Post on 30-Dec-2014
Conf. univ. dr.
DREPT CIVIL. DREPTURILE
REALE PRINCIPALE - Suport de curs în format ID -
Anul II, semestrul I
UNIVERSITATEA „HYPERION“ BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Mara Ioan
2011
Drept civil– I 1
CUPRINS – Unităţi de învăţare 1. PATRIMONIUL
2. DREPTUL DE PROPRIETATE
3. FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
4. MODALITĂŢILE JURIDICE AL DREPTULUI DE PROPRIETATE
5. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
6. POSESIA
7. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
8. MODURI GENERALE DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE
9. REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR TABULARE
Bibliografie (de elaborare a cursului):
1. M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
2. C.Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
3. C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil,
vol.I şi II, Bucureşti;
4. C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008;
5. D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura
Academiei, Bucureşti, 1986
6. D.Lupulescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
7. E.Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2009;
8. E.Safta-Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România,
Editura Graphix, 1993;
9. I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2005;
10. I.P.Filipescu, A. I. Filipescu, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
11. L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001;
Drept civil– I 2
12. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I şi II, Editura C. H. Beck,,
Bucureşti, 2006, 2009
13. M. Nicolae, Publicitatea imobiliară, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006;
14. N. Puşcaş, Invenţiile salariaţilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
15. N.Puşcaş, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Scorpio 78;
Bucureşti, 2002;
16. P. Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2006.
17. P.M.Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura
ALL, Bucureşti, 1996;
18. T. Dârjan, Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă, Editura Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2010
19. V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2009;
20. V. Stoica, Tratat. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti,
2004;
21. V.Stoica, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010;
22. V.Roş, Dreptul de proprietate intelectuală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002;
23. V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile
conexe, tratat, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2005.
24. V.Ursa, Dreptul de autor şi protecţia lor juridică, Editura argument, Cluj-
Napoca, 1997.
25. Culegeri de decizii a Tribunalului Suprem, între anii 1960-1961, 1963,
1968, 1970-1971, 1973-1975, 1977, 1979-1980, 1990;
26. Revista română de drept privat;
27. Revista română de jurisprudenţă;
28. Revista română de drept;
29. Dreptul
Drept civil– I 3
INTRODUCERE Modulul intitulat Drept civil (I) se studiază în anul II semestrul I şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul drepturilor reale principale.
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe
absolut necesar pentru formarea ta profesională.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
integrarea Instituţiei drepturilor reale în cadrul disciplinei Drept civil;
explicarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor
teoretice şi practice ale acestei discipline;
argumentarea principiilor privind drepturile reale principale;
interpretarea normelor de drept civil în raport cu situaţiile concrete.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:
- Patrimoniul
- Dreptul de proprietate
- Formele dreptului de proprietate
- Modalităţile juridice al dreptului de proprietate
- Apărarea dreptului de proprietate
- Posesia
- Dezmembrămintele dreptului de proprietate
- Moduri generale de dobândire a drepturilor reale
- Regimul juridic al drepturilor tabulare
Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
Citeşti modulul cu maximă atenţie.
Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat.
Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse.
Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris.
Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe.
În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări de verificare
pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare. Vei răspunde în scris la
aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse bibliografice
suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi
competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare
şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare
vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune, în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei minimale recomandate si
rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest
fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Drept civil– I 4
1. PATRIMONIUL
1.1. Noţiune, elemente şi caractere juridice
1.2. Funcţiile patrimoniului
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
1.1. Noţiune, elemente şi caractere juridice.
Etimologic, cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă
de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale; patrius înseamnă al
tatălui sau părintesc. Noţiunea patrimonium desemna bunurile unei familii, bunuri
moştenite de la tată sau de la părinţi. Din momentul apariţiei monedei, noţiunea de
patrimoniu a primit contur, cuprinzând toate bunurile considerate ca valoare contabilă,
adică reprezentând o sumă de bani: familia pecuniaqur.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce
aparţin unui subiect de drept.
Patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile ce au conţinut economic ale unui
subiect de drept, drepturi şi obligaţii pecuniare, ce pot fi exprimate în bani.
Aceste drepturi şi obligaţii având caracter economic alcătuiesc, prin pierderea
identităţii, elementele patrimoniului – activul şi pasivul.
Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică
ale titularului patrimoniului: drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Pasivul patrimonial cuprinde obligaţiile evaluabile în bani pe care le are titularul
patrimoniului. Astfel, intră în conţinutul patrimoniului, în pasivul patrimonial
obligaţiile obişnuite – a da, a face şi a nu face, obligaţiile reale (propter rem) şi
obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae în rem).
Drepturile personal-nepatrimoniale nu intră în cadrul patrimoniului chiar dacă
încălcarea unui asemenea drept poate da naştere unui drept de creanţă. De asemenea
obligaţiile corelative drepturilor absolute (obligaţiile negative generale, opozabile erga
să delimitezi universalităţile de fapt de universalităţile juridice;
să descrii patrimoniul;
să identifici elementele patrimoniului;
să dezvolţi caracterele juridice ale patrimoniului;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, una dintre funcţiile
patrimoniului.
Drept civil– I 5
omnes) nu intră în cadrul patrimoniului, fiind generale şi abstracte şi neavând valoare
economică propriu-zisă.
Caracterele juridice ale patrimoniului.
Patrimoniul este o universalitate juridică. Patrimoniul cuprinde toate drepturile şi
obligaţiile ce au valoare economică ale unui subiect de drept, fără ca acestea să fie
privite individual, ci în integralitatea lor. Astfel, patrimoniul reprezintă o unitate
abstractă, o universalitate juridică (universitas juris, universum ius), în care drepturile
şi obligaţiile sunt legate între ele, formând un tot unitar, chiar şi în cazul în care există
mase de bunuri având regimuri juridice distincte. Aceste drepturi şi obligaţii sunt
distincte de universalitate, consecinţa fiind că schimbările ce se produc în legătură cu
acestea privite individual nu influenţează existenţa universalităţii. De aceea, indiferent
de mişcările produse în cadrul său, de valoarea activului şi pasivului patrimonial şi
indiferent de voinţa titularului, patrimoniul continuă să existe atât timp cât există
titularul său.
Orice persoană are un patrimoniu. Orice persoană are un patrimoniu, pentru că
orice persoană are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii apreciabile în bani.
Patrimoniul fiind legat de personalitate, existenţa patrimoniului fiecărei persoane este o
consecinţă şi a faptului că numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii (fiind
imposibilă, de altfel, existenţa unui patrimoniu fără titular). Acesta există independent
de cantitatea de drepturi şi obligaţii ale unei persoane, de raportul dintre activul şi
pasivul patrimonial. Chiar dacă s-ar imagina că la un moment dat patrimoniul ar fi golit
total de drepturi şi obligaţii, el tot există, „în şi prin “ elementele componente, prin
drepturile şi obligaţiile „prezente şi viitoare “ aparţinând unei anumite persoane şi în
legătură indisolubilă cu această persoană.
Patrimoniul este unic. Fiecare persoană, fizică sau juridică, are un singur
patrimoniu, indiferent de conţinutul activului şi pasivului patrimonial, chiar dacă
patrimoniule este divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii. În fapt, nu
patrimoniul este divizat în fracţiuni, ci drepturile şi obligaţiile sunt grupate în mase
distincte cu regim juridic distinct, acesta neconstituind un obstacol în calea unicităţii
patrimoniului.
Divizibilitatea patrimoniului. „Noţiunea juridică de patrimoniu rămâne legată de
ideea de persoană, care explică unitatea sa, fără a exclude însă ideea de diviziune şi de
afectaţiune”, în cazurile expres prevăzute de lege, împiedicându-se astfel
depersonalizarea patrimoniului.
Patrimoniul unui subiect de drept chiar dacă este unic, poate fi divizibil în mai
multe mase de drepturi şi obligaţii, având regim juridic distinct, în funcţie de scopul
pentru care a fost realizată această divizare.
Fiecare masă de drepturi şi obligaţii cu regim juridic distinct împrumută unele
trăsături ale patrimoniului ca universalitate. Astfel, ele pot fi privite ca universalităţi ce
nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile, existând independent de cantitatea acestora.
Cu toate acestea ele sunt condiţionate de scopurile căreia le-au fost afectate în dublu
sens: pe de o parte subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul fiecărei mase
pentru realizarea acestui scop şi pe de altă parte existenţa însăşi a maselor respective
este subsumată scopului, fiind în acest mod limitată temporal.
Dar această divizare nu echivalează cu lipsa unei comunicări intrapatrimoniale
deoarece răspunderea patrimonială este parţial limitată la o anumită masă patrimonială,
creditorii ale căror drepturi s-au născut în legătură cu aceasta având posibilitatea, dacă
nu şi-au satisfăcut creanţa cu bunurile din acea masă, să urmărească celelalte bunuri
din patrimoniul debitorului, iar dispariţia scopului căruia îi este afectată o asemenea
Drept civil– I 6
masă patrimonială implică dispariţia masei respective, cu păstrarea elementelor în
cadrul patrimoniului.
În cazul acestor mase de drepturi şi obligaţii pecuniare este posibilă stăpânirea în
comun de către titularii mai multor patrimonii. Fiecare titular are o cotă parte din
întreaga masă patrimonială şi din fiecare element care o compune fiecare operează o
confuziune parţială a patrimoniilor. Este cazul indiviziunii, a comunităţii matrimoniale
şi a patrimoniului profesional comun.
Inalienabilitatea patrimoniului prin acte inter vivos. Patrimoniul ca atribut al
personalităţii, ca universalitate juridică este inalienabil, neputând fi desprins de
persoana care este titularul său.
Prin acte între vii pot fi transmise doar drepturile şi obligaţiile patrimoniale (cu
unele excepţii), privite individual, doar acestea fiind în principiu, autonome şi
alienabile şi universalităţile de fapt.
Transmiterea întregului patrimoniu (transmisiunea universală) poate opera doar la
decesul titularului – persoană fizică sau în momentul reorganizării şi încetării existenţei
titularului-persoană juridică. În cazul persoanelor fizice transmiterea patrimoniului prin
acte între vii nu este posibilă nici în cazul unor fracţiuni ale acestuia.
Excepţia de la această regulă o constituie situaţia persoanei juridice supusă
reorganizării prin divizare parţială, o fracţiune din patrimoniul acesteia fiind transmisă
uneia sau mai multor persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod
(transmisiune cu titlu universal).
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, diferenţele dintre universalităţile juridice şi
universalităţile de fapt.
1.2. Funcţiile patrimoniului
Acestea reprezintă expresia legăturilor juridice care se creează între titularii unor
patrimonii diferite, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intrând în conţinutul unor
raporturi juridice dintre aceştia. De aceea, funcţiile patrimoniului trebuie privite prin
perspectiva relaţiilor interpatrimoniale, ele constituind „canale de comunicare “
patrimoniile diferitelor persoane se influenţează reciproc.
Patrimoniul, în dreptul civil român are trei funcţii:
- permite şi explică gajul general al creditorilor chirografari;
- permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal;
- permite şi explică transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal.
Gajul general al creditorilor chirografari. Creditorii chirografari sunt acei creditori
care nu beneficiază de o garanţie reală în privinţa creanţei lor. Garanţia creanţei lor
constă în dreptul de gaj general care are ca obiect patrimoniul debitorului, nu anumite
bunuri individualizate din cuprinsul acestuia.
Drept civil– I 7
Această garanţie priveşte, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, înseşi
patrimoniul acestuia, nu bunuri individualizate din conţinutul acestuia. Fixarea acestui
drept asupra unor bunuri individual determinate din patrimoniul debitorului, adică
urmărirea efectivă a acestora are loc la executarea creanţei.
Astfel, noţiunea de „bunuri prezente şi viitoare “ din cuprinsul art.2324 C.civ.
priveşte bunurile existente în patrimoniul debitorului la momentul executării creanţei,
atât cele care există în momentul naşterii creanţei cât şi cele care intră în patrimoniu
după acest moment. Creditorul poate urmări bunurile viitoare doar din momentul în
care intră în patrimoniu şi nu poate urmări bunurile care în momentul urmăririi erau
ieşite din patrimoniu.
Între cele două momente, naşterea creanţei şi executarea acesteia, debitorul îşi
administrează liber patrimoniul sub condiţia ca actele încheiate de el să nu aibă ca scop
crearea unei stări de insolvabilitate. El poate dobândi bunuri noi, poate înstrăina sau
greva au sarcini bunurile existente în patrimoniu, poate contracta noi obligaţii fără a
exista pentru creditori posibilitatea de a interveni cu excepţia situaţiilor în care există
riscul ca el să devină insolvabil.
Astfel, patrimoniul debitorului suferă fluctuaţii, prin intrarea sau ieşirea unor
drepturi şi prin naşterea ori stingerea unor obligaţii, aceste fluctuaţii neafectând
existenţa dreptului de gaj general, ci supunând creditorul unor riscuri care pot consta în
imposibilitatea de a-şi satisface creanţa în tot sau numai în parte. Diminuarea activului
patrimonial echivalează cu diminuarea garanţiei lor reale iar creşterea pasivului
patrimonial poate consta în concurenţa suportată din partea noilor creditori ai
debitorului său, anterioritatea unei creanţe neconstituind motiv de preferinţă la plată. În
caz de insolvabilitate a debitorului creditorii chirografari vor concura toţi împreună şi
vor suporta o pierdere parţială a creanţei lor, proporţional cu valoarea acesteia. Altfel
spus, patrimoniul constituie garanţia generală, comună şi proporţională a tuturor
creditorilor săi.
În aceste condiţii existenţa patrimoniului nu echivalează pentru creditorii
chirografari cu existenţa certă a unei garanţii efective. De aceea, în scopul asigurării
valorilor patrimoniale active necesare realizării integrale a creanţei lor, inclusiv pe
calea numai şi a executării silite a debitorilor chirografari au la îndemână următoarele
mijloace juridice:
a) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra bunurilor din patrimoniul
debitorului:
b) să intenteze acţiunea în declararea simulaţiei;
c) să intenteze acţiunea oblică;
d) să intenteze acţiunea pauliană;
e să intenteze acţiune directă împotriva debitorilor debitorului său în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.
Patrimoniul fiind divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu regim
juridic distinct, datorat afectării acestora unor destinaţii concrete, dreptul de gaj general
se specializează. Specializarea gajului general al creditorilor chirografari constă în
aceea că, dacă o creanţă s-a născut în legătură cu o masă de bunuri ce are un regim
juridic distinct, atunci acea creanţă va fi satisfăcută, cu precădere, din respectiva masă
de bunuri.
Se susţine că gajul rămâne general, deoarece poartă asupra unei întregi grupe
patrimoniale şi este, în acelaşi timp, specializat, fiindcă se limitează doar la activul
patrimonial din acea grupă.
Subrogaţia reală. Subrogare înseamnă faptul de a subroga, a înlocui, a substitui.
Drept civil– I 8
Subrogaţia este personală atunci când o persoană ia locul alteia, într-un raport
juridic. Definită astfel, în sens larg, subrogaţia se produce ca efect al diferitelor operaţii
juridice (de exemplu, proprietarul-vânzător este înlocuit cu proprietarul cumpărător).
În sens restrâns, subrogaţia personală constă în înlocuirea persoanei creditorului
dintr-un raport juridic de obligaţii cu o altă persoană care a plătit datoria debitorului şi
devine noul său creditor, dobândind creanţa cu toate accesoriile şi acţiunile creditorului
plătit.
Subrogaţia este reală atunci când un bun este înlocuit cu altul. Subrogaţia reală este
de trei feluri: subrogaţie reală universală – când înlocuirea se realizează în cadrul
patrimoniului privit ca universalitate juridic, subrogaţie reală cu titlu universal – când
înlocuirea operează în cadrului unei mase patrimoniale - şi subrogaţie reală cu titlu
particular – când înlocuirea priveşte bunuri privite în mod individual. Dar numai
subrogaţia reală universală şi cea cu titlu universal constituie funcţie a patrimoniului.
Subrogaţia reală este universală atunci când se aplică la scara unui patrimoniu,
locul unui bun din cuprinsul acestuia fiind luat de un alt bun. De exemplu, locul
oricărui bun din patrimoniu care este înstrăinat este luat de preţul încasat, iar dacă
preţul este învestit într-un alt bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective
(in iudicis universalibus pretium succedit loco rei et res loco pretii).
Subrogaţia reală este cu titlu universal atunci când înlocuirea unui bun determinat
cu un alt bun operează în cadrul unei mase patrimoniale cu regim juridic distinct şi nu
afectează universalitatea juridică a patrimoniului, valorile nou intrate luând automat
locul celor subrogate, dobândind poziţia juridică avută de acestea din urmă. Prin
păstrarea poziţiei juridice, a regimului juridic se realizează continuarea afectaţiunii
masei de bunuri din cadrul unui patrimoniu destinaţiei economice specifice. Plecând de
la apartenenţa masei de bunuri la patrimoniu, subrogaţia universală cu titlu universal
presupune întotdeauna şi o subrogaţie reală universală.
