Post on 17-Jan-2016
PROIECT HERBOLOGIE
COMBATEREA INTEGRATA A BURUIENILOR
0
1
CAPITOLUL 1. BURUIENILE SI COMBATEREA LOR
Buruienile sunt plante nedorite, care cresc pe terenurile agricole, pe pajişti, în parcuri şi
grădini, pe terenuri industriale, aeroporturi etc. şi produc diverse şi enorme pagube. Ele provin
din flora spontană. Întrucât condiţiile climatice influenţează asupra pagubelor pe care le
produc unele specii sălbatice, acestea sunt considerate plante utile în anumite regiuni şi
buruieni în altele. Astfel, costreiul (Sorghum halepense) şi pirul gros (Cynodon dactylon) sunt
considerate plante furajere în unele zone secetoase din Africa de Nord, India centrală, sudul
SUA ş.a. sau sunt utilizate în scopuri medicinale.
Buruienile provoacă pagube agriculturii, dar şi altor sectoare ale economiei. În agricultură
pagubele sunt mari şi variate şi, în sinteză, se concentrează în diminuarea recoltelor,
deprecierea calităţii acestora, creşterea costurilor de producţie, uzura prematură a maşinilor de
recoltat. Adesea, recoltele plantelor cultivate sunt diminuate cu 20-70%, iar când
îmburuienarea este puternică, acestea pot fi compromise în totalitate. La acestea se adaugă şi
alte pagube de ordin organizatoric, sanitar etc. Iată, sumar modul cum se produc pagubele.
a. Creşterea costurilor de producţie şi procesare. Toate lucrările executate pentru
distrugerea buruienilor, începând cu cele manuale, continuând cu aplicarea erbicidelor şi până
la combaterea integrată, contribuie la creşterea costurilor de producţie. Aceste costuri sunt
necesare pentru e preveni pierderile importante de recoltă sau chiar distrugerea completă a
acesteia, fiind considerate ca ceva indispensabil pentru obţinerea unui profit.
b. Buruienile crează mari greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Se apreciază că pe
terenurile agricole îmburuienate, mai ales cu buruieni perene cu înmulţire puternic vegetativă,
rezistenţa opusă la executarea lucrărilor solului creşte cu peste 30%. Lanurile îmburuienate se
recoltează greu, cu mari cheltuieli de energie, iar maşinile agricole se deteriorează repede.
Seminţele, resturile de tulpini şi de inflorescenţe ale buruienilor ajunse la seminţele plantelor
de cultură măresc umiditatea acestora şi creează pericolul de mucegăire a recoltei.
c. Concurarea plantelor cultivate pentru condiţiile de viaţă. Buruienile răpesc plantelor
cultivate apa, substanţele nutritive, lumina şi căldura. Numeroase buruieni îşi dezvoltă
sistemul radicular mai repede şi mai adânc decât plantele de cultură. Ca urmare, buruienile
consumă apa din stratul arabil şi subarabil, lipsind plantele de cultura şi agravând acţiunea
secetei. De aceea, lupta cu buruienile este una din principalele măsuri de luptă cu seceta.
2
Numeroase buruieni, în condiţii favorabile cresc repede, depăşesc plantele de cultură pe
care le umbresc micşorându-le procesul de fotosinteză. Umbrirea este dăunătoare, îndeosebi
în primele faze de vegetaţie şi de aceea suferă mai mult plantele care la început cresc mai
încet.
d. Deprecierea calităţii produselor agricole. Unele seminţe de buruieni sunt toxice şi
vătămătoare pentru om şi animale, ca de exemplu cele de neghină (Agrostemagithago),
zîzanie (Loliumtemulentum), măselariţă (Hyoscyamusniger) ş.a. În boabele cerealelor
panificabile nu este admis un procent mai mare de 0,5% neghină. Seminţele de zîzanie sunt
greu separabile din boabele de cereale. Ele conţin o ciupercă otrăvitoare, care în proporţie
mare în făină poate otrăvi omul. Alte buruieni conţin narcotice ca de pildă piciorul cocoşului
(Ranunculus acer) şi calcea (Calthapalustris). În cazul când animalele care dual apte consumă
întimpul păşunatului anumite buruieni ca: usturoi sălbatic (Allium rotundum), pelin
(Artemisia sp.) şi altele, laptele capătă un gust rău şi devine inutilizabil. De asemenea şi fânul
care conţine buruieni are o valoare nutritivă inferioară. Trebuie menţionat şi faptul că unele
seminţe de buruieni se agaţă de blana animalelor depreciind calitatea lânei şi a pieilor.
f. Buruienile sunt gazde pentru numeroş idăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură.
