Post on 04-Jan-2016
description
Universitatea București
Facultatea de Istorie
TEZĂ DE DOCTORAT
Politici Internaționale ale Marii Britanii 1979-1997. Relațiile cu
Statele Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică
Europeană)
REZUMAT
Conducător ştiinţific: Profesor Doctor Ion Bulei
Doctorand: Ioan Dragoș Mateescu
București 2013
Introducere
Importanța lucrării
Relaţiile Marii Britanii cu Statele Unite şi Europa reprezintă subiecte foarte
importante din perspectivă globală şi locală.
O cercetare serioasă a mediului internaţional este legată de o cercetare a politicii Marii
Britanii deoarece trebuie să pornească de la cercetarea celui mai important aliat al Statelor
Unite. Mai mult importanța acestei teme este data de faptul că Marea Britanie se prezintă ca
un fost mare imperiu mondial ce a trecut la rangul de putere mare europeană alături de
Germania și Franța dar de putere mijlocie în comparație cu Statele Unite, și mai recent China
(din punct de vedere militar și tehnologic considerăm că și Rusia este o mare putere). Prin
analiza relațiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană)
se observă evoluțiile majore ale acesteia din urmă. Prin lucrarea noastră vom încerca să
explicăm de ce Marea Britanie a fost privită pe bună dreptate ca un partener reticent în cadrul
Uniunii Europene (C.E.E.) și de ce în ciuda acestei reticențe a rămas în Uniunea Europeană.
Mai mult lucrarea noastră va arăta cum se negociază la nivelul Uniunii Europene (C.E.E.)
prin summit-uri și conferințe interguvernamentale și cum se implementează deciziile la nivel
supranațional și interguvernamental. Aceste aspecte sunt esențiale pentru înțelegerea
existenței și funcționării Comunității Economice Europene, devenită mai apoi Uniunea
Europeană.
Prin analiza relațiilor Marii Britanii cu Statele Unite din această perioadă, lucrarea
arată cum a fost posibilă câștigarea Războiului Rece de către alianța occidentală și cum
Marea Britanie și-a urmat interesul național în relația cu Statele Unite chiar dacă era
partenerul junior în această relație. Lucrarea va arăta cum Marea Britanie și-a recâștigat
prestigiul pierdut în urma crizei Canalului de Suez.
Considerăm că prin lucrarea noastră am arătat justețea folosirii unor metode ce țin de
geopolitică și realismul politic din cadrul Relațiilor Internaționale. Ambele teorii au fost
puternic contestate de-a lungul existenței lor. Însă lucrarea noastră a punctat importanța unor
noțiuni cum ar fi jucător, sistem de state, sistem anarhic, spațiu disputat, interes, percepție.
Importanța lucrării este data și de faptul că prin urmărirea politicilor Marii Britanii față de
Uniunea Europeană ( Comunitatea Economică Europeană) și de Statele Unite am observat și
analizat deciziile care i-au permis Marii Britanii să joace un rol important pe scena
2
internațională chiar dacă statutul ei mondial se modificase ( de la mare putere în secolul XIX
și prima jumătate a secolului XX la putere medie din 1945 până în 1997).
Prezentarea lucrării
Politicile externe ale Marii Britanii în perioadele Thatcher și Major s-au concentrat în
primul rând pe relaţia cu Statele Unite şi Europa. În anii 80 Marea Britanie a redevenit
principalul aliat al Statelor Unite susţinând politica de împingere înapoi a comunismului dusă
de preşedintele american, Ronald Reagan. Faţă de Comunitatea Economică Europeană,
Marea Britanie a avut o atitudine complexă. A sprijinit extinderea Comunității Economice
Europene şi a încercat să obţină o relaţie economică fiabilă cu aceasta organizaţie.
Sfârşitul Războiului Rece a însemnat un nou mediu internaţional. Relaţia de parteneriat
anglo-american a fost demonstrată de colaborarea în cadrul primului război din Golf. Tratatul
de la Maastricht este considerat o victorie a diplomaţiei britanice şi actul de înfiinţare al
Uniunii Europene. John Major a dus o politică de echilibru între Europa şi Statele Unite ale
Americii.
Marea Britanie are o prezență numeroasă militară in lume.1 In același timp dintr-o perspectivă
globală reprezintă unul dintre cei mai importanți aliați ai Statelor Unite. Local, Marea
Britanie este una dintre cheile înțelegerii politicii generale a Uniunii Europene dar și separat o
cheie a înțelegerii politicii celor mai importante țări din Uniunea Europeană. Pentru
înțelegerea mai buna a dimensiunilor, coordonatelor și obiectivelor politicii externe a Marii
Britanii am analizat contextul extern și intern în care Marea Britanie a evoluat, mediu
modificat de căderea comunismului; în acest sens am cercetat documente, interviuri,
discursuri, lucrări secundare pentru a înţelege rolul Marii Britanii pe scena mondială.
Politica externă britanică în timpul lui Margaret Thatcher, relaţia cu Statele Unite şi
Comunitatea Economică Europeană
De-a lungul întregului său mandat Margaret Thatcher a adoptat o atitudine
caracterizată prin confruntare ca în cazul insulelor Falkland și Comunității Economice
Europene. Thatcher şi Reagan au avut în comun caracteristica tipului de lider programatic, au
1Afganistan, Irak, Bosnia, Sierra Leone, Timorul de Est
3
venit la putere în acelaşi timp chiar după criza petrolului, criză care a slăbit mult puterea
partidelor adversare care guvernaseră anterior, lăsând în urmă un vacuum de putere.2
În anii 80 a existat o relație puternică și apropiată între Marea Britanie și Statele
Unite. În 1982, Margaret Thatcher declara următoarele cu privire la relația Marii Britanii cu
Statele Unite: ‘’Suntem prietenii voștri. Vă sprijinim. Și vă vom sprijini. Să nu existe nicio
îndoială.’’3. În 1988 Margaret Thatcher declara că există o relație foarte specială între Marea
Britanie și Statele Unite, o relație caracterizată prin uniunea ideilor. Astfel profesorul Allen
arată că apropierea a produs un mod de a gândi şi acţiona asemănător4. La sfârșitul anilor 60,
Marea Britanie era confruntată cu anumite probleme; dispariția imperiului britanic, probleme
economice, apartenența la Comunitatea Economică Europeană.5 Putem spune că Marea
Britanie își schimba rolul politic în lume.
