1 Conceptul de Finanţe
description
Transcript of 1 Conceptul de Finanţe
1 Conceptul de finanţe
Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi economici, instituţii şi persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către instituţii şi persoane fizice, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.
Caracteristicile transferurilor financiare:
– sunt definitive;– se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată (şi nerambursabilă).
Raportul finanţe - credit
Dacă relaţiile financiare sunt transferuri definitive şi fără
contraprestaţie directă şi imediată, relaţiile de credit sînt transferuri
de fonduri, dar pe termen şi în mod oneros.
Creditul este întotdeauna rambursabil la scadenţă şi purtător de
dobândă. Cele două relaţii sunt adesea complementare: concură în
proporţii diferite, de la caz la caz, la finanţarea activităţilor agenţilor
economici; fondurile proprii create prin transferuri financiare
reprezintă premisa şi garanţia obţinerii de credite. Deşi creditul
presupune transferuri temporare cu o contraprestaţie directă şi
imediată (dobânda), ca urmare a scopului lor comun şi a împletirii
strânse cu relaţiile financiare, el este asimilat finanţelor: finanţarea
agenţilor economici se realizează atât prin fonduri proprii, cât şi prin
credite bancare.
Raportul finanţe bani
Toate relaţiile financiare sunt şi relaţii băneşti, dar nu toate
relaţiile băneşti sunt şi relaţii financiare.
2 Credit şi finanţare
Finanţele publice reprezintă fluxuri băneşti organizate în
scopul procurării resurselor statului şi instituţiilor publice şi ulterior
satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii. Îndeplinesc următoarele
funcţii:
– funcţia de repartiţie;
– funcţia de control şi orientare.
Finanţele private – se supun normelor dreptului comercial. Au
ca obiect modul şi proporţiile constituirii capitalului social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profiturilor etc.
1.2.3. Echilibrul financiar. În acest caz fluxurile de ieşire nu
pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.Creditul presupune
relaţii băneşti, de repartiţie, prin care se mobilizează disponibilităţile
băneşti, temporare, urmînd a fi folosite pentru acoperirea unor nevoi
temporare. Creditul presupune transferuri băneşti cu caracter
rambursabil care sunt purtătoare de dobânzi.
3 Clasificarea creditelor şi principiile creditelor
► După termenele pentru care se acordă, creditele sunt:
– pe termen scurt, până la 12 luni, pentru activitatea economică curentă;
– pe termen mijlociu, până la 5 ani;
– pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii.
► După participanţii la relaţiile de credit:
– credit bancar;
– credit public;
– credit comercial.
Creditul bancar – reprezintă cea
mai extinsă formă de credit.
Îndeplineşte 2 funcţii:
1. redistribuirea fondurilor temporar disponibile;
2. emisiune monetară.
1. Funcţia de redistribuire –se aplică nu numai fondurilor
proprii ale bancă, ci şi supra fondurilor atrase de la terţi.
2. Funcţia de emisiune – Politica de credit a băncilor constituie
totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul aocrdat de bănci
este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii
economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor
în circulaţie şi nevoile productive. Astfel, plusul de mijloace băneşti
cerut de dezvoltarea economică poate fi completat prin lărgirea
creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti (multiplicatorul
creditului).
. Creditul public. În cadrul acestei forme de credit o masă de
creditori avansează suma unui singur debitor, sub formă de:
– împrumuturi obligatorii (se acordă pe termen lung);
– depuneri la casele de economii.
► După termenele pentru care se acordă, creditele sunt:
– pe termen scurt, până la 12 luni, pentru activitatea
economică curentă;
– pe termen mijlociu, până la 5 ani;
– pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii.
► După participanţii la relaţiile de credit:
– credit bancar;
– credit public;
– credit comercial.
Creditul bancar – reprezintă cea mai extinsă formă de credit.
Îndeplineşte 2 funcţii:
1. redistribuirea fondurilor temporar disponibile;
2. emisiune monetară.
1. Funcţia de redistribuire –se aplică nu numai fondurilor
proprii ale bancă, ci şi supra fondurilor atrase de la terţi.
2. Funcţia de emisiune – Politica de credit a băncilor constituie
totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul aocrdat de
bănci este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii
economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor
în circulaţie şi nevoile productive. Astfel, plusul de mijloace băneşti
cerut de dezvoltarea economică poate fi completat prin lărgirea
creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti (multiplicatorul
creditului).
. Creditul public. În cadrul acestei forme de credit o masă de
creditori avansează suma unui singur debitor, sub formă de:
– împrumuturi obligatorii (se acordă pe termen lung);
– depuneri la casele de economii.
Creditul comercial se acordă de către participanţii la relaţiile
contractuale fără intervenţia unei verigi intermediare. Este creditul
pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de la
livrarea mărfurilor până la încasarea contravalorilor sau invers,
creditul pe care-l acordă furnizorului, sub formă de avans pentru a
crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor
şi livrării. Este un credit pe termen scurt, care variază de la câteva
zile, până la 90 zile, şi nu este purtător de dobândă.
Principiile creditului
1. – creditul este garantat de debitor;
2. – este rambursat la scadenţă.
► Garantarea creditului. Există următoarele tipuri de
garanţii:
– materiale;
– scripturale (nemateriale) – scrisori de garanţie bancară,
ipoteci, cesiuni.
► Rambursarea nu rămâne la nivelul unei formulări
generale ci este întotdeauna concretizat expres în documentele
financiare (contractul de credit, obligaţiuni) unde se precizează
durata creditului, scadenţa şi maniera de rambursare.
4 Politica financiară şi de credit
Politica financiară – la nivel macro şi microeconomic reflectă
corelarea unei duble strategii: solvabilitate şi rentabilitate.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea
nevoilor de finanţare pentru o perioadă de timp anumită, alegerea
unei variante de îndatorare adică a unei modalităţi de finanţare prin
fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile finanţate
pe termen scurt sau pe termen lung.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în
vedere 2 mari destinaţii: active imobilizate şi active circulante.
Pentru întreprinzători este raţional să-şi acopere activele
imobilizate şi o parte a activelor circulante prin finanţări cu caracter
permanent. Prin folosirea de credite sporeşte rentabilitatea financiară
a întreprinderilor dar creşte şi riscul.
Politica de credit – este de fapt politica băncii centrale dintr-o
ţară care urmăreşte asigurarea echilibrului general economic prin
intermediul creditului şi cu ajutorul unor instrumente specifice.
Vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, îmbunătăţirea structurii
diverselor sectoare. Scopul este de a influenţa fluxul cheltuielilor
prin sporirea mijloacelor lichide ale băncilor comerciale şi deci, a
capacităţii acestora de creditare, pentru creşterea capacităţii de
plată a agenţilor economici creditaţi.Instrumentele uzuale ale
politicii de credit sînt plafonarea creditelor, politica dobânzilor şi a
taxei de rescont.
5 Decizii de politică financiară
Decizia de investire. Rprezintă decizia de a plasa capitaluri
într-o anumită operaţiune şi este rezultatul corelării strânse dintre
costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi rentabilitatea
scontată.
Costul este în ultimă instanţă, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri
(acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele de investiţii ale unei întreprinderi.
Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală
cu costul capitalului pot fi acceptate.
Iar toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mică decît
costul capitalului trebuie respinse.