Buruienile pot trece uşor de pe buruieni pe plantele de cultură. Astfel, buruienile favorizează
atacul plantelor de cultură şi îngreunează combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Metode de combatere a buruienilor
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de metode şi mijloace.
Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate de diverşi autori după cum
urmează: metode preventive, metode agrotehnice, metode fizico-mecanice, metode biologice
şi metode chimice. Alegerea şi folosirea acestor metode este în funcţie de gradul de
îmburuienare a culturilor, de raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni,
particularităţile biologice ale buruienilor, sursele de îmburuienare.
Metode preventive de combatere a buruienilor
Metodele preventive urmăresc prevenirea înmulțirii buruienilor și răspândirii acestora,
cunoscut fiind faptul că este mai ușor, dar și mai ieftin să previi îmburuienarea unui teren
agricol decât să combați buruienile.
Aceste metode se referă, în general, la sursele de îmburuienare. Asfel, putem enumera
următoarele metode preventive: utilizarea la semănat de sămânţă condiţionată, folosirea de
funoi de grajd cu un grad redus de infestare cu seminţe de buruieni, evitarea transportului sau
3
contaminării cu seminţe de buruieni prin intermediul maşinilor agricole, menţinerea curată a
canalelor de irigarea şi desecare şi folosirea la irigat a apei fără seminţe de buruieni,
distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafeţele necultivate, recoltarea la timp a culturilor
pentru a împiedica buruienile să ajungă la maturitate, precum şi organizarea serviciilor de
carantină şi controlul seminţelor.
Metode agrotehnice de combatere a buruienilor
Se referă în special la: îngrăşămintele chimice şi amendamente, lucrările solului, tehnica de
semănat, folosirea mulciului, lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit), irigarea şi desecarea
precum şi cositul şi păşunatul rational.
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult lupta cu
buruienile întrucât unele culture înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu cu buruienile.
Îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Majoritatea cercetărilor arată că folosirea
raţională a îngrăşămintelor chimice şi amendamentelor influenţează pozitiv puterea de
concurenţă a plantelor cultivate şi ca urmare se realizează o reducere a gradului de
îmburuienare.
Lucrările solului. Efectul cel mai pronunţat asupra combaterii buruienilor îl are aratul,
operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De asemenea, seminţele
de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd viabilitatea iar altele, din
cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra, pier între germinare şi răsărire.
Prăşitul şi plivitul. Sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie
combaterea buruienilor. Distrugerea buruienilor trebuie să se facă imediat după apariţia lor.
Acest lucru este necesar pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi pentru
faptul că la începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de
concurenţa buruienilor. Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite.
Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irrigate există tendinţa de creştere a gradului de
îmburuienare. Din această cauză pe astfel de terenuri lupta cu buruienile trebuie foarte bine
organizată.
Metode chimice de combatere a buruienilor
Folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor prezintă numeroase avantaje, printre care
amintim:
- eficacitate mare în combaterea buruienilor din culturile agricole;
4
- în zonele sau în anii cu precipitaţii abundente, erbicidele protejează cultura de
concurenţa buruienilor în perioadele critice, în care combaterea eficientă nu este posibilă cu
alte mijloace;
- se creează condiţii favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;
- se reduc lucrările de întreţinere şi, prin urmare, numărul de treceri cu tractoarele şi
diferitele utilaje pe teren, ceea ce prezintă o mare importanţă în economia de energie şi în
menţinerea însuşirilor fizice ale solului;
- amplifică coeficientul de valorificare, de către plantele cultivate, a factorilor de
vegetaţie înbunătăţiţi: energie solară, spaţiu de nutriţie, elemente fertilizante, apă etc;
- tratamentul cu erbicide se execută uşor şi repede, cu maşini terestre sau cu aviaţia
utilitară, ceea ce face posibil ca într-un timp scurt să se trateze suprafeţe mari;
- prin folosirea erbicidelor se realizează economie de forţă de muncă mecanică şi
manuală şi creşte productivitatea muncii pe unitatea de produs efectiv recoltat;
- degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin intensive şi
canalizarea disponibilului rezultat în alte direcţii mai productive.
Folosirea erbicidelor este însă o problemă care reclamă temeinice cunoştinţe profesionale,
deoarece nerespectarea tuturor regulilor de aplicare poate să ducă la o slabă eficienţă în
combaterea buruienilor, la poluarea mediului ambiant, la creşterea cantităţii de reziduuri în
produsele agroalimentare ş.a.
