Post on 07-Feb-2016
description
1 Despre libertatea de exprimare
“Poate că detest ceea ce spui, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul tău de a o spune”-
Voltaire.
În contextul actual al societăţii interne şi internaţionale, se pune foarte mult accentul pe
drepturile şi libertăţile oamenilor întrucât sunt o parte foarte importantă, atât a dezvoltării fiinţei
umane, cât şi a progresului social, cultural, artistic şi ştiinţific. Trăim într-o eră în care suntem,
practic, nevoiţi să respectăm drepturile noastre şi ale celorlalţi, fiind, în caz contrar, pedepsiţi de
legile pe care noi le-am impus. Din fericire, acesta este unul dintre subiectele despre care, în ceea
ce ne priveşte, nu putem afirma că ne-a fost impus. Mai mult, înafară de a ne bucura de ele,
trebuie să protejăm aceste drepturi şi libertăţi şi să le îmbrăţişăm atât pentru noi, cât şi pentru
semenii noştrii.
În condiţiile complexe oferite de noile direcţii şi ritmuri de dezvoltare economică, socială,
politică, culturală şi militară ale lumii la începutul mileniului III, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului sunt, nu numai o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane
progresiste şi democratice, ele sunt acel ceva ce avem cu toţii în comun. În prezent, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului se află într-o continuă dezvoltare şi transformare în
concordanţă cu realitatea lumii contemporane când, paradoxal, asistăm la o intensitate a
problematicii drepturilor omului, la amploarea pe care a luat-o fenomenul de cercetare,
promovare şi protecţie a lor, la ample şi aprige dispute pe plan intern şi internaţional1.
Fiecare dintre noi trebuie să se bucure, să promoveze şi să apere drepturile care îi sunt date de
Constituţia ţării sale de domiciliu şi de tratatele internaţionale. Omul trebuie, la rândul său,
ocrotit şi respectat prin drepturi şi libertăţi cetaţeneşti democratice şi, în special, prin garantarea
dreptului la exprimare aşa cum ar trebui să fie acesta: cu puţine limitări, de strictă interpretare şi
prevăzute de lege.
1 Adrian Bogdan, “Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 5-6
2 Despre libertatea de exprimare
Putem afirma că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor,
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
fiinţei umane, stabilite şi garantate prin Constituţie. Libertăţile fundamentale sunt “puteri de
autodeterminare care îi recunosc omului, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea de a-şi
alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv care le acordă o protecţie
sporită şi le ridică la nivel constituţional în dreptul intern, iar în dreptul european la nivel
supralegislativ”2.
Făcând o analiză generală a sistemului juridic român, putem afirma că libertăţile
fundamentale sunt apărate prin interferenţa anumitor texte de lege şi prin intermediul controlului
constituţionalităţii legilor, efectuat de Curtea Constituţională, pentru ca legiuitorul să nu încalce
sau îngrădească drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, înscrise şi garantate de
Constituţie3. Un fapt ce aduce dublă protecţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale este acela
că, începând din 1994, România este parte din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art. 20 din Constituţie, judecătorul are posibilitatea şi obligaţia de a aplica direct
Convenţia deoarece face parte din dreptul intern şi, de asemenea, cetăţenii români au
posibilitatea de a acţiona în faţa CEDO în cazul în care consideră că le-au fost încălcate
drepturile şi libertăţile de către statul român sau de orice semnatar al CEDO. “Curtea Europeană
a Drepturilor Omului nu urmăreşte a se substitui sistemelor naţionale de control în domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci de a furniza o garanţie internaţională suplimentară,
deoarece mecanismul internaţional de control nu intervine decât în cazul unui eşec al garanţiei
naţionale”4. Astfel, rolul Curţii în exercitarea puterii sale de control, nu are ca sarcină sa se
substituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al articolului 10
deciziile pronunţate de acestea în baza puterii lor de apreciere. În consecinţă, Curtea nu se poate
limita doar la a cerceta dacă statul pârât şi-a folosit puterea cu bună credinţă, cu grijă şi în mod
rezonabil, ci trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului circumstanţelor
cauzei, inclusiv tonul afirmaţiilor reproşate reclamanţilor şi contextul în care acestea au fost
făcute. Ei îi revine sarcina de a determina dacă ingerinţa atacată în faţa sa rămâne „proporţională
scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de instanţe pentru a o justifica apar ca fiind
pertinente şi suficiente. Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile interne au aplicat
2 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 14-15 3 Idem, p. 18-194 Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 45, 47, p. 67-69
3 Despre libertatea de exprimare
reguli conforme principiilor consacrate de articolul 10 bazându-se pe o apreciere acceptabilă a
faptelor pertinente5.