Decizia de finanţare – este opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi nevoile de finanţare a proiectelor avute în vedere fie prin
fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participaţie.
Adoptarea deciziei de finanţare se face:
– fie prin optarea între fondurile proprii şi creditele bancare;
– fie prin optarea asupra unei anumite ponderi între fonduri
proprii şi credite bancare. Pentru clarificarea alegerii între 2
căi de finanţare se analizează câţiva indicatori:
– dacă rentabilitatea scontată este mai mare decât rata
dobânzii este oportună apelarea la împrumuturi (pentru că
îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului rezultă
creşterea randamentului capitalului propriu);
– decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o
influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, numai că în cazul
producerii unor pierderi solvabilitatea se degradează
repede;
– finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.
Decizia de autofinanţare îşi asigură dezvoltarea folosind
rezultatele financiare pozitive anterioare.
Avantaje:
– nu recurge la surse de finanţare externe, rezultând independenţă
sporită (faţă de bănci, acţionari);
– creşte valoarea bursieră a întreprinderilor şi a acţiunilor (fără
a se cere un efort financiar de la acţionari). Iar profitul total este
mai puţin impozitat dacă se reînvesteşte.
Dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin autofinanţare
este egală cu rentabilitatea cerută de acţionari, atunci însemnă că
politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Iar valoarea
financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii
proiectelor realizate prin autofinanţare este mai mare decît rata
rentabilităţii cerută de acţionari.
Politica dividendelor reprezintă opţiunea întreprinderii de a
distribui sau nu dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere
continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului
dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.
Indicatorii politicii dividendelor sînt: rata distribuirii
(dividende/beneficiu net); rata creşterii dividendelor pe acţiune
(dividend 1/dividend 0); dividendul pe acţiune (volum dividende/nr.
de acţiuni).
6 Circuitul financiar: definiţie, rol, clasificare
Noţiunea de circuit financiar
Circuitul integrează un concept de forme (spaţiu închis) şi un
concept de timp (lungimea totală a formei cercului). Cele 2 aplicate
la relaţiile economice reprezintă circuitul economic.
Componentele fundamentale ale circuitului
economic sînt: o componenta spaţială (o ţară);
o componenta temporală (pe 1 an);
o componenta tranzacţională (fluxuri reale – bunuri şi servicii; fluxuri monetare);
componenta dinamică;o componenta macroeconomică.Definiţie. Circuitele financiare, ca parte a circuitelor
economice, se constituie prin interacţiunea fluxurilor născute
de operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate
nevoilor pe orice perioadă. Circuitele financiare privite pur
temporal, pot fi circuite financiare şi vizează resurse pecuniare
afectate nevoilor pe termen lung şi circuite monetare care
vizează resurse pecuniare afectate nevoilor pe termen scurt.
Se exclud credite comerciale şi compensările dintre
întreprinderi, contracte de asigurări de bunuri sau de viaţă.
O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face
să intervină o mişcare pecuniară în contrapartida unui activ
financiar transmisibil pe o piaţă.
Rolul circuitelor financiare
Cerinţe de eficienţă a circuitelor financiare:
o orice circuit să întrunească un număr mare de participanţi;
o orice circuit să permită răspândirea largă a informaţiilor asupra costului minim;
o orice circuit trebuie să permită intrarea şi ieşirea unui
participant; o orice circuit trebuie să fie legat de altele cu
minim de restricţii;
orice circuit trebuie să se refere asupra unui tip de activ
foarte bine definit sub aspectul naturii sale, a scadenţei etc
Circuite financiare primare. Baza definirii circuitelor financiare este crearea de active
(acţiuni, obligaţiuni).
Finanţarea directă este proprie întreprinderilor mari şi se
concretizează în emiterea unui număr foarte mare de active identice
(valori mobiliare) de valoare nominală mică care se achiziţionează de
un număr mare de subscriitori. Aceste active pot face obiectul
tranzacţiilor pe pieţe secundare (burse de valoari mobiliare).
Finanţarea directă crează două tipuri de active: 1) acţiuni şi părţi sociale; 2) obligaţiuni.
Din punct de vedere al solicitatorului de fonduri (emitent)
activele create în cadrul finanţării directe se împart în:
● active financiare integrate în capitalul propriu (acţiuni);
● active financiare integrate în capitalul împrumutat
(obligaţiuni). Finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor
de la diverse instituţii
financiare specializate. Joacă rolul de intermediari pentru că lucrează,
nu numai cu capitaluri proprii, ci şi cu capitaluri de împrumut.
Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare –
dispun în procesul financiar de 2 tipuri de active:
● active reprezentând resursele instituţiilor financiare (active monetare
– diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit şi
active lichide pe termen scurt – plasament la vedere);
● active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari –
toate categoriile de credite, acordate intreprinderilor sau
persoanelor fizice.
Circuite financiare secundare. Lichiditatea activelor create
prin circuite primare se poate realiza prin intermediul circuitelor
secundare.
Circuitele financiare secundare se împart în:
● pieţele monetare – pe care au loc schimburi de bani
plecând de la circulaţie creanţelor pe termen scurt (toate
relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare). Este piaţa
interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare şi
intervenţia băncii centrale asupra pieţelor monetare.
● pieţele financiare – pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate contra monedă
– piaţa bursieră şi piaţa la termen a instrumentelor financiare.
7 Structura financiară a întreprinderii Se înţelege raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele
pe termen lung.
Aproape în toate cazurile se apelează concomitent şi la finanţări
externe, pe lângă fondurile proprii.
Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, faţă de capitalul
permanent, dar şi asupra structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent – sînt fonduri proprii ale întreprinderii şi din
împrumuturi pe termen lung şi mijlociu şi acoperă activele imobilizate
şi o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) sub denumirea
de fond de rulment.
Resursele de trezorerie – credite bancare pe termen scurt, credite
comerciale (datorii faţă de furnizori).
Ac Ca
Da
CFo torii la
edite
Cr
Ac edite
Cr
R
8 Factorii ce influenţează structura financiară a întreprinderii
– de întreprindere;
– de obiectivele sale de creştere economică;
– rentabilitatea scontată;
– riscurile asumate;
– acţionarii;
– bănci;
– stat;
– conjunctura economico-financiară;
– situaţia pieţei financiare;
– oscilaţiile ratei dobânzii;
– devalorizări monetare.Şi în ultimă instanţă, de creditor, care are în vedere riscul:de pierdere de capital; de dobândă (la termen);de imobilizare.
Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a
întreprinderii, cu costul capitalului împrumutat:
– dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, rezultă
efect de îndatorare pozitiv sau favorabil.
– dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii, rezultă
efect de îndatorare negativ sau nefavorabil.
Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare
1) Cheltuielile ciclului de exploatare (active circulante) = Fondul de
rulment + resurse de trezorerie.
2) Fondul de rulment = Capital permanent – imobilizări în mijloace fixe,
terenuri etc. Fond de rulment = Active circulante – resurse de trezorerie.
3) Capital permanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen lung şi
mediu. Structura financiară se exprimă nu numai ca un raport între
îndatorare şi
capitalul propriu, ci şi ca raport între finanţările pe termen scurt şi
finanţările pe termen lung.
Capacitatea de îndatorare
Este util să se procedeze la stabilirea unor indicatori care să marcheze
gradul de utilizare a capitalurilor proprii în comparaţie cu împrumuturile pe
termen lung şi mediu sau cu totalul împrumuturilor.
