteietoare/ picătură de

rouă/ în calea lactee // origine-ntre maluri/ sărut de

valuri/ oglinda-n soare/ loc fără cărare./ zbuciumată,/

informă/ tenebroasă/ şi totuşi/ atât de

frumoasă” (fascinaţia mării, pp. 102-103)

Vasile Checheriţă a intuit de la bun început, când

şi-a poetizat clipa fugitivă şi irepetabilă în volumele

Trăiri, 2013, şi Rătăciri, 2014, că poezia este fiica

libertăţii. Şi din acest motiv nici un poem nu pare

încheiat, iar receptarea, un proces continuu în care

mutaţia valorilor estetice este fatală. Propun cititorului (v.

p. 112) şi trei din Reflecţiile autorului: * „Numai cei

intraţi în istorie pot fi judecaţi de ea”; * „Nu rănile, ci

poziţia de a merge în genunchi mă deranjează”; * „Dacă

vrei să rămâi om, nu te băga în politică”. Cu permisiunea

Măriei - Sale Autorul, voi parafraza ultimul aforism:

Dacă vrei să trăieşti liniştit, nu te băga în familia poeţilor.

Aceştia sunt, cum susţinea şi Horaţiu, genus irritabile

vatum (genul profeţilor iritabili). Probabil, şi din acest

motiv va fi propus filosoful Platon alungarea acestora din

cetate, deşi ei sunt inima lumii, născuţi pentru a

răscumpăra omul de/ din realitate şi a-l implica în real/

sacru.

Încredinţaţi că Vasile Checheriţă şi-a asumat

idealul, libertăţile, responsabilităţile şi apostolatul celor

ce oficiază, nu slujesc, îi aşteptăm evoluţia estetică a celui

ce a văzut „corăbii/ în amintiri înecate/ de puterea

gândului/ scânteietor”… Poate pentru a-i capta

bunăvoinţa, autorul „Rătăcirilor” îi oferă lectorului (v. pp.

119-120) un „Dicţionar” pe care Măria Sa Cititorul ar fi

trebuit să şi-l alcătuiască singur…? Eu rămân la părerea

că pentru a-l cuceri pe cititor trebuie să-i ceri nu să-i

dai…!? Nu reuşesc să-mi imaginez cum ar arăta Poliţia

formată din ofiţeri-poeţi şi nici ţara condusă de filosofi,

deşi iluminismul de acest tip se cere mai mult ca oricând

în România.

(Urmare din pagina 42)

Sufletul şi inima ta, p. 67) a unei misterioase presiuni a

realului = ideea şi esenţa fenomenelor.

Cuceritoare în ansamblul volumului Trăiri sunt

cele două componente iniţiale ale poemului: inspiraţia şi

voinţa. Dacă inspiraţia ( = descoperirea sinelui în sine)

oferă autorului primele versuri, restul nu pot fi completate

decât prin voinţă – condiţia necesară oricărei acţiuni

poetice conştiente. În acest sens cele mai reuşite poeme

ale debutantului sunt rodul nu doar al revoltei, pasiunii,

ideii, ci mai curând al efortului sisific. Nici volumul, deşi

se termină cu Epitafuri, nici celelalte specii ale genului

liric ce-i alcătuiesc scriitura nu sunt terminate. Este prima

victorie a ofiţerului-poet, în războiul interminabil – fără

învinşi şi fără învingători – cu popoarele de poeţi pe care

n-a reuşit încă să-i ajungă: Homer, Dante, Shakespeare,

Goethe, Eminescu, Blaga, Bacovia, Hugo, Unamuno etc.

Primul ideal al oricărui debutant: să-şi ajungă

predecesorii. Al doilea: să-i depăşească. . .!?


51

Când sub bocancul lui am fost,

Când sub bocancul lui eram;

E drept, pe-ascuns, mă amuzam!...

Am spus de-asemeni-cu folos!-

Celui urât, că e frumos;

Celui bătrân, că-i june prim

Celui ridicol, că-i sublim!

Părintelui ignar, sau cult,

Că Goe-al lui promite mult...

Eram atât de elocvent

C-aproape toți, concomitent,

Convinși erau, într-adevăr,

Că broaștelor vor crește păr,

Că-n mod subit, miraculos,

Cel pleș va deveni pletos

Iar cel sărac, bogat va fi

Și lumea va împărăți

De nu aici, atunci în cer!...

Am pus și sare și piper;

Am pus și mirt, ienibahar

Să dau ghiveciului barbar

(Atât de acru, de amar)

Aspect, culoare, gust, miros:

Să-l fac să pară... delicios!...

Odată, insă, cât pe ce

Să trec brutal si repede

De la botez, la marș funebru:

Părinții albi, copilul, negru!...

Atunci, am dezvoltat, ad-hoc,

Cu multă șansă, cu noroc

Ideea-n vogă de mulți ani:

C-Adam si Eva-s... africani!...

Aldată, cum aveam fundal

Un vag oraș medieval

Văzând nebunii că strâng crengi

În jurul unui stâlp sau henge

C-adună paie și surcele

Ca să „purifice” cu ele

Pe cea mai dulce dintre „iele”...

Privind la minunatu-i păr

Ce-avea-n cosițe flori de măr,

Cu mâna-n foc eu am jurat

C-am „prins” si m-am „cutremurat”

O voce ce venea de Sus:

Că e aleasa lui... Iisus!...

Vă-ntreb umil și obidit:

O fi păcat că am mințit?!

C-am jurat strâmb și ușuratec

Să scap un suflet de jăratec?!

...........................................

Părinte stareț am purtat

În sufletu-mi – neatârnat-

De mic copil un sfânt comând:

Să fiu umil și să fiu blând

Să-ntorc și celălalt obraz;

Chiar de-am fost beat,

Chiar de-am fost treaz,

De el în veci mi-am amintit!...

Dar să vedeți ce-am pățit

În sala unui tribunal

(Lucram pe-atunci la un jurnal

„Independent” și „democrat”

Nuanță: „șters”, spleen:„moderat”)...

Când în incintă am descins

Se discuta extrem de aprins,

Cu glas indiferent și gri

Cam câți ani „buni” s-ar cuveni

De pușcărie sau de gros,

Unui pârlit mai negricios

Ce-ar fi furat vreo trei găini

Dintr-un coteț... de la vecini?!...

Atunci eu mă ridic sfios,

Si-n treb pe-un ton cuviincios:

- Mult prea distins și onorat (ș.c.l.)

Cât păsăret ați devorat

De pleașcă sau de căpătat,

Voi toți cei care ați jucat,

Acest spectacol deșucheat

De teatru vechi și demodat?!”...

Atât, un lucru mai am clar:

Un deget autoritar

(arătător, nu inelar)

-„Afară cu acest măgar!...”

Restu-i confuz, de presupus

Cum m-au luat și dus pe sus,

Cum m-au bătut și m-au scuipat

Cei care au reprezentat

Poporul... sincer revoltat!

........................................

Ajuns aici, sunt fericit!

Pe clerici, da, i-am preacinstit:

Cotnari, Merlot, ce mai era

Prin boxă, beci, etcetera...

După libații recurente,

Urmau dezbateri emergente

Cu comentarii și adagii

Pe marginea unor pasagii;

Cu observații vii, concrete,

Pe marginea unor versete

Ce ne păreau mai relevante;

De pildă întrebări savante:

(Atunci s-opreau mișcare, umblet)

-„Femeia are, sau nu... suflet?!”...

Complet potrivnică ideii

Era fantasma Salomeii!

Fantasmă?!... Pot jura, prezență

De-o grea și rară consistență

Că ne-ntrebam, înfiorați,

Cu ochii mari și bulbucați

Ce dans o fi „executat”

De-a scos din minți pe împărat?!

Și dacă trupu-i tânăr, plin,

Îi apărea întreg, deplin,

Prin străveziul strai de in?!...

Stiți cum e omul curios

Și-al dra... știu, știu că nu-i frumos!...

Dar îmi fac cruce, mă închin

..............................................

Nu, n-am râvnit la ce-i străin!

Dar când prin dreptul meu trecea

Femeia mândră a cuiva

Mă mai uitam și eu... așa,

Ce sâni, ce șolduri poate avea!

Ce mers, unduitor, felin!...

Și vă întreb, ca bun creștin,

Înseamnă oare, acest clin,

Să fi poftit la trup străin?!

...........................................

...-Pe-aproapele, mărturisesc,

Când mă-mprumută, îl iubesc!

Dar îl urăsc când, peste ani,

Mi-aduce aminte de-acei bani!

Schițez, spontan acea mișcare:

Că-l strâng de gât puțin mai tare

Nu pot răbda, iertat să-mi fie,

Când văd atâta lăcomie,

Atâta arghirofilie...

Nu!... Nu râvnesc la truda sa

La vilă și mașina, da!

............................................

-În rest, nu am ce-mi reproșa!

Dar de gândesc mai bine, mda!

Am râs cam mult, cam fără rost

Și de deștept și de cel prost;

Și de cei vii și de cei morți,

N-am tras vestmintele la sorți,

Dar dacă se putea trișa,

Mai jumuleam o mangafa

La câte-un pocher mare, mic,

Fie străin, fie amic,

Mai mult în glumă și pedant

Să-nvețe minte cel... cursant...

..........................................

Păcate mari nu am făcut!...

E bine, totuși de știut

Vă-ntreb încet și precaut:

O fi păcat dacă, arar,

Am mai pocnit câte-un măgar?!

(Mă ierte pașnicul asin

Care stârnește un suspin

În orice suflet de creștin!)

E vorba de ceilalți măgari

Ce au urechi cu mult mai mari...

Cu, parul?!... Nu! Cu un harag

Sine qua non într-un harțag

Ambiguu la început și vag

Dar pe masură ce se-atrag

Noi forțe, lucruri în viliag,

Degenerează-n valmășag!...

În orice casă, în orice prag,

La neamul din care mă trag

Versetul mai comun, mai drag,

Îl știți „ciomag pentru ciomag”...

Dar, eram iute iertător

(Urmare din pagina 10)


52

Și totul se stingea ușor

La cârciumă, la un vermut,

Când s-ajungea- de necrezut!-

La lacrimă și la sărut:

„Că noi cei care ne-am bătut,

Ne-aveam ca frații în trecut!

Că totu-i greu și lumea-i rea;

Și dintre noi, așișderea,

Sunt unii care, nu mai spun,

Fac pe nebunii, ies la drum

Cu parul, cu ce au, ca azi;

Dar ce, tu ești cumva mai breaz?!...

Și uite-așa, ca un făcut,

Totul pornea de la-nceput...

Dar asta-n tinerețea mea,

Când brațul drept nu-mi tremura

Nici pe pahar, nici pe lulea...

..............................................

Da, din păcate, tre’ să spun

Că am băut cam mult titiun!

Știu, iarba celui nenumit;

La-nceput am pufăit

Prin parcuri, ganguri și pe scări

Să văd cum iese fum pe nări;

Și dacă pot să fac și eu

Diverse chestii: curcubeu,

Baloane, cercuri în rambleu...

Și, uite-așa, și azi și mâine

Am terminat, bietul de mine,

Ca să-l mănânc „întins pe pâine”!

Și-asta până nu demult,

Când, prins în corzi, la un consult,

Un doctor mare cât un tanc

Mi-a spus fără ocoale, franc

Că am pe lângă alte „teze”,

Plămânii prinși în... „pioneze”;

Am întrebat: Sunt chinezești?!

-Cum?! Îti mai arde să glumești?!...

L-am liniștit cu-altfel de glas:

-Ce-altceva mi-a mai rămas?!...

...................................................

Apreciez, înduioșat,

Cât de prudent, de delicat,

Cât de subtil m-ați întrebat

Dacă... sărac și... strâmtorat

Nu am umblat cu furtișag?!

Acum când sânt bătrân, beteag,

Îmi amintesc destul de vag

De niște stihuri, niște rime

Din paginile mele prime

Când om de rând, sau din prostime,

Chiteam că nu s-o prinde nime;

Chiteam, iertați-mă că zic,

Când viața literară-sic!-

Ar fi ca prin arhondaric,

Pe la trapeză, refector:

-Tot ce e bun, e-al tuturor!-

Mă ierte bunul Dumnezeu!...