Ideea de apropiere dintre cele două ţări a fost lansată pentru prima oară de Winston
Churchill şi are la bază o cultură comună, sisteme judiciare asemănătoare. Ernest Bevin,
secretarul de stat, consideră că alianţa cu Statele Unite este esenţială mai ales pentru faptul că
intervenţionismul american este de preferat eventualului izolaţionism.6 Spre deosebire de
Franţa care a ales o strategie bazată pe confruntare vis a vis de Statele Unite mai ales în
cadrul N.A.T.O., Marea Britanie după criza canalului de Suez a preferat să sprijine public
politica Statelor Unite şi să încerce să o influenţeze în spatele uşilor închise bazându-se pe
limba comună, cultură şi diplomaţie. Reprezentative sunt consultările periodice dintre
administraţiile celor două ţări, colaborarea serviciilor, colaborarea navală, alianţa nucleară
din 1940-1941, ruptă în anii 45, 46 şi reînnoită de Eisenhower şi Macmillan la sfârşitul anilor
50 ca răspuns la rachetele balistice intercontinentale sovietice.7
2 Nicholas Wapshott, Ronald Reagan and Margaret Thatcher, A Political Marriage, Penguin Group,New York,
2007, pp. 101-102,105-107
3 Margaret Thatcher, “Speech at White House Arrival Ceremony,” 17 December 1979, Margaret Thatcher
Foundation, 31 October 2009, <http://www.margaretthatcher.org/speeches/displaydocument.asp?docid=104194
apud Sara Mahaffy, A Dependent Nation, Thatcher, Europe and the Special Relationship,
http://www.lemoyne.edu/Portals/11/pdf_content/302B.pdf, accesatpe data de 3 februarie 2012, ora 9.50, p. 12,
nota 274 David Reynolds,’’ Rethinking Anglo-American Relations’’,în International Affairs ( Royal Institute of
International Affairs 1944-) vol.66, No.1 ( Winter 1988-1989),2011, p.895Ibidem. p. 91
6Ibidem. p. 97
7Ibidem. p.98
4
Relaţia foarte bună cu Statele Unite este exemplificată de războiul din insulele
Falklands, dintre Marea Britanie şi Argentina. Astfel în acest caz a existat o colaborare
fructuoasă între Marea Britanie şi Statele Unite care a afectat relaţiile celei din urma cu aliaţii
sud-americani.8 Spre deosebire de criza canalului de Suez, în cazul Falklands legăturile
internaţionale şi transnaţionale au crescut, rezultând o interdependenţă mărită între Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii. 9
Margaret Thatcher şi Ronald Reagan au avut poziţii asemănătoare vis-a-vis de
Uniunea Sovietică. În 1976 Thatcher ţine un discurs în care caracterizează Uniunea Sovietică
drept o putere militară care a eşuat economic şi uman.10
În 1979 Uniunea Sovietică nu părea doar invincibilă ci şi o putere ascendentă, fiind
cel mai mare producător de petrol, având un sprijin eficient din partea comuniştilor care
preluaseră puterea în Vietnam, Nicaragua, Angola, Mozambic, Somalia, Etiopia şi Yemen-ul
de Sud. Sovieticii reuşiseră să depăşească Statele Unite în domeniul rachetelor nucleare.11
Ronald Reagan şi Margaret Thatcher sunt aproape singurii care realizează vulnerabilităţile
statului sovietic.12 Preşedintele american renunţă la politica de îndiguire aplicând strategia de
împingere înapoi: destabilizarea Europei de Est, accelerarea cursei înarmărilor pentru a slăbi
economia sovietică, creşterea rezistenţei armate în zonele de interes ale Uniunii Sovietice.13
Singura care l-a sprijinit în mod necondiţionat pe Ronald Reagan a fost Margaret Thatcher în
ciuda presiunilor din partea celorlalte ţări. Relaţia nu a fost un fapt dat, un raport al C.I.A.
remarcând în 1979 că alianţa dintre Marea Britanie şi Statele Unite nu mai este importantă,
Marea Britanie devenind un aliat secundar în cadrul N.A.T.O.. 14 În ciuda acestui raport în
anii 80 Marea Britanie a devenit cel mai important aliat al Statelor Unite, un jucător militar
de primă mână în cadrul N.A.T.O., redevenind o mare putere economică. Relaţia dintre
Marea Britanie şi Statele Unite se baza pe legătura personală dintre Margaret Thatcher şi
8 Linda P. Brady Review ,‘’When Interests Diverge: Alliance Politics at the Close of the Twentieth Century’’ în
Louise Richardson , Reviewed work(s): When Allies Differ: Anglo-American Relations during the Suez and
Falklands Crises, Mershon International Studies Review, Vol. 41, No. 1 (mai, 1997), 2010, p. 1309Ibidem. p. 131
10 Nicholas Wapshott, op.cit., p.108
11 Claire Berlinski, There Is No Alternative, Why Margaret Thatcher Matters, Basic Books,New York, 2008,
p.27012Ibidem, p.271
13Percy Cradock, In Pursuit Of British Interests, Reflections on Foreign Policy under Margaret Thatcher and
John Major, John Murray (Publishers) Ltd, London, 1997, 14Ibidem, p.273
5
Ronald Reagan şi a funcţionat în ciuda opoziţiei britanice care dorea ieşirea Marii Britanii din
Războiul Rece, retragerea trupelor americane de pe teritoriul britanic, desfiinţarea focoaselor
nucleare.15
Sprijinindu-l în momentele de izolare politică Margaret Thatcher a dobândit o
puternică influenţă asupra lui Ronald Reagan, influenţă crucială în cazul relaţiei cu Mihail
Gorbaciov. Astfel Thatcher a permis folosirea bazelor britanice pentru bombardarea Libiei şi
a sprijinit acţiunea din El Salvador.16
Parteneriatul primului ministru britanic cu Ronald Reagan constituie cheia relaţiei
apropiate dintre Statele Unite şi Marea Britanie în anii 80. Cei doi aveau în comun încrederea
totală în sistemul capitalist cu economie şi piață liberă şi opoziţia faţă de comunism.
Amândoi erau oameni de acţiune şi au devenit doi prieteni politici.17 Ronald Reagan o vedea
pe Margaret Thatcher ca fiind aliatul său împotriva birocraţiei de la Washington.18 În cadrul
Războiului Rece Margaret Thatcher a dorit să sprijine ţările din Europa de Est împotriva
Uniunii Sovietice după cum se observă în cazul Poloniei în 1980, când se punea problema
acordării de ajutoare polonezilor.19
Războiul din insulele Falklands reprezintă un punct esenţial în demonstrarea
intransigenţei politicii externe adoptate de Margaret Thatcher. Atacul surpriză a fost generat
de factorul politic şi nu de serviciile secrete.20Astfel eşecul politic şi nu cel al serviciilor a dus
la declanşarea războiului, partea britanică şi cea argentiniană subestimând-se reciproc.21
Principalul argument britanic legat de războiul din Falklands a fost de natură politico-
militară; agresiunea nu trebuia să reuşească.22
Relaţia Marii Britanii legată de Comunitatea Europeană a fost un punct foarte
important pe agenda primului ministru Margaret Thatcher. Thatcher a dorit o Europă unită,
suveranitatea şi independenţa nefiind considerate scopuri în sine, alianţele militare şi politice
15Ibidem, pp. 273, 274
16Ibidem, p.275
17 Nicholas Wapshott, op.cit., p.91
18Ibidem
19 The National Archives, Record Office, Public Cabinet Office Papers, CAB 128/68/22, pp.5,6
20 Gerald W. Hopple,’’Intelligence and Warning; Implications and Lessons of the Falkland Islands War’’,în
World Politics,1994, 2013 vol.36, No.3, p.34221Ibidem, p.361
22Cristoph Bluth, ‘’The British Resort to Force in the Falklands/ Malvinas Conflict 1982; International Law and
Just War Theory’’,în Journal of Peace Research,1987,2013, Vol. 24, No.1 pp. 10-12
6
fiind esenţiale în concepţia Doamnei de Fier23; ca atare în 1975 Margaret Thatcher va sprijini
în cadrul referendumului organizat rămânerea în Comunitatea Europeană a Marii Britanii.
