Post on 28-Oct-2015
description
Capitolul I
ACTIVITATEA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERII
Generalităţi:
Fiecare întreprindere constituie o realitate unică, ceea ce impune o anumită
grupare, orientată către o serie de scopuri:
formarea unei viziuni globale sau secroriale, de ansamblu, asupra
sistemului productiv;
identificarea unor structuri şi comportamente omogene;
analiza performanţelor diferite ale întreprinderilor ce aparţin aceleiaşi
grupe pentru a cerceta, explica şi propune reguli de organizare şi gestiune
eficiente;
definirea strategiei privind utilizarea diferiţilor factori de producţie.
Profilul de activitate al întreprinderii
După profilul activităţii, întreprinderile pot fi grupate folosind următoarele
criterii de clasificare:
1.1. În raport cu domeniul de activitate
a) întreprideri agricole:
asociaţii simple care au ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea
animalelor, aprovizionarea, depozitarea, conservarea, prelucrarea şi
vânzarea produselor agricole, prestarea unor servicii;
asociaţii agricole cu personalitate juridică;
societăţi agricole de drept civil, care sunt societăţi de tip privat, cu capital
variabil şi un număr nelimitat şi variabil de asociaţi, dar nu mai mic decât
10;
societăţi comerciale, constituite în baza prevederilor legii nr. 31/1990, în
următoarele tipuri: S.N.C., S.A., S.R.L.
societăţi comerciale pe acţiuni, constituite în baza legi nr. 15/1990, prin
reorganizarea unităţiilor agricole de stat, respectiv I.A.S. – uri, S.M.A. – uri
şi unităţi de cercetare în domeniu.
b) Întreprinderi industriale:
Regii autonome – se organizează şi funcţionează în ramurile strategice
ale economiei naţionale (ex: în industrai energetică, CONEL, a minelor
Regia Autonomă a Huilei, în industria gazelor naturale ROMGAZ etc.);
Societăţi comerciale – se organizează şi funcţionează în toate ramurile
economiei naţionale şi se pot constitui în următoarele forme juridice:
S.N.C., S.C.C., S.R.L., S.C.A., S.A.;
Unităţi economice care aparţin unor agenţi economici unici – sunt unităţi
de producţie mici sau foarte mici, bazate pe munca proprie a menmbrilor
de familie sau a unui număr redus de salariaţi.
c) Întreprinderi comerciale:
Societăţi comerciale pentru desfacerea curidicata de mărfuri (en-gros):
societatea comercială pentru desfacerea cu ridicata de mărfuri textile –
încălţăminte Altexim S.A. Arad, Complexin S.A. Bucuresti, pentru mărfuri
alimentare Comalrid S.A Bacău;
Societăţi comerciale pentru desfacerea de mărfuri cu amănuntul (en-
detail): societatea comercială pentru desfacerea de mărfuri alimentare şi
industriale Unirea S.A. Bucureşti, Bucur Obor S.A. Bucureşti;
Societatea comercială pentru desfacerea de mărfuri industriale Romalta
S.A. Bucureşti;
Societăţi comerciale care exercircită simultan operaţiuni en-gors şi en-
detail: societate comercială pentru desfacerea de autoturisme şi materiale
sportive Comauto Sport S.A. Bucureşti (efectueză operaşiuni en-gros şi
en-detail pentru articole sportive, piese de schimb auto şi automobile);
societate comercială pentru desfacerea de bijuterii şi ceasuri Bijuteria S.A.
Bucureşti (pentru bijuterii, articole de podoabă şi ceasuri, având ca rază
de activitate întreaga ţară:
d) Întreprinderi prestatoare de servicii:
Întreprinderile de transport: S.N.C.F.R.
Agenţii de publicitate
e) Întreprinderi financiare, de credit, de asigurări:
Băncile, fondurile de investiţii şi societăţiile de asigurări
1.2. În raport cu apartenenţa la una din ramurile industriale de activitate.
a) După caracterul materiei prime consumate:
Întreprinderi extractive:
De materii prime de origine minerală, ca de exemplu cele din
industria carbunelui, petrolului, a minereurilor feroase, neferoase şi
nemetalifere;
De materii prime de origine vegetală ca: exploatarea lemnului,
exploatarea stufului, culegerea fructelor de pădure şi a unor plante
medicinale etc.;
De materii prime de origine aniumală ca de exemplu cele din
indistria pescuitului.
Întreprinderi prelucrătoare:
De materii prime obţinute din industria extractivă ca de exemplu
cele din indistria metalurgică, chimică, a sticlei, a porţelanului şi
faianţei
De materii prime agricole, ca de exemplu cele din industria
alimentară, textilă, a pielăriei şi a încălţămimntei etc.;
Prestatoare de lucrări şi servicii, ca de ex: cele pentru repararea
utilajelor, producţia de energie şi activităţi de service.
b) După destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:
Întreprinderi producătoare de bunuri de capital;
Întreprinderi producătoare de bunuri de consum;
c) După continuitatea procesului tehnologic:
Întreprinderi cu procese tehnologice continue: sunt cele în care
prelucrarea obiectelor muncii şi trecerea lor de la un loc de muncă la altul
se fac în mod continu; se organizează în întreprinderi le care fabrică
produse în serie mare sau în masă;
Întreprinderi cu procese tehnologice discontinue: sunt caracteristice
întreprinderilor care fabrică produse în serii mici sau mijlocii al căror
proces de producţie este discontinu.