Metode biologice de combatere a buruienilor
În combaterea biologică buruienile sunt distruse cu ajutorul unor duşmani naturali,
îndeosebi insecte şi mai rar agenţi patogeni. În unele cazuri pot fi folosite răzătoarele, gâştele,
raţele, melcii, peştii. Combaterea biologică se dovedeşte eficientă pe suprafeţe mari, cum sunt
pajiştele şi canalele pentru apă, inaccesibile altor metode, infestate puternic cu o singură
specie de buruieni, provenită din altă parte şi care în locul habitat nu este atăcată de duşmani
naturali.
Metoda este eficientă mai ales împotriva buruienilor perene şi mai puţin eficientă unde
solul este infestat cu seminţe care, în sol, îşi păstrează viabilitatea o perioadă îndelungată.
5
CAPITOLUL. 2
PREZENTAREA CONDITIILOR PEDOCLIMATICE DIN COMUNA
BIVOLARI, JUDETUL IASI
Asezare geografica
Comuna Bivolari este situata in partea central estica a Campiei Moldovei, in valea
Prutului, la o distanta de 45 Km de municipiul Iasi. Comuna Bivolari ocupa o pozitie nord-
estica în cuprinsul judetului. Teritoriul comunei ocupa o parte din lunca si terasele Prutului,
precum si o parte din interfluviul Jijia-Prut. Localitatea Bivolari se invecineaza la est pe Prut
cu Republica Moldova, la nord cu comuna Santa Mare, judetul Botosani, la vest cu comunele
Andrieseni si Roscani si la sud cu comuna Trifesti.
Regimul temperaturilor
Climatul comunei are un caracter temperat – continental excesiv , cu temperaturi medii
anuale intre 9 si 10 grade Celssius, cu maxime de peste 24 grade Celssius iar minime de – 4
grade Celssius.
Regimul precipitatiilor si aspectul hidrologic
Precipitatiile din din timpul anului sunt in medie de 450 – 500mm. Deasemenea sunt
caracteristice ploile de vara de tip aversa, cand intr-un timp relativ scurt cad cantitati mari
care pot depasi valoarea medie a lunii iunie, precum si secetele cand mai multe luni cad ploi
foarte putine sau deloc.
Regimul hidrologic al Raului Prut si al afluientilor acestuia se caracterizeaza prin variatii
ale debitelor si nivelelor , cresterile acestora neproducand inundatii. Mentionam ca de la
realizarea acumularii de la Stanca – Costesti , Raul Prut nu a mai inundat sesurile de pe terasa
inferioara a comunei Bivolari.
Aspectul pedologic si geomorfologic
Relieful comunei se prezinta fragmentat sub forma unor interfluvii colinare si terase cu
amplitudini maxime de 150 – 170 m , reprezentand 50 – 60 m, marginite cu versanti cu pante
in majoritate moderate. Ponderea reliefului de versant in teritoriu este de circa 50%,
majoritatea versantilor fiind insa accesibili pentru agricultura.
6
Substratul geologic este format din alternante de argile, marne si nisipuri de varsta
sarmatiana medie, , peste care se suprapun nisipuri si argile loessoide cuaternare.
Solurile caracteristice din teritoriu sunt formate din cenoziomuri tipice si carbonatice pe
terasele Prutului , cernoziomuri lavigate pe platourile interfluviale din jumatatea vestica si
cernoziomuri pe versanti. Pe pantele puternic inclinate si cu degradari se mai intalnesc
regosoluri ( soluri in formare cu roca la zi) si soluri degradate. In sesuri se intalnesc soluri
alluviale si lacovisti.
7
CAPITOLUL 3.
SPECTRUL DE IMBURUIENARE
Surse de imburuienare
Spre deosebire de plantele cultivate, care nu se pot menţine în lanuri decâtsemănate şi
îngrijite de om, buruienile se răspândesc spontan şi se menţin pe câmpuri mult mai bine decât
plantele cultivate. Principalele surse de îmburuienare sunt: rezerva de seminţe de buruieni din
sol, terenurile necultivate, sămânţa plantelor cultivate, gunoiul de grajd, transportul
produselor agricole .
Rezerva de seminţe de buruieni din sol: Seminţele de buruieni din sol provin din seminţele
scuturate în fiecare an la suprafaţa solului, care nu au germinat şi au fost încorporate în masa
solului odată cu executarea lucrărilor.
După cercetările lui Kott (cit. de Gh. Ionescu-Şişeşti, 1958) rezerva de
seminţe de buruieni din sol variază de la 540 milioane până la 3 miliarde de seminţe la hectar.