Marea problemă a fost legată de bani,24 Marea Britanie avea un sector agricol mic dar
eficient, fiind obligată să subvenționeze alte agriculturi, în fapt pierderile lor. Marea Britanie
primea din partea Comunităţii Europene, o liră pentru fiecare 1,5 cheltuite, fiind cel mai mare
contribuitor după Germania şi în acelaşi timp unul dintre cei mai săraci membri. În cadrul
tuturor summit-urilor Comunităţii Europene, Marea Britanie pretinde paritatea; în final
preşedintele Franţei, Francois Mitterand, va fi de acord cu această paritate, convingându-i pe
ceilalţi membrii să restituie o parte din fonduri.25 De reţinut este faptul că în 1980 problema
bugetară era atât de presantă pentru guvernul britanic încât acesta lua foarte în serios oprirea
plăţilor către Comunitatea Economică Europeană.26 Din punct de vedere economic trebuia
realizată o schimbare care să reducă acele cheltuieli excesive în cadrul politicii agricole
comune.27 În 1983 contribuţia Marii Britanii ar fi ajuns la 1,5 miliarde28, în condițiile în care
se găsea printre ultimii trei membri ai Comunităţii Economice Europene din punctul de
vedere al produsului naţional brut pe cap de locuitor.29În 1980 contribuția britanică la
Comunitatea Europeană ar fi fost cu 40% mai mare decât a oricărui alt stat membru.30Pe de
altă parte comerţul Comunităţii Economice Europene cu Marea Britanie a crescut în şase ani
23 Speech to Finchley Conservatives, August 14, 1961, Thatcher MSS, doc. 101105 apud Claire Berlinski,
op.cit., p. 313, nota1224 Claire Berlinski, op.cit, p. 316
25Ibidem, p.317
26 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/55 ,UK contribution,
28 November 1979, M. A. Hall Private Secretary to M Alexander Exq, 10 Downing Street, pp. 1-6,
27 The National Archives , Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/54, Deskby Fco and
Ukreb Brussels 160800Z, p.2
28 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223 10 Downing
Street, 25 February 1980, Deskby Fco and Ukreb Brussels 160800Z, p. 2, și The National Archives, Public
Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223 10, The RT John Biffen MP, Chief Secretary to
the Treasury, Defence and Oversea Committee Sub-Committee on European Questions 14 February 1980, p. 1
29 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223,13 February 1980
Foreign and Commonwealth Office,p.130 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister Office Record PREM 19/223, Letter to von
Dohnanyi , European Community Department, 12 February 1980, p.1
7
cu 40%.31În cazul invaziei Afganistanului de către Uniunea Sovietică, Marea Britanie a
încercat să obţină o poziţie comună a Comunităţii Europene împotriva acestei agresiuni.32
Actul Unic European adoptat de Comunitatea Europeană în 1986 a fost realizat la iniţiativa
premierului britanic şi a avut ca rezultat o piaţă unică, fără graniţe în care bunuri, oameni,
bani, servicii, capital se pot mişca liber.33
Schimbarea atitudinii primului ministru Margaret Thatcher faţă de Comunitatea
Europeană a avut loc după 1986 şi a fost cauzată de două motive. Trecerea la o monedă unică
de schimb submina, în opinia primului ministru britanic, mult prea puternic suveranitatea
Marii Britanii, aceasta nemaiputând să-şi stabilească ratele dobânzii sau rata schimbului
valutar. Cel de-al doilea motiv a fost dat de Jacques Delors, preşedintele socialist al Comisiei,
un federalist convins. În 1988 Delors anunţa că în următorii 5 ani Comunitatea Europeană va
fi responsabilă pentru luarea a 80% din deciziile legislative34 Delors are un discurs în faţa
sindicatelor britanice în care va afirma că deciziile vor fi luate la Bruxelles ori pentru
Thatcher asta însemna renunţarea la suveranitatea națională. Pentru a evita reformele,
sindicatele şi Partidul Laburist acceptă poziția lui Delors, în urma acestor reacţii primul
ministru adoptând o atitudine critică la adresa Comunităţii Europene.
Politica externă britanică în timpul lui John Major, relaţia cu Statele Unite şi Uniunea
Europeană (Comunitatea Economică Europeană)
John Major s-a remarcat în politica sa prin relaţia specială cu Uniunea Europeană.
John Major considera că Europa trebuie sa fie unită şi pregătită să concureze cu marile puteri
mondiale: Statele Unite, China, India, Japonia. Una dintre principalele probleme este că
Europa are costuri sociale mai mari decât celelalte mari puteri mondiale. Din punct de vedere
tehnologic ar trebui să avanseze. Viziunea europeană este mult prea orientată către interior.35
31 The National Archives, Public Record Office, Prime Minister’s Office Record PREM 19/54Treasury
Cambers, 20 September 1979, p.1032 The National Archives, Public Record Office, Cabinet Meeting CAB 128 67 5 Conclusions of a Meeting of
the Cabinet held on 10 Downing Street on Thursday 7 February 1980, p.133 Claire Berlinski, op.cit., p. 318
34Ibidem, p. 319
35 Alex Massie, ”An Interesting Interview With John Major”în The Spectator , 9 June 2011,
http://www.spectator.co.uk/alexmassie/7011599/an-interesting-interview-with-john-major.thtml, accesat pe data
de 17 mai 2011, ora 12.19
8
John Major a avut un mandat îngreunat de propriul partid. Astfel s-a produs aproape o
sciziune între membrii pro europeni şi cei care priveau cu scepticism următorii paşi ai
integrării europene - trecerea la mecanismul de rată de schimb european şi la moneda unică.