Subrogaţia reală cu titlu particular priveşte un bun individual determinat şi se
produce numai atunci când legea o prevede în mod expres, regimul juridic special al
bunurilor care ies din patrimoniu transferându-se asupra bunului care intră în
patrimoniu. Subrogaţia reală cu titlu particular semnifică întotdeauna şi o subrogaţie
reală universală.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, gajul general (garanţia comună) al
creditorilor chirografari.
Nu uita! Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică ce aparţin unui subiect de drept. Acesta prezintă următoarele
caractere juridice: este o universalitate juridică; este divizibil; este
inalienabil; este transmisibil, în principiu, în integralitatea sa doar la decesul
persoanei fizice sau la încetarea persoanei juridice.
Drept civil– I 9
Acesta reprezintă expresia legăturilor juridice care se creează între titularii
unor patrimonii diferite, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intrând în
conţinutul unor raporturi juridice dintre aceştia. De aceea, funcţiile
patrimoniului trebuie privite prin perspectiva relaţiilor interpatrimoniale, ele
constituind „canale de comunicare “ patrimoniile diferitelor persoane se
influenţează reciproc.
Patrimoniul, în dreptul civil român are trei funcţii: permite şi explică gajul
general al creditorilor chirografari; permite şi explică subrogaţia reală cu
titlu universal; permite şi explică transmisiunea universală şi transmisiunea
cu titlu universal.
Teste de autoevaluare
1. Patrimoniul reprezintă:
a) o universalitate de fapt;
b) o universalitate juridică;
c) o universalitate de drepturi.
2. Reprezintă funcţie a patrimoniului:
a) subrogaţia reala cu titlu particular;
b) subrogaţia reală universală;
c) subrogaţia reală cu titlu universal.
3. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări:
a) bunurile comune ale soţilor;
b) doar bunurile proprii ale soţilor;
c) bunurile proprii ale soţului debitor, urmând, în măsura în care nu şi-au
satisfăcut creanţa din acestea, să ceară partajarea bunurilor comune şi să
urmărească, în continuare, bunurile care i-au fost atribuite soţului
debitor.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; 2.b, c; 3.c.
Teme referate
1. Patrimoniile de afectaţiune
2. Patrimoniul – garanţie comună a creditorilor
3. Comunicarea intra şi interpatrimonială
4. Patrimoniul profesional. Comparaţie cu alte patrimonii de afectaţiune
5. Caracterele juridice ale patrimoniului
6. Universalitatea de drept şi universalitatea de fapt
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 10
2. DREPTUL DE PROPRIETATE. CARACTERIZARE GENERALĂ
2.1. Noţiune
2.2. Atribute
2.3. Caractere juridice
2.4. Limitările dreptului de proprietate
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
2.1. Noţiune
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui
bun, drept care permite titularului să posede, să folosească, şi să dispună de acel bun, în
putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.
Spre deosebire de titularii altor drepturi reale asupra aceluiaşi bun, proprietarul
exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes
propriu. În putere proprie deoarece se supune numai legii spre deosebire de ceilalţi
titulari de drepturi reale care exercită „unele atribute ale dreptului de proprietate în
virtutea puterii transmise de proprietar “ şi în conformitate cu legea şi cu voinţa
proprietarului. În interes propriu, deoarece „proprietarul este singurul care exercită,
direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietăţii în propriul
său interes “.
2.2. Atribute
Cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt: posesia (jus utendi), folosinţa
(jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi).
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate (jus utendi)
Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în
fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului,
exercitându-se în interes propriu şi prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni
ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi interesul lui.
Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietăţii, se poate afirma că posesia se
să delimitezi dreptul de proprietate de alte drepturi reale
să descrii conţinutul dreptului de proprietate;
să descrii caracterele juridice ale dreptului de proprietate;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, un atribut al dreptului de
proprietate.
Drept civil– I 11
înfăţişează ca o expresie exterioară a proprietăţii. Dar nu se poate pune semnul
egalităţii între posesie (care reprezintă o stare de fapt) şi proprietate (care este o stare
de drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparţine unei persoane, iar
posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă
însă şi posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă şi
proprietar.
Posesia este un atribut important al proprietăţii, deoarece a-l priva pe proprietar de
acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Posesia este mijlocul
indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică
a proprietăţii sale. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi
de bunul său. În caz contrar, proprietatea ar rămâne o simplă utopie.
Posesia se găseşte însă nu numai în componenţa dreptului de proprietate, dar şi a
celorlalte drepturi reale, iar în cadrul fiecărui drept real are o fizionomie proprie.
Uneori, prin posesia exercitată în condiţiile legii, se ajunge la proprietate. De exemplu,
prin uzucapiune se dobândeşte dreptul de proprietate, situaţie în care posesia are un rol
determinant.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.18/1991 privind fondul funciar, persoanelor
cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, li s-au eliberat adeverinţe care atestă
acest drept. De asemenea, acelaşi drept putea fi recunoscut prin hotărârea comisiei
judeţene (dată, fie în contestaţiile împotriva măsurilor stabilite de comisiile
subordonate, fie în baza unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a admis plângerea). Între
momentul reconstituirii dreptului de proprietate şi eliberarea titlului de proprietate, se
interpune un alt moment şi anume cel al punerii în posesie a titularului dreptului. Prin
aceasta operaţie se delimitează cu exactitate suprafeţele de teren asupra cărora s-a
reconstituit dreptul de proprietate. Ea permite însă titularului să-şi exercite, printre
altele, şi dreptul de folosinţă, fără nici o restricţie. Punerea în posesie permite efectiv şi
exercitarea celorlalte două atribute: folosinţa şi dispoziţia.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate (jus fruendi)
Folosinţa constituie acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţa
bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile şi industriale). Atributul
folosinţei poate presupune atât acte materiale - de exemplu, culegerea fructelor -, cât şi
acte juridice – de exemplu, închirierea bunului.
Fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de proprietate şi nu a
dreptului de accesiune. Dreptul de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate,
permite şi culegerea fructelor.
Fructele sunt produse de un anumit bun, cu o anumită periodicitate, fără să-i
altereze substanţa. Ele sunt produse de bunurile frugifere şi se împart în trei categorii:
a) naturale (se produc independent de voinţa omului);
b) industriale (presupun intervenţia omului);
c) civile (sunt consecinţa unor acte juridice - chiriile, dobânzile etc.).
Importanta distincţiei dintre fructe şi producte este indubitabilă. În cazul
uzufructului, productele aparţin nudului proprietar, pe când fructele sunt culese de
uzufructuar, la posesie, productele nu vor fi dobândite nici măcar de posesorul de
bună-credinţă. În cazul coproprietăţii, fiecare proprietar este îndreptăţit la fructe sau
producte, proporţional cu partea indiviză a fiecăruia. Cota-parte din fructe va fi identică
cu aceea din dreptul de proprietate.
În practica judiciară s-a pus problema partajului de folosinţă în cazul bunurilor
comune ale soţilor; de asemenea s-a pus problema partajului de folosinţă şi în materie
succesorală. Codul civil roman nu reglementează împărţeala de folosinţă, ci numai
partajul de proprietate.
Drept civil– I 12
De asemenea, proprietarul are dreptul de a nu exploata bunul în acest mod, cu
excepţia situaţiilor când este obligat prin lege
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate (jus abutendi).
Prin dreptul de dispoziţie vom înţelege facultatea proprietarului de a dispune liber
de bunul său. Astfel, proprietarul poate înstrăina bunul, cu titlul oneros sau gratuit.
Posibilitatea de a înstrăina nu e specifică doar dreptului de proprietate, ci este un
atribut inerent noţiunii de patrimoniu. Înstrăinarea tuturor puterilor cuprinse în jus
abutendi echivalează cu o înstrăinare a însuşi dreptului de proprietate.
Dar proprietarul nu este numai liber să înstrăineze bunul său, dar are şi dreptul să-l
abandoneze sau chiar să-l distrugă. În acelaşi timp, proprietarul nu poate fi obligat să
înstrăineze bunul.
Proprietarul are o deplină libertate în exercitarea dreptului de dispoziţie, dar el va
putea dispune numai “în limitele determinate de lege”. Prin exerciţiul dreptului său de
proprietate, titularului nu-i este permis să prejudicieze alte persoane. Vom fi atunci în
prezenţa abuzului de drept, care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea
drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legii. Deoarece dreptul de
dispoziţie nu poate fi ştirbit, nimănui nu-i este permis să împiedice exercitarea lui.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, atributele dreptului de proprietate
2.3. Caracterele juridice
Caracterul exclusiv permite titularului să facă, singur, ce vrea cu bunul său în
limitele prevăzute de lege; de asemenea, nici unei alte persoane nu-i este permis să
aducă vreo atingere dreptului de proprietate. Dacă sunt mai mulţi coproprietari ei vor
exercita împreună atributele dreptului de proprietate. Nici un coproprietar nu poate
exercita singur, asupra bunului comun, acte exclusive de proprietate. Dar nimic nu
împiedică pe fiecare coproprietar să dispună liber de partea sa indiviză. De aceea,
concomitenţa exercitării atributelor dreptului de proprietate de către mai mulţi titulari
ai dreptului ce are ca obiect bunul nu pune în discuţie caracterul exclusiv al acestuia
Principiul potrivit căruia titularul dreptului de proprietate poate singur să exercite
asupra bunului atributele proprietăţii, comportă şi unele restricţii. De exemplu, legea
sau voinţa proprietarului permite altei persoane să exercite o parte din atributele
dreptului de proprietate (ex.: uzufruct, servitute, abitaţie etc.).
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate durează
atâta timp cât exista bunul, iar în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin
neuz.
Drept civil– I 13
Dreptul de proprietate durează atât timp cât exista bunul. Dreptul de proprietate se
identifică cu bunul şi nu poate fi separat de acesta. Într-adevăr, nu există un drept de
proprietate temporar.
Prin caracterul perpetuu nu trebuie înţeles însă că bunul mobil sau imobil, obiect al
proprietăţii, trebuie să aparţină continuu aceluiaşi titular. În momentul în care
proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate nu se stinge, ci el se transferă la
dobânditor. Practic are loc doar o schimbare a titularului dreptului de proprietate sau
altfel spus “dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se “. Aceeaşi este şi
situaţia transmiterii proprietăţii prin acte pentru cauză de moarte.
Dreptul de proprietate se stinge prin expropriere, prin trecerea unui bun din
domeniul privat în domeniul public al statutului sau al unităţilor administrativ
teritoriale, prin uzucapiune şi prin ocupaţiune. La fel şi în cazul accesiunii, şi al
dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă.
Perpetuitatea acestui drept se exprimă şi prin imprescriptibilitatea sub aspect
extinctiv, dreptul putându-se stinge doar ca efect al prescripţiei achizitive. Ca efect
direct sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale care derivă din
proprietate: acţiunea în revendicare imobiliară, indiferent de titularul dreptului de
proprietate şi acţiunea negatorie.
Mai mult, numai prin recunoaşterea perpetuităţii se poate pune problema
reconstituirii dreptului, în anumite situaţii.
Caracterul absolut. „Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat
în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage utilitatea pe care el
o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau
impuse de propriul său interes “. Caracterul absolut este expresia faptului că dreptul de
proprietate este singurul drept real complet care dă titularului său exerciţiul tuturor
prerogativelor.
Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifesta prin
două modalităţi:
a) prin acte materiale de folosinţă şi de consumaţie, de exemplu, citesc cartea,
locuiesc apartamentul, mă deplasez cu automobilul.
b) prin acte juridice, cum ar fi: înstrăinez imobilul prin vânzare ori donaţie,
închiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane
etc.
2.4. Limitările dreptului de proprietate
Limitările dreptului de proprietate îşi pot avea originea în lege, în hotărâri
judecătoreşti sau în voinţa titularilor dreptului. De regulă, restricţiile vizează
proprietatea imobiliară şi, în primul rând, proprietatea funciară.
a. Restricţii stabilite prin voinţa titularului dreptului de proprietate
De regulă, titularul exercită singur atributele dreptului de proprietate, dar, uneori,
din cele mai diverse motive, o parte din aceste atribute sunt înstrăinate.
Raportat la cele trei atribute, spunem că dreptul de proprietate se dezmembrează,
astfel luând naştere:uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi superficia. Exceptând
situaţia când unele din aceste drepturi reale pot lua fiinţă şi prin efectul legii (ex.:
servituţile legale, dreptul de abitaţie reglementat de art.4 din Legea nr.319/1944), de
regulă ele iau naştere prin consimţământul titularului dreptului de proprietate, prin
convenţii ce limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Uneori, cum este
cazul uzufructului, titularul rămâne doar cu nuda-proprietate (dreptul de dispoziţie),
celelalte atribute aparţinând uzufructului.
Drept civil– I 14
O altă restricţie a dreptului de proprietate o constituie clauza de inalienabilitate.
Interzicerea clauzei de inalienabilitate a determinat pe legiuitor să nu admită nici
substituţiile fideicomisarii. Cu toate acestea bunurile pot fi declarate inalienabile
temporar prin convenţia părţilor atunci când există un motiv temeinic.
b. Restricţii legale aduse dreptului de proprietate
Pot fi clasificate, având în vedere natura interesului ce s-a dorit a fi ocrotit, în două:
- restricţii privind interesele economice şi sociale generale, precum interesele
domeniului public ;
- restricţii privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, caracterul perpetuu al dreptului de
proprietate:
Nu uita! Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii
unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească, şi să
dispună de acel bun, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu
respectarea legislaţiei existente. Cele trei atribute ale dreptului de
proprietate sunt: posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia
(jus abutendi). Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, absolut şi
perpetuu.
Teste de autoevaluare
1. Dreptul de proprietate este un drept:
a) absolut, nepatrimonial şi perpetuu;
b) absolut, patrimonial şi viager.;
c) absolut şi perpetuu.
2. Productele se cuvin.:
a) posesorului de bună-credinţă;
b) proprietarului;
c) uzufructuarului.
3. Dreptul de proprietate se stinge:
a) la momentul pierii bunului obiect;
b) la momentul morţii proprietarului;
c) prin uzucapiune.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. c; 2.b; 3.a, c.
Drept civil– I 15
Teme referate
1. Evoluţia noţiunii de drept de proprietate
2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
3. Atributele dreptului de proprietate
4. Limitele legale ale dreptului de proprietate
5. Limitele convenţionale ale dreptului de proprietate
6. Limitele judiciare ale dreptului de proprietate
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 16
3. FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
3.1. Clasificare
3.2. Dreptul de proprietate publică
3.3. Dreptul de proprietate privată
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
3.1. Clasificare
În prezent distingem:
1 - după subiectele dreptului de proprietate: a) dreptul de proprietate al persoanelor
fizice şi b) dreptul de proprietate al persoanelor juridice;
2 - după modul de dobândire: a) dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice şi
dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice; b) dreptul de proprietate dobândit
prin acte între vii şi dreptul de proprietate dobândit prin acte pentru cauză de moarte;
c) dreptul de proprietate originară şi dreptul de proprietate derivată.
3 - după cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalităţi deosebim: a)
drept de proprietate pur şi simplu şi b) drept de proprietate afectat de modalităţi.
4 - după regimul său juridic dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: a)
drept de proprietate publică şi b) drept de proprietate privată. Această clasificare este
cea mai importantă.
3.2. Dreptul de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate în care atributele
acestuia se exercită de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale şi care poartă
asupra bunurilor din domeniul public el fiind inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare titularii dreptului de proprietate publică sunt :
- statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional ;
să delimitezi domeniul public de domeniul privat;
să descrii elementele raporturilor juridice reale ce au în conţinutul lor
dreptul de proprietate publică;
să descrii elementele raporturilor juridice reale ce au în conţinutul lor
dreptul de proprietate privată ;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, delimitarea domeniului
public de domeniul privat.
Drept civil– I 17
- unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra
bunurilor din domeniul public de interes local.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în art.
3 dispune că: domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135 alin. 4
din Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantă din prezenta lege
şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public
şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute de lege.
Caracterele dreptului de proprietate publică sunt în număr de trei: el este
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Modalităţile de exercitare a dreptului de proprietate publică sunt de competenţa
organelor centrale ale puterii executive pentru bunurile din domeniul public de interes
naţional şi autorităţile publice locale pentru bunurile din domeniul public de interes
local. În concret aceste modalităţi sunt dreptul de administrare, concesionarea,
închirierea şi dreptul de folosinţă asupra unor bunuri imobile.
Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică. În conformitate cu art. 7
din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin următoarele
moduri:
- pe cale naturală ; - prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;- prin
exproprierea pentru cauză de utilitate publică;- prin acte de donaţie sau legate
acceptate, în condiţiile legii, de organele competente atunci când bunul intră în
domeniul public;- prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public, pentru cauză de utilitate publică;
- alte moduri prevăzute de lege (de exemplu, accesiunea, confiscarea, comoara,
vânzarea sau schimbul pentru cauză de utilitate publică etc.).
În ce priveşte modurile de încetare a dreptului de proprietate publică, acestea sunt:
- pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;- trecerea bunului în
domeniul privat. - trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru
reconstituirea dreptului de proprietate particulară, pentru retrocedarea lor foştilor
proprietari sau pentru a fi vândute.
Domeniul public - este acel domeniu din care fac parte numai bunurile care
alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale.
Reglementările Legii nr. 213/1998 circumscriu cu multă exactitate sfera bunurilor
proprietate publică statuând în art. 3 alin. 1 că domeniul public este compus din
următoarele bunuri:
- bunurile enumerate în art. 135 alin. 4 din Constituţie;
- bunurile enumerate în anexa acestei legi;
- orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes
public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute de lege.
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare,
dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean sau, după caz, a consiliului local, autorităţile care şi controlează modul de
exercitare a dreptului de administrare. Dreptul de administrare aparţine regiilor
autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor
instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. Titularul dreptului de
administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite
de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire. Dreptul de administrare încetează
Drept civil– I 18
odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în
condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Dreptul de concesiune. Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de
exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune. Calitatea de
concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică. Concesionarul
poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea
bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate
înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori
rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv,
să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. Fructele,
precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, productele bunului
concesionat revin concesionarului.
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit. Dreptul de folosinţă asupra bunurilor
proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea
instituţiilor de utilitate publică. În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire,
titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
Domeniul privat - este definit de obicei prin antiteză spunându-se că el este acel
domeniu din care fac parte bunurile statului care nu aparţin domeniului public. Altfel
spus, domeniul privat cuprinde bunurile (mobile sau imobile) pe care statul sau
unităţile administrativ-teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică. Din
domeniul privat fac parte bunurile care au încetat de a mai aparţine domeniului public,
bunurile fără stăpân, clădirile, alte imobile şi mobilierul lor, dacă nu sunt destinate
pentru uz sau interes public; apoi, bunurile pe care statul sau unităţile administrativ-
teritoriale le dobândesc ca orice particular prin donaţie, testamente sau alte acte
juridice.
Domeniul privat este supus dispoziţiilor de drept comun dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Sarcina de lucru 1 Defineşte domeniul public şi fă, în câteva fraze, distincţia dintre domeniul public
şi domeniul privat al statului
3.2. Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată, în opoziţie cu dreptul de proprietate publică, poate fi
definit ca fiind acel drept de proprietate în care prerogativele sale se exercită de către
persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, de stat sau unităţile administrativ-
teritoriale şi care poartă asupra bunurilor mobile şi imobile, fiind alienabil, sesizabil şi
prescriptibil, în condiţiile legii.
Drept civil– I 19
Titulari ai acestui drept pot fi: persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat,
statul şi unităţile administrativ-teritoriale; acestea din urmă având, aşadar, calitatea de
persoane juridice civile.
Caracterele dreptului de proprietate privată sunt următoarele:
- dreptul de proprietate privată este alienabil; - dreptul de proprietate privată este
prescriptibil; - dreptul de proprietate privată este sesizabil;
Persoanele fizice pot dispune liber de dreptul lor de proprietate, inclusiv prin
crearea unor dezmembrăminte. Clădirile pot fi închiriate iar terenurile arendate.
În ce priveşte dreptul de proprietate privată al persoanelor juridice cum ar fi
societăţile comerciale, acestea sunt proprietare asupra patrimoniului lor etc.
Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes privat
aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public,
inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în
domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în
cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate
conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună,
oraş sau municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea
consiliului local. Moştenirile vacante şi imobilele aflate în străinătate, se cuvin statului
român.
Aşa cum am arătat, statul şi unităţile administrative-teritoriale pot avea calitatea de
titulari ai dreptului de proprietate privată. Bunurile care formează proprietatea privată
a statului şi a unităţilor administrative-teritoriale constituie domeniul privat. Această
noţiune, deşi nu o găsim în Constituţie, a primit o consacrare legală în legi organice
precum Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001.
Obiectul domeniului privat – potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998 – este alcătuit
din bunurile aflate în proprietatea statului şi a entităţilor sale teritoriale şi care nu fac
parte din domeniul public.
Domeniul privat se constituie prin mijloace de drept civil (vânzare-cumpărare,
donaţie, schimb, legat, uzucapiune, accesiune etc.) sau prin modalităţi specifice pe
care particularii nu le au (dobândirea bunurilor fără stăpân sau abandonate, a
moştenirilor vacante, dezafectarea unor bunuri proprietate publică, exercitarea
dreptului de preemţiune recunoscut statului în anumite condiţii
De regulă regimul juridic al bunurilor din domeniul privat este – aşa cum am mai
arătat – cel de drept comun.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, caracterele juridice ale dreptului de
proprietate privată.
Drept civil– I 20
Nu uita! Dreptul de proprietate poate fi al persoanelor fizice sau al persoanelor
juridice; dobândit prin acte juridice sau prin fapte juridic; dobândit prin acte
între vii sau prin acte pentru cauză de moarte; pur şi simplu sau afectat de
modalităţi; drept de proprietate publică sau drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate în care
atributele acestuia se exercită de către stat şi unităţile administrativ-
teritoriale şi care poartă asupra bunurilor din domeniul public el fiind
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.Dreptul de proprietate privată, în
opoziţie cu dreptul de proprietate publică, poate fi definit ca fiind acel drept
de proprietate în care prerogativele sale se exercită de către persoanele
fizice, persoanele juridice de drept privat, de stat sau unităţile administrativ-
teritoriale şi care poartă asupra bunurilor mobile şi imobile, fiind alienabil,
sesizabil şi prescriptibil, în condiţiile legii.
Teste de autoevaluare
1. Marea teritorială face parte din
a) domeniul privat al statului;
b) domeniul public al statului;
c) bunurile aflate în circuitul civil.
2. Bunurile din domeniul public sunt:
a) prescriptibile achizitiv;
b) imprescriptibile extinctiv;
c) sesizabile.
3. Bunurile din domeniul privat al statului sunt:
a) prescriptibile achizitiv;
b) sesizabile;
c) inalienabile.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; c; 2.b; 3.a; b.
Teme referate
1. Regimul juridic al bunurilor din domeniul public
2. Concesiunea
3. Regimul juridic al bunurilor din domeniul privat
4. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
5. Dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate publică
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 21
4. MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE
4.1. Proprietatea rezolubilă
4.2. Proprietatea anulabilă
4.3. Proprietatea comună pe cote-părţi
4.4. Proprietatea în devălmăşie
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
4.1. Proprietatea rezolubilă.
Proprietatea rezolubilă ia naştere pe cale convenţională, atunci când actul translativ
de proprietate este afectat de o condiţie, sau în temeiul legii.
Atunci când actul translativ de proprietate este afectat de o condiţie (rezolutorie sau
suspensivă), între momentul încheierii acestuia şi momentul la care condiţia se
realizează sau devine imposibil de îndeplinit, putem vorbi de doi proprietari: un
proprietar cert - cel sub condiţie rezolutorie şi un proprietar eventual - cel sub condiţie
suspensivă.
Atunci când actul este afectat de o condiţie rezolutorie, dobânditorul va fi proprietar
sub condiţie rezolutorie, iar transmiţătorul va fi proprietar sub condiţie suspensivă.
Dacă, actul este afectat de o condiţie suspensivă, dobânditorul va fi proprietar sub
condiţie suspensivă, iar transmiţătorul va fi proprietar sub condiţie rezolutorie.
Dreptul proprietarului sub condiţie rezolutorie are o existenţă nesigură în
patrimoniul acestuia deoarece, deoarece la îndeplinirea condiţiei, dreptul se stinge.
Pentru proprietarul sub condiţie suspensivă, inclusiv actul translativ de proprietate sub
condiţie dă, de fapt, naştere unei virtualităţi de drept situată între drepturile eventuale
(care echivalează cu absenţa acestora) şi drepturile pure şi simple.
Pendente conditione (în perioada anterioară îndeplinirii condiţiei) bunul aparţine,
teoretic, la doi proprietari. Proprietarul sub condiţie rezolutorie exercită toate
atributele dreptului de proprietate, cu precizarea că transmiterea proprietăţii sau
constituirea de drepturi reale către terţi se face sub aceeaşi condiţie rezolutorie.
Proprietarul sub condiţie suspensivă are doar o virtualitate de drept ce poate fi
transmisă terţul dobânditor (fiind tot proprietar sub condiţie suspensivă potrivit
să delimitezi modalităţile juridice ale dreptului de proprietate;
să descrii fiecare modalitate a dreptului de proprietate;
să identifici pentru fiecare modalitate în parte modul de exercitare a
dreptului de proprietate;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, delimitarea proprietăţii rezolubilă de
cea anulabilă.
Drept civil– I 22
principiului nemo ad allius transferum non potest) şi poate lua măsuri de conservare a
acestei virtualităţi.
Proprietatea rezolubilă încetează la îndeplinirea condiţiei, la împlinirea termenului
prevăzut de părţi pentru îndeplinirea condiţiei sau atunci când condiţia devine
imposibil de realizat.
Eveniente conditione (în perioada ulterioară îndeplinirii condiţiei) proprietarul sub
condiţie suspensivă devine proprietar pur şi simplu al bunului, cu efect retroactiv şi
toate actele de dispoziţie făcute de acesta se consolidează tot retroactiv.
Actele de conservare şi de administrare încheiate de proprietarul sub condiţie
rezolutorie rămân, în principiu, valabile, iar actele de dispoziţie vor fi desfiinţate cu
efect retroactiv, cu excepţia celor cu titlu oneros dacă terţul dobânditor de bună-
credinţă nu a cunoscut existenţa condiţiei.
În ce priveşte fructele percepute, acestea rămân ale proprietarului sub condiţie
rezolutorie deoarece le-a perceput în baza unui titlu valabil şi trebuie să îi fie
recunoscute cel puţin aceleaşi drepturi ca unui posesor de bună-credinţă.
Hotărârile judecătoreşti date împotriva proprietarului sub condiţie rezolutorie nu
sunt opozabile proprietarului sub condiţie suspensivă decât dacă a fost introdus în
instanţă, iar cele date în favoarea proprietarului sub condiţie rezolutorie în contra
terţilor îi vor profita celui din urmă.
Atunci când condiţia a devenit imposibil de realizat sau s-a realizat termenul
prevăzut pentru îndeplinirea condiţiei, dreptul de proprietate al proprietarului sub
condiţie rezolutorie se consolidează retroactiv, iar actele juridice încheiate de
proprietarul sub condiţie suspensivă se desfiinţează tot retroactiv.
Potrivit art. 1032 C. Civ., donaţiile între soţi, făcute în timpul căsătoriei, sunt
esenţialmente revocabile. Soţul donator poate revoca donaţia oricând, în timpul
căsătoriei, cât şi după moartea soţului donatar, şi chiar nemotivat. Astfel, dreptul de
proprietate al soţului donator asupra bunului donat depinde de împrejurarea dacă soţul
donatar va revoca sau nu donaţia.
4.2.Proprietatea anulabilă
Proprietatea este anulabilă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost
dobândit printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.
Această modalitate temporară durează până la consolidarea dreptului de proprietate al
dobânditorului prin acoperirea nulităţii, prin confirmarea expresă sau tacită a actului
anulabil, sau până la desfiinţarea acestuia ca urmare a invocării nulităţii, pe calea
principală acţiunii în anulabilitate sau pe cale de excepţie.
În perioada cât există incertitudinea privind invocarea nulităţii relative de către cel
îndreptăţit, respectiv posibilitatea confirmării actului juridic anulabil, suntem în
prezenţa a doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun, având calităţi
diferite existând vocaţia exerciţiului dreptului atât pentru transmiţător cât şi pentru
dobânditor.
Transmiţătorul se comportă ca un proprietar sub condiţie suspensivă, iar
dobânditorul ca un proprietar sub condiţie rezolutorie.
Proprietatea anulabilă încetează prin confirmarea actului, prin împlinirea termenului
de prescripţie extinctivă pentru introducerea acţiunii în anulare, prin respingerea sau
prin admiterea acţiunii în anulare. Prin acoperirea nulităţii relative, dreptul
dobânditorului se consolidează cu efect retroactiv, devenind un drept pur şi simplu.
Dar terţii care au încheiat acte juridice cu transmiţătorul nu sunt ţinuţi să respecte
actul juridic al confirmării dacă acesta nu le este opozabil. Ei vor suporta efectele
Drept civil– I 23
acestuia dacă au renunţat la dreptul de a utiliza acţiunea oblică, dacă acţiunea în
anulare este respinsă sau dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.
În aceste două cazuri din urmă, actele juridice încheiate de transmiţător cu terţii se
desfiinţează retroactiv, actele încheiate de dobânditor consolidându-se.
În cazul admiterii acţiunii în anulare, transmiţătorul redevine proprietar pur şi
simplu retroactiv, actele încheiate de el consolidându-se. Dobânditorul pierde dreptul
său de proprietate, iar actele de dispoziţie încheiate de acesta cu terţii se desfiinţează.
Actele de conservare şi de administrare se vor menţine. El va păstra fructele percepute
până la momentul introducerii acţiunii în anulare şi dacă a fost de bună credinţă, adică
actul nu este anulat pentru dol sau violenţă din partea sa sau a unui terţ şi cunoştea sau
putea să cunoască această împrejurare.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, diferenţele dintre proprietatea rezolubilă şi cea
anulabilă.
4.3. Proprietatea comună pe cote-părţi
Proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate ce se
caracterizează prin faptul că dreptul de proprietate aparţine concomitent, asupra
aceluiaşi bun, mai multor titulari. La exercitarea atributelor dreptului de proprietate
pot participa, concomitent, toţi titularii, asupra întregului bun. Este vorba, în fapt, de
vocaţia la exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către toţi coproprietarii
deoarece, practic, aceasta se poate face de către unul singur dintre ei, în numele său,
dar şi al celorlalţi coproprietari, sau atributele pot fi „distribuite “ între ei şi, de
asemenea, este posibil ca aceasta să fie încredinţată unei terţe persoane.
Proprietatea comună prezintă două forme proprietatea comună pe cote părţi şi
proprietatea comună în devălmăşie.
Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin aceea că un bun
nefracţionat în materialitatea sa aparţine concomitent mai multor proprietari, fiecare
dintre aceştia având o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra
acelui bun fără a fi titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Astfel spus,
fiecare dintre aceştia ştie cât are din drept fără a avea o anumită parte din bun.
Cotele părţi ideale şi abstracte pot fi egale sau inegale. Ele pot fi exprimate prin
procente, prin fracţii şi, în mod excepţional, prin „unităţile de timp în care titularii
dreptului au acces la folosinţa bunului “.
Proprietatea comună pe cote părţi nu trebuie confundată cu indiviziunea. În timp ce
proprietate comună pe cote părţi are ca obiect un bun individual, privit ut singuli,
indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri. Coproprietarii cunosc cota –
parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului pe când
Drept civil– I 24
coindivizarii, cunosc cota ideală şi abstractă din drept fără a fi proprietari ai unui bun
sau ai unor anumite bunuri din universalitatea respectivă.
Din punctul de vedere al posibilităţii încetării coproprietăţii prin partaj, acesta poate
fi:
a) proprietate comună pe cote părţi obişnuită;
b) proprietate comună pe cote părţi forţată.
Din denumirea celor două reiese clar faptul că regula o constituie coproprietatea
temporară, iar excepţia coproprietatea perpetuă.
4.3.1. Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită
Această formă a proprietăţii comune pe cote-părţi constituie regula, este forma
întâlnită în mod obişnuit (pe când coproprietatea forţată reprezintă excepţia) şi este
temporară, putând înceta inclusiv prin partaj convenţional sau judiciar.
Ea poate lua naştere în baza unui act translativ de proprietate (de exemplu, printr-un
contract de vânzare-cumpărare, când există mai mulţi cumpărători), ca urmare a
uzucapiunii (mai multe persoane exercită concomitent o coposesie asupra aceluiaşi
bun şi îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a uzucapa), ca efect al moştenirii
(legatul cu titlu particular prin care se conferă vocaţie la acelaşi bun mai multor
legatari), prin constituirea sau realizarea în comun a unui bun, etc.