Din acest număr mare de seminţe de buruieni germinează numai ¼ iar restul îşi pierd
facultatea germinativă.
Numărul seminţelor de buruieni nu este constant. Multe seminţe sunt
consumate de insectele şi animalele din sol, unele germinează şi sunt distruse prin lucrări, iar
altele îşi pierd facultatea germinativă datorită condiţiilor de mediu. Pe de altă parte în fiecare
an se scutură de pe buruieni seminţe în cantităţi foarte mari care îmbogăţesc rezerva de
seminţe din sol.
În ceea ce priveşte distribuţia seminţelor de buruieni pe profilul solului s-a constatat că
ea nu este uniformă. Cele mai multe seminţe se găsesc în stratul 0-20 cm şi cu cât înaintăm în
profunzime numărul seminţelor de buruieni scade din ce în ce mai mult, astfel că la 50-60 cm
dispar aproape în totalitate.
Locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite: Prin păşunat nu se pot combate
buruienile pentru că animalele ocolesc pe cele vătămătoare. Foarte periculoase sunt răzoarele
de hotar îmburuienate, zona căilor ferate şi a şoselelor şi drumurilor, taluzurile canalelor,
locurile unde au fost ariile, platformele de gunoi etc. Trebuie luate măsuri ca locurile
menţionate să fie cât mai des cosite, astfel ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi
răspândească seminţele.
8
Sămânţa plantelor cultivate însăşi, când este amestecată cu seminţe de buruieni: Această
sursă nu este atât de puternică dacă pentru semănat se folosesc numai seminţe condiţionate.
Trebuie avut în vedere ca locurile unde se condiţionează seminţele plantelor cultivate să nu
prezinte focare de răspândire a seminţelor de buruieni. Toate deşeurile care rezultă în urma
condiţionării seminţelor trebuie arse sau îngropate.
Gunoiul de grajd: S-a constatat că seminţele de buruieni care trec prin tubul digestiv al
animalelor nu-şi pierd în întregime facultatea germinativă. Pentru ca gunoiul de grajd să
conţină cât mai puţine seminţe de buruieni este
necesar să se dea animalelor furaje care pe cât posibil să conţină cât mai puţine
seminţe de buruieni.
Transportul produselor agricole: Foarte multe seminţe de buruieni au fost aduse din Asia în
Europa în timpul migraţiei popoarelor. Seminţele erau prinse de părul animalelor, roţile
vehiculelor sau răspândite prin boabele folosite de oameni sau animale. Comerţul cu cereale
contribuie de asemenea, la răspândirea seminţelor de buruieni. În ultimul timp au fost aduse
din America în Europa şi invers multe specii de buruieni. În prezent statele au luat o serie de
măsuri de oprire a răspândirii seminţelor de buruieni, care pot fi aduse din alte ţări odată cu
sămânţa plantelor de cultură. Buruienile cele mai periculoase, au fost denumite buruieni de
carantină. Buruienile supuse măsurilor de carantină pe teritoriul ţării noastre sunt: Acroptilor
picris Fisch. Mei, Ambrosia artemisiaefolia L., Ambrosia psilostachya DC., Ambrosia trifida
L., Cenchrus tribuloides L., Cuscuta sp., Helianthus sp., Orobanche sp., Solanum rostratum
Dum.
9
Evaluarea gradului de imburuienare
Determinarea rezervei de seminţe de buruieni din sol
În vederea aplicării diferenţiate a măsurilor de combatere a buruienilor, este necesar să se
cunoască rezerva de seminţe de buruieni din sol, precum şi distribuţia acestora pe adâncime.
Numărul maxim de seminţe de buruieni din sol se întâlneşte după scuturarea lor în stratul
superficial 0-10 cm. Rezerva de seminţe de buruieni se determină pe întrega adâncime a
stratului arat şi uneori chiar din subarabil. Pentru recoltarea probelor se foloseşte sonda
Kalentiev.
Evaluarea gradului de îmburuienare
Evaluarea stării de îmburuienare a culturilor este o lucrare absolut necesară atât în fiecare
fermă agricolă, cât şi la nivel local, pe un anumit teren sau chiar la nivel de judeţ, regiune,
ţară. Cartarea buruienilor reprezintă sintetizarea, pe o anumită solă sau teritoriu, a datelor
calitative şi cantitative ale gradului de îmburuienare a culturilor pe o perioadă de 5-7 ani
consecutivi.Lucrarea este esenţiala pentru stabilirea la nivel de parcelă, regiune până la nivel
naţional a măsurilor preventive, în general, dar şi a celor curative pentru combaterea
buruienilor problemă. În funcţie de condiţiile climatice şi sistemul de agricultură practicat,
gradul de îmburuienare a unei anumite suprafeţe se modifică în timp, iar aprecierile şi
deciziile exacte pot fi luate numai prin analizarea datelor privind îmburuienarea pentru fiecare
solă şi parcelă de lucru în parte, pe o perioadă de mai mulţi ani.