1.3. În raport cu timpul de lucru.
a) Întreprinderi ce funcţionează tot timpul anului: sunt unităţi de producţie
industrială cu foc continu, care funcţionează 24 de ore zilnic, indiferent că
este zi de lucru sau sărbătoare (de ex: furnalele, sectoarele calde din
industria metalurgică şi chimică, schelele petroliere sau de gaz metan).
b) Întreprinderi sezoniere: funcţionează o perioadă limitată de timp, cât există
materia primă de prelucrat, de ex: fabricile de zahăr, de conserve din legume
şi fructe, pentru prelucrarea unor plante medicinale.
1.4. În raport cu nivelul de specializare
a) Întreprinderi specializate: produc o momenclatură restrânsă de produse, însă
în cantităţi foarte mari (de ex: întreprinderile textile, de încălţăminte,
întreprinderile metalurgice)
b) Întreprinderi universale: fabrică produse dintr-o nomenclatură foarte variată,
dar în cantităţi destul de reduse din fiecare sortiment (de ex: un şantier naval,
o întreprindere de mecanică fină sau constructoare de utilaje mecanice
complexe).
c) Întreprinderi mixte: sunt alcătuite din secţii de producţie specializate şi
universale (de ex: unităţile din ramura construcţiile de maşini – uzine de utilaj
greu, uzine mecanice etc.)
1.5. În raport cu nivelul de specializare
a) Întreprinderi cu producţie de unicate: sunt întreprinderile ce se caracterizează
prin fabricarea unei varietăţi mari de produse, obţinute în cantităţi mici, uneori
unicate;
b) Întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare): sunt întreprinderile
care se caracterizează prin fabricarea constantă a unei producţii de
nomenclatură relativ redusă, în cantităţi relativ mari;
c) Întreprindei cu producţie de masă; se caracterizează prin producerea unei
nomenclaturi reduse de produse, ajungandu-se uneori până la un singur fel
de produse, obţinute în cantităţi foarte mari, fără întreruperi o perioadă
îndelungată de timp.
1.6. În raport cu metodele de organizare a producţiei
a) Întreprinderi cu producţie organizată în flux: sunt societăţi comerciale
industriale specifice producţiei de serie mare şi de masă; asigură
continuitatea întregului proces tehnologic privind prelucrarea materilor prime,
materialelor şi semifabricatelor;
b) Întreprinderi cu producţie organizată conform producţiei de serie şi unicate:
Întreprinderile corespunzătoare tipului de producţie pe unicate cuprind
regiile autonome şi/sau societăţile comerciale a căror producţie de
bază cuprinde o largă nomenclatură de produse, fiecare din ele
executându-se în serii mici sau unicate;
Întreprinderile organizate conform producţiei de serie (pe comenzi)
cuprind societăţile comerciale constructoare de maşini, de prelucrare a
lemnului etc. sunt caracteristice tipurilor de producţie de serie micăşi
mijlocie.
CAPITOLUL II
CARACTERISTICILE ÎNTREPRINDERII
Întreprinderile se organizează în toate domeniile de activitate; industrie,
agricultură, transporturi, comerţ, telecomunicaţii, cercetare stiinţifică, proiectare,
învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii.
Indiferent de domeniul în care esre organizată întreprinderea, aceasta
prezintă următoarele caracteristici principale (fig.1).
Este o organizaţie
Are finalitate economică
Caracteristicile întreprinderii
Are autonomie decizională
1 2
Fig.1 Caracteristicile întreprinderii.
CAPITOLUL III
CRITERII DE CLASIFICARE A ÎNTREPRINDERILOR
3.1. După forma de proprietate
a) întrprinderi private - când iniţiativa creării lor şi patrimoniul aparţin unei persoane
sau unui grup de persoane fizice;
b) întreprinderi de stat – când statul a avut iniţiativa creării şi este proprietarul
întregului patrimoniu;
c) întreprinderi în proprietate de grup cooperatist – când iniţiativa creării şi
patrimoniul aparţin unei persoane asociate într-o cooperativă;
d) întreprinderi mixte – formate din unirea capitolului public cu cel privat.
3.2. După mărime
Criteriile care stau la baza acestei calificări sunt: cifra de afaceri, profitul, numărul de
salariaţi, valoarea capitalului social.
a) întreprinderi mari – când resursele financiare sunt importante şi numărul de
salariaţi este mai mare
b) întreprinderi mici şi mijlocii – când proprietarul şi managerul este acelaşi în cele
mai multe cazuri;
Întreprinderi mari
Întreprinderile mari sunt organizate sub formă de grup, ca ansamblu de societăţi,
având relaţii financiare şi economice, societăţi controlate de o societate mamă.
Prin societate mamă se întelege centrala care coordonează filialele şi subfilialele din teritoriu.