În materia coproprietăţii, regula care guvernează modul de exercitare a drepturilor
coproprietarilor este regula unanimităţii care necesită unele nuanţări:
- deoarece fiecare dintre coproprietari are o cotă-parte ideală şi abstractă din drept
el poate dispune liber şi neîngrădit de aceasta. Aceasta poate fi înstrăinată,
dobânditorul substituindu-se transmiţătorului, şi poate fi grevată cu sarcini, aceste acte
de dispoziţie nemodificând situaţia bunului în materialitatea sa.
Dacă unul singur dintre coproprietari înstrăinează dreptul de proprietate asupra
întregului bun, dobânditorul cunoscând calitatea de coproprietar al vânzătorului,
vânzarea este supusă condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu fie atribuit altui
coproprietar ci coproprietarului vânzător. Până la efectuarea partajului dreptul
cumpărătorului este afectat de această condiţie rezolutorie, iar dacă la partaj bunul
este atribuit coproprietarului vânzător, acesta va deveni, retroactiv, proprietarul
exclusiv şi deci vânzarea va fi considerată valabilă. Coproprietarii care nu şi-au dat
consimţământul la încheierea vânzării, o pot ratifica, renunţând astfel la acţiunea
împotriva terţului.
În situaţia în care cumpărătorul nu cunoştea calitatea de coproprietar a vânzătorului,
actul este anulabil.
În ce priveşte grevarea cu sarcini a cotei părţi de către coproprietar, dreptul real de
garanţie se păstrează cu privire la cota parte dacă bunul va fi atribuit la partaj
coproprietarului respectiv, iar dacă bunul va fi atribuit unui alt coproprietar decât cel
ce şi-a grevat cota parte, garanţia reală va fi desfiinţată, cu efect retroactiv.
În ceea ce priveşte introducerea acţiunii în revendicare, aceasta fiind privită ca un
act de dispoziţie, în principiu, aceasta trebuie făcută cu respectarea cu principiului
unanimităţii, dar se admite că atunci când este imposibilă atragerea tuturor
coproprietarilor în cadrul procesual din cauze obiective, acţiunea poate fi introdusă şi
doar de un singur coproprietar;
- actele de conservare - cele care au drept scop evitarea diminuării sau pierderii unui
bun – şi actele de administrare – cele care au drept scop punerea în valoare sau
Drept civil– I 25
menţinerea în stare de a fi exploatat a unui bun - pot fi făcute de către unul singur
dintre coproprietari, cu privire la întregul bun, dacă sunt profitabile tuturor;
- actele de folosinţă materială pot fi făcute de fiecare dintre coproprietari, sub
condiţia ca prin acestea să fie respectate drepturile celorlalţi şi să nu ducă la
schimbarea destinaţiei bunului sau la transformarea modului obişnuit de utilizare. Dar
schimbarea destinaţiei sau transformarea utilizării obişnuite a bunului trebuie realizate
cu respectarea regulii unanimităţii. În caz de neînţelegere între coproprietari cu privire
la folosinţa bunului, soluţiile nu sunt unitare. Astfel, unele instanţe au statuat că
partajul de folosinţă nu este admisibil, părţile având la îndemână doar calea încetării
coproprietăţii prin partaj. Alte instanţe, în acord cu opinia unei părţi a doctrinei, au
decis că partajul de folosinţă este admisibil, nefiind prohibit de lege şi neavând
semnificaţia partajării dreptului de proprietate;
- productele şi fructele produse de bun se cuvin tuturor coproprietarilor,
proporţional cu cota-parte ideală din drept, indiferent dacă munca necesară obţinerii
acestora a fost prestată de către toţi, numai unul dintre coproprietari sau un terţ.
Cheltuielile pentru obţinerea fructelor se împart între coproprietari tot în funcţie de
cotele părţi ideale ale acestora.
Fiecare coproprietar este ţinut a contribui, proporţional cu cota sa parte ideală şi
abstractă din drept, la cheltuielile privind întreţinerea, conservarea şi administrarea
bunului aflat în coproprietate obligaţiile cu un asemenea obiect fiind, în lipsă de
stipulaţie contrară, divizibile între coproprietari. De asemenea, ei sunt ţinuţi la
respectarea obligaţiilor reale (propter rem şi scriptae in rem) care privesc bunul.
Modurile de încetare a coproprietăţii temporare şi transformarea în proprietate pură
şi simplă sunt: partajul, dobândirea de către o singură persoană a dreptului de
proprietate (unul dintre coproprietari sau un terţ) şi distrugerea bunului.
4.3.2. Proprietatea comună pe cote-părţi forţată
După cum am arătat, regula în materie este că proprietatea comună pe cote-părţi
este temporară. Excepţia de la această regulă o constituie proprietatea comună pe
cote-părţi forţată, care se caracterizează prin faptul că în determinarea ei este relevantă
natura sau destinaţia bunurilor care fac obiectul acestei modalităţi juridice, iar nu
voinţa coproprietarilor.
Această modalitate a dreptului de proprietate are un caracter forţat dat fiind faptul
că voinţa părţilor nu are nicio relevanţă juridică în naşterea şi mai ales la încetarea
acestei stări, prin aceasta înţelegându-se că destinaţia sau natura bunului ce face
obiectul dreptului de proprietate determină existenţa acesteia şi că încetarea ei nu
poate fi făcută prin partaj.
Este perpetuă, ca rezultat al imposibilităţii împărţirii bunului, această modalitate
juridică a dreptului de proprietate durând atâta timp cât există bunul asupra căruia
poartă.
Bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi forţată sunt,
de regulă, bunuri accesorii ale unor bunuri principale, aflate în proprietatea exclusivă
a titularilor. Consecinţa imediată constă în faptul că numai înstrăinarea bunului
principal va duce la înstrăinarea cotei-părţi ideale şi abstracte din dreptul asupra
bunului accesoriu.
Practic ne aflăm în prezenţa a două drepturi distincte: dreptul de proprietate
exclusivă asupra bunului principal şi dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi
forţată asupra bunurilor accesorii.
Drept civil– I 26
Ca regulă, coproprietarii se comportă în cazul acestei modalităţi ca şi cum ar apărea
ca şi proprietari exclusivi, nefiind necesar consimţământul celorlalţi pentru exercitarea
atributelor dreptului de proprietate, cu respectarea a două limite:
- să nu aducă atingere drepturilor concomitente şi concurente ale celorlalţi
coproprietari neavând importanţă mărimea cotei-părţi ideale din bun sau din bunurile
comune;
- să nu schimbe destinaţia bunului accesoriu, dreptul fiind exercitat în interesul
utilizării fondului căruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu.
Cheltuielile de întreţinere şi conservare se suportă de către coproprietari
proporţional cu cota-parte din drept.
Reprezintă cazuri de coproprietate forţată:
a) coproprietatea asupra părţilor şi dotărilor comune din clădirile cu mai multe
apartamente cu destinaţie de locuinţă sau spaţii cu alte destinaţii aflate în proprietatea
unor titulari diferiţi;
b) coproprietatea supra unor bunuri comune necesare sau utile folosinţei a două
imobile vecine (drumuri, izvoare, fântâni);
c) coproprietatea asupra despărţiturilor comune;
d) coproprietatea bunurilor considerate de familie (tablouri de familie, scrisori,
hârtii de familie, morminte, construcţii funerare ş.a.m.d.);
e) coproprietatea asupra bunurilor care au aparţinut composesoratelor, obştilor de
moşneni sau de răzeşi sau altor forme asimilate acestora, prin reconstituirea dreptului
de proprietate, pe baza actelor normative speciale în materie.
Modurile de încetare a acestei modalităţi juridice a dreptului de proprietate
constituie excepţii de la principiul perpetuităţii acesteia:
- încetarea coproprietăţii forţate prin voinţa părţilor în cazul în care bunul comun
poate fi divizat fără a leza interesele coproprietarilor, utilitatea sau destinaţia bunului;
- dobândirea dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor comune de către un
singur titular;
- exproprierea;
- pieirea totală a bunului care formează obiectul proprietăţii forţate;
- în cazul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în baza Legii
fondului funciar. Din momentul solicitării reconstituirii dreptului de proprietate şi
până la eliberarea titlului de proprietate, moştenitorii se vor afla în coproprietate
forţată. Din momentul eliberării titlului de proprietate, coproprietatea va deveni
obişnuită sau temporară.
4.3.3. Proprietatea periodică
Proprietatea periodică a fost definită ca fiind „modalitate a dreptului de proprietate
în cadrul căreia fiecare exercită în nume şi în interes propriu prerogativele dreptului
său de proprietate pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi perpetuu, la
intervale regulate, presupunând cel puţin 2 titulari care pot fi persoane fizice sau
juridice (inclusiv statul), între care nu există niciun raport juridic “.
Obiect al proprietăţii periodice poate fi orice bun corporal, mobil sau imobil,
neconsumptibil sau consumtibil ataşat unuia neconsumptibil.
În ce priveşte divizarea intelectuală a dreptului de proprietate şi pluralitatea
titularilor dreptului, proprietatea periodică se supune regulilor coproprietăţii obişnuite.
Drept civil– I 27
Astfel, fiecare titular exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia juridică în mod exclusiv
fără a fi necesar acordul celorlalţi titulari în limitele de timp stabilite pentru fiecare
dintre aceştia.
Dispoziţia materială nu are aplicabilitate în cazul acestei modalităţi, deoarece
titularul nu poate consuma, transforma sau distruge bunul.
Obligaţiile în legătură cu bunul comun se suportă de către coproprietari
proporţional cu unităţile de timp în care foloseşte bunul, iar în cazul în care obiect al
proprietăţii periodice este un bun consumptibil ataşat unuia neconsumptibil, la
sfârşitul perioadei ce îi revine, fiecare proprietar este ţinut să pună la dispoziţia celui
ce urmează să folosească bunul neconsumptibil bunuri consumptibile de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare cu cele consumate.
4.4. Proprietatea în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie este forma proprietăţii comune ce se
caracterizează prin aceea că bunul aparţine concomitent mai multor proprietari fără ca
aceştia să aibă o cotă-parte ideală şi abstractă din drept. Altfel spus, aceştia nu cunosc
nici cota-parte materială din bun şi nici cota-parte ideală şi abstractă din drept ce
aparţine fiecăruia dintre ei.
Proprietatea în devălmăşie este asociată, ca regulă, relaţiilor patrimoniale dintre
soţi, dar o parte a doctrinei recunoaşte posibilitatea dobândirii acesteia în afara
raporturilor de familie.
Temeiul dreptului de proprietate în devălmăşie al soţilor se regăseşte în regimul
comunităţii legale de bunuri a acestora.
În patrimoniul soţilor există în acest caz două categorii de bunuri: bunuri comune
ambilor soţi şi bunuri proprii fiecăruia dintre soţi.
Sunt bunuri comune, de la data dobândirii lor, bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi. Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui
soţ: bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile dobândite în timpul
căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul nu a
prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării
profesiunii unuia dintre soţi; valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau
bunul în care a trecut această valoare ş.a.
Pentru a califica un bun ca fiind bun comun trebuie îndeplinite două condiţii
cumulative: bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei; bunul
să nu facă parte din categoria bunurilor proprii.
Prin dobândire se înţelege a deveni titular al dreptului de proprietate în temeiul
oricărui mod originar sau derivat prevăzut de legea civilă. Bunurile vor fi considerate
comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, deoarece, bunurile
dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului
dobânditor, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune.
Fac obiectul proprietăţii în devălmăşie atât bunurile dobândite de soţi împreună, cât
şi cele dobândite de oricare dintre soţi în tot timpul căsătoriei. Faptul că în înscrisul
constatator al dobândirii figurează doar unul dintre soţi sau că formalităţile privind
publicitatea, acolo unde este cazul, s-au făcut numai pe numele unuia dintre soţi, nu
afectează caracterul de bun comun.
Dacă soţii dobândesc împreună cu o altă persoană dreptul de proprietate asupra unui
bun, dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie va coexista cu dreptul de
proprietate comună pe cote-părţi al terţului.
Drept civil– I 28
Pentru a deveni comune ambilor soţi, bunurile trebuie să fi fost dobândite în timpul
căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi, după caz, desfacerea,
desfiinţarea sau încetarea căsătoriei.
Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor are caracter legal, este relativă (iuris
tantum), putând fi răsturnată prin proba contrară, urmând să dovedească fie că bunul
nu a fost dobândit în timpul căsătoriei, fie că, deşi dobândit în timpul căsătoriei, este
propriu. Ea nu este condiţionată nici de contribuţia reală, efectivă a fiecăruia dintre
soţi la dobândirea acestora.
Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele,
în baza prezumţiei mandatului tacit reciproc între soţi, oricare dintre soţi, exercitând
singur aceste drepturi este prezumat că are şi consimţământul celuilalt soţ. Aceasta
priveşte actele de folosinţă, de administrare sau de dispoziţie cu privire la bunurile
comune, presupunându-se că soţul a acţionat atât în nume propriu, cât şi ca
reprezentant al celuilalt soţ coproprietar la încheierea actelor respective, privite
individual.
De la această regulă există două excepţii expres prevăzute de lege: actele de
înstrăinare şi actele de grevare a terenurilor şi construcţiilor comune, pentru a căror
valabilitate este necesar consimţământul expres al ambilor.
Regula mandatului tacit reciproc între soţi este indisolubil legată de calitatea de soţ
şi funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar în perioadele de separaţie în fapt.
Prezumţia mandatului tacit reciproc având caracter relativ, este permis oricăruia
dintre soţi să se opună la exercitarea dreptului de reprezentare. Opunerea, chiar
dovedită, nu va produce efecte faţă de terţul de bună-credinţă.
Prezumţia mandatului tacit reciproc, având caracter relativ, soţilor le este îngăduit
să stabilească unele limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale de
voinţă, în sensul ca anumite acte juridice posibil de încheiat de către un singur soţ să
poată fi săvârşite numai cu consimţământul expres al ambilor.
Dreptul de proprietate în devălmăşie încetează, ca regulă, odată cu desfacerea,
desfiinţarea sau încetarea căsătoriei (prin partaj) sau prin dispariţia bunului obiect.
Ca regulă, partajul poate avea loc pe cale convenţională sau judiciară, concomitent
sau ulterior, după caz, cu desfacerea căsătoriei şi desfiinţarea căsătoriei sau în cadrul
dezbaterii succesiunii unuia dintre soţi.
Ca excepţie, se permite partajul în timpul căsătoriei, realizat exclusiv pe cale
judiciară, partaj care poate viza fie întreaga masă a bunurilor, fie numai o parte.
Partajul are ca efect şi încetarea dreptului de proprietate în devălmăşie asupra
bunurilor care fac parte din masa partajabilă. Bunurile împărţite şi atribuite fiecărui
soţ devin proprii; bunurile care nu au fost împărţite, precum şi cele ce se vor dobândi
ulterior partajului, vor fi comune. Partajul are caracter retroactiv, bunurile atribuite
fiecăruia din soţi devin bunuri proprii ale acestuia, din momentul dobândirii lor şi nu
vor putea face obiectul unui nou partaj, nici în timpul căsătoriei, nici la desfacerea
acesteia.
Bunurile ce se vor dobândi de către oricare dintre soţi consecutiv sau ulterior
partajului vor fi comune, la fel şi bunurile care, în cazul partajului parţial nu au fost
cuprinse în masa de împărţit.
Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei presupune îndeplinirea cumulativă
a următoarelor condiţii: există motive temeinice care să justifice partajul; partajarea
bunurilor comune în timpul căsătoriei se realizează exclusiv pe cale judiciară.
Drept civil– I 29
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, deosebirile dintre proprietatea obişnuită şi
proprietatea forţată.
Nu uita! De regulă, dreptul de proprietate aparţine în exclusivitate unui singur titular,
fiind pur şi simplu, neafectat de modalităţi. Este situaţia în care „dreptul de
proprietate are un singur titular şi a fost dobândit de către proprietarul actual
în mod sigur şi ireversibil, fără ca fiinţa sa în patrimoniul acestuia să
depindă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare care ar putea să îl
desfiinţeze prin rezoluţiune, revocare sau anulare “.Dar este posibil ca
dreptul de proprietate asupra unui bun privit ut singuli sau asupra unei mase
de bunuri, privită ca universalitate să aparţină concomitent mai multor
subiecte de drept sau ca actul prin care s-a dobândit dreptul de proprietate
să fie afectat de o condiţie sau lovit de nulitate relativă. În aceste situaţii
dreptul de proprietate este afectat de modalităţi. Dreptul de proprietate
prezintă următoarele modalităţi: - proprietatea rezolubilă; - proprietatea
anulabilă; - proprietatea comună.