Ce epitet?!... Ce panaceu?!...

Altul ca el pe lume nu-i

Și-are un farmec doar al lui!

Cât e real și cât poveste,

Nu pipăi și nu urlu „Este!”

Precum „monahul” Theodor

Ce-avea cireș în Mărțișor

Și care, spun copiii, vara,

Mai rău ca tușa Mărioara,

După ce că le lua bani,

Îi înșela și la cântar!...

Mă banuiți c-aș fi pizmaș,

Invidios, sau cârcotaș?!

C-ar fi doar polițe plătite

Pentru „cuvinte potrivite”

Oh, nu! Și nu-i doar „oh”-ul meu:

Păcatul lui, ce-atârnă greu,

E că sărea la Dumnezeu

Și îl lua de gât mereu!...

Prin actul său, intempestiv,

A compromis definitiv

Intrarea nostră-n Paradis;

Și primul cer ne-a fost închis!

Nu mai vorbesc de celelalte

Șapte sau opt, tot mai învoalte!

De zâmbetul etern- complice,

Al minunatei Beatrice!...

De-un lucru-s sigur, că magistrul,

Privind cu un surâs sinistru

S-amuză acum, din cale-afară,

Cum a rămas pe dinafară

Întreaga șleahtă literară...

............................................

Dar, dacă stau și reflectez,

Eu pot să mă delimitez

De-această gașcă de lăieți!...

Port plete, barbă sau musteți?!...

Pierd nopțile prin cafenele

Cu fum, alcool și toate cele?!...

Întreb, iubitul meu păstor,

Ce-am eu cu boema lor?!...

Umblat-am eu sărac lipit,

Neîngrijit și jerpelit,

Contrariind pe trecători,

Ori fugărit de creditori?!...

Văzut-ați lucrurile-mi, poate,

La Muntele de Pietate?!...

De câte ori ați auzit

Că am băut, cumva absint

Precum Verlaine, precum Baudelaire...

Privit-am eu chiorâș spre cer?!

Am cearcăne, paloare, rid?!

Am zis c-am să mă sinucid?!

În Sena, de pe pod, sau zid?!...

A spus cumva, vreun insolent

Că aș avea ceva talent?!

O, asta m-ar fi condamnat:

Cei mulți cred cu adevărat

Că el n-ar fi ceva curat:

În înțeles comun, obștesc

(Și laic, și bisericesc)

Ar fi satanic, diavolesc!

(La unii, noaptea, îmi cer scuze!

Ar fi pelerinaj de muze)

Îmi scuip în sân, sunt revoltat!...

Ca om cuminte, așezat,

Desfid acest dezmăț nocturn!

Eu , ca om practic și diurn,

De-am scris niște fițuici-m-acuz!

Am scris mai mult ca să amuz

Niște vecini, niște cumetri...

Dar cum stau mult în preajma vetrii

Oricând le pot zvârli în foc...

Să ardă ele!... Cu noroc,

Eu aș putea scăpa!... Ce-ați spus?!

Că-i lucru doar de presupus?!...

....................................................

Într-adevar!...Dar e-o cutumă

Ce-o lume-ntreagă și-o asumă

Și mulți vorbind la unison

De suferință, de canon,

Îi prinde-un fel de boală Parkinson

Îi prinde-un fel de tremurici...

Eu sunt original aici;

Vă cer un privilegiu rar:

Post negru, veșnic și total!...

Mai am în sărăcia mea,

Ce și cu ce mai mesteca?!...

Nu am și nici nu vreau nimic!...

Despre mătănii, ce să zic...

Nu zeci, ci sute, vă implor!

Îmi sunt de mare ajutor;

Sunt excelente pentru trunchi,

Pentru coloană și genunchi...

(De alte cele-mai intim-

Nu are rost să mai vorbim)

-„După cum mergi și cum vorbești,

Te iert, convins că nu mai ești,

În stare a păcătui!...”

-Părinte stareț, dacă-ați ști

Căt de ușor mă simt, mă crez

Ca pana unui huhurez!

Iertați-mă, dacă cutez,

-Ferice, iubitor, senin-

Muieți cât timp eu mă închin,

Anafura-ntr-un kil de vin!...

............................................

Pe-alee,... acum la despărțire,

Fac cea mai grea mărturisire:

Părinte, știți, eu am postit,

Și cum nu sunt obișnuit

Cu postul și cu-astfel de vin,

M-am cam „aghezmuit” puțin;

Dar, mi-amintesc că ați omis,

Să mă-ntrebați dac-am ucis!...

Răspunsul care îl voi da

Sunt sigur că vă va șoca!


53

Profesorii umili și lași,

Acționând ca pedestrași

Alcătuiesc un corp trufaș

De asasini, de ucigași...

Ca lăncier, nesocotit,

Atâtea visuri am strivit;

Atâtea visuri am curmat

Și-atâtea aripi retezat!

C-un realism perfid și crud

Convins de adevărul nud

Atât de vechi și de nou, încă:

„Nu tot ce zboară se mănâncă!”

Iar caii pe pereți, pilaștri,

Nu pot fi verzi și nici albaștri!...

Vai, cum am prins și cum am stâns

Pe buze candidul surâs

Și cum am frânt trupul fragil

Sub pleasna unui codicil!...

De după vechi cimilituri

Mi-apar gracilele făpturi

-Un mut și dureros reproș-

Și-așa-s de triști și de frumoși!...

(Îmi urcă-n gât un nod amar)

E-un chin cumplit!...E un coșmar!

El va rămâne până pier

Păcatu-mi „strigător la cer”,

Imprescriptibil!... Prin urmare,

Nu cer nici milă, nici iertare!

CATEGORIA PREMIUL NUME, PRENUME LOCALIATTEA

Categoria de

vârstă

10-15 ani

I LĂPUŞNEANU LUCIANA BRĂILA

II ANDRUŞCĂ CATINCA- ONEŞTI

III SĂLBATECU VLAD ONEŞTI

Categoria de

vârstă

16-20 de ani

I - -

II STAN ROXANA-ELENA Com. PIETROŞIŢA, jud.

III BRAŞOAVĂ DANA- TÂRGU JIU

Categoria de

vârstă

21-35 de ani

I MIHAI VICTUS Com. CĂŢELU,

II STÂLPEANU CRISTIAN Loc. VERNEŞTI,

III TEREBEȘI ANDREEA PITEŞTI

PREMIUL REVISTEI „13 PLUS” SĂLBATECU VLAD DOFTEANA

PREMIUL REVISTEI „PLUMB” MOLDOVAN ANDREEA- Com. Şinca Veche,

PREMIUL REVISTEI „ATENEU” MIHAI VICTUS Com. CĂŢELU,

REZULTATELE

CONCURSULUI NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ „RADU ROSETTI”

EDIȚIA a XVII-a 2015

Juriul:

Gheorghe IZBĂȘESCU –Președinte

Vasle SPIRIDON

Elena ȘERBU

Cornel GALBEN

Petre ISACHI

Elena ȘERBU

Vlad SĂLBATICU


54

Ora exactă

Feriți!!

Morții dau iama-n oraș.

Fiecare soldat e urmărit de morții lui,

de fete demontate până la ultimul strigăt,

de pruncii vii din pântecul maicilor moarte

încă zbiară Vrem lapte!

Toți se întreabă

De unde lapte?

Maicile-s moarte.

Comandantul e-n vârful piramidei.

O stea. Morții sunt verzi și văzuți dintr-o parte

par bradul orașului

bradul imens

din curtea consiliului.

Noaptea de douășpatru coboară scrâșnind

peste puhoiului de îngeri fierbinți.

A mia oaie de guașă

pe drumul spre scurta uitare-i

golașă.

Wonderland

Şi Esenin a crezut că poate trăi

cu poezia,

ha, ha,

între ea și moarte

se petrece totul –

iubire blindată de memoria împerecherii.

Încă un vers,

o moarte mai puțin.

Pe frontul de est

se aglomerează

trăiri sfârtecate.

gemete,

sfinți în uniforme –

slove prizoniere își așteaptă rândul.

Iată-l cum intră-n cafenea.

Iubirea linge o acadea.

*** Azi

E senin

Aminitre

Sau poate destin

Mirela BĂLAN

Stopjoc

Ucraineanca e îmbrăcată

în câteva șnururi.

El întreabă:

Oglindă,

oglinjoară,

cine-i mai frumoasă-n țară?

Şi spun: țara cui?

Ţara tuturor,

țara nimănui.

Ea spune:

vorbește-mi murdar,

război,

pronunță-l apăsat

și vom face dragoste

mai voluptos ca oricând.

Văd că Putin are mâini puternice.

Mâinile nu tremură în fața cuvântului.

Mâinile-trăgacele.

Şi spun:

dacă azi ar fi ultima zi,

aș avea o iubire pe măsura oricui.

Stopgând. Stopjoc.

Semen

Munte pleșuv

tăiat de granița

între

țaradeaici și țaradedincolo.

Subconștient

înmugurind pe hotarul punctat

dintre

bine și rău.

Gânduri trec de pe un versant

pe altul,

spre staul.


55

În oglinzile lectorului

Virgil NISTRU ŢIGĂNUŞ

(Extras din Revista de cultură a Societăţii Scriitorilor „C: Negri”, PORTO FRANCO,

Anul XXV, Serie nouă; 4-5-6-7 (228) / 2015, p.91)

Biblioteca şi sensurile ei recuperate *

„În urmă cu ani, am îndrăznit să intitulez o carte

„Oglinzile în bibliotecă”, bazându-mă pe sinceritatea

dialogului dintre lectorul tânăr şi universul semnelor.

Din nefericire tensiunea creatoare generată de o

asemenea formă de comuniune s-a diluat (şi nu numai

din cauza receptorilor refugiaţi pe toate canalele IT). Pe

urmele lui Jorge Luis Borges, lăsate – fie în noapte, fie

pe nisipuri mişcătoare, şi sensibil la „temele de

admiraţie” ale lui Emil Cioran, un reformator al privirii,

scriitorul Petre Isachi propune noi „exerciţi de

irealitate”, orientând cititorul spre o reconsiderare a

condiţiei creatorului. Anulând ca într-un jurnal, hotarele

dintre timpuri, autorul „Anotimpurilor romanului”

crede că „Borges se cere rescris permanent”. Demersul

este susţinut de două „voci” latine: Jorge şi Pedro (sosia

onomastică şi existenţială a autorului). A rezultat o

„carte-palimpsest” construită minuţios tocmai într-o

vreme a palinodiilor (prin care nu se schimbă

prejudecăţi, ci se retractează cu gând de primenire,

principii). Borges clarvăzătorul (căruia orbirea i-a sporit

vederea lăuntrică) credea că „toate au fost văzute de noi

într-o lume anterioară, încât a cunoaşte înseamnă a

recunoaşte, a învăţa înseamnă a-ţi aminti, a ignora

înseamnă, de fapt, a fi uitat”. Admirăm acest „duel” al

infinitivelor prezente şi perfecte. Venind din alt orizont

spiritual, nu ne simţim deloc atraşi de apostaziile

nefericitului Nietzsche; ne bucurăm însă atunci când un

copil, precum Alex a ajuns să reprezinte pe o simplă

coală albă, imaginea unui visător încărunţit în aşteptarea

revelaţiilor transcendente. Încă odată – copiii salvează

Lumea!

Scriitorul Petre Isachi intră în bibliotecă, precum

Haşdeu în castelul de la Câmpina. Conversează despre

„muzica misterioasă şi interogativă a Lumii”cu autorul

„Cărţii de nisip”. Erudit grămătic al frumosului în

expresie mitică, iubitor de adevăr, apărător al valorilor

româneşti şi universale, dl. Isachi preţuieşte „Marea

Critică”; nu-i este indiferentă semiologia (care a

substituit, la un moment dat, lumea cu toate semnele ei.

Ştie de ce a fost salvată tocmai a XII-a Carte a

Fericitului Augustin dintre torţele inflamaţiilor huni:

pentru că ceea ce a fost scris cu nevăzută Lumină, nu se

transformă în cenuşă.