Considerăm că:
activul unei întreprinderi = active imobilizate, stocuri de mărfuri şi alte
valori materiale, soldul clienţilor şi alte lichidităţi.
pasivul = capital permanent (fonduri proprii, datorii pe termen lung şi
mediu) şi datorii pe termen scurt (furnizori, credite de trezorerie).
Avem ca instrumente de analiză următorii indicatori:
1. Coeficientul de îndatorare globală
2. Coeficientul de îndatorare la termen
Pentru a putea rambursa creditele la termenele stabilite şi plata dobânzilor,
fără a crea greutăţi financiare de nesuportat întreprinderilor, băncile acceptă
unii indicatori:
– pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în
total beneficiu brut:
Cost credite pe termen scurt
Beneficiu brut
– pentru datorii la termen, indicatorul este dat de raportul dintre cheltuielile
financiare (principal plus dobândă), care reprezintă efortul financiar anual
al debitorului şi capacitatea de autofinanţare (beneficii + fond de
amortizare).
9 Premizele fundamentare a structurii întreprinderii
Premiza prioritara: devizul financiar brut al intreprinderii(necesarul de
finantat) a carui valoare este data de activitatea desfasurata si de modul de
gestionare a valorii investitiilor. Este necesar sa se stabileasca
dimensiunea necesarului de finantat ce poate fi acoperita prin intermediul
autofinantarii,respective prin apelarea la surse externe.
Dimensiunea intreprinderii:considerate fie sub aspect fizic,fie sub aspect
economic-patrimonial. Dimensiunea face posibila sau exclude recurgerea
la surse de finantare care cer un support patrimonial si garantii reale sau
impugn existent unor forme juridice specific intreprinderii.
Durata ciclului productive: in cazul in care procesul produtiv este mai
indelungat, atunci ritmul de realizare a fluxurilor financiare reprezintand
profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de
costuri, astfel apare nencesitatea unui sprijin financiar temporar(sub form
datoriilor pe termen lung) care solicita structure financiare optime.
Importanta actionarilor majoritari
Se poate afirma ca orice tip de intreprindere in functie de caracteristicile
sale particulare si de sprijinul sau adopta o structura financiara
personalizata in functie de mediul de activitate.
10 Criterii de alegere a structurii financiare
1. Riscul economic al afacerilor: schimbarea intervenita in previziunile
veniturilor viitoare aferente activelor daca firma nu utilizeaza datorii
pentru finantrea activelor sale.
Acesta variaza de la o firma la alta in cadrul aceleiasi ramuri
Factori:
-variabilitatea cererii:cu cat cerera pentru produsele unei firme este mai
instabila cu atat riscul este mai mare
-variabilitatea pretului de vanzare: in functie de cerer si oferta
-variabilitatea costurilor intrarilor
-capacitatea de a ajusta preturile produselor la costurile intrarilor
-ponderea cheltuielilor fixe in totalul cheltuielilor firmei
2. Riscul financiar(criteriul rentabilitatii): capitalul propriu sic el
imprumutat comporta riscuri,astfel fondurile proprii nu sunt remunerate
doar in cazul in care intreprinderea obtine beneficii,pe cand cel
imprumutat trebuie remunerate indifferent de rentabilitatea firmei.
O intreprindere puternic indatorata va avea systematic cheltuieli financiare
mari conducand la scaderea capacitatii de autofinantare. Astfel ca
intreprinderea trebuie sa recurga la noi credite pentru acoperirea nevoilor
de finantare care la randul lor duc la cresterea cheltuielilor financiare.
Daca intreprindrea este rentabila ste indicat apelarea la credite spre
deosebire de situatia de a se astepta sa se formeze treptat fonduri proprii
pentru finantarea unui proiect.
Rentabilitatea financiara este proportional cu structura financiara a
intreprinderii si cu diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata
dobanzii.
3. Criteriul destinatiei resurselor in alegerea structurii financiare
Activele imobilizate reprezinta nevoi cu character permanent si este
efficient sa fie acoperite cu capital permanent.
Activele circulante formate din stocuri de marfuri si alte valori material
din creante asupra clientilor si diverse lichiditati primare pot fi acoperite
prin fondul de rulment dar si prin datorii pe termen scurt.
4. Capacitatea de indatorare: activul reprezinta active imobilizate,stocuri
de amrfuri si alte valori material,soldul clientilor si alte lichiditati; pasivul
reprezinta capitalul permanent si datorii pe termen scurt.
Indicatori de determinare a capacitatii de indatorare:
-coeficientul de indatorare globala
-coeficientul indatorarii la termen
Acestia exprima elemente esentiale care carcaterizeaza situatia financiara
a intreprinderii.
11 Politici de investire:alegerea variantei optime a investiţiei,critere
financiare
O primă etapă o constituie preselecţia proiectelor astfel încît ele să
răspundă obiectivelor generale ale întreprinderii.
Studiul comercial – cel mai important pentru că rentabilitatea este funcţie
de cifra de afaceri posibil de realizat.
Studiul economico-tehnic rezolvă problemele constructive, soluţiile
adoptate, ordinea execuţiei, costul total şi pe elemente componente ale
proiectelor, costul exploatării după darea în funcţiune.
Studiul fiscal: taxa pe valoare adăugată, profit.
Studiul de personal: priveşte nevoile ca număr şi categoria de personal
utilizat, cheltuieli de formare a personalului.
Studiul financiar – posibilitatea de folosire a diverselor surse de finanţare,
posibilitatea de autofinanţare, posibilitatea de a obţine împrumuturi pe
termen lung şi mijlociu, posibilitatea de creştere a capitalului propriu,
costul capitalului.
După studierea documentaţiei enunţate şi a evaluării principalelor
caracteristici ale proiectelor (capital investit, venituri scontate din
exploatarea proiectului, durata de viaţă economică, valoarea reziduală etc.)
este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea şi
ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire.
Pot fi utilizate 3 criterii financiare de selectare a proiectelor de investire:
criteriul rentabilităţii, criteriul lichidităţii, criteriul riscului.
Criteriul rentabilităţii – cel mai important în vederea adoptării proiectelor.
Ca regulă generală R > K ( adică rata rentabilităţii proiectului de investiţii
sa fie mai mare decît costul surselor de finanţare proprii sau împrumutate).
Metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:
– Metoda contabilă: R Beneficiul net
Investitia neta
Beneficiul net – beneficiul rămas din exploatarea proiectului după
deducerea sarcinilor fiscale
Investiţia netă este dată de valoarea iniţială a proiectului – fondul de
amortizare constituit.
Această metodă are şi inconveniente.
– Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare
negative şi pozitive generate de proiectul de investiţie, adică pe cheltuieli
iniţiale pentru realizarea investiţiei, pe de o parte, şi pe amortizarea şi
beneficiile anuale provenite de la obiectivul de investiţii pus în funcţiune –
pe de altă parte.
Apoi, după estimarea fluxurilor de intrare şi de ieşire, se procedează la
calculul actuarial, obţinându-se rata rentabilităţii investiţiei sau rata
capitalului investit.
Criteriul lichidităţii
Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma
în bani activele de care dispune.
Acest criteriu urmăreşte ca investiţia să se recupereze cât mai repede
posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a
rentabilităţii scontate cât mai repede. De regulă se stabileşte un număr de
ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea
iniţială a investiţiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive ( de
intrare ). Dacă fluxurile fin pozitive anuale sunt egale.
