Post on 28-Dec-2015
description
1
Subiecte pedologie
1 - Pedologia ca știință
Pedologia (de la cuvintele grecești “pedon - sol” și “logos” – vorbire rațională)
este știința care se ocupă cu studiul solului ca resursă și corp natural situat la
suprafața scoarței terestre.
2 - Metode de cercetare
Pedologia și-a dezvoltat metode proprii de cercetare cum ar fi:
metodele cercetării profilului de sol și a unității teritoriale de sol, metoda
morfologică și micromorfologică, metoda geneticogeografică comparativă,
metoda pedo-cartografică, experiența în vase de vegetație și în câmp.
Profilul de sol constituie criteriul de bază al clasificării solului. El este
reprezentat printr-o succesiune de orizonturi pedogenetice de la suprafața
solului până la roca de solificare în cadrul unei secțiuni verticale realizate în
sol. Descrierea și caracterizarea fiecărui orizont pedogenetic din cadrul
profilului se face în teren prin metoda morfologică iar în laborator prin metode
chimice, fizice și micromorfologice.
Derscrierea morfologică este considerată “abecedarul” Pedologiei și
constă în precizarea însușirilor exterioare ale solului: grosimea, culoarea,
textura, structura, conținutul în schelet, consistența, porozitatea, prezența
carbonaților, a neoformațiilor, a incluziunilor, etc..
Metoda pedo-cartografică constă în indentificarea, delimitarea în
teren și descrierea unităților de sol și reprezentarea grafică pe hartă a unităților
teritoriale de sol.
Experiența în vase de vegetație și în câmp permite evidențierea
acelor însușiri ale solului care nu pot fi sesizate prin studiul morfologic sau prin
analizele de laborator.
Analiza fizică, chimică și mineralogică constă în determinarea
cantitativă și calitativă a componentelor fizice, chimice și mineralogice ale
solului. Datele rezultate prin analiză se coroborează cu descrierea morfologică
și, astfel, se poate preciza tipul de sol și direcțiile de evoluție ale acestuia.
2
3 - Funcțiile solului
1.Funcția de suport pentru plante și de rezervor natural de
elemente nutritive, apă și aer, necesar creșterii și dezvoltării
plantelor. În acest mod solul produce anual o cantitate totală de biomasă de circa
1,8 * t, find considerat “o uzină vie la scară planetară” care constituie baza
dezvoltării organismelor heterotrofe, inclusiv a omului.
2.Funcția de reciclare a materiei organice, reciclare ce
constituie un proces vital în menținerea și perpetuarea vieții pe pământ. În
situația (absurdă) în care materia organică nu ar fi transformată și descompusă,
în scurt timp, pământul ar fi acoperit de un imens depozit de material organic.
Transformarea și mineralizarea materiei organice sunt rezultatul activității
microorganismelor din sol, activitate care determină formarea humusului și
mobilizarea substanțelor nutritive.
3.Funcția de reținere și păstrare a apei provenite din
precipitații și din alte surse (irigații) este esențial pentru creșterea
și dezvoltarea plantelor care, în perioada de vegetație, au o permanentă nevoie
de apă.
4.Funcția de primire a CO2 și a altor gaze toxice la
schimb cu aerul atmosferic prin spațiul poros al solului,
asigură condițiile de creștere și dezvoltare a plantelor. Cantitățile mari de dioxid
de carbon din sol provenite din respirația rădăcinilor și a microorganismelor ar
atinge concentrații toxice pentru plante dacă nu ar fi eliminate.
5.Funcția de filtru ecologic are un rol însemnat în prevenirea
degradării calității producției plantelor stăvilind, totodată, procesul de poluare a
apelor freatice și a celor din râuri și lacuri. Astfel, unele substanțe toxice
provenite din diverse surse poluante, sunt reținute de către complexul adsorbtiv
iar altele sunt descompuse de către microorganismele din sol, reducându-se
concentrația acestora în soluția solului.
6.Funcția de habitat și rezervor de gene pentru floră și
faună pe care o îndeplinește solul atât la suprafață cât și în interiorul său,
asigură biodiversitatea specifică mediului edafic.
7.Funcția de neutralizare a ionilor de H+ din apa ploilor se
realizează datorită prezenței în sol a unor “sisteme tampon” ce împiedică
schimburile bruște ale unor însușiri ale solului (în primul rând pH –ul),
schimbări ce ar dăuna creșterii și dezvoltării plantelor.
8.Funcția de reglare a nivelului apei din lacuri și râuri se
exercită în situațiile în care învelișul de sol, dintr-un bazin hidrografic, din cauza
grosimii reduse și permeabilității scăzute a orizonturilor pedogenetice, are
capacitate redusă de reținere a apei. În aceste condiții crește frecvența
inundațiilor, se intensifică eroziunea solurilor și colmatarea lacurilor deoarece
3
surplusul de apă ce se scurge la suprafața terenului dislocă, antrenează și
transportă cantități mari de sol. Extinderea suprafe]elor ocupate cu construcții
(urbanizare exagerată) provoacă restrângerea terenurilor cu posibilități de
recepție a apei de precipitații; aceasta ajunge în scurt timp în emisarul natural
determinând cresterea nivelului apei și, prin consecință, inundarea terenurilor
limitrofe. În aceste condiții nivelul apei freatice se menține la adâncimi mai
mari, iar efectul secetei din lunile călduroase se intensifică.
9.Funcția de suport material de susținere pentru
construcții, căi de comunicații și transport, depozite, etc.,
ca funcție industrială și tehnico-economică vine, în general, în contradiție cu
funcțile ecologice.
10.Funcția de conservare și păstrare a informațiilor
paleontologice și arheologice, informații care sunt valorificate de
către oamenii de știință din aceste domenii.
4 - Conceptul de sol
Astfel pentru omul primitiv solul constituia suprafața fermă a uscatului iar, odată cu apariția agriculturii, solul a fost considerat “suport pentru
plante”. Extinderea studiilor referitoare la nutriția minerală a plantelor a condus la
formularea conceptului de “sol” ca mediu poros capabil să asigure apa,
aerul și elemente nutritive pentru plante.
Școala agrogeologică consideră solul ca fiind produs de alterare al rocilor
(rugina nobilă) îmbogățit în materie organică.
În concepția agricultorilor solul era considerat ca fiind “pătură humiferă supusă lucrărilor agricole”.
Odată cu fundamentarea pedologiei ca știință, realizată prin publicarea lucrării
lui V.V. Dokuceaev “Cernoziomul rusesc” în 1883, a fost introdus conceptul de
“sol”, care s-a extins la începutul secolului XX. Conform acestui concept solul
este considerat un corp natural format sub acțiunea îndelungată a factorilor
pedogenetici (roca, relief, clima, vegetație), diferențiat în orizonturi cu
alcătuire diferită, de regulă afânat, cu grosime diferită, deosebindu-se de roca
pe care s-a format prin caracteristici specifice, morfologice fizice, chimice și
biologice, compoziție și constituție.
4
În pedologia românească contemporană N. Florea (1993) definește solul ca
un corp natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuși
minerali, organici și organisme vii, aflate în interacțiune cu proprietăți fizice,
chimice diferite de ale materialului parental inițial din care s-au format și
evoluat în timp, prin procese pedologice și pedogeologice, sub acțiunea climei și
organismelor, în diferite condiții de relief, fiind capabili de schimb continuu de
substanță și energie cu mediul și de asigurare a condițiilor necesare creșterii și
dezvoltării plantelor.
Solul este un corp cu viață, el face tranziția între lumea anorganică
și organică vie, prezintă un flux continuu de energie și substanța ca
în corpurile vii, moștenește unele însușiri (caractere relicte) ale
materialului parental. Cu toate acestea solul nu poate fi inclus în categoria
organismelor vii propriu-zise deoarece nu prezintă una din caracteristicile
esențiale ale acestora: aceea de a se înmulți și de a transmite caractere ereditare
urmașilor.
5 - Dezagregarea
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic sau biomecanic de fragmentare a
rocilor și mineralelor în urma căruia rezultă fragmente de diferite mărimi,
asemănătoare din punct de vedere al compoziției chimice cu roca sau
mineralul din care au provenit.
Toate rocile și mineralele din scoarța terestră sunt susceptibile la dezagregare.
Dezagregarea rocilor se desfășoară în același mod ca și aleile betonate, care cu
timpul, se fisurează, suprafața lor devine neuniformă, rugoasă, iar fragmentele
de pietriș sunt expuse la suprafață sau se desprind de masa aleii betonate.
Fragmentarea rocilor este efectul modificării condițiilor de mediu. Întrucât
variațiile cele mai mari ale condițiilor de mediu au loc în partea superioară a
scoarței terestre, materialul din straturile de sol este mai fragmentat decât roca
de solificare.
Dezagregarea rocilor (alterarea fizică, alterarea mecanică), este un proces
complex ce este influențat de mai mulți factori precum variațiile de
temperatură, acțiunea îngheț-dezgheț.
6 - Procesele de alterare
Prin alterare se înțelege ansamblul schimbărilor fizice, chimice și biologice
produse în roci, aproape de suprafața scoarței sub acțiunea agenților atmosferici,
plantelor și microorganismelor. Ținând cont de factorii care determină alterarea,
deosebim: alterarea biologică și chimică.
Alterarea biologică, este determinată de organismele vii care exercită o
acțiune directă prin extragerea elementelor nutritive din roca de solificare și
eliminarea de CO2 și o acțiune indirectă ce constă în eliberarea de acizi organici
5
care intensifică procesul de alterare.
Alterarea chimică este determinată de o serie de procese chimice simple
dintre care importanță mai mare prezintă hidratarea, deshidratarea, dizolvarea,
hidroliza, carbonatarea și oxido-reducerea Principalul agent al alterării chimice
este apa și aerul cu cele două componente O2 și CO2.
Efectul alterării chimice și biologice constă în modificarea însușirilor
chimice și fizice a mineralelor care conferă solului însușiri noi neexistente în
roca nealterată.
7 - Factorii care determină alterarea
Factorii care determină alterarea rocilor și mineralelor sunt reprezentați
de apă, aer, acizi organici, săruri minerale, microorganisme, râme, furnici,
rădăcinile plantelor etc.