Trebuie precizat că, corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale nu schimbă şi
nu diminuează rolul major al legislaţiei interne în promovarea şi încurajarea drepturilor omului,
în general, şi este nevoie de o permanentă perfecţionare a reglementărilor juridice interne în
acord cu cele internaţionale din domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
omului.
Libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, cu un conţinut
juridic complex, fiind una dintre condiţiile existenţei unei societăţi democratice. Proclamată atât
în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional, este strâns legată de libertatea de opinie, de
libertatea gândirii şi de cea a constiinţei, fiind consacrată prin articolul 30 din Constituţia
României şi prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, pornind
de la ideea că toţi oamenii sunt membri ai unei familii, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului prevede că aceştia se nasc liberi şi egali ca demnitate şi ca drepturi şi că fiecare se poate
prevala de toate drepturile “fără nicio deosebire, în special de rasă, sex, religie, naţionalitate…
sau în orice altă situaţie”6. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, în
articolul 19, faptul că "orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei; acest drept
include libertatea de a susţine propriile opinii, fără interferenţe, libertatea de a căuta, primi şi
răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi fără frontiere". Aşa cum s-a menţionat în
literatura juridică străină de specialitate, libertatea de expresie enunţată în acest articol constituie
“un drept neobişnuit: deopotrivă un drept în sine şi un drept indispensabil sau prejudiciabil
pentru realizarea altor drepturi (astfel, libertatea de expresie şi de informare este necesară
libertăţii de întrunire, dar constituie o ameninţare la adresa dreptului la respectarea vieţii private);
deopotrivă un drept individual, ce ţine de libertatea spirituală a fiecărei persoane, şi un drept
colectiv, sau mai degrabă convivial, permiţând comunicarea cu ceilalţi”7.
5 Bogdan Dragoş, Analiza jurisprudenţei CEDO, articol, sursă online.6 Dr. Marin Voicu, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului - Teorie şi Jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 67
4 Despre libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,
credinţele religioase şi creaţiile culturale de orice fel8. Această formulare largă defineşte ce
anume se poate exprima şi prin ce mijloace poate fi realizat un asemenea lucru. Libertatea de
exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, în sensul strict al
termenului, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare pentru care proba verităţii nu
se poate aplica, deoarece nu se poate demonstra adevărul unei opinii din punct de vedere
judiciar, ci numai adevărul unor fapte afirmate. Gândurile, credinţele religioase, creaţiile
spirituale intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Atât
timp cât ele rămân în universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de ceilalţi.
Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi
democratic. În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o
obligaţie generală negativă de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii pozitive
de acţiune. Astfel, statul trebuie să asigure libera circulaţie a informaţiilor, să vegheze la
menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia trebuie asigurată prin toate
mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de expresie9.
Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a
subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul de
informare. De asemenea, posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este
o componentă esenţială a unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale
progresului ei10. Dreptul la libera exprimare este prevăzut în art. 10 al Convenţiei Europene şi
presupune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, ce cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii “fără a exista vreo ingerinţă din partea
autorităţii publice şi fără a ţine cont de frontiere”. De asemenea, “exercitarea acestor libertăţi ce
implică datorii şi responsabilităţi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau
sancţiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică, siguranţei
naţionale, integrităţii teritoriale sau siguranţei morale, protejării reputaţiei sau a drepturilor
semenilor, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale ori pentru a garanta
8 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 369 Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 16110
5 Despre libertatea de exprimare
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”11. Cu toate acestea unele tipuri de exprimare nu
cad sub protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garandy c. Franţei, Curtea a arătat că negarea
holocaustului şi a atrocităţilor naziste nu sunt forme de exprimare ocrotite de art. 10. Este
necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte interese şi valori,
astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat12.
Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare, astfel încât aceasta
nu include numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau
prezintă o informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a
informaţiei sau expresiei precum publicaţii, televiziune, sisteme de informare electronică.
Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al libertătii de
exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la Strasbourg, dreptul de a
avea acces la orice informaţie şi nici acela de a căuta astfel de informaţii. Curtea a arătat că statul
are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la informaţii disponibile care nu sunt confidenţiale
sau secrete13.
Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, în istoria lor ca drepturi umane
fundamentale, a dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea
cenzurii, responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forţa libertătii de exprimare
(mai ales libertatea presei) fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci prin
cenzura severă şi răspundere exagerată. Cu toate ca prin Constituţia României este interzisă
cenzura, de orice fel ar fi aceasta, ca şi suprimarea publicaţiilor, Constituţia actuală a României,
spre deosebire de cea din 1923, nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Prin urmare, libertatea
de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă
libertatea de expresie, în general, şi libertatea presei, în special, nu pot exista fără anumite limite
prevăzute de lege. Libertatea presei a dobândit, în acest context, o importanţă deosebită, fiind
mediul cel mai larg de circulaţie al informaţiilor şi ideilor. În opinia Curţii, libertatea presei
constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii
despre ideile si atitudinile conducătorilor politici14. Contrar acestei idei, luăm exemplul unui caz
de natură internă. Reclamantul Ion Dalban, director al unui săptămânal local, publică două
11 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, art. 10, alin. 2;12 Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 161-16213 Săndulescu-Nicolau Ingrid, “Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 72-7314 Ibidem;
6 Despre libertatea de exprimare
articole pe care, în baza unor acte întocmite de organele de control ale statului, pune în cauză pe
directorul unei societăţi comerciale cu capital de stat şi pe un senator, membru în organul de
decizie al respectivei societăţi comerciale. Aceste două persoane fac plangere penală, iar
instanţele judecătoreşti, prin hotărâre definitivă, îl condamnă pe ziarist, pentru săvârşirea
infracţiunii de calomnie, la 3 luni de închisoare cu suspendare şi la plata de despăgubiri civile
către părţile civile. În cursul procedurii în faţa organelor de la Strasbourg, înainte de pronunţarea
hotărârii CEDO asupra fondului, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie, introduce un recurs în anulare în favoarea condamnatului, între timp decedat. Curtea
Supremă de Justiţie admite recursul în anulare şi, cu privire la săvârşirea infracţiunii de calomnie
faţă de directorul societăţii comerciale, îl achită pe ziarist, iar cu privire la săvârşirea infracţiunii
de calomnie faţă de senator, constatând că fapta constituie infracţiunea de calomnie şi că