Cartea este „un pom al vieţii”. Ca într-o

îngemănare de cristale, în straturile străvezi ale scriiturii

autorul aşează nestemate din gândirea lui Cicero,

Plutarh, Plinius, Origen. Sunt sigur că autorul îi sunt la

fel de apropiaţi Părinţii Filocaliei. O apoftegmă a Sf.

Pavel era însă răstălmăcită de obscurul Twirl „unul din

organizatorii Congresului Lumii”: „Am vrut să fac răul

şi iată, fac binele”. Nu ne grăbim să-i dăm crezare; şi nici

lui J. L. Borges, căreia îi aparţine propoziţia (dezvoltată

până a fi neadevărată): „Iuda reflectă într-un anume

mod pe Iisus”. Într-un asemenea context, este

reconfortantă reîntoarcerea (imaginară) în timpul de aur

al umanităţi. Ar fi fost poate de dorit dacă, de pildă,

tribul Yahoos cu toată psihologia lui abisală ar fi rămas

în propriile „hăţişuri” împreună cu antropologul Claude

Levi Strauss. Sunt însă memorabile: metafora evadării în

Utopia, „istoriile” despre medicinistul Baltazar Espinosa

şi despre Ulf Sigurdarson. Să ne gândim la stelele reci

uitate în „lumina dimineţii”.

Fiecare pagină a cărţii domnului profesor Isachi

este asemenea unui raft de Bibliotecă, cu misterioase

vecinătăţi: Eminescu („pătruns de sine însuşi odihnea

Cel Nepătruns”), Mallarme (cu ale sale „frunze peste

luciul profund”), Nichita Stănescu (cel ce a aflat poezia

„în orbita unui zeu”). Autorul nu-i ignoră pe

contemporanii din „apropierea imediată”, lăsându-se

convins de un vers al lui Calistrat Costin („Mergem pe

contrasens”) şi preluând o definiţie a lui Ovidiu Genaru

(„capodopera e hârtia albă). Am parcurs aprecierile

superlative ale doamnelor Valeria Manta Tăicuţu şi

Cornelia Ichim Pompiliu. Ajunşi la apus, mărturisim

vina de a nu fi parcurs marile Biblioteci, aşa cum s-ar fi

cuvenit, mai presus de propriile nevoinţe. Iată, un disc al

cerului însemnat cu o cruce se întoarce „după călătoria în

neant”. Prin domnul Isachi am ajuns, încă o dată, în

grădina potecilor care se bifurcă. Şi ne reamintim că

„nici cartea, nici nisipul nu au început şi nici sfârşit…”

* Petre Isachi,

„Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”,

Rovimed publishers,

Bacău, 2015, 290 pagini


56

Ospăţul metafizic oferit de Pedro şi Jorge*

*(Extras din Deşteptarea, 22 aprilie 2015/ Nr. 7351, p. 12)

„Petre Isachi este îndrăgostit de Bibliotecă. A-i refuza Biblioteca

e ca şi cum i-ai refuza unei păsări Zborul. Petre Isachi este îndrăgostit de

Borges. Dacă i-ai interzice accesul la Borges, ar fi ca şi cum l-ai lăsa

aproape singur pe lume. În filosofie, univers în care Isachi se simte

minunat, dialogul are încleştarea a două fiare care sunt curtate de pericolul

domesticirii/ îmblânzirii. Aici nu există idei îmblânzite, cu lesă, ci doar

gânduri înfrăţite cu marea slobozenie. Poate că tocmai de aceea vieţuiesc

sub vraja filosofiei. Criticul literar Petre Isachi găseşte-n fiecare autor/

carte un filon de aur. E aidoma lui Emil Brumaru, cel care spune că nu

există femeie care să nu aibă un „vino-ncoa”, doar că trebuie să-l

descoperi. Noul volum al lui Petre Isachi, Convorbiri imaginare…, 2015

nu este doar o declaraţie de dragoste întru Borges, ci şi un minunat ospăţ

metafizic în care, plonjând în universul unui imaginar cuceritor, autorul

„îşi dă singur bobârnace, se autocenzurează, se opreşte pe buza

prăpastiei” (Cornelia Ichim Pompiliu), îşi dă câte-un brânci, se

recuperează din hăuri, retopeşte în forme proprii himere bântuite de

frumuseţe, prinde fantasticul de guler, scoate limba la el şi-i spune,

dostoievskian, că a pierdut competiţia cu realul.

Pedro şi Jorge sunt acaparaţi de frumuseţea unei „convorbiri” în

care-i găsim prezenţi nu doar pe Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Eco,

Heidegger, Derrida, Heraclit, Aristotel, Goethe sau Dostievski, ci şi pe

Eminescu, Blaga, Noica, Brâncuşi, Genaru, Ştefan Munteanu,

Nichita, Bacovia, Călinescu, Iorga, Hasdeu, Eliade, Petrovici etc. Autorul „demitizează credinţa că Cineva (cu

excepţia lui Dumnezeu) posedă privilegiul exclusiv şi absolut al Adevărului”. Cele trei Convorbiri - * Despre mituri

cioplite cu „dalta lui Homer” şi cântate cu vioara lui Enescu; * Despre convergenţa ideilor şi a miturilor din

„Prima convorbire” văzute în „Coloana nesfârşită” a lui Brâncuşi şi auzite în muzica naiului lui Gheorghe

Zamfir; * Despre convergenţa cu „Masa Tăcerii” a celor trei Convorbiri contaminate de „Arta fugii” şi de

muzica religioasă a lui Johann Sebastian Bach – sunt zămislite sub auspiciile metaforei gravide de esenţe şi de

provocări polemice. Populate cu simboluri precum oglinda, masca sau pumnalul, …, cele trei convorbiri trăiesc

uneori în visul borgesian (mitologic, presentiment, vizionar, telepatic, iniţiatic, profetic) sau în mitologii care n-au

nevoie de argumente („Biblioteca este opera unui zeu”).

De ce „convorbiri imaginare”? Poate pentru că, zice Jorge, „în vis suntem liberi să ne întrebăm despre orice,

să credem în orice, să ne placă sau să nu ne placă orice…” E de ştiut şi argumentul lui Pedro: „… fără un grano de

salis nu putem trăi, visa. Totul este iluzie în lume, chiar şi în această convorbire reală pentru mine”. „Convorbirile

imaginare…” (între noi „fiinţele de hârtie”: autor, narator, personaj, lector, dar şi spectator cucerit de mirări sau

ciufut al hermeneuticii… pedrosciene) trădează fericit un isachism care „se dezveleşte învelind şi se înveleşte

dezvelind” (Valeria Manta Tăicuţu), (dez)vrăjeşte mistere sau le aruncă-n „ne-nţelesuri şi mai mari”, priveşte

adevărurile, ca pe nişte „iluzii despre care am uitat că sunt iluzii”. Avem în „Convorbiri…” de toate: filozofie,

literatură, mitologie, teologie arte, lingvistică, fizică, istorie, semiotică, geometrie, numerologie, dar şi o invitaţie de

a da viaţă visului borgesian: rescrierea „exerciţiilor” sale de către oricine altcineva.

Sau cum zice Pedro, alias Petre Isachi: „Oricine poate continua „Convorbirile imaginare cu… „mai ales

că una din plăcerile scriitorilor este să gloseze unii despre alţii, să se interpreteze reciproc, să bârfească, cum ar fi

spus mama”. Putem continua volumul „Convorbiri…” fie şi numai meditând asupra esenţelor sale. Astfel, îi vom

înţelege mai bine nu doar pe Borges şi pe Isachi, ,ci vom pricepe mai profund chiar Lumea.”

Ion FERCU

În oglinzile lectorului


57

Adolescenţa – o eternă şi fascinantă poveste

De la Un om sfârșit de Giovanni Papini

la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade

Psihologii Ursula Șchiopu și Emil Verza

considerau pubertatea ca și adolescența specifice pentru a

doua decadă a vieții omului-caracterizată prin trecerea

spre maturizare și integrarea în societatea adultă, cu

solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale etc.

Acest parcurs este cu atât mai sinuos, cu cât viața socială

este mai complicată.

În ceea ce privește mișcarea interioară dialectică

a formării personalității în perioadele pubertății și

adolescenței –acestea se dimensionează relativ seismic și

dramatic în opoziția dintre comportamentele impregnate

de atitudini copilărești, cerințe de protecție, anxietatea

specifică vârstelor mici în fața situațiilor mai complexe și

solicitante și atitudini și conduite mai formale sub

impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de

societatea vârstei. Independența și autonomia se cuceresc

pas cu pas. Acest proces echivalează cu o a doua naștere,

cum spunea cândva J.J. Rousseau. Tânărul începe să își

descopere atitudini, abilități, forță fizică și spirituală,

începe să-și construiască intens lumea interioară a

aspirațiilor, intereselor și idealurilor. Întreaga

personalitate trăiește cu fervoare prezentul și-și

construiește viitorul care devine o dimensiune a sinelui.

(Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor, 1981,

p. 173.) Stanley Hall, primul care studiază adolescența

din punct de vedere științific, și care întemeiază

hebeologia, știința adolescenței, prezintă această etapă

umană, ca fiind una de transformări atât în plan fizic, cât

și mental, emoțional, o perioadă plină de frământări,

aspirații, de ,,furtuni și stres”.

În încercarea de a se defini ca ,,sine,, adolescența

a fost folosită ca temă literară încă din cele mai vechi

timpuri; poeți, romancieri, dramaturgi au schițat în

operele lor un fel de prepsihologie juvenilă, bogată în

culori, ,,sindromul,, adolescenței devenind astfel subiectul

multor scrieri. Cel mai vechi text sumero-babilonian,

Epopeea lui Ghilgameș, prezintă cititorilor prototipul

unor eroi care prin trecerea de la adolescență la

maturitate, dau dovadă de capacități de prietenie,

speranță, dăruire sufletească. Romeo și Julieta a lui

Shakespeare constituie cel mai frumos omagiu adus

acestei vârste; simbolul iubirii adolescenței ridicată până

la sacrificiul suprem. Una dintre personalitățile marcante

ale sec XX, Mircea Eliade oferă literaturii adolescenței

opera Romanul adolescentului miop, roman conceput sub

formă de jurnal, autorul acestuia fiind impresionat de

nuvelele scriitorului italian Giovanni Papini pe care-l

cunoscuse într-o călătorie în Italia, așa cum spunea însuși

autorul: ,,întâlnire-decisivă și pentru mine și pentru soarta

Romanului adolescentului miop - a fost Un om sfârșit al

lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâția colegi ai mei,

L’Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un

om sfârșit a căzut ca un trăsnet. Nu-mi putusem închipui

până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă

regăseam pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui

Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o

curiozitate precoce și fără margini, voiam să citesc tot,

visând să pot scrie despre toate. Ca și el iubeam

singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii

inteligenți sau erudiți, ca şi el, uram şcoala şi nu credeam

decât în cele ce învăţam singur, fără ajutorul profesorilor.