Apa este factorul principal în procesele de alterare fără de care asemenea
procese nici nu se pot concepe. Apa, ca agent de alterare apare mai frecvent
decât apa meteorică, de infiltrație și ca apa subterană. Apa meteorică de
infiltrație în procesul de solificare joacă rolul de dizolvant, dizolvă și
vehiculează sub forma de soluții de acizi, săruri și baze, antrenează și transportă
în adâncime particulele coloid disperse, generează ioni de H+ și OH+ care
intensifică alterarea, hidratează rocile și mineralele, formează un mediu lichid
de dispersie indispensabil pentru evoluția solului și viața organismelor. Mediul
lichid dispers constituie soluția de alterare, care la un moment dat se confundă
cu soluția solului.
Apa subterană dizolvă și redistribuie săruri solubile (CaCO3, CaSO4,
NaCl, Na2SO4 etc), provoacă alterarea puternică a mineralelor. Alterarea
mineralelor are loc în mediu cu un conținut scăzut de oxigen.
Intensitatea procesului de alterare depinde de reacția chimică a soluției de
alterare și este influențată de natura și conținutul de săruri dizolvate.
Gazele din sol. Aerul din sol, în comparație cu aerul din atmosferă, are o
concentrație a CO2 de zeci și de sute de ori mai mare. CO2 din sol provine din
respirația organismelor și a rădăcinilor plantelor și din descompunerea materiei
organice. Apa de ploaie care străbate solul conține de sute de ori mai mult CO2
comparativ cu aerul atmosferic.
Acizii organici din sol sunt reprezentați de acizi organici grași și oxiacizi
cum ar fi acidul formic, acetic, malic, lactic, citric, etc. Acești acizi se formează
continuu din transformarea resturilor organice.
Sărurile minerale, din sol hidrolizează acid, neutru sau alcalin și imprimă
soluției solului o anumită reacție. CaCO3 are un rol inhibitor în formarea
solului, imprimă soluției de alterare, reacție alcalină, împiedică alterarea
silicaților și translocarea argilei și a humusului, coagulează coloizii din sol.
6
Rădăcinile plantelor contribuie la alterarea rocilor și mineralelor prin
secreții radiculare și prin absorbție de elemente nutritive din sol.
Râmele trec materialul de sol prin tubul digestiv mărunțindu-l și
alterându-l parțial.
Furnicile alterează rocile și mineralele prin acidul formic și acetic pe care-l
elimină. În acest mod se intensifică alterarea silicaților și carbonaților din sol.
Microorganismele din sol reprezentate prin bacterii și ciuperci produc
alterarea rocilor și mineralelor. Dinamica fierului, siliciului, sulfului, carbonului,
azotului este influențată de către microorganisme.
8 - Dispersia și dizolvarea
Sunt faze ale procesului de desfacere a materiei în componente din ce în ce
mai simple.
Prin dispersie rezultă, în general, componenți de dimensiuni coloidale iar prin
dizolvare, materialul mineral este desfăcut în molecule, atomi și ioni.
Dispersia și dizolvarea sunt faze ale aceluiași proces, nu se pot separa una de
alta.
Dizolvarea este un aspect al hidratării: ionii, după ce se hidratează, ies din rețea
și trec în soluție. Procesul de dispersie și dizolvare este un proces de rupere a
legăturilor dintre particulele constitutive. Astfel duritatea cuarțului nu reprezintă
în fond tăria atomilor constitutivi ci tăria câmpurilor de forță care umple spațiile
interatomice. Prin procesul de dizolvare se înlătură aceste forțe, dispersia și
dizolvarea are loc treptat la început în particule grosiere apoi în cele coloidale,
moleculare, atomice și ionice.
Prin procesul de dizolvare scoarța terestră suferă o serie de transformări
având ca efect formarea de peșteri, grote, caverne, chei, canioane, crovuri,
coșcove.
9 - Procese de reducere
Reducerea - orice reacție în care un compus se îmbogățește în electroni.
Reducerea este inversă oxidării și se realizează prin : pierdere de oxigen,
câștigare de hidrogen, trecere de la o valență superioară pozitivă la o valență
inferioară pozitivă sau trecere de la o valență inferioară negativă la o valență
superioară negativă.
Reducerea are loc în special sub acțiunea bacteriilor anaerobe care își procură
oxigenul necesar din combinațiile fierului, sulfului și a altor elemente complet
oxidate. În acest fel sulfații și oxizii ferici sunt reduși la fier bivalent (Fe++) și
hidrogen sulfurat care intrând în reacție dau sulfura feroasă.
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob
favorizează oxidarea, iar cel anaerob reducerea. Procesele de reducere pot fi
7
determinate de apa stagnantă deasupra orizonturilor impermeabile sau de apa
freatică. Prin alterarea perioadelor umede cu cele secetoase se realizează
condiții succesive anaerobe și aerobe. În acest caz coloritul orizontului este
neuniform, mozaicat având culori cenușii verzui - albăstrui – vineții ce
alternează cu compușii de fier oxidat de culoare roșcată.
Reducerea determină accentuarea proprietăților bazice. În mediu reducător
prin alterarea compușilor organici (proteine și alte substanțe organice), se
formează sulful care reacționează cu ionul feros și hidrogen formând hidrogenul
sulfurat și pirită.
După evacuarea apei în orezării, în condiții anaerobe are loc oxidarea
compușilor reduși de sulf, având ca rezultat acidifierea solurilor. Este necesar
de circa două săptămâni pentru a se reveni la condiții stabile de reacție.
10 - Procese de oxidare
Prin oxidare se înțelege combinarea unei substanțe cu oxigen, pierdere de
hidrogen sau trecerea unei substanțe de la valența inferioară pozitivă la o
valență superioară pozitivă sau de la o valență superioară negativă la o valență
inferioară negativă. Oxidarea este procesul prin care un element liber, sau
făcând parte dintr-un compus, pierde electroni.
Prin oxidare materia organică din sol poate fi descompusă până la
produși finali : H2O, CO2 și substanțe minerale care pot aproviziona
plantele cu elementele nutritive. Sub influența descărcărilor electrice
azotul atmosferic poate fi oxidat, dizolvat în apă de ploaie și adus în sol, unde
poate trece în nitrați sau poate fi redus la amoniac.
11 - Constituienții minerali ai solului
În urma proceselor de dezagregare și alterare rocile compacte suferă modificări
de natură fizică și chimică dând naștere la depozite afânate care conțin:
1) constituienți primari (moșteniți)
2) constituienți secundari (rezultați în urma alterării)
1)Constituienții primari sunt reprezentați de fragmente de rocă cu
diametrul mai mare de 2 mm care formează scheletul solului (partea inactivă).
Acești constituienți primari se găsesc predominant și în fracțiunile
granulometrice ale “pământului fin” cum ar fi nisipul (0.02 ÷ 2 mm) și praful
(0.02 ÷ 2 mm).
Prezența predominantă a constituienților primari (cuarț, feldspați, mică,
piroxeni, etc) în diferite fracțiuni granulometrice se datorează rezistenței lor la
acțiunea de transport a apei și la alterarea chimică, dat fiind dimensiunile mai
mari ale particulelor și gradul de mărunțire mai scăzut.
8
2)Constituienții secundari sun rezultați în urma alterării
constituienților primari fiind reprezentați de săruri, oxizi și hidroxizi și
minerale argiloase.
Sărurile din sol se împart în trei grupe (după gradul de solubilitate): săruri
ușor solubile, săruri moderat solubile și săruri greu solubile.
Sãrurile moderat solubile sunt reprezentate de gipsul mineral constituit
din sulfat de calciu hidratat (CaSO4×2H2O). Solubilitatea gipsului este de 2.3
g/l la temperatura de 18°C. Dizolvat în apa de infiltrație el este transportat și
depozitat în straturile mai profunde ale solului.
Gipsul se folosește ca amendament pentru corectarea reacției alcaline a
solului precum și la ameliorarea solurilor acide cu un conținut ridicat de Al3+
(toxic pentru plante).
Avantajele utilizării gipsului la ameliorarea solurilor acide constau în faptul
că el este mai solubil (are efect mai rapid) decât carbonatul de calciu folosit în
mod frecvent și că are însușirea de a contribui la ameliorarea stratului subarabil
(Brady 1996).
Sărurile greu solubile sunt reprezentate de carbonații alcalino-pământoși
(CaCO3, MgCO3). Carbonatul de calciu (CaCO3) are solubilitate de 0,014 g/l la
Sărurile ușor solubile precum
NaCl, Na2SO4, Na2CO3, NaHCO3, se
acumulează numai în condiții specifice
care favorizează formarea solurilor
sărăturate (salinizate și alcalizate).
►Clorura de sodiu (NaCl) este o sare prezentă în
solurile saline, în apele freatice și în lacurile sărate
fiind toxică pentru plante. Solubilitatea este mare
(264 g/l) și se menține aproape constantă în intervalul
de temperatură de 0-100°C.
Prezența NaCl în sol mărește solubilitatea gipsului
fapt ce trebuie luat în seamă la stabilirea măsurilor de
ameliorare a solurilor sărăturate. Ea hidrolizează
neutru și nu determină în mod direct alcalinizarea
solului.
►Sulfatul de sodiu (Na2SO4) este o sare prezentă
în solurile sărăturate și hidrolizează neutru dar, în
prezența carbonatului de sodiu (Na2CO3) și a
acidului carbonic (H2CO3), determină alcalinizarea
soluției solului. Solubilitatea variază în funcție de
temperatură: la 25°C este de 280 g/l.
9
temperatura de 25°C În apa pură, solubilitate care poate să crească considerabil
în apa care conține CO2. El influențează favorabil proprietățile fizice și chimice
ale solului.
În general carbonații alcalino-pământoși din sol sunt solubilizați si transportați
de către apa de infiltrație spre adâncime unde precipită, se depun și formează
orizontul carbonato-acumulativ-Cca.
Oxizii și hidroxizii de Si, Al, Fe și Mn intră în alcătuirea fracțiunii coloidale a
solului și se formează prin procesele de alterare a substratului mineral.
Ei se prezintă sub forme amorfe sau în diferite grade de cristalizare.
Cuarțul (SiO2) se întâlnește în toate solurile minerale constituind cea mai
mare parte a fracțiunii nisipoase (0.02 – 2 mm) și o parte importantă din
fracțiunea “praf” (0.002÷0.02 mm). Este, în general, moștenit din roca parentală
fiind foarte rezistent la agenții fizici de dezagregare și la agenții chimici care
provoacă alterarea.
