Post on 07-Aug-2015
UNIVERSITATEA DE ARTĂ ŞI DESIGN CLUJ-NAPOCA
SPECIALZAREA DESIGN VESTIMENTAR
TEZĂ DE LICENŢĂ
TEODORA VIŞINESCU
Conducător Diplomă,
Coordonator Ştiinţific:
Lector Univ. Dr. ANCA PIA RUSAN
2009
UNIVERSITATEA DE ARTĂ ŞI DESIGN CLUJ-NAPOCA
SPECIALZAREA DESIGN VESTIMENTAR
TEZĂ DE LICENŢĂ
Teodora Vişinescu
Investigarea influenţelor arhitecturii şi a esteticii
deconstructiviste în vestimentaţia contemporană
Conducător Diplomă,
Coordonator Ştiinţific:
Lector Univ. Dr. ANCA PIA RUSAN
2009
2
Introducere
Apariţia deconstructivismului a marcat a doua jumătate a secolului XX, alături
de eclectismul clasicizant, postfuncţionalism şi postorganicism, dar a fost cu siguranţă
mai bine înţeles şi valorificat decât celelalte curente postmoderniste.
Exemplele de arhitectură, de artă sau filosofie au fost influenţate în primul rând
de o puternică revoltă la nivel intelectual,cultural şi estetic. Depersonalizarea cu care se
confruntă societatea contemporană a fost contrată de apariţia curentelor avangardiste,
prefigurându-se astfel un nou tip de identitate.
Protestatarul, cel care se opune regulilor, cel care nu se supune şi nu unrmează
uniformitatea maselor, este cel care va atrage progresul.
Mirajul bunurilor de consum şi al consumerismului crează în subconştientul
oamenilor obişnuinţa şi lipsa de reacţie,monotonia şi banalitatea. Veşmântul este un
indicator fidel al nivelului de cultură şi civilizaţie.Veşmântul reflectă anumite stări de spirit
ale indivinzilor,primind astfel şi o semnificaţie psiho-socială.
Astfel, ierarhizarea societăţii se realizează chiar şi involuntar, deşi grupurile
sociale elitiste vor adopta permanent ţinute care să-i deosebească şi să le confere identitatea
dorită.
3
Ceea ce mi-am propus este să creez o vestimentaţie concepută ca un fel de
grefă urbană, ca o coajă non-conformistă, care dinamizează expunerea printr-un
conflict interior-exterior. Hainele vorbesc privitorului în primul rând prin felul în
care se desfăşoară, prin dialogul purtat între plinuri şi goluri, între personaj şi mediul
din jurul său. Dinamizarea şi curbarea formelor completează efectele de manipulare a
siluetei, scoase în evidenţă prin sublinieri ale elementelor care marchează diferitele
componente ale produsului. Haina este pusă în evidenţă prin volumetrie.
Inventarul fiecărei ţinute este relativ, se adaptează condiţiilor şi situaţiilor cu care
se confruntă purtătorul. Astfel, straturile din care este compusă ţinuta se compun şi
recompun, iar ţinutele sunt gândite astfel încât să ofere o mare varietate de variante.
Impulsivitatea cu care oamenii fac cumpărături îi determină să achiziţioneze tot
felul de produse de care nu numai că nu au nevoie, dar nici nu au posibilităţi şi variante
de a le evidenţia. Această colecţie se adresează tocmai persoanelor care se confruntă cu
această situaţie, care vor sa iasă din anonimat şi sa găsească variante mulţumitoare pentru
orice moment şi situaţie, dezvoltând imaginaţia şi propriul caracter, şi conferind totuşi o
notă de originalitate.
4
1. Introducere în deconstructivism
Ideea de deconstrucţie este legată în primul rând de filosofia lui Jaques Derrida si de
problemele investigate de acesta în domeniul filosofiei. Derrida descrie astfel lucrarile
sale: deconstructivismul analizează şi pune sub semnul întrebării perechile conceptuale
acceptate în mod curent ca evidente şi naturale ca şi când ele n-ar fi instituţionalizate în
vreun moment precis în timp. Pentru că, luate de bune, ele restricţionează gândirea,
Derrida vede arhitectura ca o încercare de a controla sectoarele de comunicare şi
transport ale societăţii dar şi ale economiei. Deconstructivismul este o parte a criticii
postmoderne; ţinta sa este accea de a pune capăt planului de dominaţie a arhitecturii
moderne.
Acesta susţine că deconstrucţia nu e o metodă critică. Orice metodă presupune
un set de reguli şi criterii. Deconstrucţia are un singur criteriu: a permite
alterităţii(celălalt, diferitul, nou-eul) să vorbească şi respinge orice încercare de a pune
limite procesului de semnificaţie . Orice exerciţiu de deconstrucţie este unic în
contextul în care este efectuat. Nu poate fi refăcut,redat. Deconstrucţia implică plasarea
de sine în text, în conturile acestuia, de-legitimează orice sistem închis de gândire. Ceea
ce este postulat drept în afara sistemului este în fapt deja în interior, contaminându-i
puritatea.
Peter Eisenman, unul dintre membrii grupului "New York Five", este un alt arhitect
fascinat de natura autoreferentiala a arhitecturii, care se arata neîncrezator ca aceasta ar
putea vreodata primi sensuri. Opera lui a fost în special abstracta, dar asa cum Jencks si
altii s-au grabit sa arate, acest fapt nu a scutit-o de interpretari. O cladire a sa, adiacenta
5
Zidului Berlinului, este luata necesarmente ca o afirmatie politica, fie ca el doreste sau
nu.
Si Eisenman a facut propuneri în teorie si practică pentru arhitectura ca text, si
numeroasele sale schimburi cu Derrida în publicatii au constituit instrumente pentru
introducerea arhitecţilor în deconstructivism. Are astfel loc o evoluţie în perioada
postmodernă, de la un interes în felul în care înţelesul este creat de relaţii dintre semne
şi componentele semnelor, până la gândirea deconstructivistă.