Întreprinderile mici şi mijlocii
a. Generalităţi
În general, inteprinderile mici şi mijlocii se caracterizează prin independenţă şi
autonomie, atât din punct de vedere al proprietăţii cît şi al funcţionării. Cel mai
adesea, includerea imnteprinderilor în această categorie se face în funcţie de
numărul de salariaţi şi cifra de afaceri. Guvernul, organele de specialitate ale
administarţiei publice centrale şi autorităţiile locale acordă o serie de facilităţi IMM –
urilor.
Inteprinderile mici şi mijlocii care se desfăsoară activitatea în sfera producţiei
de de bunuri materiale şi servicii se definesc în funcţie de numărul mediu scriptic
anual de persoane, după cum urmeză:
A) până la 9 salariaţi – microintreprinzători
B) între 10 şi 49 salariaţi – întreprinderi mici;
C) între 50 şi 249 salariaţi – întreprinderi mijlocii.
b. Funcţiile IMM – urilor
Contribuie la îmbunătăţirea mediului concurenţial.
Generator de noi locuri de muncă
Încurajează investiţiile
FuncţiileIMM – urilor
Generator de oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor noi.
Acţionează preponderent la nivel local
c. Facilităţiile acordate IMM – urilor
d. avantajele IMM – urilor.
Capacitatea ridicată de inovare manifestată nu numai în lansarea de noi produse
ci şi în strategia pe care o adoptă acestea;
Posibilitatea de a reduce costurile;
Ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi
Accesul la servicii publice şi la active aparţinând societăţiilor comerciale şi companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar, precum şi regiilor autonome.
Accesul la servicii informare, asistenţă, consultanţă, cercetare şi inovare tehnologică.
Accesul la pregătire profesională, managerială prin sume alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Facilităţi economico-financiare, fiscale, bancare.
FacilităţiacordateIMM - urilor
e. Dezavantajele IMM – urilor
Deficienţe în domeniul gestiunii;
Lipsa unor surse de finanţare necesare pentru a depăşii perioadele dificile;
Dificultăţi provocate de diferite reglementări guvernamentale.
3.3. După natura obiectului de activitate
a) întreprinderi de producţie ( agricolă, industrială, de construcţii);
b) întreprinderi de comerţ ( cu amănuntul, cu ridicata, integrate, de comerţ exterior,
etc.);
c) întreprinderi de prestări de serviciu ( în domeniul financiar, transporturi, asigurări,
turism etc.)
3.4. După criteriul juridic ( după forma lor de constituire şi funcţionare)
Tipul societăţii comerciale
Principalele caracteristici
Avantaje Limite
Societate în nume colectiv
( S.N.C. )S.C. – S.N.C.
Este o societate de persoane
Obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii, cu întregul lor patrimoniu
Au o firmă socială în care apar numele tuturor asociaţiilor.
Garanţia mare a societăţii, dată de patrimoniu şi de asociaţi.
Asociaţii au încredere unii în alţii, oferind garanţia terţilor.
Număr redus de asociaţi
În cazul interdicţiei, insolvabilităţii sau morţii unui asociat se ajunge la dizovarea societăţii
În cazul falimentului, atât asociaţia cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi
Este improprie marilor întreprinderi
Societate în comandită simplă
( S.N.C. )S.C. – S.N.C.
Este o societate de persoane
Există două categorii de asociaţii:
a) comanditarii – responsabilitatea este limitată la mărirea aportului social;
b) si comaditaţii – exploatează capitalul şi răspund nelimitat şi solidar de toate datoriile societăţii.
permite combinarea disponibilului de capital al unor persoane cu aptitudinea de a-l exploata al altora
permite punerea în valoare a brevetelor şi invenţilor.
Prezintă o anumită instabilitate
Nu are durată mare de funcţionare şi nici capital mare
Dispariţia unui asociat duce la dizolvarea societăţii.
Societate în comandită pe
acţiuni( S.A. )
S.C. - S.C.A.
Este o societate de capitaluri
Capitalul este divizat în acţiuni
Acţionarii comanditari îşi pot vinde partea
Asociaţii sunt
Permite combinare disponibilului de capital al unor persoane cu aptitudinea de a-l exploata al altora.
Nu se foloseşte pentru societăţiile cu volum mare de capital
Credibilitate mai reduse în faţa terţilor
răspunzători în limita acţiunilor deţinute.
Nu are firmă socială ci se denumeşte prin obiectul societăţii.
Acţiunile pot fi vândute sau transmise altor persoane, fără ca societatea să se desfiinţeze
Societate pe acţiuni( S.A. )
S.C. - S.A.
Este o societate de capirtaluri.
Capitalul e divizat în acţiuni ( minimum 5 acţionari ).
Acţionarii sunt răspunzători numai îăn limita aportului la capitalul social.
Capitalul societăţii este compus din:
a) capital iniţial – numit şi “capital – acţiuni”.
b) “capital – obligaţiuni”.
Permite consituirea unui capital important ca volum.
Acţiunile sunt transmisibile.