pedeapsa a fost legal aplicată(a acţionat cu scopul de a-l prejudicia fără a verifica informaţiile
înainte de apariţia articolelor incriminate), dispune încetarea procesului penal ca urmare a
decesului înfăptuitorului. Se hotărăşte că nu există aici nici o recunoaştere explicită sau implicită
a autorităţilor naţionale a violării art. 10.15
Până în prezent, dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, a
fost invocat în mai puţin de 10 % din hotărârile adoptate de Curte16. Structura art. 10 diferă
radical de cea a dispoziţiei corespunzătoare ce figurează în constituţiile anumitor state membre
ale Consiliului Europei şi în primul amendament la Constituţia Americană. Aceste texte nu
conţin nimic comparabil cu al doilea paragraf ce precizează dacă pot fi impuse restricţii la
libertatea de exprimare şi, în caz afirmativ, în ce condiţii. Spre deosebire de Curtea Europeană,
Curtea Supremă a Statelor Unite s-a confruntat cu anumite dificultăţi, fiind împărţită, pe de o
parte, între teoria protecţiei absolute a oricărui gen de exprimare ce ţine de noţiunea “libertate de
expresie” şi, pe de altă parte, de necesitatea de a pune la punct, fără a beneficia de directive
constituţionale, un mecanism ce menţine echilibrul între libertatea de exprimare şi alte interese
imperioase. Astfel, Curtea Europeană va trebui să ezite mai puţin în ceea ce priveşte domeniul de
aplicare a art. 10 întrucât Convenţia admite chiar atingerile aduse unei forme protejate de
expresie ce se pot justifica faţă de art. 2. Spre exemplu, în cazul Voght c. Germania, plângerea
privea concedierea unui professor titular de la un colegiu, ca urmare a activităţilor sale politice în
15 Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 1-7;16 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 243;
7 Despre libertatea de exprimare
calitate de membru al Partidului Comunist German. Această situaţie a fost diferită de alte cazuri
întrucât sancţiunea aplicată acestei profesoare - pierderea slujbei, era riguroasă în ciuda faptului
ca ea nu îşi îndoctrinase elevii, nici nu făcuse vreo declaraţie contrară Constituţiei, nici nu
adoptase o atitudine anticonstituţională şi nici nu luase parte la vreo activitate politica ilegală.
Curtea a concluzionat că această concediere era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi
că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie17.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor să participe la viaţa politică, socială şi
culturală, dar această libertate nu poate fi absolută şi este supusă unor limite juridice, limitele
sale fiind prevăzute la nivel intern, în art. 30 alin. 6 si 7, dar şi la nivel internaţional. Pactul
internaţional privitor la drepturile civile şi politice prin art. 19 alin. 3 stabileşte că exerciţiul
libertăţii de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi speciale şi că pot exista anumite
restricţii. Aceste coordonate juridice trebuie însă expres prevăzute de lege, fiind necesare
ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane. Altfel, atingerea adusă acestei libertăţi
prejudiciază art. 10 din Convenţie dacă ea nu este prevazută de lege, dacă nu vizează unul sau
mai multe din scopurile legitime evocate în art. 2 din această dispoziţie sau dacă nu este necesară
într-o societate democratică pentru atingerea acestui/acestor obiectiv/obiective18. Excepţiile de la
regula ce protejează libertatea de exprimare trebuie să primească o interpretare restrictivă, iar
necesitatea unor limite să fie stabilită într-un mod convingător. Curtea trebuie să privească în
ansamblu un anumit caz şi să decidă dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul legitim vizat şi
dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente.
În acest context, dreptul a consacrat două categorii principale de limite aduse libertăţii de
exprimare şi anume, limite impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi limite
impuse de apărarea interesului public19.
În ceea ce priveşte prima categorie de limite, Constituţia României menţionează expres
în art. 30 aliniatul 6, că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Astfel, prevederile contituţionale asupra
infracţiunii de insultă (art. 205) şi a infracţiunii de calomnie (art. 206) sunt consacrate de către
Codul Penal. De asemenea, limite ale libertăţii de exprimare sunt stabilite şi în art. 10 aliniatul 2
din CEDO cu privire la apărarea reputaţiei sau a drepturilor altuia. De aceea, persoanele care
17 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 244-245;18 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 24619 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 38
8 Despre libertatea de exprimare
practică anumite profesii, precum avocaţii, notarii, medicii şi preoţii, sunt nevoite să semneze un
pact de confidenţialitate în legatură cu informaţiile privitoare la viaţa privată a clienţilor lor.