În 1969, Charles Jencks a editat o colectie de eseuri împreuna cu George
Baird, intitulata "Meaning in Architecture". Arhitectii au considerat întotdeauna ca
elementele formale ale artei lor constituie un limbaj. Jencks a încercat sa "cartografieze
spatiul semantic" al arhitecturii moderne si a ajuns la concluzia ca unii arhitecti
6
comunica mai bine decât altii. În lucrarea sa din 1977, "The Language of Post-Modern
Architecture", Jencks a definit o cladire postmoderna ca una ce vorbeste cel putin la
doua niveluri odata:
altor arhitecti si unei minoritatii preocupate, precum si publicului larg. El continua
descriind trasaturile particulare ale modernismului pe care le critica postmodernismul1.
O temă importantă a deconstrucţiei este prezenţa, dorinţa pentru unitate,
centralitate, origine, autoritate prin eliminarea absenţei, contradicţiei, lipsei de
consistenţă: deconstrucţia arată falsitatea acestei credinţe. Deconstrucţia reface istoria
conceptelor. Orice concept e definibil doar istoric, narativ. Nici un concept nu e
natural,raţional pur.
1 http://www.tc.ro
7
Deconstrucţia nu poate fi asimilată unei discipline sau vreunui program pentru
că ea este deja în lucru în interiorul acestora, diseminându-le, contaminându-le.
Deconstructivismul, ca direcţie de dezvoltare a arhitecturii postmoderne, este
caracterizata de ideea de non-liniaritate a produsului de design, precum şi de manipulări
ingenioase ale formelor. Deconstructivismul in arhitectura este considerat o miscare, ce
a inceput odata cu sfarsitul anilor '80. Se caracterizeaza prin idei legate de fragmentare,
printr-un interes deosebit fata de manipularea suprafetei sau imaginii structurii, prin
forme non-rectilinii care au scopul de a distorsiona si disloca unele elemente ale
arhitecturii, precum structura şi învelişul.. Imaginea vizuala finala a unei cladiri ce sa
ghideaza dupa principiile deconstructivismului se caracterizeaza printr-o
imprevizibilitate stimulanta si printr-un haos controlat.
Teorii despre necesitatea arbitrarului, haosului şi absenţei, puncte de plecare ale
deconstructivismului, apar încă din antichitate. Teoria formelor se referă la încrederea
lui Platon precum că lumea materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o
umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noţiunea de
universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor
tipuri sau proprietăţi (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoaşterea ideii, obiectul cunoaşterii
adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea
suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic
(dianoia) şi intelectul pur (nous).
8
Muzeul Guggenheim Bilbao, Frank Gehry
Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută.
Dimensiunea abstractă, metafizică, încărcată de spiritualitate a spaţiului este
recunoscută din cele mai vechi timpuri, chiar dacă ştiinţific noţiunea de spaţiu a fost
dominată timp de 18 secole de geometria trasată de Euclid. Schimbarea accepţiunii
spaţiale a început odată cu introducerea noţiunii de infinit de către Isaac Newton.
Este cunoscut faptul că o bună parte din reprezentanţii mişcării deconstructiviste adoptă
explicit o atitudine elitistă şi se îndepărtează de mase prin printr-un prea complex şi
complicat sistem de codare a cărui descifrare presupune nu numai o cultură de
specialitate, dar şi una istorică şi filosofică.
Această atitudine uneori ostentativ protestatară, alteori atât de densă în semnificaţii
încât autorii nu-şi mai pot explica intenţiile şi inspiraţia.( în Romeo şi Julieta, lucrare
pentru Bienala de la Veneţia din 85, Peter Eisenman ia ca punct de plecare textul
shakespearian pentru a ilustra conflictul dintre cele două familii din Verona făcând din
acesta un pretext pentru suprapunerea stărilor conflictuale, o multitudine de
suprapuneri şi excavări, declarând că doar psihanalistul s-ar putea pronunţa , deoarece
proiectul este o puternică introspecţie în eul artistului.) Această atitudine exaltă un
sentiment puternic de frustrare.
9
,,Cultura occidentală a veacului nostru este bolnavă. Ea suferă de declin’’ spune Mircea
Eliade, oferind ca remediu reevaluarea spiritualităţilor extraeuropene, precum şi a
simbolului şi mitului.
Fenomenul deconstructivist se bazează pe un suport teoretic solid, puternic
argumentat filozofic, contestând în mod evident întreaga arhitectură de la Vitruviu
încoace.
Modelul semiotic, apărut ca ştiinţă în domeniul umanistic, s-a impus repede în teoria
arhitecturii. Fenomenele şi faptele de cultură studiate ca sisteme de semnificaţie şi
procese de comunicaţie. Roland Barthes Înlocuieşte noţiunea de reflectare a
realităţii cu SEMN. În studiile sale despre modă, Système de la mode, Éditions du
Seuil, Paris, 1967, explică în ce măsură moda este un semn, un cod ce se adresează unor
iniţiaţi, aduce conştientizarea unui timp pe care îl reprezintă.
Daniel Libeskind, Muzeul de artă din Denver
Teoreticienii grupului Gestalt încearcă să explice că formele, după o experienţă
îndelungată, devin purtătoare şi născătoare de semnificaţie.
10
Imaginarul, dezvoltat în urma experienţei umane, aduce concepte noi:
ocularitatea, termen folosit pentru a desemna capacitatea de a traduce datele altor
simţuri în termeni vizuali, ubicuitatea ca proprietatea de a imagina trăiri sincrone în loc
şi timp diferit; profunzimea ca percepere a spaţiului prin parcurgere în timp. În
reprezentările spaţiale omul foloseşte imaginarul.
Pornit arbitrar şi deconcertat, ca o critică a abordării dualiste, deconstructivismul atrage
resurse din mai multe domenii ale spiritualităţii omeneşti.