Nr. ani derecuperare Valoare proiect Flux anual pozitiv
dacă fluxurile sunt inegale se însumează an de an fluxurile până se ajunge
la valoarea iniţială. Şi de aici se obţine termenul de recuperare.
Criteriul riscului. Riscul este foarte greu de estimate.Se admite
majorarea ratei rentabilităţii (R) cu o anumită cotă de risc (r). (R+r) >
remuneraţia capitalului.
12 Surse de finanţare a investiţiilor pentru întreprinderile mari si
mici.
Surse de finanţare a investiţiilor pentru S.C. şi R.A.
a) Fondul de amortizare reprezintă principala resursă proprie de
finanţare a obiectivelor de investiţii.
b) Profitul este pentru întreprindere important, atât pentru înlocuire, cât
şi pentru dezvoltarea şi lărgirea activelor imobilizate. Acţionează ca o
pârghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.
Cuantumul beneficiului ce poate fi prelevat anual pentru finanţare se
stabileşte de consiliile de administraţie în funcţie de valoarea totală a
investiţiei, de valorile celorlalte surse, de mărimea beneficiului anual de
realizat.
c) Alte resurse, sînt sume din lichidarea activelor imobilizate, etc.
d) Mobilizarea resurselor interne. Specificul acestor resurse este că
se consumă pe măsura apariţiei lor influenţând direct asupra necesarului
de finanţat.
e) Credite bancare:
– pe termen scurt până la 1 an;
– pe termen mijlociu sau lung.
Resurse pentru finanţarea investiţiilor în sectorul privat
Pentru întreprinderile particulare mici, investiţiile iniţiale se pot realiza din
mijloace băneşti proprii ale întreprinzătorului, urmând ca pe parcursul
funcţionării lor, dezvoltările şi modernizările să se efectueze pe seama
fondului de amortizare şi a profitului realizat.
Pentru S.A. sursa iniţială pentru finanţare se poate constitui sub forma
unui capital social, prin emisiunea de acţiuni, şi prin finanţare din fondul de
amortizare şi o parte din profitul realizat, prin împrumuturi obligatare sau
de la instituţii financiare, precum şi prin credite bancare pe termen mijlociu.
În funcţie de sursele utilizate, se conturează două căi de finanţare: a)
finanţare prin fonduri proprii:
autofinanţare sau finanţare internă
creşteri de capital:
– noi aporturi în numerar;
– încorporarea rezervelor
– conversiunea dotărilor
b) finanţarea prin angajamente la termen:
apel la economiile publice (împrumuturi obligatorii); împrumuturi de la
instituţii specializate;
credite bancare pe termen mijlociu
credit - bail.
13 Politici de autofinanţare
Finanţarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter
permanent sau pentru perioade mari de timp. Căile de finanţare pe termen
lung sunt în strânsă legătură căile de investire, formând împreună cu acestea
politica financiară a întreprinderii.
Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor:
– finanţări din fonduri proprii (autofinanţarea, creşteri de capital prin noi
aporturi în numerar sau în natură, creşteri de capital prin încorporarea
rezervelor la capitalul social etc.);
– finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite
bancare, credit-bail).
Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele
de finanţare pe termen lung, pot fi grupate în:
– finanţări interne (autofinanţarea);
-finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi
presupune că întreprinderea îşi asumă dezvoltarea prin forţe proprii,
folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul
expirat şi fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a
activelor imobilizate, cât şi creşterea activului economic.
Locul însemnat pe care-l ocupă decurge din avantajele pe care le creează
pentru acţionari, cât şi pentru S.C. ca persoană juridică şi creşte autonomia
financiară faţă de bănci.
Politica de autofinanţare este sinteza căilor de producţie,
comerciale şi financiare care orientează activitatea sa. Fluxul surselor de
autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare, fiind
grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării
şi de politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul
principal în politica financiară a întreprinderii.
Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit,
nu este oportun să se exagereze în această direcţie. Realitatea economică şi
financiară arată că, indiferent de provenienţă costul capitalului se
egalizează, chiar costul capitalului propriu fiind mai ridicat decât al celui
împrumutat.În ultimă instanţă, orice politică de autofinanţare trebuie
analizată în funcţie de rentabilitatea pe care o degajează profitul reinvestit.
14 Capacitatea de autofinanţare
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se
obţine ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de
întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se pleacă de la variabile
economice şi financiare.
● Variabile economice, pornesc de la previziunile de vânzări (Q x Preţ)
şi ale costurilor;
● Variabile financiare au în vedere politica de împrumut, politica de
amortizare şi de repartizare a profitului.
De regulă, autofinanţarea efectivă este mai mică decât capacitatea de
autofinanţare (se scad beneficiile atribuite acţionarilor).
V – venituri totale obţinute din activitatea economică şi financiară; C –
cheltuieli de exploatare (costurile de producţie);
Cg – cheltuieli financiare (principal + dobândă); A – cheltuieli de
amortizare a activelor imobilizate; I – rata de impozit pe profit.
Capacitatea reală de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare –
Dividende – Participaţii la beneficii ale salariaţilor.
Corelaţia dintre autofinanţare şi împrumut
Autofinanţarea este întotdeauna necesară pentru a obţine un împrumut.
Se constituie în acelaşi timp ca o garanţie şi un mijloc de rambursare.
Pentru creditarea pe termen lung şi mijlociu condiţia impusă de bănci este:
Datorii la termen 4
Capacitatea de autofinantare
Corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare
În funcţie de metoda de amortizare se constituie un fond de amortizare mai
mare sau mai mic. În cazul creşterii fondului scad fluxurile negative
(fiscalitatea asupra profitului), rezultă creşterea fluxurilor de autofinanţare.
Corelaţia dintre autofinanţarea şi repartizarea profitului
Acordând dividende mai mari sau mai mici se influenţează asupra fondului
de rezervă şi prin urmare, asupra autofinanţării.
15 Costul capitalului propriu
Costul capitalului propriu este rata rentabilităţii cerută de aducătorii
de capital, fie că sunt acţionari, fie creanţieri, pentru finanţarea proiectelor
întreprinderii. Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care
trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.
În ultimă instanţă, costul capitalului este rata randamentului minim obţinută
de investitori, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui
pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.
Orice sursă de finanţare comportă costuri. Costul capitalului
poate fi privit sub 2 aspecte: cost explicit şi cost implicit.
Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de
capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite: împrumuturile
ocazionează dobânzi dar acţiunile, dividende.
Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri
financiare. Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri
financiare de ieşire.
Este vorba de surse de finanţare care se formează în întreprindere
şi care se folosesc pe loc (fondul de amortizare, beneficiul, fondul de
rezervă). Astfel de surse apar ca „gratuite”, dar ele au un cost căci aparţin
acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze ca
remuneraţie.
Capitalul propriu, ca şi cel împrumutat, trebuie remunerat în
condiţiile exigenţei pieţei.
Teoria financiară modernă acceptă că remunerarea fondurilor proprii
trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc (adică rata
dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi acţionarii
pentru plasamente de capital în obligaţiuni de stat; prima de risc;
compensează riscul asumat de acţionari pentru că au plasat capitalul în
acţiuni).