Oxizii și hidroxizii de fier și aluminiu sunt prezenți în sol sub diferite
forme ca: pelicule pe suprafața altor minerale și/sau compuși amorfi polimerizați
în spațiul lamelar al mineralelor argiloase.
Oxizii și hidroxii de fier iau naștere prin alterarea mineralelor cu conținut de
ioni de fier în rețeaua cristalină. În timpul alterării fierul este scos din rețeaua
cristalină a mineralelor primare, formează hidroxizii de fier care, în mare parte,
se depun sub formă de geluri amorfe sau, prin deshidratare, trec în sescvioxizi:
limonit (2Fe2O33H2O), goethit (Fe2O3H2O), hematit (Fe2O3).
Compușii hidratați ai fierului imprimă solului culoare gălbuie iar oxizii de fier
imprimă culoare roșcată sau ruginie. Prezența simultană a oxizilor și a
hidroxizilor de fier în același orizont pedogenetic imprimă o culoare (rezultantă)
portocalie.
Oxizii și hidroxizii de aluminiu se formează prin alterarea silicaților primari și
secundari. Hidroxizii de aluminiu se prezintă sub formă de geluri amorfe
instabile care cristalizează treptat până la forma finală: gibbsit.
Oxizii și hidroxizii de mangan se formează prin oxidarea ionilor de mangan
eliberați în urma alterării, în condițiile unei umeziri excesive temporare.
Ei apar sub formă de pete și concrețiuni de culoare brună închisă până la neagră.
Minerale argiloase sunt constituite din minerale filosilicatice care imprimă
plasticitatea argilei umede sau duritatea argilei uscate și celei arse (Gugenheim
și Martin, 1995 citați de C. Crăciun, 2000).
Mineralele argiloase trimorfice de tip 2:1 au o structură de bază alcătuită din
două straturi de tetraedri (SiO4) între care se află un strat de octaedri
(AlO2(OH)4). Mineralele din această grupă sunt reprezentate de illit, vermiculit,
smectit, montmorilonit, ș.a..
Illitul cuprinde “mineralele micacee” de dimensiuni coloidale mai mici de 0,002
mm: mica, hidromice, illitul și interstratificațiile sale, sericitul. Serecitul ia
naștere în urma proceselor de alterare hidrotermală și conține peste 7% K2O.
Hidromica conține 6,5 ÷ 8,5% K2O. Ilitul conține 2.8 ÷ 6.5% K2O – funcție de
10
gradul de alterare.
Vermiculitul este mineral argilos cu rețea extensibilă ce se formează prin
alterarea biotitului și se caracterizează printr-o pronunțată substituție izomorfă a
ionilor de Si din tetraedre cu cei de Al, iar a celor de Al din octoedre cu Mg.
Vermiculitul are capacitate mare de “fixare” sau “sorbție” a cationilor de
K+ și NH+4 provenite din îngrășăminte sau alte surse. El este prezent în toate
solurile – mai ales în cele acide – și contribuie la mărirea capacității de schimb
cationic datorită densității mari a sarcinilor negative aflate în interiorul
particulelor.
Montmorilonitul prezintă o structură cristalochimică ordonată, cu un deficit de
sarcină mai scăzut, iar capacitatea de schimb cationic nu depășește 100 me / 100
g sol. Distanța dintre foițe este variabilă în funcție de gradul de hidratare al
mineralului. Acest mineral se dispersează puternic în apă, “suprafața specifică”
poate atinge valori de 800 m2 / g. Montmorilonitul conferă solului o mare
plasticitate, coeziune, gonflare în perioada umedă și contracție în perioada
secetoasă a anului. În orizontul superior al profilului de sol, mineralele de tip
“montmorilonit” conferă solului rezistență mare la eroziunea prin apă și la
efectuarea lucrărilor mecanice.
Mineralele argiloase dimorfice de tip 1:1 au o structură de bază alcătuită
dintr-un strat de tetraedri de SiO4 și unul de octoedri de AlO2(OH)4. Foițele
sunt legate prin punți de H, distanța dintre foițe fiind de 7A. Ele pot reține un
numãr mic de ioni numai pe suprafețele de ruptură sau clivaj. Dintre acestea
menționăm: Caolinutul, Halloysitul și Metahalloysitul. Caolinitul – Al4[Si4O10](OH)8 – are, studiat la microscopul electronic,
formă de plachete hexagonale în particule de 0.2 – 2 μm. Particulele caolinit
sunt neexpandabile (distanța dintre foițe este fixă - 7A) iar rețeaua este rigidă.
Capacitatea de schimb cationic este mică (5 ÷ 15 me / 100 g) din cauza reținerii
ionilor numai pe suprafața exterioară a particulelor. Anionii “fosfat” (PO4 3-) și
“sulfat” (SO42-) sunt ușor reținute la sarcinile libere pozitive a ionilor de
aluminiu aflate la exteriorul particulelor de Caolinit.
Allofanele sunt aluminosilicați hidratați (amorfi față de razele “X”) și/sau
amestecuri dispersate de geluri de silice și hidroxizi de aluminiu cu o compoziție
chimică variabilă, raportul SiO2 / Al2O3 fiind de 0.5-2.4.
12 - Constituienții organici ai solului
Toate organismele vegetale și animale care trăiesc în sol formează
componenta vie a acestuia sau “edafonul solului”.
Edafonul microorganic este alcătuit din microflora (bacterii, actinomicete,
fungi, alge) și microfauna (protozoare, nematozi).
Edafonul macroorganic este reprezentat de sistemul radicular al tuturor
speciilor vegetale ancorate în sol prin sistemul lor radicular și de macrofauna
solului (râme, insecte, animale vertebrate).
11
Materia organicã - inclusiv substanțele humice – este un element definitoriu al
solului constituind criteriul fundamental al diferențierii solului de materialul
parental.
Materia organicã este alcătuită dintr-o mare varietate de materiale organice
care pot fi împărțite în două mari categorii:
1. totalitatea organismelor vii (edafonul solului)
2. materia organică moartă
Materia organică moartă este fracțiunea organică a solului care include
reziduurile de plante și animale aflate în diferite stadii de descompunere,
celulele organismelor din sol și substanțele specifice solului sintetizate sau
transformate de către microorganisme. Fracțiunea de materie organică moartă
nehumificată se compune din lignine, celuloze, proteine, zaharuri, grăsimi,
substanțe tanante, ceruri, etc.
Prin procesul de humificare a substanțelor organice are loc formarea humusului
care este, prin urmare, un produs natural rezultat din degradarea biologică a
resturilor organice și este alcătuit dintr-un amestec de mai multe substanțe.
13 - Compoziția chimică a materialelor
organice si rolul lor in procesul de humificare
Resturile organice proaspete se găsesc la suprafața solului sau încorporate
dispersat în masa solului și au o compoziție alcătuită din substanță uscată (10-
40%) și apă (60-90%).
În compoziția chimică elementară a substanței uscate din resturile organice
proaspete predomină carbonul (44%), urmat de oxigen (40%), hidrogen (8%)
și elemente minerale (Ca, Mg, Fe, K, P, S, etc.) 8%.
Resturile organice proaspete conțin - în substanță uscată - zaharuri și amidon
(1÷5%), hemiceluloză (10-30%), celuloză (20-50%), lignină (10÷30%), grăsimi,
ceruri și tanimuri (1-8%) și proteine solubile (1-15%).
Substanțele humice sunt substanțe organice de culoare închisă, specifice
solului, care provin din transformarea (descompunere și sinteză) substanțelor
nehumice: organismele vegetale și animale, produșii de descompunere a
acestora în produșii metabolismului microbian.
14 - Formarea humusulului
Prin procesul de humificare a substanțelor organice are loc formarea
humusului care este, prin urmare, un produs natural rezultat din degradarea
biologică a resturilor organice și este alcătuit dintr-un amestec de mai multe
substanțe.
12
15 - Fracțiunile humice
Substanțele humice sunt substanțe organice de culoare închisă, specifice
solului, care provin din transformarea (descompunere și sinteza) substanțelor
nehumice: organismele vegetale și animale, produșii de descompunere a
acestora și produșii metabolismului microbian.
Substanțele humice se grupează în două categorii:
a)substanțe humice solubile în soluțiile alcaline – acizii humici;
b) substanțe humice insolubile în soluțiile alcaline – huminele.
Huminele sunt polimeri cu un grad avansat de condensare și reprezintă
fracțiunea stabilă a substanțelor humice din sol, au o culoare neagră și sunt
insolubile în apă, acizi, soluții alcaline și alcooli. Ele formează cu argila
complexe organo-minerale foarte stabile; legăturile lor cu silicații secundari pot
fi distruse prin tratarea repetată a solului cu HNO3-2n și NaOH-0.1n .
Substanțele humice rezultate în urma acestui tratament au un conținut mai mare
de oxigen și hidrogen decât acizii huminici liberi: molecula lor, fiind mai
Acizii humici sunt compuși
macromoleculari aflați în stare de
dispersie coloidală și rezultă din
policondensarea produselor
intermediare de descompunere. Ei au
o structură policiclică cu grupări
principale carboxilice (- COOH) și
fenolice (- OH) se întâlnesc în sol în
diferite grade de polimerizare.
Principalii reprezentanți ai acizilor
humici sunt acizii fulvici și acizii
humici.
►Acizii fulvici sunt fracțiuni de substanță humică,
solubili în soluții alcaline diluate și nu precipită la adaos
de acizi minerali.În soluție, acizii fulvici au o culoare
deschisă (galben în diferite nuanțe). Ei se deosebesc de
acizii huminici prin conținutul mai mic de carbon (43-
52%) și azot (1.9-2.5%), conținutul mai mare de oxigen
(40-48%), aciditatea mai ridicată (pH 2.6÷2.8) și gradul
mai redus de condensare (greutatea moleculară
2000÷9000).
►Acizii huminici reprezintă o porțiune a substanțelor
humice din sol având o culoare închisă, fiind solubili în
soluții alcaline diluate și precipitând la adaos de acizi
minerali și în extract. Acizii huminici au o culoare
închisă, sunt solubili în soluții alcaline, diluate și
însolubile în alcool. Forma sferică și dimensiunile
coloidale conferă rezistența la alterare. Caracterul lor acid
este determinat de grupările hidroxil fenolice și
carboxilice.