Primul pas s-a terminat cu un dezastru pentru economia britanică în anii 90. Ratificarea
tratatului de la Maastricht a pus din nou probleme mari guvernului Major. Preocupat mai
mult de unitatea partidului, primul ministru britanic, în opinia unor autori, nu a reuşit să
contureze o politică externă fermă vis a vis de Uniunea Europeană.36
Relaţia cu Statele Unite a fost un punct foarte important în perioada Major fiind
exemplificată de colaborarea foarte bună pe care au avut-o în timpul primului război din
Golf. În această perioadă John Major l-a convins pe omologul său american George Bush să
implementeze în cazul Irak-ului zonele aeriene interzise traficului irakian.37
În cazul Irlandei de Nord, negocierile din 1993 au dus la semnarea unui acord de
încetare a focului în 1994.38Din cauza poziţiei preşedintelui american Bill Clinton faţă de
conducătorii separatişti din Irlanda de Nord relaţiile dintre Marea Britanie şi Statele Unite au
înregistrat un punct de scădere dramatic în 1994.39
Faţă de conflictul din Bosnia, Marea Britanie a avut o atitudine ambivalentă impunând
un embargou de arme asupra tuturor combatanţilor.40
36 BBC News Backing Away From
Europehttp://news.bbc.co.uk/hi/english/static/in_depth/uk/2001/uk_and_europe/1990_1997.stm, accesat pe data
de 17mai 2011, ora 12.25
37 The New World Encyclopedia , http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Major, acccesatpe data 17
mai 2011, ora 13 38 The Official site of British Prime Minister’s Office,www.number10.gov.uk/history-and-tour/john-major-2/,
accesat pe data de 7 august 2011, ora 10, a se vedea și The New World Encyclopedia ,
http://www.newworldencyclopedia.org/entry/John_Major,
39Adaptare după cartea scrisă de Brian Till's Conversations with Power: What Great Presidents and Prime
Ministers Can Teach Us about Leadership., John Major: Weaker Political Commitments Will Help Revive
Politics, http://www.theatlantic.com/international/archive/2011/06/john-major-weaker-political-commitments-
will-help-revive-politics/240062/, accesat pe data de 8 august 2011, ora 11 40 Bosnian Genocide, Military Intervention in Bosnia urged, 18 February 2011,
http://bosniagenocide.wordpress.com/tag/john-major/, accesat pe data de 9 august 2011 ora 13, și Melanie
McDonagh, How Britons helped Milosevic, 9 July 2001, New Statesman,
http://www.newstatesman.comaccesatpe data de 10 august 2011, ora 14
9
Argumentul Lucrării
Ipotezele de lucru de la care pornim sunt :
- Politica externă a Marii Britanii din timpul mandatelor Thatcher și Major a fost
caracterizată prin ideea de maximizare a puterii şi revenire la statutul de mare putere
mondială. În timpul perioadei Thatcher Marea Britanie a adoptat o politică de intransigenţă
faţă de adversari cum ar fi Uniunea Sovietică dar şi Argentina, redevenind aliatul cel mai
important al Statelor Unite. Faţă de Comunitatea Economică Europeană, statul britanic a
căutat să ocupe o poziţie corectă referitoare mai ales la politica bugetară. În acelaşi timp a
căutat să păstreze relaţii strânse cu statele din Europa de Est (vezi cazul Poloniei)41.
- Câştigarea Războiului Rece rămâne în această perioadă unul dintre principalele
obiective. Relaţiile Marii Britanii cu Statele Unite şi Europa de-a lungul a aproape 20 de ani
s-au ghidat după aceleaşi principii de politică externă caracterizate de apărarea interesului
național și sprijinirea aliaților în momentele cheie.
- Marea Britanie a jucat un rol decisiv în relaţiile transatlantice. A fost un punct de
legătură între Statele Unite şi Uniunea Europeană. În acelaşi timp, Marea Britanie a încercat
să-şi maximizeze puterea în cadrul relaţiilor cu Statele Unite şi Uniunea Europeană.
Stadiul cercetării
Lucrarea s-a bazat pe documente primare din cadrul The National Archives, Margaret
Thatcher Foundation, Arhiva Parlamentului Britanic dar și pe lucrări primare de mare valoare
cum ar fi In Pursuit Of British Interests, Reflections on Foreign Policy under Margaret
Thatcher and John Major scrisă de Percy Cradock ( șeful Joint Intelligence Committee,
ambasador al Marii Britanii în China), Diplomacy and Disillusion at The Court of Margaret
Thatcher, An Insider’s View, scrisă de George R. Urban (consilier și speechwriter pentru
Margaret Thatcher), A Stranger in Europe: Britain and the EU from Thatcher to Blair (2008)
scrisă de Stephen Wall. Aceste documente și lucrări punctează principalele probleme dintre
Marea Britanie și Comunitatea Economică Europeană (mai târziu Uniunea Europeană) și
dintre Marea Britanie și Statele Unite. Marea Britanie și-a aparat interesul național față de
Comunitatea Economică Europeană definit de reducerea contribuției britanice la bugetul
european, de o integrare limitată de principiul interguvernamentalismului și de crearea unei
41 The National Archives, Public Record Office, Cabinet Office Papers, CAB 128/68/22 pp.5,6
10
zone de liberă circulație pentru oameni, bunuri, servicii, capital. În relația cu Statele Unite,
Marea Britanie a rămas cel mai important aliat însă și-a apărat interesul național după cum se
poate vedea în cazul Războiului din Falklands și în cazul conductei de gaz dintre Siberia și
Republica Federală Germană (nu a acceptat propunerile americane).
În același timp am studiat lucrări secundare importante cum ar fi cea scrisă de Claire
Berlinski Why Margaret Thatcher Matters, There is no Alternative, „Reluctant Europeans”
scrisă de David Gowland și Arthur Turner care punctează elemente esențiale din politica
externă a Marii Britanii.
La baza înțelegerii și folosirii metodelor specifice geopoliticii și realismului din cadrul
relațiilor internaționale a stat studierea unor lucrări cum ar fi Politica între Națiuni, Lupta
pentru pace și Lupta pentru Putere, scrisă de Hans J. Morgenthau (lucrarea este
monumentală, prin ea analizându-se lupta pentru putere, lupta pentru pace, caracterul puterii,
dezarmarea… În această lucrare am găsit noțiunile de statu quo, imperialism, noțiuni cheie
pentru lucrarea noastră), Geopolitica și Geostrategia în Analiza Relaţiilor Internaţionale
Contemporane scrisă de Constantin Hlihor operează cu instrumente foarte utile pentru
lucrarea noastră cum ar fi interesul, spațiul disputat, capacitatea de acțiune, percepția și
reprezentarea socială, instrumente specifice geopoliticii care sunt prezentate și definite.
Bineînțeles alături de aceste lucrări stau multe altele (tipărite sau on line), lucrări pe care
cititorul va avea posibilitatea să le cunoască inclusiv indirect prin studierea tezei de față.
Metodologia folosită
Lucrarea mea îmbină metoda analitică, metoda comparativă, prezentarea narativă, dar și
folosirea teoriei realiste și a geopoliticii pentru înțelegerea politicii externe a Marii Britanii.
Primul capitol intitulat ”Relația cu Statele Unite” a tratat relațiile anglo-americane din
timpul mandatului Margaret Thatcher.
În primul subcapitol am aplicat metoda analitică punctând anumite elemente care erau
explicate de realism, constructivism sau funcționalism.
În cel de-al doilea subcapitol am operat cu termenul de jucător geostrategic,
demonstrând că Marea Britanie a fost un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii
80.
Cel de-al doilea capitol tratează momentele istorice care jalonează poziţia
internaţională a Marii Britanii vis a vis de Statele Unite.
11
În primul subcapitol am folosit metoda specifică geopoliticii pentru a înțelege
Războiul din Falklands. Au fost prezente noțiunile de jucător, capacitate de a acționa, relațiile
dintre jucători, spațiul disputat și reprezentarea media.