Costul capitalului propriu reprezintă costul obţinerii fondurilor proprii
de către S.C. la un moment dat. Aplicat la valoarea de piaţă a societăţii –
valoarea bursieră – costul capitalului = rentabilitatea cerută pe piaţa
capitalurilor (piaţa financiară). Costul capitalului propriu ţine cont de
randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor, mai precis el
este egal cu rata actuarială care se obţine pornind de la egalitatea dintre
valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea actuarială a fluxurilor pozitive
viitoare în principal, dividende). De fapt, costul oricărei surse de finanţare,
deci şi a capitalului propriu, este definit ca fiind rata actuarială ce se
stabileşte prin egalitatea dintre valorile actuariale ale intrărilor de fonduri şi
cele ale ieşirilor de fonduri nete. Aceasta înseamnă că valoarea economică
actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor fluxurilor de lichiditate
(ieşiri) pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea
actuarială a remuneraţiilor) plus valoarea finală a acţiunilor (când se vând).
16 Leasing
Leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă,
sau o instituţie financiară specializată, achiziţionează un bun (mobiliar sau
imobiliar) pe care-l inchiriză unei firme (sau unui particular), acesta din urmă
avînd posibilitatea de a-l cumpără la sfîîrşitul contractului la un preţ convenit (în
general la valoarea reziduală).
Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri
mobile sau imobile cu valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente
de producţie, linii tehnologice, etc
Este o metodă de finanţare ce se poate asimila împrumutului.
Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu acest
credit nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaş în acest
contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată – în
general până la amortizarea activului fix – în cursul căreia nici o parte nu poate
realiza contractul.
Plăţile făcute către proprietar acoperă atât amortizarea împrumutului, cât
şi costul acestuia, adică remunerarea normală a capitalului adus de societatea de
credit – bail.
Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul –
contract fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea
obţine utilizarea la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul
plăţilor periodice (anuităţi de plată).
Din punct de vedere financiar, deşi este un contract oneros, creditul –
contract de închiriere prezintă avantaje în raport cu creditul obişnuit: supleţe în
utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje
fiscale.
Creditul – contract de închiriere este o operaţiune de finanţare care
permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviinţă fără a fi
necesar să-şi constituie fond de investiţii, ci plătind o chirie.
Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea
amortizării, costul capitalului imobilizat (dobânda), din preţul serviciilor
(comisionul) furnizate de întreprinderea de credit – bail, plus o primă de risc. De
cele mai multe ori, plăţile periodice (redevenţele) sunt stabilite după un barem
regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăţilor
să depăşească cu 15 – 20 % valoarea bunului închiriat.
Avantaje. Pe plan financiar, nu se modifică structura financiară a
întreprinderii (îndatorarea) ci numai angajamente de plată anuale. Capitalul
propriu rămâne neangajat legal, înseamnă că poate împrumuta de la bancă.
Dezavantaje. Pentru utilizator, creditul – bail este o tehnică de finanţare
a investiţiilor pe seama rentabilităţii exploatării. În fapt, afectează
inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiunii periodice de plată.
Ratele practicate, respectiv redevenţele, care cumulează chiria, comisionul şi
cote de risc sunt relativ ridicate, rezultând obţinerea unei rentabilităţi cel puţin
acoperitoare.
1. Tipuri de leasing
Există leasing direct, atunci cînd furnizorul este şi finanţatorul operaţiunii,
apoi leasing indirect, cînd între furnizor şi chiriaş apare finanţatorul, renting
(finanţatorul dă în locaţie un bun unui chiriaş pe o durată inferioară duratei vieţii
economice a bunului), etc.
Cele mai obişnuite tipuri sînt: leasing direct (sau leasing tehnic), vînzare şi
leaseback, şi leasing financiar (de capital).
Leasing direct
Producătorul bunului rămîne în proprietatea bunului dînd chiriaşului
numai dreptul de folosire, primind plăţile de chirie contractate de la chiriaş ca
remuneraşie pentru utilizarea bunului. În general, contractul de leasing direct
conţine clauze care impun chiriaşului obligaţia de a asigura service-ul de
întreţinere (service leasing). O trăsătură distinctivă este clauza anulării, ce
permite chiriaşului să anuleze (să nu plătească) chiria înainte de expirarea
termenului de închiriere. Aceasta înseamnă că poate returna echipamentul dacă
s-a uzat moral sau dacă nu mai este necesar să fie prelungit contractul din cauza
declinului în afacerile chiriaşului. În plus, acest tip de leasing nu permite o
amortizare integrală, adică plăţile prevăzute prin contract nu sînt suficiente
pentru acoperirea în întregime a costului echipamentului. Totuşi contractul se
încheie pe o perioadă mult mai scurtă decît viaţa economică a bunului.
Vînzare şi leaseback
Prin această operaţiune, o firmă ca proprietară de pămînt, construcţii
(clădiri) sau echipament vinde proprietatea unor astfel de bunuri şi încheie
simultan o înţelegere cu cumpărătorul de a-i închiria aceste bunuri pe o anumită
perioadă, în anumite condiţii. Cumpărătorul poate fi firmă de asigurări, o bancă
comercială, o firmă specializată în leasing, sau chiar un investitor particular.
Vînzătorul bunului primeşte imediat preţul de cumpărarea bunului respectiv de
la cumpărător sau cel ce dă cu chirie, şi utilizează bunul. Noul proprietar intră în
posesia dreptului de proprietate a bunului şi reţine toate avantajele celelalte
(credite fiscale, amortizarea fiscală).
Bunul este vîndut proprietarului originar la valoarea de piaţă, care include
aprecierea comercială şi volumul discounturilor (rabaturilor), precum şi condiţiile
curente ale pieţei.
Leasing pîrghie
Include pîrghia financiară, neutilizată în primele două forme de leasing.
Adică, o a treia parte, finanţatorul, furnizează o mare parte din fondurile (ce le ia
cu împrumut la rîndul său) necesare celui ce dă cu chirie pentru a cumpăra un
bun destinat a fi dat cu chirie. Este folosit cînd sînt necesare cheltuieli mari de
capital pentru cumpărarea bunului respectiv.
Pentru chiriaş nu există diferenţe fundamentale faţă de celelalte tipuri de
leasing. Diferenţele care există rezultă din plăţile diferite de chirie cerute de cel
ce dă cu chirie datorită gradului de pîrghie financiară utilizat (de îndatorare).
Cel ce dă cu chirie are o poziţie diferită. Ca debitor, trebuie să plătescă
dobînda la împrumutul contractat. Mărimea plăţilor depinde de gradul de
îndatorare utilizat, care (acesta) afectează mărimea şi periodicitatea fluxurilor de
numerar net ale celui ce dă cu chirie.
Această formă de leasing este o formă particulară a leasingului financiar
care presupune că cel ce dă cu chirie este finanţatorul operaţiunii. În leasing
financiar general, chiriaşul (cel ce ia cu chirie) selectează echipamentul şi
negociază preţul şi termenul de livrare cu producătorul. După aceea, negociază
condiţiile contractului de leasing, după care se cumpără echipamentul de către
cel care dă cu chirie (finanţator) de la producător.
2. Evaluarea leasingului de către chiriaş
Chiriaşul trebuie să determine dacă închirierea unui bun va fi mai puţin
costisitoare decît cumpărarea acestuia, iar cel care dă cu chirie trebuie să decidă
dacă închirierea furnizează sau nu o rată a venitului rezonabilă.