13
simplă, reacționează mai intens cu partea minerală a solului. Vârsta medie a
huminelor este cuprinsă între 5 000 și 10 000 de ani.
16 - Raportul C/N
Raportul C/N este o constantă compozițională a solului care reflectă
conținutul de carbon și de azot din acizii humici (N. Bucur, 1997) precum și
raportul dintre aceste elemente. Valoarea acestui raport se calculează după
formula:
unde %C reprezintă procentul de carbon organic iar %Nt conținutul procentual
de azot total.
În studiile pedologice raportul C/N se calculeazã prin împărțirea numărului
de atomi gram de carbon la numărul de atomi gram de azot după formula:
C/N = 12C/14N. Raportul C/N este indice pedogenetic sintetic folosit, alături și
de alte caracteristici chimice ale solului, la stabilirea tipului de humus forestier.
În orizonturile superioare ale profilului de sol (unde conținutul de N total
este de cele mai multe ori egal cu conținutul fracțiunii de N organic), raportul
C/N exprimă aproape exact relația dintre elementele Carbon și Azot în cadrul
materiei organice.
În orizonturile inferioare (unde se înregistrează o creștere a conținutului de
amoniu (NH4 neschimbabil și schimbabil) se constată o descreștere a valorii
raportului C/N. În aceste condiții, pentru obținerea unui calcul corect al
raportului C/N se va stabili mai întâi valoarea exactă a lui N total și valoarea lui
NH4 neschimbabil și schimbabil (Irina Vintilă, 1986).
Raportul “Carbon:Azot” în corpurile microorganismelor care descompun
materie organică este în medie de 5:1 la bacterii, de 6:1 la actinomicete și de
10:1 la fungi (ciuperci). Din cantitatea totală de carbon folosită, circa o treime
este cheltuită pentru sintetizarea masei microorganismelor iar circa două treimi
se elimină prin respirație și procese metabolice.
Experiența a dovedit că la adaosul de resturi organice în sol, se declanșează
o cmpetiție între plantele cultivate și microorganisme pentru azotul mineral din
sol, ceea ce - prin consecință - impune obligativitatea ca, la încorporarea
resturilor organice în sol, să se țină seama de cantitatea de resturi vegetale din
sol la momentul încorporării și de valoarea raportului C/N.
Cunoscând raportul C/N din materia organică humificată și cel din materia
organică netransformată (inclusiv cel din corpul microorganismelor), la calculul
necesarului de îngrășăminte cu azot se va avea în vedere obiectivul contracarării
concurenței dintre plantele cultivate și microorganismele din sol pentru azotul
mineral.
14
17- Indicele de azot N
18 - Raportul acizi huminici și acizi fulvici
În fracțiunea substanțelor humice, raportul dintre acizii huminici și acizii
fulvici constituie un indicator caracteristic diferitelor tipuri de sol.
Astfel, solurile luvice și spodosolurile care s-au format într-un climat umed
și excesiv de umed sub influența vegetației forestiere (foioase sau conifere) a
culturilor agricole sau a pajiștilor secundare, soluri cu o reacție acidă (pH<5.7) și
cu un grad de saturație în baze sub 70%, valoarea raportului AH/AF este mai
mică de 0.75. Solurile bălane, chiar dacă s-au format într-un climat mai
secetos și sunt saturate în cationi bazici, au o valoare a raportului AH/AF de
0.75-1.25 ca și solurile cu o reacție moderat acidă până la slab alcalină și un
grad de saturație în baze mai mare de 70%. Valorile frecvent subunitare ale
raportului AH/AF reflectă condițiile hidrotermice ale zonei solurilor bălane
caracterizate prin variații mari ale umidității (de la umiditate accentuată la
uscăciune înaintată) fapt ce favorizează polimerizarea acizilor huminici și
trecerea lor în humine (N. Florea, 1970).
19 - Tipuri de humus
Formele de humus se diferențiează între ele în primul rând pe criteriul însușirilor
morfologice și micromorfologice ale orizonturilor cu humus și în al doilea rând,
pe criteriul însușirilor chimice, fizice și biologice.
Principalele forme de humus din sol, în ordinea descrescândă a humificării
sunt: MULLUL, MODERUL și MORUL (humusul brut).
Humusul “Mull” este format din materie organică complet humificată și,
ca urmare a activității biologice intense de transformare a resturilor organice sub
acțiunea râmelor și bacteriilor, intim amestecată cu partea minerală a solului.
Această formă de humus se întâlnește în zone cu climă caldă și semiumedă sau
umedă, în soluri bogate în substanțe nutritive și condiții echilibrate de aerație și
umezire.
Mullul calcic se formează prin transformarea materiei organice din masa
solului, sub o vegetație ierboasă, pe un material bogat în elemente bazice și în
15
condiții de climă semiaridă sau semiumedă și este caracteristic orizonturilor “A”
din Molisoluri și Soluri molice. Acest humus este intim amestecat cu partea
minerală a solului formând complexe argilo-humice, are o culoare negricioasă,
reacție neutră sau slab alcalină, greutate moleculară mare, raportul C/N
situându-se între 8 și 12.
Mullul forestier se formează prin transformarea resturilor organice și
ierboase și a litierei de la suprafața solului, pe roci fără CaCO3 pe o vegetație
forestieră în condiții de climă semiumedă și umedă. În soluri cu mult forestier
succesiunea orizonturilor din partea superioară a profilului poate fi Ol – A sau
Ol – (Oh) – A.
Humusul Moder are un conținut ridicat de lignine și alte produse
intermediare, un raport C/N între 15 și 25, o valoare subunitară a raportului
“acizi huminici / acizi fulvici” și o reacție pH puternic acidă. În solurile cu
humus “Moder” lipsesc râmele din cauza conținutului scăzut de proteine a
resturilor organice și a condițiilor de climă: solurile îngheață pe toată grosimea –
mai ales cele superficiale.
Humusul brut (Morul) este un humus forestier format din frunze de
rășinoase stratificate la suprafața solului, aflate în diferite grade de
transformare (Ol, Oh, Of) și care se separă tranșant de solul mineral. El se
formează în climate reci și umede cu arborete de rășinoase, pe roci acide,
sărace în elemente nutritive; la formarea lui contribuind pătura vie a solului
reprezentată de Vacciunmmyrtilus și alte specii din familia Ericaceae;
transformarea materiei organice este făcută îndeosebi de ciuperci cu o
participare foarte slabă a mezofaunei.
20 - Importanța humusului din sol
Humusul asigură hrana plantelor și tot el reprezintă un factor de protecție
împotriva bolilor, datorită prezenței unor substanțe numite fitoalexine, substanțe
care pentru plante au un rol asemănător anticorpilor.
21 - Compoziția granulometrică sau structura
solului
Faza solidă a solului ocupă aproximativ 50 % din volumul acestuia, fiind
constituită din substanțe în stare de dispersie moleculară și ionică, coloidală și
grosieră. Textura solului face referire la mărimea și proporția particulelor
(fracțiunilor granulometrice) ce alcătuiesc solul, excluzând substanțele în stare
moleculară și ionică, precum și humusul.
16
22 - Fracțiuni granulometrice
Particulele cu dimensiuni cuprinse între anumite limite au proprietăți
specifice, formând o categorie de particule (grupe) sau fracțiuni
granulometrice. Cu cât gradul de mărunțire este mai avansat, cu atât suprafața și
numărul particulelor este mai mare. În definirea texturii solului sunt folosite
numai fracțiunile granulometrice de nisip, praf și argilă
Separarea în diferite categorii de particule s-a făcut ținând seama de
principalele lor însușiri:
Pietrele și pietrișul - nu rețin apa deoarece, indiferent de modul de
așezare (afânat sau îndesat), spațiile mari ce rămân între ele fac ca apa să se
infiltreze ușor în profunzime.
Nisipul este alcătuit din cuarț peste 50 %, feldspați 10 - 15 %, muscovit 10
- 15 % la care se adaugă magnetit, calcit, cochilii și sfărâmături de cochilii,
minerale diagenetice. Datorită alcătuirii sale, nisipul este foarte permeabil.
Datorită acestor însușiri, el favorizează pătrunderea în sol a apei, aerului și a
rădăcinilor plantelor.
Praful. Datorită diametrului mai mic decât în al nisipului 0,02 - 0,002 mm,
praful reține destul de bine apa, fiind totodată mai puțin permeabil pentru apă și
aer. Capacitatea de reținere a substanțelor nutritive este mai bună decât în cazul
nisipului, imprimând totodată o coeziune moderată solului.
Argila este foarte activă din punct de vedere fizico-chimic, datorită gradului
ridicat de dispersie cât și complexității chimico-mineralogice. Coloidul
de argilă prezintă o capacitate de absorbție mare, putând astfel reține diferiți
cationi. Permeabilitatea pentru apă este redusă, astfel încât în prezența apei
argila devine plastică și lipicioasă, iar în lipsa acesteia, se contractă
determinând apariția în sol a crăpăturilor. Argila este constituită din particule
foarte fine de minerale argiloase la care se asociază sescvioxizi de fier și
aluminiu și particule de silice secundară hidratată.
Pe baza conținutului procentual de argilă, praf și nisip se definește textura ca
proprietate ce indică gradul de finețe a particulelor solide cu diametrul până la 2
mm ce intră în alcătuirea solului.
23 - Clasele texturale
Pe baza conținutului de argilă, praf și nisip, sunt definite cele 6 clase texturale
care sunt utilizate în studiile pedologice curente.
Stabilirea clasei texturale a unei probe de sol se face și cu ajutorul unor
diagrame triunghiulare în funcție de cele 3 variabile (argilă, praf, nisip).
17
1. Solurile nisipoase sunt constituite aproape în întregime din nisip și
prezintă un conținut maxim de 12 % praf și 10 % argilă. Datorită acestui
aspect, solurile nisipoase prezintă permeabilitate mare pentru apă și aer, nu au
structură, coeziune și plasticitate, sunt sărace în humus și elemente nutritive, se
încălzesc repede și puternic, sunt spulberate de vânt, prezintă fertilitate redusă.
2. Solurile nisipo-lutoase sunt constituite din 75 - 85 % nisip. În cazul
unui conținut bun de humus, ele prezintă o fertilitate ridicată. Proprietățile fizice,
fizico-chimice, mecanice și biologice sunt bune.