Mai târziu, am înţeles că asemănarea nu era totuşi atât de

extraordinară pe cât mi se păruse atunci; bunăoară, Papini

nu avusese o copilărie de derbedeu, ca mine, nu fusese

atras de ştiinţele naturale şi de chimie, nu era pasionat de

muzică. Iar eu nu voisem să scriu, ca el, o Enciclopedie şi

nici o Istorie a literaturii universale. Dar nu era mai puţin

adevărat că precocitatea, miopia, setea de cultură,

enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine

în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă a

descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau

sentimentală, m-au impresionat profund. Recitind Un om

sfârşit, aveam uneori impresia că sunt doar replica lui

Papini. Entuziasmului meu i-au urmat îndoiala, gelozia,

furia la gândul că atâtea capitole din „Romanul

adolescentului miop vor fi socotite copiate sau cel puţin

inspirate din „Un om sfârşit”. (…) Nu mă îndoiesc că „Un

uomo finito” este şi va rămâne un document excepţional,

unic în toate literaturile moderne.” (Mircea Eliade,

Memorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, volumul I,

pag. 91-93). După citirea romanului Un om sfârșit al lui

Papini, Mircea Eliade trăiește o nouă experiență, are

impresia că se regăsește pe sine, că se cunoaște în sfârșit,

că și-a găsit modelul. Din Memorii mai aflăm că Eliade-

liceanul învață singur limba italiană, tocmai pentru a

putea citi în original romanul lui Papini, Un uomo finito,

această legătură cu cultura italiană având un rol

determinant în privința studiilor de mai târziu ale

autorului: ,,Îi mai sunt recunoscător lui Papini și pentru

că, prin el, m-am familiarizat încă din liceu cu literatura și

cultura italiană, izbutind astfel să mă eliberez de tutela

librăriei franceze; m-a ajutat indirect relevându-mi alte

preocupări, nutrindu-mă cu alte izvoare să mă orientez

altfel decât majoritatea intelectualilor generației mele,

care citeau și discutau în primul rând cărțile și autorii

accesibili în limba franceză” (p. 93). Astfel Mircea Eliade

dezvoltă o admirație pentru Giovanni Papini, până la

identificarea cu acesta. Citez din Romanul

adolescentului miop: „L-am iubit şi l-am urât o după-

Aurina-Florica NICA


58

amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii

ceea ce vo-iam să cuvânt eu. Şi l-am iubit, pentru că mi-a

scris viaţa. Copilărie înveninată de furie ascunsă, de

invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogați și

puternici, și fericiți. Adolescență chinuită de miopie și de

obsesii cerebrale, roasă de nebunești ambiții, biciuită de

neputință, consumată de plâns, pe care nu l-a bănuit

nimeni, și nu l-a mângâiat nimeni”. (Mircea Eliade,

Romanul adolescentului miop. Postfaţă de Mircea

Handoca, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 113.)

Romanul a fost început în anul 1921, când autorul avea

numai paisprezece ani, cartea numindu-se inițial Jurnalul

unui om sucit, doi ani mai târziu titlul se schimbă în

Romanul unui om sucit, iar titlul definitiv îl primește între

anii 1924 şi 1925 Romanul adolescentului miop. George

Călinescu spunea referitor la Mircea Eliade: „Mircea

Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întrupare a

gidismului în literatura noastră. După André Gide, sensul

artei fiind cunoaşterea (înţelege instruirea de esenţe pe

cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc, cu cât

trăieşte mai intens, cu cât pune mai multe probleme, care,

însă nu sunt propoziţii inteligibile, ci trăiri, 'experienţe'. Şi

cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman,

problema trebuie pusă ca experienţă morală”.

Influenței acesteia i se suprapune cea a lui Papini,

pe care îl descoperă în perioada în care-și scria romanul:

„Cred că nu împlinisem paisprezece ani când am

descoperit această carte care mi s-a părut atunci o

«revelație», adică, un nou fel de a scrie romane: lăsându-

te în voia inspirației, fără teamă de a abuza de dialoguri,

de umor sau de erudiție”. Modalitatea în care autorul

prezintă romanul în Memorii ilustrează sinceritatea și

autenticitatea care a stat la baza acestei scrieri: ,,Era mai

mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în

același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi

propuneam să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez

și cred că m-am ținut de cuvânt. Chiar scrisorile de

dragoste ale fetelor erau autentice”. Situat la granița

dintre copilărie și maturitate, adolescentul trăiește în

conflict cu lumea lui, își exteriorizează nonconformismul

și este exaltat de dorința de eliberare. Tot ce nu îi place

lui vrea să depășească, să lase în urmă, să biruiască, dar

biruința reală și salvatoare este în primul rând asupra

sinelui. Mircea Eliade încearcă să surprindă realitatea în

mod firesc și dramatic prin intermediul scrisului: ,,Nu

vreau să fiu comun. Aceasta este spaima sufletului și a

trupului meu” scria el într-unul din caiete. Ca și orice

adolescent, eroul romanului încearcă dorința de evadare

din cotidian, nu adoptă regula comunului, la fel ca și

Giovanni Papini, care era și el un neîmpăcat cu propria-i

soartă, un neobosit căutător al cunoașterii, care credea că

poate schimba lumea, el însuși declarând că „Universul e

împărțit în două: «eu și el». Înclin să-i dau dreptate, în

fond fiecare dintre noi își imaginează lumea în tandem,

(omul) și restul lumii, sau mai larg spus, restul

universului”. Pe întreg parcursul romanului este

prezentată relația dintre ,,adolescentul miop” și prietenii

săi, unde se intuiesc diverse stări specifice acestei vârste;

stări de ură reciprocă: „M-am răcit cu totul de Robert…

El mă crede pedant, eu îl cred naiv… El spune prietenilor

că m-am îndobitocit cu erudiția. Și eu îl vorbesc de rău și

îi ponegresc numele, sau stări de falsitate totală, adică

fiecare încearcă să pară ceea ce nu este”. (p. 116)

Relațiile specific adolescentine, legăturile care se

stabilesc între colegi, prieteni, între profesori și elevi, sunt

ilustrate fidel, autorul consemnându-le în ,,Jurnalul de

clasă” unde descoperim figuri ca: Pake, tovarășul său de

excursii în munții Făgărașului, aflat în situația disperată

de a rămâne repetent, profesorul de muzică, Boloveanu,

poreclit ,,Maestrul”, care compune romanțe pe care le

vinde elevilor contra sumei de șase lei, apoi devine și

amenințător cu băieții (,,Încetați odată, măgarilor!”),

silindu-i să cânte, Aguletti, disperat că nu învățase la

chimie, îl minte plângând, pe profesorul Toivinovici că

este tulburat de moartea tatălui, atitudine ce degajă un

sentiment ,,stânjenitor, penibil” în rândul întregii clase,

Fănică, un alt coleg terorizat de chimie, deși învăța

lecțiile cu disperare, îndată ce era scos la tablă se

emoționează atât de tare, încât se înroșește, se bâlbâie, își

pierd cumpătul.

De asemenea sunt prezentați cei doi prieteni,

Robert și Dinu, rivali în ceea ce privește succesul la fete,

preocupare primordială la cei șaisprezece ani, fiecare

dintre ei încercând să-și compună o imagine care să-l

individualizeze: Dinu caută să fie cinic, ca să

pară ,,drăguț și ironic”, iar Robert oftează ca un geniu,

ducându-și mâna la frunte de îndată ce se așeza pe scaun.

Ei bravează, inventând experiențe erotice, adesea luând

modele din literatură și-l compătimesc pe adolescentul

miop, acest ,,doctor” nefericit, pentru că nu avea parte de

iubire, de femei, de aventuri. ”Adolescentul miop se

îndrăgostește prima oară de Sonia, o tânără din cartea lui

Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei. Impresionat de

această fată, el se crede ,,frumos, inteligent și glorios” ca

să-i placă Soniei, uitând că în realitate el este ,,lipsit de

bani și de trup frumos, și de ochi frumoși, și de obraji

frumoși”. Îi adresează scriitorului o rugă fierbinte, din

dorința tăinuită și devoratoare de a fi iubit de o fată:

„Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune

-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina

ochilor ei. Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie

și să nu se înspăimânte de mine”. (p. 43) La fel cum face

Papini, care dorea să scrie o istorie a omenirii,

adolescentul Eliade este animat de dorința de a scrie o

mare operă, care „va cuprinde crizele și sfârșitul

adolescenței mele,, și va fi „o oglindă a sufletului meu,

fără a fi un roman psihologicAtât Papini cât și Eliade sunt

prizonieri ai singurătății, singurătate care nu este un

delict, ci o singurătate care se subsumează căutării de

sine, rezultând că amândoi trec printr-un lung șir de

frustrări care sfârșesc sau se diminuează în vecinătatea

cărților, ei îşi creează astfel un fel de univers paralel, în


59

care puteau exista liber, fără a fi presați de obligaţiile şi

responsabilităţile lumii exterioare.

Mansarda în care locuiește și în care și-a petrecut

copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă,

care îi știe visurile, speranțele, suferințele și eșecurile,

nădejdea ascunsă că va deveni frumos și fermecător ori că

va cutreiera India. El s-a considerat mereu ,,amantul,

logodnicul și soțul”, iar biblioteca a fost totdeauna

fascinanta lui „amantă”. Cuprins de tristețe și de dorința

de a se autocunoaște, adolescentul se consideră

„sentimental și visător”, iar faptul că scria zilnic, ceasuri

întregi, într-un caiet „pe care nu-l va citi nimeni”, îl face

să simtă durere și oboseală în tot trupul, dar și mândria că

poate păstra în sine, „până la desăvârșire, tot ce năzuiam

să împart mai târziu celorlalți”. Un capitol definitoriu

pentru intimitatea sinelui este intitulat Drumul către mine

însumi. Însetat de autocunoaștere și de identificarea

propriului suflet, adolescentul miop trăiește drama

confuziei: „Și cum se putea recunoaște adevăratul meu

suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”.

(p. 93) O întreagă după-amiază se străduiește să se

găsească pe sine, cel adevărat, dar constată că „eul meu

din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut și

cu atât mai puțin celui din ziua trecută”. (p. 93) Se teme

că propria-i identitate nu se definește prin esența

sufletului, ci este mai degrabă un proces de voință. Se

întreabă ce este de făcut dacă va descoperi că tot ceea ce a

construit până acum nu este în conformitate cu

adevăratele trăsături ale personalității sale și nu știe dacă

va avea curajul să ia viața de la capăt.

Adolescența este vârsta însingurării, a căutării

iubirii, unei iubiri pe care nu o înțelege dar se gândește

mereu la ea. Simona Popescu vorbește astfel despre

singurătatea adolescenței în Exuvii: „Singurătate − e acum

un cuvânt cu alt conținut. Niciodată nu ești mai singur ca

în adolescență. Și niciodată singurătatea nu e mai

impunătoare și în același timp mai umilitoare, niciodată

nu e mai contradictorie ca atunci. Poate din cauza asta

orice adolescent își caută cu atâta înverșunare o pereche,

agățându-se de oricine-i iese în cale, îndrăgostindu-se de

ideea de jumătate, de ideea de a fi îndrăgostit, iubindu-se

în celălalt, mereu, pe sine: avar, generos. O, nu,

singurătatea, la vârsta asta, nu-i o treabă ușoară. Să

stabilești, iarăși și iarăși un nou raport cu tine. Gândești

fără să te fixezi pe ceva − gândire flotantă, reverie și

coșmărerie amestecate, stări imprevizibile, opuse și

simultane”. (Simona Popescu, Exuvii, Ed. Polirom, Iași,

2011, p. 169). Așa cum s-a spus încă de la început, Mircea

Eliade a scris Romanul adolescentului miop sub influența

scriitorului italian Giovanni Papini; adolescentul miop

constată, cu surprindere că a „viețuit viața lui Papini”, că

Omul sfârșit era el însuși, însă nu vrea să fie Giovanni

Papini, așa că va trebui să devină altcineva, cu totul

deosebit de scriitorul italian. Ca urmare a asemănării

propriei identități cu trăirile adolescentine descrise de

Papini, timp de un an, autorul n-a mai scris nimic în

jurnal, iar Romanul adolescentului miop i se părea inutil,

recitirea notelor din ultimii doi ani îi dezvăluie un adevăr

tulburător: „cât de mult ne-am schimbat noi și cât de mult

sufletele noastre”. Cu toate acestea, el continuă jurnalul,

„îndurerat ca un adolescent”, dar are curajul să lupte cu

viața, cu oamenii, cu lumea, în speranța că „după luptă, va

veni izbânda”.

Aflată mereu în actualitate, adolescența rămâne o

temă perenă în literatura română și universală, Mircea

Eliade dezvăluind-o sincer, cu toate stările sufletești,

neliniștile cerebrale și spirituale, cu entuziasta curiozitate

pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările

erotice și cu bravările născute din timiditatea și

nesiguranța vârstei. În roman descoperim experiențele și

trăirile adolescentului: setea de cunoaștere, originalitatea,

neliniștile sufletești, fascinația pentru literatură și științe,

prieteniile lui, experiențele amoroase, toate acestea

dovedind un adolescent precoce, care are obsesia

cunoașterii de sine: „Trebuie să mă cunosc. Trebuie să

știu odată cine sunt și ce vreau. Am amânat mereu lucrul

acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi

izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca

asupră-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite

lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă

acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o

părere?”. (p. 93)

AM PRIMIT LA REDACȚIE:

Viorel Savin: Chestionar despre plagiat

I – Caracterizaţi, vă rog, pe scurt, utilitatea demersului.