În legătură cu a doua categorie de limite, se interzice prin art. 30 din Constituţia
României, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la războiul de agresiune, la ura naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică şi manifestări obsecene, contrare bunelor moravuri. Astfel, prin Codul Penal se
pedepseşte propaganda în favorizarea statului totalitar (art. 166), comunicarea de informaţii false
(art. 168), ofensa adusă unor însemne (art. 236), ultrajul (art. 239), propaganda naţionalist-şovină
(art. 317), instigarea publică şi apologia infracţiunii (art. 324), răspândirea de materiale obscene
(art. 325) şi propaganda pentru război (art. 356)20. Anumite excepţii sunt consacrate şi de CEDO
în art. 10 privind apărarea unui interes general, derogări în vederea protejării securităţii naţionale,
integrităţii teritoriale, a siguranţei publice, sănătăţii sau moralei21.
Bineînţeles, există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare care, însă, nu
se încadrează neapărat într-una din cele două categorii deja menţionate. Astfel, în art. 10, CEDO
prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de exprimare de către state pentru garantarea autorităţii
şi imparţialităţii puterii judiciare. Se face referire directă la aparatul judiciar precum şi la
judecători în calitatea lor oficială.
O altă limită a libertăţii de exprimare este prevăzută în Convenţie şi se referă la
posibilitatea pe care o au statele de a supune societăţile de radio şi televiziune la un regim de
autorizaţii prealabile, dar nu pentru a proteja un interes public sau privat, ci din constrângeri
tehnice. De altfel, în scopul limitării unui interes public sau privat, Convenţia prevede obligaţia
funcţionarilor publici de a se abţine de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor
politice.22 Abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice,
aceasta putând fi de natură civilă sau penală.
CEDO face câteva referiri asupra libertăţii de exprimare sub forma unor definiri. Se
menţionează că libertatea de exprimare este una dintre condiţiile esenţiale ale progresului şi ale
dezvoltării fiecăruia şi un fundament esenţial al unei societăţi democratice. Pluralismul, toleranţa
şi spiritul de deschidere fără de care nu poate exista o societate democratică, presupun şi
vehicularea unor idei care nu sunt acceptate cu uşurinţă de către majoritate. Libertatea de
20 Codul Penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 121-122, 162, 165, 175-17721 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 36-3722 Pirnac Iulian Liviu, op. cit., p. 39
9 Despre libertatea de exprimare
exprimare trebuie interpretată în mod extensiv în subiectele de interes public, general, iar
ingerinţa, în mod proporţional cu scopul legitim urmărit. De asemenea, se stipulează că limitele
criticii admisibile sunt mult mai largi, mai tolerante când e vorba de guvernanţi sau de un om
politic cu menţiunea că imperativele reputaţiei lor trebuie pusă în balanţă cu interesul public,
general, pentru discutarea liberă a tuturor chestiunilor politice. În final, este exprimată
necesitatea de a se analiza atât ansamblul împrejurărilor în care s-a produs un eventual exces al
libertăţii de exprimare, cât şi contextul cauzei23. De exemplu, reclamantul Mihail Constantinescu,
preşedinte al unui sindicat al cadrelor didactice, afirma despre foştii lideri ai respectivului
sindicat că sunt delapidatori şi că şi-au însuşit sume de bani aparţinând sindicatului.
În urma plângerii penale formulate de respectivele persoane împotriva reclamantului, acesta este
achitat în primă instanţă, dar condamnat definitiv de instanţa de recurs, pentru săvârşirea
infracţiunii de calomnie, la o amendă penală şi la despăgubiri faţă de parţile civile. CEDO a
arătat că, din cauza faptului că reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile desemnând
persoanele condamnate de infracţiunea de delapidare, “delapidatori”, este de natură să le
ofenseze întrucât nu au fost condamnate de o instanţă judecătorească. Astfel, la recursul
reclamantului se decide că nu a existat violarea art.10 din Convenţie24.