3. Solurile luto-nisipoase au un conținut de nisip între 60 - 85 % și de
maxim 20 % argilă. Pe aceste soluri se dezvoltă în condiții bune vegetația
forestieră.
4. Solurile lutoase. Cele trei fracțiuni granulomerice, argilă, praf și nisip
participă în alcătuirea probei de sol în cantități aproximativ egale, respectiv 10 -
30 % argilă, 15 - 32 % praf și maxim 65 % nisip. Prezintă o permeabilitate
moderată pentru apă și au capacitate de absorbție, reținând astfel substanțele
nutritive.
5. Solurile luto-argiloase conțin cca 42,5 % argilă și cca 15 - 32,5 %
praf, având proprietăți fizico-mecanice bune, asemănătoare solurilor lutoase.
6. Solurile argiloase. Conțin un minim de 55 % argilă și un maxim de
40% praf și 45 % nisip. Fracțiunea granulometrică de argilă fiind dominantă,
aceste soluri prezintă o permeabilitate redusă pentru apă și aer, rețin puternic
apa; au o capacitate de absorbție mare, capacitate de schimb cationic ridicată,
plastiticitate și aderență puternică. În perioadele cu exces de apă își măresc
volumul iar în stare uscată au o contracție puternică se lucrează greu, reclamă un
consum mare de energie fiind denumite "soluri grele". Au o fertilitate ridicată iar
pentru îmbunătățirea proprietăților fizice, hidrofizice, mecanice și de aerație sunt
necesare măsuri ameliorative: aplicarea de substanțe fertilizante organice, lucrări
agrotehnice efectuate la timpul optim, cultivarea în asolament a plantelor perene
etc.
24 - Variațiile pe profilul solului
În funcție de condițiile pedogenetice, textura solului poate fi uniformă (cu
mici variații) la nivelul tuturor orizonturile unui profil de sol sau poate prezenta
modificări mari de la un orizont la altul.Pentru a evidenția intensitatea eluvierii
și iluvierii pe profilul de sol, este utilizat indicele de diferențiere texturală (Idt)
acesta fiind obținut ca raport procentual dintre argila la nivelul orizontului B
și argila la nivelul orizontului supraiacent A sau E.
18
În funcție de valorile procentuale ale Idt deosebim:
– soluri nediferențiate textural: Idt ≈ 1,0
– soluri slab diferențiate textural: Idt 1,1 - 1,2
– soluri moderat diferențiate textural: Idt 1,2 - 1,4
– soluri puternic diferențiale textural: Idt 1,4 - 2,0
– soluri foarte puternic diferențiate textural: Idt > 2,0
25 - Importanța texturii solului
Este cunoscut faptul că solul care aparține unei clase texturale se comportă
diferit față de apă, aer, căldură, pătrunderea rădăcinilor, microorganismelor,
reținerea elementelor nutritive, reacția la îngrășăminte și amendamente etc.
C. Chiriță (1974) arată că textura solului determină și influențează
proprietățile fizice, fizico-mecanice, chimice și biologice ale solului, dintre care
amintim:
– porozitatea totală (capilară și necapilară);
– structura (formare și caractere);
– higroscopicitatea și coeficientul de ofilire;
– permeabilitatea pentru apă și aer;
– capacitatea de reținere și cedare a apei;
– absorbția apei și a ionilor;
– capacitatea de schimb cationic;
– procesele biochimice datorate activității microorganismelor.
Pe baza texturii se pot determina condițiile de formare a solurilor, intensitatea
procesului de solificare, caracterizarea genetică a solului, prognoza evoluției
solului, precizarea prezenței orizontului Bt (argiloiluvial).
Cu ajutorul texturii, cunoscând cerințele plantelor cultivate se poate aprecia
cel mai indicat mod de folosință al solului, stabilindu-se măsurile agrotehnice,
agrochimice și ameliorative optime (irigații, desecări, drenaje).
26 - Densitatea și densitatea aparentă
Densitatea solului este cunoscută și sub denumirea de greutate specifică
( ), fiind definită ca masă a unității de volum a particulelor solide. În sistem
metric densitatea particulelor poate fi exprimată cu termenul de megagrame pe
(Mg/ ). Astfel, dacă 1 de particule solide cântărește 2,6 Mg, densitatea
19
particulelor este de 2,6 Mg/ (care poate fi exprimată și în grame pe
centimetru cub (g/ ). Densitatea depinde de compoziția chimică și de
structura cristalină a particulelor minerale, nefiind afectată de porozitate, așadar
densitatea particulelor nu este în raport cu dimensiunea particulelor sau cu
modul de aranjare a acestora (structură):
D sau Gs - densitatea sau greutatea specifică;
G - greutatea particulelor minerale și organice.
Când în sol apar cantități mari de minerale, cu densitate mare a particulelor
(magnetit, garnet, epidot, zircon, turmalină și hornblendă), valoarea densității
poate depăși 3,0 Mg/ . În cazul în care volumul materiei organice este mult
mai mare decât volumul particulelor minerale solide, raportat la volumul total al
solului, avem o densitate a particulelor de 0,9 - 1,3 Mg/ , prin urmare raportul
acestor constituienți au efecte majore asupra densității particulelor.
Densitatea aparenă (Da) este cunoscută și sub denumirea de greutate
volumetrică (Gv) și reprezintă greutatea unității de volum total al solului uscat
( C) în structura naturală și se exprimă în grame de sol uscat pe 1 .
Da sau Gv =
Da sau Gv = densitatea aparentă;
G = greutatea unei probe de sol uscat ( C);
Vt = volumul total (volumul particulelor + volumul porilor).
Datorită faptului că în calculul densității aparente intervine Vt (volumul total)
adică volumul ocupat de particulele solide, cât și de spațiile libere dintre
particule (porii) valorile densității aparente sunt mult mai mici decât ale
densității fiind cuprinse de obicei între 1 și 2. Factorii de care depinde densitatea
aparentă a unui sol sunt compoziția mineralogia, conținutul solului în materie
organică și în special modul de așezare a particulelor solide în masa solului
(tasare respectiv afânare).
27 - Coloizii solului
Coloizii solului care alcătuiesc complexul coloidal, organo-mineral sau
argilo-humic sunt grupați in 3 categorii:
� .coloizi minerali (argilă, hidroxizi fier-aluminiu-mangan, silice coloidală, ș.a.)
� .coloizi organici (acizi humici, hidrați de carbon, proteine)
� .coloizi organo-minerali (compuși ai acizilor humici cu cationi bazici, cu
hidroxizi de fier sau cu argilă)
20
Coloizii solului posedă sarcina electrică fie pozitivă fie negativă, au o
capacitate mare de adsorbția apei și a cationilor și o capacitate mare de gonflare
și contracție.
Principalele proprietăți ce ilustrează interacțiunea dintre particulele
coloidale și alți constituienți ai solului sunt: schimbul de cationi, coagularea,
dispersia, gonflarea și contracția, proprietăți a căror manifestare depinde atât de
conținutul în coloizi al solului cât și de alcătuirea micelelor coloidale.
28 - Capacitatea de schimb cationic
Capacitatea de schimb cationic este dată de conținutul de cationi pe care
îl poate adsorbi un sol cu pH 7 (sau 8,2 – funcție de metoda de determinare) și
se exprimă în “miliechivalenți/100 g sol uscat” sau în “centimoli/kg sol uscat”.
Procesul de schimb cationic este un proces simplu de adsorbție și de
reținere fizico-chimică, o reacție de suprafață și se desfășoară după anumite
legități.
Valoarea capacității de schimb cationic este cuprinsă între 10 și 200
me/100 g sol uscat funcție de conținutul și natura mineralelor argiloase și a
sbstanțelor humice.
Capacitatea de schimb cationic efectivă este determinată de sarcina
permanentă a mineralelor argiloase. Determinarea valorii capacității de schimb
potențiale (Tp) și a celei efective (Te) se face prin calcul însumând conținutul
cationilor bazici și al cationilor acizi.
29 - Suma cationilor bazici schimbabili
Capacitatea de schimb cationic efectivă este determinată de sarcina
permanentă a mineralelor argiloase. Determinarea valorii capacității de schimb
potențiale (Tp) și a celei efective (Te) se face prin calcul însumând conținutul
cationilor bazici și al cationilor acizi.
Tp = SB8,3 + SH; Te = SB7+ Ah
- SB 8,3 și SB7 reprezintă suma cationilor bazici schimbabili determinați cu
soluții la pH = 8,3 și, respectiv la pH = 7 SH și Ah reprezintă aciditatea de
schimb totală și aciditatea hidrolitică determinată la pH = 8,3 și, respectiv,
la pH = 7.
Suma bazelor schimbabile (“SB”) este un indicator de bază al proprietăților
chimice ale solului. Valoarea acestui indicator este dată de suma cationilor
schimbabili ai elementelor alcaline (K+, Na+),alcalino-pământoase
(Ca2+,Mg2+) și de amoniu (NH4 +) reținuți în forme schimbabile de complexul
adsorbtiv al solului. Ea se exprimă în miliechivalenți (me) la 100 grame sol
uscat.
Cationii de Na+, K+, Ca2+, Mg2+și NH4 + se numesc cationi bazici deoarece
21
hidroxizii acestora imprimă soluțiilor o reacție alcalină.
Cationii bazici, aflați în forme schimbabile , devin accesibili pentru plante
atunci când trec în soluția solului, datorită schimbului de cationi din aceasta și
cei din stratul difuz al micelelor coloidale. Accesibilitatea pentru plante a unui
anumit cation este mai bine exprimată de “nivelul de saturație al complexului
adsorbtiv al solului” în acel cation decât de “conținutul absolut”al acestuia.
Complexul “adsorbtiv” al solurilor de stepă ( soluri bălane, cernoziomuri,
soluri halomorfe, soluri formate pe calcare și marne) este saturat în cationi
bazici. Prezența sodiului schimbabil în complexul adsorbtiv în proporție mai
mare de 5 % în solurile alcalizate și de peste 15% în solurile alcalice imprimă
acestora însușiri chimice și fizice nefavorabile pentru creșterea și dezvoltarea
plantelor.