Se au în vedere următoarele elemente:
1. Cînd se decide achiziţionarea unui bun, firma se bazează pe proceduri
obişnuite de alocare a capitalului şi acest lucru nu este caracteristic analizei
închirierii. Analiza închirierii urmăreşte dacă un bun trebuie să fie finanţat prin
închiriere sau prin împrumutare. Cînd costul efectiv al închirierii este mai mic
decît cel al îndatorării, atunci decizia de alocare a capitalului trebuie reevaluată.
2. Dacă firma a decis achiziţionarea bunului, trebuie stabilite modul de
finanţare a acestei achiziţii.
3. Fondurile pentru achiziţia bunului pot fi obţinute prin împrumut,
prin reţinerea profiturilor sau prin emisiunea de noi acţiuni. O altă alternativă
este închirierea bunului.
Deci o închiriere este comparabilă cu un împrumut, pentru că firma face o
serie specificată de plăţi, iar în caz de incapacitate de plată poate falimenta. De
aceea, este corectă compararea costului finanţării prin închiriere cu cel al
finanţării prin împrumut.
3. Analiza valorii prezente nete
Pentru luarea deciziei, analistul financiar se confruntă cu două
probleme: 1) estimarea periodicităţii şi mărimii fiecărei intrări şi ieşiri de numerar
aşteptată, 2) estimarea ratei corespunzătoare de actualizare. Astfel, se compară
fluxurile de numerar din leasing cu fluxurile din numerar care vor fi obţinute prin
cumpărarea bunului din fonduri împrumutate, şi apoi se ia decizia. Se face
distincţie între decizia de investire şi cea de finanţare. De aceea, se pot respinge
proiecte profitabile a căror valoare prezentă netă (pozitivă) este mai mică decît
fluxul de numerar actualizat rezultat din analiză, iar celelalte proiecte sînt
neprofitabile. Astfel, analiza deciziei închiriere – cumpărare găseşte cel mai
complet proiect. Aceste analize se bazează pe calcularea avantajului net al
leasingului (ANL). Alocarea capitalului (calcularea VPN) şi evaluarea leasingului
sînt două operaţiuni intercondiţionate
Costul după impozitare = Plăţi de chirie – Economia de impozit = Plăţi de
chirie – Rata impozitului pe profit Plăţi de chirie = Plăţi de chirie (1 – Rata
impozitului pe profit)
Rata de actualizare trebuie să fie relativ scăzută. Specialiştii recomandă ca
rata de actualizare să fie costul datoriei, după impozitare, pentru firmă.
4. Evaluarea leasingului de către finanţator
Finanţatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului
financiar) pentru a-i aduce un venit satisfăcător. De aceea are în vedere 4
probleme:
1. Rata venitului cerută de finanţator după impozitare (Kd);
2. Rata marginală a impozitului pe profit a finanţatorului (T);
3. Costul bunului închiriat (I0);
4. Schema amortizării ce va fi folosită şi perioada de viaţă a bunului.
Rata se determină în funcţie de factorii de mai sus în 4 paşi:
- în pasul 1 şi 2 se determină valoarea prezentă a avantajului fiscal
legat de amortizare;
- în pasul 3 se stabileşte suma care va fi acoperită cu chiria, adică
costul bunului închiriat minus valoarea prezentă a avantajului fiscal din
amortizare (S);
- în cel de-al patrulea pas se determină plăţile cu chiria înainte de
impozitare (Lt). Pentru că este o anuitate se foloseşte factorul de actualizare al
unei astfel de anuităţi;
- în acest ultim pas se calculează plata chiriei înainte de impozitare.
5. Factorii care afectează deciziile de leasing
-Estimarea valorii reziduale, adică valoarea presupusă a bunului la sfîrşitul
perioadei de închiriere. Dacă valoarea reziduală se aşteaptă să fie mare,
finanţatorul va avea un avantaj din leasing. Dar dacă aceste valori sînt mari (se ia
în calcul şi influenţa pieţei), concurenţa va determina scăderea ratelor chiriei
pînă la punctul în care valorile reziduale potenţiale vor fi acceptate în cadrul
ratelor contractului de închiriere.
- Creşterea flexibilităţii firmei provine din faptul că este preferabil să se
închirieze anumite tipuri de bunuri în loc de a le cumpăra. Alt avantaj este că
utilizarea acestei finanţări creşte capacitatea firmei de a se îndatora. Dar
bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama de faptul că leasingul este o obligaţie
pentru firma care apelează la închiriere.
Alte avantaje sînt de ordin fiscal. Chiriaşii beneficiază de pe urma
leasingului dacă au o rată mai scăzută a impozitului pe profit decît cea a celui
care dă cu chirie. Este rezultatul faptului că există diferenţă între ratele de
impozitare, şi deci avantajul amortizării fiscale poate fi în valoare mai mare la cel
care dă cu chirie şi care este supus unei rate mai ridicate a impozitului pe profit,
rezultînd economii pentru chiriaş.
- Conservarea capitalului de lucru – adus ca argument al justificării
leasingului, este totuşi valabil doar pentru firmele mici care au acces limitat la
pieţele de capital, şi astfel achiziţionează bunuri din fonduri interne (profit).
17 Fondul de rulment
În sectorul privat, finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului
de rulment, a creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt.
Fondul de rulment este conceput pentru a măsura condiţiile echilibrului
financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen
scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul de
rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe
termen scurt. Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemnează fondul
de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.
Este şi un indicator de lichiditate. Se exprimă (în mărime relativă).
Fondul de rulment *360 %fondului de rulment din cifra de afaceri.
Cifra de afaceri
În mărime absolută se determină în 2 variante: Fond de rulment:
Capital permanent – Active imobilizate (sau imobilizări nete) duce la
aprecierea modalităţii de finanţare a investiţiilor.
Active circulante – resurse de trezorerie duce la aprecierea echilibrului
financiar pe termen scurt.
Există fond de rulment: brut, net, propriu şi străin (din punct de vedere al
conţinutului).
Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezintă toate
elementele de active circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un
termen mai mic de 1 an, adică să se reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie,
un rulment. Se compune din: stocuri diverse, creanţe clienţi, avansuri acordate
furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnete de cecuri eliberate.
Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent – cel mai important – este
partea de capital permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor
circulante, sau excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de
1 an. Se calculează în 2 variante:
FRN:Capital permanent – Active imobilizate
Active circulante – Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment propriu (F.R.P.) – excedentul capitalului
propriu faţă de activele imobilizate şi este autonomia de care dispune o
întreprindere în materie de finanţare a investiţiilor:
FRP:
Capital propriu – imobilizări;
FRN – datorii la termen.
Fondul de rulment străin (FRS) Este egal cu datoriile la termen sau
diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu.
FRS:
Capital permanent – Capital propriu;
Fond de rulment net – Fondul de rulment propriu.
Corelaţii ale fondului de rulment net: între activele circulante (Ac),
resursele de trezorerie (Rt) şi fondul de rulment net (FRN) există
posibilitatea unei triple corelaţii: AC = Rt FRN = 0 fond de rulment net
neutru;
AC Rt FRN 0 fond de rulment net pozitiv; AC Rt
FRN 0 fond de rulment net negativ.
a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN =0)
solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată însă riscul diferit al elementelor de
activ şi pasiv face ca acest echilibru AC = RT să fie fragil adică realizarea viitoare
a lichidităţii elementelor de activ poate fi compromisă:stocuri nevândute din cauza
unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluări anticipate a cererii, recuperarea la
creanţe-clienţi, sau în ceea ce priveşte datoriile pe termen scurt.