În baza prevederilor art. 30 din Constituţia României, putem spune că există o strânsă
legatură între libertatea de opinie şi de exprimare şi libertatea de creaţie intelectuală, în domeniul
literar, artistic sau stiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.
Beneficiind de libertatea de exprimare, individul care devine autorul unei opere originale
de creaţie intelectuală, are drepturi morale asupra operei sale care nu pot face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări: dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când opera sa va fi adusă la
cunoştintă publică, dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, de a pretinde
respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificării, de a retracta opera.
În ceea ce priveşte tipurile de subiecte care au fost prezentate Curţii în contextul libertăţii
de exprimare, acestea se regăsesc în special în domeniile: discursuri şi dezbateri politice asupra
chestiunilor de interes general, ultraj adus justiţiei şi probleme similare, publicitate comercială,
divulgarea secretelor de stat şi protejarea intereselor de siguranţă naţională, libertatea de 23 Pîrnac Iulian Liviu, op. cit., p. 41-4224 Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 18-22;
10 Despre libertatea de exprimare
exprimare şi protecţia morală, cuvinte cu caracter defăimator, cuvinte cu caracter rasist şi
radiodifuziune.
Controlul exercitat de Curte a fost adâncit în mod deosebit în ceea ce priveşte restricţiile
impuse discursului politic şi comentariilor asupra chestiunilor de interes general. Este
fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfăşurarea liberă a dezbaterilor
politice. Curtea acordă cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare în contextul dezbaterii
politice şi consideră că nu s-ar putea aduce restricţii unui discurs politic fără motive imperioase.
A permite restrângerea libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz sau altul
ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare în general în statul vizat. În materie de
exprimare politică, dăm exemplu cazul Lingens c. Austria. Ziaristul reclamant a fost condamnat
penal la plata unei amenzi pentru că, în două articole publicate într-o revistă cu profil politic, l-a
criticat pe domnul Kreisky pentru că a protejat un fost membru al SS, la acea vreme cancelar al
Austriei şi lider al partidului Socialist Austriac. Motivele pentru care acesta l-ar fi protejat pe
fostul membru SS sunt de natură politică, dl. Kreisky fiind criticat pentru atitudinea sa
conciliantă faţă de un fost nazist şi mijloacele politice austriece. Articolele au fost publicate în
contextul unei controverse politice postelectorale, dl. Lingens folosind în scrierile sale expresii
precum “oportunismul cel mai detestabil”, îndreptate împotriva domnului Kreisky în persoană.
Curtea de la Strasbourg a subliniat că limitele criticii admisibile sunt mult mai largi faţă de un
om politic decât pentru un simplu cetăţean, primul fiind mult mai expus unui control atent al
faptelor şi gesturilor sale. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale, chiar în afara
cadrului vieţii sale private, dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu
interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând
o interpretare restrictivă. Cu toate acestea, pasajele ziaristului erau hotărâri de valoare a caror
exactitate era imposibil de demonstrat, iar dreptul austriac nu permitea invocarea veridicităţii lor
pentru a se apăra. Faptele pe care pârâtul şi-a întemeiat argumentele de valoare erau de
necontestat, ca şi buna sa credinţă, Curtea concluzionând în unanimitate, că ingerinţa în cauză nu
era necesară “protejării reputaţiei semenilor noştrii şi deci că a avut loc încălcarea art. 10 din
Convenţie.25
25 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 248
11 Despre libertatea de exprimare
Curtea a adoptat o atitudine mult mai diferită în cazurile de ultraj adus justiţiei, proces
prin intermediul presei. Privind restricţiile libertăţii de exprimare în interiorul justiţiei, exemplul
cel mai relevant este cazul The Sunday Times c. Regatul Unit al Marii Britanii. Acesta privea
interdicţia de a publica un articol în care Sunday Times acuza de neglijenţă compania Distillers.