Deconstructivismul nu este doar o modalitate de repetiţie. Implică
modalitatea în care putem critica, transforma si deschide către viitor. Este in acelaşi
timp ceva nou, care acum începe şi in acelaşi timp continua ceva deja început, fidel
memoriei trecutului, a ceea ce e primit şi moştenit de la predecesori. Deci se impun a fi
urmate anumite reguli, dar în acelaşi timp se cer inventate altele noi .
11
Deconstructivismul e considerat ca fiind alcătuit nu din amestecul, ci din tensiunea
dintre memorie, fidelitate, dorinţa de a conserva ceva ce ne este dat, şi în acelaşi timp
ceva absolut nou.2
Cu atât mai interesantă a devenit înţelegerea persistenţei şi acceptării
fenomenului deconstructivist într-o lume care, controversată şi contorsionată de
anomaliile şi alienările determinate de consumerism , pare tot mai activă din punct de
vedere al căutărilor estetice.
Invazia informaţională din ultimii ani nu face decât să sporească
dezorientarea şi deruta tineretului care în tentative de a asimila lumea occidentală riscă
în continuare, în lipsa unui îndrumar stilistic care să-i furnizeze motivaţii, să plonjeze
în pastişare sau kitsch.
2 Deconstruction in a nutshel,a conversation with Jacques Derrida
12
Într-un secol în care cultura occidentală a devenit simultan globală şi
iremediabil inconsistentă, consumatorii de arhitectură au devenit masele fără identitate.
În acest context, tendinţa principală către o subtilitate a atriculărilor formale se
adresează unei elite erudite, în timp ce, erodând tangenţele cu orice moştenire
istorică şi devalorizând autetnticitatea modelelor din care îşi iau vocabularul, această
tendinţă rămâne departe de orice activitate umanizatoare.3
Manifestările în tonuri disonante, protestatare sau chiar agresive, propun
ipostaze ale ornamentului ca expresie a opţiunii, subiectivismului şi arbitrarului.
In domeniul estetic deconstructivismul sugerează apariţia unui nou sistem de organizare
spaţială, deplasarea devenind măsura percepţiei spaţiale. Asimetria caracterizează foarte
bine atât decorurile cât şi concepţia compotiţională modernă. Fragilitatea punctelor
de sprijin, linia curbă, fluenţa spaţială, sunt deasemeni carcateristice.
Ambianţa, emoţia şi atmosfera relevă o ordine simbolică, suscitate prin
atingerea relaţiilor şi juxtapunerea, dinamica spaţiului prin intermediul raportului unui
semn cu alte elemente simbolice apropiate, schimbarea de conţinut ce operează citarea,
sau existenţa unui spaţiu interstiţial comun diverselor elemente,
sau în fine , relaţiei părţilor cu întregul.
Fragmentarea spaţiului, descentralizarea, anihilarea centrului sau a limitelor,
prezenţa absenţei, declanşarea sau stoparea energiilor sunt teme predilecte ale filozofiei
şi compoziţiei spaţiale. Imagini suprapuse, seriate, dinamice,explodate sau distruse de
cataclism coexistenţa cu cele idilice, ecologice sau peisagiste.
3 Matei, Adriana. Teorii şi doctrine arhitecturale contemporane, Universitatea Tehnică din Cluj
Napoca. 1994
13
2.Spaţiul şi mişcarea
Arta cinetică cupcrinde cele mai importante direcţii ale evoluţiei artelor
contemporane care încearceă să includă mişcarea şi timpul în spaţiul plastic sau, cel mai
adesea să coreleze aceste trei categorii într-un ansamblu estetic coerent. Arta cinetică îsi
propune să imprime o mişcare efectivă elementelor componente ale operei de artă, în
timp ce op art-ul urmăreşte doar să creeze iluzia mişcării acestora.
Primele cercetări moderne legate de problematica mişcării, a spaţio-temporalităţii
privită ca o unitate unitară şi implicit, a iluziei optice datează de la începutul veacului
nostru. Începând din 1909, futuriştii lansează mai multe manifeste artistice axate pe
ideea adaptării creaţiei artistice la noile dominante ale civilizaţiei timpului – dinamism,
viteză, maşinism.Lucrările realizate de italienii Balla, Boccioni sau Carra, ca şi cele ale
francezului Duchamp au în comun preocuparea pentru redarea unui obiect sau fiinţe în
mişcare. Din pictură, preocuparea se extinde în sculptură, iar apoi în reprezentanţii
şcolii Bauhaus. Însă primul artist care include efectiv mişcarea în opera sa este Calder,
care, după ce sugerează mişcarea prin ,,stabilele sale din deceniul
trei,realizează ,,mobilele, animate iniţial prin mijloace mecanice, iar mai apoi prin
curenţii de aer.4
Referirile la conceptele ştiinţei şi tehnicii nu înseamnă deloc un împrumut
sau un simplu transfer de instrumente din alte domenii în cel al artei. Atent la evoluţia
culturii şi civilizaţiei omeneşti în general, artistul urmărea doar ca şi arta să ţină pasutl
cu această evoluţie, să se lase pătrunsă de suflul ei înnoitor.
4 Zaharia, D.N., Antinomicul în arta contemporană, Editura Dosoftei, Iaşi,1999
14
Concepţia despre spaţiu de astăzi datorează enorm teoriei relativităţii a lui
Einstein.
El introduce timpul ca dimensiune Aceasta l-a condus la revizuirea
conceptelor fundamentale ale fizicii teoretice, cum sunt timpul, distanţa, masa, energia,
cantitatea de mişcare Relativitatea generală este o teorie geometrică, care postulează că
prezenţa de masă şi energie conduce la "curbura" spaţiului, şi că această curbură
influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale
Teoria relativitatii , teorie a relatiilor dintre spatiu,timp si miscarea materiei,in
care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate intr-o forma valabila atat
pentru viteze relative mici ale corpurilor,cat si pentru viteze relativ mari, apropiate de
viteza luminii.
