Post on 18-Jan-2016
description
INFRACŢIUNI SĂVÂRȘITE DE PERSOANE CU
FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE
În capitolul XV din Partea specială a Codului penal al Republicii Moldova sunt
incriminate infracţiunile săvârșite de persoane cu funcţie de răspundere. El include
nouă componenţe de infracţiuni care atentează la un singur obiect juridic generic:
relațiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor ad- ministraţiei publice,
precum și a întreprinderilor, instituţiilor și organizaţiilor de stat. Nu poate fi
considerat drept obiect juridic generic al infracţiunilor date relațiile sociale cu
privire la activitatea organizaţiilor comerciale, obștești sau altor organizaţii
nestatale. Latura obiectivă a infracţiunilor săvârșite de persoane cu funcţie de răs-
pundere se caracterizează prin prezenţa a două semne:
1) infracţiunile se comit datorită folosirii de către persoanele cu funcţie de
răspundere a îndatoririlor sale de serviciu;
2) aceste infracţiuni se comit contrar intereselor de serviciu.
În cadrul analizei semnelor infracţiunii în asemenea cazuri, este necesară
stabilirea competenţei persoanei respective, care este determinată de actele
normative corespunzătoare (statute, regulamente, instrucţiuni, alte acte nor-
mative), în care sunt prevăzute drepturile și obligaţiile acestor persoane.
Infracţiunile prevăzute de art. 327, 328, 329 și 331 din CP al RM implică
răspunderea penală numai în cazul survenirii urmărilor prejudiciabile indicate în
dispoziţiile articolelor date, adică sunt infracțiuni materiale. În majoritatea
cazurilor, în urma comiterii acestor infracţiuni se provoacă daune materiale, dar, în
calitate de urmări ale acestor infracţiuni, legea prevede și cauzarea de daune
considerabile drepturilor și intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice.
Asemenea urmări pot consta în încălcarea drepturilor și libertăţilor constituţionale,
tăinuirea infracţiunilor, subminarea autorităţii organelor pu- terii de stat. Celelalte
infracţiuni (art. 324, 325, 326, 330, 332 din CP al RM) sunt considerate infracţiuni
formale, deoarece ele se consideră consumate din momentul comiterii faptelor
indicate în dispoziţiile normelor date.
Latura subiectivă a infracţiunilor cuprinse în capitolul dat, cu excepţia infracţiunii
prevăzute de art. 329 din CP al RM (neglijenţa în serviciu) se ca- racterizează prin
vinovăţie intenţionată. Pentru unele infracţiuni, legiuitorul prevede prezenţa
obligatorie a motivului infracţiunii: interesul material sau alte interese personale.
În calitate de subiect al infracţiunilor prevăzute de art. 324, 327, 328, 329, 331,
332 din CP al RM poate fi doar o persoană cu funcţie de răspundere. Su- biect al
infracţiunilor de corupere activă (art. 325 din CP al RM ) și al traficu- lui de
influenţă (art. 326 din CP al RM) poate fi orice persoană fizică respon- sabilă, care
la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani, iar subiect al infracţiunii
prevăzute de art. 330 din CP al RM poate fi doar un funcţionar al autorităţilor
publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat care nu este persoană
cu funcţie de răspundere. Noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere este
expusă în alin. (1) al art. 123 din CP al RM. Persoana cu funcţie de răspundere este
considerată persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a
ad- ministraţiei publice locale, într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau
provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, prin alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi și obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organiza- torico-
economice. La categoria de persoane cu funcţie de răspundere se referă și
reprezentan- ţii autorităţilor publice: funcţionarii organelor de stat învestiţi cu
dreptul de a înainta cerinţe, precum și de a lua decizii obligatorii pentru executare
de către cetăţeni, întreprinderi, instituţii și organizaţii, indiferent de apartenenţa și
subordonarea lor departamentală (deputaţii, conducătorii, adjuncţii și mem- brii
consiliilor raionale și locale, judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală,
lucrătorii organelor de poliţie, inspectorii de stat etc.) Prin funcţii de ordin
organizatorico-economic se înţeleg funcţiile de în- făptuire a conducerii
colectivelor sau a sectoarelor de muncă, a activităţii de producere a unor lucrători
(selectarea și repartizarea cadrelor, planificarea muncii, organizarea muncii
subalternilor, menţinerea disciplinei de muncă etc.). Asemenea funcţii îndeplinesc
conducătorii și adjuncţii conducătorilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor,
indiferent de forma de proprieta- te, conducătorii subdiviziunilor structurale (șefii
și adjuncţii șefilor direcţii- lor, secţiilor, laboratoarelor etc.), conducătorii
sectoarelor de muncă (maiștrii, șefii de șantiere și de brigadă ) etc.