Gradul de îmburuienare (%), reprezintă exprimarea procentuală a numărului de buruieni
sau greutăţii lor de pe o anumită variantă faţă de numărul sau greutatea buruienilor în varianta
martor, exprimată la m2(Guş P. şi colab., 2004).
Gradul de îmburuienare se poate determina când buruienile sunt în stadiul de plantulă,
moment în care se alege erbicidul postemergent optim sau în două etape pentru fiecare
perioadă de vegetaţie, când se efectuează în vederea cartării buruienilor, diferenţiată în funcţie
de tipul culturii (cereale păioase- la înfrăţire şi 1-3 săptămâni înainte de coacere, prăşitoare-
înainte de prima praşilă şi cu 2-3 săptămâni înainte de coacere).
Intocmirea hartilor de imburuienare
10
Hărţile de îmburuienare, cu care se încheie acţiunea de cartare a buruienilor, sunt foarte
utile, deoarece prezintă o imagine sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile
dominante, scot în evidenţă existenţa vetrelor cu buruienile cele mai periculoase, permit
aplicarea unor măsuri de combatere diferenţiate pe fiecare solă şi parcelă în parte, în funcţie
de gradul de îmburuienare.
De asemenea, aceste hărţi fac posibilă planificarea şi utilizarea eficientă a erbicidelor,
mijloacelor mecanice sau aviatice de combatere şi permit urmărirea dinamicii îmburuienării şi
eficienţa măsurilor de combatere aplicate. Pentru intocmirea hartilor de imburuienare se
utilizeaza urmatoarele metode: metoda vizuala, metoda numerica, metoda cantitativ –
gravimetrica.
Această fază începe prin întocmirea tabelelor de sinteză, utilizând datele obţinute în teren,
însoţite de analiza variaţiei. Valorile din tabele se marchează pe hărţi, utilizând culori şi
semne convenţionale, însoţite de cifre care indică numărul burienilor/m2.
Tipuri de hărţi de îmburuienare:
a. Hărţile botanice elaborate pentru evidenţa florei şi vegetaţiei unei anumite zone se
clasifică în funcţie de conţinutul (florei, vegetaţiei), după gradul de generalitate (generale,
speciale) şi după scară (gradul de detaliere).
b. Hărţile analitice evidenţiează răspândirea pe o anumită suprafaţă a unei singure specii
sau a unui număr redus de specii. Răspândirea unei specii este indicată prin "metoda
punctelor". Prin desimea lor punctele dau unele indicaţii privind răspândirea speciilor în zona
respectivă.
c. Hărţile sintetice prezintă gradul global de îmburuienare al unei suprafeţe, cu
evidenţierea asociaţiilor de buruieni, grupele de buruieni cu aceeaşi durată a perioadei de
vegetaţie, aceleaşi particularităţi de înmulţire şi sensibilitate la erbicide, etc. Pentru
prezentarea pe hartă a asociaţiilor sau grupelor de buruieni se utilizează suprafeţe colorate
divers sau haşurate.
d. Hărţile mixte cuprind asociaţiile sau grupele biologice, dar evidenţiază şi răspândirea
unor specii de buruieni mai periculoase
11
Cap. 4 Asolamentul din cadrul fermei Agro..
Asolamentul şi respectiv rotaţia reprezintă prima verigă din tehnologia unei
plante de cultură de care depinde în bună măsură producţia obţinută, ca urmare a
efectelor multiple pe care le are asupra însuşirilor solului, a combaterii buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor etc.
Concepţiile despre necesitatea succesului culturilor au evoluat şi însoţit diferite trepte de
dezvoltare a societăţii omeneşti.
Astfel, în comuna primitivă ca urmare a lucrărilor foarte superficiale cât şi
din cauza îmburuienării excesive solul îşi pierde după un număr de ani fertilitatea. Aceasta îi
determină pe oameni să părăsească aceste terenuri şi să ia în cultură alte suprafeţe cu fertilitate
naturală ridicată.