Societatea poate funcţiona chiar dacă unii acţionari îşi vând acţiunile.
Dificultăţi în conducerea societăţii când există un deţinător majoritar al acţionarilor.
Societate cu răspundere limitată
( S.R.L. )
Societate de capitaluri.
Răspunderea e limitată la aportul social.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei (200 lei noi)
Aportul social este alcătuit din părţi sociale.
Numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
Răspunderea asociaţilor este numai în limita aportului social.
În cazul dispariţiei unui asociat, societatea nu se dizoilvă.
Credibilitatea mai redusă în faţa partenerilor de afaceri.
Nu se pretează la întreprinderi de dimensiuni mari.
3.5. După numărul proprietarilor
a) întreprinderi private individuale (unipersonale);
b) întreprinderi “unipersonale cu răspundere limitată”;
c) întreprinderi societare
d) întreprinderi cooperatiste
e) întreprinderi familiare
3.6. După apartenenţa naţională
a) întreprinderi naţionale – patrimoniul se află integral în proprietatea unei anumite
ţări (ex: întreprinderea “Guban” din Timişoara, care produce pantofi de damă);
b) întreprinderi multinaţionale – ale căror unităţi componente îşi desfăşoară
activitatea în două sau mai multe ţări (ex: lanţul de magazine “Mc donald’s”);
c) întreprinderi mixte ( joint – venture ) – prin participarea cu capital în proporţii
diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe ţări, veniturile
împărţindu-se în funcţie de contribuţia fiecărei părţi la constituira capitalului social
(ex: întreprinderea “Lippuner” din Alba Iulia care realizează construcţii şi instalaţii
metalice, are sediul central în Elveţia şi filială la Petreşti jud. Alba )
CAPITOLUL IV
ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM
Cunoaşterea microeconomiei întreprinderii, mecanismului ei de funcţionare,
echilibrelor ei, a posibilităţilor intervenţiei în cadrul ei şi dirijării acesteia necesită
cunoaşterea unor categorii economice şi metode de lucru, analize din mai multe
domenii cum sunt economia politică, analiza economică, organizare şi conducere,
marcketing, finanţe contabilitate, drept şi legislaţie.
Întreprinderea ca atare, ca verigă a sistemului economico-social şi cu o
funcţionalitate specifică, îşi are geneza în timpurile sclavagismului, ea evoluând pe
fondul realizării progresului societăţii. Sistemul economiei de piaţă, caracteristic într-
un fel sau altul capitalismului de la formele sale incipiente la forme dintre cele mai
perfecţionate, a ridicat întreprinderea practic pe treapta cea mai importantă de
funcţionare a sistemului amintit, în tot mai mare măsură aceasta, întreprinderea,
definindu-se ca o realitate complexă şi în continuă schimbare, atât în cadrul
economiei naţionale dar şi în cel al mondoeconomiei, şi al globalizării. Întreprinderea
poate fi astfel privită ca entitate fizică, juridică, cu patrimoniul ei şi schema ei
organizatorică, funcţionând în vederea obţinerii unui profit mai mare, în consens
deplin cu prevederile legale. Ea mai poate fi privită ca o personalizare a unui agent
economic într-un mediu de piaţă, realizată prin numele şi activitatea sa, embleme,
marca comercială şi alte semne distinctive, personalizare care impune înregistrarea
întreprinderii în registrul comerţului.
Sunt şi acestea argumente potrivit cărora în „fruntea programului de
învăţământ – după cum susţinea Virgil Madgearu – trebuie să stea ştiinţa
întreprinderilor pentru că toate ramurile ştiinţei comerciale converg în acelaşi punct:
cercetarea întreprinderilor de comerţ, industrie, bănci şi transport”.
Întreprinderea constituie o unitate economică ce combină factorii de producţie
pentru producerea de bunuri sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă şi reprezintă
unitatea fundamentală a economiei.
Deci, obiectul de activitate al întreprinderii constă în producerea de bunuri
economice, efectuarea de servicii economice şi valorificarea bunurilor şi serviciilor.
Producţia întreprinderii este constituită din ansamblul de activitati care
mobilizează forţa de muncă, echipamente de producţie şi bunurile materiale şi se
materializează într-o producţie finită şi/sauconsum efectiv.
O definiţie într-o producţie modernă, în acest sens, ne relevă că
întreprinderea este un ansamblu de elemente în interacţiune legate între ele, ce
formează un tot unitar organizat, un sistem distinct faţă de mediul ambiant cu care
intră în relaţie. În anul 1951, L. Von Beralnffz a propus „teoria generală a sistemelor”
pentru a analiza relaţiile formale care există între toate sistemele sau subsistemele
deschise, teorie ce se poate aplica şi sistemul microeconomic al întreprinderii.
Astfel, punând pe prim plan finalitatea economică a unei întreprinderi ( să
poată valora, să obţină un profit cât mai mare) aceasta trebuie abordată ca sistem,
cum a fost gandită de şscoală sistematică de conducere . funcţiuniile întreprinderii –
anume: cercetarea şi realizarea programului de activitate practică şi urmărirea ei;
comercială; finanţe – contabilitate; probleme sociale şi de personal – se vădesc sub
sisteme care se comportă semi – independent, ele fiind subordonate şi integrate
funcţionării ansamblului orientat spre realizarea obiectivelor stabilite.