Astfel , spatiul si timpul capata un caracter relativ,in sensul ca ele depind de
sistemul inertial la care sunt raportate; acelaşi caracter il dobandeste si simultaneitatea a
doua evenimente.
Teoria relativităţii generale duce la concluzia că spaţiul,timpul şi materiaîn
mişcare se află într-o strânsă interdependenţă: proprietăţile spaţiale şi temporale ale
fenomenelor sunt determinate de distribuţia maselor gravitaţionale,iar mişcarea acestora
15
este determinata de însuşirile spaţiului ţi timpului. Spaţiul este curbat îndeosebi în
vecinatatea marilor concentraţii de mase. Tot aici timpul este încetinit,
iar principul constantei vitezei luminii este încălcat.
Mişcarea, parcurgerea spaţiului în mişcare, perceperea unui obiect dintr-o
multitudine de poziţii, astfel încât percepţia frontală să nu mai fie singura modalitate de
tratare. Apare o nouă dimensiune, aceea de timp ca o componentă spaţială esenţială în
perceperea spaţiului în mişcare
16
4. Metafora palimpsestului în cultura postmodernă
Termenul ,,palimpsest este folosit in paleografie pentru manuscrisele din pergament
sau piele care au fost folosite de mai multe ori pentru scrierea de texte.
Acest termen este folosit în prezent în diferite domenii, cum ar fi
criminalistică, unde descrie aşezarea obiectelor şi alcătuirea secvenţelor pentru a
identifica evenimentele produse la locul crimei. În medicină, termenul este folosit
pentru a descrie o scurta pierdere a memoriei cauzată de amestecul dintre anumite
substanţe ingerate şi alcool.
Termenul palimpsest este folosit deasemenea pentru a descrie felul în care
oamenii experimentează şi trăiesc, ca o suprapunere de experienţe din prezent peste
cele din trecut.
Palimsestul urban reprezintă oraşul contemporan, ca un spaţiu alcătuit din
forme esenţial diferite apărute treptat, odată cu trecrea timpului. Chiar şi oraşele născute
17
şi dezvoltate relativ recent se disting prin prezenţa suprapunerilor inedite acumulate în
timpul dezvoltării haotice a planimetriei urbane.În ultima perioadă de timp, procesul de
stratificare a dobândit o importantă consistenţă şi rapiditate, atât datorită creşterii
demografice, a dezvoltării economice şi a transformărilor cauzate de inovaţiile din
tehnologie.
Lui Umberto Eco i se poate atribui ideea de a considera arhitectura ca
palimpsest. Cât despre arhitectul deconstructivist Daniel Libeskind, el refuza să creadă
că ştergerea trecutului înseamnă distrugerea lui. Ceea ce el recunoaşte este că ritmul
vieţii moderne animă prezentul, incitând la modificare şi la schimbarea felului de a
vedea arhitectura, iar pentru aceasta trebuie inventat un limbaj în întregime nou.
În modă, putem numi palimpsest o alăturare de piese vestimentare care aparent
nu au nici o legătura una cu cealaltă, sau care sunt purtate într-o ordine diferită decât
cea previzibilă. Se suprapune deasemenea vechiul peste nou, aducându-se formelor
vechi,tradiţionale , noi moduri de transpunere şi abordare, păstrând anumite părţi
esenţiale şi adăugând altele noi.
18
3. Identităţi postmoderne
Conceptul de postmodernism a apărut în anii '40 în Statele Unite si definea noua
direcţie, si anume "anti-modernista", din scrierile unor poeţi precum Randall Jarrell sau
Robert Lowell. Aproximativ în acelaşi timp, termenul a fost folosit şi de istoricul
englez Arnold Toynbee, care anunţa publicului o era nouă în istoria occidentului,
numind-o "post-moderna". Toynbee stabileşte o dihotomie între raţionalismul modern,
pe de o parte, şi izbucnirea anarhică postmodernă de iraţionalism, pe de alta parte, dar
aceasta era tot atât de confuză pe cât de generală.
Concept clasificator neclar si bun la toate, raspândit în scurt timp ca un
strigăt de luptă, postmodernismul nu avea capacitatea de discriminare şi era totalmente
nepregătit pentru a face faţa unor chestiuni de detaliu şi de nuanţă istorica, şi aşa a
rămas pâna în a doua parte a anilor '60.
Şi totuşi, nu legat de literatură sau filosofie, avea sa primească
postmodernismul cele mai direct convingatoare si mai influente definiţii. Abia odata cu
dezbaterea pe tema direcţiilor din arhitectura contemporana, termenul a devenit
accesibil unui public mai larg. Arhitectura, cea mai deschisa publicului dintre artele
vizuale, a oferit o baza concreta, chiar daca, în cele din urma la fel de controversata, de
testare a afirmatiilor facute de teoreticienii postmodernismului. Metaforic vorbind,
arhitectura a fost cea care a adus problematica acestui curent pe tarâmul vizibilului.
Începuturile postmodernismului în arhitectură pot fi depistate într-o serie de
reacţii ale arhitecţilor fata de C.I.A.M. (Congres internationaux d’architecture moderne)
si de teribilele, 95 la numar, paragrafe ale Cartei de la Atena (1943) si într-o campanie
dusa de ziarişti si critici care au interpretat şi ataşat un nume acestor reacţii.
Primii care se dezic de "vechea gardă" sunt chiar unii din membri C.I.A.M.,
cu încurajarea celui mai important dintre ei, Le Corbusier.
19
Cel mai reprezentativ sustinator al abordarii postmoderniste a arhitecturii
este, însa, arhitectul Robert Venturi. În studiul "Learning from Las Vegas", scris
împreuna cu Denise Scott-Brown, el se proclama în favoarea cladirilor ce îsi proclama
explicit simbolismul. În mod paradoxal, în norma modernistă, unde decoraţiunea era
interzisă, întreaga clădire era distorsionată pentru a crea un simbol.