Prin funcţii administrative de dispoziţie se înţeleg împuternicirile privind dirijarea
și dispunerea de patrimoniu, stabilirea ordinii de păstrare, prelucrare și
comercializare a acestui patrimoniu, asigurarea controlului asupra acestor
operaţiuni, organizarea deservirii sociale a populaţiei etc. Astfel de împuterniciri
au șefii secţiilor și serviciilor economice de aprovi- zionare și financiare, șefii
depozitelor, magazinelor, atelierelor etc. Prin întreprindere, instituţie, organizaţie
se înţelege orice întreprindere, instituţie, organizaţie care desfășoară o activitate
social-utilă potrivit legii și se bazează pe forma de proprietate de stat sau
municipală, indiferent de forma organizatorico-juridică. Conform dispoziţiilor
legii, ca persoană cu funcție de răspundere, alături de persoanele care, permanent
sau provizoriu, îndeplinesc funcţii ale autorită- ţii publice sau obligaţiuni de ordin
administrativ de dispoziţie și organizatori- co-economic, sunt și persoanele care
îndeplinesc aceste funcţii în virtutea unei însărcinări speciale date de organe
persoanelor cu funcţii de răspundere. Nu pot fi considerate persoane cu funcţie de
răspundere lucrătorii între- prinderilor, instituţiilor și organizaţiilor, indiferent de
forma de proprietate, care exercită funcţii pur profesionale sau tehnice. Legea
penală, de rând cu noţiunea “persoană cu funcţie de răspundere”, o folosește și pe
aceea de “funcţionar”, dar în privinţa căreia, în legislaţia în vigoare, nu există
careva reglementări. În art. 330 din CP al RM se incrimi- nează primirea de către
un funcţionar al autorităţilor publice, altor instituţii, întreprinderi și organizaţii de
stat, care nu este persoană cu funcţie de răspun- dere, a unei recompense ilicite sau
a unor avantaje patrimoniale de la cetăţeni, pentru îndeplinirea unor acţiuni sau
acordarea de servicii ce țin de atribuţiile lui de serviciu. Din cele expuse, rezultă că
funcţionarului, la fel ca persoanei cu func- ţie de răspundere, i se acordă,
permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea
unei însărcinări, anumite drepturi și obligaţii, deci atribuţii, dar prin esenţa lor nu
sunt de caracter autoritar, admi nistrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic,
ceea ce este specific pentru atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere. Prin
urmare, atribuţiile funcţionarului se referă la acordarea unor servicii, executarea
unor acţiuni în interesul cetăţenilor, care, deși ţin de activitatea unei autorităţi
publice, insti- tuţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, nu sunt de aceeași natură și
caracter cu ale persoanelor cu funcţie de răspundere. Actualitatea reglementării
penale și luptei orientate spre contracararea fenomenului de corupţie este
determinată de un șir de factori:
1) corupţia conduce la încălcări foarte serioase ale drepturilor și libertăţi- lor
constituţionale ale cetăţenilor. Cercetările sociologice stabilesc că o bună parte a
cetăţenilor, pe parcursul ultimilor ani, plasează pe primul loc problema combaterii
corupţiei; 2) răspândirea corupţiei discreditează foarte serios aparatul de stat, atin-
gând autoritatea acestuia. În situaţia respectivă, are loc o detașare a aparatului de
stat de membrii societăţii1; 3) ponderea corupţiei ca fenomen social, la moment,