Pentru Războiul din Golf am folosit paradigma realismului clasic exprimată mai ales
de Hans J. Morgenthau.
În subcapitolul legat de Iugoslavia am folosit mai ales metoda analitică istorică și pe
cea comparativă. Capitolul a mai cuprins elemente din geopolitică prin analiza intereselor
jucătorilor.
Subcapitolul legat Irlanda de Nord a punctat importanța schimbării sistemice de la
sfârșitul Războiului Rece.
Capitolul al treilea a tratat relațiile Marii Britanii cu Uniunea Europeană (Comunitatea
Economică Europeană). Au fost prezente mai ales metoda analitică istorică și metoda
comparativă dar și metode specifice geopoliticii legate mai ales de interesele jucătorilor.
Pentru prima parte a mandatului John Major am încercat să realizăm o nouă proto-paradigmă
a relațiilor internaționale care include capabilitățile statului, ideologia acestuia, ideile și
paradigmele care domină societatea și balanța de putere adică distribuția de capabilități la
nivelul sistemului și alianțele pe care le fac statele în cadrul acestuia.
În capitolul patru am folosit noțiunile și paradigmele prezente în realismul clasic cum
ar fi anarhia internațională, urmărirea interesului național și ideea că istoria este o secvență
cauză efect.
Toate capitolele au cuprins metoda analitică și pe cea narativă.
Conceptele
Lucrarea a utilizat des conceptele de interes național, jucător geostrategic, statu quo,
hegemon, bandwagoning balanță de putere.
Pentru înțelegerea interesului național considerăm că există două interpretări: interesul
național perceput de lideri și cel perceput de analiști. În lucrarea noastră am luat în calcul
interesul național perceput de lideri.
Jucătorul geostrategic este acel stat (jucător) care are capacitatea de a-și disputa
interesul în afara granițelor sale.
Statu quo-ul înseamnă păstrarea relațiilor de putere dintre două sau mai multe state.
Politica imperialistă însemnă dorința unui stat de a schimba relațiile de putere existente într-o
anumită regiune în favoarea lui.
12
Un hegemon este acea țară care domină clar o regiune în care celelalte mari puteri nu
au un cuvânt important de spus.
Politica de bandwagoning sau de remorcă înseamnă politica dusă de un stat mai mic
care își urmează aliatul mai puternic în acțiunile sale. După cum se va vedea acestei noțiuni i-
am adaugat noțiunea de colaborare.
În lucrarea noastră am folosit des conceptul de balanță de putere adică distribuirea de
putere la nivelul sistemului, diversele alianțe pe care le fac statele pentru a echilibra și a stopa
amenințarea unei puteri.
Întrebările fundamentale la care a răspuns lucrarea noastră au fost:
Care au fost principiile directoare în politica externă a Marii Britanii față de Statele
Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană)?
De ce Marea Britanie a avut un curs diferit față de Franța și Germania în relația cu
Uniunea Europeană dar și în relația cu Statele Unite?
Ce fel de contribuție a avut Marea Britanie la câștigarea Războiului Rece?
De ce Marea Britanie a fost un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii
80?
De ce Marea Britanie a câștigat politic și nu doar militar războiul din Falklands?
De ce Marea Britanie a ieșit din Mecanismul de Rată de Schimb?
Care a fost aportul Marii Britanii în cadrul războaielor din Irak și fosta Iugoslavie?
Cum a afectat schimbarea sistemică din anii 90 procesul de pace din Irlanda de Nord
și relația dintre Marea Britanie și Statele Unite?
Organizare
Lucrarea este structurată pe patru capitole și zece subcapitole. Am ales să tratăm
evenimentele cele mai importante din cadrul relațiilor politice ale Marii Britanii cu Statele
Unite și Uniunea Europeană (Comunitatea Economică Europeană).
Primul capitol intitulat ”Relația cu Statele Unite” tratează relațiile Marii Britanii cu
Statele Unite în anii 80, punctând evenimentele cele mai importante și deciziile cabinetului
britanic. Este împărțit în două subcapitole primul tratând relația dintre Marea Britanie și
Statele Unite iar cel de-al doilea analizând din punctul de vedere al noțiunii de ”jucător
geostrategic” această relație.
Capitolul doi tratează principalele evenimente istorice care definesc relația dintre
Marea Britanie și Statele Unite în perioada 1979-1997.
13
Primul subcapitol al capitolului doi tratează această relație din perspectiva Războiului
din Falklands folosind metode specifice geopoliticii.
Al doilea subcapitol descrie și analizează Primul Război din Golf și participarea
Statelor Unite și Marii Britanii în cadrul acestuia, punctând relația dintre cele două definită
prin prisma intereselor comune. Am folosit metoda realismului clasic punând un mare accent
pe noțiunile de statu quo, imperialism și hegemon.
Subcapitolul trei analizează participarea Marii Britanii în cadrul războaielor din fosta
Iugoslavie. Sunt descrise și analizate interesele principalilor jucători cât și desfășurarea
evenimentelor și motivația lor.
Ultimul subcapitol a subliniat importanța schimbării de sistem asupra procesului de
pace din Irlanda de Nord și asupra relațiilor dintre Marea Britanie și Statele Unite cu privire
la acest subiect. Au fost analizate și descrise evenimentele care au dus la încetarea ostilităților
în Irlanda de Nord.
Cel de-al treilea capitol a tratat relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană
(Comunitatea Economică Europeană). Primul subcapitol tratează succint principalele
probleme legate de U.E. cum ar fi semnificația și motivele care stau la baza construcției
europene dar și existența și principiile Uniunii Europene.
Al doilea subcapitol a tratat principalele momente din relația Marii Britanii cu
Uniunea Europeană în timpul mandatului Margaret Thatcher și a analizat principiile
directoare ale premierului britanic în politica sa europeană. Cel de-al treilea subcapitol
tratează succint analiza relațiilor internaționale.
Al patrulea subcapitol tratează tratează relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană
(Comunitatea Economică Europeană) în timpul mandatului John Major. În prima parte a
acestui capitol am folosit o proto-paradigmă proprie definită prin capabilități, ideologia
statului și paradigmele care domină societatea statului respectiv alături de concepte proprii
realismului clasic cum ar fi balanța de putere. Este analizată și a doua parte a mandatului
John Major (1992-1997) Major în relația cu Uniunea Europeană (după ratificarea Tratatului
de la Maastricht). A fost punctat faptul că interesele Marii Britanii difereau de cele ale
Germaniei și Franței, prima dorind o Uniune Europeană bazată în primul rând pe
interguvernamentalism și cu o apărare europeană realizată în primul rând prin N.A.T.O..
Cel de-al patrulea capitol tratează ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de
Schimb. Pentru înțelegerea acestui eveniment a fost folosit realismul clasic pentru a analiza
relațiile și consecințele relațiilor dintre principalii jucători europeni: Germania, Franța, Marea
14
Britanie. Acestei metode i s-au adăugat analiza măsurilor politice și economice luate de
aceste țări care au dus la ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb.