II – Ce este plagiatul?

1 – Omagiu adus operei unui congener, prin preluare riguroasă a unei părţi mai mari sau mai mici din ea, cu

sacrificare altruistă a propriilor modalităţi şi mijloace de exprimare?

2 – Simplă recunoaştere, din partea unui intelectual onest şi discret, a valorii operei altuia, - care a avut norocul

să trateze deja o temă interesantă?

3 – Promovare insolită şi plină de riscuri a unei opere mai mult sau mai puţin valoroase?

4 – Infracţiune blamabilă, sau dovadă peremptorie a efortului de desăvârşire intelectuală personală, în interesul

comunităţii, din partea autorului secund?

5 – Cireaşa de pe tortul Raptului Românesc, sau… banal pişicherlâc intelectual, fără consecinţe morale?

Rugăm cititorii și colaboratorii

revistei să ne trimită opiniile lor pe

adresa revistei 13 Plus


60

Petre ISACHI

Spune-mi pe cine ai plagiat. . .?

Mă văd nevoit să-l contrazic pe Socrate care era

convins că „e mai dificil să întrebi decât să răspunzi”!? E

foarte dificil răspunsul, când nu ştii dacă întrebarea

Chestionarului este afirmativ-negativă, imperativă, conce-

sivă, tragic-absurdă, (i)logică, insolubilă, comică,

inductivă, deductivă, progresivă, regresivă, retorică,

conjuncturală, daimonică, prietenească, acuzatoare, cu

soluţii pe care le ştie toată lumea etc. sau – şi mai greu -

dacă cuprinde toate aceste tipuri de interogaţii? Cu alte

cuvinte, nu cunoşti „orizontul întrebării”, cum ar fi spus

C. Noica pătruns şi convins de ideea că în orizontul de

aşteptare al întrebării „lumea nici nu este, dar nici nu

încetează să fie”. Mă îndoiesc că Viorel Savin va fi

anticipat multiplicarea de nestăpânit în mod raţional a

întrebării sale. De fapt, a întrebării prezentului! Nici nu

cred că vrea din partea noastră răspunsuri şi nici nume de

plagiatori. Le ştie toată intelectualitatea! Autorul celebrei

„Bătrâna şi hoţul” vrea să vadă (de)căderea prezentului

şi inserţia infinită de interogaţii pe care le naşte

pluralismul opiniilor. „Romantismul interogativ” specific

eternului intelectual alienat de un prezent incert şi

alimentat de nostalgia absolutului, de permanenta

corupere/ pervertire a „adevărurilor” ce destabilizează şi

divide (se poate continua: et impera) ierarhiile, îl va fi

încărcat de iluzia/ utopia că lumea poate fi (re)sacralizată,

dacă eradicăm plagiatul „baza tuturor literaturilor,

exceptând pe prima, care de altfel e necunoscută” (J.

Giraudoux).

În opinia noastră, plagiatul este un dat perpetuu şi

nelimitat ce îşi află rădăcinile în „paradoxul învăţării”: „O

persoană poate să înveţe numai ceea ce nu ştie, dar dacă

nu ştie lucrul respectiv, cum de ştie ce anume caută să

înveţe?” Desigur, plagiatorul, „cel ce a digerat prost

substanţa altora” (P. Valery) pastişează „numai ceea ce nu

ştie, dar dacă nu ştie…, cum de ştie ce anume caută” să

plagieze? Cred că acest fenomen incomensurabil şi fără

leac îşi află cauzele, mai curând, în păcatul originar,

imediat după cădere, atunci când firea omului devine

inerent coruptă, încât nu mai poate fi salvată decât de

harul divin…? Născut sub o blasfemie ce consacră

demonicul ca modus vivendi, sub semnul vinovăţiei

predestinat (ne)vinovate, al începutului şi al sfârşitului

continuu, plagiatul este o operă colectivă, cu autor plural,

imprevizibil şi aparent anonim. Mitul progresului este

alimentat tocmai de acest fenomen de nestăpânit în chip

raţional. Toată lumea ştie că plagiatorul, „autor ad

interim”, (Lucian Blaga) nu ar avea succes decât cu

acordul tacit al instituţiilor ce-i dau girul şi care se

consideră utopic, creatoare de cultură şi artă. Am în

vedere: şcoli, licee, colegii, universităţi, academii, uniuni

de creaţie, reviste de literatură, asociaţii şi centre de

cultură şi artă, teatre, festivaluri, filarmonici, muzee,

personalităţi de referinţă şi nu în ultimul rând, învăţătorii,

profesorii, nu numai cei de litere etc., instanţe aflate în

pierdere de autoritate morală, ştiinţifică, artistică,

filosofică, religioasă etc., care nu iau atitudine decât în

vorbe. Demagogia guvernează România! Astfel, toţi

devenim fatal, coautorii oficiali ai plagiatorului ce

eternizează din lene intelectuală şi ignoranţă, viciul drept

virtute. S-a ajuns la situaţia absurdă în care putem susţine

cu argumente vinovăţia tuturor şi-n acelaşi timp

nevinovăţia oricărei nulităţi intelectual-artistice ajunsă în

vârful piramidei prin protecţie, nepotism, întâmplare.

Destinul plagiatorului este asemenea celui al lui Ahile, cel

din paradoxurile lui Zenon, încât el nu-l va putea ajunge

niciodată pe cel pe care l-a pastişat. Pedeapsă divină!?

Ierarhie predestinată să menţină (sub)mediocritatea?

Reamintesc paradoxul lui Zenon, actualizând personajele:

Broasca ţestoasă = cel ce este plagiat (se poate citi: furat);

are „un avans la start”; Ahile, plagiatorul etern grăbit să

„ardă etapele”: „Dacă Ahile acordă broaştei ţestoase un

avans la start, el nu o mai poate niciodată ajunge din

urmă. Căci până să ajungă el în punctul din care a plecat

ţestoasa, aceasta înaintează şi ea. Când Ahile ajunge în

acest al doilea punct, ţestoasa va mai fi înaintat încă puţin.

Şi aşa mai departe, indefinit.” Aşa se explică de ce

Eminescu nu a fost ajuns de nici unul din plagiatorii şi

detractorii săi!

De observat deja că adevărul ţestoasei nu este şi

adevărul lui Ahile, adevărul despre care Cioran susţinea

că este „o eroare exilată în eternitate”…? Intră în acţiune

duplicitatea profundă a „idolilor minţii” ce nasc şi menţin

principalele erori care împovărează spiritul uman în

aspiraţia lui spre „adevărul” din cunoscuta maximă:

„Amicus Plato sed magis amica veritas”, căreia Viorel

Savin îi modifică „ordinea cuvintelor”, tocmai spre a

sugera cum într-o „lume pe dos” răsar primii muguri ai

Gulag-ului, cum ar fi scris regretatul filosof A.

Glucksmann. Ei bine, aceşti „idoli ai minţii” identificaţi

de Francis Bacon în „Novum Organum” confirmă că

plagiatul este o operă colectivă, anonimă, sincretic

necuantificabilă, ce perpetuează demonic necesitatea

răului şi, nu în ultimul rând, ideea de fatalitate.

Reamintesc aceşti „idoli” selectaţi de filosoful Antony

Flew în utilul său Dicţionar de filozofie şi logică: * idolii

tribului ce îşi „au izvorul în însăşi natura omenească şi în

însuşi neamul sau genul omenesc; căci este fals că

simţurile omului sunt măsura lucrurilor” * idolii peşterii,

care sunt cei ai omului individual; * idolii forului

„formaţi prin convieţuirea şi asocierea oamenilor”,


61

îndeosebi prin „reaua şi nepotrivita alegere a cuvintelor”;

* idolii teatrului, pentru care ”vinovate sunt filosofiile”

şi supoziţiile false. Remarcăm că orice vinovăţie este

falsă, pentru că nu este judecată până la capăt şi nu ne

include? Uităm permanent să ne osândim şi pe noi înşine!

Aşa se explică (o explicaţie nu schimbă realitatea!) de ce

plagiatul este ceea ce a fost şi ceea ce va fi: o victorie a

sfintei prostiei împotriva geniului, un drum sigur spre

mulţumirea de sine.

Nici un plagiator nu se va considera vinovat!

Unul din „idolii minţii” este întotdeauna vinovat.

Desigur, primul vinovat este mentorul, apoi toţi ceilalţi,

dar nu, el. Nu întâmplător, plagiatul – moral, un furt

intelectual – se află la baza tuturor culturilor, literaturilor

şi artelor. Sunt plagiate cu precădere geniile.

Schopenhauerian vorbind, plagiatorul simte că „geniul nu

se învaţă”. El trebuie (re)descoperit, asimilat, interiorizat

până la identificare… În Renaştere, mentorul îşi obliga

discipolii să-i copie o capodoperă, până când nu va mai

putea să fie deosebită de original. Din acel moment,

discipolii deveneau egalii maestrului! Adică ajunseseră

capabili să-şi descopere limbajul propriu şi viziunea

impusă de temă. Prin urmare, cu adevărat geniali sunt

scriitorii/ artiştii al căror limbaj/ stil este inimitabil. Să

zicem: Creangă, Bacovia, Arghezi etc. Ne amintim: stilul

este „omul însuşi”, adică e unic. Dacă limbajul este

inimitabil, deşi se spune că un „adevăr” nu se poate

exprima decât cu aceleaşi cuvinte, temele, motivele,

ideile, culorile, muzica naturii, piatra etc., nu au un

proprietar anume. Nici gelozia, nici iubirea, nici prietenia

etc. nu-i aparţin lui Homer. Paradoxal, geniile/

personalităţile se lasă pastişate, trădându-şi cu nonşalanţă

capodoperele, care la rândul lor îi abandonează, ba chiar

le fură identitatea. De ce? Ele ştiu, dragă prietene, că

trebuie să aleagă între a fi uitaţi, denigraţi (v. cazurile

Hugo, Eminescu, Shakespeare, Nietzsche, Cioran, Eliade,

Mircea Vulcănescu etc.) sau folosiţi. Aleg să fie folosiţi

de „idolii minţii”, deşi nu scapă nici de batjocură, nici de

uitare! Legea e cunoscută: dacă moartea e solitară,

servitutea e colectivă. Toţi împreună, „fie genii ori

neghiobi” sfârşim în genunchi şi cu capul plecat. Ca în

„Rugăciunea” lui Brâncuşi!

Plagiatul locuieşte la răspântie (se cunoaşte,

plagiatorul este individul incapabil să locuiască în sine)

între util şi inutil, moral şi imoral, rău şi bine,

configurând, folosesc expresia lui Barthes, o „situaţie

totală”, în care „autorul ad interim”, cu un ochi spre un

infern pavat cu bune intenţii şi cu celălalt ochi spre un

„paradis în destrămare”, locuieşte într-un purgatoriu de

tipul celui transfigurat de Ion Fercu în romanul Ostaticul

Umbrariei. De fapt, a afirma heideggerian că întreaga

noastră existenţă şi gândire este cuprinsă „între Da şi Nu”

înseamnă a recunoaşte paradoxul plagiatului. Dar să-i

dăm cuvântul filosofului Martin Heidegger: „Mergi şi

porţi greşeală şi întrebare, de-a lungul potecii tale”.