este foarte mare. Acest fapt se răsfrânge nu doar asupra persoanelor cu funcţie de
răspun- dere sau asupra corupătorului, ci și asupra faptului cum se răsfrânge co-
rupţia asupra tuturor ramurilor puterii de stat2. Despre aceste fapte ne mărturisesc
și cercetările criminologice ale ultimilor ani. Raporturile corupţiei determină
apariţia și favorizarea infracţionalităţii organizate; 4) poziţia socială înaltă a
subiecților acestui fenomen, caracterul voluntar și “acordat” al raporturilor
corupţionale apărute între subiecţii acesto- ra (de obicei, nu determină conflicte,
deoarece părţile obţin un profit reciproc), în urma executării acestui raport,
stabilesc un pericol social sporit al altor categorii de infracţiuni. Astfel, necesitatea
incriminării penale a fenomenului corupţiei în Republi- ca Moldova se impune mai
ales din cauza impactului negativ foarte puternic pe care acest fenomen îl are
asupra tuturor păturilor și categoriilor sociale. Noțiunea de “corupţie”, spune codul
deontologic al persoanelor cu funcţie de răspundere din cadrul organelor de
ocrotire a normelor de drept, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 17
decembrie 1978, trebuie să fie reglementată de sistemul de drepturi naţionale,
ținându-se cont de faptul că această noţiune în- globează comiterea, neexecutarea
unor acţiuni în cadrul exercitării funcţiilor, ca rezultat al acceptării sau extorcării
unor cadouri, promisiuni sau stimulări, sau acceptării acestora ori de câte ori este
executată o acţiune sau o inacţiune3. N. F. Cuzneţova definește noțiunea de
corupţie ca fiind un fenomen ne- gativ social, ce se exprimă în mituirea unor
persoane de către alta4. Această opinie este susţinută de A. I. Dolgova, care
rezumă corupţia la o simplă mitui- re – mituirea persoanelor de stat și a altor
persoane cu funcţie de răspundere și, în acest temei, folosirea în scop de profit a
atribuţiilor de serviciu și toate
atributele și posibilităţile legate de acest fapt5. Aceste opinii conduc la ideea că
noţiunea de corupţie se reduce la mituire. Alţi autori stabilesc corupţia ca o
atingere a aparatului de conducere, ba- zată pe folosirea situaţiei de serviciu în
scopuri de profit de către o persoană cu funcţie de răspundere6. Corupţia, explică
B. V. Voljenkin, este un fenomen social ce conduce la discreditarea (alterarea)
puterii, când funcţionarii aparatului de stat sau altor ramuri folosesc situaţia lor de
serviciu, statul și autoritatea funcţiei pe care o execută în scopuri de profit, pentru
îmbogăţirea personală sau în interese de grup7. Prin urmare, corupţia depășește
limitele unei simple mituiri și prezintă în sine orice tip de abuz în raport cu puterea
de stat, în scopuri de cupiditate. În general, corupţia pornește de la deformarea
realităţii, cu scopul de a obţine rezultate la care nu se poate ajunge promovând
adevărul, și continuă prin introducerea unui sistem de clientelă, de promovare a
rudelor, prietenilor, aliaţilor politici8. Definiţia corupţiei nu se poate reduce la o
singură formulă, fiind accepta- te câteva variante. Astfel, corupţia s-ar defini drept:
1. săvârșirea unui act oficial interzis de actele normative în vigoare; 2.
comportament care deviază de la îndatoririle normale ale unui funcţi- onar public
sau violează legile orientate împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă; 3.