Dar sintaxa acestui simbolism apărea atât de straniu încât cladirile erau
"necultivate" în propriii lor termeni sau ininteligibile omului de rând, simple bucati
imense de decoratiune culturala. Venturi, servindu-se de precedentul dubios al "strip"-
ului (bulevardul principal) din Las Vegas susţinea, în majoritatea cazurilor, o
arhitectura de "panou" unde funcţiunile erau cuprinse în "adăposturi" obişnuite, iar
firmele amplasate în primul plan. Aşa se proceda, argumentează el, în bisericile
manieriste şi baroce şi pe frontoanele vestice ale catedralelor gotice. Recomandarea este
atât populista cât si de o foarte fina ironie: Arhitectul care ar accepta rolul de
combinator de clişee vechi, semnificative si banalităţi valabile în contexte noi, ca fiind
conditia sa, într-o societate ce-şi dirijează în altă parte cele mai reuşite eforturi, semne
importante si tehnologii elegante ar putea exprima ironic în aceasta manieră indirecta o
preocupare reală pentru scara rasturnată de valori a societăţii.5
Masificarea societăţii contemporane este efectul acestei amputări a sufletelor
de orice recurs la o instanţă transcendentă. Fiecare se ia pe sine ca scop, primă şi ultimă
raţiune de a exista. E ceea ce Tolstoi numeşte în Invierea ,,egoism vecin cu nebunia,,
Desigur, fenomenul a existat întotdeauna, însă azi e un fenomen de
masă.Consecinţa e împuţinarea, marginalizarea şi ignorarea elitelor. Dispariţia
modelelor, atât morale cât şi comportamentale.O lume fără repere. Făra scara de valori.
Fără valori. 6
O lume în care aproape nimeni nu-şi mai asumă şi nu-şi recunoaşte vreo
obligaţie.
5 http://www.tc.ro6Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,, Iaşi,1998
20
Uniformitatea şi simetria, anonimatul uniform al hainelor este începutul renunţării
omului la individualism, la mândria de a purta ceva creativ.
Viaţa psihică a omului nu este în stare să se guverneze în mod liber, ci se găseşte în
permanenţă în faţa unor sarcini stabilite de undeva din afară. Toate aceste sarcini sunt
inseparabil legate de logica vieţii în comun a oamenilor, condiţie esenţială care
acţionează neîntrerupt asupra individului şi care nu se lasă influenţată de el decât într-o
anumită măsură. Obligativitatea vieţii în comun este tot atât de naturală ca şi
obligativităţile pe care le impun oamenilor bunăoară climatul,
protecţia împotriva frigului, construcţia de locuinţe şi altele de felul acesta. 7
Limbajul, are o importanţă cu totul deosebită în dezvoltarea vieţii psihice a
omului. Gândirea logică nu este posibilă fără premisa limbajului, care, permiţându-ne
formarea noţiunilor, ne face capabili să operăm distincţii şi să elaborăm concepţii care
nu sunt proprietate privată, ci, dimpotrivă, bun comun. De asemenea, gândirea şi
sensibilitatea nu devin inteligibile decât dacă presupun o valabilitate generală, iar
bucuria pe care o trăim în faţa frumosului nu-şi are întemeierea decât dacă admitem că
sentimentul frumosului şi al binelui şi recunoaşterea acestora constituie în mod
necesar un bun comun.
Ajungem astfel la concluzia că noţiunile de raţiune, logică, etică şi estetică
nu au putut fi generate decât în condiţiile vieţii colective a oamenilor şi că, pe de altă
parte, ele constituie mijloace de coeziune destinate să prevină decadenţa culturii.8
Procesele modernizării ne-au oferit condiţia socială a modernităţii, cu ecourile ei de
postmodernism în artele experimentale. Mutaţiille din cadrul capitalismului şi
industrialismului în urma exploziei consumului după război în societăţile avansate au
dat naştere la postindustrialism. Dar aceste schimbări sunt considerate acum mai
importante pentru condiţiile postmoderne decât pârghiile materiale şi sociale. Astfel,
postmodernizarea se confruntă cu peisajul industrial alterat, cu producţia sa mobilă,
flexibilă, cu revoluţia din structura ocupaţiilor care face ca lucrătorii din sfera
serviciilor şi informaţiei să fie majoritari şi cu o lume comprimată, în care noile
7 Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura Iri, 19968 Idem
21
tehnologii fac posibile nu numai noi metode de producţie ci şi diferite feluri de relaţii
sociale. O trăsătură a epocii moderne este capacitatea de adaptare, de găsire a unor noi
moduri de producţie, comunicare, guvernare şi aşa mai departe.
Oraşul este un loc al mutaţiilor sociculturale. Deplasarea accentului de la economic şi
funţional la cultural şi estetic este foarte vizibilă în zonele urbane. Orice mişcare spre
postmodernism este metropolitană.
Cultura consumului poate fi în conexiune cu alte fenomene culturale mai generale. Nu
numai bunurile artistice ori de consum devin subordonate pieţei,care rezistă atât
monopolului cât şi ierarhiei, ci şi cele intelectuale sau chiar religioase.
Dezindustrializarea oraşelor le-a transformat pe acestea în centre de consum – de aici
marile artere comerciale şi muzeele. Astfel, se investeşte în imagine, un factor crucial
pentru succesul oraşelor care şi-au pierdut baza industrială.
Sentimentul fragmentării şi al incertitudinii care se percepe astăzi în artă, arhitectură,
muzică şi filme, creează un nou colaj cultural, un amalgam de stiluri şi produse care se
ciocnesc într-o confuzie caleidoscopică
Pe plan individual, nu numai cei izolaţi sau marginalizaţi, ci şi tinerii sut supuşi unor
crize de identitate. Indivizii încearcă, alături de alţii, să se exprime în opţiuni de consum
,,libere”, călăuziţi de modelele de viaţă promovate de reclame. Astfel, proiectul sinelui
de traduce printr-unul al posesiei de bunuri dorite şi în urmărirea unor stiluri de viaţă
create artificial. Să urăm bunvenit indivizilor care răsfoiesc şi încearcă tot felul de
indentităţi şi relaţii, măştilor multiple ale unei personalităţi postmoderne9.