Reciprocitatea „greşeală-întrebare” configurează

eternitatea acestei stări tragice. „Locuim” în întrebare,

tocmai pentru că este eternă, în antiteză cu răspunsurile ce

sunt irevocabile şi efemere. Parafrazând voltairean, un

truism scandalos prin fermitatea apodictică, mă decid să

răspund întrebării chestionarului – interogaţia, act vital,

priveşte individualul – cu o frază ştiută de toată lumea,

dar pe care nimeni nu vrea să o audă: Toţi intelectualii,

artiştii, scriitorii sunt plagiatori în spirit, cu excepţia

fraţilor şi prietenilor noştri care şi ei sunt scriitori,

intelectuali, artişti…Nu mă credeţi? Arătaţi-mi un

intelectual care să nu fi plagiat ceva din spiritul Bibliei,

din spiritul lui Hamlet sau al lui Faust? Dacă prin absurd

admitem că nu a plagiat pe nimeni (nici pe Dumnezeu!?)

atunci s-a plagiat pe sine. Cum „toţi suntem ignoranţi, dar

nu în aceleaşi probleme”, tot aşa, toţi suntem plagiatori,

dar nu i-am plagiat pe aceeaşi intelectuali (= cei ce se

dedublează). Ajung genii şi-şi asigură longevitatea operei,

doar cei care-i vor putea plagia pe scriitorii, artiştii,

savanţii etc. care nu s-au născut încă, mai precis, pe cei ce

se vor naşte peste veacuri şi veacuri. Ce facem însă cu

plagiatorii în literă? Fiţi fără grijă ei se elimină singuri. Se

elimină reciproc. E doar o problemă de timp! Să nu uităm

nici legea lui Smith: „Nici o problemă reală nu are o

soluţie”. Plagiatul este o problemă reală…

Cum orice întrebare naşte altă întrebare, adresez

şi eu, fratelui meu, cititorul, trei: Spune-mi pe cine ai

plagiat, ca să-ţi spun cine eşti? A doua întrebare este cea

pusă şi de Pilat: „Ce este adevărul?” şi, în sfârşit, De ce

refuză scriitorul Viorel Savin să înţeleagă că adevărul

„este ceea ce este”? Aceasta ar fi teoria adevărului-

corespondenţă. Numai că există şi teoria adevărului-

coerenţă, teoria pragmatică a adevărului etc., încât pentru

cine îl părăsim pe Platon? Sau în limbaj şi în spirit

eminescian: „Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-

ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te

aşteaptă.” Probabil că lucidul Montaigne avea dreptate

când susţinea: „Existăm doar pentru a căuta adevărul”,

care însă se ascunde diabolic şi interogativ, totdeauna în

noi. Desigur, plagiatorul rămâne un impostor plurivalent,

iar plagiatul (aici intervine tragicul!) o armă în lupta cu

Destinul, transformată în (post)modernitate, într-un

război total cu absurdul existenţial. Libertatea de a fi

absurd justifică totul, inclusiv plagiatul. Fidel sie însuşi,

egoist, egotist şi egocentrist, plagiatorul este un personaj

cameleonic, ce hărţuieşte cu tupeul sfintei suficienţe,

cunoaşterea, pastişând doar ceea ce ştie: „Nu poţi căuta

ceea ce nu ştii, deci tot ce cauţi ştii dinainte”(Platon).

Lipsindu-i voinţa, originalitatea, cultura enciclopedică,

spiritul creator, spiritul polemic, spiritul de sacrificiu,

morala creştină etc., plagiatorul desacralizează,

demitizează şi banalizează inconştient, fără nici un

sentiment de jenă intelectuală, pe cel pe care-l pastişează.

Din nefericire, acest „pişicherlâc intelectual fără

consecinţe morale?”, cum îl pune sub autoritatea

interogaţiei socratice, autorul Chestionarului, plagiatul în

literă, cum îmi place mie să-i spun, este irefutabil şi


62

anunţă cu voce de Casandră, disoluţia faustianismului.

Continuăm să ne învârtim într-un cerc strâmt, în care

plagiatul şi epigonismul sunt fatale… Există doar soluţii

individuale. Gloata, acei „proşti, dar mulţi” transfiguraţi

de Negruzi, Rebreanu rămâne interesată mereu, doar de

teoria imitaţiei şi de cerut „capul lui Moţoc”… Este

foarte mulţumită cu invazia „formelor fără fond”,

ironizată de junimiştii Maiorescu, Eminescu, Caragiale,

Creangă etc. Urmaşii lui Eugen Lovinescu nu pricepe

încă, de ce „formele” nu creează „fondul”, iar Lucian

Blaga, probabil, se întreabă ce face Marele Anonim, cu

sensul culturii. Nu cred că plagiatul este doar „cireaşa de

pe tortul Raptului Românesc”… De ce? Pentru că

plagiatorul este transnaţional, transreligios şi transistoric.

Este (sub)mediocritatea planetară. Să nu uit de puterea

exemplului. Personal am plagiat în spirit cel puţin cinci

genii. Mi-i reamintesc în ordinea în care cred că am

făcut-o: Eminescu, Creangă, Schopenhauer, J. L. Borges,

G. Călinescu… Important: în ce anume i-am plagiat!? Nu

renunţ la întrebarea: „Spune-mi pe cine ai plagiat ca să-ţi

spun cine eşti”? Totuşi, dacă stau şi mă gândesc mai

bine, geniile deschid porţile plagiatului şi-n acelaşi timp

le-nchid prin întrebări insolubile…

I. Utilitatea demersului

Scriitorii/ intelectualii sunt obligaţi de soartă să

semene chiar şi pe/ în piatră. Poate şi pentru că există –

se spune – o strânsă legătură între suflet şi piatră. După

tradiţia biblică, piatra, în virtutea caracterului său

imuabil, simbolizează înţelepciunea. Probabil, nu

întâmplător, la intrarea şi la ieşirea din deşert, alesul

Moise lovind cu toiagul o stâncă, ţâşneşte din ea apă.

Semănând idei în deşertul spiritual pe care-l traversăm se

va găsi un vânt divin care va duce seminţele, unde sunt

aşteptate (dar mai sunt ele aşteptate?!) şi le va conferi

valoare de adevăr. Valoare extrinsecă şi valoare

intrinsecă: x are valoare extrinsecă, dacă este un mijloc

pentru y, iar y are valoare intrinsecă fără referire la vreo

altă entitate. Exerciţiul intelectual de revoltă împotriva

plagiatului, pe care-l facem în slujba culturii/

sapienţialităţii (de fapt, a noastră, a intelectualilor!) are

valoare extrinsecă, pe când înţelepciunea/ cultura e bună

în sine, altfel spus, are valoare intrinsecă.

În contextul filosofiei morale, importantă rămâne

relaţia dintre justeţea morală a unei acţiuni, cum e aceea

de a spune adevărul (al cui adevăr?) despre plagiat şi

valoarea non-morală a anumitor stări, cum este de pildă

starea de impostură şi de minciună generalizată care

permite perpetuarea plagiatului. Oricum noi am semănat

chiar în piatră. „Alea iacta est”, cum ar fi spus cu

satisfacţia învingătorului, Cezar. Fiindcă tot am vorbit de

piatră, mi-am amintit de o cugetare a lui Nicolae Iorga:

„Purtăm toţi în spinare o strivitoare piatră. Vine o clipă

când lunecăm şi piatra ne striveşte”. Cred că stânca pe

care o poartă cultura şi literatura română/ europeană este

plagiatul. Pericolul pare letal… şi este potenţat de

incapacitatea celor ce operează pe internet. Construim cu

toţii statuia scriitorului anonim şi aşteptăm răbdători,

reîntoarcerea autorului capabil să locuiască în sine!

El există.

Într-o epocă a deculturalizării, a "canibalismului spiritual", într-o societate de "diletanţi şi pedanţi", acest

scritor "expirat"(după părerea sa, dar cine a hotărît termenul de garanţie?), confruntat cu cititori care îl cred inutil

(inutil pentru cine?), cititori mulţumiţi să-l conteste(mulţumiţi de ei înşişi!) face o radiografie a TEXTULUI prin

toate prismele sale – limbaj, perspectivă, autor, cititor, mijloace narative, critică, epocă, funcţie, adevăr, sacru şi

profan.

Autorul, în general, suferă de trei imposibilităţi(mai notabile, printre multe altele):

- a unicităţii(singularităţii);

- a totalităţii(iluzoria boală a fragmentului: se ştie că durerea furnicii e egală cu cea a uriaşului);

- a succesului (de a (se)transmite şi de a fi recunoscut).

Prima mare provocare: cultura minoră. Complet, total şi absolut, m-am vindecat de credinţa extremă în geniul

românesc, pe care o redeşteptase în mine discursul odinioară însufleţit şi inspirat al lui Dan Puric. Suficient să

locuieşti. Să ieşi în stradă. Românul nu are orgoliu. El vorbeşte de trădarea şi inconsecvenţa sa istorică cu un

patos inexistent la francezul care şi-a decapitat regele şi la englezul care îl contestă făţiş în parlament.

În toată cartea, TEXTUL nu e decît dictator, tiran, iar omul apare ca un creuzet al unei instanţe superioare care

îl ghidează. Suprapunerea BIBLIEI cărţii cu "Calendarul păcătosului" e linia continuă care idealizează întîlnirea

divinului cu profanul vizibil la tot pasul, prezent pe orice pagină fie declarat, fie intuitiv, subconştient.

Acest volum, ca şi celelalte ale lui P.I., nu trebuie citit pe nerăsuflate. Trebuie trecut prin sita minţii. Trebuie

transformat în revelaţie.

Variaţiuni pe teme...biblice *

Gabriela MANOLE (urmare din numarul 179)


63

Aş fi numit cartea "Exerciţii spirituale". "Antrenamentul minţii". Ca să nu se pună praf pe ea (zic şi eu

celor care tot se-ntreabă de ce Petre Isachi scrie atîtea "chestii" inutile). Poate n-au toţi. (Minte). Dacă un singur

măr căzut în capul cuiva a făcut minuni, imaginaţi-vă puterea unui cuvînt căzut unde trebuie. Exemplu concret: eu.

Un profesoraş ratat, care a descoperit că nu interesează pe nimeni dacă l-a citit sau nu pe Proust, ci dacă are lucruri

pe care nu şi le poate permite (şi nici nu le vrea). Eu, euglena, eu, virusul, eu, sardeaua (vezi Cornelia Ichim

Pompiliu), prin idee (mai ales cea absolut inutilă lumii) ÎL ŢIN PE DUMNEZEU DE MÎNĂ. Pe Tata care mi l-a

luat pe tata.

Şi Petre Isachi constată absolut: "doar operele mijlocii sunt ireproşabile" – cele mari - "prin interesul pe care îl

stîrnesc, contestatarii le vor căuta mereu nod în papură" (p.234) – sugerînd printre rînduri, totuşi, că a sa cărţulie

nici nu poate avea vreo pretenţie să aspire la asemenea statut.

Iată însă cu cîte dileme mă lasă o singură pagină (p.113, cu extrase din M.P.):

1. Cu afirmaţia „Romanul se scrie, nu este scris" (atunci ce rost ar mai avea să-l explicăm?), umanul este

decăzut din drepturi;

2. Doar "primul vers e dat de zei"? Ba mai ales ultimul (sau chiar toate). Cine are ultimul cuvînt? Noi,

Samson?

3. "Mergi cu Tolstoi, niciodată cu moda" – poate ca să subliniezi doar că fără lectură nu poţi scrie. Un paradox

asemeni dilemei oul sau găina. Dar Tolstoi nu e o modă în sine? Prefer mergi cu tine însuţi.

4. "Nu uita lecţia lui Caragiale: fără cofeturi" (dulcegării? ascunderea adevărului? ) Ei, aici îmi vine să exclam:

"fără reguli impuse de alţii!" (M.P.adică);

5. "Nu scrie decît despre ce ştii" – ce s-a întîmplat cu intuieşti/simţi/prevezi? Şi, reiau, e aici o contradicţie:

dacă romanul se scrie singur, nu poţi să vrei/ştii ce "incluzi/topeşti în alchimia romanului."

6. "fără reservatio mentalis" – contrazice propunerea lui Tolstoi ca model. Cu Daimonul alături, nu există...

7. Dar romanul are scop? Unul sau multiple? Doar în raport cu o finalitate intenţionată/dorită putem judeca

dacă a dat greş sau nu? Cine, vreodată, în istoria literaturii a putut cădea de acord asupra rolului scriiturii?