Astfel este necesară formarea unei „lichidităţi suplimentare“ = marja de
siguranţă.
b) În cazul fondului de rulment net pozitiv (ACRtFRN 0) excedent
de lichidităţi pe termen scurt.
Este rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, face faţă
tuturor scadenţelor pe termen scurt şi dispune de un stoc tampon de lichidităţi
potenţiale.
c) În cazul fondului de rulment net negativ (AC Rt FRN 0), unde
lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale dificultăţi în echilibrul
financiar pe termen scurt.
19. Politica fondului de rulment presupune aplicarea a 3 linii
strategice:
O primă strategie este constituirea unui fond de rulment care să acopere
nevoile medii de active circulante. Astfel, în perioada de vârf de activitate, se
apelează la credite pe termen scurt, iar în perioada de gol de activitate apare
excedent de lichidităţi în fondul de rulment care poate fi utilizat pentru diverse
plasamente pe termen scurt (este o politică prudentă).
O altă linie strategică este de a-şi construi un fond de rulment deasupra
oscilaţiei trimestriale. Se caracterizează prin renunţarea totală la credit pe termen
scurt şi realizarea permanentă de excedent de lichidităţi pe seama fondului de
rulment pentru acoperirea oricărei creşteri neaşteptate a activelor circulante.
Devine imperios necesar găsirea de plasamente pe termen scurt pentru
fructificarea lichidităţilor (este o politică conservatoare).
A treia constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilaţiilor
activelor circulante în cursul anului. Se apelează permanent la credite de trezorerie
ce ridică nivelul costurilor.
Este o politică riscantă pentru că întreprinderea depinde de deciziile băncii
cu privire la nivelul creditelor şi nivelul dobânzii. Dar dacă nivelul rentabilităţii
întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii, această politică a fondului de
rulment este acceptabilă pentru că apare efectul pozitiv de îndatorare.
18 Fluxul de trezorerie
Fluxul trezoreriei nete de la inceputul pana la sfarsitul exercitiului financiar
reprezinta cashflow-ul intrepinderii.
Cashflow-ul sintetizeaza variatia rezultatelor din operatiunile de gestiune si
de capital ale intreprinderii.
Corespunzator celor 2 operatiuni ale intreprinderii rezulta 2 forme de
cashflow:
1. cashflow-ul din activitatea de gestiune
2. cashflow-ul din activitatea de capital, structurat in cashflow-ul
operatiunilor de investitie si cashflow-ul operatiunilor de finantare.
1 Cashflow-ul din activitatea de gestiune este cel mai important si este
utilizat in urmatoarele scopuri:
-pentru efectuarea platilor curente de gestiune, pentru achizitia de noi active
prin autofinantare si/sau pentru rambursarea creditelor precum si pentru
remunerarea actionarilor cu dividende si a creditorilor cu dobanzi.
=>se poate explica pe baza veniturilor incasabile si a cheltuielilor platibile
din contul de profit si pierdere si corectat cu variatia neviii de fond de rulment.
=>se poate detremina printr-o metoda directa si una indirecata .Metoda
directa pune in evdienta ansamblul incasailor si platilor precum si cesterile si
scaderile de solduri finale ale stocurilor, a creantelor si datoriilor de exploatare in
raport cu soldurile lor initiale.
Incidenta fiscal asupra cashflow-ului gestiune prin metoda directa este
importanta astfel in cazul platilor din activitatea de gestiune se include:
-impozitul pe profit
-alte taxe si impozite
Asadar rezultatul operatiunilor de gestiuneil constituie cashflow-ul gestiune
deoarece marimea acestuia este determinate in cea mai mare parte de operatiuni
de exploatare.
Metoda indirect opreaza cu informatii déjà prelucrate: profit net,amortizari
si provizioane nete,reluari asupra acestora,variatia nevoii de fond de rulment.
Cele 2 metode ajuta la exprimarea cashflow-ului gestiune in 2 maniere
diferite,astfel metoda directa contribuie la calculul acestuia dupa originea
elementelor de calcul in timp ce prin metoda indirect se calculeaza tinand cont de
destinatia elementelor de calcul.
a.cashflow calculate după origine:
CFgest=EBIT-impozit+amortizare=EBE+venituri financiare-cheltuieli
financiare(exclusive dobanzile) +/- rezultatul exceptional –impozit
b.cashflow calculate dupa destinatie:
CFgest=PN+amortizare+dobanzi
2 A doua componenta a cashflow-ului o reprezinta cashflow-ul
operatiunilor de investitie se refera la plati pentru achizitia de active fixe
noi:active fixe corporale noi (proprietati asupra terenurilor si
constructiilor,masini), active fixe necorporale(licente,brevet,marci), active fixe
financiare(participatii directe: cumpararea de actiuni si obligatiuni emise de alte
intreprinderi, acordare de avansuri de alte filiare). Cashflow-ul de investitii se
determina atat prin metoda directa, cat si prin metoda indirecta.
Prin metoda directa se calculeaza ca diferenta dintre platile pentru achizitia
de active fixe si incasarile din cesiune/rambursarea lor si din remunerarea
activelor financiarea sub forma de dividente si dobanzi incasate.
Prin metoda indirecta se determina astfel: CFinv=imob0-(imob0-
amortizare+provizioane nete)+venituri financiare.
3 A treia component a cashflow-ului o reprezinta cashflow-ul din activitatea
de finantare care cuprinde atat fluxurile de venituri cat si fluxurile de cheltuieli
care sunt generatoare de plati. Incasarile provin din operatiuni de majorari de
capital social si/sau majorari de datorii financiare(contractarea de noi imprumuturi
sau prin emisiunea de obligatiuni ale intreprinderii).Platile se manifesta sub forma
rambursarii de imprumuturi pe termen mediu si termen lung si uneori a
rascumpararilor de pe piata bursiera si extrabursiera a propriilor active pe baza
profitului net.
Prin metoda directa CFfin se determina ca diferenta intre incasarile din
majorarile capitalurilor externe si platile pt rambursari, rascumparari si pt
dividente.
Prin metoda indirecta CFfin se determina prin compararea soldurilor finale
cu cele initiale ale capitalurilor proprii si ale datoriilor financiare astfel:
CFfin=(CPR1-CPR0)+(DAT1-DAT0)-dividente; CPR-capital propriu,DAT-
datorii
Insumand cele 3 componente ale cashflow-ului se obtine cashflow
disponibil al intreprinderii care este util pt actionari si creditori.
CFD=CFDact+CFDcred
CFDact=dividente-∆CPR=dividente-(CPR1-CPR0)
CFDcred=dobanzi-∆DAT=dobanzi-(DAT1-DAT0)
Abordarea termenului de cashflow acopera si alte notiuni legate de
surplusul monetary degajat de activitatea de exploatare a unei intreprinderi intr-o
perioada data:
-cashflow current calculate prin deducerea cheltuielilor curente de
exploatare din veniturile curente de exploatare;
-cashflow brut este rezultatul brut inainte de deducerea impozitului pe
profit;
-cashflow net cashflow-impozit.
Exista doua curente teoretice de explicare a cashflow-ului fracez si anglo-
saxon.