Se impun, însă, câteva precizări: - modalităţile dreptului de proprietate nu
trebuie confundate cu modalităţile actului juridic şi nici cu obligaţiile
afectate de modalităţi.; - modalităţile juridice ale dreptului de proprietate nu
se exclud reciproc ele putând coexista; - nu doar dreptul de proprietate
poate fi afectat de modalităţi, ci orice drept real principal; - unele dintre
modalităţile se pot regăsi şi în cazul dreptului de proprietate publică şi al
drepturilor reale derivate din acesta.
Teste de autoevaluare
1. Proprietatea forţată încetează, ca regulă, prin:
a) partaj convenţional;
b) pieirea bunului;
c) partaj judiciar.
2. Bunurile de uz personal ale soţilor sunt:
a) bunuri proprii;
b) bunuri comune;
c) în funcţie de momentul dobândirii, bunuri comune sau proprii.
3. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări:
Drept civil– I 30
a) bunurile comune ale soţilor;
b) doar bunurile proprii ale soţilor;
c) bunurile proprii ale soţului debitor, urmând, în măsura în care nu şi-au
satisfăcut creanţa din acestea, să ceară partajarea bunurilor comune şi să
urmărească, în continuare, bunurile care i-au fost atribuite soţului
debitor.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; 2.a, c; 3.c.
Teme referate
1. Comparaţie între proprietatea rezolubilă şi cea anulabilă
2. Comparaţie între proprietatea comună pe cote părţi şi devălmăşie
3. Regimul separaţiei de bunuri
4. Regimul comunităţii convenţionale
5. Proprietatea periodică
6. Proprietatea forţată
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 31
5. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
5.1. Noţiunea şi caractere juridice
5.2. Revendicarea imobiliară
5.3. Revendicarea mobiliară
5.4. Efectele acţiunii în revendicare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
5.1. Noţiune şi caractere juridice.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Constituţia României, republicată, „Proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular “, iar în art. 136 alin.
5 se prevede că „Proprietatea privată este inviolabilă.... “.
Apărarea dreptului de proprietate se face prin mijloacele de apărare ale dreptului de
proprietate care constau în acele acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture
atingerile aduse acestui drept al său şi să ajungă la restabilirea lui.
Mijloacele juridice de apărare ale dreptului de proprietate sunt variate şi numeroase
şi se împart în mijloace juridice reglementate de alte ramuri de drept şi mijloace
juridice specifice dreptului civil şi dreptului procesual civil. Acestea din urmă pot fi
mijloace indirecte nespecifice, adică acele acţiuni care nu se întemeiază direct şi
nemijlocit pe dreptul de proprietate, ci pe anumite drepturi de creanţă, dar care au ca
efect şi înlăturarea anumitor atingeri aduse dreptului de proprietate (acţiunea în
răspundere civilă contractuală; acţiunea în repararea prejudiciilor cauzate prin fapte
ilicite; acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză etc.), şi mijloace directe
specifice, adică acele acţiuni întemeiate pe dreptul de proprietate sau pe posesia unui
bun. Mijloace directe sunt acţiunile reale: atât acţiunile posesorii cât şi acţiunile
petitorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin care se tinde a se stabili existenţa dreptului
de proprietate sau a unui alt drept real principal al reclamantului, intrând în această
categorie acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie şi acţiunea în
grăniţuire.
să delimitezi acţiunea în revendicare de alte mijloace de apărare a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale;
să descrii modul în care se face proba în cadrul revendicării imobiliare;
să descrii situaţiile în care pot fi revendicate bunurile mobile;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, unul dintre efectele
admiterii acţiunii în revendicare.
Drept civil– I 32
Acţiunile de carte funciară sunt acele acţiuni care se întemeiază pe normele legale
care reglementează regimul de publicitate imobiliară şi au ca obiect înscrierile în cartea
funciară.
Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al
dreptului de proprietate asupra unui bun, care nu este în stăpânirea sa materială, solicită
instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi să îl oblige pe cel care
are stăpânirea materială a bunului respectiv să i-l restituie.
Caracterele juridice. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie şi
imprescriptibilă.
Este o acţiune reală deoarece însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul real
de proprietate, nefiind condiţionată de preexistenţa unui raport juridic obligaţional între
reclamant şi pârât.
Este petitorie deoarece prin aceasta se tinde la stabilirea existenţei dreptului de
proprietate în persoana reclamantului. Redobândirea posesiei ca urmare a revendicării
este numai un efect accesoriu subsecvent al acestei acţiuni, spre deosebire de acţiunea
posesorie care tinde doar la păstrarea sau redobândirea posesiei.
Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care
prin lege se dispune altfel. Ca efect al perpetuităţii dreptului de proprietate, acţiunea în
revendicare este, în principiu, imprescriptibilă, dreptul proprietarului de a cere
restituirea bunului său de la cel care îl deţine fără temei nestingându-se indiferent de
durata pasivităţii sale.
Acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare, deoarece se tinde atât la
constatarea dreptului de proprietate cât şi la realizarea acestuia, prin restituirea bunului.
Drept consecinţă, o acţiune în revendicare introdusă de reclamantul care are stăpânirea
materială a bunului va fi respinsă ca lipsită de interes.
Acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către proprietarul exclusiv al bunului
revendicat. Această acţiune nu poate fi exercitată de către un singur coproprietar,
atunci când bunul revendicat formează obiectul unui drept de proprietate comună pe
cote părţi, dreptul său asupra bunului respectiv fiind nedeterminat. Introducerea
acţiunii presupune acordul tuturor copărtaşilor prin aplicarea principiului unanimităţii,
motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de
proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în patrimoniul
acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea
ei. El va trebui să solicite mai întâi ieşirea din indiviziune, iar ulterior să acţioneze
împotriva celui ce stăpâneşte fără temei partea ce i se cuvine din bun dacă bunul i-a
fost atribuit.
Doctrina recentă a susţinut, însă, că se impune recunoaşterea posibilităţii
introducerii acţiunii în revendicare a unui bun numai de către unul dintre coproprietari
împotriva unui terţ, dar nu şi împotriva celorlalţi coproprietari, deoarece drepturile lor
asupra bunului sunt concomitente şi concurente.
În mod excepţional, acţiunea în revendicare poate fi exercitată prin intermediul
acţiunii oblice de către creditorii chirografari, precum şi de către creditorii ipotecari.
Drept civil– I 33
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, caracterele juridice ale acţiunii în revendicare.
5.2. Revendicarea imobiliară
Deoarece nu existau reglementări speciale în materia probei dreptului de proprietate
se aplică regulile generale.
În ceea ce priveşte proba propriu-zisă a proprietăţii imobiliare aceasta ridică unele
dificultăţi. Dificultăţile de ordin practic se datorează faptului că în multe cazuri,
transferul şi dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor s-a realizat fără
înscrisuri, sau dacă s-au întocmit asemenea înscrisuri nu s-au efectuat şi planuri
topografice precise. Dificultăţile de ordin juridic rezultă din faptul că titlul de
proprietate invocat de reclamant face dovada absolută a dreptului de proprietate numai
atunci când emană de la adevăratul proprietar, deci acesta va trebui să probeze că şi
autorul anterior a fost adevărat proprietar şi tot aşa până la se ajunge la un autor care a
dobândit printr-un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate). Această probă
denumită probatio diabolica este practic imposibil de făcut.
Titlu, în accepţiunea de înscris care dovedeşte un anumit mod de dobândire a
dreptului de proprietate, poate fi un titlu translativ dar şi declarativ de drepturi. Titlu
este şi înscrisul în care sunt consemnate acte juridice, hotărârile judecătoreşti,
certificatul de moştenitor şi adeverinţele de proprietate eliberate în baza Legii nr.
18/1991 însoţite de procesele verbale de punere în posesie şi o schiţă a terenului la care
acestea se referă.
Datorită acestor dificultăţi, practica judecătorească a relevat existenţa a trei situaţii:
conflictul între titluri; conflictul între titlu şi posesie; conflictul între posesii.
Invocarea unui titlu de la o altă persoană decât cea cu care se află în conflict nu
reprezintă o încălcare a principiului relativităţii actelor juridice, deoarece opunerea
adversarului a unui titlu de proprietate, nu înseamnă invocarea caracterul absolut al
titlului, ci se invocă o prezumţie relativă de proprietate în favoarea sa, rezultând din
existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie invocând o prezumţie
mai puternică şi contrară, întemeiată de exemplu, pe un titlu anterior celui al
adversarului.
I. În situaţia conflictului între titluri, atunci când atât reclamantul, cât şi pârâtul au
titluri scrise, se distinge după cum acestea provin de la acelaşi autor sau de la autori
diferiţi.
a) dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor urmează a se distinge după cum
părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. Dacă s-a efectuat
înscrierea, va avea câştig de cauză partea care a înscris mai întâi. Dacă nici una dintre
părţi nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri va avea câştig de cauză
cel care are titlul cu data cea mai veche, cu excepţia cazului când titlul este un
testament, situaţie în care va câştiga partea care invocă testamentul cu data cea mai
recentă, deoarece ultimul testament îl revocă pe cel anterior. În cazul înscrisurilor sub
Drept civil– I 34
semnătură va avea prioritate data certă, iar dacă niciunul dintre titluri nu are dată certă,
data cea mai veche se va stabili prin orice mijloc de probă.
b) dacă titlurile provin de la autori deosebiţi se vor compara drepturile autorilor de
la care provin cele două titluri şi va câştiga acea parte care a dobândit de la autorul al
cărui drept este preferabil. Dacă şi titlurile autorilor provin la rândul lor de la autori
diferiţi se va coborî până la identificarea unui autor comun sau până la identificarea
unui autor care a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar. În situaţia în
care se va ajunge la un autor comun se vor aplica regulile aplicabile conflictului de
titluri cu autor comun. În a doua situaţie va câştiga partea care va proba că unul dintre
autorii săi succesivi are cel mai recent titlu originar de dobândire. Dacă nu se ajunge la
autorul comun şi nu este identificat un autor care a dobândit proprietatea printr-un mod
originar se vor aplica regulile stabilite pentru ipoteza în care nicio parte nu are titlu.
II. În situaţia conflictului între titlu şi posesie, atunci când numai o parte are titlu
privind proprietatea bunului revendicat se distinge:
a) dacă pârâtul are titlu, atunci acţiunea reclamantului va fi respinsă;
b) dacă reclamantul nu are titlu, acesta va câştiga dacă titlul emană de la un terţ, nu
de la reclamantul însuşi. Condiţia ca data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului nu
se justifică deoarece data ulterioară a titlului în raport cu posesia pârâtului nu afectează
forţa juridică a acestuia. Pârâtul este, în schimb, îndreptăţit să facă dovada că titlul
reclamantului provine de la un neproprietar şi, pe această cale, că acţiunea în
revendicare este nefondată.
III. În situaţia conflictului între posesii, atunci când nici una dintre părţi nu are titlu,
instanţa de judecată va compara cele două posesii, dând câştig de cauză celui care a
avut sau are o posesie mai bine caracterizată. Aprecierea se face în funcţie de: durata
posesiei, buna credinţă a posesorului şi îndeplinirea calităţilor posesiei. Dacă instanţa
nu va putea stabili care posesie este superioară, atunci pârâtul va păstra bunul, operând
în favoarea sa prezumţia de proprietate rezultată din posesia actuală.
Dreptul la acţiune al proprietarului se prescrie achizitiv, acţiunea în revendicare
fiind paralizată prin ridicarea excepţiei uzucapiunii de către posesorul neproprietar.
Noul cod civil prevede expres că, pentru imobilele înscrise în Cartea funciară
dovada se face cu extrasul de carte funciară.
5.3. Revendicarea mobiliară
Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui
bun din momentul luării sale în posesie efectivă (art.937 alin.1 C.civ.).
Condiţiile cerute invocarea art. 937 alin. 1 C.civ.
a) Dispoziţiile art. 937 lin. 1 se aplică în principiu doar bunurilor mobile corporale
privite în mod individual, care sunt susceptibile a fi stăpânite în materialitatea lor. Prin
excepţie, şi anumitor categorii de bunuri mobile incorporale, cum sunt titlurile la
purtător, care reprezintă înscrisuri care consemnează un drept de creanţă al purtătorului
fără ca acesta să poată fi obligat să facă proba existenţei creanţei (biletele de bancă,
acţiunile şi obligaţiunile emise de unităţi bancare de stat sau de unităţi administrativ-
teritoriale), li se aplică prevederile art. 937 alin. 1 C. civ.
Prevederile art. 937 alin. 1 C. civ. nu se aplică universalităţilor de bunuri, bunurilor
mobile care sunt scoase din circuitul civil şi bunurilor mobile care sunt accesorii ale
unui bun imobil şi care îşi păstrează această calitate, deşi servesc ca accesorii ale unui
imobil (de exemplu, mobilierul dintr-un apartament), bunurile supuse înmatriculării
(nave, aeronave, etc.) şi nici bunurilor culturale care au fost scoase ilegal de pe
Drept civil– I 35
teritoriul unui stat al Uniunii Europene (Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2003 privind
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil).
b) Dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ. pot fi invocate numai de terţii de bună credinţă
care au dobândit bunul de la un detentor precar care, la rândul său, primise bunul de la
proprietar. Acţiunea în revendicare introdusă de proprietar în această situaţie va fi
paralizată în temeiul art. 937 alin. 1 C.civ.
Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar care, datorită
faptului că detentorul a înstrăinat bunul, se transformă într-o acţiune în daune interese.
Pentru ca terţul dobânditor să poată invoca dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ.
trebuie ca proprietarul bunului să se fi desesizat voluntar de acel bun în favoarea
detentorului precar iar detentorul precar să fi înstrăinat bunul mobil fără voia
proprietarului unui terţ dobânditor de bună credinţă cu titlu oneros al bunului. Atunci
când terţul a primit bunul cu titlu gratuit nu mai este justificată soluţia consolidării
dreptului său asupra bunului în contra intereselor adevăratului proprietar.
c) Pentru a fi aplicabil art. 937 alin. 1 C.civ., posesia terţului dobânditor să fie reală,
adică să cuprindă ambele elemente: animus şi corpus, să fie utilă, adică neviciată, şi de
bună-credinţă, adică posesorul crede că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar.
Dacă terţul dobânditor este de rea-credinţă în momentul intrării în posesia bunului,
ştiind că nu contractează cu un proprietar sau a avut îndoieli în privinţa calităţilor
acestuia, nu-i vor fi aplicabile dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ.
Buna-credinţă a terţului dobânditor se prezumă şi trebuie să existe în momentul
intrării în posesia bunului, fără a avea importanţă dacă, ulterior, posesorul devine de
rea-credinţă.
Nu este nevoie de un just titlu alături de buna-credinţă. Justul titlu, în acest caz, este
o componentă a bunei credinţe, şi poate fi şi numai un titlu putativ, care există doar în
mintea terţului dobânditor.
Posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile constituie, în condiţiile art. 937
alin. 1 C. civ., un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Dacă sunt îndeplinite
aceste condiţii în persoana pârâtului, acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca
nefondată. Dacă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi pârâtul nu probează că a
dobândit dreptul de proprietate printr-un alt mod, acţiunea în revendicare poate fi
admisă.
În concluzie, bunurile mobile pot fi revendicate de la terţul dobânditor de rea-
credinţă, de la hoţ sau găsitor, de la terţul dobânditor cu titlu gratuit, precum şi în
condiţiile prevăzute de art. 937 alin. 2 şi 3 C. civ.
Bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă
acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
Este situaţia în care bunul mobil a ieşit din posesia proprietarului fără voia acestuia,
iar hoţul sau găsitorul a înstrăinat acel bun unui terţ de bună-credinţă care a crezut că a
contractat cu un proprietar.
Furtului în sensul art. 937 alin. 2 şi 3 C. civ. îi sunt asimilate tâlhăria şi pirateria.
Abuzul de încredere, înşelăciunea, gestiunea frauduloasă nu se încadrează în ipoteza
prevăzută de art. 937 alin. 2 C. civ. deoarece desesizarea s-a făcut de bună voie.
Prin pierdere se înţelege ieşirea bunului din posesia proprietarului prin neglijenţă
sau în urma unui caz de forţă majoră sau caz fortuit.
Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate şi că bunul a fost furat
sau pierdut, prin orice mijloc de probă. Acesta poate invoca el însuşi ca temei al
dreptului său de proprietate prevederile art. 937 alin. 1 C. civ., dovada posesiei sale de
Drept civil– I 36
bună-credinţă anterioară posesiei pârâtului aducându-i beneficiul prezumţiei de titlu de
proprietate.
În măsura în care reclamantul nu face proba că bunul revendicat a fost pierdut sau
furat, el nu mai beneficiază de termenul de 3 ani, fiind aplicabile în persoana pârâtului
dispoziţiile art. 937 alin. 1 C. civ.