Scriitorul nu creează nimic, reproduce(fie şi inconştient).

8. "Condiţia obligatorie: să te naşti cu talentul şi să vrei să plăteşti scump."Nu cred că e o chestiune de alegere.

9. "esenţa dramei umane e timpul." Ca să punem punctul pe i, nu timpul, moartea. Toate temerile derivă din ea.

Toate spreanţele o alimentează. Nu neapărat finalul personal cît(mai ales)al altora (părinţi, familie, prieteni).

10. "Ai grijă să copileşti scriitura." Grija nu are a face cu scriitura adevărată. Poate simţirea. Sentimentul

instinctual feroce. Din nou, nu sînt de acord cu ideea că biografia nu are legătură cu opera. Poate nu neapărat

prin detalii şi experienţe concrete, dar este evident că experienţele vieţii/climatul/ambianţa sînt cele care te

fac mai atent/sensibil/dur/nepăsător la...etc.,etc....

"Nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate." Vax. Şi Sandra Brown? Din nou,

mă supără afirmaţiile sentinţă. Chiar şi de la Rilke.

"Haita"e absolut necesară în evaluarea unui text/autor, e semn sigur al valorii, pentru că în ea se poate ascunde

impostura? Mie nu mai are cine să-mi dea diplome. Nici lui Petre Isachi. Ni le dăm singuri.

Concluzie: decalogul M.P. e simplist, ca orice este extrem şi reducţionist şi savant astăzi.Am convingerea că

Domnul Profesor îl remarcă din prea marea dragoste pe care o are pentru roman. Şi pentru om. Mai bine zis,

confrate. În fond, "iubirea învinge tot"(p.85) Dovada? Concesia supremă: acest "Despre mine..."din titlu. Azi, toţi

vorbesc despre ei înşişi. Dar de ce-oi avea impresia că "mine"la Petre Isachi sună altfel?

Din Babelul bibliotecii sale, "erou căzut în TEXT, în luptă cu propria-i prostie, nebunie" (p.255), fugind de el şi

căutîndu-se pe el, "(ne)cerşetor, rătăcitor/rătăcit, (ne)cinstit" (p.260), cu permanenta impresie că "pierde timpul

superior", concluzionează, oferind subliminal chiar motivul acestei cărţi(scriu despre cum se scrie pentru că nu am

scris): "Am ucis idei." Şi eu. Port în mine necuvinte spînzurate cu elan de ucigaş. Dar motivul meu este altul.

Mulţumesc oricum.

Fratele Cititor


64

(Contiunuare de la pagina 35)

Instrumentele magice de care aceasta se

foloseşte pentru a ghici viitorul lui

Mihnea sunt oglinda magică, cât şi

cazanul său: „Atuncea a mea mamă

uitatu-s-a-n cazanu-i.../Şi a spus:

Mihnea Sînger, tu vei fi Domn al

ţărei...” (VIII, 133). Bogdana este văzută

de soţul ei, asemeni mamei sale, o

vrăjitoare ale cărei planuri îl cutremură:

„Când eu te văd, Bogdano, îmi pai o

vrăjitoare/ Ce-ncheagă apa-n sânge şi

soarele-l albeşte/ Precum s-ar pune

brumă pe discul lui de aur, / Precum

albeşte geamul când suflă în

fereastră...” (VIII, 70). În ciuda faptului

că este conştient de forţa malefică a soţiei

sale de care se teme şi pe care o urăşte,

Sas nu se poate elibera de farmecele

puternice ale acesteia şi, asemeni unui

slujitor credincios, o urmează:„Simt că l-

a ta privire voinţele-mi sînt [sterpe],/ M

-atragi precum m-atrage un rece ochi

de şerpe./ Fugi, fugi în lumea largă, nu

vezi că nebunesc!/ Eu te urmez,

nebuno, şi totuşi te urăsc!” (VIII, 89). În poezia eminesciană, Sherezada este o

vrăjitoare a cuvântului, întrucât, prin

basmul ei, îl ajută pe tânăr să călătorească

în lumea morţilor: ”Eu am ştiut - profetă

vrăjitoare -/ S' atrag cu-a tainelor şi-a

basmei rază/ Poeţi cu inimi ceruri -

doritoare.” (IV, 211). În Rime alegorice,

tânărul este purtat, în vis, în palatul unei

alte vrăjitoare pe care „om cu ochii vii

de-o vede moare”. Puterile vrăjitoarei

însă sunt mult mai mari „celor morţi,

lumina lor adâncă,/ Li dă viaţa nopţii

trecătoare” (IV, 213). Din rândul

vrăjitoarelor fac parte şi zânele, care îşi

afirmă prin nume descendenţa din zeiţa

Diana. Printre acestea se află Dochia,

Miradoniz, ursitoarele, sfintele Miercuri,

Joi, Vineri şi Duminică (cf. cap. V). O

altă categorie de agenţi magici sunt

solomonarii, vrăjitori care, în tradiţia

populară, sunt capabili să manevreze

după placul lor fenomenele atmosferice,

aducând ploaia şi dirijând furtunile şi

grindina. Vehiculul lor aerian este

balaurul. În Călin Nebunul, unul din

tinerii veniţi să ceară mâna fiicelor

regelui, refuzat fiind de acesta, îşi

dezlănţuie puterile şi aduce asupra locului

furtuni şi fulgere: În proiectele de teatru

eminesciene identificăm o altă categorie

de agenţi magici, şi anume vracii, care nu

ştiu nici să prepare ierburile magice, şi

nici să citească, fapt ce-i împiedică să

pătrundă secretele magiei

În general, la curtea domnitorilor

găsim tot felul de zodieri, ghicitori,

vrăjitori, vraci etc., mai mult sau mai

puţin iniţiaţi. Această practică este destul

de veche. Încă din Antichitate, la curţile

împăraţilor existau astrologi sau profeţi în

care cei puternici se încredeau.

Conducătorii nu plecau la război până nu

consultau oracolele sau prezicerile

profeţilor. Atât în romanul lui Balzac,

Caterina de Médicis, cât şi în cel al lui

Alexandre Dumas, Regina Margot, este

surprinsă încrederea pe care regina mamă,

Caterina, o avea în cei doi prezicători de

la curte, fraţii Ruggieri Remarcăm în

aceste romane prezenţa astrologilor, a

ghicitorilor, cât şi a marelui profet

Nostradamus. Practicile magice săvârşite

de aceştia sunt variate: astrologie,

antropomanţie, vrăjitorie, prepararea

unguentelor, a otrăvurilor etc. Regina

Caterina este cea care apelează frecvent la

serviciile acestora atât pentru a afla

viitorul, cât şi pentru a-şi procura otrăvuri

şi unguente cu ajutorul cărora îşi elimină

adversarii politici. O prezenţă constantă la

curţile domneşti din operele eminesciene

este Roman Bodei 10) un vraci care

deţine diferite funcţii, însă nu face parte

din categoria vrăjitorilor care fac rău.

Termenul vraci are două sensuri: vrăjitor

şi doctor. Ca agent magic, scrie Valeriu

Bălteanu, vraciul se bucură de o

consideraţie deosebită în cadrul

comunităţii, el putând realiza operaţiuni

magice diverse. Roman este un om

simplu care, probabil, ştie câteva leacuri

magice, însă nu posedă o cunoaştere

profundă a magiei. Atât în Bogdan

Dragoş, cât şi în Grue Sânger, Roman

Bodei afirmă că nu face parte din acea

categorie de vrăjitori care se slujeşte de

cărţi magice, de alte obiecte sau plante

magice: „O, preanălţate Doamne,/ eu

sînt un vraci prea prost/ Şi nu ştiu ca să

măsur a vieţii clipe repezi —/ De ce

nu-s vraci cu carte, că multe v-aş [mai]

spune/ Ce mintea omenească n-a mai

putut gîndi —/ Dar astfel, făr'de carte,

abia iscălitura / Ştiindu-mi eu a pune

cu sufletu-mpreună/ Pe-a voastre cărţi

domneşti... toţi m-ar numi aicea/

Moşneag cu pleavă-n creieri, cu gura

minciunoasă.”(VIII, 129). De asemenea,

Roman nu ştie nici la ce sunt bune

„mademuri, buruiene”, deoarece nu ştie

carte. Vraciul este conştient de importanţa

cărţii pentru un vrăjitor şi, mai ales, de

faptul că vorbele, descântecele,

cunoaşterea nu vin din senin. Cu toate

acestea, Iuga Vodă ştie că practică

chiromanţia şi îl pune să-i citească în

palmă firul vieţii:/ „Vino încoaci la mine

— ia mîna noastă-n mîna-ţi/ Şi vezi

cum îmi mai îmblă ceasornicul

vieţii.” (VIII, 129). Spre deosebire de

Roman Bodei, Ali ben Maimun din

poezia Din Halima, vraci şi cititor de

zodii, este un înţelept care a cutreierat

toată lumea făcându-şi iniţierea în magie

în cele mai importante popoare: arabi,

indieni, egipteni:/ „Cutreerat-au dânsul

lumea toată,/ Oraşe, ţări din sfera

depărtată,/ Pustiile Saharei, râul

Gange,/ Şi la izvorul Nilului

odată.” (IV, 407). Cititorii de zodii sunt

prezenţi la curţile domneşti, la nunta lui

Călin cu fata de împărat. Rolul lor este

acela de a prezice domnitorilor viitorul,

de cele mai multe ori întunecat: „Un

cititori de zodii i-a spus că a lui fiu/ N-

ajunge niciodată coroana să o poarte,/

Că de pe a sa frunte cu fărdelegi

pătată/ Cu sabia luată va fi de Bogdan-

Dragoş.” (VIII, 139).

Agenţii magici prezenţi în opera

eminesciană sunt diverşi, la fel cum şi

acţiunile lor sunt multiple şi variate.

Principalul actant magic este magul pe

care Eminescu îl prezintă doar în opera

poetică. Ceilalţi apar, în general, în

proiectele dramaturgice ale autorului,

fiind prezenţi la curţile domneşti, unde

deţin mai multe funcţii, dar şi unde

încearcă pe de o parte să îl ajute pe

conducător (cum sunt zodierii sau vracii)

sau, pe de altă parte, să îi manipuleze pe

aceştia (vrăjitoarele).

1. Apare în Bogdan Dragoş, Nunta lui Dragoş, Grue-Sânger.

2. Valeriu Bălteanu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 285.

3. Atât la poeţii paşoptişti, cât şi la poeţii romantici europeni, vrăjitoarele erau de regulă din rândul ţiganilor, deoarece exista mentalitatea că aceştia cunosc secretele vrăjitoriei.

Este suficient să citim nuvela lui Achim von Arnim, Isabella din Eghipet, pentru a ne convinge de acest fapt.

4. Antoaneta Olteanu, Şcoala de slomonie..., ed. cit., p. 118.

5. Simone Bernard-Griffiths, Bricault (coord.), Magie et magies dans la littérature et les arts du XIXe siècle français, Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand,

2012, p. 123.

6. Ion Acsan, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, selecţie şi traducere de Ion Acsan, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 7.

7. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 260.

8. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997, p. 9.

9. Anton Pann, Tăcerea e ca mierea, în vol. Fabule şi istorioare. Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 175.

10. Antoaneta Olteanu, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 222.


65

Stinghera Penelopă

Doina Coșer Dobrescu este,

după propria mărturisire, „pământeana

nestatornică, avidă trecerii / dincolo de

propria existență“. În absența oricăror

repere biobibliografice, suntem ghidați de

versurile incluse în sumarul volumului

Spații convergente (Editura Casa

Scriitorilor, Bacău, 2004), care-i

marchează, după toate probabilitățile,

debutul. Numele său e „singurătate, / destin preconceput în

ierburi solare / însetate de dor și de vise ciudate, / în nopți

lunatice și solitare“, e „iubire / imaginară, neînțeleasă și

pură / cântec trunchiat de uimire, / neîntinat de invidie și ură“,

e „nesfârșită chemare, / spre țeluri născute himere“, e vraja

care se ascunde dincolo de chipul angelic ce te îmbie de pe

copertă. Privindu-l, îi dai dreptate atunci când, glosând pe

marginea ipostazelor în care e surprinsă femeia, afirmă: Cerul

ce-o privește / își spune-ncet în gând, / asemenea făptură e

har / pe-acest pământ. / Iar omul ce-o iubește / și este-a lui

aleasă, / își spune, pentru-a câta oară?, / totuși, parcă-i prea

frumoasă!...