In conceptia franceza cashflow-ul se explica prin diferente dintre variatia
fondului de rulment si variatia necesarului de fond de rulment. ∆TN=∆FR-∆NFR.
Astfel se obtine variatia trezoreriei nete care reprezinta relatia echilibrului
financiar al intreprinderii.
In conceptia anglo-saxona cashflow-ul este suna cashflow-urilor rezultate
din operationi de gestiune, investitie si financiara.
19 Analiza echilibrului financira al intreprinderii
Sursa de date pt analiza o cosntituie documentele contabile de
sinteza:bilant, contul de profit sau pierderi,anexe.
Analiza financiara pe baza de bilant evidentiaza modalitatile de realizare a
echilibrului financiar pe termen scurt si pe termen lung.Notiunea de echilibru
financiar poate fi definite in cadrul analizei patrimoniale dar si printr-o analiza
functionala.
Analiza echilibrului patrimonial:
Se sprijina pe conceptia patrimoniala a intreprinderii si pe criteriile de
clasificare a posturilor bilantiere.Astfel i9ntreprinderea apare ca o entitate
juridico-economica ce poseda un patrimoniu invenariat in activul(bunuri, creante)
si pasivul(datorii) bilantului.
Expresia cea mai simpla a valorii patrimoniului unei intreprinderi la data
incheierii exercitiului o reprezinta activul net contabil, situatia neta,capitalurile
proprii calculate ca diferenta dintre activul total si datoriile totale.
Gruparea posturilor din bilantul contabil in vederea analizei financiare are
la baza criteriile de lichididate
elementele de active sunt structurate in functie de cresterea gradului
de lichiditate incepand din partea de sus a activului bilantier, adica in
active se vor inscribe mai intai elementele mai putin lichide respecti
imobilizarile numite si nevoi/intrebuintari permanente datorita
rotatiei lente a capitalurilor investite;se inscriu apoi activele
circulante avand un grad de lichiditate mult mai mare decat
imobilizate numite nevoi/intrebuintari temporare;
elementele de pasiv sunt structurate dupa gradul crescator de
exigibilitate(insusirea e a devein scadente la un anumit termen), deci
se vor inscribe mai intai capitalurile proprii provenite de la
asociati,apoi cele din reinvestiri ale acumularilor
anterioare(reserve,profit nerepartizat) cat si subventii publice;astfel
de resurse nu au o anumita scadenta,deci nu sunt exigibile(decat in
situatii extreme) se mai numesc resurse permanente sau capitaluri
permanente.
Datoriile pe termn lung inscrise in categoria resurselor permanente sunt
imprumuturile pe termen lung cu scadenta mai indepartata,datoriile pe
termen lung regrupeaza ansamblul datoriile cu scadenta mai mica de un an
numite si resurse temporare.
Pe orizontala, bilantul are doua parti:partea de sus(active imobilizate,
capitalul permanent) care reflecta strucutra financiara prin stabilirea
elementelor care-l compun si parte de jos(active circulante si resurse
temporare) care evidentiaza conjuctura ciclului de active.Cele doua parti
cuprinzand elementele de active in stransa corespondeta cu cele de sus,
reflecta echilibrul financiar pe termen lung(partea de sus) iar parta de jos
cuprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
Atunci cand sursele permanente ale intreprinderii sunt mai mari decat
necesitatile permanente de alocare a fondurilor banesti, aceasta depinde de
o marja de securitate sub forma fondului de rulment.
Notiunea de fond de rulment (FR) pot avea multiple formulari, dar 2
prezinta un interes deosebit si merita sa fie retinute drept concept
fundamentale ale analizei financiare.
-FR net/financiar;
-FR propriu.
Un FR financiar pozitiv semnifica un nivel al capitalurilor permanente
sufficient de ridicate pt a permite finantarea integral a imbolizarilor cat si
asigurarea unei marje de lichiditate excedentara pt a face fata riscurilor
diverse pt termen scurt.
FR financiar poate fi determinat utilizand elemetele din parta de sus sau de
jos a bilantului dar indifferent de modalitatea de calcul in logica financiara
nu exista decat un FR.
FRF determinat pe baza elementelor din partea de sus a bilantului are
urmatoarea relatie: FRF=Cap. Permanente-nevoi permanente.
FRF este diferenta dintre activele circulante si datoriile mai mici de un an
pe baza etajului de jos a bilantului.
FRF=active circulante-datoririi<1an
Marimea negative a FRF reflecta aborbirea unei parti din resursele
temporare pt finantarea unor nevoi permanente contrat primului principiu
de finantare.
Indicatorul care releva gradul de libertate in luare deciziilor prinvind
dezvoltarea intreprinderii este FR propriu.(FRP).Excedentul de capitol
rpopriu fata de imobilizarile nete si se determina dupa relatia:
FRP=capitaluri prorpii-imobilizari
Un alt indicator de analiza a echilibrului financiar il reprezinta nevoia de
FR (NFR).NFR semnifica un surplus de nevoi temporare in raport cu
resursele temporare posibile de amortizat.
NFR=nevoi temporare(exclusive disponibilitati)-resurse
temporare(exclusive pasivle temporare).
In optica patrimoniala aceasta situatie este considerate normal numai daca
NFR ≥FRF fara sa il depaseasca.NFRul negative semnifica un surplus de
resurse temporare in raport cu nevoile corespunzatoare cu capitalul
circulant.
Aceasta situatie poate fi apreciata favorabil numai daca este rezultatul
accelerarii rotatiei activelor circulante si angajarii de datorii cu scandente
mai mari.
In cadrul teoriei echilibrului financiar patrimonial, diferenta dintre FRF si
NFR reprezinta trezoreria neta.(TN).Echivalenta dintre FRF si NF
corespunde unei situatii in care echilibrul trezoreriei este asigurat fara
excedent (TN pozitiva) sau fara deficit(TN negativa)
Daca FRF<NFRF atunci intreprinderea benefiaza de o TN pozitiva
asigurandui intreprinderii o autonomie financiara pe termen scurt.Daca
FRF>NFRF atunci intreprinderea apeleaza la credite bancare pe termen
scurt crescand dependent de parteneri financiari.
20 Soldurile intermediare de gestiune
Contul de profit si pierderi sintetizeaza fluxurile economice
respective veniturile si cheltuielile perioadei de gestiune rezultate din
activitatea de exploatare financiara si exceptionala.
Fiecare tip de activitate degaja un anumit rezultat calculate conform
relatiilor urmatoarea:
Rezultatul exploatarii=venituri din exploatare-cheltuieli din exploatare
Rezultatul financiar=venituri financiare-cheltuieli financiare
Rezultatul exceptional=venituri exceptionale-cheltuieli exceptionale
REzultatul net al exercitiului=rezultatul exploatatii+/- rezultatul
financiar+/- rezultatul financiar+/- rezultatul exceptional-impozit
Structura contului de profit/pierderi pe cele 3 domenii ofera
posibilitatea determinarii unor marje de acumulari banesti potentiale
destinate sa indeplineasca o anumita functie remunerare a factorilor de
productie si de finantare a activitatii viitoare denumite solduri intermediare
de gestiune.
Aceste solduri reprezinta palierele successive in formarea
rezultatului final al exercitiului.
Constructia indicatorilor se realizeaza in cascada pornind de la cel mai
cuprinzator(productia exercitiului+marja comerciala) si incheindu-se cu cel
mai sintetic(profitul net al execitiului).