9 Lyon,David , Postmodernitatea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
22
5. Vestimentaţia şi problemele pe care le implică
Ceea ce putem spune în permanenţă despre fiinţa umană este că actul de a se
îmbrăca, de a se împodobi îi este propriu. Motivaţiile îmbrăcămintei sunt diverse, şi
pornesc în primul rând de la motivaţia practică, a folositii îmbrăcămintei pentru a-şi
apăra corpul împotriva acţiunii forţelor din exterior ce îl pot afecta negativ. Motivaţiile
de ordin moral intervin atunci când expunerea unor zone ale corpului contravine
principiilor morale ale grupului din care fac parte. Motivaţia comunicaţională este
prezentă în cazul în care purtătorul urmăreşte a-şi face cunoscute sentimentele,
atitudinea sau relaţia sa cu un eveniment petrecut sau în curs de desfăşurare.10
Veşmântul provine dintr-o voinţă de diferenţiere, evidenţiind totodata
ierarhia claselor sociale.
O altă justificare a îmbrăcămintei, cea psihologică, imprimă persoanei
îmbrăcate mai multă siguranţă în mişcări, se simte mai puternică, mai în drept să
întreprindă diferite activităţi colective ori individuale.11
Prin raportare la poziţia verticală a corpului uman, posibilităţile de espresie estetică ale
îmbrăcămintei se bazează, în primul rând pe efectele de drapaj şi pe cele de construcţie
şi asamblare a diferitelor piese ce o compun. Aproape orice mişcare asigură siluetei
umane posibilităţi de expresie estetică inconfundabile.
Hainele şi moda sunt concepte diferite, deşi de multe ori sunt folosite şi
interschimbate. Ambele concepte presupun consecinţe sociologice diferite. Hainele sunt
o producţie materială, în schimb moda este ceva simbolic. Hainele sunt un produs
tangibil, moda este ceva relativ abstract. Hainele reprezintă necesarul, pe când moda
este de multe ori considerată ca exces. Hainele au în primul rând funcţie de protecţie,
moda reglează însă statutul. Din moment ce moda nu este nici tangibilă, nici vizibilă, în
10 Achiţei,Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 198811 Idem
23
sine, se foloseşte de îmbrăcăminte pentru a-şi exprima valoarea simb Moda a definit
întotdeauna condiţia umană, oferind totdeauna mijloace multiple de expunere, protecţie
sau pur şi simplu de a animă prin prezenţă.
Moda, prin definiţie, e caracterizată prin schimbare, nu doar la nivelul
îmbrăcămintei, ci la nivel psihologic, contribuind la starea de bine a omului, hrănind
insecurităţile sau ridicând moralul. Dar cea mai importantă schimbare survenită în
ultimii ani este democratizarea modei. Stilul este o reflecţie a opţiunii personale şi
moda este o reflecţie a stilului personal.
La fel ca şi arta, moda este prin caracterul ei o activitate socială şi există
doar într-un context social.
O dată cu dezvoltarea vieţii sociale, timpul de apărut în public al
oamenilor crescând, acelaşi individ, văzut mereu îmbrăcat la fel, obişnuieşte ochiul. Cel
privit îşi pierde calitatea de prezenţă generatoare de spectacol, nu mai impresionează
suficient. Intervine astfel, un anumit grad de saturaţie estetică, datorat dimensiunii
standard ce ajunge să o capete veşmântul. Problema care se pune atunci este aceea a
unui veşmânt capabil să trezească încântare când cel care îl poartă este privit, a unui
veşmânt capabil să genereze spectacol într-un mai mare grad.12
Unele mutaţii pe planul convingerilor politice, filosofice şi morale ale
tinerilor s-au răsfrânt asupra vestimentaţiei acestora. De multe ori, noua linie a modei
trădează accentele de protest împotriva vechilor prejudecăţi morale sau chiar sociale.
De exemplu, îmbrăcămintea unisex, domină de o perioadă de timp preferinţele estetice
în multe medii tinere.Ea priveşte un sistem ambiguu de forme vestimentare situate la
graniţa dintre îmbrăcămintea masculină şi cea feminină. Îmbrăcămintea unisex se
legitimează ca formă de protest împotriva vechilor prejudecăţi morale privind
inegalitatea sexelor, şi este adoptată astăzo de numeroşi tineri din medii sociale foarte
diverse.
Cele două elemente de bază care compun silueta umană generatoare de
spectacol: corpul şi vestimentaţia. Înţelegerea corectă a relaţiei dintre corp şi veşminte
prezintă importanţă, întrucât moda se defineşte în legătură cu diferitele schimbări ce
12 Achiţei,Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Bucureşti,
24
apar la nivelul îmbrăcămintei, cât şi la acela al atitudinii faţă de linia generală a
corpului.
Îmbrăcămintea semnalizează apartenenţa celui în cauză la o anumită
comunitate sau colectivitate, iar mai departe la o anumită civilizaţie. Structura şi
calitatea materialului textil din care sunt confecţionate piesele de îmbrăcăminte,
motivele decorative folosite, funcţiile accesoriilor şi podoabelor devin astfel
semnificative pentru realităţile din contextul cărora provine persoana privită. Uneori
veşmântul trimite direct spre aria curiculară vasta ori categoria socială din care provine,
eventual profesia practicată.
Haina, cea mai mobila marcă a identităţii personale devine cel mai eficient
vector de transmitere a mesajului. Produsul este mărturia impulsului spontan, iar
purtătorul acestuia devine însuşi creator.
Formele validate de tradiţie nu sunt nicidecum epuizate, dimpotrivă,
păstrează o rezervă senzaţională de expresivitate, mai ales în contextul contemporan
atât de permisiv stilistic.