În solurile cu exces de umiditate, azotul mineralizat din materia organică
rămâne în stare redusă (NH4+) și poate fi adsorbit de complexul coloidal al
solului în proporție de 1-8% în stratul arabil, proporție ce crește la adâncimi mai
mari, unde conținutul de argilă este mai ridicat, determinând mărimea capacității
de schimb de cationi.
În solurile din România - în marea lor majoritate – conținutul de cationi
bazici schimbabili are valori ce se încadrează în intervalul 1-50 me/100g sol
uscat, valorile cele mai mari înregistrându-se la solurile cu un conținut ridicat de
humus și de minerale argiloase de tip montmorilonit, illit, beydelit
Cunoașterea valorii “SB” servește la calculul “capacității de schimb
cationic”, a “gradului de saturație în baze” precum și la aprecierea “fertilității
solului”. Astfel, valorile “SB” mai mari de 25 me/100 g sol uscat indică o
fertilitate ridicată iar cele mai mici de 3 me/100 g sol uscat indică o fertilitate
foarte scăzută.
30 - Gradul de saturație în cationi bazici
schimbabili
Gradul de saturație al solului cu cationi bazici schimbabili (V%) ai
complexului adsorbtiv al solului exprimă “conținutiul relativ de cationi
schimbabili ai elementelor alcaline (Na+,K+) și alcalino-pământose (Ca2+,
Mg2+) raportat la capacitatea de schimb cationic.”
Valorile gradului de saturație în cationi bazici schimbabili (VSH) sunt
folosite ca un element de bază pentru unele orizonturi ale profilului de sol.
Astfel, orizontul “A molic” se distinge de orizontul “A umbric” prin valoarea
VSH mai mare de 53% corelată cu alte însușiri. De asemeni, pentru unele soluri,
valoarea VSH este folosită la definirea subtipurilor “eutrice” și “districe”.
22
31 - Structura solului
W.R. Viliams (1950) consideră că structura solului este trăsătura de bază
de care depinde fertilitatea acestuia. Particulele elementare ale solului sunt
organizate la nivel superior în formații complexe care constituie structura.
Agregatele structurale ale solului rezultă prin asocierea particulelor
elementare de sol. C. Chiriță (1955) arată că, în majoritatea cazurilor, agregatele
structurale au rezultat prin fragmentarea masei de sol și nu prin agregarea
particulelor elementare. A. Canarache (1991), pe baza celor amintite anterior,
folosește un termen cu arie mai largă, acela de "element structural".
32 - Tipuri morfologice de structură
Forma și mărimea agregatelor diferă astfel încât se pot deosebi mai multe
tipuri de structură. În cazul solurilor de pe teritoriul României, întâlnim
următoarele tipuri de structuri: glomerulară, grăunțoasă (granulară),
poliedrică, prismatică columnară, lamelară și lenticulară.
Structura glomerulară. Forma este alcătuită din agregate de formă
sferică cu diametru între 0,2 - 5 mm, sunt poroase în interior, având conturul
ondulat, iar prin apăsare se desfac în agregate mai mici. Acest tip de structură
este caracteristic orizonturilor de bioacumulare de tip A (cernoziom, rendzină și
roșcat-brun etc.).
Structura grăunțoasă, forma agregatelor este sferică de dimensiuni
cuprinse între 5 - 10 mm. Agregatele structurale prezintă în interior o porozitate
mai redusă, fiind mai îndesate și mai compacte. Este caracteristică, orizonturilor
cu humus al solurilor cultivate, solurilor de pădure și pajiștilor.
Structura poliedrică subangulară (alunară) prezintă agregate
rotunjite, cu diametru între 0,5 - 3 mm (fețe curbe și rotunjite). Se întâlnește în
orizonturile de tip Bv (cu un conținut moderat de argilă) și în orizonturile de
tranziție de tip AB și EB.
Structura poliedrică (nuciformă). Agregatele sunt aproape rotunde
(dezvoltare egală pe cele 3 direcții spațiale), diametru 0,5 - 2 cm, fețe neregulate
mărginite predominant de muchii. Este caracteristica orizonturilor de tip Bv, Bt
sau în cazul orizonturilor de tranziție de tip AB sau EB.
Structura prismatică. Prezintă fragmente în formă de prismă, având
dimensiuni între 3 - 5 cm, fiind caracteristică orizonturilor de tip Bv.
Structura columnară prezintă agregate prismatice rotunjite în partea
superioară, fiind caracteristică orizonturilor de tip Btna întâlnite la solul de tip
soloneț.
Structura lamelară (șistuoasă). Agregatele sunt alungite, având fețe de
separație plane cu dimensiuni între 3 - 5 mm. Este întâlnită în cadrul solurilor
luvice la nivelul orizontului E.
23
Structura lenticulară. Agregatele au aspect lenticular, cu dimensiuni
cuprinse între 1 - 3 mm, cu suprafețe curbate. Este caracteristică solurilor
formate și evoluate pe marne, marne argiloase, șistuoase etc.
33 - Formarea structurii
Structurarea solului are loc în cursul procesului de formare și evoluție a
solurilor. Agregatul structural este constituit din particule elementare mai
grosiere (nisip și praf), unite prin coloizi ai solului. Coloizii, aflându-se în stare
de dispersie, pătrund între particulele grosiere iar, prin coagulare în stare de gel,
determină formarea de agregate structurale. În cazul unei coagulări ireversibile,
la umezire accentuată, coloizii rămân sub formă de gel, imprimând stabilitate
hidrică agregatelor în timp ce, dacă coagularea este reversibilă, la umezire
coloizii trec în stare dispersă, structura neprezentând stabilitate hidrică, iar
agregatele se desfac..
O bună structurare a solurilor la nivelul orizontului A are loc în prezența
principalilor coloizi ai solurilor (humus și argilă) în anumite condiții.
Humusul trebuie să fie constituit în principal din acizi huminici (ce coagulează
ireversibil) iar argila din minerale de tip montomorillonit - beidellit (ce conferă
stabilitate hidrică, absorbind mai multă apă). Conținutul de humus trebuie să
fie ridicat, iar cel de argilă mediu. Atât argila cât și humusul trebuie să aibă
adsorbiți îndeosebi cationi de Ca și Mg (ce produc o coagulare ireversibilă).
Aceste condiții sunt îndeplinite, de exemplu, în orizonturile de tip A ale
cernoziomurilor, ce prezintă o structură glomerulară bună.
În condițiile în care conținutul de humus este scăzut, pe fondul prezenței
argilei, se formează agregate mari cu fețe și muchii bine precizate, având
stabilitate mecanică mare dar care se desfac ușor sub influența apei (ex:
structura prismatică în orizontul Bt).
Pe fondul existenței unui conținut ridicat de humus, dar redus de argilă, se
formează agregate de dimensiuni mici, rotunjite, ce prezintă stabilitate hidrică
mare dar care, prin presare, se desfac ușor (ex: cazul solurilor nisipoase bogate
în humus).
În cazul solurilor bogate în săruri de Na+ sau Na+ adsorbit în cantitate mare,
situația, sub aspectul structurii este corespunzătoare. Ionul de Na+ are acțiune
puternic dispersantă astfel încât, la umezire, agregatele structurale se desfac
repede și complet determinând mocirlirea solului.
Când se găsesc în cantități mari, coloizii de fier și aluminiu acționează în
complex cu argila și humusul, având un rol important în structurarea
solurilor. Ex: cazul solurilor din zona de pădure la nivelul orizontului Bt; Bs și
Bhs, în care coloizii de fier constituie principalul ciment al agregatelor
structurale, mărind coeziunea particulelor în cadrul agregatului structural.
Un rol deosebit în structurarea solurilor îl au și plantele, microorganismele,
24
fauna din sol, fenomenele de umezire și uscare, de îngheț și dezgheț etc.
Sistemul radicular al plantelor cedează în sol substanțe care provoacă o
coagulare a coloizilor. Apa din sol este consumată de către plante având ca efect
coagularea coloizilor prin deshidratare.
Materia organică rămasă în sol și la suprafața acestuia este transformată în
humus, cu rol deosebit în structurarea solului. Acțiunea mecanică exercitată de
sistemul radicular al plantelor (în special vegetația ierboasă cu sistem radicular
fascicular) asupra fragmentelor de sol are o importanță majoră în formarea
structurii (structura glomerulară).
În urma activității microorganismelor, în sol sunt secretate substanțe cu rol
în coagularea particulelor iar în cazul unei activități microbiologice intense în
sol, la suprafața particulelor se formează micelii ce contribuie la formarea
agregatelor pe cale mecanică. Organismele (râmele) fragmentează masa
solului prin ingerarea și eliminarea materialului de sol, determinând, în unele
cazuri, o structurare coprogenă a acestora.
În cazul umidității ridicate, materialul de sol se prezintă sub formă
nefragmentată iar, prin uscare, apar crăpături, determinând formarea unei
structuri primare. Alternanța îngheț-dezgheț are, de asemenea, un efect de
fragmentare a masei de sol (ex: bulgării mari sau curelele de sol, în toamnă,
care sunt fragmentate iarna, solul fiind mărunțit în primăvară).
34 - Metode de refacere a structurii
În cadrul unui sistem rațional de agricultură, având în vedere prevenirea
degradării și refacerea structurii, trebuie avute în vedere următoarele măsuri:
– asigurarea unui bilanț pozitiv al humusului;
– corectarea reacției solului (limite optime);
– urmărirea și menținerea compoziției cationilor schimbabili;
– executarea lucrărilor mecanice la umiditate corespunzătoare și prin
folosirea strictă a utilajelor (număr de lucrări și masă a utilajelor);
– folosirea pentru irigație a apelor nemineralizate;
– evitarea folosirii irigației prin aspersiune în cazul în care solul nu este
acoperit de vegetație;
– folosirea asolamentului, cu rotație de lungă durată incluzând
periodic culturi ameliorative.
35 - Procese pedogenetice
Procesul de bioacumulare deține locul cel mai însemnat în
Pedogeneză. Acest proces constă în acumularea, în straturile superioare ale
solului, prin intermediul organismelor vegetale și animale, a materialului
organic aflat în diferite stadii de humificare. Humusul format prin humificarea
25
materiei organice, se integrează treptat în partea minerală a solului fapt ce duce
la diferențierea unui orizont humifer (orizontul “A”). Datorită rolului important
pe care procesul de bioacumulare îl are în formarea și evoluția solului, se poate
considera că “solul este un produs al vieții pe un fond mineral”. Orizontul “A”
și - în general, partea superioară a profilului (orizontul humifer) devine, prin
bioacumulare, fertil, capătă o culoare închisă și poate fi bine individualizat și
ușor de recunoscut morfologic.