Compania respectivă a produs şi comercializat un medicament pe bază de thalidomide care, fiind
luat în număr mare de femeile însărcinate, a provocat naşterea unor copii cu malformaţii grave.
Ordinul se baza pe ideea că publicarea articolului ar prejudicia soluţia litigiului în curs în faţa
jurisdicţiilor naţionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că interdicţia implica
violarea art. 10 din Convenţie faţă de editor, redactorul şef şi faţă de un grup de ziarişti de la The
Sunday Times. Ordinul nu răspundea unei nevoi sociale imperioase pentru a-l impune interesului
general în cazul libertăţii de exprimare. Rigoarea şi inflexibilitatea dreptului ce interzicea
“procesul în presă” nu permiteau menţinerea unui echilibru just între interesele democratice
cerute de art. 10 şi art. 2. În urma acestei hotărâri, legislaţia Regatului Unit a fost amendată de
legea din 1981 asupra ultrajului adus justiţiei.26
În rarele cauze privitoare la restricţiile impuse declaraţiilor făcute în public de persoane
cu profesii liberale, Curtea a adoptat o linie de conduită mult diferită de cea urmată în cazul
discursului politic. Aceasta trebuie să determine dacă ingerinţa incriminată corespunde unei
„nevoi sociale imperioase”, dacă este proportională cu scopul legitim vizat şi dacă motivele
invocate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. Pentru a decide asupra existenţei
unor asemenea elemente şi asupra mijloacelor de acţiune ce trebuie adoptate, statele contractante
se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoţită de un control european
ce priveşte atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar şi când acestea provin de la o instanţă
independentă. Curtea are deci competenţa de a decide în ultimă instanţă, dacă o „restricţie”
încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10. Astfel, Curtea a pus accentul pe
“marja de apreciere” pe care aceasta o consideră esenţială în domenii atât de complexe şi
fluctuante: etica profesională şi concurenţa neloială27. Atunci când libertatea de exprimare a
presei este în joc, autorităţile naţionale nu dispun decât de o marjă de apreciere restrânsă pentru a
determina existenţa unei „nevoi sociale imperioase” de a lua măsura respectivă împotriva
reclamantului. Spre exemplu, în cazul Jacubowsky c. Germania, Curtea nu a constatat o încălcare
a art. 10 din Convenţie în ce priveşte ordinul ce interzicea reclamantului să continue difuzarea
26 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 250-25127 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 254
12 Despre libertatea de exprimare
unei circulare prin care era criticat fostul său angajator, ţinând cont de faptul că scopul esenţial
vizat de reclamant era acela de promovare a poziţiei concurenţiale proprii şi că el îşi păstra
dreptul de a se exprima şi a se apăra prin orice alt mijloc28.
În ceea ce priveşte hotărârile asupra secretelor de stat şi protecţia siguranţei naţionale,
relevant este cazul The Observer and Guardian şi The Sunday Times c. Regatul Unit al Marii
Britanii. Acesta privea ordinele ce interziceau ziarelor britanice să publice copii de pe o lucrare
intitulată “Spycatcher” sau memoriile lui Peter Wright, fost agent al Serviciilor Britanice de
Securitate, în care erau relatate activităţi pretins ilegale ale lui M15. Refuzul de a ridica
restricţiile asupra publicării a împiedicat ziarele să-şi exercite dreptul şi să-şi îndeplinească
datoria, aceea de a oferi informaţii(deja accesibile) asupra unui domeniu de interes public. Curtea
a concluzionat, în cele două cazuri, că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie.29
De altfel, Curtea a avut de examinat în nenumărate rânduri, interzicerea unor publicaţii cu
caracter obscen. În cazul Muller şi alţii c. Elveţia, reclamanţii, un pictor şi organizatorii unei
expoziţii de artă, au fost gasiţi vinovaţi şi condamnaţi la plata unor amenzi pentru a fi expus trei
tablouri considerate obscene. Concluzionând pentru neviolarea art. 10, Curtea a confiscat operele
de artă şi a subliniat faptul că tablourile prezentau explicit relaţiile sexuale, mai ales între oameni
şi animale30.