Vechimea are două componente. Ea poate fi istorică sau poate fi o simplă
amintire. Aceasta poate fi colectivă, a unui grup social, transmisă din generaţie în
generaţie, numită şi tradiţie. Mărturiile trecutului au o valoare de rememorare, dar şi o
valoare de contemporaneitate.
25
6. Impactul fenomenului deconstructivist în modă
Producţia de avangardă, deşi uneori ermetică în intenţia sa exprimată, a folosit de cele
mai multe ori stereotipul uşor de integrat în valorile culturale, devenind astfel
socializată în modă, unde i s-a impregnat un tip diferit de vitalitate. Cerinţele pentru
nou, şocant, surpriză şi chiar scandalos, au fost transpuse în valori culturale care vor fi
exprimate în lumea modei.
Sub imperativul substituirii realului, corpul s-a transformat în semn clasic, generator al
unei atitudini în câmpul conştiinţei. Treptat, corpul ca obiect a reuşit sa-şi recâştige
valoarea, metamorfozele sale fiind de regăsit în nenumărate tipuri de discurs. Un nou
sens al identitatii apare ca prefigurare in lumea contemporana. Depersonalizarii prin
universalizare a anilor ‘50 i se opune tema personalizării prin diferenţiere.
Zaha Hadid a conceput pentru Lacoste o linie de încălţăminte dominată de linii fluide,
care sugerează mişcarea, dar care în acelaşi timp, permit mişcarea piciorului şi se
adaptează la picior în mod ergonomic.
26
De asemenea, pentru sezonul primăvară – vară 2009, arhitecta a realizat în colaborare
cu Melissa un prototip de pantofi, inspirat din mişcarea fluentă a corpului uman.
Combinaţia dintre designul pantofilor şi materialul folosit au permis turnarea acestora
fără închizători sau catarame. Asimetria sugerează mişcarea produsului, evocând
transformări continue.
27
Creaţiile unisex ale creatoarei de modă belgiene Ann Demeulemeester, dar şi cele strict
feminine marchează emoţia şi imprima produselor de îmbrăcăminte stilul personal al
artistei, care poate fi definit ca unul romantic-modernist.
Ataşată de culoarea neagră, Demeulemeester, cunoscută datorită abordării look-ului
aparent nefinisat, este una dintre figurile cheie a perioadei deconstructivismului în
moda, de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90.
28
Prima colectie pe care prezentat-o Rei Kawakubo pe pasarela, la Paris, a fost catalogata
anti-fashion, din cauza croiului auster al hainelor si a materialelor destramate pe care le
folosise. Si-a "spalat pacatele" ulterior, in 1982 cand, dupa ce si-a deschis primul
boutique in capitala Frantei, a prezentat o colectie atat de eclectica si de must-have
incat special pentru aceasta s-a inventat sintagma "Hiroshima Chic".Pe parcursul anilor
‘80, hainele sale au fost croite, de cele mai multe ori, în nuanţe de negru, gri închis sau
alb, materialele fiind deseori textile drapate în jurul corpului şi prezentând colţuri uzate,
neterminate, cu găuri şi cu forme în general asimetrice.
Comme des Garçons, în traducere ,,la fel ca băieţii ‘’, exact ceea ce femeile se temeau
mai mult să fie, la începutul anilor 1980, a adus un val de critici la început, în special cu
provire la statultul social al femeii. Rei Kawakubo reuşeşte prin îndrăzneţul ei proiect
29
să transforme moda şi magazinul de haine dintr-un spaţiu exclusiv comecrial, într-un
spaţiu al artei., unde conceptul şi ideea sunt mai importante decât produsul în sine.
Belgianul Martin Margiela este un designer extrem de influent, in ciuda lipsei sale din
lupa mondenului, fiind o sursa de inspiratie pentru un mare număr de artişti.
Creatiile sale sunt cunoscute pentru mixul de inovatie si purtabilitate, pentru solutiile
ingenioase in reinterpretarea elementelor esentiale ale tinutelor. El vede dincolo de
haine si materiale, creand astfel, o jacheta din sandale sau un pulovar din şosete. Poate
fi numit reciclare, dar procesul merge mult mai departe pentru ca devine un ecou al
imaginatiei lui Margiela.
Conceptul de "vestimentatie de dragul vestimentatiei" se traduce, numai in cazul sau,
prin piese care sa spuna o poveste bizara, sa poata fi un personaj nestatornic, sa nu vrei
sa le porti decat daca ai inteles viziunea si ai destul curaj sa te expui in tinute atat de
structurale.
Designerul japonez Issez Miyake este cunoscut pentru colaborările sale cu artişti şi
arhitecţi. În magazinul său din New York, Frank Ghery, unul dintre arhitecţii iconici
pentru perioada deconstrcutivista semnează, ceea ce numeşte el, o intervenţie – o bandă
30
ondulată de metal care decorează spaţiul interior şi care cu siguranţă poartă amprenta
arhitectului.
Astfel, legătura dintre arhitectura deconstructivistă şi modă, între curentul
deconstructivist din arhitectură şi respectivă în vestimentaţie se creaza o legătură
directă.,nu doar conceptuală.
Hussein Chalayan subliniază apropierea dintre arhitectură şi modă prin creaţiile
lui . Strategia sa este de a integra hainele în spaţiul înconjurător, nu doar prin realizarea
unor piese cu un look arhitectural, ci prin înţelegerea spaţiului şi a diverşilor factori
care l-au creat. Încearcă să reunească utilitatea practică a produsului de îmbrăcăminte şi
interpretarea lui pe post de componente a unui sistem în care piesele relaţionează şi se
raportează la nişte principii arhitecturale.