Procesul de argilizare și formarea orizontului “B cambic”.
Argilizarea este un proces complex, ea constă din alterarea silicaților primari
din sol dând naștere direct la materiale argiloase. În urma procesului de
argilizare se formează orizontul “B cambic” (“BV”) numit și orizont “de
alterare” sau de argilizare. Din punct de vedere al morfologiei diferențierea
orizontului B cambic (BV) parcurge două etape: - individualizarea orizontului
BV și alungirea orizontului BV.
Eluvierea este cunoscută sub denumirea de “podzolire argiloiluvială”
sau “lessivare” și constă în îndepărtarea particulelor argiloase, aflate în
suspensie, din partea superioară a profilului. Acest proces se manifestă în
solurile formate în condițiile unui climat umed (precipitații medii anuale de
peste 550 mm) în urma îndepărtării CaCO3, debazificării complexului coloidal
și acidifierii solului. Migrarea argilei este posibilă numai în lipsa sărurilor și în
condițiile unei reacții slab acide sau moderat acide în domeniul ph-lui cuprins
între 5 și 7 unități.
Iluvierea constă în depunerea particulelor de argilă translocate în suspensie
la nivelul orizontului subiacent celui din care au fost îndepărtate. Prin
acumularea particulelor argiloase se formează orizontul B argiloiluvial, notat cu
“Bt”. Acest orizont poate fi identificat pe teren după structura prismatică,
prezența particulelor de argilă pe fețele elementelor structurale și după culoarea
mai închisă (roșietică sau gălbuie) decât cea a materialului parental.
Procesul de salinizare constă în acumularea în sol a sărurilor mai
solubile în apă rece decât gipsul (CaSO4:H2O), proces ce determină creșterea
conținutului total de săruri ușor solubile – implicit – creșterea salinității solului.
Prin depunerea sărurilor solubile se formează orizonturile salinizate (“sc”) și
salice (“sa”). Acumularea sărurilor ușor solubile are loc în soluri formate în
condițiile unui climat semiarid și semiumed, cu relief plan, în locuri
depresionare sau pe areale restrânse cu roci salifere la zi.
Alcalizarea sau sodizarea este procesul de acumulare de sodiu adsorbit
în complexul coloidal – exprimat prin saturația solului în sodiu (Vna), adică prin
conținutul relativ (%) de sodiu schimbabil raportat la capacități de schimb
cationic (“T”) notat, de regulă, prin simbolul “ESP” (Florea N., 1999).
Sodizarea este însoțită de o creștere a valorilor pH – care determină
alcalinizarea solului – asociată, adesea, cu apariția sodei (Na2CO3, NaHCO3) în
sol.
26
Alcalizarea constă în înlocuirea în complexul adsorbtiv a ionilor dizolvați
(Ca2+, Mg2+) cu ioni Na+ având ca efect formarea orizontului alcalizat
(ESP=5- 15%) sau alcalic (ESP>15%).
În orizonturile alcalice și alcalizate valoarea pH-lui este mai mare de 8,4,
valoare ce poate fi datorată și numai formării sodei.
Plantele indicatoare de soluri alcalice sau alcalizate sunt: Statice gmeline,
Atropis distans, Obione portulacoide, etc.
Procesele de gleizare și pseudogleizare au loc în condiții
anaerobe și sunt favorizate de excesul (permanent sau temporar) de apă freatică
(în cazul gleizării) sau pluvială (în cazul pseudogleizării).
Gleizarea și pseudogleizarea (numită și stagnogleizarea) se caracterizează
prin reacții de reducere a compușilor de fier și mangan, mobilizarea și
concentrarea lor în pereții porilor de-a lungul fiburilor sau a canalelor de
rădăcini (biogoluri), pe fețele sau în interiorul elementelor structurale.
Solonetizarea este un proces complex de formare a tipului de sol
“soloneț” și constă în alcalizarea, dispersia în masa solului a argilei, migrarea
argilei pe profil cu diferențierea unui orizont B argiloiluvial natric (“Btna”),
formarea unei structuri columnare specifice acestui orizont.
Solodizarea constă în înlocuirea aproape completă a sodiului schimbabil
(dezalcalizarea) din complexul adsortiv cu ioni de H+ intensificarea procesului
de migrare a argilei și formarea orizontului eluvial (“E”), alterarea mai avansată
a substratului mineral frecvent în condiții de exces de umiditate stagnantă
temporară cu diferențierea intensă a profilului de sol.
Procesul de podzolire humico-feriluvială constă în migrarea
dintr-un orizont superior și acumularea în unul inferior a compușilor de materie
organică și a celor de fier și/sau aluminiu, în condițiile unui climat umed și rece,
sub influența vegetației forestiere de rășinoase, condiții în care descompunerea
materiei organice se face lent formându-se cantități mari de acizi fulvici, acizi
care intensifică alterarea constituienților minerali și diferențiază puternic profilul
de sol. Materia organică ce migrează este constituită de chela]i organo-metalici
de Fe, Al și Mn, formând un orizont B feriiluvial (“Bs”).
Andosolizarea constă în acumularea în profilul solului a “materialului
amorf” rezultat din dezagregarea și alterarea rocilor vulcanice și formarea
“andosolului” sau a subtipurilor de “sol andic”.
36 - Orizonturile pedogenetice
Orizonturile de diagnoză reprezintă orizonturile pedogenetice utilizate în
succesiune cu alte orizonturi sau chiar singure în definirea unităților taxonomice
la diferite niveluri. Prezentăm orizonturile diagnostice având notate și
caracteristicile esențiale, precum și caracterele secundare notate prin simbol
27
conform clasificării I.C.P.A., 1979.
Orizontul A. Este un orizont mineral format la suprafața solului mineral. Este
mai închis la culoare decât orizontul subiacent. Sunt considerate orizonturi A și
straturile arate - notate cu Ap - chiar dacă sunt grefate direct pe orizonturi E, B
sau C. Se disting trei feluri de orizonturi A:
A molic este un orizont A, având următoarele caractere: crome și valori <
3,5 în stare umedă și valori < 5,5 în stare uscată; conținut de materie organică de
cel puțin 1 % pe întreaga lui grosime și cel mult 35 %, dacă partea minerală are
peste 60 % argilă și cel mult 20 %, dacă nu conține argilă; la conținuturi de
argilă intermediară prezintă cantități proporționale maxime între 20 și 35 %;
structură grăunțoasă, glomerulară sau polidrică; grad de saturație în baze ≥ 55
%; grosimea de cel puțin 25 cm sau de cel puțin 20 cm la solurile la care
orizontul R este situat în primii 50 cm și la cele cu orizonturi Ame, AC, AR, AG
sau B, având în partea superioară culori de orizont A molic;
Se notează cu simbolul Am. Dacă un orizont A molic prezintă acumulări
reziduale de grăunți de cuarț sau alte minerale rezistente la alterare. Se
denumește A molic - eluvial și se notează cu Ame.
A umbric este un orizont A asemănător orizontului A molic, în ceea ce
privește culoarea, conținutul în materie organică, structura, consistența și
grosimea, dar se diferențiază de acesta, având un grad de saturație în baze < 55
%. Se notează cu simbolul Au.
A ocric - este deschis la culoare, devine masiv și dur sau foarte dur în perioada
uscată a anului. Se notează cu simbolul Ao.
Dacă un orizont A prezintă toate caracterele unui orizont molic sau umbric,
cu excepția grosimii, se consideră tot orizont A ocric, dar se notează cu Aom și
respectiv Aou.
Orizontul E. Este un orizont mineral, are un conținut mai scăzut de argilă
și/sau sescvioxizi și materie organică, prezintă o acumulare relativă de cuarț
și/sau alte minerale, de dimensiunea nisipului sau prafului, care au rezistat la
alterare; culoarea este determinată în primul rând de culoarea particulelor
primare de nisip și praf. Se disting trei feluri de orizont E.
E luvic, format de asupra unui orizont B argiloiluvial. Caracteristici: Culori
deschise în stare uscată, cu valori < 6,5; pot avea și valori ≥ 6,5 dar asociate
numai cu crome > 3; Structură polidrică sau lamelară sau fără structură; Textură
mai grosieră; Se notează cu simbolul El.
E albic este format deasupra unui orizont B argiloiluvial, având următoarele
caractere: culori mai deschise decât la El în stare uscată, valori ≥ 6,5 și crome ≤
3; de regulă, se înregistrează o diferență de cel puțin două unități de valoare mai
mare decât cele apreciate la materialul în stare umedă; structura este lamelară
sau poliedrică slab dezvoltată; textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;
segregare a sescvioxizilor sub formă de concrețiuni. Se notează cu simbolul Ea.
28
E spodic (podzolic) este format deasupra unui orizont B spodic, având
următoarele caractere: culori deschise; în stare umedă valori ≥ 4 și în stare
uscată > 5, lipsă de structură; Se notează cu Es.
Orizontul E spodic (podzolic) este un orizont de eluviere a materieiorganice și a
sescvioxizilor. Dacă în profil se identifică orizontul subiacent un B argiloiluvial,
orizontul eluvial va fi El sau Ea, în funcție de caracterele lui; dacă se identifică
un orizont subiacent B spodic (Bs sau Bhs), orizontul eluvial va fi Es.
Orizontul B. Este un orizont mineral, în care se constată o alterare a
materialului parental, însoțită sau nu de o îmbogățire în argilă prin iluviere sau
acumulare reziduală și/sau în materie organică prin iluviere. Se disting: 4 feluri
de orizonturi B:
B cambic este format prin alterarea materialului parental, având următoarele
caractere: culori mai închise sau cu crome mai mari sau în nuanțe mai roșii decât
materialul parental; structură, obișnuit poliedrică medie și mare sau columnoid -
prismatică, în cel puțin 50 % din volum; textura poate fi mai fină decât cea a
materialului parental, plusul de argilă rezultând din alterarea unor minerale
primare, respectiv din argilizare în situ (pe loc); grosime de cel puțin 10 cm. Se
notează cu simbolul Bv.