Mandatele celor doi premieri britanici, Margaret Thatcher și John Major, nu au fost ușoare,
Războiul Rece, Războiul din Falkalands, negocierea returnării financiare față de Comunitatea
Economică Europeană, semnarea Actului Unic European, Semnarea Tratatului de la
Maastricht și ratificarea acestuia, ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb,
Războiul din Golf, Războaiele din fosta Iugoslavie și problema Irlandei de Nord sunt doar
câteva dintre problemele pe care le-au avut de rezolvat cei doi premieri.
În timpul lui Margaret Thatcher Marea Britanie a redevenit un jucător geostrategic important
fapt demonstrat de poziția acestei țări privind reducerea armamentului nuclear și de decizia
fermă (oarecum antitetică față de poziția inițială americană) de a recăpăta insulele Falkland.
Marea Britanie a fost singura țară europeană care a sprijinit pe Statele Unite în acțiunea
împotriva Libiei. Nu au lipsit neînțelegerile, Statele Unite au trebuit să accepte existența
conductei de gaz dintre Uniunea Sovietică și Republica Federală Germană, față de care
Marea Britanie avea un interes financiar, iar Marea Britanie a trebuit să accepte le fait
accompli în cazul invaziei americane a Grenadei.
De-a lungul mandatelor, cei doi lideri conservatori au avut poziții asemănătoare față de
Uniunea Europeană, privind-o ca fiind esențială pentru dezvoltarea economică (încurajând
piața unică și libera mișcare de oameni, bunuri, servicii și afaceri) și împotrivindu-se cu
oarecare succes unei integrări politice și mai mari. Pentru liderii britanici Uniunea Europeană
însemna pace și prosperitate. În privința relației cu Statele Unite, Margaret Thatcher a avut o
relație mult mai bună cu Ronald Reagan, decât John Major cu Bill Clinton. În fapt primii doi
erau apropiați ideologic (făceau parte din curentul politic al dreptei conservatoare fiind pentru
reforma statului și tăierea cheltuielilor bugetare) și din punctul de vedere al viziunii asupra
relațiilor internaționale (amândoi vroiau înfrângerea sau măcar stoparea Uniunii Sovietice,
eliberarea teritoriilor din Europa Centrală și de Est de sub dictaturile comuniste sau dacă nu
ameliorarea regimurilor prin dezvoltare economică și promovarea drepturilor omului).
Relația lui John Major cu Bill Clinton a fost deteriorată de diferențe ideologice, de implicarea
conservatorilor în campania electorală din Statele Unite (împotriva lui Bill Clinton) și de
implicarea S.U.A. și personală a președintelui american în procesul de pace irlandez
( acordarea de două ori a vizei liderului Sinn Fein). Însă John Major a acceptat le fait
accompli și a colaborat cu Statele Unite în chestiunile esențiale: Primul Război din Golf,
Războaiele din Fosta Iugoslavie (secesiunile, războiul din Bosnia). În lucrare am folosit cel
15
mai mult teoria realistă (mai ales realismul clasic exprimat de Hans J. Morgenthau prin
”Politica Între Națiuni, Lupta pentru putere și lupta pentru pace”). Din acest punct de vedere
ceea ce a contat cel mai mult în relația dintre Marea Britanie și Statele Unite în timpul
mandatelor Margaret Thatcher și John Major au fost interesele comune. Ambele țări doreau
înfrângerea comunismului și a Uniunii Sovietice, doreau pacificarea întregii Europe și
înfrângerea lui Saddam Hussein (păstrarea statu quo-ului în Golful Persic).
În privința Uniunii Europene (Comunității Economice Europene), lucrurile sunt
problematice. Margaret Thatcher a adoptat o politică intransigentă mai ales în privința
restituirii unei părți din contribuție. Datorită acestei poziții a avut de câștigat la summit-ul de
la Fontainebleau din Franța în 1984. În fapt problema era mult mai complicată (și este), o
mare parte dintre fondurile europene ducându-se către subvențiile agricole (mai ales către
Franța). Un mare pas înainte al relației dintre Marea Britanie și Comunitatea Economică
Europeană a fost propunerea, acceptarea și ratificarea Actului Unic European. Acesta a
însemnat libertatea de mișcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor și afacerilor și o piață unică
în cadrul Comunității Economice Europene. Însă însemna și o putere mai mare a Comisiei și
a Parlamentului European. Margaret Thatcher a sesizat cu întârziere acest fapt și a încercat să
i se opună (de exemplu prin discursul de la Bruges). Și mai problematică a fost intrarea în
Mecanismul de Rată de Schimb european, intrare motivată în parte de criza economică (boom
economic care a dus la inflație) în parte de presiunile din cabinetul britanic asupra lui
Margaret Thatcher.
John Major a avut și el un mandat complicat în relația Marii Britanii cu Uniunea Europeană
(C.E.E.). A negociat tratatul de la Maastricht obținând ‘’opt out’’(opțiunea în afară) pentru
Uniunea Monetară Europeană și Capitolul Social. John Major a adoptat o politică mai
înclinată către negocieri față de politica de confruntare a lui Margaret Thatcher. Însă ideea era
aceeași, o Uniune Europeană bazată în primul rând pe interguvernamentalism, cu anumite
instituții supranaționale (dar acestea având o putere limitată), o Uniune Europeană, în primul
rând economică, mai puțin politică și deloc militară prin care să se promoveze pacea. Mai
mult John Major (ca și Tony Blair de altfel) vedea Europa ca pe o superputere dar nu și ca pe
un superstat. Pe de altă parte John Major a acceptat crearea pilonului de Politică Externă și de
Securitate Comună, pilon care a făcut posibilă în timpul lui Tony Blair și cu implicarea
directă a acestuia participarea Uniunii Europene la diverse operațiuni de peacekeeping.
Din păcate mandatul lui John Major nu a continuat pe aceeași notă pozitivă, partidul său fiind
dominat de confruntarea dintre eurosceptici și proeuropeni. Ținta însă a rămas aceeași: o
16
Mare Britanie puternică într-o Uniune Europeană condusă în primul rând prin
interguvernamentalism.
Prima ipoteza a lucrării este confirmată. De-a lungul mandatului celor doi premieri, Marea
Britanie a încercat și reușit să-și maximizeze statutul internațional. Lucrarea noastră a arătat
că Marea Britanie a reușit să aibă relații eficiente cu Statele Unite și Uniunea Europeana. În
ciuda diverselor diferende, Marea Britanie a rămas în Uniunea Europeană, maximizând
propriul potențial economic dar și pe cel al Uniunii Europene.
Față de Statele Unite a rămas aliatul numărul unu însă, considerăm noi, nu a dus o politică de
bandwagonning (s-a opus poziției Statelor Unite în cazul conductei de gaz și în cazul
reducerii nucleare bilaterale dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică), fiind după cum am
arătat un jucător geostrategic în relația cu Statele Unite în anii 80. În anii 90 liderul britanic,
John Major a avut o poziție critică față de relația Statelor Unite cu aripa politică a Sinn Feinn
însă a sprijinit pe Statele Unite acolo unde interesele cereau acest lucru. Prin câștigarea
războiului din Falklands, participarea activă în cadrul Războiului Rece, participarea la
realizarea Actului Unic European și a Tratatului de la Maastricht și participarea la Primul
Război din Golf, Marea Britanie și-a maximizat statutul internațional.