fenomen antisocial caracterizat prin pretindere ori primire de bani, alte bunuri, de
către funcţionarii de stat și altor organizaţii, constând în utili- zarea de către
aceștia, în scopuri personale, de grup, corporative, a atribu- ţiilor de serviciu, a
autorităţii și posibilităţilor pe care le acordă serviciul; 4. fenomen antisocial
constând în utilizarea interesată (în scopuri perso- nale) de către o persoană cu
funcţie de răspundere a atribuţiilor sale de serviciu; 5. fenomen antisocial, expresie
a unor manifestări de dereglare normativă, de diluare și deformare a moralităţii
sociale sau de dereglare spirituală a societăţii, atât la nivel macro-social, cât și la
cel individual.
6. Totalitatea faptelor și actelor unor indivizi care, profitând de funcţia sau poziţia
lor, folosesc mijloace ilicite pentru obţinerea unor avantaje personale.
Mecanismele corupţiei rezidă în următoarele9: a) are loc o înţelegere (afacere,
convenţie), în cadrul căreia persoana aflată în serviciul public sau în alt serviciu
“vinde” în mod ilegal atribuţiile și favorurile sale (bazate pe autoritatea funcţiei și
posibilităţile legate de această autoritate) unor persoane fizice sau juridice, unor
grupuri (in- clusiv organizaţii criminale), iar “cumpărătorul” capătă posibilitatea de
a utiliza instituţia statală sau altă organizație în scopurile sale: pentru îmbogăţire,
evitarea răspunderii prevăzute de lege, evitarea controlului, instituirea prin diverse
reglementări de ordin economic, administrativ, financiar etc.; b) persoana cu
funcţie de răspundere pretinde, primește sau acceptă o recompensă suplimentară
ilegală; c) are loc mituirea (coruperea) activă a funcţionarilor, adesea însoţită de o
puternică influenţă psihică asupra acestora (mai ales când la corupere participă
criminalitatea organizată). În legătură cu primirea unor recompense neprevăzute de
lege, funcţio- narul îndeplinește actele favorabile (necesare) celui care corupe. În
acest caz, funcţionarul primește o recompensă ilegală fie pentru actele pe care
trebuia să le îndeplinească conform funcţiei și atribuţiilor pe care le are, fie pentru
săvârșirea unor acte ilegale. Cei care corup au diferite interese, începând cu
acordarea unor facilităţi și terminând cu scoaterea de sub control social și ad-
ministrativ a persoanelor fizice și juridice care acţionează în contradicţie cu
normele în vigoare, cu ascunderea celor care săvârșesc acţiuni, cu lobbysmul
oamenilor de afaceri și a structurilor acestora, deși aceste interese nu cores- pund
sau contravin intereselor și statutului societăţii. Sfera de existenţă a corupţiei sunt
organele de stat și ale administrării pu- blice locale. Subiecţi ai acţiunilor
corupţionale sunt persoanele cu funcţie de răspun- dere, precum și funcţionarii din
cadrul autorităţilor publice ce nu sunt per- soane cu funcţie de răspundere. Dacă
privitor la persoanele cu funcţie de răspundere, ca subiecţi ai acţiunilor de corupţie,
în literatura de specialitate, s-a format o opinie unică, atunci problemele privind
raportarea funcţionarilor la această categorie este discutabilă.
N. F. Cuzneţova consideră neîntemeiată din punct de vedere criminologic opinia
conform căreia funcţionarii pot fi supuși răspunderii penale pentru infracţiunile de
corupţie, dacă nu sunt persoane cu funcţie de răspundere. Pe- ricolul social al
acestor persoane, după părerea ei, nu atinge nivelul antisocial al criminalităţii10.