B argiloiluvial conține argilă iluvială și are următoarele caractere: argilă
orientată (iluvială), care formează pelicule pe fețele verticale și orizontale ale
elementelor structurale și umple porii fini; îmbracă grăunții minerali și/sau
formează punți între ei; culori diferite (brun, negru, roșu etc.), mai închise decât
cele ale materialului parental; structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau
masivă; grosime de cel puțin 1 : 10 din grosimea însumată a orizonturilor
supraiacente. Se notează cu simbolul Bt.
Bt natric, asemănător orizontului argiloiluvial; spre deosebire de acesta
prezintă următoarele caractere: saturație în Na+ mai mare de 15 %, cel puțin pe
10 cm într-unul din suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului;
orizontul C subiacent are o saturație în Na+ de peste 15 %. Pentru ca orizontul
Bt să fie natric, trebuie să aibă mai mult Mg++ + Na+ schimbabil, decât Ca+ +
H+, în primii 20 cm ai orizontului; structură columnară sau prismatică. Se
notează cu Btna.
B spodic este format din acumulare de material amorf constituit din materie
organică și/sau sescvioxizi, prezintă următoarele caractere: compuși amorfi de
materie organică și/sau sescvioxizi, sub formă de aglomerări subangulare sau
rotunjite; culori, în general, în nuanțe de 7,5 YR și mai roșii, cu crome mici dacă
orizontul este humico-feriiluvial sau mare, dacă este feriiluvial; fără structură
sau aceasta este foarte slab dezvoltată; capacitatea de schimb cationic este relativ
mare (2 me la 100 g); grosime minimă de 2,5 cm. Orizonturile spodice au o
textură grosieră, mijlociu-grosieră, mai rar, mijlocie. Se notează cu Bhs, în cazul
în care materialul amorf conține atât humus iluvial cât și sescvioxizi și cu Bs, în
cazul în care conține predominant sescvioxizi.
29
Orizontul C. Profilele de sol au în partea lor inferioară un orizont reprezentat
prin roci. Când acest orizont este constituit din material neconsolidat (loess,
argilă, nisip etc.) și care nu prezintă caracterele diagnostice pentru orizonturile
A, B, Gr sau Cca, se notează cu C și poartă numele de orizont C.
Orizontul C reprezintă materialul parental al solului respectiv.
Orizontul Cca (carbonatoiluvial). Este un orizont C cu acumulare de
carbonați, având următoarele caractere: conținut de carbonați de peste 12 %; cel
puțin 5 % din volum carbonați secundari (acumulări dure sau friabile) mai mult
decât orizontul C; grosime minimă 15 cm.
Orizontul Cpr (pseudorendzinic). Este un orizont C constituit din
marne, marne argiloase sau argile marnoase, cu cel puțin 30 % argilă și peste 12
% carbonați; caracteristic pseudorendzinelor și solurilor pseudorendzinice (pr -
prescurtarea de la pseudorendzină).
Orizontul R. Este un orizont mineral, situat în partea inferioară a unor
profile, constituit din roci compacte.
Orizontul Rrz (rendzinic). Este un orizont R constituit din calcare,
dolomite și/sau gips sau din fragmente din asemenea roci sau din roci
metamorfice ori eruptive, bazice și ultrabazice, care prin alterare nu formează
sau care nu conduc la formarea de material amorf; caracteristic rendzinelor și
solurilor rendzinice (rz - prescurtarea de la rendzină).
Orizontul O (organic nehidromorf). Este un orizont organic format la
suprafața solului în condițiile unui mediu nesaturat cu apă. Sub vegetație
lemnoasă poate fi: Ol - litiera, constând din material organic proaspăt,
nedescompus sau foarte puțin descompus; Of - orizont de fermentație, format
din materie organică incomplet descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber
sau cu lupa, resturi vegetale cu structură caracteristică; Oh - orizont de
humificare, în care materialul organic este într-un stadiu foarte avansat de
descompunere, încât, nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa,
resturi vegetale cu structură caracteristică.
Orizonul T (organic hidromorf sau turbos). Este un orizont organic format
în condițiile unui mediu saturat în apă, fiind constituit predominant din mușchi,
Ciperaceae și alte plante hidromorfe, cu grosime de 20 cm.
Orizontul G (gleic). Este un orizont mineral format în condițiile unui mediu
saturat în apă, cel puțin o parte din an, determinat de apa freatică situată la
adâncime mică. Se disting: G de reducere și G de oxidare-reducere.
Orizont G de reducere, format în condiții predominant de anaerobioză,
având următoarele caractere: colorit uniform în culori de reducere sub aspect
marmorat, în care culorile de reducere apar în proporție de peste 50 % din
suprafața rezultată prin secționarea elementelor structurale. Se notează cu Gr.
Orizontul G de oxidare-reducere este format în condiții de aerobioză
alternând cu perioade de anaerobioză. Prezintă un aspect marmorat, în care
30
culorile de reducere apar în proporție de 16 - 50 %; culorile de oxidare apar sub
formă de pete de oxidare, în proporție de peste 16 % din suprafața rezultată prin
secționarea elementelor; segregarea sescvioxizilor sub formă de pelicule și
concrețiuni. Se notează cu Go.
Orizontul W (pseudogleic). Este un orizont mineral, format la suprafață sau
în profilul solului, în condițiile unui mediu în care solul este mare parte din an
saturat cu apă acumulată din precipitații și stagnantă deasupra unui strat
impermeabil sau slab permeabil. Are următoarele caractere: aspect marmorat, în
care culorile de reducere, prezente atât pe fețele, cât și în interiorul elementelor
structurale,ocupă peste 50 % din suprafața rezultată prin secționarea elementelor
structurale; precipitare a sescvioxizilor, sub formă de pelicule și concrețiuni;
grosime de cel puțin 15 cm. Se grefează pe orizonturi A, E sau B.
Orizontul w (pseudogleizat). Este un orizont mineral, format la suprafață
sau în profilul solului, în condițiile unui mediu în care solul este mare parte din
în umed până la uscat și o perioadă mai mică din an saturat în apă, acumulată
din precipitații și stagnată deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil;
are un aspect marmorat, în care culorile de reducere ocupă între 6 și 50 % din
suprafața rezultată prin secționarea elementelor structurale. Se notează cu w.
Orizontul y (vertic). Este un orizont cu un conținut de cel puțin 30 % argilă
(frecvent peste 50 %), predominant gonflantă. Caractere: fețe de alunecare
oblice (10 - 600 față de orizontală) și/sau elemente structurale mari, de
asemenea oblice, cu unghiuri și muchii ascuțite într-unul dintre suborizonturi;
crăpături largi de peste 1 cm, pe o grosime de cel puțin 50 cm în perioada uscată
a anului; grosime minimă de 50 cm. Se notează cu simbolul y.
Orizontul sa (salic). Este un orizont mineral îmbogățit secundar prin iluviere în
săruri mai ușor solubile decât gipsul, având următoarele caractere: conținut de
săruri în extras apos 1 : 5, de cel puțin 1 %, dacă tipul de salinizare este cloruric
și de cel puțin 1,5 % dacă este sulfatic; grosime minimă de 10 cm.
Orizontul sc (salinizat). Este un orizont mineral, care conține săruri mai ușor
solubile decât gipsul (în apă rece), în cantitate mai mică decât orizontul salic,
respectiv între 0,15 și 1,50 % pentru tipul de salinizare sulfatică și 0,1 - 1,0 %
pentru tipul de salinizare clorurică. Are grosime minimă de 15 cm. Se notează
cu simbolul sc.
Orizontul na (alcalic sau natric). Este un orizont mineral care are o saturație în
Na+ schimbabil > 15 %, pe o grosime de minimum 10 cm. Se notează cu
simbolul na.
Orizontul ac (alcalizat). Este un orizont mineral care are o saturație în Na+
schimbabil de 5 - 15 %. Se notează cu simbolul ac.
Orizonturi de tranziție
Orizont AC. Este un orizont de tranziție între A și C, având proprietăți din
ambele orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante.
31
Orizontul AB. Este un orizont de tranziție între A și B, având proprietăți
din ambele orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante. Dacă sunt
dominante pe grosimi mai mari sau mai evidente caracterele orizontului B, se
notează cu simbolul BA.
Orizontul AR. Este un orizont de tranziție între A și R, având proprietăți de
orizont A, dar și fragmente de rocă, parțial alterate, în proporție de cel puțin
30 %.
Orizont AG. Este un orizont de tranziție între A și G, având parțial exprimate
subiacent caracterele orizontului G, dar și caracterele orizontului A.
Orizontul EB. Este un orizont de tranziție între E și Bt, prezentând
dominant în partea superioară caracterele orizontului eluvial, iar în cea
inferioară pe cele ale orizontului iluvial. Dacă sunt dominante pe o grosime mai
mare sau mai evidente caracterele orizontului Bt, se notează cu simbolul BE.
Orizont E + B. Este un orizont mineral de tranziție între E și B - denumit și
orizont glosic - având următoarele caractere: pătrunderi de orizont E în orizontul
B sub formă de limbi; limbile trebuie să aibă cel puțin 5 mm lălțime în cazul în
care textura orizontului Bt este este fină, cel puțin 10 mm când textura aceluiași
orizont este mijlociu-fină și cel puțin 15 mm când textura este mijlocie sau
grosieră; limbile de orizont E trebuie să reprezinte cel puțin 15 % din volum;
grosime de cel puțin 10 cm (5 cm în cazul orizontului E + Btna), când acestea
ocupă sub 50 % din volum.
Orizont BC. Este un orizont de tranziție între B și C, având parțial exprimate
caracterele orizontului supraiacent B și subiacent C.
Orizont BR. Este un orizont de tranziție între B și R, având proprietăți de
orizont B,dar și fragmente de rocă,parțial alterate, în proporție de cel puțin 30 %.
Orizont BG. Este un orizont de tranziție între B și G, având parțial exprimate
caracterele orizontului supraiacent B și subiacent G.
Orizont CG. Este un orizont care îndeplinește, atât condițiile de orizont C, cât
și pe cele de orizont G.
Orizonturi de asociere.Sunt orizonturi formate prin asocierea
caracterelor a două sau mai multe orizonturi,dar care unele nu apar în succesiune
pe profil ca orizonturi separate, ca, de exemplu, AW, Aw, Ay, Amsa, Aosa,
Ana.