Ca urmare a cerinţelor agroalimentare din ce în ce mai mari s-a redus
perioada de “odihnă” a solului ca pârloagă la 1-2 ani, acest mod de folosire a
terenului căpătând denumirea de sistem de agricultură cu ogor. Terenul neocupat poartă
numele de ogor sterp şi era folosit adesea pentru păşunat. Uneori acest teren se ara din toamnă
şi se menţinea curat de buruieni în anul următor până la semănatul cerealelor de toamnă,
constituind aşa numitul sistem de agricultură cu ogor negru.
Totuşi, sistemul de agricultură cu ogor neocupat este un sistem extensiv neputând să asigure
creşterea continuă a recoltelor pe măsura nevoilor de hrană şi de materii prime pentru
industrie.
Ca urmare a dezvoltării rapide a industriei care solicită materii prime în cantităţi din ce în
ce mai mari şi datorită dezvoltării sectorului zootehnic, în asolament, în locul ogorului
neocupat s-a introdus o plantă leguminoasă şi anume trifoiul. Astfel, a luat naştere
asolamentul: 1 cereale de primăvară cu trifoi; 2 – trifoi; 3 – cereale de toamnă.
Acest sistem de agricultură s-a introdus la început în Anglia, apoi în Belgia şi Olanda iar
astăzi este răspândit în foarte multe ţări ale Europei şi Americii.
Mai târziu, prin introducerea în asolament a culturilor industriale prăşitoare acest
asolament a fost modificat.
În felul acesta s-au pus bazele agrotehnice ale asolamentului cu alternarea culturilor,
denumită rotaţie. De asemenea, în vederea menţinerii fertilităţii solului plantele leguminoase
alternau cu plantele prăşitoare mari consumatoare de substanţe hrănitoare. Practicarea
12
sistemului de agricultură altern a dus la sporirea producţiei agricole şi zootehnice şi la
creşterea fertilităţii solului.
Noţiunea de asolament a căpătat în ultimul timp un sens mai larg şi ca atare asolamentul
nu reprezintă numai succesiunea culturilor în timp şi în spaţiu ci şi sistemul de îngrăşare şi de
lucrare ce se aplică fiecărei culturi.
Aşadar prin asolament se înţelege succesiunea culturilor în timp şi în spaţiu însoţită de
un sistem corespunzător de lucrare şi fertilizare care asigură creşterea fertilităţii solului
şi sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei.
Rezultă clar din această definiţie că succesiunea culturilor nu este un scop în sine, ci
trebuie să se facă în mod raţional după anumite principii, reguli ştiinţifice în aşa fel ca fiecare
plantă să găsească în sola unde este cultivată condiţii de vegetaţie optime, asigurând o
producţie mare şi cu eficienţă economică maximă posibilă, iar fertilitatea solului să crească.
Asolamentul presupune în primul rând împărţirea teritoriului unităţii pe categorii de
folosinţă şi în cadrul fiecărei categorii de folosinţă, delimitarea solelor aproximativ egale ca
mărime. În al doilea rând repartizarea diferitelor plante pe tarlale sau sole şi în al treilea rând
rotaţia culturilor pe aceste suprafeţe în decursul anilor.
Deci asolamentul se referă la distribuirea culturilor în spaţiu, iar rotaţia la
succesiunea lor în timp pe aceeaşi solă. Adeseori, aceste două noţiuni se confruntă şi se
întrebuinţează una în locul celeilalte.
Asolammentul stabilit in cadrul fermei Bivolari
Asolament pe 3 ani pe o suprafata de 100 hectare: grau, rapita, porumb.
Tehnologia de cultivare a principalelor culturi din cadrul fermei
Tehnologia de cultivare a graului de toamna
Intrucat in campania de toamna, cultura graului ocupa un loc important, reusita unei culturi
bune depinde de respectarea tehnologiei specifice de cultura.
Rotatia culturilor. Cele mai recomandate culturi premergatoare sunt: borceagurile,
trifoiul, lucerna, cartoful, porumbul. La grau nu se recomanda monocultura.
Fertilizarea. Odata cu pregatirea terenului, se aplica 20 – 30 tone gunoi de grajd/ha, o dată
la 3 – 4 ani şi îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu, în cantitate de 40 – 60 kg substanţă
13
activă/ha. În lipsa gunoiului de grajd, cantitatea de fosfor şi potasiu creşte la 80 – 100 kg s.a.
la hectar.
Lucrările solului. Se efectuează în aşa fel încât între executarea arăturii şi semănat să
treacă un interval de 15 – 20 zile, necesar pentru a se realiza „aşezarea solului”. Arătura se
efectuează, funcţie de sol, la 18 – 20 cm adâncime, cu precizarea că pe solurile cu o vegetaţie
prea înaltă se procedează mai întâi la o mărunţire a acesteia cu grapa cu discuri. Dacă solul
este prea uscat şi rezultă bulgări prea mari, se renunţă la arat şi se pregăteşte terenul utilizând
grapa cu discuri grea. Pregătirea patului germinativ se face cu 1 – 2 zile înainte de semănat şi
constă în afânarea şi mărunţirea bulgărilor pe o adâncime de 6 – 8 cm cu ajutorul grapei cu
discuri.