Opinia în cauză este susţinută de un șir de autori11. Cu toate acestea, considerăm
că necesitatea raportării funcţionarilor pu- blici care nu sunt persoane cu funcţie de
răspundere la subiecţii acţiunilor de corupţie este determinată de următoarele
circumstanţe: a) răspândirea fără precedent a corupţiei în ultimul timp, scindarea
tuturor ramurilor puterii atât pe orizontală, cât și pe verticală dau temei pentru
căutarea celor mai eficiente metode de influenţă juridi- co-penale, inclusiv pe calea
extinderii cercului de persoane – subiecţi ai infracţiunilor de corupţie; b)
conţinutul, esenţa corupţiei se rezumă la folosirea de către funcţionar a situaţiei
sale de serviciu în scopuri personale. Folosirea situaţiei de serviciu presupune
folosirea nu doar a împuternicirilor de serviciu, dar și a autorităţilor și
posibilităţilor apărute în legătură cu ocuparea unui anumit post. Deși funcţionarii
fără funcţii de răspundere nu deţin îm- puterniciri autoritare, totuși ei pot folosi
autoritatea și posibilităţile ce le deţin în temeiul serviciului în interes material sau
personal. Activitatea în cauză contravine intereselor de stat și sociale și se
caracteri- zează printr-un profit de ordin personal sau material. În rezultatul
acţiunilor de corupţie sunt încălcate grav interesele protejate prin lege, precum și
cele ale statului și sociale. Astfel, tocmai în temeiul acestui semn se efectuează
delimitarea infracţiunilor de corupţie de alte simple acţiuni ilegale ce atrag
răspunderea administrativă, disciplinară, civilă. În literatura de specialitate există o
opinie conform căreia corupţia se consideră a fi prezentă doar în cazul comiterii
unor astfel de acţiuni în mod sistematic12. Acest fapt însă, considerăm noi, nu este
cel mai elocvent și ar de- termina apariţia unei piedici în lupta cu corupţia,
deoarece apare necesitatea demonstrării semnului de sistematicitate. Cu atât mai
mult că pericolul corup-ţiei constă în cauzarea unui prejudiciu efectiv obiectului
protejat de normele dreptului penal. Astfel, nu este oportună posibilitatea
calificării acestui pre- judiciu în raport cu numărul de atentări comise. Un singur
abuz de serviciu poate determina un prejudiciu mult mai important decât comiterea
câtorva infracţiuni de corupţie puţin grave. Ţinând cont de toate semnele
caracteristice corupţiei, putem da următoa- rea definiţie a acestui fenomen:
corupţia este folosirea de către persoana cu funcţie de răspundere, precum și
funcţionarul public de stat sau municipal, care nu este considerat persoană cu
funcţie de răspundere, a situaţiei sale de serviciu în interes material sau alt interes
personal, cauzând prin aceasta pre- judiciu drepturilor și intereselor statului,
sociale și personale, protejate prin lege, sau creând pericolul comiterii unui astfel
de prejudiciu. Formele de combatere a corupţiei se conţin și în unele acte
internaţionale. Astfel, abordarea problemei corupţiei și aspectele luptei cu aceasta,
pe plan in- ternaţional, au o istorie destul de bogată. Pentru prima dată, problema
corupţiei este discutată pe plan mondial de Adunarea generală a ONU, care a luat
atitudine în această privinţă prin Rezo- luţia nr. 3514 din 15 decembrie 1975. Cele
mai recente preocupări de nivel internaţional privind corupţia s-au manifestat în
cadrul discuţiilor de la Conferinţa miniștrilor europeni ai jus- tiţiei, care a avut loc
în vara anului 1999, și prin semnarea de către Republica Moldova a Convenţiei
juridico-penale privind lupta cu corupţia, adoptată la Strasbourg pe 27 ianuarie
1999. Intrarea în vigoare a Convenţiei sus-numite a permis racordarea legislaţiei
interne la exigenţele normelor internaţionale în domeniu, și contribuie la stabilirea
instituţiilor democratice în republică. Cele mai actuale și în esenţă importante acte
internaţionale în acest sens sunt Convenţiile penală și civilă cu privire la corupţie,
la care Republica Mol- dova a aderat, respectiv, la 24.08.1999 și 03.11.1999.