Conștientă de darul primit de la Creator, trăiește din

plin miracolul, încercând să-și explice de unde vine această

neprețuită bogăție, dar și la ce-i folosește dacă până acum n-a

avut șansa să trăiască iubirea adevărată: Miracolul de-a te simți

frumoasă / la vârsta încrustării-n stâncă, / este un dar ce-

adesea te apasă / dacă iubirea n-ai trăit-o încă. // Frumusețea

vine dinlăuntrul tău, / din cum privești sau cum zâmbești, / cu

un cânt poți alunga tot ce e rău / și totuși te atrag păcatele

lumești. // Ce-ți folosește azurul din privire, / pletele-lumină,

buzele-chemare, / de o mie de ani te-aștept iubire, / nu pot trăi,

nu pot muri, ai îndurare!... (Ai îndurare).

Și cum iubirea dintâi a fost inundată de ploi bacoviene

(Plouă tenace, plouă morbid, / plouă pe case, plouă în noi;

Plouă haotic, plouă alert; Plouă năvalnic, plouă din plin), cum

ingratul căruia îi dăruise visele neîntinate și-a bătut joc de ele,

își îndreaptă „ochiul minții gol“ către alte spații, așteptând

eminescian, aidoma Cătălinei, o altfel de iubire: Dacă ai ști cât

sufăr pentru tine / zeu neîndurător, rebel și deștept / oprește-te

o clipă pentru mine / să vezi cât sufăr și te aștept. //

Neîmplinirea mea, rază de soare, / într-o junglă-idee, fără

sfârșit. / De vrei să mă uiți și te doare, / nu pierde fructul

râvnit. // Deja sunt pe creste-chemare, / și aștept pe cel ce

cutează / spre-o iubire nepământeană, în care, / te implor,

trimite spre mine o rază. (Te implor). Talazurile sale de

„sentimente tandre“ se lovesc însă, neputincioase, de o „stâncă

a tăcerii“ și atunci se simte ca o „Penelopă stingheră“, pentru

care iubirea a rămas în continuare o himeră, întrucât „Ulise a

murit mai demult... “Reînviind vechile răni, cu o „blestemată

răbdare“ caută, totuși, „poteci neștiute, / invadate de ierburi

solare / pârjolite de dor și tristețe“, și, rostuindu-și cuvintele,

„fără a le preface-n scrum“, speră să se purifice pentru „clipa

de mâine, / cea mai râvnită dintre clipe“. Se teme însă de

„întunericul din oameni“ și din propria ființă, de „vorbele

născute din minciuni / și din rușine, / de pietre aruncate de

nebuni / și de oricine, / de sânge laș și sterp, de șerpi / și de

cruzime, / de spini aduși anume“, de „forța nerostită / ce ar

putea răpune, / tot ce mi-e drag și sfânt / și își află-n mine

nume, / de teamă însinuată / că timpul nu-i de-ajuns / să ne

urcăm menirea / pe treapta cea de sus“, dar se înfășoară în

„straie de adevăr“ și, după ce soarbe la „sânul țării stele“,

adunând „puteri și crezuri fără număr“, se purifică, într-adevăr,

de temerile sale, pentru a se lăsa apoi cuprinsă de „vraja

candelei aprinse“. Bătând „mătănii fără număr“, îi roagă pe

Dumnezeu să-i mai lase vreme, „atât cât se cuvine“, pentru a-şi

aduna „ale vârstei poame“, a renunţa la vanitate şi mânie, a fi

umilă „cum Domnul nostru a ştiut să fie“, a avea milă de

„obidiţii sorţii“ şi a înclina balaţa judecăţii ce va să vină,

salvându-şi astfel sufletul greu încercat.

Înfiorată de-al „gliei tumult“, ştiind că nu-i ajunge o

veşnicie să plângă pe umărul ţării, îşi pleacă fruntea în faţa

acesteia şi, îngrijorată de soarta ei, se teme de ce-i va aduce

viitorul: Inconştienţa-i apasă tot mai greu, / începe

numărătoarea secundelor bolnave, / excrescenţe apar mereu,

mereu, / rezultat fetid al păcatelor hulpave. // Trupuri flasce,

suflete inerte, / hoituri îmbuibate în huzur și lăcomie, /

îndrăznesc plebea să o certe / că aspiră la mai bine să le fie. //

Ei sunt și surzi și orbi și nu le pasă / că-n zări ard ruguri de

mânie, / inima-i greoaie, burta mult prea grasă, / în tigva

cheală zace un munte de prostie. // Și dacă tinerii abdică și se-

ndeamnă / să caute un țel în țări străine, / Mi-e teamă pentu

tine țară mamă, / ce oare va aduce ziua cea de mâine!? (Mi-e

teamă). Purtându-și nu de puține ori dorul și jalea printre

străini, poeta e îngrijorată în egală măsură și de soarta Terrei,

ripostând în felul ei la sărăcie și boală, surprinse cel mai bine în

acrostihul Disperarea foamei, dar și în alte versuri în care

„materia imortalizează clipa“, aducând-o în pragul coșmarului.

Negăsind răspuns la toate întrebările pe care și le

pune, se simte ca un copil părăsit, „răpusă de vise și de stele“ și

chiar dacă la un moment dat ar vrea să rămână într-o stare de

„transă ciudată și pustie“, consideră că e cazul să se retragă,

dând cale liberă altor priorități: E timpul din cuvinte să dispar /

și să m-avânt spre clipa care vine. Nu credem însă că elegiaca

„soră geamănă“ va persista în „nebunia“ potrivit căreia nu

merită să mai trăiască, ci, dimpotrivă, că va înceta să fie

„prizonierul propriei existențe“, că își va găsi „himeric(ul)

olimp“ și, ca o „pământeană / iubită de toate iubirile“, va

continua să aștearnă noi „cioburi de cuvinte și de gânduri“,

demonstrând că spațiile convergente mai au mult până să-și

atingă limita maximă.

Clipa eternă

Pornind de la titlul ales de Dorin Coșer pentru

volumul său de debut, Vânătoare de intuiții (Editura Casa

Scriitorilor, Bacău, 2004), am purces la o vânătoare

documentară și chiar dacă reperele depistate sunt puține

(editură, tipografie, căsuță poștală și sponsori identici), intuim

că între autorul de față și poeta Doina Coșer Dobrescu există

fie o relație de rudenie, fie una directă. Spre deosebire de „sora

geamănă“, care a apelat la un poet pentru a-i scrie prefața,

„clovnul de schimb“ se lasă răstignit de propiile cuvinte și,

după ce încearcă să ofere „idei celor curioși

LECTURI ALEATORII Cornel GALBEN


66

azi, ori poate mâine“, ne propune ca monedă de răscumpărare

o poezie colțoasă și absconsă pe alături, dar care te îmbie să o

descoperi, întrucât, vorba lui, toți aparținem „faptului de viață“

și dacă vrem „liniștea nimicului“ trebuie să ne lăsăm purtați de

valuri. Citindu-i poeziile, constați că posedă nu doar „virtutea

celui / ce își mai poate pune întrebări“, ci și curajul de a nu se

speria de nimic, în concepția sa necazurile având numai

început, în timp ce bucuriile au numai sfârșit.

Considerându-se „câteodată vinovat / de tot și de

toate ce-s rele“, se sprijină pe propria neputință, așteptând de-

o veșnicie să poată „răsuci un apus de / întrebări nealterate de

-o conștiință / obscură“. Acaparat de această „totală nebunie

mirifică“, se lasă înghițit de „rădăcina / ce naște muguri din

păcat“, convins fiind că viața nu-i un „scaun / pe care stai

liniștit“, ci mai degrabă un „generic ce se sfârșește“, că

„stropul de sânge nu-i pierdut când cade / în deșertul de

instincte libere în păcat“ și că e „simplu să pierzi tot când n-ai

găsit nimic“. Caută, tocmai de aceea, să se cunoască pe sine,

să afle care este esența sufletului (Mergeam câteodată pe

câmpie, / ca să mă-ntâlnesc pe mine, / și am aflat că esența

sufletului / este în bătrâni, din păcate.), dar după ce se întreabă

mai întâi dacă „a fi / e tăcere, frică, și moarte“, după ce-și

scormonește amintirile (amintirile / sunt o tortură, chiar și-n

vis) și răstălmăcește până și Tatăl nostru (Tatăl nostru –

întrebare / Care ești în ceruri – descoperire. / Sfințească-se

numele tău – ușurare. / Iartă-ne pe toți – implorare. // Așa cum

iertăm noi – întrebare. / Și nu ne duce în ispită – simplu. / Și fă

-ne ca la început și / Mai mult de atât – nerușinare.), trăiește

altă Deziluzie, îndulcită oarecum de gândul că se poate

întoarce la Creator:” când ești câștigat de tine, vederea-i o

simplă indulgență / îngerii te lovesc chiar în coșmare de piază

rea, / iar omul nebun îți devine prieten. // Când ești indiferent

de tine, blesteme- le-ți sunt alese, / pe Dumnezeu îl cauți în

pustiul fără de nădejde, / iar oamenii îți devin prea mulți.

Pentru a rămâne în „alfabetul / ultimei înmuguriri a voinței“,

se lasă purtat numai de sine și preferă să se ducă în „iadul

firii“, privind atent la „semințele ce dau viață“ și la cuibul de

pasăre, „speranța celor ce cred / că-n moarte-și găsesc /

speranța noului început“. Intrând adânc în „cavoul gândirii“,

vede în toate o predestinare, citește un „viitor / ce mirosea a

moarte, a tămâie și a lumânare / de noi aprinsă / chiar pentru

noi“, înțelege „viitoarea / țintă a noii religii“ și se bucură că

nu face parte dintr-un „cult / ce din nimic credința fac să

sune“.Croindu-și drum prin torentele de gânduri, rațiunea îl

îndeamnă să uite ce vede, ce aude și chiar ce gândește, convins

fiind că atunci când „măcinăm tot ce avem / și de rămâne doar

veșnicia, / nu vedem sufletele / ce s-au turnat în forme, / pe

care apoi le-au spart / ca să ne înșele în așteptări.“ Conștient

că a greșit mereu, se întreabă în permanență „de Domnul /

poate să vadă durerea și prostia / celor ce distrug ce face

omul, / ca să-și facă și să-și vadă veșnicia“ și, așteptând

„pedeapsa cuvenită“, se îndoiește că duce viața potrivită cu

dogmele creștine, așa că roagă divinitatea să-l ierte: Doamne fii

tare și mă iartă / de necredința ce mă doare... Deși clamează

că nimic „nu e mai urât decât

normalul“ și că o „clipă costă

cât o viață“, nu face prea multe

ca să evite iminenta „prăbușire

în golul absolut“, ci, dimpotrivă,

ca „Banii din seifuri/ încearcă

albul prostiei/ în pură lipsă

mentală“, riscând să-și piardă

mântuirea.

Născut în „zodia

îngerului / cu cap de fier, trup de

lemn / și sânge de tămâie“ a cam

ratat „încet și sigur totul“, dar

dacă se va lua în serios ca poet,

nu e exclus să lase o urmă mai

vizibilă decât aceasta, deși, după

cum opinează, „Nu atingi

nemurirea / din lipsă de spațiu“.

Prin miracolul nașterii, Domnul să vă pună în inimi bucurie,

sănătate și împliniri alături de cei dragi!

Sărbători fericite!

13 Plus13 Plus


67

Criticul Petre ISACHI vă propune spre lectură:


68

Horia VINTILĂ

”Anticomunismul meu de totdeauna,

căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea

Premiului Goncourt, a fost creştinismul meu,

credinţa mea în om"

13 plus-nr.180- 2015

Documents

Transcript of 13 plus-nr.180- 2015