Sămânţa trebuie să aibă o valoare biologică şi culturală ridicată, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii: puritate peste 98%, capacitate germinativă peste 90%, sănătoasă,
umiditate sub 14%. Înainte de semănat sămânţa se tratează în mod obligatoriu cu fungicide
pentru protejarea împotriva principalelor boli.
Semănatul se realizează în epoca optimă, data semănatului fiind diferită în funcţie de zona
ecologică. Cantitatea de sămânţă necesară pentru un hectar de cultură este cuprinsă între 200
şi 240 kg/ha, funcţie de condiţiile pedo-climatice, fertilitatea terenului şi epoca semănatului.
Adâncimea de semănat este de 3 – 4 cm pe solurile luto-argiloase sau lutoase şi 5–6 cm pe
solurile nisipoase.
Lucrările de întreţinere. În situaţia în care, în perioada semănatului, se manifestă
fenomenul de secetă, se recomandă tăvălugirea semănăturilor pentru a realiza un contact mai
bun al seminţelor cu solul şi a asigura o răsărire uniformă şi rapidă Combaterea buruienilor se
efectuează prin respectatrea tuturor lucrărilor agrotehnice şi fitotehnice sau prin aplicarea de
erbicide, în funcţie de gradul de îmburuienare şi structura speciilor de buruieni.
Recoltarea. Recoltarea se efectuează mecanizat în totalitate, cu combinele de recoltat
cerealele păioase, în faza de coacere deplină, când umiditatea boabelor este cât mai aproape
de 14%. Durata optimă a recoltării grâului este de 5-7 zile în zonele mai secetoase (la
câmpie) şi 7-9 zile în zonele mai umede (colinare). În funcţie de soiul folosit, paiele reprezintă
55-65% din recolta totală a părţii aeriene.
14
TEHNOLOGIA DE CULTIVARE LA RAPITA
Rapita a fost si va ramane una dintre cele mai profitabile culturi agricole din Romania.
Condiţiile optime pentru înfiinţarea culturii de rapiţă
Pentru o cultura bogata de rapita, trebuie sa se efectueze din toamna urmatoarele lucrari:
buna pregatire a patului germinativ, alegerea hibridului sau soiului potrivit, combaterea
eficienta a buruienilor precum si combaterea bolilor si daunatorilor, care pot distruge cultura.
Rotatia
Se recomanda ca rapita sa aiba ca planta premergatoare grau, ovaz si niciodata sa nu vina
dupa ea insasi saudupa alte culturi cu boli si daunatori comuni cum ar fi floarea – soarelui,
mustar, soia, fasole.
Pregatirea terenului
Aratura se face la o adancime de 20 – 22 cm. Patul germinativ sa fie afanat in primii 2 – 3
cm si ferm sub adancimea de semanat pentru a se asigura conditii optime de germinare a
semintelor.
Semanatul
Perioada optima de semanat incepe de la prima jumatate a lunii august si dureaza pana la
jumatatea lunii septembrie, in functie de conditiile zonelor de cultura. Insamantarea tarzie
poate duce la aparitia de radacini deformate si mici.
Fertilizarea culturii de rapiţă
Rapiţa este una dintre culturile cu cele mai mari consumuri specifice de elemente nutritive
necesare pentru realizarea unei tone de producţie (sămânţa + masa vegetativă aferentă). În
general, literatura de specialitate citează consumuri specifice de aproximativ 45 kg N; 30 kg
P2O5 şi 35 kg K2O/tona de sămânţă de rapiţă cu materia vegetativă aferentă. Ca urmare, încă
de la pregătirea patului germinativ trebuie acordată o importanţă marită capitolului de
fertilizare a culturii.
Rezistenta la iernare
În funcţie de caracteristicile soiurilor sau hibrizilor, rapiţa de toamnă poseda, la o evolutie
optima, o toleranta la frig de pana la -20°C. Pentru prevenirea daunelor cauzate de inghet, o
importanta deosebita o are stadiul de dezvoltare al plantelor. Deosebit de periclitate sunt
plantele care, in conditiile insamantarii tarzii, nu s-au dezvoltat suficient. Plantele semanate
devreme au tendinta de a creste defectuos, plantele prea dezvoltate poseda de asemenea o
toleranta redusa la frig.