Componentele de bază ale sistemului întreprindere sunt:
1. intrările, specifice profitului ei:
resursele materiale şi financiare; capitalul şi capitalul investit în materii
prime , materiale, utilaje etc.
resursele umane: întreprinzătorul, respectiv cel care întreprinde
acţiunea, îşi asumă riscul, uneori el fiind şi cel care organizează şi
conduce şi căruia i se atribuie rezultatele întreprinderii sale, precum şi
salariaţii, cei ce adaugă valoarea prin munca lor.
Resursele informaţionale şi conceptuale.
2. ieşirile – sub forma produselor şi serviciilor
3. perturbaţiile exterioare şi interioare care pot influenţa funcţionarea sistemului
4. sistemul de reglare în funcţionarea corectă a întreprinderii
5. sistemul efectoriu propriu – zis sau de execuţie.
Întreprinderea în viziune sistematică are următoarele caracteristici:
a) este un sistem social economic: se desfăşoară o activitate economică ce
răspunde unei comenzi sociale, are în vedere satisfacerea unor trebuinţe
prin atragerea şi utilizarea continuă de resurse;
b) este un sistem dinamic, modificările din interiorul sistemului, în relaţiile
acestuia cu mediul, îl determină o anume traiectorie evolutivă, îi asigură
viabilitatea; lipsa dinamicii poate duce la dezechilibru – disfuncţie –
dezintegrare – faliment;
c) este un sistem complex, reunind diferitele componente; resurse umane,
mijloace de muncă, obiecte ale muncii, resurse financiare;
d) este un sistem probabilistic fiind supusă unor factori perturbatori care tind
să modifice starea de echilibru („orientarea” faţă de riscurie este o funcţie
distinctă a conducerii, de aceasta depinzând în mare parte identificarea şi
evaluarea riscurilor);
e) este un sistem deschis – în interacţiune cu celelalte sisteme, organic
adaptiv care prin intrările şi iesirile din sistem se integrează în mediul
ambiant (naţional şi internaţional);
f) este sau poate fi un sistem autoreglabil (cibernetico-economic, făcând faţă
influenţelor din exterior şi interior cu ajutorul intervenţiilor condcerii;
g) este un sistem care circumscrie acte normative de reglementare şi se
supune legilor în domeniu.
Funcţionarea întreprinderii este posibilă, cum s-a arătat mai sus, în condiţiile
existenţei unor elemente: materiale şi financiare, respectiv capitalul propriu şi
capitalul împrumutat pentru a fi investit; - mijloacele umane formate din
întreprinzător, cel cu iniţiativa, organizarea şi conducerea acţiunii, şi salariaţi.
Producţia întreprinderii esre constituită din ansamblul de activitate care
moblilează într-o producţie şi bunuri materiale şi se materializează într-o producţie
finită. Întreprinderea reprezintă, cum am mai spus, unitatea economică ce combină
factorii de producţie, elementele materiale şi umane pentru producerea de bunuri
sau servicii destinate pieţei şi costurile intermediare şi care va fi reprezentată astfel:
salariaţilor, sub forma salariilor, participare la profit;
administraţiei de stat cetrale şi locale, sub forma impozitelor şi taxelor;
deţinătorilor de capital, deveniţi creditor, sub forma dobânzilor
acţionarilor sub forma dividentelor;
autofinanţării întreprinderii pentru noi investiţii.
Clasificarea întreprinderilor
Numărul foarte mare şi mai ales diversitatea lor au determinat mai multe
criterii de clasificare.
1. În funcţie de mărime se disting – întreprinderi mici, mijlocii, mari şi
grupuri de întreprinderi; problema care se pune priveşte încadrarea
întreprinderii în una din aceste categorii. Uneori, mărimea întreprinderii
determină natura activităţii; de exemplu, întreprinderile mici permit
supleţe în funcţionare şi adaptare, flexibilitate şi astfel se potrivesc
pentru fabricaţia de serie mică. Activităţile care necesită un efort mare
de cercetare sau echipament greu sunt abordate, accesibile pornind de
la o mărime minimală numită adesea „mărimea critică”. De asemenea,
raporturile umane, managementul, sunt diferite, în funcţie de mărimea
întreprinderii.
2. După tipul juridic, respectiv după forma de proprietate asupra
capitalului, putem distinge: întreprinderi cu capital privat, ce pot fi
individuale şi de grup, întreprinderi cu capital de stat şi întreprinderi cu
capital mixt. Întreprinderea publică este o întreprindere plasată sub
controlul statului sau al unei colectivităţi publice şi dispune de o
anumită autonomie de gestiune.
Întreprinderea individuală este o întreprindere privată ce aparţine unei
persoane fizice.