A doua ipoteză prin care se arăta că în acest timp relațiile Marii Britanii cu Uniunea
Europeană (C.E.E.) și Statele Unite s-au ghidat prin aceleași principii de politică externă se
confirmă și ea. Astfel apărarea interesului național (Falklands, Uniunea Sovietică, restituirea
financiară, opțiunea în afară-Maastricht) și sprijinirea aliaților în momente cheie au constituit
baza politicii externe britanice (Libia, Actul Unic European, Maastricht, Irak, Bosnia). Marea
Britanie dorea o relație bună cu Statele Unite, țară prin care era apărată (N.A.T.O.) și a ales să
o sprijine în multe dintre problemele cu care se confrunta. Acest lucru nu a însemnat că
îndeplinea pur și simplu ordinele Statelor Unite. În relația cu Uniunea Europeană (C.E.E),
Marea Britanie a avut o contribuție importantă în cazul formarii Actului Unic European
(1986) și a Tratatului de la Maastricht ( 1992). Mai ales Margaret Thatcher dar și John Major
au încercat să oprească dezvoltarea unei Uniuni Europene (C.E.E.) supranaționale. Din punct
de vedere militar au dorit apărarea Uniunii Europene (Comunității Economice Europene) prin
N.A.T.O. și nu printr-o forță europeană proprie.
A treia ipoteza implica faptul că Marea Britanie a jucat un rol decisiv în relațiile
transatlantice, fiind un punct de conexiune între Statele Unite și Europa. În același timp
Marea Britanie a încercat să-și maximizeze puterea în cadrul relațiilor cu Statele Unite și
Uniunea Europeană (C.E.E.).
17
Prima parte a ipotezei este oarecum confirmată de poziția lui Margaret Thatcher față de un
embargou vest european vis a vis de exporturile către Uniunea Sovietică după ce aceasta
invadase Afganistanul. Însă trebuie spus că în afară de această poziție, Marea Britanie a fost
mai degrabă un jucător important în relația transatlantică decât un liant. Stephen Wall
consideră că singurul caz în care se aplică această ipoteză a fost acela de protejare a
minorității kurde după primul război din Golf.
A doua parte a ipotezei însă este confirmată. Marea Britanie a încercat să-și maximizeze
poziția absolută și relativă și să-și promoveze interesul național în relația cu Statele Unite și
Uniunea Europeană.
Din punctul de vedere al cercetării am studiat documente Foreign Office accesând arhiva
”The National Archive” și ”Fundația Margaret Thatcher”. În perioada Margaret Thatcher am
avut acces la documente cu privire la ultima unitate de decizie dar și la negocierile birocratice
din interiorul Marii Britanii și dintre Marea Britanie și partenerii europeni. Foarte importante
au fost și documentele americane ( Reagan Archive, Jim Rentscher Diary) accesate prin
”Arhiva Fundației Margaret Thatcher” care arătau natura relațiilor anglo-americane dar și
viziunea americană asupra diverselor evenimente internaționale ( invazia Afganistanului,
Războiul din Falklands).
Pentru perioada John Major ne-am bazat pe discursuri publice, discursuri în parlamentul
britanic dar și pe documente desecretizate americane.
În prima parte a lucrării am operat cu instrumente științifice din diverse teorii ale relațiilor
internaționale în special din realism și constructivism. Războiul din insulele Falkland a fost
analizat din perspectiva elementelor specifice ale geopoliticii ( interes, jucător, spațiul
disputat, capabilități, relația dintre jucători, capacitatea de a acționa). Tot în acest capitol am
cercetat un document inedit prin care oficialii S.U.A. propuneau cedarea suveranității
insulelor Falkland către Argentina în douăzeci de ani, dovedind că interesul american de a
păstra o relație buna cu ambele țări și de a păstra o zona a Atlanticului pacificată era foarte
important. Însă, după cum s-a arătat, Marea Britanie nu a cedat inițiativa asupra conflictului
către Statele Unite, urmărindu-și la rândul ei interesul național. Iar interesul național al Marii
Britanii era restaurarea integrității teritoriale, având în vedere că insulele erau locuite de o
populație britanică.
În cadrul relației Marii Britanii cu Uniunea Europeană în timpul mandatului lui John Major
am folosit instrumentele științifice al realismului (capabilitățile statelor, balanța de putere) dar
și al ideologiilor care stau la baza acestor state ca și al paradigmelor și ideilor care domină
societatea. Chiar și în Uniunea Europeană, statele nu renunță la balanța de putere, în acest
18
sens președintele francez Francois Mitterrand propunându-i lui John Major o alianță pentru a
contrabalansa o Germanie unită.
Ieșirea Marii Britanii din Mecanismul de Rată de Schimb a fost explicată prin aplicarea
realismului clasic într-o formă oarecum modificată. Statele își apară interesul național,
mediul internațional este anarhic și dat de comportamentul statelor care afectează alte state
dar și mediul financiar al acestora. Mediul internațional a fost anarhic pentru că Marea
Britanie a fost lăsată să iasă din Mecanism (nu a existat o colaborare ca în cazul colaborării
franco-germane). Mai mult politica economică a Germaniei a afectat Marea Britanie însă
ieșirea din Mecanism a fost determinată și de politicile economice interne din anii 80 și de la
începutul anilor 90 ( la rândul lor supuse influențelor mondiale și europene)
Primul Război din Golf poate fi încadrat în realismul clasic. Astfel scopurile Statelor Unite,
Marii Britanii și aliaților lor era restabilirea statu-quo-ului în Golful Persic, împiedicarea
Irak-ului de a deveni un hegemon local în zona cu cea mai mare bogăție de petrol din lume.
Alături de acest scop erau eliberarea unui stat aliat și prieten-Kuweit-ul, accentuarea ideii că
agresiunea neprovocată nu trebuie să reușească.
Așadar predominante în lucrarea noastră au fost (pe lângă analiza empirică-metoda calitativă
și metoda comparativă), analiza cu ajutorul geopoliticii și a realismului (definit de noțiuni
cum ar capabilități, statu-quo, imperialism, anarhie, balanță de putere). Aplicând metoda
calitativă am cercetat documente primare și surse secundare. În același timp am comparat
politica Marii Britanii din perioada John Major cu cea a Franței și Germaniei. În toata
lucrarea a fost prezentă analiza ultimei unități de decizie.