Termenul de 3 ani curge din momentul când bunul a fost pierdut sau furat şi este un
termen de decădere, proprietarul reclamant pierzându-şi chiar dreptul de proprietate
asupra bunului mobil revendicat. acest termen nu este susceptibil de întrerupere sau
suspendare.
Data de la care proprietarul a pierdut elementul material al posesiei reprezintă data
desesizării voluntare de la care curge termenul de 3 ani, indiferent dacă aceasta
coincide sau nu cu data la care o altă persoană intră în stăpânirea materială a bunului
mobil.
În ipoteza în care proprietarul introduce acţiunea în termen, el va trebui să probeze
că el este proprietarul, că bunul a ieşit din patrimoniul său fără voia sa şi că bunul
revendicat este identic cu al său.
Posesorul de bună credinţă va fi obligat să restituie proprietarului obiectul
revendicat fără a primi preţul plătit găsitorului sau hoţului dar va avea o acţiune în
regres în contra celui de la care a cumpărat bunul.
Prin excepţie, dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o
persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o
licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3
ani, posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală
pentru preţul plătit vânzătorului.
Se creează astfel o eroare comună cu privire la calitatea de proprietar a
înstrăinătorului, care adăugată posesiei de bună-credinţă a pârâtului, dă naştere unui
drept de creanţă în persoana celui din urmă, ce are ca obiect preţul plătit pentru bunul
mobil revendicat. Proprietarul îşi va dobândi lucrul numai după ce va restitui
posesorului de bună credinţă preţul plătit de acesta, cel din urmă având un drept de
retenţie asupra lucrului. Dreptul de retenţie se va stinge în situaţia în care proprietarul
sau uzurpatorul îi restituie preţul plătit pentru bunul mobil sau atunci când posesorul de
bună-credinţă restituie bunul înainte de a primi preţul. În acest ultim caz dreptul
posesorului de bună-credinţă de a-l urmări pe proprietar nu se stinge decât dacă a
renunţat expres la acesta, restituirea bunului având semnificaţia renunţării doar la
dreptul de retenţie.
Posesorul este de rea-credinţă atunci când a cunoscut că lucrul pe care l-a dobândit
a fost pierdut sau furat (hoţii şi găsitorii) sau când a cunoscut că a dobândit bunul de la
un neproprietar.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, efectele prevederilor art.937 alin. 1 C.civ.
Drept civil– I 37
5.4. Efectele acţiunii în revendicare
Dacă instanţa de judecată admite acţiunea în revendicare formulată de proprietarul
neposesor împotriva posesorului neproprietar, în mod implicit, recunoaşte şi existenţa
dreptului de proprietate în persoana reclamantului, ceea ce dă naştere la o serie de
efecte juridice atât pentru reclamant, cât şi pentru pârât.
Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din
culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea
productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi
evaluate în raport cu momentul restituirii.
Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la
restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare
pe care acesta le-a făcut.
Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege
nu se prevede altfel. De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la
restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a
productelor. Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are
dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta
bunul nu se deteriorează.
Cheltuielile necesare, care au fost efectuate în mod necesar pentru conservarea
lucrului, se restituie în totalitate, întrucât ele ar fi fost efectuate şi de către proprietar.
Cheltuieli utile sau ameliorările, care au fost efectuate fără a fi fost necesare, dar
care au sporit valoarea lucrului, se restitui doar parţial, în limita sporului de valoare
adus lucrului. Termenul de „parţial “ trebuie interpretat în sensul că nu va exista o
echivalenţă între cheltuielile utile efectuate şi sumele de bani recuperate de la
reclamant, întrucât între cele două valori pot exista abateri, în plus sau în minus.
Cheltuielile voluptuarii, de lux, sau de plăcere sunt acele cheltuieli care nu sunt nici
necesare şi nici utile, dar care au fost făcute pentru plăcerea personală a posesorului.
Acestea nu se restituie iar posesorul va putea ridica accesoriile în care au fost
materializate, însă fără a afecta substanţa bunului.
Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor
făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul
furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare. Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat
în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a
bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori
sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi
semnificative a valorii lor.
Dreptul de retenţie este posibilitatea juridică recunoscută de lege pârâtului de a
reţine temporar bunul care urmează a se restitui reclamantului, până când acesta îşi va
îndeplini obligaţia de plată privind cheltuielile necesare, parţial cele utile şi pe cele
ocazionate de obţinerea fructelor, atunci când primul a fost posesor de rea-credinţă.
Sarcina de lucru 3 Subliniază, în câteva fraze, efectele acţiunii în revendicare.
Drept civil– I 38
Nu uita! Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al
dreptului de proprietate asupra unui bun, care nu este în stăpânirea sa
materială, solicită instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de
proprietate şi să îl oblige pe cel care are stăpânirea materială a bunului
respectiv să i-l restituie. Regimul juridic al acesteia diferă după cum
obiectul dreptului de proprietate apărat este un bun imobil sau mobil.
Admiterea acţiunii în revendicare are ca efecte: restituirea bunului;
restituirea cheltuielilor făcute cu bunul respectiv; restituirea fructelor
produse de către bun de către posesorul de rea-credinţă
Teste de autoevaluare
1. În cadrul revendicării imobiliare, în cazul conflictului între titluri care provin
de la acelaşi autor, va avea câştig de cauză:
a) pârâtul pentru bunul se află în stăpânirea sa ;
b) cel care a îndeplinit primul formalităţile de publicitate;
c) pârâtul, dacă dovedeşte că era de bună-credinţă.
2. Termenul de 3 ani prevăzut de art. 937 alin.2 C.civ. este un termen de:
a) prescripţie achizitivă;
b) decădere;
c) prescripţie extinctivă.
3. Trebuie restituite, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare:
a) cheltuielile voluptuarii;
b) necesare;
c) utile.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; 2.b; 3.b.
Teme referate
1. Revendicarea bunurilor mobile
2. Revendicarea bunurilor imobile
3. Acţiunea în revendicare imobiliară în lumina Noului cod civil
4. Efectele acţiunii în revendicare
5. Jurisprudenţa CEDO în materia acţiunii în revendicare
6. Garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 39
6. POSESIA
6.1. Reglementare şi noţiune
6.2. Elementele şi dovada posesiei
6.3. Dobândirea şi pierderea posesiei
6.4. Viciile şi calităţile posesiei
6.5. Efectele posesiei
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
6.1. Reglementarea posesiei. Noţiune.
Existenţa dreptului real presupune exercitarea atributelor conferite de lege. Prin
exercitarea atributelor asupra bunului ce face obiect al dreptului real se creează o stare
de fapt, actele de stăpânire asupra acestui bun reprezentând manifestarea exterioară a
acelui drept real. Starea de fapt se suprapune perfect peste starea de drept (excepţie:
drepturile reale accesorii ce nu au atributul posesiei - ipoteca).
Dar, dobândirea unui bun se poate face, de exemplu, printr-un act translativ de
proprietate sau constitutiv de drepturi reale nul sau anulabil. Persoanele care dobândesc
bunuri în asemenea situaţii stăpânesc bunul ca şi titularul unui drept real, dar fără a
avea această calitate. Se creează astfel o aparentă stare de drept datorită atitudinii celui
ce are bunul în stăpânire. Aceste persoane au calitatea de posesori şi ei nu au calitatea
nici de titulari ai unor drepturi reale, nici de titulari ai unor drepturi de creanţă. Starea
de fapt se desparte de starea de drept.
În cazul în care cel ce stăpâneşte bunul o face pentru altul, în temeiul unui act
încheiat cu acesta şi recunoaşte dreptul celui de la care şi pentru care deţine bunul ne
aflăm în prezenţa detenţiei precare. În această situaţie starea de fapt se suprapune
să delimitezi posesia ca stare de fapt de drepturile reale principale şi faţă
de detenţia precară;
să descrii conţinutul posesiei ca stare de fapt;
să identifici modurile de dobândire şi pierdere a posesiei, precum şi
dovada existenţei acesteia;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, delimitarea posesiei ca
stare de fapt de posesie ca stare de drept şi de detenţia precară.
Drept civil– I 40
peste starea de drept (ex.: locatorul, depozitarul, împrumutatul şi cel ce stăpâneşte
prin simpla îngăduinţă a proprietarului).
Potrivit art. 916 C. civ., posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca
un proprietar sau ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de
garanţie.
Posesia este starea de fapt care se concretizează în stăpânirea materială a unui bun
şi dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui alt
drept real.
6.2. Elementele şi dovada posesiei
Elementele constitutive ale posesiei sunt:
a. elementul material (corpus) constă în stăpânirea materială a bunului de către o
persoană, fie direct, fie indirect prin intermediul altei persoane – detentorul precar
deţine bunul pentru posesor, el exercitând astfel doar elementul corpus (ex.: deţinerea
lucrului, săvârşirea de acte de folosinţă, culegerea fructelor);
b. elementul intenţional (animus) – constă în voinţa posesorului de a exercita actele
de stăpânire materială pentru sine;
Cele două elemente trebuie să existe concomitent.
Se probează existenţa celor două elemente:
- elementul material se probează prin orice mijloc de probă;
- elementul intenţional fiind unul psihologic se probează mai greu. Pentru proba
elementului intenţional au fost instituite două prezumţii relative:
Art. 919 alin.1 C. civ. instituie prezumţia de neprecaritate „Până la proba contrară,
acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor “ (proba că cel care are bunul este
doar chiriaş revine proprietarului);
Art. 919 alin.2 C. civ. instituie prezumţia de neintervertire a detenţiei „Detenţia
precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba intervertirii sale “
(dacă proprietarul dovedeşte că cel la care este bunul este detentor precar atunci se
presupune să acesta a rămas aşa).
Transformarea detenţiei precare în posesie utilă se realizează prin intervertirea
precarităţii.
Art. 920 C. civ. precizează cele 3 cazuri în care operează intervertirea precarităţii:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu
titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;
b) dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă
neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în
acest caz, intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului
prevăzut pentru restituirea bunului;
c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate
cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă.
Drept civil– I 41
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, deosebirile dintre posesie-stare de fapt, posesie-stare
de drept şi detenţie precară
.
6.3. Dobândirea şi pierderea posesiei
Dobândirea posesiei se face prin întrunirea, în aceeaşi persoană, a celor două
elemente: corpus şi animus.
Dobândirea posesie prin dobândirea concomitentă a celor două elemente nu este
obligatorie. Este posibil ca o persoană să dobândească mai întâi elementul material,
iar apoi şi elementul intenţional şi invers.
Posesia încetează prin:
a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după
caz, conform art. 889 alin. (2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
Pierderea posesiei are loc la pierderea unuia sau a ambelor elemente constitutive
ale posesiei. Aceasta se poate realiza în următoarele moduri:
- prin pierderea concomitentă a ambelor elemente ale posesiei ca urmare a voinţei
posesorului. Sunt asemenea situaţii cele în care are loc înstrăinarea, abandonarea sau
distrugerea bunului în mod intenţionat de către posesor;
- pierderea fără voinţa posesorului a elementului material. Sunt asemenea situaţii
cele în care are loc furt, pierderea sau distrugerea bunului dintr-un caz fortuit. În unele
dintre aceste cazuri, posesorul are posibilitatea să folosească acţiunile posesorii pentru
redobândirea elementului material. Momentul pierderii posesiei în aceste cazuri este
diferit în funcţie de natura bunului: dacă bunul este mobil de regulă, pierderea
posesiei este imediată dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.937 alin.1 C.civ;
dacă bunul este mobil şi nu sunt îndeplinite condiţiile art. 937 alin.1 C.civ. sau este
imobil, posesorul păstrează posesia dacă nu a trecut un an de la deposedare;
- pierderea elementului intenţional. Sunt astfel de situaţii cea a constitutul posesor
sau a vânzătorului între momentul transmiterii dreptului de proprietate şi momentul
remiterii materiale a bunului. Constituitului posesor este proprietarul care înstrăinează
bunul său, dar după înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinătorului, cu
titlu de depozit sau închiriere, cel din urmă deţinând bunul ca detentor precar.
Drept civil– I 42
6.4. Viciile şi calităţile posesiei
Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să fie utilă, adică neviciată. Nu este
utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină.
a) Discontinuitatea. Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu
intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
Caractere:
- este un viciu absolut – poate fi invocată de orice persoană interesată;
- este un viciu temporar;
- de regulă se aplică în cazul bunurilor imobile, pentru mobile operând art. 937 C.
civ.
b) Violenţa. Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.
Caractere:
- viciu relativ – poate fi invocată doar de victima violenţei;
- viciu temporar;
- se aplică atât în cazul imobilelor cât şi al mobilelor
c) Clandestinitatea. Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi
cunoscută.
Caractere:
- viciu relativ;
- viciu temporar;
- operează numai în cazul bunurilor mobile;
6.5. Efectele posesiei
1. Posesia creează o prezumţie relativă de existenţă a dreptului real care se exercită
în favoarea posesorului. Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu
excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară (art. 919 alin.3 C. civ.)
2. Posesia prelungită în cazul bunurilor imobile duce la dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune;
3. Posesorul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate cu bunul (necesare –
integral; utile – în limita sporului de valoare; lux şi plăcere – nu se restituie).
4. Posesia utilă este apărată prin acţiunile posesorii.
Acţiunile posesorii pot fi introduse de către posesor dar şi de către de titularul
dreptului real.
Acţiunea posesorie generală (în complângere) = acţiunea de drept comun prin care
reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice sau
restituirea bunului de care a fost deposedat.
Condiţii:
- să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare (termen de prescripţie), cu
excepţia violenţei;
- înainte de tulburare sau deposedare, reclamantul să fi posedat cel puţin 1 an;
- posesia să fie utilă şi neviciată.
Acţiunea posesorie specială (în reintegrare) = acţiunea prin care reclamantul cere să
fie repus în situaţia anterioară, în ipoteza în care tulburarea sau deposedarea s-a
produs prin violenţă.
Această acţiune poate fi introdusă şi de către detentorul precar dar nu împotriva
celui de la care are bunul.
Drept civil– I 43
O condiţie - să nu fi trecut 1 an de la tulburare sau deposedare.
Efecte particulare (posesorul este de bună credinţă):
1. Posesorul de bună credinţă al unui bun mobil devine prin simpla posesie,
proprietarul acelui bun.
2. Posesia prelungită de bună credinţă în cazul bunurilor imobile duce la dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune.
3. Posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele bunului posedat
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, modurile în care se dobândeşte şi se pierde
posesia.
Nu uita! Posesia este starea de fapt care se concretizează în stăpânirea materială a
unui bun şi dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca un proprietar
sau titular al unui alt drept real principal. Aceasta cuprinde două elemente:
corpus şi animus. Dovada elementului material, corpus se face prin orice
mijloc de probă, în timp ce elementul intenţional se probează cu ajutorul
prezumţiilor relative instituite de art. 919 alin. 1 şi 2 C.civ.
Teste de autoevaluare
1. Posesia ca stare de fapt:
a) poate fi exercitate doar de către posesor;
b) poate fi exercitată de posesor sau de altul în numele posesorului;
c) de detentorul precar.
2. Posesia se deosebeşte de detenţia precară prin:
a) detentorul precar nu are animus;
b) detentorul precar nu are corpus;
c) detentorul precar nu are nici corpus, nici animus.
3. Intervertirea precarităţii înseamnă :
a) transformarea posesiei viciate în posesie utilă;
b) transformarea posesiei precare în detenţie neviciată;
c) transformarea detenţiei precare în posesie.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; 2.a; 3.c.
Drept civil– I 44
Teme referate
1. Comparaţie între dreptul de proprietate, posesie şi detenţie precară
2. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei
3. Comparaţie între posesie-stare de fapt şi posesie-stare de drept
4. Intervertirea detenţiei
5. Efectele posesiei de bună-credinţă
6. Acţiunile posesorii
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 45
7. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
7.1. Dreptul de uzufruct
7.2. Uzul şi abitaţia
7.3. Servituţile
7.4. Dreptul de superficie
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
7.1. Dreptul de uzufruct.
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele
acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente, prin act
juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie de carte
funciară fiind aplicabile.
Pot face obiectul uzufructului orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din
acestea. Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi
asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager. Uzufructul
constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani.
Atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la
30 de ani. Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau,
după caz, că este constituit pe o durată de 30 de ani.
Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită
vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea
vârstei stabilite.
Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar. În lipsă de stipulaţie contrară,
uzufructuarul are folosinţa exclusivă a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele
acestuia.
să delimitezi dezmembrămintele de dreptul de proprietate;
să descrii în care se exercită aceste dezmembrăminte;
să indici situaţiile în care se pot dobândi unele dintre aceste drepturi;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, un dezmembrământ al
dreptului de proprietate.
Drept civil– I 46
Fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin
uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar,
fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de
producerea lor. Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata
uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.
Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani,
grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a
restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului,
contravaloarea lor la data stingerii uzufructului. Dacă uzufructul poartă asupra unor
bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul
are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. În acest caz, el
nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla la data stingerii
uzufructului.
Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care, fără a fi
consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul
uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din
urmă dată.
În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte
persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind
aplicabile. Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru
obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi
cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul
proprietar. După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar
pentru toate obligaţiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i
se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii. După
cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea termenului iniţial
sau până la decesul uzufructuarului iniţial.
Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în
uzufruct. Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară,
sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului
prin decesul sau, după caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, până la
împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.
Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar şi înscrise în
cartea funciară înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi
moştenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data
stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locaţiunile nu pot dura
mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului. În cazul în care uzufructul s-a stins
prin expirarea termenului, locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea
uzufructului.
La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo despăgubire pentru
lucrările adăugate unui bun imobil, cu excepţia celor necesare, sau pentru
îmbunătăţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea
bunului. Dacă lucrările sau îmbunătăţirile au fost făcute fără încuviinţarea
proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor şi la
readucerea bunului în starea în care i-a fost încredinţat. Uzufructuarul va putea cere o
indemnizaţie echitabilă pentru lucrările necesare adăugate. De asemenea, el va putea
cere o indemnizaţie echitabilă şi pentru celelalte lucrări adăugate sau pentru
îmbunătăţirile făcute cu încuviinţarea proprietarului, dacă prin acestea s-a sporit
valoarea bunului. În cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar asupra unui bun
Drept civil– I 47
imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de stipulaţie sau dispoziţie
legală contrară, dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data constituirii
uzufructului; acesta nu va putea intra însă în posesia lor decât după inventarierea
bunurilor mobile şi constatarea stării în care se află imobilele, cu excepţia cazului în
care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune. Inventarul se întocmeşte
numai în prezenţa nudului proprietar ori după notificarea acestuia.
În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ţinut să respecte destinaţia dată
bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii
bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.
Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice
prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.
În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie
pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi
donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct. În cazul în care uzufructuarul este
scutit de garanţie, instanţa poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei
măsuri conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de
insolvabilitate în care se află, pune în pericol drepturile nudului proprietar.
Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar. Sunt reparaţii mari acelea ce au ca
obiect o parte importantă din bun şi care implică o cheltuială excepţională, cum ar fi
cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de
rezistenţă, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice
ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui
automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul său. Reparaţiile mari sunt în
sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de
întreţinere.
Uzufructuarul este obligat să îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea
reparaţiilor mari. Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile mari,
uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie
contravaloarea lor până la sfârşitul anului în curs, actualizată la data plăţii.
Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului proprietar orice
uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea
obligării la plata de daune-interese.
Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar. Atunci când sarcinile
şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul proprietar este
obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul
proprietar datorează acestuia şi dobânda legală.
Uzufructul se stinge pe cale principală prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii juridice chiar dacă
termenul nu s-a împlinit;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc
în aceeaşi persoană;
d) renunţarea la uzufruct;
e) neuzul timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei
creanţe.
f) la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosinţa
bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
Drept civil– I 48
g) în caz de pieire a bunului. Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost
distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul
continuă asupra părţii rămase. În toate cazurile, uzufructul va continua asupra
despăgubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă
aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, caracterele juridice ale dreptului de uzufruct.
7.2. Uzul şi abitaţia
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct. În
ambele cazuri titularul dobândeşte dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele
numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale.
Deosebirea dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie derivă din obiectul lor; atunci
când acest obiect este o casă de locuit, avem de-a face cu un drept de abitaţie.
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele
naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar
împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la
care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere.
Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri
prevăzute de lege.
Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor
drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptăţit să perceapă toate
fructele naturale şi industriale produse de bun ori, după caz, să ocupe întreaga locuinţă,
este dator să plătească toate cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere întocmai
ca şi uzufructuarul. Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptăţit să
perceapă decât o parte din fructe ori să ocupe decât o parte din locuinţă, va suporta
cheltuielile de cultură sau de întreţinere în proporţie cu partea de care se foloseşte.
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, dreptul de abitaţie.
Drept civil– I 49
7.3. Servituţile
Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului
unui alt proprietar. Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau
constă într-o sporire a confortului acestuia.
Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune,
dispoziţiile în materie de carte funciară rămânând aplicabile. Prin uzucapiune tabulară
poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară pot fi dobândite
numai servituţile pozitive.
Servitutea se poate constitui în vederea unei utilităţi viitoare a fondului dominant.
Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit
anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant. În acest caz,
sub condiţia notării în cartea funciară, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi
ai fondului aservit.
Servituţile sunt aparente sau neaparente. Servituţile aparente sunt acelea a căror
existenţă este atestată de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un
apeduct. Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de vreun
semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste
o anumită înălţime.
Servituţile sunt continue sau necontinue. Servituţile continue sunt acelea al căror
exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi
servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi. Servituţile necontinue sunt acelea
pentru a căror existenţă este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de
trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
Servituţile sunt pozitive sau negative. Servituţile pozitive sunt acelea prin care
proprietarul fondului dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de
proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere. Servituţile negative
sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la
exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea
de a nu construi.
În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate
măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita şi conserva
servitutea. Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări revin celor 2 proprietari,
proporţional cu avantajele pe care le obţin, în măsura în care lucrările efectuate pentru
exerciţiul servituţii sunt necesare şi profită inclusiv fondului aservit.
În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru exercitarea şi
conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea
exonera de obligaţie renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în
întregime sau asupra părţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în
favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte funciară
rămân aplicabile.
Proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează
ori împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori
strămuta exercitarea servituţii în alt loc. Dacă are un interes serios şi legitim,
proprietarul fondului aservit va putea schimba locul prin care se exercită servitutea în
măsura în care exercitarea servituţii rămâne la fel de comodă pentru proprietarul
fondului dominant.
Drept civil– I 50
Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu poate
produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii.
Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul şi
utilitatea fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului aservit să poată fi agravată. Dacă
fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului
dominant, pe toate părţile rezultate din împărţire.
Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată pentru uzul şi utilitatea exclusivă a
uneia dintre părţile despărţite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una
dintre părţile despărţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părţi se stinge.
Servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru una
dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani. Termenul curge de la data ultimului act de exerciţiu al
servituţilor necontinue ori de la data primului act contrar servituţilor continue;
g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
h) prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii publice
căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
7.4. Dreptul de superficie
Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia,
deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de
folosinţă. Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi
prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Superficia se poate înscrie şi în
temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv
construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane,
chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. În situaţia în care s-a construit
pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului
la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se
poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.
Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La
împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
Dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. În
lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitată de
suprafaţa de teren pe care urmează să se construiască şi de cea necesară exploatării
construcţiei sau, după caz, de suprafaţa de teren aferentă şi de cea necesară exploatării
construcţiei edificate.
Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp construcţia există,
dreptul de folosinţă asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu
dreptul de proprietate asupra construcţiei.
Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului. Dreptul la acţiune
este imprescriptibil.
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre
următoarele cauze:
a) la expirarea termenului. În absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului
dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin
Drept civil– I 51
accesiune, cu obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirării
termenului. Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie,
iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul
terenului poate cere obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de
circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul
poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe
teren şi repune terenul în situaţia anterioară;
b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi
persoane. În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în absenţa
unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele consimţite de superficiar se menţin pe
durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial
al superficiei. Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în
funcţie de obiectul asupra căruia s-au constituit;
c) prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens. Drepturile
reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă legea nu prevede altfel.
Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenţei
dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Sarcina de lucru 3 Subliniază, în câteva fraze, drepturile şi obligaţiile proprietarului
fondului aservit.
Nu uita! Dreptul de proprietate poate fi dezmembrat prin transmiterea către o altă
persoană a atributelor posesiei şi folosinţei, proprietarul păstrându-şi doar
atributul dispoziţiei. Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane
şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea
de a-i conserva substanţa. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi
ale dreptului de uzufruct. În ambele cazuri titularul dobândeşte dreptul de a
folosi lucrul şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei
sale. Deosebirea dintre dreptul de uz şi dreptul de abitaţie derivă din
obiectul lor; atunci când acest obiect este o casă de locuit, avem de-a face
cu un drept de abitaţie. Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o
construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra
căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
Teste de autoevaluare
1. Dreptul de abitaţie are ca obiect:
a) un imobil ;
b) un mobil;
c) o casă de locuit.
Drept civil– I 52
2. Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel
mult:
a) 20 ani;
b) 30 ani;
c) 10 ani.
3. Dreptul de superficie este un drept :
a) viager;
b) perpetuu;
c) temporar.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. c; 2.b; 3.b.
Teme referate
1. Dreptul de uzufruct
2. Uzul şi abitaţia
3. Dreptul de superficie
4. Servituţile
5. Delimitarea servituţilor de limitările legale şi convenţionale ale
dreptului de proprietate
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 53
8. MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE PRINCIPALE
8.1. Clasificare
8.2. Accesiunea
8.3. Uzucapiunea
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
8.1. Accesiunea
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu
bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.
Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui
eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte
persoane.
8.1.1. Accesiunea imobiliară naturală
a. Aluviunile. Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului
fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat. Proprietarul fondului riveran
dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la
ţărmul respectiv.
Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape
stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor
ape sub înălţimea de scurgere. Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun
drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
b. Avulsiunea
Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal
din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate
asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.
c. Albiile râurilor, insulele şi prundişurile
Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit
legii, fac obiectul proprietăţii publice. Insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură
cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei. Dacă
să delimitezi diversele moduri de dobândire a drepturilor reale principale;
să descrii accesiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale principale;
să identifici cazurile când se poate invoca uzucapiunea;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, joncţiunea posesiilor.
Drept civil– I 54
insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei are
dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la
jumătatea apei.
În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară terenul unui
proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create. Albia părăsită de o
apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea
specială.
d. Accesiunea naturală asupra animalelor
Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă
proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la
primărie de către proprietarul terenului. Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea
animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu
excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii. Roiul de
albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul
roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.
8.1.2. Accesiunea imobiliară artificială
Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, (lucrări),
revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu
materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în favoarea
proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă
prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa
şi că este a lui, până la proba contrară. Proba contrară se poate face când s-a constituit
un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine
stătător realizate asupra unui imobil. Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător
şi pot fi:
a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a
realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.
a. Realizarea lucrării cu materialele altuia
În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului
devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la
restituirea materialelor întrebuinţate. Proprietarul materialelor are numai dreptul la
contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte
prejudicii cauzate.
b. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului
altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al
lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a
manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de
circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Drept civil– I 55
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului
altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al
lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea
materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau
c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie
pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe
cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzate,
inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
c. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate
necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile
făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care lucrarea a fost
efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea
deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.
În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul imobilului
devine proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau
b) a sporului de valoare adus imobilului.
În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are
dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără
înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie
jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare
adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea
imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.
În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului
poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar
fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
(1) În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio
obligaţie către autorul lucrării;
b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu
readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.
Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea
imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.
Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii
funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe
un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, fie pe un drept de superficie
sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra
imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia, dacă, nu rezulta din cartea funciară şi
nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său. Cu toate acestea, nu poate invoca
buna-credinţă cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de
lege.
Drept civil– I 56
În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra
imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate
cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor
asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei
fiecăruia. Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin
poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la
plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui
drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de
valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului
lucrării.
În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea
contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de
proprietate.
Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul
ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă
este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv
pentru lipsa de folosinţă.
Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi,
este condiţionată, potrivit reglementărilor din prezenta secţiune, de înscrierea în cartea
funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă autentică,
sau, după caz, al hotărârii judecătoreşti.
Până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţit
la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele.
Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat,
dacă este cazul, la plata de daune-interese.
Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu
curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul.
Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului
pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza
convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit
dispoziţiilor art. 589.
Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării la
cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul poate cere instanţei
judecătoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract
de vânzare-cumpărare.
Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia
pentru plata preţului de către autorul lucrării.
Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului
pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin
posesia de bună-credinţă, cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind
materialele unui terţ este obligat la plata contravalorii materialelor, precum şi la
repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
Ori de câte ori instanţa este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a
despăgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data
hotărârii judecătoreşti.
Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi
permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va
avea, în caz de accesiune, în mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate
Drept civil– I 57
pentru proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii
dreptului real.
Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor
aplicabile autorului de rea-credinţă.
8.1.3. Accesiunea mobiliară
Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau,
după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea
materialelor, determinat la data confecţionării bunului. Proprietarul bunului datorează
despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor. În
toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o
diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună.
În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate
pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un
prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului său.
Dacă nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispoziţiile art. 598 şi 599.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, situaţia constructorului de rea-credinţă.
8.2. Uzucapiunea
Potrivit art.6 alin.4 N.C.civ, uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. De
aceea vom analiza uzucapiunea aşa cum este reglementată atât de Codul civil anterior
cât şi de cel în vigoare.
A. Uzucapiunea potrivit Codului civil de la 1864
Mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale asupra unui bun imobil,
prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul şi în condiţiile stabilite de
lege.
Probă absolută a dreptului de proprietate – proprietarul însuşi poate avea interes să
despartă în persoana sau posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate şi să
invoce uzucapiunea pentru a înlătura dificultăţile privind proba dreptului de
proprietate (proba diabolica).
Sancţiune împotriva proprietarului indolent.
Pot fi dobândite prin uzucapiune numai bunurile imobile (în materia mobilelor se
aplică regula înscrisă în alin. 1 al art. 937 C. civ. anterior)
Bunurile imobile trebuie să fie în circuitul civil, rezultă bunurile din domeniul
public nu pot fi dobândite prin uzucapiune.
Art. 1847 C. civ. anterior precizează că uzucapiunea presupune neapărat o posesie
utilă, neatinsă de nici un viciu. Simpla detenţie precară sau posesia viciată, oricât ar
dura în timp nu pot duce niciodată la uzucapiune.
Drept civil– I 58
Prin excepţie, dacă a intervenit o manifestare exterioară din care să rezulte fără
echivoc faptul că unul dintre moştenitorii unui bun succesoral a înţeles să transforme
posesia comună în exclusivă stăpânirea bunului de către acesta poate să ducă la
dobândirea bunului prin uzucapiune (e vorba de intervenţie în fapt a posesiei).
Uzucapiunea de 30 de ani. Este recunoscută, potrivit art. 1890 C. civ. anterior, în
favoarea posesorului bunului care poate „prescrie prin 30 de ani fără să fie obligat a
produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă “.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite:
- posesia să fie utilă (se prezumă/relativ);
- posesia să fie exercitată timp de 30 de ani.
Nu are relevanţă reaua sau buna credinţă a posesorului şi nu se cere existenţa unui
titlu al posesorului.
Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Art. 1895 C. civ. anterior „cel care câştigă
cu bună credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie
proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia
tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul, şi prin 20 de ani, dacă locuieşte afară
din acea circumscripţie “.
Uzucapiunea prescurtată se aplică numai cu privire la bunurile imobile individual
determinate care se află în circuitul civil. Rezultă că nu se poate uzucapa o
universalitate.
Nu se poate dobândi prin uzucapiunea prescurtată un drept de servitute.
Condiţiile specifice ale uzucapiunii de până la 10 ani până la 20 de ani
- posesorul trebuie să fie de bună credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului
că a dobândit de la adevăratul proprietar;
- buna credinţă trebuie să fi existat la momentul dobândirii imobilului şi este
prezumată;
- posesia să se bazeze pe un just titlu. Potrivit art. 1897 anterior – just titlu este orice
titlu translativ de proprietate care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar.
Justul titlu trebuie să existe în realitate, nefiind suficient un titlu putativ şi să aibă dată
certă. Un titlu nul nu poate servi ca bază a uzucapa.
Un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu, dar nu împotriva persoanei care are
dreptul să invoce nulitatea relativă până la împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă.
Pot constitui just titlu:
- vânzarea, schimbul, donaţia, legatul particular, tranzacţia hotărârea judecătorească
de adjudecare a unui bun, hotărârea judecătorească care au valoare de act autentic de
înstrăinare.
Nu pot servi drept just titlu:
- actele prin care bunul se află în stăpânirea unui detentor precar (locaţiune,
depozit), hotărârile judecătoreşti declarative, convenţiile de împărţeală, certificatul de
moştenitor. Înscrisurile sub semnătură privată nu constituie just titlu dacă bunul
imobil este un teren.