Întreprinderile se pot constitui şi funcţiona în următoarele forme
juridice:
regii autonome, respectiv unităţi de stat în cadrul ramurilor
strategice ale economiei sau alte domenii stabilite prin lege;
societăţi comerciale înfiinţate prin asocieri de persoane fizice
sau juridice în efectuarea unor acte comerciale potrivit legii,
cu formele: societate pe acţiuni, societate în comandită pe
acţiuni, societate în comandită simplă, societate în nume
colectiv, societate cu raspundere limitată.
Aceste două clasificări – după mărime şi tipul juridic – sunt mai frecvent utilizate.
3. După apartenenţa naţională, sunt întreprinderi naţionale, întreprinderi
multinaţionale, (proprietatea unui grup economic privat cu caracter
internaţional ) şi mixte reprezentând un grup de întreprinderi care se
asociază pentru a realiza o operaţiune de comerţ sau investiţie.
4. După obiectul şi domeniul de activitate, putem distinge: - unităţi
economice producătoare de bunuri materiale, lucrări şi servicii,
respectiv întreprinderi industriale, agricole, comerciale sau prestatoare
de servicii; - unităţi financiare al căror obiect de activitate îl reprezintă,
în principiu, mobilizarea şi distribuirea resurselor financiare temporar
disponibile în cadrul economiei, respectiv întreprinderi financiare-
bancare, cum sunt case de depozite şi consemnaţiuni, bănci, societăţi
de asigurare, burse de valori, de mărfuri.
Întreprinderile industriale pot fi la rândul lor clasificate, după tipul de producţie
în: întreprinderi cu producţie de unicate, de serie mică, mijlocie şi mare, sau cu
producţie de masă.
În definirea întreprinderii se pune în general accentul pe două aspecte
fundamentale şi anume: rolul său economic de centru de producţie şi de profit şi
natura sa de grup social organizat în funcţie de acest rol, interesând din acest punct
de vedere pe economişti dar şi pe sociologi şi psihologi. Astfel, o întreprindere prin
activitatea sa realizează un obiectiv individual, obţinerea de profit şi un obiectiv
individual, obţinerea de profit şi un obiectiv social prin armonizarea intereselor
generale, repartizarea bogăţiilor create între cetăţeni, precum şi asigurarea –
veniturilor statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Ca formă de organizare social-politică, de modul de manifestare a economiei
naţionale, iar echilibrul macroeconomic se fundamentează pe echilibrul fiecărei firme
a cărei bună funcţionare contribuie, la rândul ei, la stabilirea economică.
În ultimii 30 ani, imaginea socială a întreprinderii s-a modificat, încă din anii 70
mai reszistă imaginea întreprinderii ca centru de profit capitalist bazat pe obţinerea
de plusvaloare, valenţe într-un fel contestare în raport cu legitimitatea socială a
întreprinderii.
Ori criza complexă din 1974 şi de mai apoi, care a pus în cauză intervenţia
statului în economie, precum şi căderea ulterioară a sistemelor economice strict
centralizate au conferit întreprinderii un brevet de eficacitate înoit, iar în sferă chiar o
nouă legitimitate.
Ce s-a petrecut, astfel, de fapt? La sfârşitul anilor 1950 fordismul se vedea
esenţialmente victorios. El a permis o creştere viguroasă a producţiei şi a nivelului
de trai, caracteristică majoră a celor „treizeci de ani glorioşi”.
Fabricarea produselor standardizate se realiza în serii mari, în unităţi de
producţie a căror talie era mereu amplificată, chiar dacă în mai multe ţări printre care
Fraţa – întreprinderile de tip mic şi mijlociu au rămas formele de întreprinderi
dominate.
În astfel de organizaţii mai mari, diviziunea strictă a mucii a condus, adesea la
activităţi care se rezumau doar la câteva gesturi elementare, ceea ce diminua însuşi
orizontul specialiştiilor, al activităţii ca atare. De asemenea, se putea consemna o
separaţie destul de pronunţată între serviciile funcţionale şi servicile de producţie, se
suprasolicită importanţa liniei ierarhice în condiţiile în care, torusi, procedurile de
gestiune erau atât de centralizate încât, chiar în interiorul grupărilor se putea
conserva o anumită autonomie. O parte din posibilele efecte negative se anulau
astfel.
Acest model a vădit accentuate semne de epuizare la sfârşitul anilor 1960:
scăderea productivităţii, inadaptarea forţei de muncă, greve, în fapt o adevărată
criză a muncii.
Întreprinderile şi profiturile apăreau ca suspecte, ceea ce a facut ca problema
reformei întreprinderii – ca statut dar şi ca funcţionalitate – să se afle la ordinea zilei.
Reevaloarea întreprinderii din perspectiva crizelor de după 1974 şi a prăbuşirii
sistemelor de economie centralizată a generat mariajul marilor probleme apărute,
astfel ca întreprinderea de astăzi trebuie să facă faţă la un set complex de probleme.
Printre acestea:
a) modificarea exigenţelor în raport cu mâna de lucru având
în vedere, mai ales, generaţile noi apărute şi mai instruite,
civilizaţia consumului de marfă, noile tehnologii;
b) menajele deja echipate care doreau produse diferite în
raport cu dotările deja acumulate;
c) informatica şi informatizarea care au realizat intrări
triumfale atât în sfera sistemelor de maşini cât şi în cea a
servicilor funcţionale, bulversând aşezarea „clasică” a
lucrurilor. Vezi anexa unu privind teoriile întreprinderii.