31
32
7. Dezvoltarea şi finalizarea temei propuse
Căutările integrate în spaţiul urban se deschid către decupajul şi
întrepătrunderea în spaţiu a volumelor. În primul rând oportunităţile spaţiale sugerate
în context urban de stratificări şi alăturări. Acest context favorizează sentimentul unei
identităţi comunitare şi, implicit, concentrarea studiului asupra vecinătăţii produselor şi
asupra subordonării acestora în spaţiul urban. Ansamblurile sunt structurate folosind
elemente aflate într-o relaţie de tensiune spaţială. Această relaţie cu oraşul e bazată pe
un anume fel de a înţelege noţiunile de densitate şi întrepătrundere.13 Transpunerea în
realitate a acestui discurs conceptual înseamnă efortul de a realiza o îmbrăcăminte care
ţine cont de scara umană şi scara urbană
a. Estetica ansamblului vestimentar
Idealul esteticii deconstructiviste este surprins în vestimentaţie prin modificarea
volumelor anumitor detalii sau piese centrale, care astfel particularizează ţinuta În general,
partea superioară a ţinutei este tratată în mod deosebit, accentul fiind pus pe elemente cum
ar fi gluga sau gulerul. Gluga supradimensionată oferă ţinutei o imagine aparte,contrastând
partea inferioară. Gulerele sunt în mare parte elemente particularizante ale ţinutelor, oferind
posibilităţi multiple de aranjare a acestora.
Prezenţa absenţei accentuează anumite elemente, şi creează o alternanţă plin – gol,
13 Matei, Adriana. Teorii şi doctrine arhitecturale contemporane, Universitatea Tehnică din Cluj Napoca. 1994
33
menită să ritmeze şi să anime ansamblurile vestimentare. Astfel, o mânecă mai scurtă
poate fi interpretată şi abordată din diferite unghiuri.
Toate piesele sugerează mişcarea prin liniile şi tăieturile asimetrice, prin
alternarea dimensiunilor şi prin suprapuneri.
Continuitatea este întreruptă din loc în loc de o alăturare neobişnuită ,de un
dezechilibru.
34
b. Compoziţia şi cromatica
Structura compoziţiei poate fi statică sau dinamică. Cea statică sugerează
nemişcarea,durata,trăinicia prin dominantele orizontale şi verticale, planurile şi
volumele geometric regulate. Simetria întăreşte în acest caz efectul de stabilitate şi de
solemnitate.
În compoziţia dinamică domină oblicele, instabilitatea fiind accentuată şi de asimetria
ce decurge în mod firesc.
În toate cazurile, compoziţia se încheagă din elemente diferite,care se pun în valoare
reciproc prin contrast.
Arbitrarul ia locul ordinii, iar piesele vestimentare sunt suprapuse şi interschimbate
aleatoriu.
Din punct de vedere cromatic, am folosit de la alb până la negru, tonuri de gri
şi griuri colorate, cu accente de culoar, respectiv galben şi roşu. Accentul este pus
întâi pe desen şi forme, apoi pe cromatică, de aici rezultă restrângerea gamelor
cromatice folosite, la brunuri, ocruri, griuri si mai puţin tonuri pure.
Am pus accent deopotrivă pe contrast şi armonie,pentru susţinera compoziţiei
cromatice, intervenind cu ceva surprinzător acolo unde era posibilă apariţia monotoniei.
35
c. Finalizarea aspectului vizual
Croiurile propuse sunt în principal simple, fără a presupune dificultăţi de
realizare, dar prin accentuarea unor anumite zone, cum ar fi mânecile, sau gulerul, se
conferă originalitate şi versatilitate ţinutei, prin modelarea acestora după bunul plac.
Asimetriile sunt nelipsite, alături de suprapunerile ,,mişcate’’ şi curburile
formelor, sugerând relativitatea în raport cu sistemul de referinţă.
Ca o caracteristica foarte importantă a acestei colecţii este de remarcat
faptul că piesele colecţiei sunt interschimbabile. Se creează posibilitatea formării unui
număr foarte mare de ţinute, doar prin eliminarea sau adăugarea unei piese, prin
descompunerea şi recompunerea ţinutei. Astfel se ajunge din nou la conceptul iniţial, de
recompunere în urma unei descompuneri.
Finalizarea aspectului vizual este caracterizată prin impredictibilitate.
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52
53
Cuprins
Introducere
1. Introducere în deconstrcutivism
2. Spaţiul şi mişcarea
3. Identităţi postmoderne
4. Metafora palimpsestului în cultura postmodernă
5. Vestimentaţia şi problemele pe care le implică
6. Impactul fenomenului deconstructivist în modă
7. Dezvoltarea şi finalizarea temei propuse
a. Estetica ansamblului vestimentar
b. Compoziţia şi cromatica
c. Aspectul final
54
Bibliografie:
1 .Achiţei,Gheorghe, Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, Bucureşti,
2. Adler, Alfred, Cunoaşterea omului, Editura Iri, 1996
3. Berger, Renè, Mutaţia semnelor, Editura Meridiane,Bucureşti, 1978
4. Carlyle, Thomas, Sartor Resartus. Filosofia vestimentaţiei, Institutul European, 1995
5. Einstein, Albert, Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005
6. Kawamura, Yuniya, The Japanese Revolution In Paris Fashion , Editura Berg
7. Lyon,David , Postmodernitatea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
8. Matei, Adriana. Teorii şi doctrine arhitecturale contemporane, Universitatea
Tehnică din Cluj Napoca. 1994
9. Morpurgo – Tagliabue, Guido, Estetica contemporană, Editura Meridiane, Bucureşti,
1976
10. Nanu, Adina, Arta pe om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare , editura
Compania, 2001
55
11. Paleologu, Alexandru, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,,
Iaşi,1998
12. Quinn, Bradley , Techno Fashion, Editura Berg
13. Zaharia, D.N., Antinomicul în arta contemporană, Editura Dosoftei, Iaşi,1999
14. Icons of Fashion. The 20th Century, Editura Prestel
15. Deconstruction in a nutshel,a conversation with Jacques Derrida
56