Considerăm ca ideea de anarhie din cadrul realismului poate fi completată cu ideea de
colaborare după cum am arătat în cadrul capitolelor dedicate relației Marii Britanii cu
Uniunea Europeană. Acest lucru nu însemnă, însă, că anarhia este înlocuită complet. Anarhia
este dată, din punctul nostru de vedere de două cauze: lipsa unei structuri ordonatoare
suprastatale (în Uniunea Europeană aceasta este o problemă doar parțial depășită) și de
interesele statelor care pot fi diferite. Considerăm că evoluția Uniunii Europene poate fi
analizată și din perspectiva relației acesteia cu Marea Britanie. În general o relație bună, nu
foarte bună, dar bună. Însă analizând ieșirea din Mecanismul De Rată de Schimb care a
marcat negativ guvernarea Major, partidul conservator, și posibilitatea aderării Marii Britanii
la moneda unică vom observa că interese naționale care erau aplicate în mod antitetic, dar și
anarhia sistemului (de state dar și a celui financiar) au un cuvânt de spus în evoluția viitoare
europeană. Astfel țările din Uniunea Europeană se vor integra și mai mult sau din contră vor
dori o recăpătare a unei parți din suveranitate în funcție de interesele percepute de lideri,
19
media și public, de modul lor de implementare, de gradul de anarhie, respectiv colaborare
existent și poate nu în ultimul rând de capabilități.
Același lucru poate fi spus și despre relația Marii Britanii cu Statele Unite. Presiunea dar și
oportunitatea sistemică au avut un cuvânt greu de spus în relația dintre Margaret Thatcher și
Ronald Reagan, amândoi dorind și acționând pentru stoparea și înfrângerea Uniunii Sovietice
și a comunismului. John Major și Bill Clinton nu s-au mai confruntat cu asemenea presiune
sistemică și poate și de aceea și-au permis să aibă și puncte de vedere divergente. Însă
interesele și acțiunile în cadrul problemelor din sistemul general și sau local au fost comune
(Irak, Iugoslavia).
În cazul lui Tony Blair, presiunea sistemică a crescut din nou din cauza atacurilor teroriste de
la 11 septembrie 2001 (și poate a începutului de schimbare dintr-o lume unipolară într-una
multipolara deși S.U.A. rămân clar pe primul loc din punct de vedere economic și militar).
Marea Britanie a avut de-a face și cu presiuni sistemice locale, militare și politice (Falklands)
și financiare și politice (restituirea bugetară europeană și Mecanismul de Rată de Schimb).
Primele două au fost rezolvate cu succes, a treia nu, ducând însă la schimbarea cu succes a
politicilor antiinflaționiste din Marea Britanie.
Într-o reevaluare și dezvoltare pe care le considerăm necesare pentru realismul din relațiile
internaționale în cadrul Uniunii Europene putem considera că și negocierile pentru Actul
Unic European și Tratatul De la Maastricht (reprezentând interese naționale și moduri de a le
implementa) constituie un anumit tip de presiuni sistemice în fața cărora guvernul britanic
trebuia să răspundă.
Din lucrarea noastră rezultă recomandarea pentru capacitatea de negociere fără a pune în
pericol un statu quo sau o schimbare dorită de majoritatea aliaților din cadrul Uniunii
Europene sau de aliatul american. În acest sens în Uniunea Europeana, Margaret Thatcher a
avut o atitudine caracterizată prin confruntare fără a pune în pericol în general apartenența
Marii Britanii la Uniune (deși prin cercetarea unui document inedit am observat că această
problemă a fost pusă de către conducerea britanica, mai exact stoparea plaților către C.E.E.),
iar John Major până la problema Encefalopatiei Spongiforme, a avut o atitudine mai
maleabilă.
În relația cu S.U.A. nu s-a pus niciodată problema renunțării la alianță. Considerăm totuși că
un punct critic ar fi putut să fie războiul din Falklands însă sprijinul logistic american și
păstrarea inițiativei de către britanici au făcut ca alianța să fie și mai apropiată.
În aceasta perioadă (1979-1997) politica Marii Britanii față de Statele Unite a fost
caracterizată de prudență. Marea Britanie și Statele Unite au avut interese comune cum ar fi
20
înfrângerea URSS-ului și a comunismului, respingerea hegemoniei irakiene, o relație bună și
constructivă cu Europa. S.U.A. au sprijinit logistic Marea Britanie în conflictul din Falklands
(deși exista o diferență de opinie între liderii celor două țări asupra rezolvării conflictului).
Margaret Thatcher și John Major s-au dovedit aliați loiali ai S.U.A., urmărindu-și în același
timp interesul național.
In relația cu Uniunea Europeană (C.E.E.), Margaret Thatcher a avut o atitudine caracterizată
prin confruntare mai ales vis a vis de contribuția bugetară, obținând returnarea parțială către
Marea Britanie a unei sume de bani din partea C.E.E.. În a doua parte a mandatului Marea
Britanie a inițiat Actul Unic European urmărindu-și interesul național. Tot în acest sens în a
treia parte a mandatului, Margaret Thatcher a încercat să limiteze tendințele integratoare ale
C.E.E..
John Major a fost mai prudent în politica sa față de Europa și de Uniunea Europeană. A
încercat și parțial reușit ca Marea Britanie să rămână o forță în U.E. fără a se integra la fel de
mult ca celelalte țări.
Considerăm că dacă liderii Marii Britanii își vor interpreta interesul național așa cum au
făcut-o Margaret Thatcher și John Major și nu vor încuraja forțele eurosceptice (poate
inclusiv printr-un referendum) Marea Britanie va rămâne în Uniunea Europeană ca un
partener economic stabil și ca un partener politic reticent în fata supranaționalismului.
În relația cu Statele Unite mai ales Margaret Thatcher a reușit să-i tempereze pe liderii
americani față de anumite decizii (conducta de gaz U.R.S.S.-R.F.G.), reducerea totală a
armamentului nuclear, dar nu și în cazul Grenadei). Marea Britanie a avut în general aceleași
interese cu Statele Unite și diferența de capabilități a fost echilibrată de colaborarea logistică,
informațională, politică și a serviciilor dintre cele două țări. Marea Britanie a reușit să
redevină parțial o mare putere prin alianța cu Statele Unite și prin securitatea oferită de
acestea.
În perioada John Major, pericolul sovietic dispăruse dar interesele celor două state rămâneau
comune: pace, securitate, evitarea unei hegemonii irakiene în Golful Persic.
Foarte important este faptul că amândoi prim miniștri au insistat ca securitatea europeană să
fie realizată în primul rând prin N.A.T.O. (și implicit prin S.U.A.). Războaiele din fosta
Iugoslavie au confirmat aceasta poziție.
Măsurile ulterioare luate de Tony Blair și partenerii europeni (mai ales Franța) pun o
întrebare majoră: apărarea și securitatea europeană vor fi asigurate de:
- N.A.T.O. ( inclusiv S.U.A.)
- forțe proprii europene
21
-sau ambele (cazul prezent când în Bosnia-Herțegovina sunt forțe europene de menținere a
păcii)
Considerăm că la aceasta întrebare vor răspunde trei factori:
- capabilitățile și politica de folosire ale acestora ale Statelor Unite (incluzând poziția relativă
a lor în lume)
- potențialul capabilităților europene și punerea lui în practică
- dar mai ales faptul dacă țările membre ale Uniunii Europene vor avea aceleași interese
comune în politica externă (inclusiv prin folosirea compromisului) și dacă vor avea mijloace
comune de punere a lor în practică.
22