CAPITOLUL V
TIPURI CONCRETE DE ECONOMIE DE PIAŢĂ.
ITINERARII DE MICŞORARE A ÎNTREPRINDERILOR ÎN
PERIMETRELE DIFERITELOR TIPURI.
Realităţile contemporane demonstrează existenţa unor diferenţe între
economiile de piaţă, generate nu atât de localizările geografice şi de o serie de
factori extraeconomici, cât de rolul pieţei şi al statului în asigurarea funcţionării
echilibrate şi eficiente a economiilor naţionale în funcţie de condiţiile, restricţiile şi
proprietăţile specifice. Analiza numeroaselor experienţe naţionale relevă mai multe
tipuri concrete de economii de piaţă:
1. Tipul anglo-saxon
2. Tipul vest-european
3. Economia socială de piaţă
4. Tipul nordic
5. Economia paternalistă (japoneză)
6. Economia de piaţă orientată spre exterior
1. Tipul anglo-saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai
liberale, cele mai puţin înclinate spre dirijism şi mai reticente la
intervenţia statului în economie. Este tipul cel mai fidel ideii
superiorităţii iniţiativei private şi liberei iniţiative ca atare.
Acest tip de economie de piaţă în întâlnim în SUA, Anglia,
Canada. El cuprinde economii concurenţiale şi flexibile în care
mecanismele pieţei şi flexibile în care mecanismele pieţei
reglementează, exclusiv aproape, deciziile agenţilor economici,
promovându-se prin chiar intervenţia statului concurenţa drept
condiţiei funcţionării economiei.
Predominant este sectorul privat care concentrează cvasiintegral populaţia
ocupată. Marile companii deţin poziţii dominante cu ponderi fundamentale în toate
domeniile, inclusiv în cercetarea ştiinţifică, fluxurile invenţionale şi comerţul exterior.
Chiar şi în acest tip de economie statul nu renunţă la intervenţii, dimpotrivă, iniţiază
şi aplică o politică economică caracterizată printr-un intervenţionism suplu şi liber,
politică menită să creează un mediu economic favorabil expansiunii întreprinderilor
private.
Sectorul public (întreprinderi productive şi de servicii) comparativ cu cel privat
ocupă un loc relativ neglijabil în economie, deţinând o pondere cu mult mai mică în
comparaţie cu sectorul public din acele state occidentale care relevă un alt model de
economie de piaţă.
Acest tip nu exclude însă elaborarea de către autorităţile guvernamentale a
unor programe de politică economică (planninguri) şi a unor prognoze economice pe
termen mediu şi lung cu privire la evoluţia economică. Totodată, aceste economii
aceste economii sunt neoliberale, monetariste, şi privilegiază economia ofertei,
stimulând economia cererii.
Există, deseori, mari discrepanţe de avere şi riscul defavorizării perpetue a
unei părţi mai mari sau mai mici din populaţie, incapabilă (greu adaptabilă) la marile
rigori, restricţii, renunţări, ale concurenţei acerbe. În acest sens, modelul american
(noua economie) cu performanţele economice de mare anvergură este totuşi
culpabilizat chiar de unii economişti americani prin prisma faptului că împarte cu
frontiere solide populaţia în bogaţi – săraci, adaptaţi – neadaptaţi, fiind relativ
“subţiri” preocupările de inserţie socială ale ultimelor categorii menţionate.
2. Tipul vest-european cuprinde economiile de piaţă cu o
pronunţată tentă dirijistă, tentă variabilă potrivit coloraturii politice
a unui guvern sau altului din ţările respective sau altului din ţările
respective. Se promovează idea, după caz, intervenţiei active a
statului în economie, atât in sectorul public cât şi unele elemente şi
procese de programe ca instrumente de reglementare ex ante a
economiei. Din analiza structurii economiilor respective se relevă
coabitarea unui puternic sector privat în economie cu un sector de
stat care acoperă cu precădere o serie de economii strategice,
domenii private pentru securitatea unei naţiuni segmente ale unor
importante infrastructuri.
Economiile de acest tip sunt concurenţiale, însă flexibilitatea mecanismului lor
de piaţă este mai mult sau mai puţin afectată de intervenţia statului care introduce
anumite rigidităţi în funcţionarea economiei. asemenea caracteristici le întrunesc
economiile unor ţări vest-europene precum Italia, Framţa (care are o contribuţie
fundamentală pe plan conceptual şi practic în ce priveşte promovarea tipului
respectiv de economie).
3. Economia socială de piaţă reprezintă tipul care tinde spre
reunirea pieţei cu armonia socială. Funcţionarea acestui tip
presupune nu o expansiune liberă a producţiei de mărfuri, ci o
asemenea expansiune liberă a producţiei de mărfuri, ci o asemenea
expansiune nestânjenită dar care să constituie într-o soluţie pentru
problemele de ordin social, economic, chiar politic.