15
Lucrările de întreţinere
Lucrările solului după semănat au ca scop completarea realizării calitative a patului
germinativ prin lucrări ale solului (tăvălugire, eliminarea excesului de umiditate), combaterea
buruienilor a bolilor si dăunătorilor.
In tehnologia culturii rapiţei lucrările solului după semănat au o pondere redusa si caracter
facultativ.
Recoltarea rapitei
Perioada optimă de recoltare a rapiţei începe la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie,
când lanul capătă o culoarea galbenă ruginie, plantele sunt aplecate, tecile sunt galbene-
liliachii, iar pe majoritatea seminţelor se pot observa puncte cafenii.
Tehnologia de cultivare a porumbului
Amplasarea culturii
Porumbul poate fi cultivat pe soluri diferite cu fertilitate textură şi reacţie, dar trebuie
evitate solurile extreme. Bune premergătoare pentru porumb sunt leguminoasele perene,
cerealele paioase, inul, cânepa, sfecla pentru zahăr, cartoful etc. Deşi suportă monocultura, nu
este indicată cultivarea porumbului mai mult de 2-3 ani pe acelaşi teren numai dacă se aplică
îngrăşăminte organice şi chimice şi se combat corespunzător buruienile, bolile şi dăunătorii.
Fertilizarea
Având un potenţial productiv ridicat, porumbul consumă cantităţi mari de substanţe
nutritive. Pentru fiecare 1000 kg boabe + producţia secundară, porumbul consumă: 18-28kg
azot, 9-14kg P2O5 şi 24-36kg K2O. Pe toate tipurile de sol, porumbul valorifică bine atât
îngrăşămintele organice cât şi cele chimice. Gunoiul de grajd este bine valorificat de către
porumb mai ales pe solurile grele şi reci dar este recomandat şi pe solurile mai uşoare, în doze
de 30-40 t/ha ce se încorporează imediat prin arătura de bază.
Lucrările solului.
Arătura se execută imediat după eliberarea terenului de către planta premergătoare la 25-30cm
adâncime. Arătura de primăvară trebuie exclusă, putând fi înlocuită prin discuiri şi grăpări
repetate pe terenuri curate de buruieni şi bine aprovizionate cu apă. În situaţii extreme când se
impune, arătura de primăvară trebuie efectuată cât mai devreme şi de
16
bună calitate. Pregătirea patului germinativ urmăreşte nivelarea terenului şi realizarea unui
strat de sol afânat şi mărunţit pe adâncimea de semănat printr-un număr cât mai redus de
treceri pe teren.
Sămânţa şi semănatul
Epoca de semănat corespunde perioadei când în sol la adâncimea de 10 cm se stabilizează
temperaturi de peste 8-10°C. Desimea de semănat este un factor tehnologic foarte important şi
se stabileşte în funcţie de durata perioadei de vegetaţie a populaţiei semănate, de rezerva de
apa din sol şi de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.
Semănatul se realizeaza la distanţa între rânduri de 70 cm şi adâncimea de 5-8 cm, asigurand
15-25 kg sămânţă/ha. Atunci când suprafaţa care se seamănă este foarte mică (mai puţin de
100mp.) lucrarea se execută manual cu sapa, se fac şaruri cu o adincime de 6 cm, la distanţa
de 70 cm între şaruri, iar seminţele de porumb se pun pe fundul şarului la distanţe de 20-25
cm. Este bine să se pună câte două seminţe la un loc.
Dacă se seamănă după porumb este indicat să se trateze seminţele, înainte de semănat,
împotriva viermelui sârmă şi a gărgăriţei frunzelor de porumb. În ziua semănatului se stropesc
seminţele cu această soluţie având grijă să se aplice pe întreaga cantitate de seminţe. Pentru a
evita folosirea insecticidelor, nu se seamănă porumbul după porumb sau în terenuri proaspăt
desţelenite (lucerniere).
Lucrările de întreţinere a culturii
În tehnologia clasică a porumbului sunt necesare: 3-4 praşile mecanice între randuri şi 2-3
praşile manuale pe rând.
Primele 2-3 săptămâni după răsărire constituie faza critică în îngrijirea porumbului, iar
praşilele se execută la intervale de 10-20 de zile în funcţie de apariţia buruienilor, urmărindu-
se ca lanul de porumb să fie menţinut curat.
Recoltarea
Aceasta se face sub formă de ştiuleţi se face când umiditatea boabelor este cuprinsă intre
22-30 %, şi se observă stratul negru care separă bobul de rahis (ciucălău).
17