Restricţiile impuse libertăţii de exprimare de mass media electronice nu au fost prezentate
decât rareori în faţa Curţii. Hotărârea Groppera Radio şi alţii c. Elveţia privea interdicţia, făcută
de autorităţile elveţiene unei societăţi, de a retransmite prin cablu în Elveţia, emisiuni radio
difuzate de o staţie amplasată în Italia, în apropierea frontierei elveţiene. Curtea a remarcat că
autorităţile elveţiene nu au bruiat niciodată emisiunile în cauză. Interdicţia viza o societate de
drept elveţiană ai cărei abonaţi îşi aveau reşedinţa pe teritoriul elveţian şi continuau să capteze
programele celorlalţi emiţători. Curtea a concluzionat că nu a avut loc o încălcare a art. 10 din
Convenţie.
28 Ibidem29 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 25530 Idem, pag. 257
13 Despre libertatea de exprimare
Concluzii
Bineînţeles, există o anumită controversă în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.
Aceasta este considerată un drept inviolabil pe care îl are omul, în orice domeniu şi circumstanţă.
În acelaşi timp, sunt enunţate anumite limite pe care le întâlneşte libertatea de exprimare.
Controversa constă chiar în ideea că, dacă libertatea de exprimare este un drept cu care ne
naştem şi se aplică tuturor oamenilor, atunci acele restricţii menţionate nu sunt în măsură să
limiteze şi să îngrădeze libertatea de exprimare a celor la care se referă restricţiile respective?
Deşi pare un detaliu, problema este reală. Să luăm exemplu (şi absolut fără nici o implicare
personală în cadrul acestui exemplu) cazul Voght c. Germania, care privea faptul că o profesoară
a fost concediată din cauza activităţilor sale politice în cadrul Partidului Comunist German, fără
ca ea să îşi influenţeze elevii în vreun fel. Întrebarea este următoarea: în calitate de cetăţean care
are parte de drepturi şi libertăţi încă de la naştere, chiar dacă profesoara le vorbea elevilor săi
despre acest subiect, exprimându-şi opiniile şi convingerile, ca apoi să fie condamnată în mod
legal, nu i se îngrădeşte dreptul la libertatea de exprimare? Deşi există răspunsuri pertinente care
ar putea contracara ideea acestei interogaţii datorate legii, punctul de vedere este unul simplu.
Din moment ce toţi oamenii sunt egali în drepturi şi libertăţi încă din naştere, toţi au dreptul la
libertatea de exprimare. Însă controversa apare în momentul în care sunt impuse anumite limite
tocmai pentru a nu-i ofensa pe semenii lor, însă doar în anumite contexte. În acest caz, avem
libertate de exprimare “inviolabila”, aşa cum se susţine, sau doar jumătate din acest drept?
Bibliografie
14 Despre libertatea de exprimare
1. Dr. Voicu, Marin, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului - Teorie şi Jurisprudenţă”,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
2. Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005;
3. Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului”, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
4. Săndulescu-Nicolau Ingrid, “Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Ed. Europolis,
Constanţa, 2007;
5. Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
6. Adrian Bogdan, “Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, Ed. Universitaria,
Craiova, 2002;
7. Codul Penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
8. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994;
9. Bogdan Dragoş, Analiza jurisprudenţei CEDO, articol, sursa online.
15 Despre libertatea de exprimare
“Libertatea este un bun care permite omului să se bucure
de toate celelalte bunuri ale sale.” Montesquieu
“Libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi
mai buni.” Albert Camus
“Liber este acela ce tine cont de libertatea celor din jur.”
Cristian Teleuca
“Eu am dreptate, tu nu. Dar pentru libertatea ta de a nu
avea dreptate, eu voi lupta pâna la moarte.” Winston
Churchill