Arbitrul de “social” exprimă obiectivul realizării în condiţiile funcţionării libere a
pieţei – a unei armonii între interesele, opţiunile şi acţiunile diverselor categorii
sociale ca impuls al dezvoltării societăţii. Înfăptuirea acestui obiectiv presupune
activă a statului în vederea direcţionării şi controlului activităţii tuturor membrilor
societăţii şi obţinerea unui consens social. Prin acesta, nu este diminuat rolul
predominant a pieţei, economia funcţionând pe baza mecanismelor pieţei libere
nereglementate.
Trebuie subliniat că acceptâdu-se un anumit gen de intervenţie a statului în
economie, acesta este în principal emanaţia puterii legislative şi mai puţin a celei
executive. Aşa uneori, se poate explica modicitatea sectorului public, ca şi o anumită
pondere a întreprinderilor de dimensiuni majore. Acest tip concret de economie de
piaţă îl întâlnim în Germania (aproape ca prototip), Austria, Olanda.
4. Tipul nordic de economie de piaţă constituie expresia unei
economii de piaţă contractuale în semnul unei cooperări între
sectorul privat şi de stat, cu angajamente reciproce, în vederea
satisfaceri unor cerinţe de ordin economico-social precum
repartiţia echitabilă a veniturilor, asistenţa socială a tuturor
membrilor societăţii, accesul echitabil la toate serviciile sociale,
inclusiv la gratuitatea unora.
Statul intervine în acest cadru şi în acest cadru şi în mecanismele de repartiţie
şi în relaţiile sindicate-uniuni patronale, favorizând o limitare a concentrării bogăţiei şi
respectiv polarizării societăţii. Se apelează special la instrumente fiscale (impozite
progresive mari) şi bugetare, promovându-se multiplicarea şi lărgirea conţinutului
sferei serviciilor sociale.
Un asemenea tip de economie de piaţă este carcteristic statelor nord-
europene Suedia, Norvegia, Danemarca.
5. Economia paternalistă de piaţă este tipul concret de economie
n care se îmbină puternice elemente tradiţionaliste şi naţionale.
Rolul statului, de catalizator, se înfăptuieşte prin modalităţile ce
reflectă o transpunere la nivel macro a sistemului partenalist de la
nivelul microsocial. Economia Japoniei este un exemplu tipic,
partenalismul, evident în limite relative, generând originalitatea
vieţii economice de aici.
Partenalismul este un tip de relaţie caracteristică între patroni şi angajaţi,
relaţia în virtutea căreia patronul are în raport cu angajatul sau legături şi interese de
tip paternal.
Proiecţia în plan economic şi macroeconomic a acestor relaţii conturează mai
detaliat tipul partenalist de economie de piaţă, tipice nu abdică de la legile generale
ale economiei de piaţă (proprietatea privată majoritară, rolul hotărâtor în economie al
pieţei, rolul regulator al raportului cerere/ofertă) şi care se confruntă actualmente cu
dificultăţile convertirii spre o ocupare foarte exigentă a forţei de muncă.
6. Economia de piaţă orientală şi dependentă de exterior este un
tip de economie pentru care au optat state mai mici, multe foste
colonii. În dorinţa de a depăşii, într-o perioadă scurtă, decalajele
subdezvoltării şi mult prea încrezătoare în promisiunile statelor
dezvoltate ipoteticele virtuţi curative ale pieţei (piaţa este
neiertătoare faţă de cei slabi) asemenea state îşi bazează economia
de multe ori pe valorificarea la export a unei singure resurse,
considerând exportul ca exclusiva soluţie la problema dezvoltării.
Potrivit unor practici deja consemnate, un asemenea tip de
economie de piaţă îmbracă şi trăsăturile mai generale a numai două
categorii:
A) Modelul neoamerican = SUA, Marea Britanie, Australia,
Noua Zeelandă, ţări din Asia, etc.
B) Modelul (tipul) renan = Germania, Elveţia, Olanda, Suedia,
alte ţări nordice, Japonia, Austria etc.
Principiul în funcţie de care se distinge frontiera între aceste modele este
admiterea sau neadmiterea unor ingerinţe ale statului în activitatea economică,
indiferent – de multe ori – de nivelul şi calitatea ei.
Modelele şi tipurile de economii de piaţă menţionate şi analizate şi în cadrul
cărora companiile se mişcă după lei şi principii distincte sunt în bună măsură
construcţii teoretice reale. Pentru analiza concretă reală, de multe ori se relevă
dificultăţi în a desemna cu precizie un model sau un tip concret de economie de
piaţă din cauza frontierelor comune, întrepătrunderilor etc. Asemenea dificultăţi
dispar însă atunci când fenomenele, procesele şi realităţile sunt interpretate ca
tendinţe într-o linie care cuprinde trecutul, prezentul şi perspectiva, neglijându-se
deliberat elementele, faptele şi procesele mai puţin semnificative şi aleatorii.
Pentru întreprinderi este foarte importantă cunoaşterea, în general, a unui tip
sau altul de economie de piaţă tocmai în scopul selecţiei unui tip de comportament
cât mai profitabil.