Termenul
- termenul va fi de 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia
teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află bunul imobil;
- termenul va fi de 20 de ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza de
competenţă a altui tribunal judeţean decât cel în raza căruia se află bunul;
- în situaţia în care proprietarul locuieşte o parte din timp în raza de competenţă a
tribunalului judeţean unde se află imobilul şi restul în afara acestei raze se aplică
Drept civil– I 59
regula înscrisă în art. 1896 C. civ. anterior „un an de prezenţă valorează 2 ani de
absenţă şi viceversa“.
Joncţiunea posesiilor. Reprezintă facultatea posesorului de a adăuga la termenul
posesiei actuale timpul cât lucrul a fost posedat de autorul său şi este întotdeauna
posibilă. Prin autor se înţelege persoana care, ca şi cel care invocă uzucapiunea, nu este
titularul dreptului real.
Condiţii:
- să fie vorba de o posesie propriu-zisă;
- cel care invocă joncţiunea să fie succesor în drepturi al autorului.
Ipoteze:
a. posesia dobânditorului este de aceeaşi natură cu cea a autorului;
b. dobânditorul este de rea-credinţă, iar autorul său nu este posesor de bună-credinţă
şi cu just titlu. Dobânditorul va uzucapa prin posesia de 30 de ani.
c. dobânditorul este de bună credinţă şi are just titlu, iar autorul este de rea credinţă.
Dobânditorul are două posibilităţi:
- să înceapă o nouă posesia de 10-20 de ani;
- să beneficieze de posesia autorului său în cadrul unei prescripţii de 30 de ani.
Efectele uzucapiunii: - dobândirea proprietăţii cu efect retroactiv (e considerat proprietar din ziua în care
a început posesia);
- poate fi înlăturată atât pe cale de acţiune (acţiune în constatare), cât şi pe cale de
excepţie;
- renunţarea la prescripţia achizitivă care se poate face numai după împlinirea ei.
Renunţarea poate fi expresă sau tacită (trebuie, în acest din urmă caz, să rezulte dintr-
un fapt neechivoc) iar cel ce renunţă trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
Creditorul acestuia poate invoca uzucapiunea pe calea acţiunii oblice (art. 1843 C.
civ. anterior).
B. Uzucapiunea potrivit Noului Cod civil
a. Uzucapiunea imobiliară
Uzucapiunea extratabulară. Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi
dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în
folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat
existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
Uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere
în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de
înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar
după împlinirea termenului de uzucapiune.
Uzucapiunea tabulară. Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în
cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot
fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după
momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. Este
suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în
momentul intrării în posesie.
În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b) N.C.civ., termenul uzucapiunii
nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenţei juridice
a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la
Drept civil– I 60
proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară. Viciile
posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent
dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular. Cu toate acestea, pentru a
invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a
autorului său.
În rest sunt aplicabile regulile din materia prescripţiei extinctive.
b. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un
titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (de exemplu, bunurile mobile care sunt
accesorii unui imobil) posesia de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea
faţă de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de
proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul
(uzufructuarul sau uzuarul) acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de
bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani
de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care
vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie
publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani,
posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru
preţul plătit vânzătorului.
Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după
împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă
trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
În celelalte cazuri , acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani poate dobândi
dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii.
8.3. Ocupaţiunea
Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia,
prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în
condiţiile legii.
Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin
natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele
acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile
din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea. Lucrurile
mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public,
inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate
lucruri abandonate.
Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este
obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi
cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are
obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile
privitoare la depozitul necesar. Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de
Drept civil– I 61
internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de
descriere a acestuia.
Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de proces-
verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra
locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această
persoană este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din
localitate.
Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze
valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publică, conform
legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu
preţul obţinut în urma vânzării.
Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă
acesta îl pretinde, sub sancţiunea decăderii, însă nu mai înainte de a se achita
cheltuielile legate de păstrarea bunului. De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare
comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă
reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului. Obligaţia de
plată a recompensei nu există dacă găsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un
reprezentant sau un angajat al acesteia.
În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi
recompensa fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească.
Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat
lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul
dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face
prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.
Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului sau
municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în domeniul privat al acestuia.
8.4. Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor
bunului posedat. Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.
Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă
se menţine la data scadenţei acestora.
În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credinţă se
apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în
rectificare. În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are
convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale
cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le
cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt
cunoscute.
Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi
contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.
Drept civil– I 62
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, diferenţele dintre uzucapiunea de 30 de ani şi
cea de 10 la 20 de ani.
Nu uita! Drepturile reale pot fi dobândite prin convenţie, hotărâre judecătorească, ocupaţiune, accesiune, uzucapiune sau prin lege. Accesiunea este acel mod prin care proprietarul unui bun considerat principal devine şi proprietar al bunului accesoriu unit cu cel dintâi. Uzucapiunea reprezintă modul de dobândire al dreptului de proprietate de către cel care posedă o anumită perioadă de timp bunul altuia, fiind în acest fel şi o modalitate de sancţionare a proprietarului care nu se îngrijeşte de bunul respectiv. Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat. Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora.
Teste de autoevaluare
1. Pot fi dobândite în urma avulsiunii:
a) bunurile mobile;
b) terenurile rupte de la o proprietate privată;
c) terenurile rupte de la o proprietate publică.
2. Proprietarul va trebui să restituie constructorului de bună-credinţă, în urma
accesiunii imobiliare:
a) valoarea terenului;
b) sporul de valoare al terenului;
c) contravaloarea materialelor şi a muncii depuse.
3. Constituie just titlu în materia uzucapiunii:
a) contractul de vânzare-cumpărare;
b) partajul convenţional;
c) legatul cu titlu particular.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b ; 2.c; 3.a, c.
Drept civil– I 63
Teme referate
1. Accesiunea mobiliară
2. Uzucapiunea extratabulară
3. Uzucapiunea tabulară
4. accesiunea imobiliară naturală
5. Accesiunea imobiliară artificială
6. Uzucapiunea în lumina Codului civil anterior
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008
Drept civil– I 64
9. REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR TABULARE
9.1. Noţiune şi sisteme de publicitate imobiliară
9.2. Sistemul cărţilor funciare potrivit Legii nr. 7/1996
9.3. Sistemul cărţilor funciare potrivit Noului Cod civil
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Nu uita!
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Teme referate
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
9.1. Noţiune şi sisteme de publicitate imobiliară.
Prin publicitate imobiliară se înţelege totalitatea mijloacelor juridice prin care se
evidenţiază situaţia materială şi juridică a imobilelor în mod public pentru a se ocroti
circuitul lor civil.
Prin publicitatea imobiliară se realizează atât securitatea juridică statică, prin aceea
că atestă existenţa drepturilor imobiliare ale persoanelor fizice şi juridice, cât şi
securitatea juridică dinamică, prin faptul că ea conferă celor interesaţi date certe cu
privire la situaţia juridică a imobilelor.
Pe teritoriul ţării noastre există următoarele sisteme de publicitate imobiliară:
- sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, sistem care este reglementat
de Codul civil şi Codul de procedură civilă; el este aplicabil în Vechea Ţară (România
înainte de 1918);
- sistemul cărţilor funciare reglementat de Legea nr. 115/1938 şi Decretul 241/1947
şi care este aplicabil în Transilvania, Banat şi Bucovina;
- sistemul intermediar al cărţilor de publicitate funciară reglementat de Decretul nr.
242/1947 şi de unele dispoziţii ale Legii nr. 115/1938 aplicabil parţial în jud. Ilfov şi
Bucureşti.
Sistemul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni
Acesta este un sistem personal de publicitate a drepturilor reale imobiliare; este un
sistem personal deoarece aceste registre se ţin pe numele proprietarilor şi nu pe
imobile. În aceste registre care se ţin la judecătorii se fac două feluri de înregistrări:
transcrieri şi înscrieri.
să identifici drepturile reale imobiliare ce trebuie supuse înscrierii în
Cartea funciară;
să descrii sistemele de publicitate existente;
să descrii noile cărţi funciare.
Drept civil– I 65
Transcrierile se fac în registrul de transcrieri. Ele reprezintă copierea fidelă a
actelor juridice prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui imobil, se
constituie un drept real sau se sting astfel de drepturi.
Înscrierile constau în consemnarea sau reproducerea unor clauze din actele juridice
care se referă la privilegiile speciale imobiliare şi la ipoteci; ele se fac în registrele de
inscripţiuni.
Efectele transcrierii şi înscrierii rezidă în opozabilitatea faţă de terţi. Lipsa
transcrierii sau înscrierii este sancţionată cu inopozabilitatea faţă de terţi.
Sistemul cărţilor funciare Spre deosebire de registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni care constituie un sistem
personal, cărţile funciare constituie un sistem de publicitate real; este considerat real
deoarece transcrierile se fac pe imobile şi nu pe proprietari. Drepturile reale
imobiliare înscrise în C.F. se numesc drepturi tabulare.
Cuprinsul cărţilor funciare. - Cărţile funciare sunt întocmite pe comune, oraşe şi
municipii. Cărţile funciare din aceeaşi unitate administrativă (comună, oraş,
municipiu) alcătuiesc registrul funciar. Cărţile funciare se ţin la Judecătoria
competentă.
Cartea funciară propriu-zisă este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi sau foi :Partea I
sau foaia de avere ; Partea a II-a sau foaia de proprietate cuprinde înscrieri cu privire
la dreptul de proprietate asupra imobilului; Partea a III-a sau foaia de sarcini .
Acţiunile de carte funciară Acestea se referă la înscrierile care se operează în cartea funciară. Ele sunt de două
feluri: acţiunea în prestaţie tabulară şi acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea
funciară.
1. Acţiunea în prestaţie tabulară. Potrivit art. 22 şi 23 din Legea nr. 115/1938 cel
care s-a obligat la constituirea, transmiterea sau modificarea unui drept real imobiliar
este obligat să predea înscrisurile necesare pentru întabularea dreptului în cartea
funciară. Dacă cel care s-a obligat în acest fel refuză să-şi îndeplinească această
obligaţie persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată pentru ca aceasta,
prin hotărâre, să dispună întabularea sau, după caz, radierea dreptului real.
2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară. Ea este acţiunea prin care
se cere instanţei îndreptarea sau înlăturarea unei înscrieri din cartea funciară
necorespunzătoare realităţii pentru ca în acest fel să se pună de acord situaţia tabulară
cu situaţia juridică reală a unui imobil. Sediul materiei: art. 34-40 din Legea nr.
115/1938.
Sarcina de lucru 1 Evidenţiază, în câteva fraze, diferitele sisteme de publicitate imobiliară.
Drept civil– I 66
9.2. Sistemul cărţilor funciare potrivit Legii nr. 7/1996
1. Generalităţi. - Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară a
fost edictată pentru a introduce un sistem unic pentru toată ţara - sistemul real de
publicitate. Sistematizarea reglementărilor în Legea 7/1996 este făcută în trei titluri :
Titlul I, intitulat „Regimul general al cadastrului” (art. 1-19); Titlul al II-lea –
„Publicitatea imobiliară” (art. 20-57) în care sunt reglementate noile cărţi funciare;
Titlul al III-lea, „Dispoziţii tranzitorii, sancţiuni şi dispoziţii finale” (art. 58-72).
2. Registrul cadastral de publicitate imobiliară. - Publicitatea imobiliară se
realizează, potrivit noii legi, prin înscrierea în cărţile funciare a actelor şi faptelor
juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Cărţile funciare alcătuiesc
registrul cadastral de publicitate imobiliară al unei anumite localităţi; ele se ţin de
către Biroul de carte funciară aflat în subordinea Agenţiei Naţionale de Cadastru.
3. Cărţile funciare. - În conformitate cu art. 21 din lege, cartea funciară este
structurată astfel: un titlu care conţine numărul ei şi numele localităţii în care este
situat imobilul, precum şi trei părţi : Partea I care cuprinde descrierea imobilelor ;
Partea a II-a se referă la înscrierile privind dreptul de proprietate ; Partea a III-a
cuprinde înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini
4. Corpul de proprietate. - Legea statuează că unul sau mai multe imobile alipite
de pe teritoriul unei localităţi, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează corpul de
proprietate care se înscrie în cartea funciară.
Potrivit art. 44, corpul de proprietate este susceptibil de alipiri sau dezlipiri. Noua
lege a îmbrăţişat sistemul foilor personale în care persoana este elementul central în
jurul căreia gravitează imobilele.
5. Principiile noilor cărţi funciare. – Art. 27- 28 din Legea nr. 7/1996 instituie
principiul publicităţii integrale, principiul relativităţii, principiul forţei probante a
înscrierilor drepturilor reale ; principiul legalităţii, principiul disponibilităţii,
principiul priorităţii, principiul oficialităţii.
6. Înscrierile în cartea funciară. - Art. 44 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a birourilor de carte funciară prevede că înscrisurile, după obiectul lor,
sunt de trei feluri: întabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
8. Efectele înscrierii în cartea funciară. Întabularea şi înscrierea provizorie au ca
efect opozabilitatea faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice prin care se dobândesc, se
modifică sau se sting drepturile reale imobiliare.
Notarea, pe lângă opozabilitatea faţă de terţi are ca efect şi informarea acestora cu
privire la drepturile personale, faptele personale ori raporturile juridice referitoare la
imobilele întabulate.
9.3. Sistemul cărţilor funciare potrivit Noului Cod civil
Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale ce au ca obiect aceste
bunuri. În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi,
fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
Prin imobil se înţelege una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de
categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe
teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un număr
cadastral unic.
Drept civil– I 67
Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se
dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
Obiectul drepturilor tabulare este imobilul care după înscrierea în cartea funciară nu
mai poate să fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciară. Aceeaşi
carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil. Mai mulţi proprietari nu pot fi
înscrişi în aceeaşi carte funciară decât dacă se află în coproprietate pe cote-părţi ori în
devălmăşie.
Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri, dacă mai multe
imobile alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se adaugă o parte dintr-un
imobil la un alt imobil ori, după caz, se măreşte întinderea acestuia. De asemenea,
imobilul înscris în cartea funciară se modifică şi prin dezlipiri, dacă se desparte o parte
din imobil sau se micşorează întinderea acestuia. Alipirea sau dezlipirea unui imobil
grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţământul titularilor acelor sarcini.
Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat de către
instanţa judecătorească. Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după
caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsă de
convenţie contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce grevează imobilul la care s-a
făcut alipirea. Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin
alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implică niciun transfer de proprietate.
În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate se vor transcrie în cărţi funciare
noi, cu menţionarea noului număr cadastral pentru fiecare imobil, iar cartea funciară
sau, după caz, vechile cărţi funciare se vor închide, fără a se mai putea redeschide
pentru alte înscrieri. Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris,
aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.
Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea. Întabularea
şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la
înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele
cuprinse în cartea funciară. Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile
anume prevăzute de lege.
Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se
pot însă înscrie provizoriu. Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va putea arăta
atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii provizorii.
Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte
funciară, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii.
Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate
fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire
la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. La cerere,
se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în
arhivă. Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunei
înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate
la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară.
Drept civil– I 68
Sarcina de lucru 2 Evidenţiază, în câteva fraze, efectele înscrierii în cartea funciară.
Nu uita! Prin publicitate imobiliară se înţelege totalitatea mijloacelor juridice prin
care se evidenţiază situaţia materială şi juridică a imobilelor în mod public
pentru a se ocroti circuitul lor civil. Prin publicitatea imobiliară se
realizează atât securitatea juridică statică, prin aceea că atestă existenţa
drepturilor imobiliare ale persoanelor fizice şi juridice, cât şi securitatea
juridică dinamică, prin faptul că ea conferă celor interesaţi date certe cu
privire la situaţia juridică a imobilelor Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi
publicitatea imobiliară a fost edictată pentru a introduce un sistem unic
pentru toată ţara - sistemul real de publicitate. În sistemului actualului Cod
civil, rolul înscrierii drepturilor reale nu se mai reduce la opozabilitate ci are
şi efect constitutiv, respectiv translativ de drepturi reale.
Teste de autoevaluare
1. Publicitatea drepturilor tabulare efectuată prin Cartea funciară are efect:
a) translativ de proprietate;
b) pentru validitatea actului translativ;
c) declarativ de drepturi.
2. În prezent, înscrierile, după obiectul lor:
a) înscrierea provizorie şi notarea;
b) întabularea;
c) transcrierea.
3. Cartea funciară poate fi cercetată:
a) de părţile actului juridic civil;
b) de orice persoană care justifică un interes;
c) de orice persoană.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1. b; 2.a, b; 3.c.
Teme referate
1. Înscrierea drepturilor tabulare
Drept civil– I 69
2. Rectificarea înscrierilor de carte funciară
3. Evoluţia sistemului cărţilor funciare
Bibliografie minimală M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008